View
456
Download
1
Category
Preview:
Citation preview
CONTRACTUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
Problema limitelor principiului autonomiei de voinţă trebuie pusă sub un dublu
aspect. Sub un prim aspect, trebuie cercetat dacă părţile au posibilitatea de a alege orice
reglementare pentru a guverna contractul lor sau, ele pot alege doar una dintre legile cu
care contractul are legături.
Sub cel de-al doilea aspect vom pune în evidenţă limitarea aplicării legii
desemnate doar la anumite elemente ale operaţiei juridice, întrucât celelalte sunt sustrase
autonomiei de voinţă.
1. NOŢIUNEA ŞI ISTORICUL AUTONOMIEI DE VOINŢĂ
GENERALITĂŢI
Prin natura lor, contractele care apar în sfera relaţiilor economice internaţionale
conţin unele elemente de extraneitate care implică prezenţa mai multor legi naţionale ce
vin „în conflict”, şi drept urmare, reclamă norme juridice menite să soluţioneze aceste
„conflicte de legi”.
Raporturile contractuale cu elemente de extraneitate pot fi reglementate de două
categorii de norme, şi anume: norme conflictuale şi norme materiale (substanţiale).
Normele conflictuale nu oferă o reglementare concretă a raporturilor judiciare, ci doar
indică legea competentă, care poate fi legea locală a instanţei, a forului de judecată în faţa
căruia apare conflictul sau o lege străină, ori ambele, dar în acest caz fiecare
reglementând numai un anumit aspect; acestea sunt norme de trimitere. Normele
materiale sau substanţiale sunt cele care se aplică direct, nemijlocit raportului juridic cu
element străin.
Normele juridice care au rolul de a determina legea aplicabilă contractelor
comerciale se numesc norme de drept internaţional privat sau norme conflictuale, iar
legea astfel determinată poartă denumirea de „lex causae” deoarece contractele
comerciale internaţionale sunt, prin excelenţă, expresia voinţei părţilor1. Concepţia
1 Concepţia potrivit căreia părţile contractante pot să-şi exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă este larg îmbrăţişată în literatura română şi străină. Vezi în acest sens: I.Filipescu, M.Jacotă, „Drept
1
potrivit căreia părţile contractante pot să-şi exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă
contractului lor este larg cuprinsă în literatura română şi străină.
Cu alte cuvinte este vorba de o anumită atitudine a părţilor contractante faţă de
legea care urma să guverneze contractul pe care îl încheie.2 Această atitudine se poate
manifesta în diferite moduri, începând cu simpla şi completa ignorare a legăturii dintre
contractul lor şi un anumit sistem de drept, şi terminând cu acea atitudine în care părţile
contractante conştiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept, îşi
manifestă în mod evident intenţia ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de către
unul din aceste sisteme de drept. Prin autonomie de voinţă înţelegem acel principiu
potrivit căruia părţile unui contract cu elemente de extraneitate pot să aleagă prin acordul
lor de voinţă „lex contractus".
Principiul autonomiei de voinţă se întemeiază pe numeroase considerente
teoretice şi practice. în primul rând el implică egala recunoaştere a sistemelor naţionale
de drept civil şi comercial, indiferent de sistemele social-politice cărora le aparţin.
Subliniind egalitatea legislaţiilor diferitelor state, ca expresie a egalităţii suverane
a tuturor ţărilor, doctrina de drept internaţional român recunoaşte în acelaşi timp
facultatea părţilor unui contract comercial internaţional de a desemna legea care să
guverneze contractul.3
Sistemele conflictuale ale diferitelor ţări prezintă o mare diversitate de soluţii cu
privire la determinarea legii contractului, în situaţia în care aceasta nu a fost desemnată
de părţi. Norma „lex voluntatis" este însă comună majorităţii sistemelor de drept
internaţional privat, ceea ce contribuie la uniformitarea soluţiei conflictuale în materia
actelor juridice.
Pe de altă parte, libertatea părţilor de a desemna legea contractului ţine cel mai
internaţional privat”, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1968, pag. 179 şi urm.; M.Jacotă „Drept internaţional privat”, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1976, pag.193 şi urm.; I.Filipescu ..Drept internaţional privat", Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1979, pag.204 şi urm.; O.Căpăţână „Litigiul arbitrai de comerţ exterior”, Ed. Academiei Bucureşti 1978, pag.58 şi urm.; V.Anghelescu „Contracte comerciale internaţionale”, Ed. Academiei Bucureşti 1980, pag.208; I.Dogaru. C.Mocanu, T.R.Popescu „Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional”, Ed. Scrisul românesc Craiova 1980, pag.149 şi urm.;G.Căpăţână, B.R.Ştefanescu „Operaţiunile contractuale complexe de comerţ exterior în dreptul internaţional privat în instituţiile de drept comercial”, Ed. Academiei Bucureşti 1982, pag.25 şi urm.; H.Batiffol „Les conflits de lois en matiere de contracts. Etude de droit internaţional prive compare” 1938.2 Vezi în acest sens T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional”, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1976, pag.205; M.Jacotă „Drept internaţional privat”, pag.86.3 M.Jacotă, op.cit., pag. 193; I.Filipescu „Drept internaţional privat”, Ed. Proarcadia 1993, pag.83.
2
bine seama de cerinţele comerţului internaţional, cum sunt: securitatea şi previzibilitatea.
Schimbul de mărfuri între ţări şi popoare se poate realiza cu mai multă uşurinţă dacă
părţile au posibilitatea să adapteze contractul condiţiilor juridice atât de variate, ale
diferitelor părţi străine. Astfel, autonomia de voinţă permite părţilor să aleagă ca „lex
contractus" dreptul material al acelei ţări care îndeplineşte un rol important într-o anumită
ramură a colaborării economice internaţionale, posedând materialul normativ,
jurisprudenţial şi practica, complete şi suficient de dezvoltate.
Legislaţia, doctrina şi practica noastră juridică acceptă principiul autonomiei de
voinţă pentru faptul că el satisface în cel mai înalt grad interesele partenerilor de afaceri.
Este cunoscut faptul că schimburile internaţionale au loc între parteneri din ţări diferite,
dar, de cele mai multe ori, orânduielile economice şi sociale sunt diferite. Comerţul, mai
ales comerţul de tip perfecţionat ce se practică astfel, nu poate avea loc în lipsa unor
reglementări, ori progresele în direcţia elaborării unor reglementări civile (comerciale)
unificate sau uniforme sunt încă lente.
Participanţii la circuitul mondial de valori simt nevoia stabilităţii situaţiilor lor
juridice, dar, în acelaşi timp, nu se pot lipsi de un sistem elastic care să le asigure în orice
moment o soluţie conformă cu interesele lor, cu natura contractului, cu împrejurările
cauzei concrete specifice.
Autonomia de voinţă permite părţilor să aleagă regula cea mai adecvată, ţinând
seama de interesele lor, iar dacă nu au făcut nimic în această privinţă permite
judecătorilor sau arbitrilor să caute soluţia cea mai potrivită ţinând seama de acele
împrejurări.
Pentru motivele succint expuse mai sus, autonomia de voinţă a fost îmbrăţişată de
legislaţiile mai vechi sau mai recente ale majorităţii statelor.
2. SUCCINTĂ PREZENTARE ISTORICĂ A PRINCIPIULUI
AUTONOMIEI DE VOINŢA
După cum s-a arătat anterior, majoritatea sistemelor de drept şi a autorilor de
specialitate consideră că, pentru determinarea legii aplicabile contractelor cu elemente de
extraneitate, factorul esenţial îl constituie acordul de voinţă al părţilor. Este principiul
3
exprimat prin formula „lex voluntatis". Privit în evoluţia sa istorică, principiul „lex
voluntatis" este legat de numele postglosatorului Charls Dumoulin (sec. al XVI - lea),
rămas celebru prin teoria sa asupra rolului voinţei părţilor în contractele comerciale
internaţionale.
Forma, condiţiile de fond, efectele şi încetarea contractului erau cârmuite, până la
Ch. Dumoulin, de aceeaşi lege: legea locului încheierii contractului (locus regit actum).
Iniţial, regula „locus regit actum" acoperea întraga operaţiune juridică
contractuală: condiţii de fond, formă,efectele contractului, confundându-se deci cu „lex
contractus".
În timp, mai ales de la Dumoulin încoace, anumite elemente ale contractului au
fost sustrase legii locului unde acesta a fost încheiat, de aceea „lex contractus" a fost
privită în opoziţie cu regula „locus regit actum”.
Principiul autonomiei de voinţă a fost formulat pentru prima dată de către
statuarul francez cu prilejul unei consultaţii date într-o problemă de regim juridic a
bunurilor soţilor în timpul căsătoriei (în regim matrimonial). Două persoane s-au căsătorit
la Paris fără să încheie o convenţie prin care să dispună asupra regimului bunurilor lor în
timpul căsătoriei. În această situaţie regimul bunurilor comune urma să fie supus regulilor
cutumiare de drept comun, care, la Paris era comunitatea de bunuri a soţilor.
În cutumele franceze, însă, regimul bunurilor soţilor este foarte diferit
reglementat. Cutuma din Paris sau cea din Orleans stabileau comunitatea bunurilor soţilor
din momentul celebrării căsătoriei, pe când, după cutumele din Anjou sau Haine,
comunitatea se stabilea abia după un an şi o zi de la celebrarea căsătoriei, dacă aceasta nu
fusese fixată prin convenţie.
În alte regimuri cutumiare, cât şi în regimurile de drept scris din sudul Franţei,
regimul legal al bunurilor soţilor era separaţia de bunuri, comunitatea era admisă numai
dacă exista convenţie în acest sens între soţi. în Normandia şi Bretania regimul legal era
separaţia de bunuri şi comunitatea era oprită.
În conformitate cu regulile conflictuale admise pe timpul lui Dumoulin, regimul
legal al bunurilor soţilor în timpul căsătoriei avea efect numai asupra imobilelor care se
găseau în cuprinsul regiunii cutumiare. Astfel, dacă soţii aveau bunuri imobile pe
teritoriile mai multor regiuni cutumiare, acestea erau supuse regimului cutumiar
4
respectiv, care putea fi distinct. Aşadar, soţii puteau avea, în funcţie de numărul de
imobile în regiuni diferite, tot atâtea regimuri diferite ale bunurilor lor în timpul
căsătoriei. Acestea erau, de altfel, consecinţele fireşti, directe ale teritorialismului
cutumelor.
În formularea principiului amintit, Dumoulin a pornit de la două ipoteze, şi
anume: ipoteza în care soţii au încheiat o convenţie matrimonială cu ocazia încheierii
căsătoriei şi ipoteza în care soţii n-au încheiat nici o convenţie matrimonială. Dacă s-a
încheiat o asemenea convenţie, aceasta urma să-şi producă efectele asupra tuturor
bunurilor mobile şi imobile ale soţilor, indiferent de locul unde se găsesc. în cazul în care
nu se încheie o convenţie matrimonială, Dumoulin a asimilat cu o convenţie regimul
matrimonial legal de drept comun. Deci, dacă soţii nu încheiau nici un fel de convenţie,
se aprecia că în mod tacit ei au acceptat regimul legal al locului unde se încheiase
căsătoria.
Formulat de Dumoulin într-o chestiune matrimonială, principiul autonomiei de
voinţă a fost extins apoi la toate categoriile de contracte, astfel încât, începând din secolul
al XlX-lea autonomia de voinţă stă la baza soluţionării conflictelor de legi privind
contractele.
În secolul al XlX-lea autonomia de voinţă era considerată o regulă foarte largă,
vizând libertatea neţărmurită a părţilor privind legea aplicabilă contractului. Nu se ţinea
seama de faptul că autonomia nu poate privi decât contractele cu element străin, element
care nu s-ar putea introduce în mod artificial în contract ,cu scopul de a obţine aplicarea
unei legislaţii străine. De exemplu, nu s-ar putea prevedea în mod fictiv că sediul unei
întreprinderi este într-o ţară străină (mai convenabil părţilor).
Mai trebuie avut în vedere faptul că autonomia de voinţă se aplică numai
cerinţelor de fond şi efectele contractului. După cum rezultă din practica judiciară a
secolului al XlX-lea şi al XX-lea în privinţa determinării legii aplicabile, se distingeau
trei situaţii, şi anume:
• când părţile au formulat alegerea în termeni expliciţi (voinţa expusă sau
alegerea
expusă);
• când părţile nu şi-au exprimat voinţa, dar din circumstanţele de fapt rezultă că
5
ele
au avut voinţă (cazul voinţei tacite, implicite);
• când părţile nu şi-au pus problema legii aplicabile în nici un fel şi, deci, nu au
avut voinţă în această chestiune.
În concepţia asupra autonomiei de voinţă, împărtăşită în secolul al XlX-lea şi al
XX-lea de literatura juridică şi admisă mai târziu de o parte a practicii, principiul
autonomiei stă la baza soluţionării conflictelor de legi în toate situaţiile.
Deci, fie că voinţa apare sau nu în contract, soluţionarea conflictelor de legi se
face plecând de la ideea că părţile au avut voinţă. în acest sens, soluţia dată de judecător
în fiecare caz concret este socotită, de fiecare dată, ca exprimând voinţa părţilor, fie că a
existat o asemenea voinţă, fie că în realitate nu a existat.
Aşa cum a fost formulată şi înţeleasă în secolul al XlX-lea şi al XX-lea,
autonomia de voinţă a fost criticată de către adversarii acestui principiu, care considerau
că „nici judecătorii, nici particularii nu pot ieşi de sub imperiul legii". În literatura de
specialitate se afirmă că, dacă se permite părţilor să aleagă orice legislaţie doresc, prin
aceasta li se permite să devină proprii lor legislatori, ceea ce din punct de vedere al
principiilor de drept, nu este posibil.4
Respingând ideea de voinţă prezumată şi cercetarea ei, autorii antiautonomişti au
formulat un sistem de reguli care trebuie să precizeze două aspecte:
a) care este legea dintre cele în conflict în care judecătorul sau arbitrul trebuie să
caute regulile facultative-supletive, în cazul în care părţile nu au făcut nici o alegere;
b) care este legea care va arăta judecătorului sau arbitrului regulile imperativ
prohibitive peste care el nu poate trece.
Din această cauză, autorii care critică autonomia, propun fiecare un sistem de
soluţii care au scopul de a indica judecătorului legea competentă să arate regulile
imperativ-prohibitive, cele facultativ-supletive, cât şi pentru a răspunde la alte probleme
puse de conflictele de legi în domeniul contractelor.5
Din acest punct de vedere, critica autonomiei de voinţă a avut şi anumite urmări
pozitive, deoarece mai multe legi de drept internaţional privat s-au inspirat din ideile
4 M.Jacotă, op.cit., pag.1965 J.T.Niboozet „La theorie de Fautonomie de la volanţi”, în Recucil des cours de L'Academie de droit
internaţional prive de la Haye 1927, pag.5-116.
6
autorilor amintiţi.
Astfel, Legea poloneză de drept internaţional privat din 1925, ca şi Legea
poloneză de drept internaţional privat din 1965, precum şi Legea introductivă la Codul
Civil italian din 1942, cuprind un sistem de soluţii pentru cazurile în care părţile nu şi-au
manifestat voinţa în privinţa legii competente. Cu toată critica formulată la acea vreme,
autonomia de voinţă nu a fost subminată, majoritatea sistemelor de drept recunoscând-o
ca fiind de bază în alegerea legii contractului.
În privinţa sistemului de drept românesc, trebuie arătat că autonomia de voinţă a
fost admisă de jurisprudenţa dintre cele două războaie mondiale, în cadrul unor variate
categorii de contracte patrimoniale cu elemente de extraneitate. În materie de vânzare
comercială internaţională, de exemplu, s-a decis că „se admite în dreptul internaţional
privat român, ca părţile să determine prin convenţia lor legea căreia înţeleg să se
supună".6
Principiul amintit a fost aplicat constant şi în practica Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de la Bucureşti. Articolul 38 din regulamentul Curţii de Arbitraj amintite
prevede că instanţa de arbitraj soluţionează litigiile pe baza normelor dreptului material
aplicabil, conducându-se după prevederile contractului şi ţinând seama de uzanţele
comerciale. De asemenea, ţara noastră a ratificat unele convenţii internaţionale care
prevăd posibilitatea ca părţile contractante să aleagă legea aplicabilă aşa cum este
Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial de la Geneva.
3. LIBERTATEA CONTRACTUALA ŞI AUTONOMIA DE VOINŢĂ
1. LIBERTATEA CONTRACTUALĂ
În practica vieţii comerciale internaţionale există tendinţa ca în temeiul „libertăţii
comerciale” părţile contractante să decidă ele însele, prin contractul pe care îl încheie,
care va fi sistemul de drept în cadrul căruia trebuie căutate soluţiile litigiilor ce se pot ivi.
De aceea, sunt necesare unele precizări şi distincţii în legătură cu cele două principii care
6 Sentinţa nr.1086 din 15.10.1931 pronunţată de tribunalul Ilfov, secţ. a IlI-a, în revista „Dreptul” 1933,
pag.85; Dec. nr.2086, 2.11.1938 a Curţii de Casaţie, secţ. a lll-a; în revista „Pandectele române” 1939,
partea I. pag. 105.
7
nu trebuie confundate: principiul libertăţii contractuale şi principiul autonomiei de voinţă.
Libertatea contractuală este principiul fundamental în domeniul contractelor cu
elemente de extraneitate, potrivit căruia părţile dintr-un contract sunt libere să stipuleze
orice clauze convin, în măsura în care acestea nu sunt contrare ordinii publice, regulilor
de convenţie socială şi dispoziţiilor imperative ale legii.
Fundamentul juridic al acestui principiu se află în recunoaşterea de către lege a
puterii generatoare de efecte juridice pentru voinţa subiectelor raportului contractual. În
dreptul civil român principiul este consacrat prin articolul 969 din Codul Civil. în baza
acestui principiu părţile au facultatea de a se referi la orice lege, aparţinând oricărui stat
din lume, în completarea şi precizarea conţinutului contractului încheiat.7
Aşadar, în măsura în care anumite prevederi legale sau acorduri internaţionale nu
sunt obligatorii pentru părţile contractului, acestea pot să determine singure drepturile şi
obligaţiile pe care şi le asumă. în acest caz, raporturile contractuale primesc direct
reglementarea stabilită de părţi.8
Această situaţie nu trebuie confundată cu cea în care părţile îşi aleg legea
aplicabilă, în temeiul autonomiei de voinţă. Este adevărat că în cadrul libertăţii
contractuale prevăzută de lege, raporturile dintre părţi sunt supuse clauzelor convenite de
acestea.
Pentru aspectele nereglementate sau insuficient reglementate prin clauzele
contractuale se aplică „lex contractus", care, după caz, poate fi o lege indicată prin
reglementări internaţionale, cum ar fi „lex venditoris”, sau prin voinţa părţilor, cum este
„lex voluntatis”. Deci, „lex voluntatis” apare ca un reflex al libertăţii contractuale, fără a
se confunda însă cu aceasta.
Părţile au posibilitatea de a opta pentru legea contractului, nu numai în ceea ce
priveşte normele juridice supletive interpretative, ci şi în privinţa normelor imperative:
onerative şi prohibitive. De aceea, ordinea în care se ridică problemele juridice, este
următoarea: se determină prin voinţa părţilor legea aplicabilă contractului, aplicându-se
principiul „lex voluntatis", după care se identifică normele imperative sau dispozitive,
7 M.Jacotă, op.cit., pag.200-201; O.Căpăţână „Legea şi uzanţele comerciale aplicabile contractului de
cooperare internaţională” „Vânzarea comercială internaţională”, editată de Revista Economică, Bucureşti
1974, pag.140-141; I.Filipescu „Drept internaţional privat”, 1979, pag.282.8 Filipescu, op.cit, pag.283.
8
potrivit legii contractului, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale, astfel cum
este el sancţionat de această lege.9
În unele opinii, autonomia de voinţă nu este acceptată, libertatea părţilor
limitându-se doar la includerea în contract, dar cu titlu de clauză, a unei reglementări care
este considerată adecvată. Este, deci, contestat principiul autonomiei de voinţă, dar este,
în schimb, evidenţiat principiul convenţiilor.
Datorită avantajelor pe care le prezintă existenţa unui contract pe cât posibil
complet, în practica vieţii contractuale internaţionale sunt folosite, din ce în ce mai mult,
unele „condiţii generale” întocmite anticipat de către partea interesată, care sunt supuse
apoi, de la caz la caz, spre acceptare celuilalt partener. Aceste condiţii au menirea de a
evita lacunele de reglementare în raporturile dintre părţi şi de a elimina pe această cale
conflictele de legi în domeniul contractual.
Fenomenul standardizării şi uniformizării clauzelor din contractele comerciale
internaţionale s-a dovedit a fi atât de important încât comisiile economice pentru diferite
regiuni ale lumii din cadrul ONU au preluat sarcina de a elabora o serie de „contracte tip”
(standard contracts) şi condiţii generale de livrare (general conditions of delivery) pentru
diferite categorii de mărfuri.
Prin standardizarea uzanţelor comerciale internaţionale, acestea dobândesc o mai
mare certitudine şi, ca urmare, pentru domeniile lor de aplicare constituie veritabile
premize ale unui drept material uniform. în prezent, dar mai ales în perspectivă, rolul
unor asemenea uzanţe este atenuat pe măsura sporirii numărului de reglementări
convenţionale din acest domeniu.10
2. REGLEMENTARI CONVENŢIONALE
Preocupările pentru apropierea şi unificarea reglementărilor privind contractele
comerciale internaţionale au rădăcini mai adânci în practica din acest domeniu. Astfel,
între cele două războaie mondiale, sub auspiciile vechii societăţi a Naţiunilor Unite s-a
ajuns la încheierea Convenţiilor de la Geneva din 1930 şi 1931. Convenţia de la Geneva
din 1930 reglementează unele conflicte de legi în materie de cecuri.11 În acelaşi context 9 I.P.Filipescu ,.Drept internaţional privat”, 1993, pag.84.10 Vezi semnificaţia celor şapte termeni în M.Costin, Deleanu, op.cit., pag.133-134.11 Fără a fi parte la această convenţie. România a transpus dispoziţiile ei într-o însemnată măsură.în
9
trebuie amintit Protocolul de la Geneva din 192312 privind clauzele de arbitraj, precum şi
Convenţia de la Geneva din 1927, pentru executarea sentinţelor arbitrale străine.13
În vederea apropierii şi unificării progresive a reglementărilor privind contractele
comerciale internaţionale, au fost depuse eforturi susţinute şi în cazul ONU. Apreciind ca
pozitive rezultatele obţinute în opera de uniformizare a normelor aplicabile contractelor
comerciale internaţionale, fie sub îndrumarea sa, fie independent, Adunarea Generală a
ONU, la sesiunea sa din 1966, a considerat că progresele realizate în materie nu au fost
pe măsura importanţei problemei în discuţie.
Procesul unificării progresive a dreptului comerţului internaţional a fost îngreunat
de o serie de factori, mai ales din cauza unei insuficiente coordonări şi cooperări între
organizaţiile interesate, a competiţiei restrânse sau a autoritîţii limitate a acestora ca şi din
cauza slabei participări a numeroase ţări în curs de dezvoltare la activităţile întreprinse în
acest domeniu.
În lumina acestei consideraţii şi în vederea înfăptuirii operei complexe de
armonizare şi unificare a dreptului comerţului internaţional, ONU a înfiinţat Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional UNCITRAL.14
Este semnificativ faptul că primele realizări ale UNCITRAL privesc tocmai
materia contractelor comerciale internaţionale. Lucrările acestui organism s-au
concretizat până în prezent într-o serie de proiecte de convenţie multilaterale, cuprinzând
reglementări uniforme aplicabile în diferite domenii ale raporturilor de comerţ exterior.
Prin eforturile ONU au fost realizate şi două convenţii internaţionale privind
arbitrajul comercial internaţional. Este vorba de Convenţia de la New York din 1958
pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,15 şi Convenţia Europeană
asupra arbitrajului comercial internaţional încheiată la Geneva în 1961.16
O deosebită contribuţie la opera de unificare şi apropiere a reglementărilor
cuprinsul legilor din 1 Mai 1934 asupra comisiei, biletului de ordin şi cecului.12 Semnat de ţara noastră prin Legea din 21.03.1925.13 Convenţia care a fost ratificată de ţara noastră prin Legea din 26.03.1931.14 Vezi O.Căpăţână, „Legea şi uzanţele comerciale internaţionale”, op.cit., pag. 116; O.Căpăţână
„Convenţia UNCITRAL referitoare Ia vânzarea comercială internaţională” editată de
Revista Economică – supliment din1979,pag.7. 15 Ţara noastră a aderat la această convenţie prin Decretul nr.186 din 1961. 16 Convenţia a fost ratificată de ţara noastră prin Decretul nr. 281 din 1963.
10
contractuale comerciale au adus Conferinţele de drept internaţional privat de la Haga, sub
auspiciile cărora au fost elaborate mai multe convenţii privind vânzarea internaţională de
obiecte mobile corporale. Dintre acestea, amintim: Convenţia de la Haga din 1955,
referitoare la legea aplicabilă vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile
corporale; Convenţia de la Haga din 1958, referitoare la componenţa forului contractual
în materia vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile corporale; Convenţia de la
Haga din 1964, care stabileşte legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare
internaţională de bunuri mobile, corporale. Convenţia din 1964 referitoare la vânzarea
internaţională de bunuri mobile, corporale, a fost înlocuită prin Convenţia Naţiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din anul 1984.
Pentru aspectul în discuţie, prezintă de asemenea relevanţă, şi: Convenţia de la
Geneva din 1961, pentru arbitrajul comercial internaţional; Convenţia de la Varşovia din
1956, privind raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în legătură cu aceasta;
Convenţia de la Bratislava din 1955, privind transportul de mărfuri pe Dunăre; Convenţia
de la Sofia din 1959, reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi
Dunăre.
Este indiscutabil că, sub aspectul importanţei pe care o prezintă în reglementarea
contractelor comerciale internaţionale, convenţiile multilaterale se situează pe primul
plan, deoarece prin intermediul lor se instituie reguli cu aplicabilitate mai largă, în care se
regăsesc interesele mai multor state şi care dobândesc astfel semnificaţia de elemente
definitorii ale ordinii juridice internaţionale. Prin asemenea convenţii se creează premise
certe pentru realizarea unei concepţii normative unitare şi pentru realizarea unui
ansamblu normativ menit să faciliteze schimburile internaţionale indiferent de deosebirile
existente între legislaţiile naţionale.
În acelaşi timp, nu trebuie subestimată nici importanţa convenţiilor internaţionale
bilaterale, prin care statele îşi reglementează aspectele cele mai importante ale
raporturilor de comerţ internaţional, cum sunt: colaborarea în domeniul comercial,
financiar-valutar, cooperarea în producţie, transferul de tehnologie, folosirea în comun a
apelor, fluviilor internaţionale etc.
Convenţiile bilaterale de natură economică reprezintă „un mijloc politico-juridic
deosebit de eficient şi adecvat pentru formarea şi dezvoltarea unor norme de drept al
11
comerţului internaţional care să îmbine armonios imperativele respectării depline a
suveranităţii
Naţionale”.17 D Prin convenţiile internaţionale bilaterale se instituie obligaţii reciproce
pentru ţările semnatare menite să asigure promovarea schimbului de mărfuri şi de
servicii, precum şi stimularea cooperării în domeniile producţiei, comerţului, turismului,
cercetării ştiinţifice etc.
Convenţiile amintite pot îmbrăca forma unor acorduri comerciale sau de
cooperare, dar şi forma unor acorduri de plăţi sau de evitare a dublei impuneri. Aceste
acorduri din urmă au o importanţă deosebită pentru desfăşurarea raporturilor de comerţ
internaţional pentru că ele urmăresc eliminarea sau diminuarea efectelor impozitării
veniturilor obţinute în cadrul diferitelor forme de colaborare economică, atât în ţara de
sursă, cât şi în ţara de domiciliu sau de sediu a beneficiarilor de venituri.
Deşi cadrul juridic este statornicit prin prevederi cuprinse în acorduri economice
internaţionale, operaţiile de comerţ se înfăptuiesc prin participanţii la raporturile de
comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională din statele semnatare, în mod
direct, nemijlocit de către acele state. De aceea, se ridică problema incidenţei pe care o
pot avea asemenea acorduri asupra subiectelor de drept civil aparţinând ordinii juridice
naţionale din respectivele state.
Cum este cunoscut, convenţiile internaţionale bilaterale nu unifică, nu
uniformizează normele ce stabilesc condiţiile de validitate şi efectele contractelor
comerciale internaţionale, aspecte care aparţin ordinii juridice naţionale din fiecare dintre
statele părţi. Pe de altă parte, în acordurile internaţionale de acest gen se stipulează, în
mod obişnuit, clauze de conformitate a contractelor cu legea, clauze conform cărora
contractele de comerţ internaţional convenite între participanţii la operaţii de comerţ
internaţional din ţările respective, trebuie astfel perfectate încât să se armonizeze cu
dispoziţiile de ordine publică incidente în privinţa lor din legislaţiile naţionale ale statelor
semnatare.
Aceste clauze a conformităţii contractelor cu legea sunt deosebit de importante
pentru că dau expresie principiului egalităţii legislaţiilor di acele ţări, independent de 17 O.Căpăţână, Br.Ştefănescu ,.Tratat de drept al comerţului internaţional”, vol.I. Ed. Academiei Bucureşti
1985. pag.31.
12
nivelul dezvoltării lor economice, ca o consecinţă firească a egalităţii suverane a statelor
respective. în practica vieţii contractuale, aceste clauze fac posibilă realizarea în fapt a
facilităţilor fiscale, valutare, vamale, de credit şi de plăţi, urmărite de statele părţi.
Mecanismul de înfăptuire a operaţiilor de comerţ internaţional, în condiţiile
convenţiilor economice internaţionale, pune în lumină şi un alt aspect. Este vorba despre
influenţa pe care documentele amintite o au asupra contractelor concrete prin care se
realizează substanţa convenţiilor comerciale internaţionale. Dispoziţiile pe care ele le
cuprind cu privire la contractele perfectate între parteneri de drept naţional din ţările
semnatare, se sprijină implicit pe recunoaşterea reciprocă de către acele state a calităţii de
subiect de drept a partenerilor din cele două ţări. Se recunoaşte, totodată, autonomia
patrimonoală şi responsabilitatea proprie a acestor subiecte pentru obligaţiile asumate
prin contract.
În unele convenţii bilaterale, apar stipulate unele clauze ce reprezintă premisele
juridice ale perfectării unor contracte comerciale internaţionale de lungă durată. în acest
sens, statele semnatare obligă partenerii contractelor concrete ale unor clauze de
menţinere a valorii contractului, de păstrare a echilibrului prestaţiilor sau de adaptare a
contractului respectiv la noile împrejurări ce ar putea surveni pe parcursul executării lui.
Prin acordurile amintite pot fi rezolvate şi probleme de ordin jurisdicţional,
stabilindu-se jurisdicţia competentă să rezolve eventualele litigii pe care le-ar putea
genera contractele convenite. Este ilustrativ în acest sens, Acordul comercial convenit
între guvernele României şi Republicii Corea18, prin care se arată că „părţile contractante
îşi acordă reciproc tratamentul naţiunii celei mai favorizate în toate problemele privind
comerţul dintre cele două ţări" (art.l). Totodată, se precizează că „părţile contractante, în
conformitate cu legile şi reglementările în vigoare din fiecare ţară, referitoare la importuri
şi exporturi, va lua toate măsurile administrative, financiare şi altele necesare pentru
facilitarea importului şi exportului de mărfuri între cele două ţări” (art.2). „Importurile şi
exporturile dintre ţările semnatare vor fi efectuaue pe baza contractelor care vor fi
încheiate între persoane fizice şi juridice din cele două ţări, în conformitate cu prevederile
acordului comercial şi cu legile şi reglementările în vigoare în fiecare din ţările
18 Acordul comercial aprobat prin Hotărârea Guvernului României 1015/10 septembrie 1990, publicată în
M.O.nr. 10/06.11.1990.
13
respective” (art.3).
Cu privire la problemele de ordin jurisdicţional, acordul amintit încurajează
participanţii la tranzacţiile economice reciproce, să prevadă în contractele lor utilizarea
arbitrajului pentru soluţionarea diferendelor comerciale, în conformitate cu regulile de
arbitraj recunoscute pe plan internaţional sau conform modalităţilor convenite de către
participanţii la tranzacţia respectivă.
Pentru relaţiile economice bilaterale ale României cu multe dintre statele
europene, deosebit de importante sunt cele două acorduri: Acordul dintre statele
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) şi România realizat la data de 10
decembrie 1992, şi Acordul european care instituie o asociere între România pe de o
parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte.
Primul document, încheiat între statele membre A.E.L.S. şi România a fost
semnat la Geneva la 10 decembrie 1992 şi a fost ratificat de Parlamentul României. 19 Pe
baza acestui acord au fost încheiate acorduri bilaterale separate, sub forma unor
schimburi de scrisori între
România, Irlanda, Norvegia şi Suedia, privind comerţul cu produse agricole de bază.
Atât comerţul - cadru de asociere a României la A.E.L.S., cât şi acordurile
bilaterale convenite pe baza lui, reprezintă un solid fundament politico-juridic pe care se
sprijină dezvoltarea şi amplificarea raporturilor de comerţ internaţional între agenţii
economici din România şi cei din Ţările membre A.E.L.S. Ele dau, totodată, expresie
intenţiei României şi statelor amintite de a participa activ la procesul de integrare
economică din Europa şi de a coopera pentru a găsi căi şi mijloace de întărire a acestui
proces. Prin acordurile amintite, statele semnatare îşi reafirmă angajamentul faţă de actul
final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975), Carta de la Paris
pentru o nouă Europă (1990)20 şi, mai ales principiile cuprinse în documentul final al E.
de la Bonn privind cooperarea economică în Europa.
Se creează în felul acesta premise certe pentru construirea unei largi şi armonioase
19 Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr.75/16.04.1993.
20 Vezi V.Duculescu „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex Bucureşti 1994, pag.76.
Carta a fost semnată la Paris la 21 noiembrie 1990 de 35 de şefi de state şi guverne. Textul a fost publicat în
M.O. al României, partea I nr.181 din 19 septembrie 1991.
14
zone de comerţ liber în Europa, marcând astfel o contribuţie majoră la integrarea
europeană.
Cel de-al doilea document, Acordul european instituind o asociere între Europa,
pe de o parte, şi Comunităţile Europene, pe de altă parte, exprimă voinţa Comunităţii
Europene de a stabili instrumente de cooperare pe o bază globală şi multianuală. El
concretizează, totodată, angajamentul României şi al Comunităţii Europene de a
liberaliza comerţul în concordanţă cu drepturile şi obligaţiile ce decurg dintre Acordul
general pentru tarife vamale şi comerţ. în acest sens, sunt punctate obiectivele asocierii,
cât şi principiile pe care aceasta se fundamentează.21 De asemenea, sunt menţionate acele
activităţi economice şi măsurile administrative care sunt incompatibile cu desfăşurarea
corespunzătoare a concurenţei şi, în general, cu spiritul şi ideile care au inspirat părţile
semnatare ale acordului.
În vederea integrării economice a României în Comunităţile Economice
Europene, este necesară armonizarea legislaţiei prezente şi viitoare a acesteia cu cea a
Comunităţii. Ţara noastră se angajează în acest sens, să depună strădaniile cerute de
adoptarea legislaţiei naţionale la rigorile legislaţiei comunitare. Articolul 70 din Acordul
de asociere a României cu Comunităţile Europene, prevede că armonizarea legislaţiei se
va extinde, în special, în următoarele domenii: vamal, bancar, proprietăţii intelectuale,
protecţiei forţei de muncă, securităţii sociale, serviciilor financiare de concurenţă,
protecţiei consumatorilor, impozitării indirecte, reglementărilor din domeniul nuclear,
transport şi mediu.
O bună parte a Acordului amintit este destinat reglementării cooperării economice
a României şi ţările Comunităţii, evidenţiindu-se finalităţile urmărite şi căile de urmat în
acest sens.
3. CADRUL INTERNAŢIONAL UNIFORM
Cu toate progresele obţinute în statornicirea, prin metode contractuale sau legale,
a unui cadru internaţional uniform, numeroase probleme ale contractelor comerciale
21 Obiectivele şi principiile acordului European sunt prezentate de M.Costin, S.Deleanu, op.cit., pag. 121.
15
continuă să fie supuse legislaţiei civile sau comerciale, interne sau internaţionale.
Din acest motiv, se ridică destul de frecvent problema de a şti care este
competenţa să cârmuiască un anumit contract comercial internaţional. Corespunzător
exigenţelor comerţului internaţional, majoritatea instrumentelor internaţionale la care ne-
am referit, recunosc părţilor la un contract de comerţ exterior, facultatea de a desemna ele
însele legea competentă să reglementeze condiţiile de validitate şi efectele contractului.
În cele ce urmează, ne vom opri, spre exemplificare, la Convenţia de la New York
din 1958 asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale şi Convenţia europeană de
arbitraj comercial din 1961, precum şi la o serie de contracte tip sau clauze-tip.
Convenţia de la New York din 1958 reglementând regularitatea internaţională a
sentinţelor arbitrale străine prevede că aceasta este condiţionată de validitatea convenţiei
de arbitraj în temeiul căreia s-a procedat la soluţionarea referendului. Se pune însă
problema ce lege trebuie consultată pentru a se putea efectua o asemenea verificare.
În baza art.5, pct.l, lit.a din Convenţia de la New York 1958, convenţia de arbitraj
poate fi supusă de părţi oricărei legi şi potrivit acelei legi se va aprecia dacă înţelegerea
dintre părţi privind arbitrajul, este sau nu valabilă. Cu alte cuvinte, se recunoaşte în mod
cert partenerilor în cauză, dreptul de a alege „lex contractus”. Uneori, părţile pot să omită
desemnarea legii contractului, omisiune care impune identificarea ei cu ajutorul unor
criterii obiective, prestabilite.
În convenţia la care ne-am referit mai sus, există o menţiune expusă în acest sens
în art.5, paragraful 1, lit.a, care precizează că în lipsa desemnării de către părţi a legii care
guverneze convenţia arbitrală, se va aplica legea statului unde sentinţa arbitrală a fost
dată. În momentul verificării regularităţii internaţionale a sentinţei arbitrale străine, locul
pronunţării acesteia fiind cunoscut, competenţa subsidiară a legii de la sediul organului
arbitrai, se justifică.
Convenţia de la Geneva din 1961 a preluat soluţia conflictuală de mai sus,
extinzându-i sfera de aplicare. Astfel, dacă Convenţia de la New York se mărgineşte să
regimenteze faza finală a litigiului, şi anume executarea silită în străinătate, Convenţia de
la Geneva are în vedere în primul rând examinarea existenţei sau valabilităţii convenţiei
de arbitraj de către o instanţă judecătorească pe care una din părţi a sesizat-o, fără a ţine
seama de prevederile compromisului sau clauzei compromise.
16
Dacă adversarul invocă excepţia de incompetenţă a jurisdicţiei de drept comun,
instanţa judecătorească trebuie, pentru a rezolva referendul, să verifice în prealabil
existenţa şi validitatea convenţiei de arbitraj. În acest scop va decide „în conformitate cu
legea căreia părţile au supus convenţia de arbitraj” (art.4, paragraful 1, lit.a din Convenţia
de la Geneva din 1961). Reglementarea citată confirmă fără nici o îndoială dreptul
partenerilor în cauză de a alege „lex contractus”.
Convenţia de la Geneva reproduce aceeaşi soluţie conflictuală şi în legătură cu un
alt aspect, şi anume cu refuzul recunoaşterii sau executării unei sentinţe arbitrale care a
fost anulată. Convenţia de la Geneva admite un asemenea refuz numai dacă anularea este
pronunţată de o instanţă competentă din punct de vedere internaţional şi s-a întemeiat,
printre altele, pe nevaliditatea convenţiei arbitrale, dedusă din „legea căreia părţile au
supus-o”. Este confirmat, deci, principiul autonomiei de voinţă.
Dacă părţile nu au desemnată legea aplicabilă, aceeaşi convenţie precizează că
„arbitrii vor aplica legea determinată de norma conflictuală pe care ei o vor considera
potrivită în speţă”. Aceasta înseamnă că arbitrii nu sunt legaţi de norma conflictuală a
nici unui stat. În soluţionarea conflictului de legi, ei vor aplica legea care, după părerea
lor, are cea mai strânsă legătură cu contractul.
Se poate deduce din cele prezentate că, potrivit Convenţiei de la Geneva din 1961,
libertatea părţilor în privinţa alegerii legii în cauză este sprijinită şi de libertatea arbitrilor
de a decide asupra soluţiei. în literatura de specialitate se afirmă: „Când vor avea de
soluţionat litigiul, centrul preocupărilor arbitrilor îl vor constitui stipulaţiile părţilor şi
uzanţilor comerciale”.
Reglementările de drept internaţional privat din convenţiile internaţionale la care
ne-am referit, dar şi din altele care vizează sfera vieţii contractuale, acordă părţilor o
libertate de alegere nelimitată, iar arbitrilor libertatea de a aplica regula conflictuală pe
care ei o socotesc potrivită. Aceste reglementări sunt întărite şi de posibilitatea pe care o
primesc arbitrii de a soluţiona cauza ca „amiabili compositori”, după cugetul şi
chibzuinţă lor, deci cu excluderea regulilor civile dintr-un sistem de drept oarecare. în
felul acesta, voinţa părţilor va fî cea mai examinată de către arbitri.22
22 Vezi B.Goldman , „Les conflits de lois dans l'arbitrage internaţional de la Haye”, 1963, pag.384-395; autor citat de M.Jacotă. op.cit., pag.205
17
4. LIMITELE PRINCIPIULUI *LEX VOLUNTATIS"
În legătură cu limitele pe care principiul autonomiei de voinţă le cunoaşte, în
dreptul internaţional privat s-a ridicat problema dacă părţile pot alege o singură lege
pentru întregul contract sau pot alege mai multe legi pentru diferite elemente ale
contractului. De asemenea, s-a pus în discuţie problema posibilităţii de alegere a unei legi
cu care contractul nu are nici o legătură.
Privită din acest unghi, problema conflictelor de legi în materia contractelor
comerciale internaţionale a determinat conturarea a două opinii în dreptul inernaţional
privat comparat.
O primă opinie, predominantă în sistemele de drept german şi elveţian consideră
că încheierea contractului poate fi guvernată de o altă lege decât efectele sale. În cazul
acesta se admitea aşa-numita "mare sciziune".
După o altă variantă a teoriei amintite, era posibil ca mergând mai adânc pe
calea disocierilor să se aplice fiecărei obligaţii contractuale o altă lege, ajungându-se
la aşa-numita "mică sciziune".
Practica a demonstrat însă că astfel de procedee duc la secţionarea contractului,
fiecare fragment ascultând de reglementări distincte care de multe ori deveneau
ireconciliabile. De aceea datorită dificultăţilor practice ivite la aplicarea ei (dând naştere
sciziunii contractului) această teorie a fost, în parte, abandonată chiar de către ţările ei de
origine.
Pentru aceleaşi raţiuni, dreptul internaţional privat contemporan nu admite, în
principiu, segmentarea sau fracţionarea contractului comercial internaţional. Deci, în
prezent, toate marile sisteme de drept au ajuns să cadă de acord că problema alegerii
legii, în domeniul vieţii contractuale priveşte contractul ca un întreg, ca o unitate
economică şi juridică ce impune o reglementare unică.
Dar imposibilitatea fragmentării contractului, are numai valoarea unui principiu
general, întrucât, există şi situaţii în care unele diferenţe şi excepţii sunt inevitabile. În
practica vieţii contractuale internaţionale se pot ivi cazuri în care, consideraţii de ordin
18
economic şi juridic atrag incidenţa mai multor legi. Astfel, complexitatea economică şi
juridică a unui contract comercial internaţional poate reclama şi justifica, în acelaşi timp,
aplicarea mai multor legi diferitelor elemente ale contractului. În materie de vânzare
comercială internaţională, de exemplu, nevoia subordonării unor aspecte particulare ale
contractului unei alte legi decât cea proprie contractului s-a făcut simţită, în legătură cu
recepţionarea calitativă a produselor. S-a acceptat, de către unele organe arbitrale că, în
timp ce contractul de vânzare este subordonat legii ţării vânzătorului, recepţionarea
calitativă a mărfii poate fi supusă legii cumpărătorului.
Trebuie adăugat, însă, că alegerea de către părţi a mai multor legi, care să
cârmuiască contractul pare justificată numai dacă, pe de o parte alegerea este făcută cu
bună credinţă (nu pentru a frauda sau eluda legea), iar pe de altă parte, aplicarea
concomitentă a reglementărilor cuprinse în diferite legi este posibilă. Cu întrunirea
condiţiilor de mai sus, dreptul internaţional privat comparat, admite, cu titlu de excepţie
această soluţie.
În practica Curţii de Arbitraj de la Bucureşti nu s-a întâlnit (din câte cunoaştem)
situaţii în care părţile să fi desemnat ca "lex contractus" mai multe sisteme de drept. S-a
întâlnit însă situaţia inversă, în care Curtea de Arbitraj a ajuns la concluzia că dacă cu
ocazia încheierii contractului părţile ar fi desemnat două legi care să guverneze, cu titlu
general, contractul, alegerea ar fi fost justificată. Problema s-a pus în legătură cu un
contract încheiat între o firmă din Grecia şi o persoană juridică română, în temeiul căruia
s-a livrat o anumită cantitate de măsline, în condiţiile stabilite de părţile
contractante. Printr-o clauză explicită s-a prevăzut că se aplică legea română contractului
încheiat. Ivindu-se neînţelegerea între părţi cu privire la calitatea mărfii livrate, s-a pus
implicit problema criteriilor de care depinde determinarea proprietăţilor calitative ale
unor asemenea produse şi modul de a efectua calibrajul lor. Curtea de Arbitraj de la
Bucureşti, cercetând legea română, indicată de părţi ca "lex contractus" a constatat că
aceasta nu cuprinde nici o reglementare, în acest sens. De aceea, s-a văzut nevoită să o
înlăture, în acesta privinţă în favoarea legii greceşti, care cuprindea toate reglementările
necesare pentru soluţionarea cauzei. Deci neavând legătură cu obiectul litigiului, parţial
legea română a fost înlăturată şi s-a aplicat legea grecească. Facem precizarea că,
asemenea intervenţii nu sunt admise potrivit dreptului internaţional privat român, decât în
19
cazuri de excepţie, când opţiunea exercitată de părţi este improprie sau este rezultatul
unei erori. Discuţiile purtate pe marginea acestei speţe au condus la concluzia că părţile
ar fi putut ele însele să supună contractul legii române, mai puţin aspectul legat de
livrarea şi calitatea produselor, pentru care ar fi putut indica legea grecească. De altfel,
Legea 105/1992 consacră expres posibilitatea desemnării de către părţi a unei legi care să
se aplice nu numai întregului contract ci şi unei anumite părţi a acestuia, (art. 75 Legea
105/1992).
5. DESEMNAREA UNEI LEGI CU CARE CONTRACTUL NU ARE NICI
O LEGĂTURĂ
Problema dacă părţile pot desemna prin consens o lege care să nu aibă nici o
legătură cu raportul lor juridic, a declanşat, de asemenea, opinii variate. Într-o primă
părere s-a susţinut că posibilitatea părtţilor de alegere este limitată la sistemele juridice
care se găsesc în conflict, întrucât ar fi lipsit de interes să se ceară aplicarea unui drept cu
totul străin părţilor contractante. Pe de altă parte s-a conturat şi o a doua opinie potrivit
căreia, nu este neapărat necesară o legătură substanţială între o anumită lege şi contractul
încheiat. S-a argumentat că, în desemnarea legii aplicabile, pe lângă factorii obiectivizare
primează în stabilirea legii contractului, pot avea eficacitate şi unii factori subiectivi ce
ţin de intenţia şi voinţa părţilor.
Părţile ar putea, de exemplu, opta pentru o lege care le este mai bine cunoscută
sau care conţine o reglementare completă, adecvată specificului contractului. Părţile unui
contract comercial internaţional simt nevoia certitudinii şi securităţii raporturilor lor
juridice, şi în măsura în care o anume reglementare răspunde acestor deziderate, credem
că opţiunea pentru o lege care nu are legături cu contractul este posibilă.
De altfel, Legea română de drept internaţional privat 105/1992 nu pare să
condiţioneze desemnarea unei legi a contractului, de legătura acesteia cu operaţia juridică
respectivă. Art. 73 din legea amintită precizează numai că " Contractul este supus legii
alese prin consens de părţi". Nici din alte dispoziţii ale legii nu rezultă că voinţa părţilor
ar fi limitată în alegera legii aplicabilă contractului.
20
6. DOMENII SUSTRASE PRINCIPIULUI AUTONOMIEI DE VOINŢĂ
Aşa cum arătam anterior, principiul autonomiei de voinţă mai poate fi limitat şi
datorită sustragerii anumitor domenii legii desemnatede părţi. În acest sens trebuie
precizat că " lex contractus" nu poate cârmui decât acele raporturi juridice care exprimă o
reglementare consensuală a unor interese patrimoniale, deci, în genere, raporturile
contractuale sau convenţionale, în totalitate sau numai în parte. Iar în privinţa unor
elemente contractuale, "lex contractus" nu se poate aplica fie din raţiuni de ordin tehnic -
funcţional (cum ar fi faptul că acele contracte care se referă la imobile sunt cârmuite de
"lex rei sitae"), fie pentru că anumite contracte sunt reglementate, în toate sistemele de
drept prin norme legale imperative.
Un aspect deosebit de important al problemei pe care o dezbatem se referă la
acele elemente ale contractului care sunt sustrase autonomiei de voinţă. Astfel de
elemente pot fi: forma contractului (care uneori poate fi supusă legii locului unde
contractul a fost încheiat sau legii naţionale ori legii domiciliului persoanelor care l-au
încheiat); capacitatea părţilor în cauză (care este supusă legii naţionale a acestora);
anumite elemente ale executării contractului, etc.
Deducem, de aici, concluzia că indiferent de modul în care a fost determinată (a
fost aleasă de părţi sau a fost determinată potrivit unor criterii obiective), "lex contractus"
guvernează, în general, toate aspectele raportului contractual.
De aceea, atunci când se pune în discuţie problema legii aplicabile contractelor
comerciale internaţionale, este necesar, mai întâi, să determinăm legea care cârmuieşte
ansamblul elementelor contractuale şi numai după aceea să stabilim acele domenii
contractuale, în privinţa cărora alte legi prezintă titluri mai puternice pentru a le
reglementa.
Prin natura lor sau ca urmare a calificării ce li se dă, domeniile sustrase legii
autonomiei de voinţă, cad sub incidenţa altor norme conflictuale. In sensul acesta s-a
fixat şi practica Curţii de Arbitraj de la Bucureşti, când precizează că deşi "lex
contractus" reglementează cele mai numeroase aspecte ale contractului comercial
internaţional, aceasta nu i se aplică în exclusivitate, existând şi laturi exceptate. "Lex
21
contractus" - a adăugat Curtea de arbitraj - nu are ca obiect nici capacitatea părţilor
contractuale şi nici constituirea de drepturi reale pe cale contractuală. Până la apariţia
legii nr. 105/1992, determinarea legii aplicabile cu titlu general prezintă numeroase
dificultăţi, deoarece problema nu era reglementată prin dispoziţii normative. De aceea,
soluţionarea acestui important aspect al voinţei contractuale internaţionale se făcea
potrvit unor reguli desprinse din doctrina şi practica noastră judiciară şi arbitrală. Ca
răspuns la o asemenea nevoie, Legea română de drept internaţional privat, cuprinde
reglementări precise , detaliate privind "lex voluntatis" şi domeniul de aplicare al
acesteia. In lumina acestei recente reglementări, vom delimita, în cele ce urmează,
câmpul de aplicare al legii contractului, precizând, totodată domeniile care sunt scoase de
sub incidenţa acesteia.
a) Încheierea contractului este, în general, supusă legii contractului desemnată
de părţi sau identificată de instanţă pe baza unor criterii obiective. Această lege va arăta
dacă contractul este sau nu încheiat şi dacă este valabil. Dacă "lex contracrus" este legea
română vor fi cercetate condiţiile de fond şi de formă consacrate de aceasta. Art. 948 Cod
civil prevede condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract şi anume: capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza. Iar sub aspectul condiţiilor de formă trebuie amintită
regula consensualismului cu particularităţile pe care aceasta le prezintă în privinţa
contractelor cu elemente de extraneitate. Referindu-se la validitatea unui asemenea
contract, Legea 105/1992 prevede că, dacă acesta este contestat de una din părţi, existenţa
şi validitatea de fond a contractului se determină în conformitate cu legea care i s-ar fi
aplicat, dacă era socotit valabil.
Capacitatea de a contracta, deşi este o condiţie de fond, este sustrasă legii
contractului pentru a fi supusă legii personale (naţionale) a părţilor.
Soluţia are caracter tradiţional în dreptul românesc, fundamentul juridic al
acesteia aflându-se în dispoziţiile art. 2 al.2 al Codului Civil care prevedea că "legile
relative la starea şi capacitatea persoanelor urmăresc pe români, chiar când aceştia îşi au
reşedinţa în străinătate". Articolul 2 din Codul civil a fost abrogat, dar raţiunile pe care se
sprijină au supravieţuit, astfel că Legea 105/1992 reproduce soluţia amintită prin
dispoziţiile art 11 combinate cu dispoziţiile art. 12, 41 şi 42 din lege.
22
În concepţia reglementărilor amintite capacitatea de a contracta are o dublă natură
juridică. Ea se înfăţişează nu numai ca o condiţie de validitate a contractului, dar
constituie totodată, o componentă a statutului general al persoanei fizice sau al statutului
organic al persoanei juridice. Având în vedere importanţa acestei condiţii ea este supusă
legii naţionale.
Art. 11 din Legea română de drept internaţional privat prevede că "Starea,
capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională,
afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel. Art. 12, din aceeaşi lege,
adaugă că "Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a careţi cetăţenie
se invocă. "Cât priveşte persoana juridică, art.41 din Legea 105/1992 prevede că "Statutul
organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională". Iar printre elementele
statutului organic, reglementate de această lege, este prezentă, în primul rând, capacitatea
persoanei juridice.
Consecventă principiului potrivit căruia, capacitatea de a contracta este supusă
regulii conflictuale "lex patriae", practica Curţii de Arbitraj de la Bucureşti prezintă o
uniformitate absolută. Intr-un litigiu supus dezbaterii înainte de intrarea în vigoare a Legii
105/1992, s-a exprimat că "părţilor dintr-un contract comercial internaţional li se aplică,
cu privire la capacitate, dreptul naţional al ţării unde-şi au sediul central."
Una din părţile litigiului având sediul principal la Milano, s-a decis că persoana
juridică respectivă are naţionalitate italiană, fiind supusă, sub aspectul capacităţii, dreptul
italian.
În dreptul comparat, principiul, potrivit căruia capacitatea unei persoane juridice
este cârmuită de legea statului căruia îi aparţine persoana ("lex patriae"), nu este unanim
admis. Deşi afirmat de litaratura juridică şi de practica Franţei şi Elveţiei, ca şi a altor
state eoropene, principiul este abandonat de dreptul englez. In practica engleză,
capacitatea în contracele de comerţ exterior este cârmuită, după o formulă folosită în
ultima vreme şi consacrată chiar de unele legislaţii , de legea ţării cu care contractul are
cele mai strânse legături. De la caz la caz, această lege poate fi: legea locului încheierii, a
locului de executare, legea aleasă de părţi sau, în lipsă de alegere, legea ce judecătorul
sau arbitrul descoperă că are cea mai puternică (substanţială) legătură cu contractul.
23
Soluţia a fost adoptată de practica engleză din dorinţa de a supune, pe cât posibil,
elementele contractului unei singure legi, evitând asfel sciziunea acestuia.
Revenind la legea naţională, trebuie să arătăm că, atunci când este competentă,
guvernează atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu. Aşadar, legea
naţională, atunci când se aplică, va stabili atât dacă o persoană fizică sau juridică se
bucură de aptitudinea de a încheia un contract, cât şi modul în care trebuie să fie abilitată
spre a-şi manifesta, în mod valabil consimţământul la aceste acte.
Consimţământul de a contracta este supus regulii "lex voluntatis". Această lege
va reglementa formarea voinţei juridice, indicând şi principiile ce guvernează acest
domeniu. Tot "lex voluntatis" va fi cea care va evidenţia raportul dintre voinţa internă
(reală) şi voinţa declarată şi care, după unii autori va reglementa viciile de consimţământ .
După alţi autori viciile de consimţământ ar trebui supuse legii personale, deoarece aceasta
urmăreşte protecţia persoanei şi chiar a consimţământului acesteia. Există şi autori care
apreciază că viciile de consimţământ sunt supuse legii locului încheierii contractului,
deoarece problema viciilor interesează momentul încheierii contractului. Soluţia nu poate
fi primită dacă avem în vedere că prezenţa viciilor de consimţământ nu echivalează cu
lipsa capacităţii de exerciţiu. Iar potrivit art. 11 din Legea 105/1992, numai capacitatea
este supusă legii naţionale, fiind sustrasă, deci legii naţionale, fiind sustrasă, deci legii
autonomiei de voinţă. Legea contractului reglementează şi încheierea acestuia între
absenţi (precizând dacă acordul de voinţă al părţilor s-a realizat sau nu).
Validitatea ofertei şi a acceptării sunt supuse, de asemenea, legii contractului.
Obiectul contractului este concretizat de însuşi obiectul raportului încheiat între
părţi, fie obiectul propriu-zis (conduita părţilor), fie obiectul derivat (material) al acestuia.
Privit atât ca prestaţie, cât şi ca obiect material, obiectul contractului este supus
principiului "lex voluntatis", dacă anumite temeiuri nu justifică incidenţa unei alte legi
(cum ar fi natura imobiliară a bunului care poate atrage aplicarea regulii "lex rei sitae").
Dacă, prin ipoteză "lex voluntatis" este legea română, atunci obiectul contractului, sub
ambele laturi, trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute prin art. 948 şi 962-965
din Codul Civil. Astfel, în lumina acestor reglementări, obiectul trebuie:
- să existe sau să poată exista în viitor;
24
- să fie determinat (să se precizeze elementele care fac posibilă individualizarea
sa) sau determinabil (să se deteniiine elementele cu ajutorul cărora va fi determinat în
viitor);
- să fie posibil, întrucât imposibilitatea obiectivului echivalează cu lipsa
obiectivului, ceea ce duce la nulitatea actului juridic;
- să reprezinte un fapt personal al celui ce se obligă (în obligaţiile de a face şi
a nu face) iar în cazul drepturilor reale cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului (în
obligaţiile de "a da");
- să fie licit şi moral (să nu contrazică normele imperative şi regulile de
convieţuire socială).
Prin prisma condiţiilor arătate mai sus, Curtea de Arbitraj de la Bucureşti a
declarat ineficient un contract încheiat între o firmă română şi o firmă germană, pentru
lipsă de preţ şi de specificaţie a mărfii vândute. La încheierea contractului părţile au
convenit ca livrarea să se facă sub clauza ca "vânzătorul şi cumpărătorul să cadă de acord
asupra preţului şi specificaţiei conform situaţiei pieţii în luna octombrie-noiembrie a
anului respectiv". Ele nu au localizat această clauză prin referire la o anumită bursă de
mărfuri sau la mercurialele dintr-o ţară determinată. Aşa fiind, condiţiile privind preţul,
ca element esenţial al contractului, nu au fost îndeplinite, ceea ce atrage nulitatea absolută
a contractului încheiat
Cauza reprezintă, de asemenea, o condiţie de fond a oricărui contract. Este o
componentă a voinţei juridice, fără de care contractul nu poate avea nici un efect. Art.
966 Cod Civil prevede în acest sens că scopul (cauza) trebuie să caracterizeze orice
obligaţie civilă "Obligaţiile fără cauză sau fondate pe o cauză falsă sau nelicită, nu pot
avea nici un efect". La fel ca şi consimţământul, ce intră, de asemenea, în sfera de
cuprindere a voinţei judiciare, cauza este supusă legii contractului. Prin prisma acestei
legi se va analiza licitatea şi moralitatea cauzei. In literatura de specialitate s-a pus în
discuţie situaţia în care, contractul este legal după legea contractului, dar ilegal, după
legea locului încheierii sau executării acestuia (dacă nici una din cele două legi nu are
calitatea de "lex contractus"). După opinia exprimată în literatura engleză, un asemenea
contract nu ar putea fi executat.
25
Forma contractului a fost multă vreme exceptată legii autonomiei de voinţă, în
prezent fiind însă supusă, în principal, legii care guvernează şi fondul contractului.
Potrivit unei reguli ce s-a impus cu forţa unei îndelungate cutume, fiind acceptată
şi chiar consacrată în unele legislaţii, condiţiile de formă ale contractului (ca ale oricărui
act juridic) sunt supuse, în principiu, legii ţării unde acesta se încheie. Fiind exprimat prin
formula "locus regit actum", regula enunţată mai sus, are semnificaţia că un act săvârşit
în condiţiile de formă edictate de legea locului unde s-a încheiat, este valabil şi poate fi
invocat ca atare în orice altă ţară. De asemenea, actul poate fi probat tot potrivit legii
locului unde s-a întocmit. Astfel, un act care potrivit legii locului de încheiere putea fi
făcut şi numai oral, va putea fi valabil, sub acest aspect, chiar şi într-o ţară unde un atare
act trebuie încheiat în formă scrisă. în legislaţia anterioară Legii 105/1992, regula "locus
regit actum" era prevăzută într-o formulare generală în art. 2, al. 3 din Codul Civil care
prevedea că "forma exterioară a actelor este supusă legilor ţărilor unde se face actul". In
prezent art. 2 din Codul Civil este abrogat, dar regula este reiterată prin unele articole ale
legii 105/1992.
Astfel, art. 19, al. 1 din Legea 105/1992 care prevede că "Forma încheierii
căsătoriei este supusă legii pe teritoriul căreia se cerebrează căsătoria". De asemenea, art.
71, al. 2 şi art. 86 din legea amintită, fac aplicarea aceluiaşi principiu. Alte articole din
lege prevăd regula menţionată pentru diferite alte acte, cum sunt: cecul, cambia, biletul de
ordin, testamentul.
Tratatele internaţionale şi convenţiile consulare, la care ţara noastră este parte,
consacră, de asemenea, regula "locus regit actum".
Dar aşa cum apare reglementată în Legea română de drept internaţional privat,
soluţia conflictuală "locus regit actum" are un caracter subsidiar. In susţinerea celor
afirmate trebuie să reproducem dispoziţiile art. 71, al. 1 din Legea 105/1992 care
prevede: condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care cârmuieşte
fondul. Referindu-se expres la condiţiile de formă ale contractului, art. 86, al. 1 adaugă că
"contractul este supus condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută la art. 71, al. 1."
Rezultă, fără putere de tăgadă, că în prezent, soluţia principală, ce vizează forma
contractului este aceea a aplicării legii ce guvernează fondul (lege care poate fi
desemnată de părţi sau identificată de instanţă potrivit criteriilor obiective prestabilite).
26
Numai în subsidiar apare şi soluţia "locus regit actum", care adoptată la contract apare în
expresia "lex loci contractus". In sensul arătat, chiar art. 71 din Legea 105/1992, prin
aliniatul 2 prevede că "Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei,
dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una din legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea naţională sau legea domiciliului pesoanei care 1-a consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care
examinează validitatea actului juridic".
Dispoziţiile de mai sus trebuie coroborate cu cele ale art. 86 din Legea 105/1992
care arată că contractul este supus, în mod corespunzător aceloraşi condiţii de formă, dar
că se consideră valabil, din punct de vedere al formei, şi dacă :
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat, în state diferite, au îndeplinit
ondiţiile de formă prevăzute de legea unuia din aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat
în momentul încheierii contractlui.
Şi din dispoziţiile de mai sus rezultă caracterul subsidiar al acestei reguli.
Nulitatea contractului.
Nulitatea-ca sancţiune ce intervine în cazul nerespectării condiţiilor de formă, este
supusă unor legi diferite, după cum urmează:
- dacă nulitatea intervine pentru nerespectarea cerinţelor legale privind
capacitatea, aplicabilă pentru constatarea sau pronunţarea nulităţii este legea care
guvernează capacitatea (adică legea personală - lex patriae);
- dacă nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor privind forma, aplicabilă
va fi legea care guvernează forma;
- dacă nulitatea intervine pentru nerespectarea celorlalte condiţii de fond ale
contractului, aplicabilă este legea desemnată de părţi ca "lex contractus" sau dedusă de
instanţă de judecată, cu acest titlu.
În cazul unui contract contestat de către una din părţi, pentru a se decide dacă acel
contract s-a încheiat efectiv şi produce efecte juridice se va consulta legea care l-ar fi
guvernat dacă acel contract ar fi fost perfectat între părţi.
27
Dacă legea contractului va guverna nulitatea contractului, aceasta va arăta
situaţiile când intervine nulitatea, persoanele care o pot invoca, dacă nulitatdi^^|^.$
sawitiu acoperită prin confirmare. Cât priveşte actul confirmării (dadă nulitatea are un
caracter relativ) el poate fi supus unei legi proprii în ce priveşte condiţiile de validitate şi
efectele acestuia, deoarece apare ca distinct de contractul anulabil. Tot legea contractului
va guverna şi prescripţia acţiunii în nulitate. In concluzie, legea care reglementează
fiecare condiţie de validitate în parte, este aplicabilă şi sancţiunii nerespectării acesteia.
Art. 80, al.l, lit. e din Legea română de drept internaţional privat prevede că "legea
contractului se aplică pentru cauzele de nulitate a contractului şi consecinţele acesteia".
Cum este cunoscut, consecinţa principală a nulităţii este desfiinţarea actului şi îilfotuirea
prestaţiilor care au fost deja efectuate (restitutio in integrum). De aceea s-a pus şi
problema care va guverna obligaţia de restituire care poate interveni în cazul declarării
nulităţii. În literatura franceză ca şi în cea română se apreciează că temeiul restituirii
prestaţiei efectuate în executarea unui contract nul este îmbogăţirea fără temei juridic. De
aceea, acţiunea în restituire nu se confundă cu acţiunea în nulitate, fiecare dintre aceste
acţiuni fiind supusă unei legi deosebite. Acţiunea în nulitate absolută, de exemplu, este
imprescriptibilă, pe când acţiunea în restituire este supusă prescripţiei extinctive.
b) Efectele contractului constau în drepturile şi obligaţiile la care acesta dă
naştere. În general, aceste efecte sunt supuse legii contractului, dar anumite elemente, din
raţiuni bine definite, sunt supuse altor legi. Astfel, efectele translative de proprietate şi
cele ale altor drepturi reale ale contractului cât şi transferul riscurilor, sunt supuse regulii
„lex rei sitae” aspect ne vom referi în mod deosebit.
Efectele contractelor comerciale internaţionale translative de drepturi reale
privesc atât regimul contractual (care cum arătam tinde să fie supus legii unice) cât şi
statutului real, aşa încât pe bună dreptate s-a ridicat problema dacă ele vor fi supuse legii
contractului sau legii care guvernează regimul juridic al bunurilor.
În mod constant literatura şi practica română de drept internaţional privat s-a
exprimat în sensul că, în coliziunea dintre legea contractului şi legea locului unde se-tiflă
bunurile se acordă favoare acesteia din urmă. Aceasta întrucât, în concepţia arătată
efectele translative de proprietate a contractelor comerciale internaţionale ca şi transferul
28
riscurilor sunt calificate ca probleme de statut real, fiind supuse, ca atare regulii "lex rei
sitae". Din punctul de legătură pentru aceste raporturi juridice îl formează locul situării
bunului. Regula "lex rei sitae" este cunoscută, cu unele nuanţe şi atenuări în toate
sistemele de drept. Cât priveşte sistemul de drept românesc, el are, de asemenea un
caracter tradiţional, aflându-şi consacrarea expusă în art. 2 al Codului civil.94 Aliniatul 1
din acest articol prevedea că: numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului ţării sunt
supuse legii române, chiar când ele se posedă de străini. Cum lesne se poate observa, al. 1
al art. 2 cuprindea o normă contlictuală unilaterală, reglementând numai un aspect al
conflictelor de legi din acest domeniu (cazul când imobilele se găseau în ţara noastră şi
aparţineau unui străin.- Articolul amintit nu rezolva şi problema imobilelor aflate în
străinătate, aparţinând cetăţenilor români şi nici a bunurilor mobile). Literatura şi practica
de specialitate însă, printr-o interpretare extensivă apreciau că regula "lex rei sitae" se
aplică şi bunurilor mobile corporale considerate în mod individual (ut singuli). De
asemenea, prin argumentele reciprocităţii, se susţinea că bunurile mobile şi imobile,
aparţin cetăţenilor români, dar aflate în străinătate sunt guvernate de legea statului unde
sunt situate (lex rei sitae).
Acoperind aceste lacune legislative anterioare, Legea română de drept
internaţional privat (105/1992) dă o reglementare, completă, uniformă regimului juridic
al bunurilor precizând prin art. 49 că "posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţie reale, sunt cârmuite de legea locului unde
acestea se află situate, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale se prevede altfel." Textul
se referă la bunuri mobile şi imobile, indiferent de locul situării lor. Şi alte articole ale
legii menţionate fac aplicarea aceluiaşi principiu: "lex rei sitae". Astfel art. 65 din Legea
105/1992 arată că formele de publicitate privitoare la bunuri precum şi cele cu efect
constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil, sunt supuse legii statului unde acesta
se găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al naşterii, transmiterii sau stingerii dreptului
real ori garanţiei reale se află în alte legi.
Deci, când este competentă, regula "lex rei sitae" cârmuieşte atât conţinutul
juridic al drepturilor reale şi transferul acestora, cât şi momentul în care operează
transferul riscurilor. Anumite dificultăţi se pot ivi în aplicarea acestei reguli, în legătură
cu momentul în care se face transferul proprietăţii şi al celorlalte drepturi reale. Cum este
29
cunoscut, acest moment diferă de la stat la stat, în linii mari conturându-se în dreptul
actual, două variante.
În concepţia Codului civil francez şi a codurilor de inspiraţie franceză, dreptul de
proprietate se transmite în momentul în care se încheie actul (prin simpla realizare a
acordului de voinţă). Dimpotrivă, în varianta dreptului german şi anglo-saxon, contractul
nu transmite, prin el însuşi proprietatea, fiind necesar un act juridic ulterior, cu alte
cuvinte un mod de transmitere a proprietăţii.
De aceea, într-un contract comercial internaţional supus legii germane ca "lex
contractus", transferul dreptului de proprietate asupra unei mărfi situate în România va
opera din momentul realizării acordului de voinţă şi nu într-un moment ulterior, printr-un
mod de transfer al proprietăţii precizat de legea germană. Aceasta întrucât, legea germană
ca "lex contractus" este înlăturată, sub acest aspect, pentru a se aplica legea română, ca
"lex rei sitae". Această lege se aplică şi măsurilor de publicitate prevăzute cu scopul de a
face opozabil tuturor, transferul drepturilor reale realizat prin intermediul contractului.
Pentru realizarea unităţii de regim dintre dreptul de proprietate şi riscuri se
impune ca aceastea să fie reglementate tot de "lex rei sitae". Soluţia îşi găseşte raţiunea în
faptul că trecerea riscurilor de la o parte contractantă la cealaltă apare, în esenţă, ca o
consecinţă a transmiterii dreptului de proprietate. Bineînţeles că regula este valabilă în
măsura în care riscurile sunt legate de dreptul de proprietate şi se transmit odată cu
acesta. Prin clauzele contractuale părţile ar putea conveni, ca riscurile să treacă asupra
dobânditorului bunului într-un moment care să fie independent de cel al transferului
proprietăţii. În perspectiva aceasta, transmiterea riscurilor înfâţişându-se ca un efect
propriu al contractului, ar justifica aplicarea legii desemnată să cârmuiască ansamblul
elementelor contractuale. Din studiul practicii comerciale internaţionale se conturează
tendinţa separării celor două laturi (transmiterea dreptului de proprietate şi transferul
riscurilor). Şi în dreptul internaţional privat român este posibilă decalarea dintre
momentul trecerii riscurilor de la o parte la alta şi cel al transmiterii proprietăţii, dacă în
contract a fost stipulată o clauză în acest sens. Se înlătură, în felul acesta, conflictul de
legi cu privire la problema transferului riscurilor, întrucât, prin această clauză se
determină tocmai momentul când trebuie să opereze transmiterea riscurilor. Soluţia se
impune, însă cu titlu de excepţie, întrucât ori de câte ori o asemenea clauză lipseşte,
30
transferul riscurilor rămâne solidarizat cu transmiterea proprietăţii bunului şi atrage
incidenţa legii situării acestuia. Corelarea dintre transmiterea proprietăţii şi transferul
riscurilor este consacrată în legislaţia noastră prin art. 971 din Codul civil care prevede că
"în contractele ce au ca subiect translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea
sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, iar lucrul rămâne în
rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului".
Interpretarea contractului este operaţia logico-naţională prin care se descifrează
înţelesul corect şi complet al clauzelor contractuale. Aşa privită, interpretarea apare ca o
problemă de drept asupra legii contractului. Interpretarea globală, coordonată, a clauzelor
contractuale nu trebuie confundată cu interpretarea unor termani sau unităţi de măsură
folosiţi la locul încheierii contractului sau la locul executării decât "lex contractus". De
asemenea, când apar unele chestiuni de interpretare gramaticală (cum ar fi cazul când
contractul este redactat în altă limbă decât limba legii contractului), interpretarea se face
după legea ţării a cărei limbă s-a folosit.
Cât priveşte Legea română de drept internaţional privat, aceasta prevede că "legea
contractului se aplică interpretării naturii sale juridice şi a clauzelor pe care contractul le
conţine" (art. 80, al. 1 lit.a).
Executarea contractului, este, de asemenea, supusă legii contractului, cu unele
excepţii la oare ne vom referi în cele ce urmează. Legea 105/1992 prinart. 80 al. 1, lit. b
prevede expres că "executarea obligaţiilor izvorâte din contract este supusă legii
contractului". Dar, dacă această executare implică anumite formalităţi de procedură,
aplicabilă este legea forului. De asemenea, actul de executare, în sine este supus legii
personale, în ce priveşte capacitatea celui ce îl săvârşeşte, iar în ce priveşte forma
exterioară a acestuia aplicabilă este regula "locus regit actum".
Efectele specifice contractelor sinalagmatice (rezoluţiunea, rezilierea, excepţia de
neexecutare) sunt supuse, în principiu legii contractului. Dar dacă excepţia de
neexecutare, de exemplu, se prezintă sub forma dreptului de retenţie, aplicabilă este legea
situaţiei bunului ("lex rei sitae"). Sau actul de reziliere unilaterală (când este admis) fiind
31
un act distinct de contract poate fi supus legii sale, care în lipsă de determinare expresă
poate fi şi "lex contractus".
În legătură cu executarea contractului o problemă discutabilă, în literatură şi
practică priveşte moneda. Se face distincţie, în acest sens, între moneda de calcul
(moneda de cont) şi moneda de plată. Moneda de calcul reprezintă unitatea cu care se
măsoară valoarea prestaţiei fiecărui debitor şi ca atare este supusă legii contractului, pe
când moneda de plată este supusă legii care a emis-o.
Incidentele ce s-ar ivi cu prilejul executării contractului (punerea în întârziere,
constatarea unei executări necorespunzătoare calitativ sau cantitativ ori cu întârziere) nu
sunt supuse legii contractului, ci legii locului executării.
De asemenea, dacă unele acte de executare sunt reglementate imperativ de legea
locului, se aplică această lege. Cât priveşte executarea silită, aspectele privind competenţa
şi procedura executării, intră sub incidenţa legii forului.
Legea română de drept internaţional privat prevede expres prin art. 80, al. 2 că
"modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract trebuie să se conformeze legii
locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor
destinate potrivit contractelor, să preîntâmpine sau să remedieze neexecutarea ori să-i
înfrângă efectele prejudiciabile". Rezultă, din cele prezentate, că, deşi global "lex
contractus" guvernează executarea contractului, multe dintre aspectele laturii complexe a
vieţii contractuale, sunt sustrase legii contractului, pentru a fi supuse altor reglementări.
Stingerea obligaţiilor este, în principiu, supusă legii contractului. Soluţia este
prevăzută şi de Legea 105/1992 care prin art. 80, al. 1, lit. d prevede că "legea aplicabilă
fondului contractului se aplică şi modului de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract".
în legătură cu unele moduri de stingere se impun, însă, unele sublinieri. Aşa, de exemplu,
compensaţia convenţională este supusă legii aplicabile creanţei, căreia i se opune
stingerea prin compensaţie101, după cum compensaţia judecătorească este supusă legii
forului, iar compensaţia legală este admisă, după cum urmează:
- dacă ambele obligaţii sunt supuse aceleiaşi legi, aceasta se va aplica
compensaţiei;
- dacă obligaţiile ce urmează a se compensa sunt supuse unor legi diferite,
compensaţia este posibilă numai atunci când ambele legi o admit.
32
Legea contractului va guverna şi prescripţia extincivă privind obligaţiile
contractuale: durata, momentul când începe să curgă, modul de calcul, care justifică
întreruperea sau suspendarea acesteia, repunerea în termenele de prescripţie, efectele
împlinirii termenelor, validitatea acordurilor privind mărirea sau scurtarea termenelor de
prescripţie. în contractele încheiate între parteneri din ţări semnatare ale Convenţiei de la
Viena 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri^ prescipţia este reglementată de
legea ţării vânzătorului (ca "lex coaţîstctus").
Răspunderea contractuală este, neîndoielnic supusă legii contractului, deoarece
acesta determină nu numai obligaţiile părţilor, ci şi consecinţele răspunderii contractuale
obiective (fapta ilicită, prejudiciul, raportul cauzal între fapta ilicită şi prejudiciu) precum
şi condiţia subiectivă (inovaţia) vor fi raportate la dispoziţiile legii contractului. Prin
prisma acestei reglementări vor fi analizate şi cele două teorii conturate în ştiinţa
mondială a dreptului: teoria răspunderii subiective, fundamentată pe culpă şi teoria
răspunderii obiective, bazată pe ideea de risc. Legea contractului va indica, de asemenea,
cauzele exoneratoare de răspundere (forţa majoră, cazul fortuit, culpa creditorului, fapta
terţului). Aceeaşi lege va reglementa şi cauzele de mărire ori micşorare a răspunderii.
La capătul unui studiil atent şi aprofundat realizat asupra conflictelor de legi în
domeniul contractelor pot fi desprinse unele concluzii.
Comerţul exterior şi cooperarea economică internaţională cunosc în prezent o
amploare fără precedent cuprinzând alături de raporturile comerciale tradiţionale şi forme
modeme, complexe prin care realizează circuitul mondial de valori naturale şi spirituale.
Asemenea forme se caracterizează prin prioritatea convergenţei de interese asupra
divergenţei acestora, prin tendinţa de apropiere a partenerilor care desfăşoară activităţi
conjugate în raport cu anumite obiective comune. Prin urmare, comerţul şi cooperarea
internaţională asigură concordanţă între interesele naţionale şi internaţionale între
obiectivele stabilite pe plan naţional şi cele regionale sau globale. Cu toate că activitatea
de comerţ şi cooperarea economică internaţională se înscrie printre instrumentele
preferenţiale ale practicii economiei din oricare stat, dimensiunea juridică a acesteia este
insuficient conturată. Autorii de specialitate s-au ocupat mai mult de conţinutul economic
al acesteia. Cu atât mai puţin elucidate sunt problemele regimului juridic al
33
instrumentelor ce reprezintă armătura juridică a comerţului şi cooperării internaţionale.
Prezenţa elementului (sau a elementelor) de extraneitate pune raportul juridic de comerţ
şi cooperare în legătură cu două sau mai multe legi aparţinând unor ţări diferite, ceea ce
generează conceptul sau "conflictul de legi". Se pune, de aceea, problema determinării
dintre mai multe legi cu vocaţie concurentă a aceleia care se va aplica efectiv
raportului juridic respectiv.
Identificarea legii aplicabile se face după regulile de drept internaţional privat.
Până nu demult în legislaţia românească nu a existat o reglementare specială,
unitară a raportului economic cu element străin.
Programul realizat prin reglementările unificate din tratatele bilaterale sau
multilaterale nu este neglijabil, dar aceste reglementări se aplică numai raporturilor ale
căror elemente străine aparţin statelor care au încheiat tratatul şi nu conţin soluţii pentru
toate problemele ridicate în practică, în acest domeniu.
Lipsa unor reglementări exprese care să ajute organele competente în practica
desfăşurării relaţiilor de acest fel, precum şi în soluţionarea litigiilor ivite şi adoptarea
unor puncte de vedere unitare, au impus un ritm sporit al cercetării problrmaticii
economice şi juridice pentru a găsi soluţii multiplelor şi variatelor aspecte pe care
circuitul economic de valori le prezintă.
De asemenea, având în vedere şi noile realităţi economico-politice, s-a impus
reevaluarea reglementărilor din acest domeniu ceea ce a condus la apariţia primei noastre
legi a dreptului internaţional privat.
Sintetizând practica din acest domeniu şi valorificând opiniile exprimate în
literatura de specialitate în acord şi cu cerinţele modernizării legislaţiei române, Legea
română de drept internaţional privat (105/1992) aduce pentru prima oară în dreptul
românesc o reglementare unitară raporturilor din acest domeniu.
34
Recommended