View
344
Download
29
Category
Preview:
DESCRIPTION
referat gandirea psihologie
Citation preview
G ÂNDIREA
Intelectul desemnează un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare
(inteligenţă, gândire, memorie imaginaţie, atenţie, limbaj),sistem ce se constituie şi
funcţionează la nivel uman, depăşind experienţa senzorială, dar bazându-se pe ea, uzând de
proprietăţi specifice ale creierului uman şi realizându-se numai prin modelare culturală şi
integrare socioculturală.
Prin interpretarea gândirii ca aflându-se într-o continuă desfăşurare, dezvoltare şi
schimbare, practic într-o continuă naştere, se depăşeşte şi contradicţia dintre dat şi dobândit.
Convertirea şi finalizarea procesului în produs şi transformarea produsului în premisă a unui
nou proces, constituie calea dinamicii şi evoluţiei gândirii.
Gândirea încheie un ciclu al cunoaşterii şi deschide un altul, circuitul interacţiunii
cognitive dintre individ şi lume, fiind practic infinit.
Inconsecvenţa terminologică şi insuficienţa delimitărilor conceptuale par a fi mai
prezente în studiul gândirii decât în cel al altor mecanisme psihice.
Termenul de gândire se foloseşte încă din anii 20,30 şi chiar mult după aceea, fiind
preferat de psihologi pentru denumirea proceselor superioare de cunoaştere.
Concomitent cu termenul de gândire începe să fie din ce în ce mai folosit termenul de
inteligenţă, uneori alături de cel de gândire, alteori în locul lui.
Pierre Oleron, nemulţumit de faptul că termenul de gândire are unele conotaţii subiective
îl înlocuieşte cu cel de ,,activităţi intelectuale,, din perspectiva psihologiei comportamentului.
Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l cu alţi
termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintală a categoriilor”,
1
,,organizarea cunoaşterii”, ,,sistem expert”.
Paul Popescu- Neveanu(1990),reactivând noţiunea de intelect, introduce gândirea în ea
pe care o consideră ca fiind trăsătura distinctivă, cea mai importantă a psihicului uman,
definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.
Nimeni nu poate nega relaţia de interdependenţă dintre gândire şi inteligenţă, dar nici nu
trebuie să se ajungă la identificarea lor. Inteligenţa se
foloseşte de gândire, dar nu se reduce la ea; gândirea se intersectează cu inteligenţa dar nu se
confundă cu ea, chiar dacă în determinarea nivelului de inteligenţă ne servim de unele
informaţii din psihologia gândirii(forma, tipuri, niveluri de gândire), distincţia dintre ele
trebuie păstrată.
Psihologia şi psihanaliza arată că gândirea serveşte pentru înţelegerea ralului de care ea
este puternic legată, fiind chiar susţinută de dorinţa de a acţiona asupra realului
Gândirea este o parte a inteligenţei ,una din formele ei, care o ajută să se adapteze la
real ,inteligenţa presupune mai mult decât atât, ea fiind, după Claparede, capacitatea de a
rezolva problemele noi întâlnite.
Interpretarea gândirii ca mecanism de procesare a informaţiilor aduce o nouă perspectivă
teoretică de abordare a gândirii şi deschide posibilitatea modelării ei pe calculator.
Gândirea este introdusă în categoria activităţilor finalizate prin sarcini şi diferenţiată
astfel de activităţi mentale considerate ca fiind simple. Ea implică elaborarea
obiectivelor intermediare spre deosebire de celelalte care debutează direct cu tratarea de
bază.2
Gândirea presupune o serie de operaţii specifice ca:
-interpretarea situaţiilor,
Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l
-producerea informaţiilor,
spre deosebire de activităţile simple, la care operaţiile de interpretare a situaţiilor sunt
minimale.
Gândirea face apel la o serie de alte mecanisme psihice care, la rândul lor, dispun de
propriile constrângeri de realizare, de propriile legi de acces.
Psihologii români au o altă atitudine faţă de termenul gândire pe care nu numai că l-
au introdus în dicţionarele lor (P.P-Neveanu, Ursula Şchiopu, Rodica Demetrescu, M.Zlate),
dar i-au acordat spaţii foarte extinse.
Chiar dacă au fost opinii diferite privind gândirea ,există un puternic acord între autori în
ceea ce priveşte recunoaşterea locului central ocupat de gândire în procesul cunoaşterii a
rolului enorm pe care gândirea îl joacă în planul general al activităţii umane.
Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie
pentru om ca subiect al cunoaşterii logice raţionale. Ea produce modificări de substanţă ale
informaţiei cu care operează.
De asemenea gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în
rezolvarea procesului cunoaşterii. Ea orientează, conduce, valorifică maximal toate
celelalte procese şi funcţii psihice. Centralitatea gândirii
în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile
produse în circuitul informaţional
În definirea gândirii au fost şi destule dificultăţi dintre care ar fi:
3
-imposibilitatea stabilirii unor linii de demarcaţie între senzorial şi logic, datorită
faptului că procesul senzorial se intelectualizează, fiind integrate verbo-logic, iar cele logice,
sau o parte a lor, capătă forme de manifestare intuitivă;
-insuficienta cunoaştere a structurii interne a gândirii.
Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l
cu alţi termeni cum ar fi: ,,caracterizare”, ,,reprezentare mintală a categoriilor”,
şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea în mod mijlocit,
generalizat, abstract şi cu scop, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor”.
,, Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare,
interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării,
generalizării şi anticipării, şi subordonat sarcinii alegerii alternativei
optime din mulţimea celor iniţial posibile”.(Golu şi Dicu,1972)
Caracterul operaţional al gândirii este larg subliniat în psihologia actuală. Utilizarea
termenului de gândire de către psihologi se referă la ,,organizarea şi manipularea
informaţiilor şi cunoştinţelor,,(Witting şi Williams).
Gândirea trebuie văzută ca,, produsul schimbării şi reorganizării informaţiilor
stocate în memorie în vederea creării unor noi informaţii,,(Scarr şi Vander
Zaden,1987).
În psihologia gândirii actuale se pendulează între cele două tipuri de definiţii; Richard
E.Mayer se referă la trei ipostaze ale gândirii:
a) gândirea este cognitivă, dar este inferată din comportament, ea apare intern în
minte sau în sistem cognitiv, însă trebuie inferată indirect;
b) gândirea este un proces care implică o manipulare sau un set de operaţii asupra
cunoştinţelor din sistemul cognitiv;
4
c) gândirea este direcţionată şi rezultă în comportamentul care rezolvă o problemă
sau este orientat către soluţie
Teste de memorie
Cate litere sau simboluri diferite poti gasi in imagini?
Raspuns :1
Raspuns:1
5
Gaseste litera diferita de M, ascunsa in textul din imaginea alaturata.
Raspuns: Nu exista alta litera.
Ce litere poti vedea alaturi?
Raspuns: Literele N si M.
6
Gândirea este un mecanism psihic complex comparativ cu altele având următoarele
caracteristici psihologice:
informaţional- operaţional; gândirea este un proces de prelucrare şi interpretare a
informaţiilor; ea izolează genericul şi necesarul; reproduce relaţiile obiective, le
construieşte mintal şi introduce în realitate noi relaţii, pe baza anticipării posibilul;
mijlocit; gândirea nu operează direct asuprea realului, asupra obiectelor şi
fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra celor evocate din
memorie sau obţinute prin combinările imaginative; este mijlocită de limbaj;
mijlocitor; gândirea mijloceşte celelalte procese psihice; atribuie un
înţeles imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale;
generalizat şi abstractizat; gândirea operează cu însuşirile generale,
abstracte, cu modele ideale care nu pot fi traduse prin reprezentări intuitive şi care nu au un
corespondent obiectual concret, dar au un mare rol în înţelegerea teoretică a realităţii;
acţional; limbajul operează în gândire; se trece de la acţiunea materială la cea
mintală, gândită, astfel gândirea capătă funcţie de comandă şi control asupra desfăşurării
acţiunii;
7
finalist; gândirea se finalizează într-un anume produse ,dar înainte de a fi
executată, activitatea de gândire este planificată în minte, fundamentată din punct de vedere al
scopului, oportunităţii, eficienţei, consecinţelor;
multidirecţional;gândirea se întinde pe trei dimensiuni temporale;
,,foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul
lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a
determina starea lui în viitor”(M.Golu,1976)
sistemic; gândirea conţine elemente structurate, ierarhizate cu rol de autoreglabilitate
şi poate fi redusă la un sistem cibernetic; din această perspectivă gândirea este cea mai înaltă
formă de prelucrare a informaţiei.
Laturile gândirii
Gruparea unităţilor de bază ale gândirii(imaginea, simbolul, conceptul, operaţia,
regula)permit stabilirea laturilor acesteia:
latura informaţională
latura operaţională
Latura informaţională este constituită din ansamblul noţiunilor şi conceptelor ca forme
generalizate de reflectare a însuşirile obiectelor şi fenomenelor.
Noţiunea de concept a fost definită de foarte mulţi psihologi ca fiind,,un răspuns
comun la o clasă de fenomene”;(Osgood,1953),,procesul ce reprezintă
asemănările unor obiecte, situaţii, evenimente”; (Munn,1965),,un fapt
particular ridicat la rangul de fapt general”; (Ştefan Odobleja,1984),,o imagine
simplificată, scheletică, redusă la trăsături esenţiale”;
(Changeux,1983),,categorii mintale pe care oamenii le utilizează pentru a 8
clasifica evenimentele şi obiectele cu respectarea proprietăţilor lor
comune”. (Lefton,1991)
Conceptul are şapte caracteristici:
1.nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de răspunsurile noastre la diferite
situaţii;
2.utilizarea lor înseamnă aplicarea experienţei trecute la situaţia actuală;
3.reunesc datele senzoriale independente;
4.mijloace de legătură ale elementelor independente ale experienţei;
5.au un mod de utilizare extensivă şi una intenţională;
6.nu este obligatoriu raţional;
7.poate exista fără a fi formulat într-o manieră conştientă.
Specificul conceptelor provine şi din faptul că ele nu există izolat unele de altele,
dimpotrivă, ele sunt interdependente şi ierarhizate. Pentru psihologi,
conceptele sunt ,,sisteme de răspunsuri învăţate, care permit organizarea şi
interpretarea elementelor furnizate prin percepţiile noastre şi care
influenţează comportamentul, indiferent de toate stimulările venite din
mediu, permiţându-ne să aplicăm automat experienţa noastră trecută la
situaţiile prezente”.
Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de
transformare a informaţiilor, de relaţionare şi prelucrare, combinare şi recombinare a
schemelor şi noţiunilor, în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau a rezolvării unor
probleme.
Piaget, dă o fundamentare caracterului operatoriu al gândirii susţinând: ,,Trăsătura
esenţială a gândirii logice este de a fi operatorie, adică de a prelungi
acţiunea, interiorizând-o,,
Categoriile de operaţii folosite de gândire sunt: fundamentale şi instrumente.
9
Operaţiile fundamentale ale gândirii
Principalele operaţii ale gândirii sunt:
analiza;
sinteza;
comparaţia;
abstractizarea;
generalizarea;
concretizarea logică;
Analiza este operaţia de desfacere mentală a obiectului în părţile lui componente, în
vederea determinării proprietăţilor esenţiale. Analiza începe ca activitate practică de
descompunere a obiectului real şi ajunge a se realiza doar pe plan mintal.
Psihologia cognitivă evită şi ea ,de regulă, termenul de gândire, înlocuindu-l mintal.
Analiza şi sinteza ca operaţii ale gândirii trebuie distinse de analiza şi sinteza ca operaţii
senzorial-perceptive; la nivel senzorial, analiza ia forma distingerii şi diferenţierii, iar sinteza
apare în cunoaşterea senzorială sub forma modificării configuraţiei, structurii, formei
elementelor senzoriale.
10
Între analiză şi sinteză nu există o ruptură ci ele se presupun reciproc, trecând chiar una
în alta. ,,Reciprocitatea relaţiei dintre analiză şi sinteză, pe tot parcursul procesului de gândire
este condiţionată de faptul că oricât de sintetică ar fi caracterizarea noţională a unui fenomen,
ea reprezintă totuşi produsul analizei realităţii şi abstragerii de la o serie de laturi ale ei. De
asemenea, oricât de departe ar ajunge analiza în cursul formării unei noţiuni, aceasta din urmă
conţine totuşi legătura necesară(sinteza)dintre laturile esenţiale ale fenomenelor, şi cu atât mai
departe este împinsă analiza, cu atât mai largă este sinteza care realizează generalizarea
implicată în noţiune”.(Rubinstein,1962)
Comparaţia este operatia gândirii care constă în a stabili deosebirile şi asemănările
esenţiale dintre obiecte şi fenomene pe baza unui criteriu. Şi comparaţia se poate face pe plan
real şi pe plan mintal.
Specificul comparaţiei provine din structura şi particularităţile materialului cu care se
operează- material verbal sau nonverbal.
Abstractizarea este operaţia prin care se lasă la o parte însuşirile particulare, individuale
ale obiectelor, astfel încât să poată fi reţinute doar însuşirile desprinse prin operaţia de
generalizare. Prin operaţia de abstractizare se ajunge să se reţină în plan mintal doar însuşirea
comună. În felul acesta, însuşirea comună devine ea însăşi o entitate, una dincolo de lucru,
una care îi ia locul fiecărei entităţi reale.
Generalizarea este operaţia prin care se desprind însuşirile comune ale obiectului şi ale
altor obiecte, din cadrul unei anumite clase de obiecte, pentru a le ridica în procesul
cunoaşterii de la însuşirile concrete, particulare la însuşirile din ce în ce mai generale, fie a
extinde însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte.
11
Concretizarea logică este operaţia gândirii prin care pe baza însuşirilor abstracte ale
obiectelor se procedează la reconstituirea mentală a concretului. Dacă prin operaţia de sinteză
se ajunge la un concret mintal preponderent
abstract, concretul ca rezultat al operaţiei de concretizare este un concret logic; un concret
rezultat în principal din asamblarea însuşirilor abstracte. Concretul ca rezultat al operaţiei de
sinteză este bogat în detalii, pe când concretul logic este sărac în detalii şi bogat în însuşiri
generale. Concretul ca rezultat al operaţiei de sinteză redă obiectul ca entitate singulară, pe
când concretul logic redă obiectul cel puţin ca obiect tipic, iar la limita specifică, propriu-zisă,
ca obiect categorial, ca obiect prin care sunt scoase în evidenţă însuşirile comune, generale şi
universale, ale unei anumite clase de obiecte. Concretul logic este obiectul mintal categorial;
el este forma specifică sub care există conceptul.
Cele două laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta ci într-o foarte strânsă
interacţiune şi interdependenţă, dând naştere astfel la structuri cognitive ale gândirii. Acestea
pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informaţii şi operaţii ce presupun organizare şi
diferenţiere interioară între elementele componente, coerenţă şi operativitate ca şi tendinţă de
a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului; şi totuşi se individualizează prin:
completitudine, operativitate, grad de formare, finalitate. Rolul lor fundamental este de a
media, filtra intrările în gândire.
Activităţile gândirii
Prin gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul, utilitatea şi
aplicatibilitatea, se implică în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face
raţionamente, ia decizii, creează produse noi.
Activităţile fundamentale ale gândirii, care o individualizează în raport cu alte mecanisme
psihice, sunt:
conceptualizarea;
înţelegerea;
rezolvarea problemelor;
raţionamentul
creaţia
Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de obiecte ce
sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-concept.
12
Vâgotski reuşeşte să desprindă trei etape ale procesului formării noţiunilor, aplicând
metodica dublei simulări, fiecare având mai multe subetape: etapa gândirii sincretice,
etapa gândirii complexe şi etapa gândirii noţionale
Înţelegerea. Procesul de gândire este un proces de înţelegere. Spunând înţelegere avem
în vedere surprinderea legăturilor dintre părţile componente ale unui obiect, dintre însuşirile
obiectului şi obiectul luat ca întreg,dintre obiect şi alte obiecte.
Inţelegerea este mult mai evoluată în cadrul reprezentării. Numai gândirea, cu ajutorul
conceptului, cu ajutorul cuvântului cu sens, poate să expliciteze, să amplifice şi să completeze
legăturile redate prin structura percepţiei şi a reprezentării cu imagini psihice. Numai astfel se
produce înţelegerea completă, adevărată. ,, Fenomenul întelegerii, scrie Paul Popescu-Neveanu,
este o permanentă a gândiriiîin acţiune. De aceea ar putea fi caracterizat ca reprezentând latura
funcţională a intelectului uman în sensul generic al codificării conceptuale şi
mai ales al decodificării referenţiale. Modul de a fi al gândirii conştiente este
înţelegerea.Cu aceasta relevăm şi faptul ca înţelegerea este acea modalitate a
gândirii care este, cu necesitate, conştientă. În fapt, înţelegerea se înscrie, la nivel
general, ca o trăsătură sau o funcţie a conştiinţei. Înţelegerea este modul de realizare a oricărui
act de conştientizare. Condiţiile ei sunt verbalizarea şi conceptualizarea…..”
Rezolvarea problemelor. Înţelegerea se manifestă din plin în ceea ce se numeşte activitate
problematică. Este vorba, pe de o parte, de înţelegerea prin care se pun datele realităţii în
13
problemă, iar pe de altă parte, de înţelegerea prin care se găseşte soluţia problemei deja
formulată.
Pentru a putea spune ca exista o problemă, trebuie să identificăm toate cele trei elemente
ale sale:
1) starea iniţiala, punct de plecare;
2) scopul problemei sau starea finală;
3) acţiuni sau operaţii ce ne conduc de la starea iniţială la cea finală.
Cunoaşterea elementelor ce alcştuiesc o problemă ne permite să clasificăm problema şi să
ne ajustăm soluţiile în consecinţă. În general, problemele pot fi împărtiţe în : bine definite şi
probleme slab definite.
Pornind însă de la operaţiile prin care se pot soluţiona problemele, acestea pot fi clasifica
astfel:
probleme de rearanjare a elementelor - solicitarea este de a reordona
elementele problemei astfel încât să îndeplinească un anumit criteriu. În general, la
aceste probleme sunt posibile diverse aranjamente ale elementelor, dar numai unul
dintre ele îndeplineşte criteriul solicitat.
probleme de structurare a elementelor - în acest caz trebuie identificată
relaţia dintre elementele problemei şi să se construiască o nouă structură, un
element nou.
probleme de transformare –solicită intervenţii astfel încât prin modificari
succesive ale stării iniţiale, să se ajungă in starea finala, cea solicitata.
O problema apare atunci cand o persoana îşi propune să atingă un scop sau să reacţioneze
într-o situaţie şi nu are pentru aceasta un răspuns dinainte pregătit.Dacă faptul nou este integrat
în structurile vechi,cognitiv-operatorii, are loc rezolvarea problemei.Astfel structurile operatorii
se se extind, se copletează,îşi corectează erorile de amănunt.I.Radu ŞI m.Miclea,pornind de la
14
concepţia lui Piaget asupra rezolvării problemelor,propun o prspectivă asupra ,,problemei care
cuprinde următoarele postulate :
-problemele au un caracter psihogenetic,deorece structurile cognitiv-operatorii sunt
rezultatul evoluţiei psihogeneticii ;
-funcţia erotetică a problemei esteo funcţie constituantă,probleme fiind uneori
generatoare de noi structuri ;
-problema dispune de oschemă vectorială ;
-problema presupune un model mintal acceptor care are rol de a evalua soluţia.
Există şi fenomene de influenţă negativă a structurilor cognitive ale gândirii asupra
procesului rezolvării problemelor, cum ar fi: fenomenul ,,orbirii,,
fenomenul stereotipiei gândirii, fenomenul fixităţii funcţionale.
Raţionament- forma de gândire în care, pornind de la una sau mai
multe judecăţi, obţinem o altă judecată.
Raţionamentele sunt de mai multe feluri: prin analogie, deductiv, inductiv. Immanuel
Kant denumeşte raţiunea ca ,,facultate a principiilor”, ,,facultate a unităţii regulilor sub
principii”. Gândirea ,,caută în raţionament să reducă marea diversitate a cunoaşterii
intelectului la cel mai mic număr de principii”
Raţiunea este constituită din principiile bine cunoscute ale gândirii: principiul identităţii,
al noncontradicţiei, al terţiului exclus şi al raţiunii suficiente. Admiţând că noţiunile se
formează în activitate şi oglindesc realităţi exterioare minţii, putem susţine ipoteza unei relaţii
între structura unitară a raţiunii şi unitatea lumii materiale.
Creativitatea reprezintă una dintre cele mai complexe activităţi ale gândirii, forma ei
extremă care duce la un nivel nou de sinteză, superior celui presupus de rezolvarea
problemelor şi se bazează pe utilizarea unor relaţii vag înrudite cu ideile din structura
cognitivă, în vederea obţinerii unor produse noi.
Creaţia, ca activitate a gândirii, generează şi ea, la fel ca şi rezolvarea problemelor, un
anumit tip de conduită, şi anume conduita creativă care poate fi interpretată ca referindu-15
se doar la produsele noi în raport cu experienţa anterioară a individului sau
referindu-se doar la produsele noi atât în raport cu experienţa anterioară a
individului , cât şi la produsele noi în raport cu experienţa omenirii, a
societăţii.
Pentru Robert Gagne, creaţia constituie tipul superior de învăţare, şi constă în
combinarea a două sau mai multe reguli însuşite anterior, pentru a produce o nouă capacitate.
Ea presupune ,,un salt calitativ, o combinare a ideilor din sisteme de
cunoaştere mult diferite, o folosire îndrăzneaţă a analogiei ce depăşeşte
ceea ce se înţelege, de regulă, prin generalizarea în interiorul unei clase
de situaţii problematice”.
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre
lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii la
cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a
existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală.
16
Conţinutul informaţional al gândirii
Gândirea este un proces de cunoaştere, alături de senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie. Procesele de cunoaştere au un punct comun în reflectarea realităţii – ele reflectă aspecte, laturi, însuşiri ale realităţii. Dar, în timp ce procesele senzoriale reflectă însuşiri concret intuitive, accesibile simţurilor, gândirea reflectă însuşiri esenţiale (invarianţi cognitivi). Un invariant cognitiv exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil şi definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene.
Însuşirile concret intuitive fiind accesibile simţurilor, ne apar aşa cum sunt ele. În schimb, gândirea trece dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de particular la general. Însuşirile esenţiale sunt impalpabile, inaccesibile simţurilor. În schimb, sunt accesibile simţurilor prin intermediul unor operaţii complexe de abstractizare şi generalizare. Însuşirile esenţiale sunt extrase din realitate, îndepărtându-se tot ceea ce este conjunctural, contextual, neesenţial.
Reflectarea din gândire este o reflectare multiplă, mijlocită prin intermediul cunoaşterii perceptive, a reprezentărilor, a experienţei acumulate, dar mai ales prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice. Limbajul este un factor mijlocitor şi un mecanism de integrare şi vehiculare a informaţiei.
Reflectarea din gândire, spre deosebire de cea din procesele senzoriale, se desfăşoară pe axa timpului, între trecut, prezent şi viitor. Gândirea îşi extrage conţinuturile din stocurile memoriei, le reactualizează selectiv în raport cu cerinţele prezentului şi emite predicţii cu privire la viitor. Reflectarea din gândire prezintă un grad înalt de libertate, astfel încât se poate deplasa nu numai pe axa timpului, ci şi pe verticala cunoaşterii.
17
Funcţiile gândirii
Gândirea are o funcţie cognitivă, având rolul esenţial în cunoaşterea abstractă, formală a realităţii. În baza acestei funcţii, gândirea realizează trecerea dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de formă la conţinut.
O a doua funcţie este cea adaptativ reglatorie. Gândirea are un rol central în sistemul psihic uman. Pe de o parte, gândirea valorifică rezultatele celorlalte activităţi şi procese psihice, fiind multiplu mijlocită. Pe de altă parte, gândirea valorizează, dezvoltă şi perfecţionează celelalte procese psihice. În acest mod, se dezvoltă formele complexe ale percepţiei şi observaţia, reprezentările generale, memoria logică, imaginaţia reproductivă, motivaţia cognitivă etc.
Structurile operatorii ale gândirii
Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de structuri operatorii, fiind procesul psihic maximal operaţionalizat. Operaţiile fundamentale ale gândirii sunt: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea, abstractizarea şi concretizarea.
Produsul gândirii
Gândirea se finalizează prin concepte, judecăţi, raţionamente, prin sisteme cognitive încheiate.
Unitatea de bază a gândirii este noţiunea – integrator categorial care selectează şi sistematizează însuşirile esenţiale, legice şi necesare, cu privire la o întreagă clasă de obiecte sau fenomene.
Structura de conţinut a procesului gândirii nu este o simplă înlănţuire de noţiuni luate separat, ci un sistem de relaţionare logică a noţiunilor în judecăţi şi a acestora în raţionamente.
18
Judecata este o structură informaţională mai complexă, care reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau dezvăluindu-i anumite însuşiri, care în noţiunea luată separat sunt ascunse. Raţionamentul este o structură informaţională discursivă şi ierarhizată, în care gândirea porneşte de la anumite date (judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi (concluzii).
Cel mai important aspect psihologic al noţiunii ca produs al gândirii este trăirea ei în plan subiectiv ca semnificaţie. A gândi înseamnă a înţelege, a pătrunde semnificaţia noţiunilor cu care operăm. Altfel, noţiunile nu sunt decât, cel mult, etichete verbale lipsite de conţinut.
Tehnici de memorare
Memoria nu este imposibil de imbunatatit, dar este nevoie de ceva efort si interes pentru a
face acest lucru. O diferenta intre o memorie medie si una excelenta poate consta doar in
straduinta de a progresa.
1. Asocierea unui cuvant cu o imagine
Crearea unor asocieri intre ceva ce vrei sa-ti amintesti si o imagine care are legatura cu acel
ceva te poate ajuta sa nu mai uiti, mai ales atunci cand ai mai multe lucruri de tinut minte. De
preferat ar fi sa iti alegi imagini iesite din comun pentru a-ti ramane mai usor in minte.
Cand este utila aceasta metoda: pentru aproape orice ocazie in care ai nevoie sa tii minte ceva
anume.
2. Fragmentarea
Un sir mai lung de cifre poate fi memorat mai usor si cu mai multa acuratete daca este
fragmentat. Bucatile mai mici sunt mai usor de tinut minte decat un sir de cifre interminabil.
Cand este utila aceasta metoda: atunci cand trebuie sa tii minte un numar de telefon sau un alt
19
numar important - un cont, parola etc.
3. Crearea unor personalitati pentru numere
Aceasta tehnica era folosita de marele fizician Albert Einstein. El asocia celor zece cifre cate
o personalitate, reusind astfel sa-si aminteasca siruri lungi de cifre (spre exemplu, saptele era
un barbat cu mustata).
Cand este utila aceasta metoda: atunci cand vrei sa tii minte numarul de telefon al unei femei
si ai o imaginatie bogata.
4. Corelarea cu informatii similare
Uneori, cel mai bun mod de a asimila noi informatii este prin corelarea lor cu informatii
similare pe care deja le stii. Aceasta poate parea o tehnica "lenesa", si uneori chiar este, insa,
conceptual, este foarte solida datorita felului in care neurotransmitatorii din creier trimit
semnale hipocampusului (o zona cruciala pentru memorie).
Cand este utila aceasta metoda: atunci cand ce trebuie sa tii minte este fie foarte strain tie, fie
neinteresant.
5. Devoltarea ideii generale
Legat de aproape orice idee sau fapt exista detalii cruciale si detalii minore, iar daca cele din
urma nu exista, le poti crea prin dezvoltarea celor majore. Infrumusetarea si imbogatirea unui
concept cu detalii minore il pot face imposibil de uitat.
Cand este utila aceasta metoda: daca ai nevoie sa tii minte numele unei persoane importante
sau faci cunostinta cu mai multe; te poti lega de detalii fizice, cum ar fi ochii.
6. Crearea unor harti mintale
Aici este vorba de vizualizarea unui concept, putand fi folosite in principal imagini si culori,
dar si cateva cuvinte, pentru a contura ideea ce trebuie memorata. Este un fel de rezumat, doar
ca nu in cuvinte, ci folosind imaginatia si creativitatea.
Cand este utila aceasta metoda: daca participi la un curs foarte important si iei notite.
7. Ofera lucrurilor o semnificatie personala
Uneori, un mod eficient care te ajuta sa iti amintesti lucruri este acela de a le da o semnificatie
20
personala. Aceasta strategie face ca acel ceva de tinut minte sa aiba mai mult sens - un aspect
foarte important pentru memoria de lunga durata.
Cand este utila aceasta metoda: ca sa nu mai uiti ziua de nastere a unei persoane apropiate.
8. Construieste palatul memoriei
Asa-numitul palat al memoriei reprezinta baza tuturor tehnicilor de imbunatatire a acesteia,
folosite astazi. Conceptul vine de la Simonides of Ceos, un poet din Grecia Antica, ce,
conform legendei, in timpul unei petreceri, a iesit din sala, aceasta prabusindu-se la scurt
timp, in urma sa. Ulterior insa, el si-a amintit cam unde era situata fiecare persoana, pentru ca
rudele sa o caute printre ruine.
Acel palat este un "dispozitiv" mnemonic care foloseste memoria spatiala pentru a grupa si
stoca informatii care apar in mod aleatoriu. In ochii mintii poti avea o casa; primul nivel este
foarte cunoscut tie, cu detalii de baza, iar pe masura ce informatiile vin le poti grupa si
"aseza" in "camere" diferite; mai tarziu poti vizita aceasta "casa", pentru a-ti aminti anumite
lucruri de care ai nevoie.
Cand este utila aceasta metoda: daca intalnesti multi oameni in acelasi timp sau daca multe
informatii disparate ajung la tine intr-un timp scurt.
Tulburări ale memoriei
Hipomnezia reprezintă o scădere a funcţiei mnezice. Nevrozele şi surmenajul intelectual sunt
tipice pentru hipomnezie. În aceste boli, slăbirea globală a funcţiilor psihice (atenţia,
concentrarea) influenţează scăderea memoriei. Persoana afectată recunoaşte că atunci când
îşi impune să se concentreze îşi aminteşte un anumit lucru.
21
Hipermnezia este considerată exacerbarea cantitativă a memoriei şi nu constituie niciodată o
tulburare psihică primară, fiind întotdeauna secundară tulburărilor mai grave ale altor funcţii
sau
stări psihice.
Hipermneziile apar în psihopatia paranoică, dar şi după consumul de preparate
medicamentoase pentru diverse boli nervoase, în psihozele reactive (hipermnezie selectivă
legată de evenimentul semnificativ psiho-traumatizant pentru bolnav) şi în marile manii.
Amneziile sunt tulburări cantitative de memorie şi semnifică pierderea totală a forţei
amnezice.
Spre deosebire de cele cantitative care afectează global procesul mnezic, tulburările calitative
se referă în special la tulburări ale evocării.
22
Recommended