Curtea Internaţionalǎ de JustiţieCazul privind platoul continental al Mǎrii Nordului

Danemarca & Olanda c. Germania(1974)

În 1967, Danemarca, Olanda şi Germania au sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie solicitând Curţii sǎ stabileascǎ regulile în conformitate cu care se va proceda la delimitarea platoului continental între Danemarca şi Germania, pe de o parte, şi între Olanda şi Germania, pe de altǎ parte (platoul continental reprezintǎ prelungirea naturalǎ a ţǎrmului mǎrii care se întinde dincolo de limitele exterioare ale mǎrii teritoriale şi pânǎ la taluzul continental abrupt – unde încep marile adâncimi ale mǎrilor şi oceanelor – definiţie în vigoare la data procesului).

Originile regulilor dreptului internaţional referitoare la platoul continental se regǎsesc în Declaraţia Preşedintelui american H. Truman din 1945, care precizeazǎ cǎ „delimitarea platoului continental între douǎ state se face prin acord, iar în lipsa acestuia conform unei soluţii echitabile”. Statele recunosc, în majoritate, valoarea cutumiarǎ a acestei reguli.

Danemarca şi Olanda au solicitat Curţii sǎ recunoascǎ faptul cǎ regula în conformitate cu care se va face delimitarea este principiul echidistanţei (o linie ale cǎrei puncte sunt egal depǎrtate de cele mai apropiate puncte de pe ţǎrmurile celor douǎ state). Astfel, Danemarca şi Olanda au susţinut cǎ articolul 6 din Convenţia de la Geneva din 1958 privind platoul continental preciza cǎ delimitarea platoului continental între douǎ state vecine se realizeazǎ prin acordul între pǎrţi, iar în lipsa acestuia conform regulii echidistanţei. Danemarca şi Olanda erau pǎrţi la Convenţie, iar Germania era stat semnatar al acestei Convenţii.

Germania se opunea aplicǎrii principiului echidistanţei, solicitând aplicarea regulii proporţionalitǎţii (suprafaţa care va reveni fiecǎrui stat trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu lungimea ţǎrmului sǎu). Principiul proporţionalitǎţii fusese folosit, în practicǎ, în mod complemetar, de unele state.

Danemarca şi Olanda au susţinut, de asemenea, cǎ regula echidistanţei reprezintǎ o normǎ cutumiarǎ internaţionalǎ. Astfel, au precizat cǎ în peste cincisprezece cazuri de delimitare care au avut loc din 1945 pânǎ la data procesului, a fost folosit principiul echidistanţei, ceea ce reprezintǎ o practicǎ suficientǎ în acest sens.

În replicǎ, Germania a arǎtat cǎ, în lucrǎrile Comisiei de Drept Internaţional din momentul elaborǎrii Convenţiei de la Geneva din 1958, Comisia a precizat cǎ prin redactarea articolului 6 a procedat la „dezvoltarea progresivǎ a dreptului internaţional”Totodatǎ, Germania a arǎtat cǎ oricum, perioada de timp ar fi fost mult prea scurtă pentru formarea unei cutume. Totodată, Germania a arătat că nu există opinio juris sive necesitatis, deoarece statele care au aplicat principiul echidistanţei nu au făcut-o cu conştiinţa că este o normă obligatorie de drept.

Ce va decide Curtea cu privire la regulile de drept aplicabile pentru delimitarea platoului continental?

Tratatul din 1958 nu a fost ratificat de Germania, care doar l-a semnat, deci nu e parte, asemenea Danemarcei si Olandei, pentru care prevederile tratului au forta obligatorie. Nu este nici o aplicare tacita asupra art 6. O practica in sensul asta ar trebui sa fie substantiala si evidenta, care nu a existat din partea Germaniei. Faptul ca a tacut nu e suficient sa se considere acceptare tacita.

Principiul proportionalitatii ar presupune o impartire a platoului continental si nu o delimitare. Principiul proportionalitatii nu stabileste modalitatea de delimitare, ci rezultatul la care trebuia sa ajunga, intervenind in prelungirile naturale ale statelor in disputa. De aceea nu se poate aplica.

In privinta formarii cutumei anterior 1958, Curtea a spus ca nu a existat. Factorul timp si-a pierdut din importanta, nefiind neaparat necesar sa treaca o anumita perioada, dar e importanta frecventa actelor in acel interval de timp. Intr-adevar, numarul de ratificari si de situatii in care statele au folosit regula echidistantei trebuie luat in considerare, dar in cazul de fata Curtea l-a considerat insuficient.

Mai mult, o astfel de practica trebuie, dar nu s-a dovedit a fi uniforma (au existat cazuri contrare). De asemenea, ea trebuia sa fie si considerata obligatorie pentru stat, iar prin simplu fapt ca unele state au folosit aceasta regula nu inseamna ca au considerat-o obligatorie, ci doar le-a fost convenabila partilor aplicarea ei.

Curtea a stabilit ca regula aplicabila este cea prevazuta de Conventie: negocierea, acordul partilor, doar in subsidiar regula echidistantei. De aceea, Curtea a cerut Germaniei, Olandei, Danemarcei sa negocieze in sensul de a ajunge la un compromis echitabil, nu fiecare stat sa isi prezinte o anumita pozitie pe care sa nu o schimbe.