73733692-63328681-Energia-Pentru-Toti

Criza energetică – adevăr sau minciună ?

2

Cătălin Dan CÂRNARU

3

Cătălin Dan CÂRNARU Criza energetică – adevăr sau minciună ? energia pentru toţi

Tehnoredactarea, coperta şi ilustraţiile Cătălin Dan CÂRNARU

[email protected] 23 august 2009


4

Lucrare publicată în municipiul Moreni Dâmboviţa în anul 2010 ISBN 978-973-0-08803-8


5

„Energia electrică este omniprezentă, în cantităţi nelimitate şi poate propulsa toate maşinile din lume fără utilizarea petrolului, cărbunelui, gazului metan sau a oricărui alt combustibil.“ Dr. Nicolae Tesla (1856-1943)


6

Cuprins: Cuvânt înainte............................................................................................... 7

Vremuri apuse.......................................................................................... 8 Despre energie ............................................................................................ 14 Soarele, vântul şi apa… .............................................................................. 18

Vântul .................................................................................................... 20 Curgerea apei ......................................................................................... 23 Soarele ................................................................................................... 25 Pompele de căldură ................................................................................ 29

Energia radiantă .......................................................................................... 31 Sistem pulsator de încărcare a bateriilor ..................................................... 41 Magneţi permanenţi şi electromagneţi........................................................ 49

Motorul tip Perendev ............................................................................. 58 Motoare gravitaţionale................................................................................ 67 Vârtejuri şi sfârleze..................................................................................... 73 Încălzitoare şi fierbătoare ........................................................................... 87 Un alt fel de generatoare electrice .............................................................. 95

Pisica….................................................................................................. 99 Şi transformatoarele ............................................................................. 105

Şi altele ..................................................................................................... 117 Maşinile .................................................................................................... 126 Şi nu numai............................................................................................... 148 Totuşi de ce nu… ? ................................................................................... 176 Povestea-i veche ....................................................................................... 187 Ce rămâne de făcut ?................................................................................. 203

Două sfaturi practice ............................................................................ 211 Bibliografie............................................................................................... 214

Carte tipărită şi reviste în limba română .............................................. 214 Carte electronică : ................................................................................ 215 Filme : .................................................................................................. 215 Situri web :........................................................................................... 216


7

Cuvânt înainte Scriu această carte pentru toţi tinerii din şcolile ţării cărora continuă

să li se spună că un motor magnetic sau o turbină autonomă cu absorbţie este un perpetuum mobile, o utopie, şi nu va funcţiona pentru că încalcă toate legile fizicii. Nu-i adevărat nu le-ncalcă pe toate… de fapt nu încalcă nici una,

Scriu această carte pentru tinerii din şcolile ţării cărora li se predă doar o parte din fizică, o parte din istorie, o parte din limba natală, o parte din tot… acea parte care-i face sclavii unui stabiliment învechit şi înrăit,

Scriu această carte pentru toţi tinerii din ţara asta cărora continuă să nu li se spună în şcoli că primul zbor a fost efectuat de un român, că prima rachetă în trepte a fost inventată de un român, că primul stilou a fost inventat de un român, că prima şi singura baterie nemuritoare din lume a fost inventată şi construită de un român, că rucsacul zburător şi aerodina lenticulară au fost inventate de nişte români, că aparatul de radio, becul, rezele x, întreaga civilizaţie electrică a fost inventată şi i-o datorăm unui român,

Scriu această carte pentru tinerii români cărora nu li se spune în şcoală cine a fost Tesla şi că el a fost de fapt un român,

Scriu această carte pentru aceiaşi tineri cărora continuă să li se ţină secret adevărurile „revoluţiei” şi faptul că drepturile lor înseamnă obligaţii din partea statului,

Scriu această carte pentru miile de familii răspândite pe tot cuprinsul ţării în sate neelectrificate, şi pentru primarii acestora,

Scriu această carte pentru milioanele de meseriaşi ajunşi şomeri după jefuirea mijloacelor de producţie ale poporului român, care ar da orice să poată să-şi mai exercite meseria şi nu mai au unde,

Scriu această carte pentru aceiaşi meseriaşi şi familiile lor care au ajuns să fie obligaţi să plece din ţara lor ca să-şi poată întreţine familiile,

Scriu această carte pentru toţi şoferii care au dreptul să ştie că un motor magnetic, unul electric, sau o turbină autonomă cu absorbţie, este un motor mai ieftin, mai simplu, mai uşor, mai bun şi mai puternic decât poluatorul de sub capota maşinii lor,

Scriu această carte pentru toţi cei care s-au săturat să primească lună de lună în cutia de scrisori facturi la energie care le depăşesc cu mult veniturile familiei,

Scriu această carte pentru toţi românii care au dreptul să ştie şi cărora li se refuză dreptul de-a şti…

Scriu această carte pentru toţi fraţii mei de neam.


8

De mai mult timp gândesc în clipele de relaxare să mă apuc din nou de scris. Din păcate gândul că unul ca mine nu are aproape nici o şansă să publice ceva, m-a făcut mereu să renunţ. În urmă cu mai mulţi ani am scris poezie, şi un pic de proză ( povestiri, cugetări, eseuri). Când am încercat să public, iniţial poezie, m-am confruntat cu un fenomen pentru mine de neînţeles, la acea dată. Cei care îmi citeau poezia, dintre editori, erau foarte entuziasmaţi, laudativi la adresa talentului meu, dar refuzau sub diferite motive să-mi primească manuscrisele în vederea publicării. Mi s-a dat de înţeles că ar trebui să plătesc o sumă egală cu valoarea de piaţă a viitoarei ediţii, dacă vreau să văd un volum publicat… De unde naiba aş fi avut eu atât de mulţi bani? În plus educaţia pe care am primit-o mă împiedica să concep asta. Adică eu ar trebui să primesc nişte bani pentru actul artistic creator, bani rezultaţi din vânzarea, operei…. Când colo … Am avut un manuscris care a zăcut mai mulţi ani pe la editura Mihai Eminescu, fără ca în tot acest timp să se găsească cineva care măcar să citească un rând din el. Nu mai spun că primul editor căruia i-am înmânat spre lectură o parte din poezii, pur şi simplu şi-a însuşit cu neruşinare caietul meu, nerecunoscând că i l-aş fi înmânat vreodată… Dumnealui poartă numele de Pildner Josef…

Scârbit de această atitudine, am renunţat… am renunţat nu doar la încercarea de publicare… Prin 2002 am început să simt un din ce în ce mai mare lehamite. Astfel încât am scris din ce în ce mai puţin până ce în 2005 am renunţat definitiv.

Între timp am început să înţeleg resorturile ascunse care stau la baza

întregii societăţi actuale… şi scârba a crescut din ce în ce mai mult… Şi totuşi…

Vremuri apuse

M-am născut în 1964, şi am copilărit în perioada de plin avânt al

„societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Am trecut prin – consider eu – cel mai sănătos şi competitiv sistem de învăţământ care poate exista.

De mic copil am fost firav, deşi sănătos tun. În toată viaţa mea am stat în spital numai de două ori totalizând cam trei luni. Timp suficient pentru a nu uita faptul că părinţii mei – în prima ocazie, şi eu însumi – în cea de-a doua, nu a trebuit să scoatem nici măcar un bănuţ din buzunar pentru a plăti vreunul din serviciile medicale. Atât ei cât şi eu eram salariaţi şi asta însemna de fapt servicii medicale gratuite la standardele cele mai bune de la data respectivă.


9

Am început ciclul şcolar fără a fi trecut în întregime prin cel preşcolar… asta nu a făcut să fiu mai tâmpit ca ceilalţi copii de seama mea… aşa cum se acreditează azi ideea că dacă un copil nu trece prin ciclul preşcolar va fi mai limitat mintal… totul e de fapt o mare afacere… să mai scoată unii nişte bani de pe urma noastră… a „prostimii”. Staţi liniştiţi, copilul dumneavoastră nu va fi cu nimic mai prejos decât ceilalţi în clasa I dacă nu va fi trecut printr-o grădiniţă…

Am pornit în clasa I la o scoală mică dintr-un orăşel situat în cea mai mare schelă petrolieră din ţară… Nu au cumpărat părinţii mei nici un manual şi nu au plătit nici o taxă la şcoală. Iar totalul banilor daţi anual pe uniforma şcolară şi pe rechizite era de cca. 150 lei, din care uniforma completă ( pantalon, haină, două cămăşi, cravata, costum de trening tenişi şi pantofi) era cam 120 iar restul era reprezentat de caiete, culori, acuarele, cerneală stilou, sugativă, şi coperţi pentru caiete şi cărţi + ghiozdan.

Distanţa de la blocul unde locuiam şi până la şcoală, o făceam zilnic cu autobuzul. Pe care cheltuiam – n-am să uit niciodată, 90 de bani la trei zile ! Biletul era 15 bani. La trei zile odată mama îmi punea în mânuţă o bancnotă de 1 leu. Tatăl meu avea pe atunci salariul de 1700 lei. Deci pentru că biletul meu de autobuz într-o lună costa doar 9 lei ( deci 0,5 % din salariul lui) nici nu se punea problema de abonament… de altfel dacă nu mă înşel nici nu existau abonamente pe vremea aceea decât doar pentru cursele între localităţi, şi nici atunci acesta nu depăşea 1-2% din salariul aşa zis minim.

Vă întrebaţi probabil de ce dau aceste amănunte financiare. Poate părea irelevant dar oricât ar fi de surprinzător, ele au legătură cu subiectul cărţii de faţă, au legătură cu cele ce le-am spus în primele rânduri. Vom vedea şi mai târziu cum. Aşa că fiţi vă rog, îngăduitori şi acordaţi atenţie şi acestor amănunte.

În acea perioadă am petrecut mult timp alergând pe dealuri printre sonde, sau pe râul care străbate localitatea, cu praştia în mână, ca orice copil care se respecta… Prin clasa a II-a sau a III-a am intrat la „Casa pionierilor” la cercul de aeromodele. Îmi amintesc şi acum cât de mândru am fost când am venit prima oară acasă cu un mic aeromodel simplu din balsa şi carton, făcut cu mâinile mele. Mai târziu, după plecarea din localitate avem să mai frecventez cercul de electrotehnică şi cel de taxidermie. Erau foarte bune cercurile aplicative din cadrul caselor pionierilor, căci dezvoltau aptitudini tehnice, şi nu numai, şi dădeau o mai justă înţelegere cunoştinţelor teoretice învăţate în şcoală… În plus toate şcolile aveau ateliere de lăcătuşărie sau de tâmplărie prin care treceau toţi elevii şcolii timp de doi trei ani.

Copiii de azi din păcate, fie prin sărăcirea programelor şcolare, fie prin desfiinţarea cluburilor şcolare, sau a cercurilor din aceste cluburi, cresc


10

mari, fără a şti să ţină un patent în mână, fără a avea un minim de cunoştinţe şi îndemânări strict necesare în viaţă. Asta face din ei de cele mai multe ori nişte oameni cu două mâini stângi şi ce e mai grav cu o jumătate de creier…

Sumele cheltuite de părinţi pentru această educaţie extraşcolară a odraslelor lor erau într-adevăr modice, comparabile fiind cu preţul lunar al acelui bilet auto de care am făcut vorbire mai sus.

Mai târziu, prin clasa a patra fiind, am părăsit localitatea mutându-ne în reşedinţa de judeţ. Tatăl meu schimbându-şi locul de muncă, a primit în chiar momentul semnării fişei de transfer şi casă nouă… ( adică i s-au înmânat cheile casei înainte de a părăsi localitatea) Şi să nu credeţi că s-a întâmplat asta pentru că ar fi fost el cine ştie ce bos. Era un simplu meseriaş – bun în meseria lui, dar oricum doar un meseriaş…. Şi de-a lungul întregii mele copilării tatăl meu a schimbat locul de muncă şi implicit localitatea de reşedinţă de mai multe ori. De fiecare dată cheile casei le primea odată cu semnarea fişei de transfer… Apropo! Nu v-aţi întrebat de ce legea privind transferul în interesul serviciului a fost abrogată printre primele… la fel cum şi cea privind averile ilicite… Dar aşa era pe atunci societatea, întocmită corect funcţionând corect….

În prezent mi s-a reproşat de multe ori că fug de muncă pentru că am refuzat locuri de muncă ce mi se ofereau în alte localităţi ( chiar alte judeţe) fără însă a mi se asigura cazare… Unde să lucrez ? La „Popleaca” din Cluj locuind unde ? … Pe stradă… Aceasta este pur şi simplu o insultă….

Mai târziu elev fiind încă în ciclul primar am făcut câteva vacanţe ca participant la expediţii pioniereşti. Fiecare expediţie însemna un traseu prin ţară. Grupul de 15 – 20 elevi însoţit fiind de unul, doi profesori, cu cortul, cu rucsac în spinare pe jos, cu maşina sau cu trenul, o lună. În ce priveşte trenul, un bilet într-un circuit prin toată ţara nu costa niciodată mai mult de 200 – 300 lei ( adică un 10 – 15 % dintr-un salariu). Şi învăţai să te descurci în natură, să întinzi un cort, să faci un foc, să găteşti, să iubeşti şi să respecţi natura… Expediţii pioniereşti !

Nici eu, şi nici cei de generaţia mea nu am plecat vreodată pe munte fără echipament adecvat… Tinerii de azi pleacă pe munte în costum de plajă, şi mor pe capete…. Şi apoi au tupeul să învinovăţească autorităţile…

Într-o oarecare măsură acestea chiar sunt vinovate… Unde-i învăţământul sănătos care pregăteşte un tânăr să facă faţă vieţii sub toate aspectele ei !?...

Există o serie întreagă de discipline educative care au fost eliminate din învăţământ – şi credeţi-mă că nu întâmplător. Tinerii de azi nu mai studiază ştiinţe politice, politică economică, protecţia muncii, dreptul muncii, normarea muncii, protecţia împotriva incendiilor şi calamităţilor, ecologie, etc. … Iar multe din cele care au rămas, au fost drastic reduse…


11

Cei din generaţia mea ştiau aproape toţi că un sac de azotat de amoniu în condiţiile amestecului cu o hidrocarbură şi expus unei temperaturi ridicate este o bombă. Tinerii de azi, habar nu au aceste lucruri, cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că azotatul de amoniu e un îngrăşământ agricol comun.

Tinerii de azi cred că au numai obligaţii, ei, şi numai ei… nu ştiu, căci nu li se predă în şcoli faptul că şi statul are nişte obligaţii faţă de ei…

Nu le spune nimeni că dreptul la muncă, la un acoperiş deasupra capului este de fapt o obligaţie a statului faţă de ei… Nu trebuie să le dea statul o casă, dar trebuie să menţină o societate sănătoasă capabilă să asigure acest drept cetăţenilor săi… nu le spune nimeni că dreptul lor la muncă e obligaţia statului de a crea locuri de muncă…

Şi ne mai mirăm că s-a ajuns ca tinerii din ziua de azi să fie exploataţi ilegal, şi inuman de către tot felul de angajatori capitalişti veroşi… iar numărul accidentelor de muncă creşte de la an la an… Pentru că un tânăr azi, nu numai că nu ştie care-i sunt drepturile, dar nu ştie nici care-s obligaţiile angajatorului, şi ce e mai rău nu ştie la ce riscuri majore se expune acceptând o slujbă care nu respectă nici cele mai elementare norme de normare şi protecţie a muncii… tinerii de azi nu ştiu să recunoască o întreprindere dubioasă căci nu cunosc bazele unei economii sănătoase. O întreprindere ca actuala Arctic Găeşti care sub conducerea unor turci a ajuns să aibă program săptămânal de angajări ( miercuri şi vineri, şi asta de mai mulţi ani încoace) sare în ochi ca neserioasă oricărui om de vârsta mea… dar nu spune absolut nimic unui tânăr de azi. Şi de fapt problema nu e a angajatului ci a angajatorului care la rândul lui de multe ori e la fel de tânăr şi neştiutor ca cel pe care-l angajează, şi mai grav e că mulţi ştiu ce-i normarea muncii, ştiu ce-i protecţia muncii, ştiu ce proprietăţi fizico chimice şi mecanice au materialele cu care lucrează, dar îi expun intenţionat pe angajaţi riscurilor majore doar din pură lăcomie…

Vinovatul principal ? Statul, cu tot ce implică acest termen. Şi să nu credeţi că statul nu ştie! Pur şi simplu nu-i pasă… I se impune să nu-i pese… Căci azi nu mai suntem într-o societate socialistă multilateral dezvoltată… De fapt ce înseamnă această expresie ?

Nu am să intru în amănunte ştiinţifice. Pentru aprofundare citiţi tratate de economie, şi începeţi cu opera economică a lui Marx. Am să vă spun doar câteva date trăite de mine însumi. V-am spus deja că familia mea s-a mutat de mai multe ori în decursul copilăriei mele. Ajuns în reşedinţa de judeţ în 1974, ne-am instalat într-unul din cele câteva blocuri cu 10 etaje care erau la data respectivă. Până am terminat eu clasa a 8-a (adică în patru ani ) numai în cartierul meu se dăduseră în folosinţă aproape 100 blocuri


12

jumătate fiind de 10 etaje – şi localitatea are 12 cartiere. Confortul, nu era cu nimic mai prejos de cel de azi. Oare cum a fost posibil !?

Am mai spus… O societate sănătoasă, corect întocmită, funcţionând normal. Construcţia unui bloc angrenează o întreagă industrie pe orizontală… În acea perioadă în afară de faptul că în fiecare localitate mai răsărită din ţară se dădeau în folosinţă lunar până la 10 blocuri de locuinţe, s-au construit marile obiective industriale şi economice ale ţării: combinatele siderurgice, combinatele petrochimice ( acestea aveau o asemenea capacitate de prelucrare încât nu ar mai fi fost nevoie de nici un combinat petrochimic în toată Europa), şantierele navale, (România avea a doua flotă de pescadoare din lume…) metroul din Bucureşti, Canalul Dunăre Marea Neagră, Casa Poporului, precum şi toate marile centrale energetice termo şi hidro în frunte cu Porţile de Fier I şi II…

Tot în acea perioadă în agricultură s-au creat reţele de irigaţii care acopereau tot necesarul de irigat, precum şi în silvicultură pentru fiecare arbore doborât se plantau trei sau patru. ( prin anii 80 România avea 6 337 000 ha fond forestier iar la începuturile anilor 90 undeva spre 8 milioane). Şi rog să nu mi se reproşeze că acestea ar fi propagandă pentru că am lucrat în acea perioadă atât în agricultură cât şi în silvicultură şi ulterior în industrie.

Încercaţi să aflaţi cât mai e acum fondul forestier real al României !

Eram în clasa a 8 – a, adică terminam ciclul primar când s-a început la marginea oraşului construcţia unei sere. Până am terminat eu liceul sera deja avea peste 100 ha iar camioanele făceau coadă la poarta ei ( şi cele mai multe aveau numere străine!). Am lucrat în această întreprindere agricolă. Acum nu mai există.

După armată m-am recalificat pădurar. Cat am lucrat pădurar destul de scurt timp, ceva mai puţin de un an ( am plecat datorită unei hepatite grave) am doborât pentru exploatare 1,5 ha de pădure şi am plantat 70 000 de arbori, de multe ori mai mulţi. Pădurea formată a fost rasă de pe faţa pământului în primăvara lui 1990. Nici până azi nu a fost cineva tras la răspundere pentru asta.

După, am lucrat într-o întreprindere de maşini unelte… ¼ din producţie mergea la intern iar ¾ la export şi din acest export ¾ pleca în ţările capitaliste ci nu în CAER cum sunteţi minţiţi de către mijloacele mas media. Iar calitatea era suficient de bună de vreme ce în cinci ani nu au fost decât circa 3-4 reclamaţii din aceste ţări. Nu mai spun că lună de lună în toată perioada cât am lucrat acolo, producţia a fost mai mare cu 15 – 20% decât planul anunţat la începutul lunii… Şi credeţi-mă prin natura meseriei şi locului de muncă pot spune că toată această producţie mi-a trecut prin


13

mănă mie şi echipei din care făceam parte… Nici acea întreprindere nu mai există… Tot ce au construit părinţii noştri şi noi cei de peste 40 de ani, prin sudoarea frunţii a fost distrus sau furat de nişte tâlhari aserviţi politic sau financiar unor străini…

Aşa că nu mai credeţi fraţilor minciunile care vi se spun zi de zi despre acea perioadă. Nici voi, nici nepoţii voştri nu veţi mai ajunge să trăiţi într-o societate atât de corectă şi bine organizată cum a fost aceea.

Departe de mine să afirm că era perfectă. Am avut de suferit şi eu diferite greutăţi pe atunci, dar comparând societatea de atunci cu ceea ce trăiesc azi… România pe atunci era cu adevărat independentă, şi multilateral dezvoltată, nu sclavă ca în ziua de azi. Plăteam toate taxele datorate statului prin oprirea lor pe statul de plată, şi ele nu totalizau mai mult de 10 % din salariu.

Ce procent din salariul vostru se duce azi pe taxe şi cât vă mai rămâne să trăiţi ?!... şi pe deasupra cum sunteţi trataţi de către cei cărora le daţi aceşti bani ( din care în ultimă instanţă ei trăiesc) , după ore de stat la cozi interminabile?…

Şi am să vă pun o întrebare la care să reflectaţi îndelung. Dacă societatea de atunci funcţiona foarte bine cu un total de 10 % din salariile forţei de muncă, ca taxe şi impozite, de ce oare societatea de azi nu funcţionează nici cu 100% ?... nu oare datorită faptului că banii aceştia nu ajung de fapt în buzunarele statului…. ci în alte buzunare…?... Iar voi de ce vă lăsaţi tâlhăriţi în halul acesta ?!...

O întrebare simplă : chiar în acest moment în care scriu aceste rânduri, datoria externă a României depăşeşte 75 de miliarde de euro ceea ce înseamnă de multe ori cea mai mare datorie externă pe care a avut-o vreodată înainte de 1989 ( cca. 11 miliarde dolari).

Care conducători or fi mai buni, cei de atunci cu o societate cât de cât organizată şi care oferea siguranţa traiului de zi cu zi şi a zilei de mâine sau cei de azi în care ţărişoara noastră e pe butuci cu o rată a criminalităţii de neînchipuit, cu datorii externe care ne împovărează pentru cel puţin 50 de ani de acum înainte, fără nici o siguranţă a traiului de zi cu zi şi mai rău fără siguranţa zilei de mâine ?

Credeţi-mă, există şi au existat interese puternice pentru distrugerea României. S-a făcut şi continuă să se facă cu ajutorul unor pigmei politici… pe care indiferent dacă-i alegem sau nu, ei tot distrug moştenirea lăsată de strămoşii noştri şi munca noastă şi a părinţilor noştri…


14

Despre energie

Să trecem în revistă puţin mijloacele energetice ale omenirii… aşa cum le cunoaştem noi.

Cred că toţi suntem de acord că cea mai mare parte a energiei folosite azi o extragem din combustibili fosili. Fie că e vorba de energia electrică provenită din termocentrale ( care ard cărbuni, păcură sau gaze naturale) fie că e vorba de lucrul mecanic obţinut prin conversia în motoare cu ardere internă (care ard hidrocarburi rafinate din ţiţei ) tot despre surse energetice fosile vorbim. O parte din energia electrică provine din surse hidro iar o altă parte ( nu insist asupra procentului) din surse termonucleare.

Încă de la începuturile revoluţiei industriale, marea majoritate a maşinilor unelte, şi cea mai mare parte a mijloacelor de transport s-au bazat pe puterea aburului. Numai că obţinerea acestui abur urma acelaşi proces în ambele cazuri… Se ardea o mare cantitate de cărbuni, lemne sau de păcură în cuptoare care încălzeau apa pentru a obţine aburul necesar acţionării maşinilor cu aburi… dacă până în acel moment cantitatea de fum degajată în atmosferă se datora exclusiv erupţiilor vulcanice, incendiilor naturale şi arderii lemnului în sobele casnice, din acel moment procentul poluării a crescut exponenţial. Căci cea mai mică locomotivă, motor naval sau maşină unealtă acţionată de aburi degaja fum cât un oraş întreg cu nişte ani înainte. Şi la un moment dat în fiecare localitate din ţările industrializate acestea erau sute… Şi totul se petrecea nu mai departe decât acum cca. 200 ani. Să reţinem aici faptul că în acea perioadă de revoluţie industrială una din maşinile existente şi care avea să se răspândească destul de mult până prin 1900 a fost o maşină care producea lucrul mecanic direct din căldură, fără ajutorul apei… Maşina la data respectivă nu încă pe deplin înţeleasă a fost inventată de un preot… Motorul Stirling conceput in 1816 de scoţianul Robert Stirling este un “motor cu ardere externa”. Ne vom mai întâlni cu acest motor. Este suficient să spunem aici că această maşină, datorită unei slabe eficienţe la data respectivă, şi mai ales intereselor financiare ale marilor producători care deja construiau motoare navale, locomotive şi maşini unelte din ce în ce mai sofisticate, care se răspândiseră mult, nu a avut prea mari sorţi de a fi dezvoltată. Totuşi, ea se mai putea întâlni în unele locuri prin Europa perioadei interbelice. Dovadă a morţii în faşă a acestei maşini este faptul că deşi în toate şcolile din lume se studiază fie şi adiacent despre principiile de funcţionare ale unui motor cu aburi (ciclul Carnot), ca si despre mai evoluatele motoare Otto şi Diesel, nu se pomeneşte nimic despre motorul Stirling.

Trecem mai departe. Am pomenit de Otto şi de Diesel. Despre ei nu voi spune prea multe. Toţi cunoaştem motorul cu benzină ( aşa numit cu


15

carburaţie) şi cel cu motorină sau cu compresie. Ar trebui spus însă că dacă motorul Otto a avut o răspândire fulminantă fiind practic prin accelerarea rapidă şi pretându-se astfel mijloacelor de transport rapide, cel Diesel, fiind mai „leneş” dar şi foarte puternic, a acaparat rapid domeniul industrial.

Ambele motoare au fost şi sunt poluante mari. Chiar cu toate modernizările ulterioare. Ce nu se ştie probabil decât de prea puţini este că motorul Otto datorită posibilităţii de funcţionare cu carburatoare din ce în ce mai eficiente, poate ajunge la consumuri impresionant de mici. În plus el merge cu randamente mai mari, dezvoltă puteri mai mari dacă în el se injectează alături de carburant şi apă sub formă de vapori. Din păcate la fel de puţin se ştie că industria prelucrătoare de petrol nu are nici un interes ca motoarele să consume mai puţin. Mai puţin înseamnă mai puţini bani… Au existat de-a lungul ultimului secol câţiva inventatori de sisteme de carburaţie care au murit în condiţii suspecte…sau despre care nu s-a mai auzit nimic….

Chiar şi moartea lui Diesel este foarte suspectă. Deja motorul său se răspândise pe plan mondial fiind principalul motor naval şi industrial, când el considerându-l ineficient şi prea poluant a inventat un nou motor. Din păcate interesele financiare ale cercurilor industrial-bancare care preluaseră vechiul motor au făcut ca acest nou motor să nu poată fi brevetat şi cu atât mai puţin construit. Diesel a dispărut pur şi simplu în călătoria transoceanică care-l ducea spre firma cu care convenise un acord pentru construirea noului motor…

Un alt fapt puţin cunoscut e că zăcămintele de combustibili fosili, nu sunt nici pe departe epuizate. În special depozitele de hidrat de metan din oceane, sunt imense, de cel puţin două ori mai mari decât depozitele petroliere terestre. Un alt lucru puţin cunoscut este acela că încă din timpul celui de-al doilea război mondial oamenii de ştiinţă germani reuşiseră să pună la punct o metodă eficientă de extragere a benzinei din cărbune, suficient de eficientă pentru a permite obţinerea unei benzine ieftine de doar 1-2 cenţi litrul.

Metoda respectivă de rafinare a cărbunelui e ţinută în continuare secretă în bibliotecile americane fiind interzisă publicarea ei prin incidenţa legilor actelor clasificate… Oare de ce ?...

Dacă în ce priveşte lucrul mecanic necesar deplasării suntem încă tributari arderii directe a hidrocarburilor, în ce priveşte cel necesar proceselor industriale, am trecut de mult la cel obţinut prin consumul energiei electrice. Pentru această energie trebuie să-i mulţumim, ca pentru alte sute de invenţii lui Nikola Tesla. Dar chiar şi această energie o obţinem în parte din combustibili „fosili”. Iar acolo unde ea nu provine din aceştia, nu e obţinută cu mai multă eficienţă.


16

Eficienţa scăzută combinată cu un grad mare de poluare rezultă o distrugere accelerată a mediului ambiant. Să nu mai vorbim de consumul exponenţial al materiilor prime consecinţă directă a unei dezvoltări haotice şi fără de măsură a unei industrii energofage şi criminale. Spun criminale pe deplin conştient, căci de la distrugerea zilnică a miilor de ha de păduri pe plan global, trecând prin poluarea generală şi uciderea în masă a sutelor de specii de animale marine şi terestre tot ca urmare a unei dezvoltări haotice şi a unui consumism fără măsură, toate sunt dovada unei inculturi din ce în ce mai mari, dublată de o nesimţire pe măsură şi aş putea spune triplată de o lăcomie pantagruelică….

Toate nu sunt decât caracteristicile unui criminal în masă…. Nu glumesc deloc. Reflectaţi un pic mai adânc şi veţi ajunge probabil la concluzia că societatea actuală este criminalul perfect. Criminal perfect condus prin metode mai mult sau mai puţin subtile pe toate căile ( politice, economice, mas-media) spre crima perfectă…. Aceea în care identitatea criminalului este diluată până la pierderea în masele largi ale populaţiei, iar victima este una singură anume însăşi planeta pe care stăm…. Inconştienţa şi lăcomia celor ce conduc acest act criminal este atât de mare încât nu conştientizează că acţiunile lor criminale, ucigând planeta ( biosfera acesteia) din care de fapt face parte întreaga rasă umană se sinucid chiar ei înşişi… criminalii…

În plan strict al fenomenului criminal, şi psihologic considerăm pe unii criminali şi sinucigaşi ca fiind bolnavi şi încercăm să-i tratăm, chiar împotriva voinţei lor.

Conducătorii de azi ai planetei, la orice nivel s-ar afla ei, trebuie deja consideraţi criminali patologici iar noi, cei mulţi care suferim de pe urma lor ar trebui să luam măsuri de tratare a bolii lor, chiar împotriva voinţei lor, până nu va fi prea târziu…. Căci va fi un punct de la care, planeta prin forţe proprii nu va mai reuşi să dreagă răul făcut… şi atunci ce vom face?… Vom muri toţi pe această planetă albastră care atunci nu va mai fi aşa de albastră, datorită lăcomiei criminale a unui procent de 10 % dintre noi….

Deci să lămurim de la bun început un lucru. Nu a existat nici un moment şi nici nu există vreo criză, fie ea energetică sau economică. Totul e praf în ochi aruncat maselor largi de către oligarhia industrial bancară care stăpâneşte totul, inclusiv guvernele….

Singura criză care există şi care e din ce în ce mai largă şi mai adâncă este una morală. Omul de azi este înfricoşat de către o mică haită de criminali care au pus stăpânire pe toate pârghiile prin care pot conduce lumea ( şi vorbesc aici atât de cele economico-financiare cât şi de tot ceea ce poate să însemne mas-media – cu tot ce cuprinde ea, trusturi de presă, trusturi de televiziune, radio precum şi librării şi biblioteci). Tot ce ajunge la


17

ochii şi urechile omenirii este strict controlat, de către unii puţini, avizi de putere şi roşi de lăcomie…

Sunt condiţiile unei vieţi din ce în ce mai grele, a unei exploatări a omului de către om din ce în ce mai sălbatice şi fără scrupule, dublată de o intoxicare mas-media pe toate canalele, care duce prin ameninţări zilnice de orice natură la o creştere a temerilor şi groazei în om ( de la frica de a pierde locul de muncă, la frica că vine uraganul, valul mareic incendiul sau cine mai ştie ce calamitate şi-mi distruge bruma de linişte familială pe care o mai am), frica că trebuie să mă supun legilor aberante căci altfel înfund puşcăriile din ce în ce mai sălbatice şi supraaglomerate, sunt condiţii care fac ca omul să-şi piardă credinţa, să se abrutizeze, să nu mai aibă decât temeri, să nu-i mai pese de cei din jur, de mediul înconjurător, de viitorul copiilor lui şi în ultimă instanţă de el însuşi….

Condiţiile care fac ca omul să devină sclavul perfect… o cârpă, o marionetă, obsedat de mijloacele de a câştiga bani pentru a-şi putea plăti taxele aberante din ce in ce mai împovărătoare, şi de a găsi o cale de supravieţuire cât mai facilă…

Înnebunit de sutele de griji zilnice , intoxicat cu alimente cu gust din ce în ce mai bun dar din ce în ce mai otrăvitoare spre beneficiul unei oligarhii alimentaro-farmaceutice…ajunge pur şi simplu să nu-şi mai dea seama că de fapt este doar o marionetă, alături de alte şase miliarde prin care cineva de sus, avid, lacom şi fără orice scrupule îşi umple buzunarele cu averi din ce in ce mai mari… şi mai ales cu capacitatea de a stăpâni din ce în ce mai mult… totul.

Criza e morală… şi e imensă… Porneşte de la aviditatea şi cupiditatea celor de la putere şi se termină cu frica şi lipsa de demnitate şi respect de sine al celor mulţi….

Criza porneşte de la nepăsarea pentru cel de lângă tine şi se termină cu nepăsarea pentru viitorul pământului pe care calci, şi pe care vor călca copii tăi ( dacă vor mai avea pe ce călca).

O criză de identitate, o criză de sine…. Şi este cea mai gravă dintre toate care ar putea exista, sau ar putea fi

imaginate. ASTA-I SINGURA CRIZĂ.


18

Soarele, vântul şi apa… „Energia electrică este omniprezentă, în cantităţi nelimitate şi poate propulsa toate maşinile din lume fără utilizarea petrolului, cărbunelui, gazului metan sau a oricărui alt combustibil." Dr. Nicolae Tesla (1856-1943)

Aceste rânduri în mod sigur v-au pus pe gânduri. Ce vrea să zică, adică… de fapt nu e nici o criză energetică ?...

Chiar nu este. Cantitatea de energie care soseşte pe suprafaţa pământului de la soare în timp de o secundă, ajunge pentru consumul întregii omeniri timp de mai multe săptămâni.

Această aşa zisă criză energetică este una mediatică, fabricată, este o gogoriţă. Prin declararea crizei se poate deschide o cale spre mărirea profitului celor care se ocupă cu distribuirea energiei. Şi apropos de asta. De când există omenirea nici un gram de energie nu a fost produs şi nici nu va fi produs de către cei care se declară a fi producători şi distribuitori de energie. Aşa cum spune Tesla trăim într-un ocean de energie. Tot ceea ce fac maşinile electrice, fie ele dinamuri sau alternatoare este doar de a colecta această energie.

Suntem ţinuţi în mod intenţionat în ignoranţă prin sistemul de învăţământ pentru a continua să acceptăm să plătim pentru ceva ce este la îndemâna tuturor dar pe care o clică de afacerişti veroşi au pus stăpânire.

Tesla este cel ce a dat lumii curentul electric. Din toate punctele de vedere, de la alternator, la bec, la radio, şi la sistemele actuale de distribuţie. Cu toate acestea nu face parte dintre fizicienii pomeniţi în manualele de


19

liceu. Oare de ce ? În schimb sunt ultra-elogiaţi cei care i-au furat ideile, cum ar fi Marconi sau Edison.

De ce oare ? Nu cumva pentru că pe lângă faptul că absolut toate aparatele electrice care ne înconjoară azi i se datorează într-o mai mică sau mai mare măsură, o fi supărat pe cineva mare ? Şi da şi nu. Pentru că el a fost primul care a constat că energia electrică, şi energia în general, este un dat universal, şi poate fi captată de oricine cu un minim de cheltuieli. Acest fapt contravine intereselor financiare ale marilor corporaţii energetice.

Tot el a fost primul care a adaptat şi a folosit un automobil electric care capta energia necesară deplasării direct din mediul înconjurător.

Dispozitivul care alimenta motorul electric de 80 de cai putere (60 Kw) al maşinii nu depăşea dimensiunile unei cutii de pantofi şi era format din câteva lămpi ca cele folosite până nu de mult în aparatura electronică, şi care încă se mai folosesc la amplificatoarele audio profesionale. Schema acestui dispozitiv este însă păstrată într-un foarte strict secret de oficialii americani, la fel ca multe alte brevete de invenţie în ultimii 100 de ani.

Imaginaţi-vă ce ar însemna ca atunci când construiţi casa, să prevedeţi una din camere, o mică debara, cu un dispozitiv cam de mărimea unui frigider mic, (sau chiar mai mic) care să vă asigure energia necesară întregii case, atât pentru încălzire cât şi pentru funcţionarea tuturor aparatelor electrocasnice ? Atenţie, nu mă refer la nimic de genul grupurilor generatoare cu motoare cu ardere internă. Mă refer la ceva care nu va consuma nici un gram de hidrocarburi şi nu va polua cu nimic atmosfera.

Va funcţiona pe cu totul alte principii. Şi trebuie să ştiţi că valoarea efectivă a unui asemenea dispozitiv nu ar fi mai mare decât cea a camerei în care l-aţi amplasat. Adică, să aveţi 5 – 10 KWh 24 ore pe zi fără a plăti nimic pentru ei, toată viaţa ( cu excepţia a maximum 1000 euro la construcţia sa) !?... Din acel moment aţi fi cu adevărat liberi. Nu veţi mai trăi cu frica că vine iarna şi dacă rămâneţi în urmă cu plata, sau rămâneţi fără servici vă taie gazul sau curentul…, v-aţi putea stabili în orice punct de pe glob, căci nu veţi mai putea fi forţat să vă branşaţi la apă, gaze, sau curent, cu sume exorbitante…Din acel moment elitele politico-financiare ale lumii nu ar mai avea absolut nici un control asupra dumneavoastră…

Veţi înceta de a fi sclavul lor, veţi înceta să le mai plătiţi lună de lună câte un salariu (sau mai mult) bani care să le mărească lor conturile…

Ei bine asemenea dispozitive există, şi ele există de mult, unele dintre ele chiar înainte de 1900. Dar elitele care ne conduc nu au nici un interes ca noi să fim liberi…. Şi ca atare au folosit şi continuă să folosească toate căile


20

posibile pentru a împiedica brevetarea lor, pentru a împiedica producerea lor în serie, pentru a discredita pe inventatorii lor, şi uneori chiar pentru a-i suprima….

Probabil că atunci când aţi lecturat citatul de la începutul cărţii şi al acestui capitol, în primul moment v-aţi dus cu gândul la energia declarată în mod clasic ca fiind neconvenţională şi anume la cea eoliană, cea solară sau geotermală…..

Da ! deşi sunt o alternativă, la carburanţii fosili, şi sunt nepoluante, aceste forme de energie nu sunt viabile. Sunt doar acceptate şi permise de către elite. Dar acest lucru se întâmplă tocmai pentru faptul că nu sunt viabile… acest lucru se întâmplă pentru că aceste surse de energie aşa zis neconvenţionale menţin o stare de fapt în societatea actuală, şi anume dependenţa ( a se citi mai degrabă sclavia) noastră faţă de cei care ne controlează vieţile…. Să aprofundăm.

Vântul Vântul ca mişcare a aerului este urmarea directă a unui anumit

procent din energia provenită de la soare care scaldă pământul secundă cu secundă încă de la naşterea sistemului solar. Dar faptul că pământul expune soarelui zilnic o altă faţă ( semisferă) face ca în timpul zilei acesta să se încălzească pe acea parte în timp ce pe partea cufundată în întuneric are loc o răcire. În plus datorită înclinării axei terestre şi a formei eliptice a orbitei terestre are loc o variaţie a cantităţii de căldură primite şi de la un anotimp la altul. Aceste dezechilibre termice datorate mişcării fireşti pe orbită sunt motorul întregului sistem hidro – climatic terestru. Şi cum principala şi cea mai comună manifestare a climei sunt deplasările maselor de aer între zonele cu gradient termic diferit, aceasta e şi cea mai veche formă de folosire indirectă a energiei solare. Mori de vânt au existat din vremuri aproape imemoriale. Randamentul lor însă este mic, iar pentru ca lucrul mecanic dezvoltat de ele să fie mare trebuie ca şi morile să fie pe măsură.


21

Azi morile de vânt au fost înlocuite cu generatoare eoliene. Dar suferă de aceleaşi defect major ca şi străbunele lor. Pentru a fi cu adevărat eficiente trebuie să fie mari. Cu cât sunt însă mai mari cu atât necesită tehnologii de construcţie mai sofisticate şi consum de material mai mare. Sunt cunoscute fermele de generatoare eoliene din diverse puncte ale globului, unele pe sol altele pe mare, Deşi produc sute şi mii de megawaţi, datorită dimensiunilor, şi a uzurilor datorate sarcinilor la care supuse imensele lor rotoare, întreţinerea lor e costisitoare. În plus energia electrică „produsă” de ele continuă să fie distribuită prin reţelele clasice. Toate acestea împreună nu sunt de natură să scadă preţul energiei furnizate de ele şi dezavantajul cel mai mare este că ele continuă să fie proprietatea unor concerne (industriaşi sau bancheri ) care ne vând nouă energia la acelaşi preţ ca şi cea obţinută pe căi tradiţionale, continuând să ne ţină captivi, sclavi ai dependenţei de ei şi energia „lor”.

Dar cum e cu micile eoliene destinate gospodăriilor private ?


22

Suferă şi ele de acelaşi păcat capital. Nu ne creează cu adevărat

independenţă. De ce ? Pentru că toate, aproape fără excepţie, sunt dotate cu generatoare de tensiuni şi amperaje mici ( având puteri mici, e clar că nu pot asigura consumul unei locuinţe). În plus vântul nu bate 24 de ore pe zi, decât în extrem de puţine locuri de pe glob. De aceea aceste generatoare trebuie însoţite de capacităţi de stocare ( baterii ) care sunt scumpe, ocupă spaţiu, sunt grele şi poluante. Pe lângă ele pentru a alimenta consumatorii electrocasnici normali trebuie legate la aceste baterii invertoare care transformă curentul electric continuu de joasă tensiune al bateriei în curent alternativ de 110 v sau 220v. Aceste aparate sunt prohibitiv de scumpe şi nu oricine are acces la ele. Lanţul astfel obţinut necesită întreţinere, nu oricine e specialist electrician sau electronist ca să se ocupe de el. În plus bateriile au o viaţă relativ scurtă şi trebuiesc înlocuite…


23

Deci cu alte cuvinte rămânem tributari unor producători veroşi şi plătim în continuare taxe de întreţinere şi exploatare ( mult mai mari decât ar trebui pentru simplul motiv că nu suntem electricieni de meserie iar legislaţia e aşa fel întocmită încât numai specialiştii pot să se ocupe de aceste dispozitive ).

Deci energia nu e deloc a noastră, ci tot a „lor” Şi nu uitaţi, trebuie să deveniţi conştienţi de asta – că orice tip de

generator electric nu produce energie ci o colectează din mediul înconjurător.

Este exact aceiaşi situaţie ca în cazul apei. Apa pe pământ este într-o

anumită cantitate de când e pământul. Nimeni nu a produs vreodată un strop de apă mai mult decât există ea dintotdeauna pe suprafaţa Terrei, totuşi unii continuă să ne-o vândă ca şi cum ar fi produs-o ei… Apa însă, prin curgerea ei…

Curgerea apei Mişcarea apei , indiferent că e vorba de curgerea unui izvor sau de

loviturile ritmice ale valurilor la ţărm, reprezintă o altă parte a motorului hidro – climatic de care vorbeam mai devreme. Alături de morile de vânt morile de apă au fost de asemenea folosite din vremuri istorice pentru crearea lucrului mecanic util .

La fel ca şi în cazul precedent omul a folosit morile de apă în aceleaşi scopuri ca şi pe cele de vânt. Şi acestea la rândul lor suferă de acelaşi mare dezavantaj. Indiferent că erau folosite pentru spălat rufe sau pentru măcinat grâne ele transferau doar o parte a forţei apei spre lucrul mecanic util, restul pierzându-se prin frecări, . Variantele moderne ale morilor de apă sunt marile centrale hidroelectrice. Randamentul lor e mare, dar la fel ca şi în cazul centralelor eoliene, este pe măsura mărimii,


24

Generatoarele electrice ale marilor hidrocentrale sunt acţionate de turbine puternice, performante, care pot dezvolta sub împingerea imenselor cantităţi de apă din spatele barajelor, forţe nebănuite. Cantitatea de energie colectată este uriaşă, şi de asemenea trebuie distribuită prin reţelele naţionale şi globale. Nu trebuie uitat că marile râuri şi fluvii ale globului nu au debite constante ( ca de altfel nici vânturile) şi ca urmare aceste instalaţii energetice nu funcţionează cu randament constant. De fapt tocmai de aceea s-a dezvoltat sistemul global de distribuţie a energiei electrice, pentru a suprima căderile locale de tensiune. Când un generator dintr-un anumit loc nu mai funcţionează, energia e preluată de la altul şi distribuită la consumator. Costurile de realizare şi întreţinere a acestor coloşi industriali ai apei sunt imense, la fel şi cele pentru menţinerea funcţionalităţii sistemului de distribuţie.

Ca urmare noi, „consumatorii” beneficiarii acestei energii suntem şi în acest caz ţinuţi prizonieri prin cumpărarea lunară la preţuri foarte mari, a energiei de la ei, coloşii producători şi distribuitori….

Iar în cazul microhidrocentralelor, deşi sunt modele care produc direct curent alternativ la puteri suficiente consumului unei gospodării, cele mai multe se fac tot la puteri şi tensiuni mici. Tot din acelaşi motiv pe care l-am expus mai sus…


25

În plus nu uitaţi că nu oricine stă pe malul unei ape curgătoare. Şi

chiar dacă stai, aprobările şi avizele pentru a modifica cursul apei în sensul obţinerii de energie sunt prohibitive, De ce oare ? Pentru că politica universal acceptată de oficialităţile oricărei ţări din lume este că „producerea” şi distribuirea energiei electrice trebuie să aparţină statului, sau unor reprezentaţi ai lui…

În ce priveşte energia mareică, aici lucrurile sunt şi mai complicate, căci chiar de la nivelul construcţiei unor centrale de tip industrial, complexitatea unor asemenea proiecte e mare, la nivelul unui amator nici n-ar trebui să ne mai gândim….

Soarele Până în prezent ( pe la jumătatea secolului trecut) radiaţia solară

directă nu a fost folosită decât pentru componenta ei termică. Este cunoscută legenda aprinderii corăbiilor cu ajutorul oglinzilor. Toţi sau aproape toţi ne-am jucat fie şi doar odată în viaţă aprinzând o bucată de hârtie cu ajutorul unei lupe. Toţi ştim că în multe din gospodăriile ţăranilor noştri din toată ţara se află undeva mai în fundul curţii un butoi din tablă vopsit în negru, suspendat la înălţime, la care e cuplată o stropitoare de duş…. Duşul ţăranului român. Pe toată perioada verii de dimineaţă până seara apa se încălzeşte suficient de mult pentru ca seara, omul venit obosit şi plin de praf de la munca câmpului să poată face un duş călduţ, reconfortant.


26

Butoiul acesta e cea mai primitivă formă de captator termic solar. Panourile solare sunt însă o invenţie destul de veche, şi au pornit de la simple cutii plane în care există o serpentină de ţeavă subţire, totul vopsit în negru, acoperit cu o foaie de sticlă, şi au ajuns pe măsura dezvoltării tehnologice a ultimului secol, la panourile moderne cu tuburi vidate cu agent termic de mare randament.

Dacă primitivul panou negru cu ţeavă de cupru şi sticlă ordinară al cărui agent termic e însăşi apa utilizabilă, nu poate fi folosit decât în sezonul cald, modernele panouri cu tuburi de sticlă vidată pot furniza apă caldă, la peste 35° C chiar şi în zilele friguroase de iarnă. Singura condiţie este ca afară să fie senin, să bată soarele măcar două – trei ore pe zi…

Sunt o bună sursă de energie termică, ducând la economii importante.

Dar visul omului de când se cunoaşte electricitatea este de a

transforma direct radiaţia solară în electricitate. De la apariţia semiconductorilor s-a observat că aceştia au proprietatea de a emite electroni dacă suprafaţa lor este bombardată cu diferite forme de radiaţi, printre care şi cea luminoasă. Asta a dus firesc la apariţia şi dezvoltarea panourilor fotovoltaice. Se poate deci converti direct radiaţia solară în energie electrică utilă. Din păcate procesul tehnologic de obţinere a acestor celule fotovoltaice este încă unul complicat şi costisitor, iar randamentul de conversie e unul destul de mic. Chiar dacă în ultimii ani au apărut panouri fotovoltaice făcute din alte tipuri de semiconductori decât siliciul pur, sau din pelicule depuse pe substraturi prin tehnologia depunerii în plasmă ( pe metal, plastic sau sticlă) asta nu a făcut decât să scadă costurile de producţie al lor fără a le mări prea mult eficienţa. Ca atare cheltuielile necesare asigurării consumului energetic casnic prin această tehnologie sunt prohibitive, şi în plus panourile fotovoltaice furnizează exclusiv curent continuu, care fireşte trebuie trecut printr-un lanţ electronic de transformare în curent alternativ. Deci pe lângă costurile efective mari ale panourilor în


27

sine, intervin şi costurile stocării pentru perioadele fără radiaţie solară, (baterii) cât şi costurile invertoarelor. Este aceiaşi situaţie ca în cazul energiei eoliene, cu precizarea că aici valorile costurilor sunt mult mai mari.

Concluzia ar fi că şi în acest caz suntem legaţi financiar de cei care produc aceste componente, şi de cei care trebuie să se ocupe de întreţinerea lor ( tot la preţuri prohibitive)…

Un caz particular al conversiei radiaţiei solare în electricitate este

acela al folosirii oglinzilor parabolice cu grupuri generatoare cu motor Stirling în focar.

Dar mai întâi să aflăm ce e un motor Stirling. Maşinile Stirling sunt

maşini termice cu pistoane care funcţionează după ciclul termodinamic


28

Stirling. Acest ciclu constă în două transformări izotermice Tempmin şi Tempmax ( la care funcţionează motorul) legate între ele prin două transformări izocore Volmax şi Volmin ale agentului de lucru ( de obicei un gaz – aer, heliu, hidrogen) în cilindri.

Mai pe înţelesul nostru al prostimii, acest motor constă într-un cilindru metalic în care se află două pistoane ce delimitează două camere funcţionale: camera de destindere plasata între chiulasa şi primul piston, numit împingător fiind cea permanent caldă şi camera de comprimare aflată între cele două pistoane fiind în contact permanent cu sursa rece. Deplasarea gazului de la camera caldă la cea rece se face fie prin spaţiul dintre pistonul împingător şi cilindru fie prin exterior printr-o conductă exterioară. Nu insist pe felul cum funcţionează motorul, (pentru asta consultaţi bibliografia) ci voi spune doar că acest motor lucrând la temperaturi şi presiuni joase e mult mai economic decât un motor clasic cu ardere internă, putând fi realizat din materiale mai uşoare, În plus dacă un asemenea motor este acţionat din exterior, el va funcţiona conform ciclului Stirling inversat transformându-se într-o maşină frigorifică, ( va prelua căldura din camera caldă – acum neîncălzită – şi va ceda-o în camera rece ducând la scăderea temperaturii foarte mult. De altfel acest tip de maşină se foloseşte pentru obţinerea de temperaturi extreme, caz în care poartă numele de maşini criogenice.

Ca o paranteză acest motor poate fi construit de orice lăcătuş priceput, prin simplitatea sa constructivă fiind foarte accesibil atât în ce priveşte materialele din care e făcut, cât şi a costului lui. (la una din universităţile americane – MIT numai în anul 2000 studenţii au construit peste 500 de motoare Stirling.).


29

Pompele de căldură Pompele de căldură sunt o altă sursa alternativă de energie agreată de

elite şi căreia i se face mai ales în ultimii ani o publicitate din ce în ce mai agresivă. Mai întâi trebuie să ne lămurim ce e o pompă de căldură. O pompă de căldură, în principiu e un frigider invers. E o maşină termică care e construită şi funcţionează la fel ca un frigider. De fapt un frigider cum funcţionează ? Simplist vorbind preia căldura din alimente şi o cedează în bucătărie. Frigiderul consumă o cantitate de energie electrică pentru a pompa echivalentul a trei cantităţi, în căldură. La fel funcţionează şi o pompă de căldură, numai că ea preia căldura din sol, pânza freatică sau aerul de afară şi o aduce în casele noastre, numai că funcţionând în mod invers frigiderului au randamente mai mari de până la două-trei ori decât frigiderul. .

Asta nu se face gratuit ci se face la fel ca la frigiderul din bucătăria noastră prin circularea unui agent termic, cu ajutorul unei pompe-compresor care consumă o anumită cantitate de energie electrică. O pompă de căldură e mai eficientă financiar vorbind decât o centrală termică de apartament, fie ea pe gaze sau electrică, ( ducând la economii de cca. 25 – 30 %) dar totuşi consumă o anumită cantitate de energie electrică. Practic în medie compresorul unei pompe de căldură, (care poate fi unul ca cel de la frigider, dar mai mare, sau un motor stirling) consumă cam 2 Kwh pentru încălzirea unei case cu patru – cinci camere. Pompa de căldură are totuşi unele dezavantaje, funcţionează cel mai bine într-un regim de temperatură exterioară cuprins între -5 şi 5°C.

În afara acestui interval de temperaturi consumul său creşte mult. Deci e cel mai indicată pentru ţările de la sudul Dunării. În România media temperaturilor pe timpul iernii fiind mult mai mică.

Dacă analizăm puţin constatăm că nici aceasta nu e indicată dacă dorim independenţa energetică… suntem în continuare plătitori la societatea de distribuţie…

Concluzia logică este că ştim toţi despre aceste posibilităţi de a

obţine energie fără a consuma carburanţi fosili şi fără a polua, pentru că aceste metode sunt agreate de oficialii lumii datorită faptului că nu schimbă cu nimic statusul nostru faţă de ei… Suntem în continuare legaţi financiar de ei….

Suntem în continuare contributori la creşterea averilor şi puterii lor !


30

Dar de vreme ce marele Tesla a spus că trăim într-un ocean de energie, noi de ce nu o simţim, noi de ce nu ştim de ea ?… noi cum o putem folosi ? Sunt întrebări simple, legitime, dar la care de aproape 100 de ani ni se refuză orice răspuns. Există zeci de posibilităţi de a colecta şi folosi această energie, posibilităţi pe măsura oricui, începând cu cei bogaţi care au la dispoziţie uzine prelucrătoare şi laboratoare de cercetări, până la cei nevoiaşi şi săraci care nu dispun decât de garajul din spatele blocului sau fundul curţii. De altfel unele din aceste dispozitive au fost inventate şi construite de oameni simpli fără pregătire ştiinţifică. Oameni care dacă sunt întrebaţi de ce sau datorită cărui principiu funcţionează maşinăria lor vor da din umeri… Ei doar au construit-o. N-au decât să afle savanţii ce şi cum.

Din păcate savanţii de cele mai multe ori, se simt jigniţi de faptul că aceşti neica nimeni fără studii au putut realiza ceva care furnizează energie, aparent fără a consuma nimic, şi de aceea îi discreditează şi chiar sunt vădit ostili….

Există dispozitive sofisticate şi scumpe precum există şi dispozitive ieftine şi accesibile oricui… totul e să ai un pic de cunoştinţe de mecanică, lăcătuşărie, tâmplărie şi electricitate… şi să nu ai două mâini stângi… adică să-ţi placă să meştereşti. Rămâne doar să alegi dintre ele în funcţie de ce poţi face. În continuare voi prezenta din multitudinea de dispozitive existente pe plan mondial, doar pe cele pe care consider că le-ar putea construi un gospodar care dispune doar de câteva scule ( bormaşină, fierăstrău, polizor, rindea, aparat de sudură, pistol de lipit, multimetru ) şi cap ( cunoştinţe elementare de fizică, mecanică, tâmplărie, electricitate, electronică)… Adică cei care au doar un garaj în fundul curţii şi un cap pe umeri !...

Ia să vedem !...


31

Energia radiantă Energia radiantă e un termen generic pentru toate formele de energie

care radiază în jurul nostru din întreg universul. Cuprinde şi energia radiată de la soare sub formă de căldură şi lumină, dar şi toate formele de unde şi particule energetice venite din întreaga galaxie, din întreg universul.

Aceasta-i energia de care vorbea Tesla în citatul de mai sus, şi noi nu o simţim, nu o pipăim pentru că trăim în ea ca peştii-n apă. Doar o mică parte din ea o vedem ca lumină, o simţim ca radiaţie calorică, sau o detectăm cu aparatele electronice ( zgomotul de fond al aparatului de radio, puricii de pe ecranul televizorului când nu e emisiune…)

Există câteva dispozitive inventate pe la începutul secolului trecut, iar unul chiar acum câţiva ani, menite să transforme această energie direct în curent electric. Iată-le : • US Patent 685.957 din 5 noiembrie 1901 şi US Patent 685.958 din

aceiaşi dată inventator Nikola Tesla intitulate : „APARATUS FOR THE UTILISATION OF RADIANT ENERGY” respectiv „METHOD OF UTILIZING RADIANT ENERGY” • US Patent 1,540,998 din 9 iunie 1925 _inventator: Hermann Plauston

cu titlul : „CONVERSION OF ATMOSPHERIC ELECTRIC ENERGY” • US Patent 2006/0082,334 din 20 Aprilie 2006 inventatori: Paulo &

Alexandra Correa cu titlul „ENERGY CONVERSION SYSTEM”

Trebuie adăugat aici că pe captarea acestei energii radiante se baza şi automobilul electric al lui Tesla.

În principiu captatorul era un lanţ de amplificare format din 2 blocuri de amplificare cu câte 6 tuburi electronice pe fiecare din cele două fire de

Criza energetică -adevăr sau minciună ?

alimentare ale motomlui, care preluau energia de la câte o antenă prin intennediul câte unei diode.

Automobilul prezentat este modelul modificat de T esla dar schema electrică a captatomlui este doar o presupunere bazată pe descrierile făcute de ziarele vremii, căci nimeni nu a văzut planW'ile lui Tesla, ( dacă a avut vreo schiţă, ştiut fiind că multe din invenţiile lui rămâneau nebrevetate din lipsă de timp şi mai ales datorită faptului că el concepea până şi cele mai complexe dispozitive, până la cel mai mic amănunt, mintal, consflucţia fiind deja o variantă defmitivă gândită profund ... ) :

KeelyNet BBS PO BOX 1031

TESLAFE2.GIF Mesquite, TX 75149 J .. nu4r!f 31, 1993 (214) 324-3501

r•ls ls the SERIES uerslon ot t•e TESLA

PoMer Box &nd is based on UOLTAGE

acc••ulation sathered fro• •ultiple

Mave inpus. note the dio4e to rectiEy

toP negaiue or poi*iue c•rrent.

Cele două brevete de invenţie din 5 noiembrie 190 1 ale marelui Nicolae Tesla sunt aproape identice. Iată-1 pe primul :

32 i


33


34

Brevetul lui Plauston nu-l pot reproduce aici fiind prea amplu. Voi

reproduce doar o singură pagină din el:


35

La fel voi proceda şi cu următorul, al celor doi Correa:

Să discutăm puţin despre ce vedem în aceste imagini. Cei care aţi

avut contact în copilărie cu cercurile aplicative ale caselor pionierilor, poate că aţi fost la radioamatori, depanare radio-tv, sau măcar încercaţi să vă amintiţi de la lecţiile de fizică dacă le-aţi frecventat că există posibilitatea recepţionării posturilor de radio cu aparate de radio simple fără baterii, care au doar o antenă, o împământare un circuit oscilant simplu o amplificare făcută dintr-un tranzistor şi o cască. Aceste aparate folosesc o parte din curentul oscilant din bobina oscilatorului pe care-l redresează, pentru


36

alimentarea tranzistorului amplificator şi a căştii. Căderea de tensiune e luată intre circuitul de antenă şi împământare.

În mare, aceste brevete de mai sus sunt tot nişte receptoare radio fără

baterii, numai că antenele lor sunt construite şi calculate pentru a recepţiona orice radiaţie pe orice lungime de undă. Dacă un receptor radio din copilăria noastră furniza doar 2 – 3 volţi necesari alimentării sale, asta era şi datorită faptului că – să spunem frecvenţa de 900 Khz a postului radio II – era o frecvenţă strictă şi aceasta era maximum de tensiune ce putea fi captată din ea. Dar dacă un receptor ar fi construit să capteze radiaţia a 200 sau 500 sau a mii de frecvenţe, atunci şi căderea de tensiune dintre antena şi împământarea sa ar putea fi, teoretic, de tot atâtea mii de volţi. Aceste brevete de invenţie tocmai asta reprezintă. În esenţă sunt nişte receptoare fără baterii pentru întreg spectrul de radiaţii din univers.

Un caz particular este brevetul Correa care reprezintă un receptor pentru o categorie specială de unde, purtătoare a unor mari energii şi anume pentru undele scalare, descrise pentru prima oară de Nicolae Tesla.

Să începem cu cele două brevete ale lui Tesla. Dispozitivul constă

într-o antenă formată dintr-o foaie de tablă lucioasă (lustruită) izolată cu un strat subţire de lac ( pentru a nu oxida – stratul de oxid ar împiedica-o să mai lucreze normal) care e legată la o priză de împământare ( cât mai corect realizată) prin intermediul unui condensator de bună calitate, care să lucreze la tensiuni cât mai înalte ( 40 – 50 pF. la4 – 5 KV). În paralel cu condensatorul este un transformator coborâtor de tensiune, iar pe latura


37

dinspre antenă, înseriat între primarul transformatorului si antenă este un circuit oscilant, mai exact un vibrator – un dispozitiv care să întrerupă legătura cu o frecvenţă oarecare. Cu cât suprafaţa antenei e mai mare ( poate fi toată tabla de pe casă – dacă nu are nici o legătură la pământ) şi cu cât e mai sus plasată cu atât energia captată e mai mare ( tensiunea şi intensitatea disponibile pentru folosire sunt mai mari ).

Similitudinile între imaginea aceasta şi cele din brevet sunt evidente.

În cazul dispozitivelor lui Plauston în locul antenei se folosesc sfere din cupru. Altfel, principiul de funcţionare se bazează tot pe circuite oscilante formate cu condensatori şi bobine. La toate cele trei brevete în paralele cu condensatorul trebuie prevăzute eclatoare, pentru situaţia în care fulgerul loveşte antena. Aceste eclatoare pot fi ideal înlocuite cu bujii auto, care pot juca şi rolul de oscilator. Prezint alături o asemenea schemă. Şi acum Correa. Priviţi imaginea de mai jos. Este destul de asemănătoare cu cea anterioară, în sensul că vedem aici o bobină Tesla, care, pentru cei care au avut curiozitatea să demonteze bobina de inducţie a maşinii lor ( dacă au) are aceiaşi configuraţie. Da. Acum aflaţi că bobina de inducţie a maşinii dumneavoastră a fost inventată de domnul Nicolae Tesla şi se numeşte de fapt bobină Tesla. I s-a dat denumirea de bobină de inducţie atât datorită principiului de funcţionare cât mai ales pentru a se ascunde faptul că e una


38

din sutele de invenţii ale domnului Tesla, căruia îi datorăm fără exagera tot confortul vieţii noastre. Oare de ce nu învăţăm nimic în şcoală despre acest om ?.... Retorica ne salvează, şi ne dă şi răspunsuri…

Tot în acest capitol voi vorbi despre

bateriile telurice. Baterii telurice ?! – veţi spune… teluric parcă vine de la pământ…. Baterii de pământ, baterii cu pământ… Cum aşa?… Da. Iarăşi un dispozitiv despre care nu ni se spune nimic prin şcoală…. Cu toate că orice radioamator sau om care a studiat istoria transmisiunilor telegrafice ştie că transmisiunile telegrafice de acum două secole se făceau folosindu-se ca sursă de alimentare a aparatelor telegrafice Morse, baterii telurice. De fapt aparatul de radio fără baterii de mai sus e alimentat de o baterie telurică. El lucrează cum am spus cu diferenţa de potenţial dintre antenă şi pământ…

Am să tratez bateriile telurice la acest capitol, pentru că (cel puţin eu) încă nu sunt lămurit prea clar cărui fapt se datorează funcţionarea lor. Ca să fiu mai exact. Dacă ar fi să mă iau după schema unui aparat radio fără baterii sau a unui telegraf Morse aş spune că funcţionează captând energie prin antenă. Dar există baterii telurice care nu au nici o legătură cu nici o antenă…. De fapt bateriile telurice lucrează şi cu diferenţa de potenţial dintre o antenă şi pământ, dar sunt unele care lucrează fără antenă şi acestea se pare că captează energie electrică ( curent continuu) datorită exclusiv interferenţei liniilor de câmp magnetic terestru cu materialele din care sunt construiţi electrozii lor combinat cu aciditatea din sol, care ar constitui ca la orice baterie normală electrolitul. Aşa că voi considera că funcţionarea lor se datorează tot captării energiei radiante universale.


39

Un fenomen interesant care se întâmplă cu bateriile telurice este că electrozii acestora nu se consumă aşa cum se întâmplă la bateriile normale. Materialele din care pot fi construite sunt cuprul şi zincul sau aluminiul. Un element format dintr-o ţeavă de cupru şi o bară de aluminiu având ca electrolit pământ fin, umed furnizează o tensiune de cca. 1 volt. Cu cât elementul introdus în pământ este mai lung (deci are o suprafaţă mai mare în contact cu electrolitul) cu atât intensitatea ( amperajul) curentului furnizat e mai mare.

În funcţie de numărul de elemente şi mărimea lor pot fi calculate baterii care să furnizeze tensiuni de până la 220 V. Pentru că transformarea curentului continuu în curent alternativ cu frecvenţa de 50 Hz e mai problematică, aplicaţiile imediate ale bateriilor telurice ar fi iluminatul ( folosind corpuri de iluminat cu leduri ) sau alimentarea aparatelor de radio şi casetofoanelor sau a televizoarelor portabile, care funcţionează cu baterii. Chiar şi aparatura electronică care în mod curent se alimentează de la priză, de obicei funcţionează la o tensiune continuă, având în interior un alimentator care transformă curentul alternativ furnizat de priză într-unul continuu de o anumită valoare. A nu se uita că prin legarea în serie a unor elemente se creşte tensiunea iar prin legarea în paralel se creşte intensitate ( amperajul)

Pentru funcţionarea normală a unei baterii telurice, trebuie ca aria de teren în care aceasta e construită să fie permanent umedă.

În continuare iată o baterie telurică cu ţevi şi tije fără legătură la vreo antenă:


40

Şi una cu foi din tablă având anodul legat la o antenă printr-o diodă de înaltă tensiune.


41

Sistem pulsator de încărcare a bateriilor Maestrul incontestabil al dispozitivelor încărcătoare pulsatorii este

John Bedini, dar pentru că dispozitivele inventate şi construite de el sunt destul de complicate nu voi prezenta aici decât o imagine de principiu şi un comentariu scurt.

Toţi ştim că atunci când acţionăm un întrerupător sau când scoatem un ştecher din priză în interiorul acestora se produce un scurt circuit. O descărcare electrică ce constă într-o creştere foarte mare a tensiunii şi intensităţii curentului, care are loc doar pe perioada extrem de scurtă a întreruperii curentului. E ca atunci când o mulţime de alergători pe un drum se îngrămădeşte pe marginea prăpastiei unde s-a întrerupt drumul, nemaiavând unde să se mai ducă. De fapt chiar aşa se petrec lucrurile. Orice conductor electric, indiferent că e înfăşurat pe o carcasă sau nu constituie o bobină. Şi un fenomen universal recunoscut al bobinelor este acela al inducţiei şi autoinducţiei. În momentul în care printr-un conductor circulă un curent electric, autoinducţia face ca acest curent electric să fie însoţit de un altul care apare ca un rezultat al primului, şi care de obicei se opune ( în timpul conducţiei normale). E vechea poezie din şcoală… “Eu curentul cel indus totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs “. În momentul în care se scoate ştecherul din priză aceşti doi curenţi, cel principal şi cel indus nu se mai opun, ci se însumează, şi din câte ştiu eu însumându-se induc pentru o scurtă perioadă de timp un curent şi mai mare. De aceea valoarea măsurată a


42

curentului în acel moment ( valoare de vârf) este de multe ori mai mare decât valoarea efectivă a curentului. Interesant e că acest impuls de curent apărut în acel moment nu e un curent venit de la generator ci e un curent colectat din mediul imediat înconjurător conductorului. Mai pe înţelesul nostru al prostimii dacă generatorul ar fi o baterie în urma acestui fenomen bateria nu se descarcă, ci din contră ca urmare a faptului că acel surplus de curent nu mai are un consumator spre care să se îndrepte, el va intra în baterie. Concluzia logică ar fi că dacă s-ar întrerupe circuitul cu o anumită frecvenţă, curentul pulsatoriu de vârf apărut la fiecare întrerupere ar contribui la încărcarea bateriei. Pe acest principiu se bazează dispozitivul din imaginea de mai sus. Şi toate dispozitivele numite încărcătoare pulsatorii. E un fenomen descoperit şi explicat pentru prima oară tot de TESLA.

În continuare voi prezenta încărcătorul pulsatoriu cunoscut sub numele de comutatorul Tesla sau generatorul de energie liberă cu baterii.

Nicolae Tesla a descoperit că se poate produce energie electrică şi prin impulsuri foarte scurte şi ascuţite de curent continuu. A găsit ca ajustarea frecvenţei şi duratei impulsurilor de înaltă tensiune poate duce la o întreagă gamă de descărcări de energie din mediul înconjurător – căldură, frig sau lumină. E de notat că aceste impulsuri descarcă energie direct din mediul înconjurător apropiat. Lăsând deoparte echipamentele avansate pe care Tesla le-a folosit în timpul acestor experimente, şi mutându-ne atenţia asupra experienţelor făcute de el cu baterii, descoperim aceleaşi efecte de descărcare de energie din mediul înconjurător.

Să considerăm circuitul construit de Electrodyne Corporation şi testat timp de trei ani:


43

În urma acestei perioade de testări s-a ajuns la concluzia ca acest circuit simplu ar avea nevoie (pentru un maxim de randament*) de un consumator (sarcină) inductiv, preferabil un motor. Dacă calitatea şi rata comutării are un standard suficient de ridicat, atunci consumatorul poate fi acţionat practic o perioadă nedefinită. Bateriile folosite au fost baterii obişnuite plumb – acid şi după cei trei ani de utilizare nu păreau a fi afectate în vreun fel prezentându-se în condiţii perfecte. Testele lor arată un număr de lucruri foarte interesante :

Dacă circuitul de comutare e oprit şi bateriile se descarcă până la un nivel foarte scăzut, atunci când circuitul e pornit din nou, bateriile revin la încărcare deplină în mai puţin de un minut. Fără nici un fel de circuit electric de încărcare conectat în sistem, energia care încărca aceste baterii se scurgea în baterii (şi în sarcină) din exteriorul circuitului. Similaritatea cu circuitul încărcător pulsatoriu de baterii al lui Bedini revine imediat în minte cu atât mai mult cu cât atrage atenţia prin faptul că nu apare nici un fenomen de încălzire a bateriilor în ciuda ratei fantastice de încărcare la care acestea sunt supuse. Dacă circuitul de comutare e oprit şi din baterii se extrage un curent mare atunci acestea se încălzesc, lucru absolut normal pentru descărcarea masivă a bateriei.

Sistemul a operat cu surse de lumină, încălzitoare, televizoare, motoare mici şi chiar şi un motor electric de 30 cai putere (22 Kw*). Dacă circuitul este lăsat să lucreze netulburat, atunci fiecare baterie se va încărca până la valoarea de 36 volţi fără ca acest lucru să o afecteze în vreun fel. Aici avem o spectaculoasa încărcare şi performanţă a bateriilor, mult peste capacităţile normale ale acestui tip de baterii.

O altă informaţie interesantă ce parvine de la Electrodyne este aceea că circuitul nu a operat corect când rata comutării a fost mai mică de 100 Hz (100 comutări/secundă). Comutatorul Electrodyne a fost unul mecanic prin intermediul a trei discuri montate pe axul unui mic motor electric. Este însă, foarte posibil ca aceste comutatoare mecanice formate din periile frecând pe discuri sa fie înlocuite de comutatoare electronice.


44

Important este ca în timpul comutărilor să apară impulsuri distincte şi ascuţite de curent, la o frecvenţă mai mare de 100 Hz. De asemenea cei de la Electrodyne afirmă că frecvenţa comutării mai mare de 800 Hz e periculoasă pentru baterii dar din nefericire nu explică cum. E clar că nu au fost probleme majore cu bateriile atât timp cat au raportat o stare excelentă a acestora după trei ani de experienţe, în definitiv, nu a explodat nici o baterie acolo. Pur şi simplu poate fi vorba de voltajul mare care depăşeşte specificaţiile tehnice ale bateriilor sau de supraalimentarea circuitelor ca urmare a acestei depăşiri a specificaţiilor tehnice.

În opinia mea luând în considerare felul cum au răspuns bateriile e perfect rezonabil să considerăm că impulsurile scurte de curent generate de comutator constituie un alt sistem de colectare a energiei libere din mediul înconjurător prin intermediul impulsurilor ascuţite de tensiune.

Comutatorul Tesla are câteva proprietăţi interesante. Copiii învaţă în şcoli că dacă un bec e conectat la o baterie, curentul pleacă din baterie şi se întoarce înapoi în ea trecând prin bec. Curentul acesta face becul să lumineze iar după un timp bateria slăbeşte şi nu mai e capabilă să aprindă becul. Lucru perfect adevărat. Totuşi, această învăţătură creează o impresie greşită. Asta implică ideea că lucrul care se petrece în bec foloseşte electricitatea din baterie care e stocată cumva acolo la fel cum e nisipul într-o clepsidră şi la un moment dat bateria se goleşte şi nu mai poate aprinde becul. Interesant e că profesorii explicând asta arată imaginea corectă a circuitului desenându-l astfel:

Notaţi faptul că valoarea curentului care intră e aceiaşi cu cea care

iese din bec. Cantitatea de curent care părăseşte becul e aceiaşi cu cea care a intrat. Deci cât curent este consumat pentru a aprinde becul ? Răspuns : Nimic. Energia nu e niciodată consumata. Ceea ce se întâmplă e convertirea ei dintr-o formă în alta.

Atunci de ce bateria nu mai e capabilă să aprindă becul ? Ei bine, asta este datorită felului cum operează bateria. Dacă curentul curge într-o direcţie atunci bateria se încarcă, iar dacă curge în cealaltă direcţie bateria se descarcă.

Încetarea funcţionării bateriei nu are nimic de-a face cu circulaţia curentului prin bec, bateria încetează să lucreze dacă becul e scos din


45

circuit. Normal becul face lumină prin faptul că curentul curge prin el, nu se consumă nici un curent şi ce e mai important e că nu se consumă nici un fel de energie. Energia nu poate fi consumată – energia doar se transformă dintr-o formă în alta. Asta-i dificil de înţeles atât timp cât am fost învăţaţi că trebuie să continuăm să cumpărăm energie de la companii furnizoare pentru a ne acţiona echipamentele electrice. Ideea falsă e că noi cumpărăm energie pe care apoi o consumăm în aparatele noastre şi că trebuie să cumpărăm tot mai multă pentru a acestea să continue să funcţioneze. Acceptăm asta pentru că aşa am fost învăţaţi. (prin educaţie în şcoală, familie, societate*). Nu-i adevărat.

Curentul care curge prin bec poate fi aranjat să constituie curent de

încărcare pentru o altă baterie. Poate atât aprinde becul cât şi încărca o altă baterie fără a mai fi nevoie de un extracurent:

Aici circuitul e acţionat de bateria nr. 1 la fel ca înainte, dar curentul în acelaşi timp încarcă bateria nr.2. Da, bateria 1 se descarcă la fel ca şi înainte dar plusul bateriei 2 se încarcă în acest timp. Pasul final constă doar în inversarea bateriilor:

Acum bateria 2 se descarcă în timp ce 1 se încarcă. Pare imposibil. Ei bine, nu e ! Nicolae Tesla a demonstrat asta cu „acest sistem comutator a 4 baterii”, sistem în care a ales să folosească patru baterii identice pentru a construi circuitul.

Cu bateriile de 12 volţi arătate aici, becul are aceiaşi 12 volţi străbătându-l la fel ca la exemplul anterior cu o pereche de baterii înseriate, dar bateriile 1 şi 2 sunt înseriate furnizând 24 volţi în vreme ce bateriile 3 şi 4 legate în paralel furnizează 12 volţi. Circuitul Tesla inversează perechea de baterii 1 şi 2 înlocuindu-le periodic cu perechea 3 şi 4 de o sută de ori pe secundă. Dacă se va folosi un comutator pentru a face această inversare, vom vedea că bateriile vor alimenta becul cu mult mai mult timp decât dacă


46

această inversare nu s-ar face. Obstacolul constă însă în faptul că bateriile nu sunt 100% eficiente, numai jumătate din curentul de încărcare întorcându-se înapoi în baterii. Pentru ca circuitul comutator Tesla cu 4 baterii să funcţioneze nedefinit trebuie să existe un aflux exterior de energie pentru a compensa randamentul scăzut de încărcare al bateriei plumb – acid. Bateriile NiCd sunt mai eficiente şi dacă sunt folosite în acest circuit funcţionează mai bine. Există un alt factor important implicat în folosirea bateriilor plumb – acid în circuitul comutator Tesla şi anume acesta constă în caracteristicile acestor materiale. Procesul de încărcare în acest circuit comutator se desfăşoară pe două căi, pe de o parte scurgerea de energie pe circuitul exterior al bateriilor şi pe cealaltă parte în interiorul bateriilor. Electronii care curg pe suprafaţa conductorilor care leagă bateriile se mişcă cu viteze foarte mari (viteza luminii*). În interiorul bateriilor curentul de încărcare este condus prin electrolit între plăcile de plumb de către ioni. Ionii fiind de sute de mii de ori mai grei decât electronii, se deplasează cu viteze proporţional mai mici. Asta nu prea contează atât timp cât totuşi ionii se deplasează. Numai că încă din momentul în care aceştia îşi încep mişcarea, electronii de pe circuitul exterior deja se aglomerează la borne.

Această aglomerare face va tensiunea la bornele bateriei să fie mult depăşit. Astfel încărcarea bateriei porneşte cu un impuls de înaltă tensiune şi curent.

Acest lucru nu se petrece la un încărcător clasic. În circuitul Tesla de aici şi circuitul lui Bedini arătat înainte nu e cazul. Acest circuit are această diferenţă de moment între ioni şi electroni ca un net avantaj. Aceasta apare tocmai prin utilizarea impulsurilor de foarte scurtă durată. Dacă impulsurile sunt suficient de scurte, curentul şi tensiunea induse în baterii sunt mult mai mari decât o sugerează o primă privire asupra circuitului. Situaţia încărcării ar fi cam ca aceasta:


47

La timpul A comutatorul se închide conectând sursa de tensiune

(baterie, condensator încărcat, sau orice altceva ) la bornele bateriei. Electronii încep să curgă pe suprafaţa firelor de legătură. Fiind foarte uşori şi neîntâmpinând rezistenţă se deplasează foarte repede, (în interiorul conductorului electronii se deplasează doar cu câţiva inci pe oră). În timpul B electronii conductori încarcă plăcile de plumb din interiorul bateriei. Aici insă ei au o problemă pentru că între plăcile de plumb conducţia se face prin ionii de plumb. Ionii sunt buni conducători de energie dar le trebuie o fracţiune de secundă pentru a-şi învinge inerţia. Această comportare a lor este critică, deschizând poarta spre energia liberă. În această fracţiune de secundă electronii se aglomerează pentru că ei continuă să sosească în lungul firelor cu viteză foarte mare – la timpul C. Această aglomerare de electroni are acelaşi efect cu cel dat de conectarea bateriei la o sursă de tensiune mai mare capabilă să furnizeze un curent mult mai puternic. Situaţia durează o foarte scurtă perioadă de timp dar are trei foarte importante efecte. Primul, la timpul D conduce o mai mare cantitate de curent în interiorul bateriei, decât poate induce sursa originală de tensiune. Al doilea este că acest impuls de înaltă tensiune, alterează câmpul Punctului Zero (continuumul spaţiu – timp) în care e localizat circuitul cauzând o scurgere de extra energie în circuit din mediul înconjurător. E asemănător modului cum lumina solară generează curent în interiorul unei celule foto – solare. Dar în vreme ce lumina solară poate fi văzută şi măsurată, energia aceasta nu poate fi nici văzută nici măsurată cu instrumente normale.


48

În al treilea rând, excesul de energie ce se scurge în baterie, o încarcă mai mult decât ar fi de aşteptat, iar în acelaşi timp o parte din acest exces de energie se scurge spre consumator acţionându-l şi în plus o parte din această scurgere de energie se întoarce în circuitul conducător, scăzându-i curentul utilizat.


49

Magneţi permanenţi şi electromagneţi Odată, mai de mult, când eram mai mic… aşa…cam prin clasa a

zecea, la o oră de fizică am înţeles ascultând explicaţiile „Tovarăşului Profesor”, cum că motoarele electrice funcţionează prin crearea unor câmpuri magnetice generate de bobinajele motorului, câmpuri care prin mutarea rapidă de la o bobină la alta forţau rotorul să se rotească…

Având eu un moment de revelaţie, m-am ridicat şi l-am întrebat pe profesor: de ce mai consumăm curent dacă e vorba de câmpuri magnetice, de ce nu construim motoare direct cu magneţi ?

Dumnealui, de la înălţimea pregătirii sale de profesor de fizică, m-a privit de sus şi mi-a răspuns ceva cam de genul acesta:

„- În primul rând nu cred c-ai înţeles corect. Câmpurile din interiorul unui motor nu sunt câmpuri magnetice ci câmpuri electromagnetice. Iar în ce priveşte construirea motoarelor cu magneţi… Am vrea noi. Din păcate nu se poate, deoarece câmpul magnetic al unui magnet e un câmp permanent, constant. De aceea se numeşte magnetul, magnet permanent. Fiind un câmp constant este imposibil de controlat.”

Pe vremea aceea eram cam timid şi în urma tonului dojenitor cu care a venit lămurirea, m-am aşezat jos roşu ca un rac, şi până la sfârşitul orei am tăcut mâlc.

Eram din câte-mi amintesc pe trimestrul al treilea al clasei a zecea, şi pentru că toţi eram în febra examenelor de treaptă care se apropiau, am uitat repede de ideea mea cu magneţii. Asta până acum câţiva ani.

Acum când vă povestesc întâmplarea mă gândesc la o experienţă. Hai să luăm două cutii identice. Într-una să montăm un magnet puternic, iar în cealaltă un electromagnet de o forţă apropiată. Electromagnetul îl vom alimenta de la o baterie ascunsă şi ea în cutie. Conjur pe orice fizician, să-mi spună care-i diferenţa dintre cele două câmpuri, cel electromagnetic şi cel magnetic, fără a atinge cutiile, folosindu-se doar de o bucăţică de fier sau de un mic magnet !...

Şi acum să vă spun o poveste… Asta de mai sus nu-i poveste; doar o

amintire… Amu, cică odat-dă mult…. acu vro 750 de ani, unu’ dă-i zâcea Petre

Călătoru, (Pietrus Peregrinus), cruciat,… tot ocupându-se el dă cruciade pân evu-ăla întunecat şi mediu, la un moment o-nceput să să plictisască…. Şî ca să-şi mai omoare timpu’ s-o gândit că n-ar fi rău să să joace-oleacă cu nişte magneţi. ( de unde naiba o fi luat el magneţi pă vremea aia, stau şâ-mi storc


50

creierii şî nu găsesc răspuns). Da’… nu contează ! de unde de ne-unde… i-o fi luat el şi…mă gândesc… că oricum ăia… magneţii, p-atunci nu era ca ăi-d-azi… cre-că era d-o mie dă ori mai slabi ca ăi de-i ştim noi azi…

Şî… cum să juca el aşa… o-nţăles cu capu-ăla-al lui dă medieval incult care-i treaba cu magneţii… o priceput va-s-zîcă care-s propretăţile lor şî le-o scris p-un pergament… Şi p-ormă s-o apucat el şi s-o gândit că dacă aste-s propretăţile… n-ar fi rău să facă după ele cu magneţii ăia cu care tocma să jucase un motor. Şî… după ce-o mâzgălit el o schemă, s-o apucat ş-o construit primu motor magnetic din lume…( la ce i-o fi trebuit !?... Nu-ş-ce să zâc!... Altăceva n-o fi putut şi el să facă decât o imposibilitate fizică!?....)

Aici se termină povestea mea spusă într-un limbaj de ţăran prost şi

incult, Dar stau şi mă gândesc… aşa ca prostu’… Dacă şi domnul cruciat Pietrus Peregrinus, atunci prin 1260 ar fi avut un încrezut de profesor de fizică care să-i spună că e imposibil să faci un motor magnetic…

Din cele două povestioare de mai sus se desprind clare ca apa de

izvor două concluzii logice… (dacă nu cumva sunt tot una !) : - şcoala mutilează grav spiritul, reducându-i drastic latura

inventivă şi curiozitatea… - cu cât ai mai mulţi ani de şcoală cu atât îţi cresc nişte ochelari de

cal mai mari De aceea spuneam… multe invenţii neînţelese de oamenii de ştiinţă,

dar perfect funcţionale au fost scornite de spirite simple, care nu au prea ştiut ce-i şcoala…

Iată mai jos care sunt concluziile domnului Pietrus Peregrinus, şi a

celor care au mai studiat magneţii după el:


51

1. prima şi cea mai evidentă proprietate e că magneţii se atrag sau se resping în funcţie de poziţia relativă a lor unul faţă de celălalt, 2. magneţii se resping mai puternic decât se atrag, 3. fluxul magnetic circulă între polii magnetului cu viteza luminii, 4. forţa de atracţie dintre magneţi şi metalele feroase e direct proporţională cu pătratul greutăţii lor, 5. câmpul magnetic al magnetului poate fi ecranat prin amplasarea între magnet şi obiectul dorit a nu fi influenţat de magnet, a unui ecran feromagnetic, 6. doi magneţi aflaţi în apropierea unui ecran sunt atraşi mai mult de acesta decât între ei, 7. forţa de alunecare a unui obiect metalic, sau a unui alt magnet e mai mică decât forţa necesară îndepărtării pe direcţia liniilor de flux magnetic, 8. energia magnetului e concentrată aproape în întregime la cei doi poli ai săi, 9. magnetul pierde din forţă atunci când e lovit sau încălzit, datorită alinierii particulelor magnetice 10. prin folosirea forţei de respingere a magneţilor timp îndelungat aceştia slăbesc treptat, datorită abaterilor particulelor magnetice, 11. un obiect metalic aflat între doi magneţi va fi atras de magnetul cel mai puternic. 12. forţa de respingere între cei doi poli identici ai unui magnet este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ei. (F=1/µ * m1m2/d2 = m1m2/ µ d2 …unde m1 şi m2 reprezintă forţa celor doi poli, d este distanţa dintre ei, µ este constanta permeabilităţii magnetice a mediului (pentru aer este 1) ca urmare de obicei aceasta este omisă formula rezultată fiind F= m1m2/d2 )

Acum, probabil vă întrebaţi de ce nu aţi auzit nimic de domnul

cruciat cu pricina. E o poveste mai complicată şi e legată tot de interesul oligarhilor ca noi, prostimea, să le fim sclavi. Acum câţiva ani s-a editat undeva prin America o operă monumentală, în 6 volume, numită „Encyclopedia of Energy de C. Cleveland” (ed) (Elsevier, 2004) şi care totalizează aproape 5000 de pagini. Ei bine, cărţoiu-acesta care se vrea a cuprinde în el tot ce poate „să se existe” pe planeta-asta despre energie, spune despre domnul Peregrunus într-o notă de la sfârşitul volumului 6 ( atenţie nimic în cuprinsul ei) doar următoarele cuvinte :


52

„1269 The first experiments in magnetism are carried aut by Petrus Peregrinus de Maricourt, a French engineer, who observes and describes some of the fundamental properties of magnets.”

Pentru cei care ştiu mai puţină engleză ca mine ar fi cam aşa: „1269 Primele experienţe în magnetism au fost desfăşurate de Petrus Peregrinus de Maricourt, un inginer francez, care a observat şi a descris unele dintre proprietăţile fundamentale ale magneţilor.”

Dumneavoastră probabil că vă miraţi, dar eu nu. Cum am aflat despre

acest motor, acum câţiva ani tot dintr-o notă, într-o carte veche, am început să caut pe internet. Mi-au trebuit mai mulţi ani ca să aflu aceste puţine lucruri pe care vi le spun.

Singura trimitere era desenul următor, o copie după originalul făcut de Pietrus. ( care cred eu a fost ales intenţionat a fi prezentat căci e greu să faci vreo echivalenţă între el şi cel de mai sus)

Acum mai există o problemă. Se pare că Peregrinus şi-ar fi scris

opera în limba latină şi din câte am înţeles manuscrisul său ar fi zăcut până prin anii 50’ în biblioteca Vaticanului. Ar fi fost descoperit de un istoric şi cineva s-a apucat să facă o traducere în engleză a manuscrisului şi ar fi construit motorul ( nu e cel din imagine – dar identic constructiv!). După ce s-a constatat că motorul e perfect funcţional, a fost distrus, iar traducerea manuscrisului a fost trecută la secret într-o bibliotecă din Statele Unite. În esenţă cam asta-i tot ce se poate afla de pe Internet despre Pietrus Peregrinus…


53

Acum veţi întreba probabil cum de au ajuns chiar şi aceste puţine informaţii pe Internet. În ultimii ani datorită faptului că reţeaua Internet a devenit uriaşă, este din ce în ce mai greu de controlat ce informaţii se scurg spre ea, cu atât mai mult că acum e suficientă o memorie USB flash sau un acces pe reţea ca să furi informaţie de pe orice calculator. Pe de altă parte din ce în ce mai mulţi funcţionari mărunţi din administraţia americană şi nu numai nefiind de acord cu politica de secretomanie a statelor încep să fure informaţii pe care le plasează pe internet…

Dacă analizăm fotografia şi desenul motorului lui Peregrinus, observăm cum acesta folosindu-se de forţa de atracţie a magneţilor (punctul 1.) şi de faptul că magneţii se depărtează mai uşor prin alunecare (punctul 7.), a reuşit magistral prin adăugarea unui magnet de dezechilibru şi a transmisiei cu roţi dinţate să dea continuitate şi forţă motorului său.

Veţi avea tendinţa să credeţi că prin folosirea îndelungată, forţa magnetică a magneţilor să dispară (punctul 9). Acest lucru deşi se întâmplă, e insesizabil pentru simţurile noastre.. Chiar dacă forţa motorului construit cu magneţi va scădea în timp, acest lucru se va petrece într-un timp suficient de îndelungat. Cât de îndelungat ? Ei bine, un motor magnetic va continua să funcţioneze mult timp după moartea noastră. Trebuie de asemenea spus că magneţii moderni, sunt de multe, multe ori mai puternici decât erau cei pe care i-am văzut în copilărie. Există deja magneţi cu dimensiuni de 5x5x2,5 cm a căror forţă de atracţie este de 100 Kg. Iată unul în imaginile de mai jos. Puteţi achiziţiona asemenea magneţi prin comandă pe internet ( o adresă fiind: http://www.supermagnete.com) .

Fireşte pentru construirea unui motor magnetic nu trebuie să folosiţi

asemenea magneţi. Nici nu aţi putea să-i manipulaţi, atracţia între ei fiind uriaşă. Imaginaţi-vă ce accidente mortale se pot întâmpla, şi în plus dată


54

fiind dimensiunea lor, nu prea văd cum aţi mai putea despărţi doi magneţi de câte 100 Kg forţă fiecare care s-au lipit între ei. Pentru un motor magnetic de 5-10 cai putere v-ar trebui magneţi cu forţe de maximum 1 – 2 Kg.

Mai trebuie ştiut faptul că magneţii moderni pe bază de pământuri rare, (neodium-fier-bor (NdFeB)) se demagnetizează mult mai lent decât cei normali (pe bază de ferite) practic magnetizarea lor păstrându-se la aceiaşi valoare sute de ani.

Dacă vreţi să realizaţi un motor magnetic trebuie să ştiţi că nu prea există o scală de echivalenţe între acesta şi un motor cu ardere internă sau electric. Nimeni nu s-a gândit până în prezent să evalueze forţa de atracţie sau de respingere a unui magnet în cai putere, sau waţi. Iar forţa dată în Kg este ceea ce poate susţine suspendat magnetul respectiv. Dar există o posibilitate ocolită de calcul. Anume, toţi automobiliştii ştiu că forţa unui motor cu ardere internă este dată în Nm ( Newton metru) la turaţia maximă a motorului. Trebuie să ştiţi că 1 Kgf (Kgforţă) este echivalent cu 9,8Nm.

Motorul unei Dacia Supernova dezvoltă 114Nm la 2600 rot/min. Echivalentul în kg ar fi cam de 11,6. de asemenea din specificaţiile tehnice mai aflăm că motorul are 75 cai putere (adică 52,5 Kw). Pe baza acestor date putem afla că 1 Kg ar fi aproximativ egal cu 6,5 Cai Putere. Atenţie, este vorba de cuplul motorului, adică forţa cu care se roteşte axul motorului. Deci dacă vom construi un motor magnetic folosind să spunem 200 de magneţi a câte 2 Kg vom obţine un motor de forţă mult mai mare decât cel al unei Dacii Supernova. ( ca o paranteză, magneţii cu forţă de 2 Kg au preţul în jur de 20 – 30 eurocenţi)

Interesant e faptul că un asemenea motor ar cântări de zeci de ori mai puţin, ar fi atât de silenţios că am putea crede că nici n-a pornit şi fireşte n-ar consuma nici carburanţi, nici curent electric şi pe deasupra nici nu s-ar pune vreo problemă de poluare.

Deci numai avantaje. Logica simplă vă spune că dacă există aşa ceva ar fi cea mai mare prostie să nu fie aplicat. Nu! E ceva putred prin Danemarca ! Nu poate fi adevărat. Dacă ar fi aşa am fi înconjuraţi de motoare magnetice aşa cum suntem acum de cele electrice ! Oare ?

Ia mai gândiţi-vă. Deci, e silenţios, e uşor, e nepoluant, nu consumă – nici curent nici hidrocarburi, şi pe deasupra are şi o viaţă foarte lungă ! Dragilor, dacă aţi fi la conducere, acolo unde se controlează producţia şi distribuţia de produse petroliere şi de curent electric, sau unde se hotărăsc destinele industriei auto… aţi fi de acord cu un asemenea motor? Păi un asemenea motor v-ar distruge în maximum un an toate afacerile… Atât i-ar lua să ocupe tot globul. Şi apoi, adio taxe vamale pe petrol, adio accize pe


55

curentul electric, adio noi modele de maşini la fiecare trimestru, adio industria servisului, adio multe…

Aşa că de fapt ar fi o mare prostie să fie scos pe piaţă un asemenea motor. Cam aşa gândesc oligarhii.

Atunci… dar să continuăm despre motorul magnetic. Acest motor pe

care l-aţi văzut mai sus, va fi cu atât mai puternic cu cât magneţii din care-i construit sunt mai puternici. E o lege valabilă pentru orice motor magnetic. Şi aflaţi că sunt multe…Logic, de vreme ce primul a fost inventat în 1269. Da şi nu. Deci prin 1956 când a fost construit motorul lui Peregrinus după traducerea manuscrisului său, acesta a fost distrus. Cercetătorii dispuşi să se plece asupra acestor tipuri de motoare nu numai că nu primesc fonduri pentru cercetări dar sunt şi excluşi din comunitatea academică. Ca urmare cele mai multe dispozitive de genul acesta sunt invenţii ale unora din afara comunităţii ştiinţifice, şi mai ales unele dintre ele sunt invenţii depuse la oficiile de brevete înainte de a se generaliza politica de respingere şi discreditare a cercetătorilor din sfera energiilor libere. Multe din maşinile de genul acesta sunt declarate de conducerea acestor oficii ca fiind perpetuumuri mobile şi se refuză primirea cererii de brevet. Mai nou, cel puţin în cazul Statelor Unite, nu ţi se respinge brevetul, dar imediat ce l-ai depus este declarat secret de stat şi ţie ţi se confiscă documentaţia, ţi se distruge sau confiscă prototipul şi eşti pus să semnezi un angajament prin care te obligi să uiţi pentru totdeauna că ai inventat aşa ceva.

O altă modalitate prin care se stopează calea normală spre dezvoltarea acestor tehnologii este mărirea permanentă a taxelor de brevetare. Dacă acum 150 de ani taxa de pe care trebuia să o plăteşti pentru un brevet era de câteva zeci de dolari, acum sumele sunt uriaşe, ridicându-se în unele cazuri la zeci de mii de dolari. Asta face ca brevetele de invenţii să nu mai poată fi obţinute decât de instituţii, sau de bogătaşi…

În plus toate oficiile de brevete şi invenţii din lume, sunt obligate printr-o lege ( acord internaţional secret) să refuze orice tip de dispozitiv care ar aduce în vreun fel prejudicii dezvoltării actualelor tehnologii.

De aceea spun, nu sunt foarte multe modele de motoare magnetice. Eu am reuşit în câţiva ani de navigat pe Internet să depistez doar câteva modele funcţionale.

Înainte de a vi le prezenta am să vă spun că toate proiectele de asemenea dispozitive trebuie să rezolve o singură problemă, aceea pe care mi-a pus-o mie profesorul de fizică : „câmpul magnetic e permanent şi nu poate fi controlat.” Adică să facă cumva să poată controla acest câmp magnetic permanent. Mai simplu trebuie găsită configuraţia prin care rotorul şi statorul motorului să fie în permanenţă într-o stare de puternic


56

dezechilibru. Cel mai eficient se realizează asta de aceiaşi manieră de care a rezolvat-o şi Peregrinus. Adică foloseşti fie numai atracţia fie numai respingerea dintre magneţi, sau dotezi pe unul din ele, fie rotorul, fie statorul cu magneţi de dimensiuni mai mari astfel încât aceştia să nu se poată alinia niciodată cu cei de pe partea opusă, tendinţa dintre ele fiind de a se împinge permanent:


57

Nu voi insista asupra felului cum funcţionează motoarele prezentate,

imaginile fiind destul de sugestive .Voi trece la tipul de motor pe care-l consider cel mai eficient, atât în privinţa puterii şi vitezei, cât şi în privinţa raportului calitate preţ ( de construcţie). De asemenea e un tip de motor destul de uşor de construit:


58

Motorul tip Perendev

Iată ce scrie pe PESWiki: Patent application (not awarded) for "Permanent Magnet Machine" awarded to Mike Brady of Perendev, May 4, 2006. International Patent, PCT, application number WO2006045333A1.

Imaginile sunt din aceiaşi sursă, fiind reproduceri după brevetul pomenit.

Există două posibilităţi de construcţie a unui motor de acest tip. Una pe care o voi prezenta prin imaginile imediat următoare, este cea indicată de patentul original care constă în construcţia rotorului din trei ( sau multiplu de trei ) discuri din material nemagnetic (poate fi orice de la alamă până la lemn sau plastic) pe care sunt dispuşi tangenţial un număr de magneţi (numărul depinde de tipul şi puterea magneţilor, (şi de diametrul motorului ) căci cu cât aceştia sunt mai mari sau mai puternici se vor influenţa mai puternic unii pe alţii – de aceea pentru magneţi puternici se vor folosi ecrane făcute din ţeavă metalică ( atenţie ecranul pentru a fi eficient nu trebuie să intre în contact direct cu magnetul). Aceste discuri sunt montate


59

pe axul motorului, decalat unul faţă de celălalt cu o jumătate din diametrul unui magnet. Iar statorul din trei (sau fireşte multiplu de trei) cercuri din acelaşi material, pe care sunt montaţii tot tangenţial aceleaşi tipuri de magneţi. Aceste cercuri sunt tăiate pe din două şi prinse pe carcasă prin intermediul unor balamale şi a unui sistem prin care pot fi deschise (oprit) sau închise (pornit).

Cercurile vor avea magneţii montaţi identic neeexistând nici un decalaj între ei. Acest tip de montare, duce fireşte ca atunci când balamalele se închid, cercurile aşezându-se peste discuri, datorită decalării magneţilor pe discuri, magneţii rotorului nu vor putea niciodată să stea faţă în faţă cu magneţii statorului ( dezechilibru permanent) ce va duce la o respingere permanentă.

Puterea şi turaţia motorului va depinde de puterea ( kg forţă)

magneţilor folosiţi şi într-o oarecare măsură de numărul lor. Oricum e de ştiut că turaţia unui motor Perendev executat cu 100 – 200 magneţi este comparabilă cu a oricărui motor electric de putere, anume 1500 – 5000 rotaţii pe minut.


60

Mai există o posibilitate de construcţie, care pune mai puţine

probleme, eliminându-se sistemul cu balamale, şi implicit şi alinierea exactă a statorului şi comanda închiderii – deschiderii lui. Acest sistem adoptat de mulţi amatori constă din construirea statorului din cercuri întregi, montate solidar cu distanţiere între ele, pe trei tije, pe care culisează aliniindu-se deasupra rotorului sau ieşind total în lateral. Iată imaginile şi relaţiile de calcul pentru un motor mic (17x30 cm) – dar atenţie ! – foarte puternic construit cu 204 magneţi cu diametrul de 6mm...


61


62


63

Cred că nu e nevoie de nici un comentariu. Tot ce pot spune celor norocoşi care vor citi rândurile de faţă este

aceea că orice motor electric actual poate fi înlocuit cu un asemenea motor magnetic ( de la banalul ventilator până la motorul electric care acţionează pânza de fierăstrău cu care tăiem lemne. Chiar şi aspiratorul poate fi modificat să meargă cu un asemenea motor. De fapt subliniez încă odată orice motor electric, şi nu numai ( chiar cele cu ardere internă) poate fi înlocuit cu un motor magnetic de acest tip. Nu va porni printr-o apăsare de buton ci prin împingerea unei pârghii care va aşeza statorul peste rotor.

Acum… de vreme ce spuneam mai sus că îl conjur pe orice fizician

să-mi arate diferenţa între un câmp electromagnetic şi unul magnetic am să vă vorbesc despre electromagneţi. Dar înainte am să vă mai povestesc despre Tesla… Printre multele invenţii ale sale brevetate, şi despre care, din fericire publicul larg are acum posibilitatea să afle, se numără şi obiectul patentului cu numărul 512,340 din 9 ianuarie 1894 numit „Coil For Electro-Magnets”

Bobina pentru electromagneţi prin felul cum e făcută are un câştig neobişnuit de mare de putere. Concret e făcută cu conductor bifilar, (rezultând două bobine paralele ) şi începutul bobinajului primului conductor e legat la sfârşitul celui de-al doilea. Două bobine construite fizic ca fiind paralele dar legate electric în serie. Iată cum.


64

Cum funcţionează de fapt această bobină? Simplist vorbind, prin faptul că este montată fizic paralel, dar electric înseriată, curenţii induşi în această bobină sunt obligaţi să se însumeze cu cei direcţi, şi această sumă la rândul ei induce alţi curenţi mai mari… Apare un efect de câştig în cascadă care măreşte eficienţa bobinei mult dincolo de 100 %.Am mai povestit în paginile precedente despre „scurtcircuitul” din priză şi întrerupător atunci când scoatem ştecherul sau stingem lumina. Acest efect cuplat cu caracteristicile de câştig ale bobinei de mai sus face electromagneţii construiţi cu asemenea bobine deosebit de eficienţi. Şi pentru că există vreo două trei tipuri de motoare construite cu electromagneţi, motoare care pot asigura puteri fantastice la consumuri foarte mici de energie le voi prezenta, căci reprezintă o variantă viabilă de utilizare pentru tracţiune sau diferite aplicaţii. Primele două imagini sunt doar cu titlu de informaţie, detaliile constructive deşi nu sunt prea complicate ar cere prea mult spaţiu. E suficient să spun că atât rotorul cât şi statorul sunt construite din electromagneţi bobinaţi cu bobine de tipul de mai sus.

Rotorul primeşte impulsuri de curent de înaltă tensiune obţinut cu ajutorul unui banc de condensatori, printr-un comutator rotativ cu perii construit pe axul motorului, în aşa fel încât în electromagneţi apar câmpuri magnetice foarte puternice timpi extrem de scurţi, temporizate în funcţie de


65

rotirea axului. Acest motor face obiectul patentului american 3 890 548 din 17

iunie 1975 intitulat „ Pulsed capacitor discharge electric engine” inventator Edwin V. Gray din California şi poate atinge puteri de până la 50 cai putere, în funcţie de numărul şi mărimea electromagneţilor cu care e construit. Mai multe detalii - pentru cei care au acces la internet la adresa www.fuellesspower.com . De notat e faptul că, în patentul original, electromagneţii respectivi sunt bobinaţi cu bobine normale, monofilare. Dar folosirea bobinei lui Tesla poate face ca puterea furnizată să fie mai mare decât cea consumată.

Acest lucru se poate aplica şi în cazul următorului motor cu

electromagneţi:

Face obiectul patentului american numărul 4 093 880 din iunie 1978

acordat lui Ben Teal. Într-o oarecare măsură este construit şi funcţionează la fel ca un motor cu ardere internă, dar în locul cilindrilor are electromagneţi tubulari (solenoizi) iar în locul pistoanelor nişte bare metalice legate prin sistem bielă – manivelă la arborele cotit. Rolul ruptorului şi distribuitorului este luat ca şi la precedentul de un comutator rotativ cu perii pe axul arborelui cotit.

Este de o simplitate extremă, dar de o eficienţă fantastică, mai ales

dacă bobinele electromagneţilor vor fi construite după principiul bobinei pentru electromagneţi al lui Nicolae Tesla. Dacă motorul precedent pune


66

destul de multe probleme de construcţie, acesta, după cum se poate vedea ar putea fi construit de oricine are un garaj dotat cu toate sculele necesare.

La aceste motoare, la fel ca şi la cele cu ardere internă se vor cupla pe lanţul de transmisie alternatoare, care vor încărca bateria. Categoric, datorită faptului că dezvoltă mai multă energie decât consumă, vor fi perfect capabile să acţioneze cutia de viteză sau orice sistem mecanic, în acelaşi timp cu alternatorul.


67

Motoare gravitaţionale

Am să vă vorbesc în continuare tot despre o „imposibilitate fizică” care a dat mult de gândit de-a lungul timpului. Şi aceasta ca şi cea cu magneţii are totuşi o rezolvare.

Gravitaţia este o forţă care acţionează permanent şi unilateral. Nu cumva vă sună cunoscut ? Cam la fel parcă mi-a spus profesorul de fizică despre magneţi. Pentru a putea pune gravitaţia la muncă trebuie să faci în aşa fel încât să păcăleşti cumva această unilateralitate a acţiunii gravitaţiei.

De fapt chiar există nişte maşini gravitaţionale imense pe care le folosim de mult timp pentru obţinerea energiei. Am vorbit despre ele în primul capitol. E vorba de centralele hidroelectrice. Cum e construită o centrală hidroelectrică, oare ?! Ia să vedem… Există un râu, sau un fluviu, există un baraj, un lac de acumulare în spatele barajului, nişte conducte lungi de aducţiunea a apei din lac la uzina electrică din vale… apa curge… uzina vâjâie… şi avem curent electric. Apa curge !... De ce curge apa ?… datorită gravitaţiei. Deci apa curge datorită gravitaţiei într-un singur sens… mereu. Bun! Dar atunci… Ar trebui ca în scurt timp lacul să se golească… Dar nu se goleşte pentru că râul curge în continuare aducând apă. Bine, el curge… Dar de unde oare are el apă mereu pentru a o aduce în spatele barajului… Pentru că există cineva care o cară acolo în acelaşi timp în care ea se scurge la vale sub acţiunea gravitaţiei. Acest cineva este soarele. Soarele evaporă apa de pe suprafaţa pământului, aceasta se transformă în nori, de unde cade din nou pe sol sub formă de ploaie sau zăpadă….care se scurge la vale pe râuri sub acţiunea gravitaţiei.

Rezultă de aici că de fapt gravitaţia singură nu poate pune în mişcare un mecanism oarecare, decât pentru o perioadă scurtă. Pentru a avea rezultate pe un timp mai îndelungat trebuie să mai adăugăm o forţă.

De aceea toţi cei care au gândit şi au încercat să construiască motoare care să funcţioneze exclusiv pe baza gravitaţiei nu prea au reuşit. Maşinăriile de genul acesta, au căpătat de-a lungul timpului numele de perpetuum mobile. Adică maşini cu mişcare continuă. Cum experienţa spune că ele nu funcţionează concluzia general valabilă este că perpetuumurile mobile sunt o utopie. Iată pentru început, câteva perpetuumuri mobile. :

Şapte greutăţi vor să mişte roata de la stânga la dreapta, iar alte patru de la dreapta la stânga. Care va fi rezultatul ? Deşi pare că roata se va mişca spre stânga trasă de cele 7 greutăţi, trebuie să remarcăm că braţul forţei (pârghia formată de ele) e mai scurt decât cel al celorlalte patru. O greutate nu o luăm în calcul deoarece se află într-un punct mort. De fapt

Criza energetică adevăr sau minciună ?

roata se află într-o stare de echilibm. Acelaşi lucm e valabil şi pentm roata alăturată.

Cu toate acestea există posibilitatea de a pune la muncă gravitaţia, dacă reuşeşti să o faci să lucreze cumva. şi în sens contrar sensului ei nmmal de acţiune.

După cei câţiva ani de când mă tot interesez de tot felul de dispozitive ce pot colecta energie am găsit şi câteva motoare strict gra.vitaţiona.le care chiar par fimcţiona.le. Iată două: Roata gravitaţională Dale Si.mpson

SIDEVIEW ENOVIEW

Pendulul lui Veljko Milkovic

68 i


69

Câteva comentarii la fiecare. Motorul Dale Simpson e un motor interesant. A rezolvat prin singura posibilitate valabilă de altfel, anularea sau măcar atenuarea cât mai mare a forţelor greutăţilor de pe o parte a roţii, prin folosirea unei căi de rulare în formă de arc de elipsă, pe care rulează greutăţile legate de nişte arcuri, care în această situaţie se strâng până ce rămân blocate de către un clichet, care este eliberat abia după poziţia de ora 12. În esenţă, cum am mai spus apropierea cât mai mare a greutăţilor de pe o parte a roţii de axul ei.

Pendulul lui Veljko Milkovic rezolvă magistral aş spune o mişcare continuă prin combinarea a două pendule, unul normal şi cel mare format de ciocanul de forjă, care-şi imprimă reciproc impulsuri în momente cheie.

După cum se vede ambele variante au posibilităţi de reglare fină. Şi acum marea enigmă care se numeşte „Buzz Saw Gravity Wheel” ce s-ar traduce cumva prin roata gravitaţională în formă de pânză de ferăstrău a lui Buzz. (la umilele mele cunoştinţe de engleză)

Mi se pare un dispozitiv interesant şi chiar provocator, cu atât mai mult cu cât am înţeles că nu prea i-au dat mulţi de cap.

Hai să vorbim un pic despre ea. A fost inventată după cât se pare de un cetăţean american, un tăietor

de lemne prin 1909. Acesta înainte de a se apuca să o construiască pe cea a căror imagini le vedeţi mai jos, ar fi executat mai multe asemenea dispozitive, de dimensiuni mici, din lemn, de care familia se împiedica prin toată casa. După moartea lui moştenitorii au aruncat „fierătania” într-un fund de curte de unde a cumpărat-o urmaşul unui prieten al inventatorului. (


70

care se pare că şi acum se chinuie să o pună în funcţiune). Iată imagini ale invenţiei originale.

După cum se poate vedea, sunt două roţi solidare pe un ax, (vopsite roşu) care au 16 decupări în care pot să se aşeze greutăţi metalice. Greutăţile sunt în număr de 12 a câte 7 Kg fiecare.

Mai există de asemenea două cercuri tot solidare cu diametrul interior doar cu puţin mai mare ca cel al roţilor, care prezintă numai 8 decupări, pe care se pot aşeza greutăţile, decupări care sunt în prelungirea celor de pe roţi, aşa fel încât greutăţile pot aluneca uşor de pe roţi pe cercuri sau invers. Cercurile sunt de asemenea solidare între ele şi prinse cu patru spiţe groase care fac legătura între roţi şi cercuri printr-un lagăr cu rulment, aşa fel încât se permite rotirea roţilor independent de cercuri. Atât cercurile cât şi roţile au pe axul lor roţi dinţate.

Iată acum câteva fotografii cu copii moderne ale roţii, după care voi explica cum funcţionează: Acum explicaţiile funcţionării. Priviţi imaginea următoare:


71

Sensul de rotaţie este acelaşi la ambele roţi, ( în acest caz al acelor de ceasornic ) iar roata mare ( cea exterioară) se roteşte de două ori mai repede decât cea mică, deoarece în timp ce 7 greutăţi (A) sunt pe drum acţionând roata mică, 3 se află pe drum duse de roata mare (C), în vreme ce o greutate este predată sus de la roata mare la cea mică şi una e predată jos de la roata mică la cea mare (B) .

Pentru că predarea se face în ritmul dinţilor roţii mici luându-se o greutate de jos în acelaşi timp cu predarea alteia sus rezultă că viteza de rotaţie a roţii mari e de doua ori mai mare decât a roţii mici. ( pentru a avea timp să preia pe rând toate greutăţile de pe roata mică de jos de la ora 6, să le ducă sus şi să le depună una câte una pe măsură ce un dinte gol se aliniază la ora 12).

Roata mare e condusă de cea mică. Ea ridică cele 3 greutăţi fiind împinsă prin transmisie de aceasta. Cea mică se roteşte trasă de către cele 7 greutăţi în cădere. Greutăţile predate sus şi jos sunt în puncte neutre deci nu contribuie la balansul de forţe.

Prin urmare forţa de torsiune totală a dispozitivului e de 7 – 3 = 4 greutăţi. Dacă mai scădem frecările dintre roţi şi greutăţi, pe cele din lagăre şi pe cele din transmisie, probabil că ajungem undeva la 3 – 3,5 greutăţi.

Asta la prima vedere. Dar trebuie să ţinem cont că roata mică, cea cu mai multe greutăţi o conduce pe cea mare prin intermediul unui lanţ de transmisie format din roţi dinţate şi lanţuri. Deoarece viteza de rotaţie a roţii mari trebuie să fie de două ori mai mare, asta înseamnă o scădere a forţei.

Deci cele 7 greutăţi vor împinge roata cu 7 / 2 = 3,5. Deci forţa utilă la ax va fi de doar o jumătate de kg ( considerăm greutăţile a avea 1kg fiecare).


72

De aceea de fapt pentru o eficienţă mai mare a acestui dispozitiv ar trebui ca acesta să funcţioneze cu doar 10 greutăţi. Dar în acest caz viteza de rotaţie a roţii mari ar trebui să fie de patru ori mai mare.

Să considerăm acest caz. Pe roata mică = 7 greutăţi. Predate =2 şi pe roata mare numai una. În acest caz am avea 7/4 =1,75 greutăţi. Deci forţa utilă ar trebui să depăşească 1Kg. Trebuie să ţinem seama că frecările ar putea fi considerate neglijabile căci la un moment dat forţa centrifugă şi inerţia roţii le-ar putea chiar învinge ( efectul volantului), caz în care probabil roata după funcţionarea în gol o anumită perioadă să prezinte chiar o creştere a forţei. Şi apoi nu uitaţi calculul din capitolul 4 conform căruia 1kg forţă la ax ar fi undeva pe la 6,5 cai putere (4,7 Kw).

Ar putea fi un dispozitiv util dacă ar fi construit la o dimensiunea apreciabilă. Să nu uităm că cel original are greutăţi de 7 Kg bucata şi roţile sunt din fier masiv. De altfel inventatorul atunci, la începutul secolului trecut a folosit acest dispozitiv pentru a acţiona un gater.

Chiar dacă randamentul motoarelor pur gravitaţionale e mic, construite la o anumită scară ele sunt eficiente, şi au un incontestabil avantaj, acela de a funcţiona în orice punct de pe suprafaţa globului.

Celor care se agaţă în contestarea lor de faptul că ar fi perpetuumuri mobile sau că au randament mic, am să le reamintesc faptul că ele chiar dacă aparent nu consumă nimic, ele primesc energia pe care o transformă în lucru mecanic, de la gravitaţia terestră, şi de asemenea am să amintesc faptul că motoarele cu ardere internă cele mai performante nu depăşesc randamentul de 40 %. Restul de 60 % fiind pierderi termice.

Şi ca o variaţie am să mai amintesc aici un tip de motoare gravitaţionale pe care le ştim cu toţii dar cărora niciodată nu ne-am gândit că le-am putea da altă întrebuinţare decât cea pentru care au fost construite. Acestea sunt orologiile cu pendul acţionate de greutăţi. Existau înainte de 1989 în toate oficiile de turism CFR şi marile gări din ţară nişte foarte frumoase pendule elveţiene de cca. 2 m înălţime. Acestea fuseseră donate de către Elveţia statului Român la înfiinţarea Căilor Ferate Române. Au făcut şi aceste obiecte de patrimoniu subiectul furturilor din ultimii 20 de ani căci erau ceasuri foarte bune, extrem de exacte şi mai ales aveau o valoare artistică, istorică şi tehnică foarte mare. Aceste pendule erau „întoarse” odată pe lună, dacă-mi amintesc eu bine. Ei bine se pot construi pe acest principiu mecanisme care să funcţioneze poate nu la fel de mult timp dar care în loc să acţioneze limbile unui ceas, pot acţiona un alternator electric ( ar fi oare o muncă prea mare ca odată la două – trei zile sau la săptămână să ridicaţi greutăţile unui asemenea mecanism, pentru ca apoi timp de o nouă perioadă să aveţi curent electric ?! )….


73

Vârtejuri şi sfârleze

În acest capitol vom vorbi în continuare despre gravitaţie, dar din altă perspectivă, şi de asemenea ne vom concentra atenţia şi asupra altei forţe suverane în întreg universul şi anume forţa centrifugă şi opusul ei forţa centripetă. Combinarea acestor forţe reprezintă un rezervor de energie aproape infinit. Dar până atunci…

Omenirea a avut de-a lungul dezvoltării ei clipe magice şi clipe nefaste. Clipele nefaste din păcate au avut urmări nebănuit de îndelungate… cea mai mare parte a lor le trăim şi azi. Clipele magice în schimb, deşi au fost poate la fel de multe, în cele mai dese cazuri nu au avut nici un fel de urmări. Nu v-aţi spus niciodată lucrând cu vreo maşinărie oarecare ( ex. maşina de cusut, sau cea de scris ) „ ce geniu a fost cel ce a inventat asta !”. Dar clipele magice ale omenirii sunt infinit mai multe.

Începând cu descoperirea procedeului de ascuţirea a primei pietre, de obţinerea a focului, de topirea primelor metale, de creare a primului arc, a primei roţi, a primului robot din istorie şi anume capcana…. toate au fost clipe magice… Întreaga istorie a omenirii este presărată din loc în loc, din timp în timp de naşterea unor oameni a căror gândire şi activitate a fost mult peste timpul lor… Naşterea unor genii în momente de geniu… ore magice… ore astrale ….

Au fost cele în care au apărut nişte oameni ca Hermes Trismegistul, Thales din Milet, Herodot din Halicarnas, Pitagora din Samos, Hypocrates din Cos, Heron, Nero, Platon, Johann Guttenberg, Leonardo da Vinci, Mikolaj Kopernic, Tyco Brahe, Gerbert (papa Silvestru al II-lea), Roger Bacon, Galileo Galilei, Nostradamus, Rene Descartes, Blaise Pascal… pentru a-i numi numai pe câţiva din antichitate sau evul mediu, occidental…. Trebuie să ţinem cont de faptul că aceştia au fost mulţi, iar în perioada modernă de multe, multe ori mai mulţi ca-n celelalte perioade istorice…. şi mai ales au fost mereu în întreaga lume.

Şi fiecare din ei a oferit omenirii oportunităţi deosebite. Dar de cele mai multe ori omenirea nu numai că nu a ştiut sau nu a vrut să profite de ele, dar s-a purtat infam cu ei mergând chiar până la desfiinţarea lor ( Galileo !)

Ce e grav este că omenirea continuă să aibă această atitudine faţă de aceşti oameni şi în prezent… Nu vă miraţi însă prea tare. E în firea voastră…. E în firea tuturor… dintotdeauna ce nu am înţeles ne-a speriat… Mai nou însă această atitudine de teamă a fost înlocuită de una infinit mai nocivă….Aceea de însuşirea a acestor oportunităţi oferite de aceste genii, de către grupuri mici de interese în defavoarea restului omenirii, finalitatea


74

pentru geniile respective a rămas însă aceiaşi : discreditarea, dusă până la desfiinţare…

Secolul XX are şi el parte ca toate cele dinaintea lui de orele lui astrale. După părerea mea dintre ele se detaşează net două nume… Viaţa lui Nikola Tesla, inginer de geniu istro-român, născut la Smilian comuna Gospici în fosta Iugoslavie la data de 9 iulie 1856 şi care a murit sărac şi necunoscut într-o cameră de hotel la New York la data de 7 ianuarie 1943, a propulsat omenirea-n era electricităţii. În sprijinul celor pe care le-am spus în paragraful precedent, am să vă rog să vă amintiţi că în şcoală nu aţi auzit de el, cu toate că 90 % din ceea ce înseamnă azi civilizaţia electrică i se datorează. Aţi auzit însă de un Edison, Marconi, Roentgen care i-au furat şi folosit cu neruşinare invenţiile…

Şi pentru a vă pune mai mult pe gânduri, mergeţi în orice bibliotecă şi căutaţi numele lui în cărţile de istorie a ştiinţei, de fizică, inginerie etc., apărute până în prezent…

De ce a murit sărac, după ce civilizaţia actuală nu ar fi fost fără el şi de ce nu există numele lui în manualele de fizică ale lumii?...

Pentru că nu a fost de acord ca invenţiile sale să fie apanajul unor oligarhi… sau a puterilor militare. Pentru că ştiind că „energia electrică este omniprezentă în cantităţi nelimitate şi poate propulsa toate maşinile din lume fără utilizarea petrolului, cărbunelui, gazului metan sau al oricărui combustibil” nu a acceptat întreaga sa viaţă ideea de a vinde această energie spre populaţie de către oligarhi… care se fac stăpâni pe ea…

Pentru cei dintre dumneavoastră care doriţi să ştiţi mai multe despre viaţa şi opera lui Nicolae Tesla căutaţi să citiţi cartea „Extraterestrul român” de Valentin Ovidiu Vâzdoagă apărută la editura Obiectiv din Craiova. Poate fi găsită la chioşcurile de difuzare a presei sau prin comandă direct la editură la adresa de e-mail (vezi bibliografia). Pentru cei ce aveţi acces la internet, şi cunoaşteţi cât de cât limba engleză puteţi găsi şi cărţile lui Tesla. ( sunt prezentate în bibliografie şi se găsesc în format pdf. )

Cel de-al doilea nume este Viktor Schauberger, născut în 30 iunie 1885 la Holzschlag, Muehlviertel, în landul Oberosterreoch din Austria, mort la Linz pe 25 septembrie 1953, la 5 zile după întoarcerea dintr-o Americă care în urma unui şantaj murdar l-a deposedat de toate drepturile asupra invenţiilor sale, şi i-a confiscat toată documentaţia referitoare la ele…


75

Cine a fost el… Un fiu de silvicultor din tată-n fiu după multe generaţii, care, având o intuiţie şi un simţ de observaţie deosebite a schimbat viziunea asupra tehnologiei fluidelor. Recomand cu căldură celor interesaţi cartea „Vrăjitorul apei” şi cele ce-i urmează, de Callum Coats apărută la editura Excalibur.

Acei dintre dumneavoastră care locuiţi pe malul marilor râuri ale patriei, sau pe malul Dunării ştiţi desigur cât de periculoase sunt pentru înotători vârtejurile subacvatice formate în locurile cu apă adâncă ( mai ales în cazul râurilor mari în zona de şes). Aceste vârtejuri care uneori se văd şi la suprafaţă, deşi nu par cine ştie ce mari şi periculoase au în ciuda dimensiunilor lor, forţe de absorbţie nebănuit de mari. O stau mărturie toate cazurile de înec în aceste locuri de-a lungul istoriei…

Toţi cunoaştem câteva fenomene naturale a căror forţă este fantastică. Cunoaştem furtunile tropicale, aşa numitele cicloane. Ele arată privite din spaţiu, de la înălţimea celor câteva zeci de km la care se află sateliţii meteorologici, în felul următor:

De asemenea tot graţie televizorului aproape toţi ştim cum arată galaxia noastră ( şi celelalte galaxii) :


76

Probabil că nu aţi gândit până acum serios la acest lucru… dar nu vi se pare că cele două perechi de imagini seamănă izbitor de mult ?… Probabil că există vreo legătură, e ceva, dacă arată ele astfel… oare ce e acel ceva ?

De asemenea cunoaştem la fel de bine ( cel puţin din filme) cum arată distrugătoarele tornade. Mai nou, acestea au început în ultimii ani să se manifeste şi pe la noi… fireşte că nu ating amploarea celor de pe continentul nord american, dar chiar şi aşa cetăţenii localităţii Făcăieni – Ialomiţa nu vor unita nicicând experienţa pe care au trăit-o acum câţiva ani. Iată aici şi imaginile unor tornade:

Acum hai să facem o mică experienţă. Duceţi-vă la baie, umpleţi cada sau chiuveta pe jumătate şi apoi scoateţi dopul. Aproape imediat ce începe să se scurgă, sau la foarte puţin timp, apa formează deasupra orificiului de scurgere un vârtej. Acest vârtej seamănă mult cu cele din imaginile de mai jos:

La fel ca mai sus constatăm asemănări izbitoare. Şi din nou probabil

că există vreo legătură. Trebuie să înţelegem un fapt de aici. Anume că întregul univers este controlat de câteva legi universale. În imaginea unui ciclon se văd nori, care datorită diferenţelor de presiune şi temperatură din atmosfera terestră se organizează în spirale imense, al căror centru se roteşte mai repede şi este purtătorul celei mai mari părţi a energiei lor… aceste


77

spirale se deplasează cu viteze mari, ducând energia unor vânturi devastatoare…

În imaginea unor galaxii alţi nori, nori de stele, praf galactic se organizează tot în spirale imense, care au în centru sursa unor energii şi forţe imense – sfere în centrul cărora sunt găuri negre. Şi aceste spirale de material galactic se deplasează cu anumite viteze urmând legile mecanicii cereşti… E vorba de forţe ale atracţiei şi respingerii universale, care la altă scară sunt oarecum asemănătoare celor ce guvernează mişcarea materiei la scara unei planete…

Sunt aceleaşi legi. Anume acolo unde o cantitate de materie este supusă unor anumite forţe, ea va avea tendinţa de a se organiza în forme sferice sub impulsul atracţiei maselor, ( a gravitaţiei ) şi a forţei centripete, din care pe la ecuatorul sferei respective datorită forţelor centrifuge materia evadează în forma de disc….

Explicaţia poate fi simplistă… dar adevărul, dincolo de teorii ştiinţifice este totuşi cam acesta…

Acelaşi lucru e valabil şi în cadrul asemănării dintre o tornadă şi micul vârtej din cada noastră. Ambele sunt guvernate de diferenţele de presiune (dată de densitate) şi de temperatură… şi de asemenea de influenţele la scară mai mare ale mişcării planetei. Deplasarea maselor de fluide are tendinţa de a devia spre dreapta sau spre stânga în funcţie de emisfera nordică sau sudică unde are loc fenomenul. În emisfera nordică vârtejul format în apă are mişcare în sensul invers acelor de ceasornic, iar în cea sudică în sensul acelor de ceasornic.

Ştim cu toţii că aerul încălzit prin transfer termic deasupra unor regiuni care absorb căldura (ex. un ogor proaspăt arat într-o zi însorită) are tendinţa de a se ridica şi a purta cu el fulgi de păpădie, seminţe şi alte obiecte foarte uşoare. Toţi am văzut în zare valurile de aer cald care se ridică. Acest aer se ridică până la o înălţime oarecare.. De ce se înalţă?

Pentru că prin încălzire îi scade densitatea (îi creşte presiunea) şi devine mai uşor… Pe timpul nopţii aerul cald se răceşte şi coboară datorită creşterii densităţii. Datorită rotaţiei planetei, aceste mase de aer nu rămân deasupra zonei unde s-au format ci au tendinţa de a se deplasa oarecum paralel cu suprafaţa solului alunecând spre sau dinspre ecuator spre poli.

Mişcarea acestor mase de aer imense sunt ceea ce noi în mod curent numim vânt. Rezultă de aici că vântul cu cât e mai intens, cu atât mai rapidă e creşterea sau scăderea temperaturi şi densităţii maselor de aer. Acelaşi fenomen se petrece şi în masa oceanului planetar. Atât aerul cât şi apa sunt fluide. Diferenţa între comportarea lor e dată doar de densitatea diferită… Mişcările aerului sunt mult mai rapide. În atmosferă marile


78

mişcări de aer le numim vânturi dominante. În masa oceanului mişcările de apă cu temperaturi şi densităţi diferite poartă numele de curenţi oceanici.

Aceste mişcări verticale şi de alunecare în ansamblul lor formează aşa numitul motor hidro – meteorologic al planetei.

În momentul în care două mase de aer cald şi rece se întâlnesc, ele venind de la înălţimi şi zone geografice diferite au tendinţa de a-şi continua direcţia de deplasare, atât ascendent sau descendent cât şi paralel cu solul.

Alunecând una pe lângă alta îşi cedează însă reciproc căldura, şi energia, Cu cât viteza lor de deplasare şi diferenţa de temperatură e mai mare cu atât la contactul dintre ele, masa de aer prinsă între ele este răsucită cu viteză mai mare.

Imaginaţi-vă că aşezaţi între două cărţi cartonate, un creion, şi deplasaţi cărţile în sensuri contrare. Cele două cărţi sunt cele două mase de aer cu temperaturi şi densităţi diferite, iar creionul este masa de aer de contact. Creionul se va răsuci cu viteză cu atât mai mare cu cât viteza de mişcare a celor două cărţi e mai mare.

În funcţie de mărimea maselor de aer, şi de diferenţa de temperatură şi densitate dintre ele pot apărea cicloane, sau tornade. Masele de aer fiind şi purtătoare ale unor cantităţi de vapori de apă preluate de la suprafaţa solului sau oceanului, ( nori) care contribuie şi ele la diferenţa de densitate şi masă a aerului, fenomenele sunt cu atât mai puternice şi mai violente.

Fenomenele fireşte că durează până când cele două mase de aer ajung să-şi egalizeze temperaturile şi densităţile.

Acesta-i fenomenul, pe înţelesul tuturor. De multe ori în trecut mi-am imaginat cât de frumos ar fi ca omul să

poată beneficia de aceste energii imense care există în fenomenele meteorologice. Până la Viktor Schauberger, însă, nimeni nu a încercat ceva în acest sens. Ei bine datorită lui ştim că aceste fenomene pot fi reproduse la scară mică. Studiaţi imaginea de mai jos (stânga):


79

Avem un ou prin a cărui ax vertical este introdusă dinspre partea mai rotundă a lui, până spre vârful lui o ţeavă. De asemenea în partea superioară, tangenţial la suprafaţa oului, şi în plan perpendicular pe prima ţeavă este o a doua ţeavă. Dacă suflăm prin ea, aerul va fi forţat să se rotească în interiorul oului, şi va ieşi pe cea de-a doua ţeavă tot rotindu-se.

După ieşirea din ţeavă acest aer rotitor va antrena aerul din imediata apropiere … rezultatul este o minitornadă.

În dreapta vedem un aspersor care funcţionează pe acest principiu. Acest aspersor întâlnit prin curţile unor ţărani, este făcut artizanal. Se taie dintr-o ţeavă de 1,5 – 2 ţoli un capăt înalt de vreo 5 cm. I se sudează tangenţial o ţeavă de jumătate sau trei sferturi care-l străpunge şi două capace din tablă. Pe centrul capacul de sus se prevede o gaură de 5 – 10 mm. Apa în momentul când intră cu presiune în corpul aspersorului, datorită faptului că intră tangenţial, va ieşi prin gaura de sus rotindu-se cu mare viteză şi presiune şi formând o umbrelă de picături ce vor uda uniform terenul la o distanţă care variază în funcţie de presiunea apei.

Ei bine domnul Viktor Schauberger a conceput pe acest principiu o minicentrală electrică care îşi autoîntreţine rotaţia şi care ne poate furniza curentul electric necesar gospodăriei Iată planul ei (stânga):

Autoîntreţinerea mişcării unui asemenea dispozitiv deşi e un lucru greu de crezut ducându-ne cu gândul la perpetuum mobile, este totuşi posibilă. În copilărie mulţi dintre noi ne-am distrat jucându-ne cu sfârleze (titreze). Titirezul are caracteristica că e pus în mişcare de o un impuls scurt (are deci nevoie de o energie destul de mică pentru a fi lansat) şi apoi se roteşte cu viteze foarte mari, întreţinerea mişcării făcându-se printr-un


80

consum foarte mic de energie. Ce-l face să se rotească mult mai mult decât ar trebui la prima vedere ? Forţa care-l face să se rotească atât de uşor şi de rapid nu e doar una, e o combinaţie de forţă centripetă, şi forţă centrifugă.

Forţa centripetă e cea care-l face să se rotească în cercuri din ce în ce mai mici până se stabilizează într-un loc, iar cea centrifugă e cea care-i întreţine rotaţia. Dacă titirezul ar fi lansat într-un mediu vidat şi lipsit de gravitaţie, el nu s-ar mai opri niciodată, căci nu ar fi ce frecări să-l împiedice să se rotească.

Să analizăm un moment desenul de mai sus. Aerul este forţat iniţial să se rotească între pereţii cilindrului principal cu ajutorul unei turbine acţionate de un motor (partea unde scrie vacuum) care este formată din nişte ţevi, multe, în formă de spirală, (ca o cochilie de melc desfăşurată) care se subţiază spre periferie... şi e împins să iasă prin aceste ţevi datorită turbinei

Dar conform legii lui bernoulli, un fluid care e forţat să circule printr-un spaţiu ( conductă) ce se subţiază, este de asemenea forţat să-şi crească presiunea şi viteza de deplasare (altfel nu ar încăpea printr-un spaţiu mai îngust decât cel de la intrare). Asta face ca la ieşire fluidul să aibă o viteză şi o presiune mult mai mari decât la intrare, iar la intrare să apară un efect de absorbţie care la rândul lui va scădea foarte mult presiunea. Presiunea în incintă scăzând, ea va tinde să revină la normal, şi aerul din exterior va năvăli în interior. Acesta-i un fenomen. Dar aici mai este implicat un fenomen. Datorită faptului că ţevile respective (pot fi şi pale în formă de tuburi răsucite) nu sunt dispuse radial pe suprafaţa turbinei, ci sunt curbate spiralat, aliniindu-se cu partea mai subţire tangent la circumferinţa turbinei, şi de asemenea ele sunt şi înclinate în jos după proiecţia unu trunchi de con, fluidul va fi tras în jos de gravitaţie, şi aruncat afară de forţa centrifugă, având tendinţa de a-i creşte presiunea şi viteza tot mai mult. Dar pe măsură ce acest lucru se întâmplă, datorită faptului că el iese tangenţial din turbină, aceasta va fi împinsă să se rotească tot mai repede. Se ajunge astfel încât forţa de gravitaţie, cea centrifugă, şi cea centripetă (legea lui bernoulli face ca-n elementele turbinei, fie ele ţevi sau pale, să apară o forţă de concentrare a fluidului în spaţiul tot mai îngust) însumate să fie mult mai mari decât totalul frecărilor, (atât dintre moleculele fluidului cât şi între părţile solide ale maşinii) astfel că maşina se va autoalimenta prin tendinţa de echilibrare a presiunilor, temperaturilor şi densităţilor fluidului cu fluid proaspăt din exterior. Se intră astfel într-un cerc vicios care are ca rezultat o mare concentrare de energie. După cum se vede pe axul turbinei se află acţionat şi un generator electric. O variantă cu apă a dispozitivului e cea din dreapta imaginii. Viktor Schauberger a conceput şi un alt tip de asemenea centrală. Iată: să analizăm un pic imaginea.


81

În stânga îl vedem pe Schauberger alături de una din microcentralele

energetice casnice pe care le-a conceput şi construit. Se vede că aceasta e

compusă dintr-un bazin (cel la care sunt conectate două vane mari. În lateral o ţeavă pleacă de la bazin şi se duce în partea superioară. Pe aceasta se sprijină mâna dreaptă a lui Viktor. Lângă mâna sa se vede şi o pâlnie destinată umplerii dispozitivului cu apă. Partea superioară adăposteşte o turbină (cea ce se vede în imaginea din dreapta)

La axul acestei turbine, în partea inferioară e o fulie la care prin curele de transmisie este cuplat un motor. Acest motor are dublu rol, anume rol de pornire şi aducere a turbinei la turaţia la care aceasta este capabilă să-şi extragă singură apa prin ţeava de aducţiune, din bazinul inferior iar apoi de generator. Turbina dacă o cercetăm cu atenţie, e formată din şase ţevi de cupru foarte largi în partea de sus ( nu-i aşa că seamănă cu vârtejul din cada noastră ?!) şi subţiate spre celălalt capăt până ce se termină cu nişte ştuţuri din alamă. Apa pătrunsă prin partea superioară sub imperiul celor trei forţe descrise mai sus va forţa turbina să se rotească din ce în ce mai repede până ce nu va mai avea nevoie de ajutorul motorului, moment în care acesta este decuplat de la reţea şi capătă funcţia de generator. Şi nu râdeţi de aspectul primitiv şi artizanal al dispozitivului, căci a fost făcut de către un om care era un simplu tehnician silvic ci nu un cine ştie ce inginer constructor de maşini, cu propriile sale mâini, cu mult înainte ca cea mai mare parte a noastră să ne fi născut.


82

Viktor a mai conceput şi construit o maşină interesantă. Aceasta se numeşte repulsin, şi este un disc zburător. Principiul de funcţionare a ei este o îmbinare între cel descris deasupra şi efectul Coandă. Rezultatul e o maşinărie de o forţă excepţională, pe care acesta a construit-o în timpul războiului în perioada cât a fost prizonierul naziştilor, maşină despre care şi azi se mai întreabă unii dacă a fost sau nu reală. Iat-o:

În partea de sus sunt două desene ale maşinii zburătoare a lui Viktor şi a principiului ei de funcţionare, iar jos sunt desene şi fotografii ale lui şi maşinăriei.


83

În continuare vedeţi în imaginea de deasupra, în stânga un grup generator modern făcut cu o asemenea maşină, iar în dreapta sunt fotografii 3d ale maşinii executate cu ajutorul calculatorului.

Dispozitivele de genul acesta care odată pornite şi aduse la o anumită viteză de rotaţie sunt apoi capabile să-şi autoîntreţină rotaţia, furnizând cantităţi impresionante de energie sunt din ce în ce mai mult studiate în ultimii ani şi au căpătat denumirea generică de turbine autonome cu absorbţie (Autonomous working Suction-Turbine ).

Există o varietate destul de mare a lor. Dar indiferent câte modele ar fi ele, toate au trei părţi componente. Au un rezervor cu lichid pentru cele care lucrează cu lichid, o parte componentă a lor joacă rol de pompă, iar o altă parte este o turbină – un motor. În cazul grupului generator cu apă al lui Schauberger despre care tocmai am vorbit anterior, părţile acestea sunt uşor de depistat : partea inferioară este bazinul, ţeava laterală prevăzută cu pâlnie împreună cu partea superioară a turbinei şi camerei acesteia în care apare o depresiune (vacuum) formează pompa iar partea inferioară a turbinei cea în care ţevile cu duze se extind spiralat spre exterior formează turbina propriu – zisă, motorul. Prima oară când am luat la cunoştinţă despre existenţa unor asemenea dispozitive a fost în urmă cu câţiva ani, când am început să caut informaţii pe internet. Atunci am găsit undeva o trimitere spre numele de Richard Clem.

Din ce scria acolo, la puţinele mele cunoştinţe de limbă engleză,

înţelegeam că acest om inventase prin anii 1970, un motor care urma să fie


84

pus pe maşinile de serie şi că murise în mod suspect chiar cu o seară înainte de semnarea contractului cu firma auto respectivă. Căutând mai multe informaţii am aflat de fapt următoarele. Clem, operator pe o maşină de turnat asfalt, a observat că pompa de asfalt a maşinii sale continuă să se rotească încă o jumătate de oră după ce este oprit motorul care o acţionează.

Intrigat a demontat-o şi a descoperit că ea se comporta astfel datorită formei sale specifice, a faptului că rotorul ei, de formă conică, avea şanţuri elicoidale pe el, care dinspre admisie spre evacuare se îngustau treptat. În partea de sus dreapta a imaginii se vede atât cum arată pompa cât şi rotorul ei.

Constatând asta, s-a gândit să modifice pompa respectivă în scopul de a o face să funcţioneze autonom o perioadă mai lungă de timp nu doar o jumătate de oră. A pus-o vertical ( prin această manevră a adăugat la forţa centrifugă care acţiona rotorul şi pe cea gravitaţională) şi la evacuare a prevăzut rotorul cu o câte un ştuţ aşezat tangenţial la fiecare din canalele formate pe con. A aşezat-o într-un bazin cu ulei şi a pornit-o cu ajutorul unei pompe. Vedem regimul de start, în imaginea stângă de jos. Iar în dreapta vedem regimul de operare autonom al pompei care acum nu mai e pompă simplă ci o turbină autonomă cu absorbţie. Ceea ce a obţinut Clem a fost un „motor” care genera la ax până la 350 cai putere la cca. 2000 rotaţii/min., timp de 9 zile consecutiv. De asemenea uleiul se încălzea puternic ajungând în scurt timp la 150° C. Îl vedem în stânga sus lângă maşina personală pe care şi-a echipat-o cu acest „motor”, şi cu care a circulat 150 000 mile ( cca. 250 000 Km). E foarte adevărat că era pe cale să încheie în 1972 un contract cu un producător auto mare şi la fel de adevărat şi că a fost ucis cu o seară înainte de a semna contractul. Nu a brevetat motorul, considerându-l doar o modificare minoră a unui dispozitiv deja brevetat. Caietele sale au fost confiscate de oficialităţi imediat după moartea sa. Nu a rămas de la el decât motorul care fusese montat pe maşina sa. Dar copiii săi au fost suficient de speriaţi pentru a se feri să discute subiectul timp de foarte mulţi ani.

Dacă turbina autonomă a lui Clem se oprea totuşi după 9 zile a

existat un tip de turbină care nu numai că nu se mai oprea, dar la prima punere în funcţiune s-a auto – accelerat până când a ajuns să se distrugă datorită forţelor centrifuge pe care le-a generat. Această turbină nu lucra cu un lichid ci cu aer. Şi a fost concepută şi construită tot pe la începutul anilor 1970 de către Hans Mazenauer.

În imaginea de mai jos vedem rotorul acestei turbine autonome :


85

E format după cum se vede din două trunchiuri de con opuse care au canale spiralate foarte adânci pe toată suprafaţa lor. Partea dreaptă lucrează ca pompă comprimând aerul, care apoi e preluat de partea stângă care are diametrul mai mare ( cca. 50 cm ) şi joacă rol de turbină centrifugală. După câţiva ani de testări această turbină a putut fi pusă în funcţiune cu ajutorul unui motor de 3000 rotaţii/min. După decuplarea motorului, turbina a continuat să funcţioneze ajungând în câteva minute la turaţia de 12 000 de rotaţii/min. Pentru că nu fusese prevăzută cu un sistem de frânare s-a procedat pentru oprirea ei la recuplarea motorului în regim de generator.

Cu toate acestea turbina a continuat să se accelereze, au ars siguranţele electrice şi în foarte scurt timp turbina s-a distrus datorită enormelor forţe centrifugale la care ajunsese. Tot proiectul costase nişte ani şi un milion de franci elveţieni şi din el nu au rămas decât nişte bucăţi de metal. Mai târziu s-a mai încercat construirea alteia la o scară mai mică, dar fie datorită dimensiunilor, fie datorită nerespectării întocmai a specificaţiilor, această turbină de dimensiuni mai mici nu a funcţionat.

Deci să reţinem care sunt părţile componente ale unei turbine autonome cu absorbţie:

- bazin de alimentare (pentru cele cu aer acesta e constituit de însăşi aerul din incinta în care funcţionează turbina),

- pompă de alimentare, care trebuie să fie solidară ( să facă parte integrantă din corpul rotorului),

- turbina gravitaţional-centrifugală partea gravitaţională să aibă forma unui con cu baza mare în sus ( în această porţiune apar forţa centripetă şi implozia sau absorbţia – la fel ca-n vârtejul din cadă ) continuat cu partea centrifugală care trebuie să fie format dintr-un con cu baza mare în jos având diametrul mai mare decât cel gravitaţional. De asemenea această parte constructivă trebuie să asigure


86

posibilitatea ca fluidul să fie forţat să circule cu presiune şi viteză tot mai mare pentru ca la ieşirea lui tangenţială din rotor acesta să poată împinge rotorul cu viteză crescută mai mare. Tot aici trebuie spus că cu cât sunt mai multe guri de ieşire a fluidului pe periferia turbinei cu atât viteza e mai mare

Acum iată ce forţe sunt cele care stau la baza funcţionării acestor turbine autonome, forţe care dacă nu sunt implicate împreună în proiectarea unei asemenea turbine aceasta are slabe şanse să devină autonomă, şi, şi mai slabe să genereze surplus de energie:

- absorbţie dată de scăderea locală a presiunii sau de sistemul mecanic al pompei dacă aceasta e o pompă cu palete sau cu discuri, sau chiar de ambele,

- atracţie gravitaţională şi/sau forţă centripetă, care trebuie să se manifeste în jumătatea superioară a rotorului turbinei

- forţa centrifugă care trebuie să se manifeste în jumătatea inferioară a rotorului turbinei (turbina propriu-zisă) având rolul de a forţa accelerarea şi creşterea presiunii fluidului spre ieşirea din turbină şi

- forţa de împingere a presiunii care acţionează tangenţial la ieşirea fluidului pe periferia turbinei. Cu cât această presiune devine mai mare cu atât împingerea turbinei e mai mare şi implicit viteza ei de rotaţie e mai mare, făcând ca şi restul rotorului să lucreze cu viteze şi forţe mai mari.

Principiile de funcţionare şi părţile componente fiind explicate tare mult mi-aş dori ca publicând această carte să primesc de la cititorii mei scrisori în care să-mi spună că au reuşit construcţia unei asemenea turbine.

Menţionez că a construi o asemenea turbină este mai ieftin decât a construi un motor magnetic. Turbina în sine putând fi construită din tablă, material plastic, şi diferite tipuri de ţevi şi fitinguri… Magazinele de instalaţii sanitare sunt mult mai bogate decât erau acum 30 de ani. Mai scump este generatorul electric pe care ar trebui să-l acţioneze această turbină ( în cazul în care optăm pentru un alternator de 220 volţi !).


87

Încălzitoare şi fierbătoare

Cei mai mulţi dintre noi, ne încălzim pe timpul iernii cu sobe sau centrale termice de perete care funcţionează cu gaz metan. La oraş. O imensă majoritate a orăşenilor se încălzesc încă prin sistemul de termoficare a oraşului, sistem construit în urmă cu mulţi, ani. Acest sistem a fost conceput să furnizeze energie termică sub forma agentului termic ( apă sau abur ) pentru cartiere întregi, Agentul termic se obţine în centralele termice de cartier sau orăşeneşti prin arderea gazului metan sau al păcurei, ambele fiind combustibili fosili. Un alt procent dintre noi, cu precădere cei care locuiesc la sate continuă să se încălzească peste iarnă cu sobe din teracotă în care ard, cantităţi impresionante de lemn sau cărbune. Indiferent de sistemul folosit fie că-i mai modern sau mai vechi şi mai tradiţional, cheltuim iarnă de iarnă, întreaga noastră viaţă mai mult de jumătate din veniturile lunare pentru a ne asigura confortul termic.

Nu ne-a spus nimeni că există altă sursă de încălzire decât cea cu care am crescut şi despre care experienţa unei vieţi ne-a învăţat. Am vorbit anterior de motoare magnetice… probabil că aţi remarcat că brevetul original al motorului magnetic Perendev era de fapt destinat acţionării unui grup electrogen, asemănător cunoscutelor grupuri energetice cu motor cu ardere internă ce se găsesc pe rafturile magazinelor gen Practiker,..

Un motor magnetic acţionând un generator electric poate furniza suficientă energie pentru a alimenta o centrală termică electrică, sau diferite tipuri de radiatoare electrice.

Nu vă împiedică nimeni să vă cumpăraţi de la un asemenea supermagazin un grup electrogen, căruia să-i înlocuiţi motorul cu ardere internă cu unul magnetic. Dar deşi e o soluţie perfect viabilă, eu nu despre aceasta voiam să vă vorbesc în acest capitol.

Voiam să vă spun că există brevetat cu destul de mult timp în urmă un tip de încălzitor electric, supereficient, despre care nu vorbeşte nimeni, iar producătorii de echipamente de încălzire îl ignoră complet. Este vorba de brevetul american numărul 4 143 639 din 1979 acordat lui Eugene Frenette şi de asemenea brevetele americane numărul 4 424 797 din ianuarie 1984, nr.4 483 277 din noiembrie 1984, nr. 4,651,681 din martie 1987 nr. 4,779,575 din octombrie 1988 şi nr. 4,798,176 din ianuarie 1989 acordate lui Eugene Perkins. Nu am să vă arăt aici imagini din brevetele originale.

Vă voi arăta o variaţie a lor, mai uşor de construit, dar înainte să vă spun despre ce e vorba. Toţi posesorii de maşină ştiu că după o perioadă mai mică sau mai mare de deplasare cutia de viteză a maşinii se încinge. Toţi vor spune, că e normal, sunt multe pinioane care se freacă între ele şi degajă căldură. Adevărat, dar numai în parte. Căldura respectivă nu este


88

doar rezultatul frecării dintre pinioane, ea este de fapt, în cea mai mare parte rezultatul frecării dintre ulei şi carcasa cutiei, pe de o parte şi dintre ulei şi pinioane pe cealaltă parte. Frecare uleiului produce de fapt cea mai mare parte a căldurii. Şi dacă cutia de viteze nu ar fi amplasată acolo unde e, ea s-ar încinge în aşa hal încât nu am pute-o atinge decât la mult timp după oprirea maşinii. Faptul că se află în exteriorul maşinii expusă curentului de aer creat de deplasarea maşinii face ca o mare parte din această căldură să se piardă în atmosferă.

Pe acest fapt se bazează invenţiile celor doi Eugene. Dispozitivul lui Frenette (stânga) constă într-o tulumbă metalică, în interiorul căreia pe un ax central, se roteşte o altă tulumbă, cu numai 1 cm mai mică. Între ele se află ulei. Acest ulei se va încinge datorită frecării foarte mari la care e supus. Uleiul este circulat prin schimbătoare de căldură (calorifere) Temperatura pe care o atinge dispozitivul depinde de dimensiunile (diametrul şi înălţimea) celor două cazane metalice, şi de viteza lor de rotaţie. Iată o variantă îmbunătăţită şi mult mai uşor de construit decât cele prezentate în brevetele celor doi.:

După cum se vede, într-un cazan metalic plin cu ulei se află un ax pe

care sunt montate un număr de discuri metalice situate la 6 mm. distanţă între ele. De asemenea distanţa dintre marginile discurilor şi pereţii cazanului trebuie să fie cam la fel de mare. Ca o idee, axul central poate fi construit dintr-o tijă filetată, iar distanţa de 6 mm e exact grosimea unei piuliţe de M8. Deci discurile pot fi strânse pe ax cu piuliţe. Axul va fi montat în fundul cazanului pe un lagăr cu rulment, iar pe capac pe un alt


89

lagăr cu rulment. În partea de sus axul va fi prevăzut cu o fulie pentru cureaua de transmisie de la motor.

Ţeava de plecare a uleiului din cazan nu trebuie să intre în acesta prin capac ci prin lateral deasupra discurilor, şi sub nivelul uleiului ( pentru a se putea asigura o circulaţie corectă a uleiului în calorifere, fără pătrunderea aerului pe circuit – deci discurile trebuie acoperite complet cu ulei)

Un cazan cu diametrul de 70 – 80 cm şi înălţime de 1 m, poate uşor atinge temperaturi cuprinse între 90°C şi 150°C în câteva minute funcţie de temperatura înconjurătoare, fiind acţionat de un motor de doar 300 W la 1500 – 3000 rotaţii pe minut care sunt reduse prin transmisie de 10 – 20 ori. Această temperatură a uleiului ar fi suficientă pentru a încălzi o întreagă casă, dacă acest ulei va fi circulat judicios prin calorifere bine dimensionate ( se pot folosi fără probleme calorifere obişnuite din fontă sau din oţel).

Dar ce-ar fi dacă în locul acestui motor electric am folosi unul magnetic…

Şi pentru că am pomenit iar de magneţi iată şi un încălzitor bazat pe magneţi.

Invenţia se numeşte „Aparat pentru generarea căldurii, în particular

pentru încălzirea unui fluid” şi face obiectul patentului american 2003 066830 din 2003 acordat lui Troy Reed, Lunneborg, Tim, James Ronald Thomas şi Neil Howard Thomas.


90

Se bazează pe faptul că un câmp magnetic dezordonat suficient de puternic aflat în imediata apropiere a unei plăci de aluminiu va induce în aceasta curenţi turbionari ce-i vor ridica temperatura foarte rapid. După cum se vede din desen e vorba de nişte discuri pe care sunt montaţi magneţi într-o configuraţie dezordonată. Aceste discuri sunt rotite cu mare viteză în imediata apropiere a unei plăci de aluminiu. Placa poate fi de fapt un vas plat foarte subţire prin care circulă agentul termic ce va prelua căldura de la pereţii de aluminiu. Dispozitivul nu va consuma decât energia necesară rotirii discurilor. Deci tot un motor de dimensiuni mici şi va genera peste 150 ° C.

În desen se arată un ventilator care circulă aer în jurul plăcii de aluminiu aflată lângă discul cu magneţi, care se rotesc. Distanţa între magneţi şi placă trebuie să fie cât mai mică şi de asemenea magneţii cât mai puternici.

Şi în acest caz, în locul motoarelor electrice s-ar putea folosi motoare magnetice.


91

Şi acum câteva cuvinte şi despre fierbătoare…..Cunoaştem toţi fierbătorul clasic prezentat mai jos.

Rezistenţa unei maşini de spălat sau al unui boiler electric este foarte

asemănătoare. La fel arată şi rezistenţa cu care sunt echipate cănile fierbătoare.

Aceste fierbătoare sunt însă mari consumatori de energie şi au randament scăzut.

Pentru gătit se foloseşte de mulţi ani, fiind destul de des întâlnit aragazul electric cu plite cu inducţie. Plitele cu inducţie funcţionează pe un principiu asemănător celui descris la încălzitorul cu magneţi şi plăci de aluminiu. Anume, s-a constat de foarte mult timp că un curent electric de înaltă frecvenţă care străbate o bobină, va încălzi miezul acesteia până la roşu în doar câteva secunde. Acest principiu este aplicat cu succes în toată industria producătoare de maşini şi de unelte. Orice pinion, orice cuţit, pânză de ferăstrău sau mai ştiu eu ce obiect care trebuie să fie călit, trece pe banda de producţie prin interiorul unei bobine de inducţie, unde se înroşeşte în câteva secunde. (priviţi o pânză de bomfaier şi veţi vedea cele două urme de călire prin inducţie ) E cel mai eficient mod de a încălzi ceva. Plitele cu inducţie au sub placa de sticlă termorezistentă o asemenea bobină care nu încălzeşte alimentele ci vasul metalic care le conţine. Datorită faptului că vasul nu se află direct în bobină, randamentul acestei bobine de inducţie este mai scăzut decât cea industrială. Cu toate acestea plitele cu inducţie care sunt mult mai economice decât cele cu rezistenţă (clasice) continuă să fie de multe, multe ori mai scumpe decât aragazele clasice. Oare de ce ?

Răspunsul firesc pe care mi-l veţi da acum va fi: Pentru că e o tehnologie complicată…

Nu-i adevărat! Am să vă spun acum un mare secret. Oricine se pricepe puţin la electricitate poate construi o bobină de inducţie. Pentru asta trebuie să ştiţi la ce frecvenţe lucrează aceste bobine. Bobinele de inducţie


92

destinate topirii metalelor ( cuptoarelor de topire) funcţionează undeva pe la 2000 Hz. Cele pentru călire funcţionează la 1500 Hz.

Mulţi dintre dumneavoastră cititori care aveţi peste 40 de ani, aţi

trecut în copilărie prin cercurile aplicative de depanatori radio-tv, sau radioamatori, de la casele pionierilor. Aceştia dintre dumneavoastră ştiţi că această frecvenţă se află în zona de jos a spectrului audio şi ca atare poate fi obţinută cu un generator de ton ( ca acelea pentru injectarea de semnal în depanare, sau ca acela destinat alungării ţânţarilor). Nu mai rămâne decât ca această frecvenţă obţinută la ieşirea acestui generator de ton să fie amplificată cu un amplificator audio de putere ( 500 – 1000 W – ca cele auto – sau mai simplu cu ajutorul unui transformator de înaltă tensiune de la un televizor.

Curentul de mare putere şi înaltă frecvenţă obţinut astfel este apoi aplicat pe capetele unei bobine realizate din ţeavă de cupru cu atâtea spire şi atât diametru cât aveţi nevoie. Prin ţeavă obligatoriu trebuie să treacă apă. Bobina va încălzi aproape instantaneu orice obiect metalic conţinând fier ce va fi introdus în ea. Pe acest principiu se poate imagina un instant electric sau o centrală electrică de apartament mult mai eficientă decât cele ce se găsesc azi în comerţ…

Imaginaţi-vă, că apa care răceşte bobina, o treceţi după ieşirea din bobină, prin miezul bobinei, făcut dintr-o ţeavă de fier galvanizat, iar de aici o dirijaţi spre calorifere, sau spre reţeaua de apă caldă a casei. În cazul unui instant apa va veni de la reţeaua de apă rece şi va fi scoasă spre cea de apă caldă, iar bobina împreună toată partea ei electronică va porni comandată de un presostat ( de genul celui de la hidrofoare) în momentul în care deschideţi robinetul de apă caldă.

În cazul unei centrale pentru încălzire, bobina va fi inserată în circuitul caloriferelor şi va porni comandată de termostatul de ambient, odată cu pompa de circulaţie a apei.

Să vă mai povestesc ceva interesant. Tot cei dintre dumneavoastră

trecuţi de 35 – 40 de ani poate că vă amintiţi că înainte de 1989 ( eram toţi tineri pe atunci) şi mulţi locuiam prin cămine de nefamilişti, obişnuiam să ne realizăm singuri reşouri electrice cu rezistenţe de nichelină montate pe cărămizi de BCA. Vă amintiţi poate că pe atunci nu prea se găseau fierbătoare electrice ca cele din imaginea precedentă. În schimb unii dintre noi ne realizam fierbătoare cu lamele din oţel inoxidabil în conducţie directă, ca cel din imaginile următoare:


93

Cei care au folosit asemenea fierbător ştiu că e periculos, căci

fierberea are loc prin conducţie directă în lichid şi ca urmare a acestui lucru apa respectivă ( pe atunci era cafeaua – nechezolul) se fierbea obligatoriu în căni de plastic sau porţelan, Niciodată în cană metalică. Pericolul de electrocutare era mare. Vă mai amintiţi oare că acest fierbător vibra, scoţând un bâzâit grav, care se amplifica odată ce apa începea să clocotească, şi că clocotea destul de repede ?...

Genul acesta de fierbător electric a fost inventat în timpul celui de-al doilea război mondial de Peter Daysh Davey din Noua Zeelandă. Invenţia lui consta de fapt în doi clopoţei de bicicletă prinşi pe o ţeavă de plastic izolată şi alimentaţi direct la reţeaua electrică, iată:

Trebuie să ştiţi că acest fierbător nu fierbe numai datorită conducţiei

directe a curentului alternativ între cei doi poli ( fie ei clopoţei sau lamele) ci mai ales datorită rezonanţei armonice în care intră fierbătorul ( bâzâitul grav ce se amplifică odată cu creşterea temperaturii ). Acesta rezonează la


94

frecvenţa de 50 sau 60 Hz a reţelei. De aceea construcţia cu clopote metalice e destul de complicată, căci a face sau a găsi clopoţei (semisfere) care să rezoneze la această frecvenţă e greu. În schimb cineva, ( cine ştie ce anonim ! ) mai târziu şi-a dat seama că două lame de tablă vor rezona de la sine la orice frecvenţă.

Ce nu ştiţi poate este faptul că fierbătoarele cu lamele în conducţie directă la rezonanţă, sunt de aproximativ 5 – 7 ori mai eficiente decât cele clasice. Să vă spun concret. Fierbătoarele clasice din imagine, precum şi cel cu lamele, sunt fierbătoarele mele personale. Cel clasic, mic (care are cam aceiaşi putere ca şi cel cu lamele – 500W) îmi clocoteşte o cană de 300 ml de apă în 240 – 260 secunde în funcţie de temperatura mediului ambiant. Când spun clocoteşte, acesta e momentul în care apa începe să clocotească.

Fierbătorul cu lamele, face acelaşi lucru în 30 – 45 de secunde. De ce nu se găsesc asemenea fierbătoare? Oficial, pentru că sunt

periculoase. Dar adevărul e că datorită eficienţei. Şi un uscător de păr dacă-l scapi în chiuvetă sau în cadă prezintă exact acelaşi risc de electrocutare ca şi acest fierbător.

Eu folosesc acest gen de fierbător ( mi le fac singur – şi acesta-i probabil al treizecilea pe care l-am făcut) de peste 20 de ani şi credeţi-mă că nu m-am curentat nici măcar o singură dată.

Veţi întreba din nou poate de ce nu se găsesc asemenea dispozitive ?… Pentru că au o eficienţă foarte ridicată şi nimeni nu are interes ca dumneavoastră să vă încălziţi consumând doar un mic procent din energia pe care o consumaţi acum. Mai puţin consum înseamnă mai puţini bani. Bine pentru dumneavoastră, dar rău pentru cine vă ia banii…


95

Un alt fel de generatoare electrice

Într-o discuţie avută cu un amic, în urmă cu câtva timp, acesta a făcut o afirmaţie căreia pe moment nu i-am dat o prea mare importanţă, şi pe care, sub imperiul problemelor de zi cu zi am uitat-o în scurt timp :

„ Generatoarele electrice sunt pompe de electroni!” Dacă stau bine să mă gândesc, această afirmaţie spusă de un om

simplu, ( locuieşte într-un sat de pe lângă oraşul Găieşti – Dâmboviţa) care nu are studii superioare dar are un ascuţit simţ de observaţie, caracterizează cam tot ceea ce se poate numi electricitate. Să analizăm un moment ce e o pompă. Şi când spun pompă o spun în sensul larg al termenului – în sensul larg, deoarece iată ce mi s-a întâmplat de curând:

Trecând prin oraş pe lângă un magazin care comercializa piese pentru reparaţia şi întreţinerea frigiderelor, înainte de a intra în magazin am văzut expuse pe trotuar două dispozitive ce la prima vedere păreau nişte pompe, dar un pic mai mari decât cele ce se folosesc în mod curent pentru hidrofoare sau pentru irigarea grădinilor pe la sate. Fără a arunca vreo privire la exponatele din magazin m-am îndreptat spre vânzătoare şi am întrebat-o ce fel de pompe sunt cele de afară. Cu un ton jignit aceasta mi-a replicat că acelea nu sunt pompe ci sunt compresoare. Am rămas un pic surprins de tonul ei şi mi-a stat pe limbă să o întreb dacă ştie cumva de ce un compresor nu-i o pompă. Am renunţat însă, căci probabil că discuţia s-ar fi prelungit inutil…

Orice pompă are rolul de prelua la intrare un fluid şi de a-l livra la ieşire cu presiune mai mare ( implicit şi cu viteză crescută), în vederea circulaţiei lui pe un circuit oarecare. Deci logic şi compresorul e tot o pompă. De altfel în occident nu prea se face distincţie între o pompă simplă de apă şi un hidrofor, deşi acesta prin construcţia sa e un compresor ( compresoarele furnizează presiuni mai mari decât pompele obişnuite)…

În această categorie pot fi incluse fără a greşi şi turbinele indiferent de regimul lor de funcţionare. Cel mai elocvent exemplu este vestita pompă Tesla a cărui construcţie îi permite să funcţioneze atât ca pompă cât şi ca motor primar (turbină). Spre deosebire de celelalte tipuri de turbine, aceasta, datorită faptului că lucrează prin adeziunea lichidului, forţe capilare şi forţe centrifuge, are un randament fantastic. Să lămurim un pic şi termenul de turbină. Turbina în largul înţeles e acea parte a unei pompe prevăzută cu palete care acţionată de motorul electric, sau cu ardere internă pune în circulaţie fluidul… Turbina ca parte componentă a unei pompe primeşte de obicei fluidul axial şi urmare a rotaţiei pe care o execută acţionată de motor aruncă fluidul tangenţial. Asta atunci când e acţionată de un motor. Dacă însă aceasta primeşte fluidul tangenţial şi îl elimină axial, se transformă într-


96

un motor primar, în sensul că nu mai e acţionată de motor ci de fluid. În acest caz motorul poate fi înlocuit cu un generator. Asta se întâmplă în centralele electrice. În termocentrale şi centrale atomoelectrice turbina este acţionată de forţa aburului, iar în hidrocentrale de cea a apei.

Dacă nu v-a picat fisa hai să analizăm o pompă de apă. Compusă fiind dintr-o turbină şi un motor în momentul în care e acţionată mecanic de către motor ea pompează cu ajutorul turbinei apă. Dacă însă e acţionată mecanic de către apă, prin turbină ea pompează cu ajutorul motorului electroni… Cât e de simplu !...

Ca atare turbinele descrise în capitolul precedent fiind acţionate de fluid ( aer sau apă) vor acţiona un generator electric ( tot un motor electric în ultimă instanţă ) care va pompa în cablurile reţelei dumneavoastră electrice, electroni. Apare logic întrebarea: dar de unde ia electronii?...

În momentul în care un motor sau un generator electric este acţionat, prin rotire el creează în spaţiul imediat înconjurător un dezechilibru al sarcinilor electrice. E ca atunci când rotiţi cu linguriţa lichidul într-o cană de ceai în scopul de a grăbi topirea zahărului. Odată cu topirea ( împrăştierea moleculelor de zahăr în lichid) are loc şi o forţare a moleculelor de lichid să se îndrepte spre centrul cănii. Dacă în fundul cănii ar fi o conductă, lichidul ar părăsi cana îndreptându-se spre celălalt capăt al conductei. Acelaşi lucru se întâmplă cu purtătorii de sarcină electrică din jurul motorului sau generatorului electric. Nu uitaţi că orice atom, al oricărei molecule, ar oricărui element chimic ( deci şi al aerului ) are mulţi protoni şi electroni. În plus în spaţiul intermolecular şi interatomic se află o serie întreagă de alte tipuri de purtători de sarcină ( radiaţii gama, cosmice, etc.). Amintiţi-vă de asemenea fraza cu care începe această carte. Cum se întâmplă această antrenare a electronilor ca urmare a dezechilibrului apărut ?

Să analizăm cum funcţionează un motor electric. Are un rotor şi un stator. La un motor electric statorul totdeauna, indiferent de tipul motorului va fi bobinat, ( rotorul poate fi bobinat sau nu ) bobinele împreună cu partea metalică dintre ele formând electromagneţi, care prin circulaţia curentului electric de la o bobină la alta vor crea un câmp magnetic rotitor ce va antrena rotorul.


97

În mod similar lucrează şi generatorul electric fie el dinam sau alternator, numai că de astă dată una din părţile lui componente va trebui să conţină magneţi pentru ca prin inducţie în bobinele ce vor fi intersectate de câmpul magnetic va apărea curent electric. Mişcarea bobinei între cei doi poli ai magnetului din interiorul generatorului ( poziţia ei variabilă relativ la câmpul magnetic) va forţa electronii să se deplaseze pe circuitul electric format de bobine şi de conductorii exteriori. Această variaţie a poziţiei conductorului bobinei în câmpul magnetic al generatorului ( care e parte a unui câmp mai mare – anume cel a pământului ) mestecă în mediul înconjurător la fel cum mestecă linguriţa în cana de ceai. Linguriţa în cană e acţionată de mâna noastră. Dinamul electric e acţionat de fluid (apă, abur sau aer) prin intermediul turbinei.

Sub influenţa variaţiei câmpului generatorului sarcinile electrice din spaţiul imediat înconjurător se vor deplasa între cele două capete ale bobinei generatorului ( respectiv pe conductorii ataşaţi la bornele generatorului). Cu cât grosimea conductorilor din care sunt construite bobinele generatorului e mai mare, iar ele mai multe, cu atât sarcinile electrice colectate vor fi mai multe, ( intensitatea curentului va fi mai mare). La fel ca la pompă. Cu cât turbina e mai mare şi ţevile mai largi cu atât debitul de fluid e mai mare.

Imaginile de mai sus, desprinse din manualul de fizică de liceu (

clasa a XI-a ) ne ajută să înţelegem mai uşor cele spuse până aici. Purtătorii de sarcină electrică sunt protonii, electronii (şi alte

particule subatomice). Aţi auzit vreodată de-a lungul vieţii dumneavoastră vreun institut de fizică, să anunţe că a produs un electron, un proton, un tahion sau ştiu eu ce altă particulă subatomică ? Gândiţi-vă bine! Aţi auzit doar că a mai fost descoperită particula cutare, sau cutare, a mai fost izolată particula cutare sau cutare, a fost detectată particula cutare sau cutare, dar niciodată nu s-a spus pe undeva că a fost produsă particula cutare sau


98

cutare. Pentru că nu s-a întâmplat, şi nu se va întâmpla niciodată. Particulele din care sunt compuşi atomii constituenţi ai universului înconjurător nu se distrug şi nu se produc. Doar se mişcă. Iar energia generată de aceste particule se poate doar transforma. Când băgăm în priză un radiator electric transformăm energia electrică în energie termică.

Acum să lămurim definitiv ceva! Aşa cum nici o societate de distribuire a apei ( care se ocupă doar cu pomparea apei din natură şi poate doar de curăţirea ei) nu creează nici măcar o moleculă de apă, dar v-o vinde ca şi cum au produs-o ei, la fel societăţile de distribuţie a energiei electrice nu au creat nici o sarcină electrică, dar v-o vând ca şi cum au produs-o ei.

O pompă de electroni este orice generator electric, orice tub amplificator, orice tip de tranzistor, orice transformator electric… Toate primesc la intrare electricitatea cu un anumit debit şi o livrează cu un altul.

În cazul generatoarelor intrarea electricităţii se face din mediul înconjurător şi se livrează pe circuit similar cu pompele care extrag apa dintr-un lac sau din pânza freatică pentru a o livra pe circuit. Componentele electronice sunt pompe de circuit şi se comportă asemeni pompelor inserate pe circuitul unei centrale termice sau a unei reţele de distribuţie, anume preiau de pe circuit şi predau tot pe circuit.

Când spunem generator electric de obicei ne gândim la ceva de genul acesta :

Acesta este însă un grup generator cu motor cu ardere internă. Producerea energiei electrice cu ajutorul acestuia este foarte costisitoare. În general motorul acestuia consumă la fel ca orice motor cu ardere internă o anumită cantitate de combustibil, preţul KWh de energie electrică fiind mult mai mare decât cel furnizat de către societăţile de distribuţie a energiei electrice. Însă dacă se scoate motorul cu ardere internă a acestui grup şi

este înlocuit cu un motor magnetic sau cu o turbină autonomă cu absorbţie, avem curent electric gratuit (mă rog, nu chiar gratuit, căci noul grup generator astfel obţinut va avea nevoie din când în când de întreţinere, de rulmenţi, de ungere, de schimbare a pieselor uzate – deci curentul electric va fi aproape gratuit).

Mai există însă un mod de obţinere a curentului electric afară de cele

spuse până acum. Ia să vedem!


99

Pisica… Vă mai amintiţi de primii ani de şcoală ? De prima dată când aţi

intrat în contact, la disciplina numită fizică, cu primele noţiuni de electricitate ? Atunci „tovarăşa” profesoară v-a explicat că dacă frecaţi o baghetă de ebonită de blăniţa unei pisici aceasta ulterior va atrage mici bucăţele de hârtie. Prin frecarea de blana pisicii, bagheta a colectat şi a acumulat electricitate statică. Atunci aţi luat cunoştinţă despre „butelia de Leyda” şi despre „maşina Van de Graaff” ( şi unii care aţi avut norocul ca şcoala să fie bine dotată, chiar le-aţi văzut şi v-aţi şi jucat cu ele ). Maşina arăta ca cea din imagine. Compusă dintr-o bandă de cauciuc întinsă pe doi tamburi ( ca o bandă transportoare), un mâner care roteşte tamburii cu mare viteză, o pereche de perii care preiau sarcinile electrice de pe banda şi le duc către un clopot metalic aflat deasupra şi respectiv către o tijă cu o bilă la capăt destinată descărcării sarcinilor.

Această maşină se mai numeşte şi maşină sau generator electrostatic. Există mai multe tipuri de maşini electrostatice. Spre exemplu cea

din imaginea următoare poartă numele de maşina Wimshurst. E formată din două discuri din material izolator pe care sunt lipite radial plăci metalice. Discurile se rotesc în sensuri contrare iar periile culeg sarcinile electrice de pe plăcile metalice colectându-le în două butelii de Leyda..

Criza energetică adevăr sau minciună ?

Mai există de asemenea rm alt tip de geneatoare electrice şi anume

maşinile rmipolare (sau homopolare). Acestea se bazează pe rm principiu

observat şi descris de Micha.el Faraday care a constatat că între centml şi

periferia. rmui disc metalic ce se roteşte în câmp magnetic se poate culege o

anumită cantitate de sarcini electrice.

Rruh

i

Outp,;L Power

100


101

În imaginea de sus e schiţa tehnică a generatorului homopolar al lui Bruce de Palma.

Şi Nicolae Tesla a conceput şi realizat un asemenea generator – patentul U.S. nr.406968 din 16 iulie 1889 numit Dynamo Electric Machine:

Mai pot arăta aici un tip de generator făcut cu discuri multiple din

cupru sau aluminiu, de la axul şi periferia cărora se culeg sarcinile electrice cu mai mulge perechi de perii. Între discurile de cupru pentru eficienţa mai mare se pot aşeza magneţi permanenţi.


102

Deşi aceste generatoare electrice sunt cele mai simple, până în urmă cu nişte ani au fost considerate a fi total nepractice. Asta pentru că în cazul maşinilor electrostatice acestea furnizează tensiuni foarte mari ( până la 100 000 şi chiar milioane de volţi) şi intensităţi mici (maxim câteva sute de miliamperi), iar maşinile unipolare se comportă invers, adică la bornele lor căderea de tensiune este de ordinul a 1 – 2 V, iar intensităţile de mii de amperi ( maşina lui Bruce de Palma furnizează 1,05 V la 7200 A în sarcină – adică 7560 W). În plus tensiunea de la bornele lor e o tensiune continuă.

Dar făcând un calcul simplu vedem că potenţialul lor e imens cu atât mai mult cu cât pentru acţionarea lor e nevoie de puteri foarte mici. Spre exemplu maşina Van de Graaff din imaginea de mai sus e acţionată de un motoraş de casetofon (priviţi imaginea cu atenţie !)…

Maşinile homopolare pot fi folosite ca atare pentru încălzire. Datorită faptului că furnizează amperaje mari sunt ideale pentru a se cupla la bornele lor rezistori de putere ( radiatoare electrice cu rezistenţă). Şi maşinile electrostatice ar putea fi folosite pentru iluminare, ştiut fiind că anumite gaze rare se ionizează la tensiuni mari producând lumină.

Dar totuşi ideal ar fi ca această energie electrică de tensiuni fie prea mari fie prea mici, şi de intensităţi fie prea mici, fie prea mari, să poată fi folosită pentru a acţiona aparatura curentă din casa noastră. Ei bine oricât ar părea de ciudat nu e prea greu. Pentru aceasta nu trebuie decât ca această energie să fie trecută printr-un lanţ de transformare care să o aducă la caracteristicile necesare. Dar aici apare problema. Transformatoarele electrice nu funcţionează cu curent continuu. Da. Nu funcţionează cu tensiuni continue, dar poate funcţiona cu tensiuni continue pulsatorii. Şi astfel se deschide o portiţă spre utilizarea energiei furnizate de aceste pompe de electroni.

Se poate chiar transforma curentul continuu în curent alternativ cu frecvenţa de 50 Hz cu ajutorul unui releu comandat de un oscilator simplu cu frecvenţa de 50Hz, caz în care forma de undă va fi dreptunghiulară, de asemenea se mai poate construi un comutator mecanic în ulei de transformator, cu inele de cupru şi perii de grafit, acţionat de un mic motor electric (3000 rotaţii/minut) cu consum redus, care va produce o formă de undă sinusoidală .

De aici apoi, acest curent alternativ cu frecvenţa de 50 Hz va fi transformat printr-un transformator coborâtor de tensiune în cazul unor maşini electrostatice sau ridicător de tensiune în cazul unei maşini homopolare.


103

Şi pentru a vedea că nu sunt primul care mă gândesc să dau o utilitate

practică acestui tip de maşini electrice, am să vă spun că undeva, în Elveţia, într-un mic sat, (adresa poştală: Methernitha, Genossenschaft, Moosbühlweg 2 CH - 3673 Linden Switzerland) funcţionează mai multe maşini de tip Wimshurst , care furnizează 3 – 4 KW la tensiunea de 270 – 320 V funcţie de umiditatea aerului. Aceste maşini cunoscute cu numele de Testatika au fost dezvoltate de către fondatorul comunităţii Mathernitha, Paul Baumann. Iată una:


104

Şi iată şi cum e construită ( ne arată o pagină dintr-o revistă italiană ):

După cum se vede e o maşină destul de complicată. Dar asta pentru că furnizează direct curent electric cu caracteristicile enumerate mai sus, în condiţiile în care e pornită cu mâna, merge cu cca. 60 rotaţii pe minut, şi îşi autoîntreţine funcţionarea. Dar se pot folosi maşini simple Wimshurst sau Van de Graaff acţionate de un motor mic, iar înalta tensiune furnizată de ele poate fi după trecerea ei în curent alternativ după una din metodele de mai sus, transformată cu ajutorul unui transformator în curent electric cu tensiune de 230 V la cca. 15 A. Motorul care o acţionează va putea fi


105

alimentat la pornire cu o baterie (sau de la reţea) iar ulterior după pornire direct din curentul furnizat de maşina Wimshurst.

Pentru curiozitate maşina din imaginea precedentă, atât de complicată, are la origine următorul experiment:

În ce priveşte maşinile unipolare se poate proceda la fel, numai că de

astă dată transformatorul nu va mai fi coborâtor de tensiune ci ridicător. De aceea, şi pentru a înţelege mai bine cele ce le voi spune în partea

a doua a acestui capitol se impune să spunem câteva lucruri despre transformatoare şi despre modul lor de calcul, care nu e deloc complicat. În principal calculul unui transformator se bazează pe relaţii simple de calcul, rapoarte, produse şi radicali.

Şi transformatoarele sunt, aşa cum am afirmat anterior, nişte pompe de electroni. Să

vedem cum funcţionează un transformator. Pentru asta ar fi bine să pornim de la un electromagnet. Toţi ştim ce e acesta. O bobină, mai mare sau mai mică, care are în centrul ei un miez metalic. În momentul în care la capetele bobinei aplicăm un curent electric continuu, acesta formează în jurul bobinei un câmp magnetic care e puternic intensificat de miezul metalic. Deci electromagnetul e un magnet nepermanent. ( când oprim curentul, el


106

nu mai are putere de atracţie). Această putere de atracţie de fapt nu mai există datorită aliajului special din care se face miezul şi anume tablă electrotehnică, care are o anumită cantitate de siliciu în ea, ceea ce o face să nu-şi păstreze magnetizarea. Dacă vom construi un electromagnet folosind ca miez al lui un cui sau un şurub obişnuit, atunci după oprirea curentului cuiul sau şurubul vor prezenta în continuare proprietăţi magnetice. Cei doi poli ai magnetului format de miezul electromagnetului depind de sensul curentului ce străbate bobina. Dacă vom suspenda electromagnetul într-un fir şi-l vom lăsa să se rotească liber vom constata uşor cum acesta se roteşte cu unul din capete când spre polul nord terestru când spre cel sudic, în funcţie de polaritatea curentului electric de la bornele bobinei.

Ce se întâmplă însă dacă la bornele bobinei vom aplica un curent alternativ ? Polaritatea electromagnetului se va schimba alternativ cu frecvenţa curentului aplicat, şi în loc de electromagnet avem o parte componentă a unui buzer, sau a unei sonerii – un electromagnet vibrator… O lamă metalică aflată în faţa miezului acestui tip de electromagnet vibrator, va vibra la rândul ei. Dacă la un capăt e fixată iar la celălalt îi punem un mic ciocănel aceasta lovind clopoţelul soneriei va suna. Dacă în loc de ciocănel vom pune o pârghie care să acţioneze o membrană ce acoperă o incintă care are o supapă de admisie şi una de evacuare obţinem o pompă. (pompa de aer a acvariului). Pe acelaşi principiu funcţionează vibratorul unui celular, şi maşinile de tuns şi de bărbierit.

Acum ce se întâmplă dacă alăturăm doi asemenea electromagneţi vibratori ? Nimic. Vor continua să vibreze fiecare în legea lui. Însă dacă vom întrerupe alimentarea unuia din ei, vom constata că totuşi al doilea continuă să vibreze deşi cu o putere mult mai mică…. De ce ? Pentru că câmpul magnetic schimbător al vibratorului rămas alimentat, va influenţa miezul celui de-al doilea. Dacă vom avea curiozitatea să măsurăm cu un aparat de măsură bobina electromagnetului vibrator nealimentat vom constata că la bornele acesteia avem curent alternativ, e drept mult mai slab. Acesta apare ca urmare a inducţiei electromagnetice. Dacă unim cele două capete ale fiecărui electromagnet vibrator cu câte un miez de fier, care să le strângă puternic vom obţine un transformator electric.


107

Prin prinderea celor doi electromagneţi vibratori între cele două punţi metalice, liniile de câmp magnetic se închid iar puterea transferată de la o bobină la alta prin câmpul magnetic creşte foarte mult. Dar dacă cele două bobine sunt identice, nu avem nici o transformare a curentului, cu excepţia unei foarte mici scăderi de tensiune şi intensitate datorată pierderilor, termice, frecărilor electronilor în masa conductorilor şi altele. Practic curentul obţinut pe cealaltă parte a aproape identic. Acest tip de transformator este numit transformator separator. El doar separă fizic şi electric două circuite electrice. Deci dacă bobinele sunt identice curentul electric din ele e aproape identic. Dar ce se întâmplă dacă ele diferă ? E mai complicat, pentru că ele pot fi diferite în mai multe feluri. Pot avea spre exemplu acelaşi număr de spire de conductor dar conductori de grosimi diferite. Pot avea conductori de aceiaşi grosime dar număr de spire diferite, sau pot avea şi grosimi diferite şi număr de spire diferite. Dacă în bobina alimentată ( primar ) sunt mai multe spire decât în cea nealimentată ( secundar ), transformatorul e coborâtor de tensiune, dacă e invers atunci transformatorul e ridicător de tensiune. Dacă în primar conductorul bobinajului e mai subţire iar în secundar e mai gros, atunci transformatorul este ridicător de intensitate, iar dacă e invers el e coborâtor. De obicei un transformator ridicător de tensiune se construieşte ca coborâtor de intensitate şi invers. Un ridicător de tensiune nu poate fi şi ridicător de intensitate dar un coborâtor de tensiune poate fi şi coborâtor de intensitate. Legea care impune aceasta e cea care spune că puterea din primarul transformatorului va trebui să fie totdeauna egală sau mai mare decât puterea din secundar, niciodată mai mică. În caz contrar transformatorul se va încălzi în exploatare până va scoate fum şi nu va mai fi bun de nimic. Există o relaţie între grosimea firului cu care e bobinat transformatorul şi puterea acestuia, precum există o relaţie strânsă şi între numărul de spire pe volt şi puterea pe care acesta o furnizează. Puterea este produsul dintre intensitatea curentului şi tensiunea lui şi se măsoară în Waţi 1W=1Ax1V

Dacă avem de transformat un curent de 75000 V cu 0,05A în tensiunea utilizabilă de 230 V vom obţinea această tensiune la o intensitate de 3750 (75000x0,05) / 230=16,3 A Acum câte spire va avea fiecare bobină şi cât de groase vor fi ele? Pentru asta trebuie să aflăm câte spire trebuie atribuite pe fiecare volt. Ca să putem afla trebuie mai întâi să ştim cât trebuie să fie suprafaţa secţiunii miezului. Aceasta este S2=P Adică dacă puterea e de 3750 suprafaţa secţiunii este radical din putere, adică 61,23cm2. Pentru a şti acum câte spire pe volt avem nevoie trebuie să ştim că există un raport şi anume, frecvenţa/S pentru transformatoarele care trebuie să meargă permanent timp foarte îndelungat se foloseşte 60 în loc de 50. Deşi se practică eu nu recomand rapoarte mai mici. Se practică în ziua de azi


108

calculul transformatoarelor şi cu rapoarte riscante de 45/S, 40/S şi chiar 35/S. De aceea ni se ard aparatele electronice de noi.

Deci pentru exemplul nostru trebuie să avem 60/61 rezultă aproximativ o spiră/volt. Mai trebuie să ştim ce grosime de conductor folosim în primar şi în secundar. Se utilizează formula următoare: radical din 1,27xI/j, unde j este densitatea de curent care e 2,5 – 4,5. se utilizează 3,5 – 4,5 pentru puteri mai mari de 500 W. Pentru simplificare există tabele cu curentul maxim pe care-l suportă conductorii de diferite grosimi. Ca un exemplu conductorul de cupru cu diametrul de 0,2mm suportă o încărcare de 100mA, cel de 0,5 suportă 700mA, cel de 0,6mm suportă 1A, cel de 0,8 – 2A, 1mm – 3A, 1,1mm – 4 A, 1,5mm – 6A, 2mm – 10A, 2,5mm – 15A, etc.

Raportul de transformare ar fi de 32,6. În primar am avea deci 7500 spire de 0,08mm iar în secundar de 230 de spire cu grosimea de 2,5mm

Dacă ar trebui să folosim un transformator ridicător (pentru o maşină homopolară, care furnizează aceiaşi putere dar cu tensiunea de1,5V ) am avea 3750/1,5= 2500A. Raportul de transformare ar fi 230/1,5=153,33

Secţiunea ar fi aceiaşi, aceleaşi număr de spire pe volt dar primarul va avea o spiră şi jumătate cu grosime foarte mare (26 mm diametru – dacă nu găsim sârmă atât de groasă putem folosi mai multe fire de sârmă mai subţire până ajungem la diametrul necesar) iar secundarul 345 de spire cu grosimea de 2,6mm. Mai trebuie după aceste calcule să aflăm dacă sârma ne încape în spaţiul rămas în fereastra miezului. Aici trebuie să ţinem seama şi de grosimea izolaţiei ( atenţie mare la calitatea izolaţiei sârmei folosite ! ) Pentru asta se însumează produsul dintre numărul de spire şi secţiunile conductorilor şi se constată dacă suprafaţa obţinută e mai mică sau mai mare decât fereastra. Dacă e mai mare se caută un miez de transformator cu aceiaşi secţiune dar cu fereastra mai mare ( vezi mai jos).

Acestea-s doar câteva date pe care le-am dat doar pentru înţelegerea mai deplină.

Rezultă de aici că de fapt calculul unui transformator se bazează doar pe patru formule simple:

• Raportul de transformare ( dat de raportul între tensiunile din primar şi secundar. ) = U primar/U secundar - coborâtor

• Secţiunea miezului în cm2 e dată de extragerea radicalului din cifra reprezentând puterea în W = radical din putere

• Numărul de spire pe volt care este dat de raportul dintre frecvenţă şi secţiune. Pentru transformatoare care lucrează permanent şi în condiţii grele ( mediu foarte cald) se consideră 60 ci nu 50. = f/s


109

• Dacă nu avem tabele cu curenţii suportaţi de conductori pentru determinarea grosimii lor, putem folosi formula dată mai sus. ( radical din 1,27xI/j – j=2,5 – 3,5 la puteri până-n 500W şi 3,5 – 4,5 puteri peste 500W )

Acum să vorbim despre altfel de transformatoare: Am spus mai devreme că calculul raportului de transformare al unui

transformator este impus de păstrarea puterii. Puterea intrată trebuie să fie totdeauna egală sau mai mare cu cea ieşită. Niciodată mai mică. De ce ? Pentru că dacă vom construi un secundar mai puternic decât primarul atunci transformatorul se va supraîncălzi nefăcând faţă consumului din secundar, până ce se va arde. E perfect adevărat, şi respectarea acestei legi ne fereşte de accidente, şi de cheltuieli şi muncă inutilă. Dar acest lucru este valabil numai pentru sistemele închise. În general toată fizica tradiţională consideră sistemele ca fiind închise (legile termodinamicii). Dar dacă am avea de-a face cu un sistem deschis atunci această lege ar putea fi încălcată pe baza unui aport de energie venit din exteriorul sistemului. În această situaţie am putea construi un transformator care ar primi în primar 60 W ( ex. – 20 V x 3A) şi ar furniza în secundar 690 W ( 230 V x 3 A) ….

Ce frumos ar fi ! – exclamaţi dumneavoastră acum… Ia să vedem dacă s-ar putea face asta şi cum. Am spus mai devreme

că un transformator e format din doi electromagneţi uniţi prin două punţi, ale căror bobine se numesc primar şi secundar. Ele pot fi situate separat (A) sau pot fi aşezate amândouă pe aceiaşi carcasă (B), în felul următor:

Cu această ocazie putem vedea şi care sunt părţile componente ale

unui transformator. Miezul sau întrefierul e format din tole ( piese din tablă electrotehnică (silicioasă) în formă de U şi I (A) sau E şi I (B) puse una peste altă pentru a se ajunge la grosimi diferite impuse de secţiunea şi fereastra ( spaţiul în care trebuie să încapă bobinajul) dată de calcule.

După cum se vede un transformator poate avea un primar şi un secundar sau mai multe secundare şi uneori chiar mai multe primare ( spre


110

exemplu transformatoarele pentru curent trifazic). Acesta două sunt cele mai întâlnite forme de transformatoare, dar există tot felul de alte forme.

Şi vom vedea mai încolo. Acum să continuăm. Deci, curentul electric alternativ ( sau poate fi şi

continuu dar pulsatoriu) din bobina primară induce în miezul transformatorului un câmp magnetic care-şi va schimba polaritatea, ( sau va pulsa) cu frecvenţa pe care o are curentul. Acest câmp magnetic variabil va induce la rândul lui în bobina secundară un curent electric de aceiaşi putere, dar cu valori diferite ( tensiune şi intensitate) în funcţie de grosimea şi numărul spirelor secundarului. Niciodată în secundar nu va putea apărea un curent de putere mai mare, pentru simplul motiv că puterea primarului nu are cum să inducă un câmp magnetic mai mare . Totdeauna acest câmp magnetic va fi un pic mai mic. Această pierdere de putere e datorată, compoziţiei miezului, (miezul de ferită are o permeabilitate magnetică mai mare decât tabla silicioasă – de aceea acest miez e folosit la transformatorul de înaltă tensiune din televizoare) frecării purtătorilor de sarcină în sârmă, încălzirii, autoinducţiei, etc. Ca urmare nici chiar dacă primarul şi secundarul sunt identice puterea din secundar nu va fi identică cu cea din primar, ci foarte puţin mai mică. Deci toate transformatoarele au pierderi.

Păi, atunci noi de ce mai visăm la un transformator care să dea mai multă putere decât primeşte !? Uite-aşa! De şmecheri ! Pentru că omul mereu a visat să atingă şi să învingă imposibilul. Problema e dacă se poate sau nu. Iar dacă ceva se poate de ce să nu încercăm? Edmund Hillary (sper că i-an scris corect numele !) a cucerit Everestul pentru că părea imposibil de cucerit şi pentru că era acolo.

Am spus însă mai sus că vom încerca să considerăm sistemul format din cele două bobine ale transformatorului ca fiind unul deschis. În acest caz se schimbă calimera. Acum am putea compensa pierderile şi chiar am avea mai multă putere la ieşire. Dar de unde ne-ar putea veni acest aport de putere ?

Pentru ca în secundar puterea să fie mai mare decât în primar ar trebui ca câmpul magnetic indus de primar să fie mai mare decât poate da bobinajul primarului. Acest lucru deşi pare imposibil se poate face, prin transformarea sistemului într-unul deschis. Ca să transformăm sistemul numit transformator în sistem deschis e suficient să plasăm undeva în apropierea lui, sau chiar în contact cu miezul lui un magnet permanent. În această situaţie, câmpul magnetic al magnetului permanent se va însuma cu cel indus de bobina primară, iar secundarul ar putea beneficia de mult mai multă putere. Pentru a scoate această putere ar trebui să ştim cam de câte ori e mai puternic câmpul magnetic rezultat decât cel iniţial ca să ştim cum dimensionăm secundarul. Pentru asta există posibilitatea să dimensionăm


111

orbeşte secundarul cu sârma mai groasă si/sau spire mai multe sperând că transformatorul astfel modificat va rezista, sau să încercăm să determinăm această diferenţă. Pentru a determina diferenţa experimental e suficient să introducem primarul pe un miez simplu I de electromagnet, şi să-l alimentăm cu curentul pentru care a fost construit, curent pe care l-am redresat în prealabil. Pe electromagnetul respectiv atârnăm piese metalice cu greutăţi crescute până ce nu va mai putea să le ţină. Vom reţine greutate respectivă. Apoi vom atârna şi de magnetul permanent greutăţi până vom determina cât poate ţine. În acel moment vom putea comparând puterile lor să ştim de câte ori e mai mare puterea însumată şi vom calcula secundarul în consecinţă. Teoretic un transformator modificat prin adăugarea la miezul lui a unui câmp magnetic dat de un magnet permanent, poate furniza puteri oricât de mari comparativ cu cele de la intrare funcţie de cât de puternic e magnetul permanent. Doar teoretic, pentru că în momentul în care am alătura unui transformator un magnet ( sau mai mulţi) cu putere de zeci sau sute de Kg atunci acest câmp magnetic covârşitor va anihila câmpul modulat al primarului. Rezultă de aici că diferenţa celor două câmpuri magnetice nu trebuie să fie prea mare, pentru ca câmpul modulat să nu fie înghiţit de câmpul permanent. Trebuie să existe un echilibru între ele pentru a se putea transmite modulaţia câmpului magnetic primar care asigură de fapt funcţionarea transformatorului. În practică raportul dintre puterea din primar şi cea din secundar e cam de 1/6 max. 1/10 iar câmpul magnetic rezultat trebuie să fie un pic mai mare ( 8-12 ). Aici ar fi cazul să vorbim despre un acronim des întâlnit pe internet când e vorba de dispozitivele energetice care au la ieşire puteri mai mari ca la intrare : COP

COP – Coeficient of Performance – coeficientul de performanţă ne arată de câte ori e mai mare puterea de la ieşire faţă de puterea de la intrare. E o unitate de măsură similară decibelului dB ( Decibelul este raportul între valoarea unei caracteristici de la intrarea şi ieşirea unui amplificator). În cazul de mai sus vorbim de un COP de 6 până la 10..

Aici mai apare o posibilitate interesantă. De vreme ce puterea furnizată în secundar poate fi de n ori mai mare decât cea din primar, înseamnă că o parte din ea s-ar putea întoarce la primar pentru a-i susţine funcţionarea ( pentru a crea câmpul magnetic modulat – fie el alternativ sau pulsator ) caz în care transformatorul respectiv ar deveni autoîntreţinut. Într-un asemenea caz rezultă că am avea nevoie de o sursă de energie ( curent electric) exterioară transformatorului doar pentru pornirea lui.

Pe principiul acesta se bazează o serie întreagă de transformatoare

care poartă numele generic de transformatoare supraunitare, parametrice sau generatoare electrice fără mişcare, care au diferite forme şi configuraţii.


112

Mai jos se vede generatorul lui Graham Gunderson, brevetat cu brevetul american U.S. 2006/0163971 din 27 iulie 2006, numit „Solid-State Electric Generator”. După cum se poate vedea avem de-a face cu un miez în formă de inel, din orice material feromagnetic, care are 8 găuri radiale. Deasupra şi dedesubtul lui sunt aşezaţi câte patru magneţi permanenţi în aşa fel încât inelul e prins între componentele opuse ale câmpului magnetic al acestora ( între N şi S ), magneţii de sus fiind decalaţi faţă de cei de jos fiecare fiind poziţionat în dreptul unei găuri din miez ( fig. 3).

Secundarul este bobinat prin găuri ( fig. 2 ) 5 – cu albastru iar

primarul e bobinat peste miez şi secundar de jur împrejur – 6 – cu roşu se vede doar o parte din el. Pe primar se aplică o tensiune alternativă, care străbătând bobina de jur împrejur, creează un câmp magnetic schimbător ce va intersecta atât câmpul magnetic al magneţilor permanenţi cât şi bobinajul transversal al secundarului prin găuri. ( fig. 3) Se vede în figura trei foarte frumos cum se comportă câmpul magnetic la fiecare din cele două polarizări ale curentului alternativ, care vor face ca în secundar să poată să apară o putere mult mai mare decât în primar datorată însumării câmpului magnetic alternativ din miez cu cel a celor 8 magneţi permanenţi. În figura 4 se vede schema electrică din care ne putem da seama că putem alimenta transformatorul chiar şi cu un curent alternativ cu undă dreptunghiulară.


113

Calculul acestui transformator rămâne fireşte la latitudinea fiecăruia în funcţie de dimensiunea miezului, lărgimea găurilor şi mărimea magneţilor.

Un alt generator care face parte dintr-un brevet mai amplu dedicat

controlului câmpurilor magneţilor permanenţi acordat lui Charles Flynn este brevetul US 6,246,561 din 12 iunie 2001 intitulat „Methods for Controlling the Path of Magnetic Flux From a Permanent Magnet and Devices Incorporating the Same” :

După cum se vede avem un transformator al cărui miez

dreptunghiular (U şi I) adăposteşte doi magneţi permanenţi între care sunt cele două bobine de control înseriate care alcătuiesc primarul, iar la capete sunt cele două bobine înseriate care alcătuiesc secundarul sau ieşirea.

Se poate observa cum într-una din polarităţile curentului alternativ câmpul magnetic se închide spre un capăt al transformatorului iar la cealaltă polaritate liniile de câmp se închid spre celălalt capăt.

Un alt transformator este cel cunoscut cu numele de MEG –

Motionless Electromagnetic Generator. Face obiectul brevetului U.S. nr. 6,362,718 din 26 martie 2002 acordat unui colectiv format din Tom Bearden, Stephen Patrick, James Hayes, Kenneth Moore şi James Kenny.

Este vorba de un transformator în miezul căruia se află un magnet

permanent şi care posedă un primar de comandă, format din două bobine


114

mici şi două secundare identice. Primarul din două bobine de comandă înseriate care încadrează magnetul este alimentat dintr-o sursă externă prin intermediul unui oscilator care-i va asigura curentul alternativ. Observăm imediat că prin felul cum sunt amplasate aceste două bobine primare înseriate, liniile de câmp vor fi obligate să se închidă spre stânga sau spre dreapta lor în funcţie de polaritate curentului şi a câmpului magnetic modulat de primar.. Cele două secundare identice vor livra la ieşire tensiunea care poate fi trecută printr-un redresor – stabilizator sau poate fi utilizată neredresată în funcţie de necesităţi. Se poate remarca că din una din ieşiri, după redresare este alimentat printr-o buclă oscilatorul care comandă primarul. Ca urmare sursa exterioară e necesară doar pentru pornire. De altfel această schemă exterioară de comandă şi control se poate aplica la toate generatoarele de acest tip ( şi la cele de care am vorbit anterior ! ). Şi iată o altă variantă constructivă :

MEG are un COP care e dat de inventatori ca fiind 5,4, dar teoretic

poate merge până la 100. Am spus noi mai sus că câmpul magnetic a magnetului permanent nu trebuie să fie cu foarte mult mai mare decât cel indus de primar. Prin faptul că are doi magneţi şi două secundare înţelegem potenţialul lui. Acelaşi potenţial îl au însă şi transformatorul lui Flynn ca şi cel al lui Gunderson.

Următoarele două transformatoare generator le voi prezenta cu titlu

informativ. Primul e obiectul brevetului american nr. 3,403,323 acordat pe la începutul anilor 1970 – transformatorul parametric.

Sunt în acea perioadă mai multe brevete acordate care au ca obiect transformatoarele parametrice (U.S. Patent of W.Z. Fam, U.S. Patent No. 3,716,734, (1973), U.S. Patent No. 3,648,205, to C.L. Wanlass (Mar. 1972)) .

Transformatorul parametric conform descrierii acestui brevet are faţă de transformatorul obişnuit două componente în plus : miezul şuntat


115

magnetic şi circuitul de ieşire rezonant. Aşadar cu toate că cele descrise de mine în paginile anterioare era cunoscut încă din urmă cu 40 de ani, au fost totuşi ţinute secret faţă de publicul larg.

Un generator extraordinar de puternic în comparaţie cu dimensiunea

lui este cel numit VTA Vacuum Triode Amplifier … nume dat de către colonelul Tom Bearden care l-a cunoscut pe inventatorul dispozitivului – Floyd Sweet, în ultimii lui ani de viaţă:

După cum se poate vedea ( imaginea din stânga e una de principiu,

iar dreapta arată realizarea practică a generatorului ) e vorba de un magnet din ferită cu dimensiunile de 150mm x 100mm x 25mm înfăşurat complet în trei bobine. În imagine este arătată doar câte o spiră pentru fiecare, dar ele au:

A= 600 spire de CuEm de 0,3mm, B= între 200 şi 500 spire CuEm 1mm, C= între 200 şi 500 spire CuEm 1mm.


116

Acest mic transformator bobinat direct pe un magnet ( sau între doi magneţi) a fost şi a rămas o mare enigmă deoarece e capabil să producă mai mult de 1KW la 120 V la frecvenţa de 60 Hz şi se autoalimentează.

Una din bobine după cum se vede (C) poartă numele de bobină de condiţionare. Pe această condiţionare se bazează funcţionarea generatorului. Condiţionarea constă în supunerea acestei bobine la o tensiune şoc de 20 000 V dată de un banc de condensatori simultan cu alimentarea ei cu un curent alternativ de 1A la 60 Hz, ceea ce face ca magnetul să devină instabil, lucru ce mai târziu în funcţionare îl va ajuta să intre în rezonanţă cu frecvenţa de reţea. Electricitatea dată de acest dispozitiv a fost numită de inventator electricitate negativă. Funcţionarea lui prezintă câteva ciudăţenii:

Prin alimentare la o tensiune de numai 9 volţi câţiva miliwaţi la 60 Hz, acesta poate furniza până la 1,5 KW la o tensiune foarte constantă (120 V), practic pentru această putere de câţiva miliwaţi suportă perfect consumuri variind de la 100 W până la 1,5KW,

Are nevoie de un consumator de cel puţin 25 W pentru a putea funcţiona,

La primele ore ale dimineţii puterea la ieşire scade, dar apoi îşi revine fără nici o intervenţie exterioară,

Aparatele de măsură nu mai indică nimic la puteri peste 1KW, Lumina dată de curentul livrat e o lumină caldă, specială, ceva

aparte, Se opreşte dacă nu mai are consumator, şi de asemenea în timpul

cutremurelor, Temperatura în jurul său scade foarte mult, Atingerea lui provoacă degerături instantanee, foarte dureroase. În timpul funcţionării se generează şi antigravitaţie – greutatea

generatorului scade cu atât mai mult cu cât sarcina lui e mai mare. Floyd Sweet a avut mari probleme în timpul vieţii lui cât a lucrat la

acest aparat. În mai multe rânduri i-a fost spart laboratorul de la facultate şi i-au fost furate notiţele şi distruse modelele experimentale, a fost ameninţat cu moartea de mai multe ori… lucruri care l-au făcut ca în ultima parte a vieţii să devină temător secretos şi paranoic rezultatul fiind că nu a încercat niciodată să breveteze generatorul. De altfel toate încercările făcute după moartea lui de a pune în funcţiune dispozitive asemănătoare, nu au avut aceleaşi rezultate. Practic deşi acestea funcţionau, nu prezentau stabilitate timp îndelungat.


117

Şi altele Înainte de a schimba definitiv subiectul să mai discutăm puţin despre

unele invenţii şi unii inventatori de prin secolul trecut. Unul ar fi Alfred M. Hubard din Seatle care prin 1920 a reuşit cu ajutorul unei bobine de 28 cm diametru şi 36 cm lungime să producă 125 V la 280 A ( 35 KW) tensiune cu care a alimentat un motor electric pentru a deplasa un vaporaş pe un lac din apropierea localităţii. Se cunosc puţine despre această întâmplare. Au rămas doar descrierile din ziarele vremii:

Bobina e de fapt un transformator al cărui primar bobinat pe un miez

din tije metalice e comandat de un oscilator, care se pare că pe atunci a fost unul mecanic.


118

Secundarul e format din opt bobine înseriate cu conductor bifilar, în acelaşi mod în care e construită bobina pentru electromagnet a lui Tesla. De altfel se pare că Hubard cunoştea foarte bine opera lui Tesla, fiind pasionat de munca acestuia.

De curând, Joseph H. Cater a reuşit să înţeleagă funcţionarea acestui

tip de transformator şi a postat pe internet la adresa www.geocities.com planurile de construcţie ale unui generator autoîntreţinut, foarte eficient, construit pe acest principiu.

Caracteristicile tehnice sunt următoarele :


119

Primarul format din cele 16 bobine mici e comandat de curent alternativ de 12 V cu frecvenţa între 50 şi 1000 Hz, ( autorul recomandă că funcţionează cel mai bine la cca. 300 – 400 Hz.) şi forma de undă sinusoidală, nu dreaptă. Puterea la ieşire este direct proporţională cu creşterea frecvenţei.

Primarul e construit din ţevi de PVC umplute cu tije de sârmă din

fier moale folosită la sudură. În spaţiile rămase libere se toarnă pilitură de fier. Peste ţevi se bobinează primarul.

Secundarul e construit în mod asemănător tot cu tije de metal într-o ţeavă de PVC, dar de astă dată sunt straturi de tije, peste care se bobinează conductorul secundarului, iar peste conductor se bobinează o fâşie de tablă, astfel încât bobinajul este prins în întregime între tijele de sudură şi fâşia de tablă:


120

Deşi se recomandă ca fâşia de tablă să fie placată cu aur, ( pentru o mai bună funcţionare la frecvenţe joase) acest lucru nu e obligatoriu. Tot ansamblul se introduce într-o cutie din tablă şi i se fac nişte capace dintr-un amestec de pilitură de fier şi material nemetalic.

Rezultă deci un transformator al căror straturi de bobinaj sunt încastrate în întregime în metal magnetic ceea ce îi măreşte foarte mult puterea câmpului electromagnetic.

Cam tot odată cu Hubard, un anume John Huston din Prineville –

Oregon a inventat un dispozitiv cu ajutorul căruia extrăgea căldura din aer. Pare a fi un strămoş al pompei de căldură. Patentul depus în 15 noiembrie 1926 a fost acordat în 11 noiembrie 1930 cu numărul U.S.1781062:

Un alt brevet depus în acea perioadă de Harry E. Perrigo, în 31

Decembrie 31, 1925, cu numărul 78,719, se referă la „Metodă şi aparat pentru acumularea şi transformarea energiei electrice eterice”


121

Tot pentru colectarea energiei radiante s-a emis la data de 16 ianuarie 1912 patentul U.S. nr.1014719 acordat lui Walter I. Pennock din Pennsylvania :

O mare enigmă a fost şi a rămas John Worrell Keely (1837-1898) din

Philadelphia – tâmplar şi mecanic care a anunţat în 1872 că a descoperit un nou principiu în producţia de energie. A reuşit să convingă industriaşi şi bancheri ai vremii şi a pus bazele unei companii Keely Motor Company în New York în 1872.

Generatoarele eterice concepute şi create de el au rămas enigmatice deoarece nu funcţionau decât în prezenţa lui. Datorită acestui fapt el este considerat de mulţi a fi fost un şarlatan. Alţii îi acordă credit, convinşi fiind că de fapt descoperise un alt fel de energie….

Cert este că exista cumva o misterioasă legătură psiho-energetică între el şi maşinile lui : dezintegratorul compus (1), motorul globular, motorul previsional (2), hidro – vacuo motorul(3), simpatetic negativ – atractorul (4), negativ atractor şi indicator (5), dinasfera muzicală ((6– interiorul ) şi 7):


122

Acum am să mă întorc la Viktor Schauberger pentru a vă vorbi puţin

despre una din invenţiile lui care ar putea dărui omenirii energie gratuită, dintr-o altă sursă inepuizabilă, şi anume din apele mării. Iat-o :

Să analizăm un pic ceea ce vedem aici. Este o ţeavă foarte lungă care

se duce până pe fundul mării, la capătul de jos are un sorb, iar la cel de sus ceea ce se vede în partea dreaptă a imaginii, adică un dispozitiv care permite amestecarea apei de adâncime, mai densă, mai rece şi puţin oxigenată cu


123

apa de suprafaţă. De fapt amestecul nu are loc efectiv, apa este împiedicată să se amestece, datorită materialului din care e formată partea superioară a conductei , material care permite doar trecerea oxigenului. Apa care este foarte densă şi lipsită de oxigen, va absorbi căldură şi oxigen atmosferic, ( care pătrunde prin conducta exterioară, vezi săgeţile orientate în jos) îşi va modifica densitatea şi va urca din ce în ce mai repede pe coloană. Aici, la capătul superior va fi deversată în mare, nu înainte ca întreaga energie acumulată în drumul ei să o predea prin intermediul unei turbine centripete, către un generator electric.

Un dispozitiv ingenios, simplu, uşor de exploatat şi întreţinut, care nu consumă nici un fel de combustibile pentru a produce energie. Oare de ce n-am auzit de el ?...

Şi aici ar fi cazul să mai arăt alte două dispozitive energetice concepute prin anii 70 – 80 pe care le-am extras dintr-o carte veche apărută la editura Albatros. Iată-le:

Deşi constructiv pare asemănător, dispozitivul din stânga (A) este de

fapt o pompă de căldură uriaşă, în care amoniacul preia temperatura ridicată a suprafeţei, se evaporă, trece prin turbina unui grup energetic, după care curge spre fundul mării unde se condensează, de unde urcă din nou reluând ciclul. Ca orice pompă de căldură pentru a produce, consumă, iar coeficientul de performanţă este la fel ca al oricărei pompe de căldură – în jur de 3 – 4.

În partea dreaptă avem o pompă acţionată de energia valurilor. O coloană de aspiraţie ( 1) fixată sub un flotor (3), în capul căreia se află o supapă unidirecţională (2). Când valul o ridică supapa se închide, când valul coboară, supapa se deschide, iar apa urcă spre rezervorul de acumulare (6) şi de unde se scurge spre mare prin palele turbinei (4) unui generator (5). Pompa aceasta e unul din cele mai eficiente sisteme de valorificare a


124

energiei valurilor, o asemenea coloană cu un rezervor de 4 – 5 m diametru putând colecta cam 300 kW.

Un alt generator interesant este miniromagul:

După cum se vede este un generator rotativ autoîntreţinut. Pentru a

funcţiona trebuie adus la viteza de rotaţie care să-i permită să funcţioneze apoi singur. Pentru miniromag aceasta e de 2100 rotaţii pe minut. E format dintr-un platou din aluminiu prin centrul căruia trece axul rotorului. Pe acest platou se află o ţeavă de cupru de diametru mare, pe care sunt bobinate mai multe bobine. În această ţeavă se află de asemenea un rotor din material izolator în care sunt încastrate radial în poziţie verticală, şase perechi de magneţi, care la rândul lor înainte de încastrare au fost la rândul lor bobinaţi.


125

Din imagine se observă cum, curentul electric indus în bobine de

trecerea magneţilor prin faţa lor, este trimis spre bobina următoare, ceea ce face ca rotorul să fie atras spre ea şi astfel se întreţine automenţinerea rotirii generatorului.

Dacă miniromagul are diametrul de cca. 10 cm şi produce 25 W - 3,5 V la 7 A, varianta sa mai mare – romagul are diametrul de 55 cm şi produce 37,3 KW ( 50 cai putere). Eu nu am găsit cine l-a inventat sau ce tensiune furnizează romagul. Dar presupun că depinde de felul cum sunt calculate bobinele şi puterea magnetică a magneţilor folosiţi. Oricum sunt dispozitive care funcţionează undeva în lume şi despre care noi nu am auzit nici la radio, nici la tv., nici nu am citit pe undeva.


126

Maşinile Dacă am face un sondaj cu întrebarea „de ce anume sunteţi mai

mândru în legătură cu cele ce vă înconjoară ?” probabil că 90 % dintre respondenţi ne-ar da răspunsuri de genul, casa mea, maşina mea, locul meu de muncă, podul, clădirea, vaporul sau avionul cutare la care-am lucrat…etc.

Acum, încercaţi să închideţi ochii şi imaginaţi-vă o metropolă. Foarte probabil că prima imagine care vă vine în minte e un oraş cu clădiri mari, din oţel, beton şi sticlă, cu şosele largi supraaglomerate, cu mult fum şi aproape sigur prea puţină verdeaţă.

Suntem mândri de civilizaţia pe care am edificat-o pe planetă, în ciuda poluării, aglomeraţiei, răutăţii noastre generale, şi agresiunilor de tot felul asupra mediului înconjurător.

Atât întrebarea despre care am spus mai sus cât şi exerciţiul de imaginaţie are în centrul lor maşina, de orice fel ar fi ea, fie personală, utilitară – camion, excavator etc., vapor sau avion…. Toate fără excepţie au edificat civilizaţia de care suntem mândri şi toate fără excepţie funcţionează cu petrol – benzină sau motorină…

Şi în spatele fiecărei maşini, de orice fel ar fi ea stă o întreagă industrie de care, de foarte, foarte puţine ori suntem conştienţi.

Pentru a se construi o maşină conlucrează, industria de explorare şi extracţie şi prelucrare de materii prime ( minereu de orice fel) industria siderurgică şi de prelucrare primară a metalului (oţelării şi laminoare – de ţagle, ţevi sau table), un număr de întreprinderi mecanice, cea a prelucrării maselor plastice şi cauciucurilor, industria sticlei, a vopselurilor, a metalelor neferoase, precum şi producătorii de baterii şi a altor produse electrice şi electronice. În cazul vapoarelor şi a avioanelor mai intervin şi industria mobilei, cu tot ce implică ea.

Pentru exploatarea de zi cu zi a unei maşini conlucrează industria de explorare şi exploatare a hidrocarburilor, industria de rafinare a acestora ( producătorii de benzine motorine şi uleiuri), producătorii de piese de schimb ( aproape aceiaşi structură industrială care a fost necesară la producerea autovehiculului respectiv), industria de service precum şi industria de distribuţie şi comercializare a tuturor acestor produse. În plus prosperă pe lângă un autovehicul, de orice tip ar fi el, o întreagă armată de birocraţi implicaţi în finanţarea acestui sistem, o altă armată de birocraţi implicaţi în perceperea taxelor ( de mediu, impozite, etc. ), în asigurări, şi percepere de taxe de utilizare a drumurilor publice. Pe de altă parte tot legat de autovehicule o întreagă industrie care asigură construcţia, întreţinerea şi exploatarea infrastructurii, necesare deplasării – şosele, poduri, căi ferate, aeroporturi, etc.


127

În plus ar mai trebui spus că agresiunea autovehiculelor asupra mediului nu se rezumă doar la faptul că emană în atmosferă noxe de tot felul ( sunt implicate în poluarea atmosferică creată de motoarele cu ardere internă peste 100 de substanţe foarte toxice ) care provoacă tot felul de boli de la simple alergii până la tot felul de forme de cancer.

În afară de tot felul de gunoaie lăsate care pe unde se nimereşte, părţi componente ale vehiculelor, sau ambalaje ale materialelor de întreţinere şi exploatare, autovehiculele agresează mediul mult mai departe decât ne-am putea închipui. Unul ar fi bine cunoscutul efect de seră dat de creşterea cantităţii de CO2 din atmosferă. Această încălzire are ca efect o perturbare a întregului motor hidroclimatic planetar. Furtunile din ce în ce mai dese şi devastatoare, nu distrug doar clădirile în care locuim şi lucrăm, prin vijeliile din ce în ce mai sălbatice, dar apar fenomene de neconceput până în urmă cu câţiva ani ( tornade în ţara noastră !) dar ploile încărcate cu toate noxele eliminate de miliardele de autovehicule, devin hiper-acide, şi atacă direct tot ceea ce spală, inclusiv solul şi subsolul, iar din subsol toate aceste noxe ajung în stomacurile noastre căci sunt absorbite de vegetaţie şi prin ea pătrund pe tot lanţul trofic. Aşa că noi cu autovehiculele de care suntem mândri, care merg cu petrol, ne otrăvim însăşi alimentele pe care le consumăm. Deci toate aceste noxe le ingerăm pe două căi ( una prin respiraţia unui aer din ce în ce mai poluat şi a doua prin alimentaţie ).

Nu vi se pare ciudat faptul că deşi medicina şi industria farmaceutică este de zeci de ori mai dezvoltată decât era acum 150 de ani, numărul de decese raportat la mia de locuitori a crescut de multe ori ? de aici se desprinde faptul că industria auto cu tot ce implică ea întreţine şi o sumedenie de medici şi farmacişti superfericiţi de deteriorarea explozivă a stării de sănătate a populaţiei.

Practic întreaga civilizaţie umană actuală se bazează pe autovehiculele care funcţionează cu petrol. Şi totul, absolut totul este finanţat prin bănci… Inclusiv genocidul generalizat în acest mod. Mai adăugaţi aici toate experienţele militare iresponsabil-criminale gen HAARP şi altele care agresează direct straturile superioare ale atmosferei, (pur şi simplu fierbe cu microunde straturile superioare distrugând în special ozonul şi creând straturi ionice de noi gaze care în loc să oprească razele periculoase venite din cosmos din contră le concentrează ), şi făcând ca puterea de protecţie a atmosferei să scadă simţitor – şi astfel o din ce în ce mai mare cantitate de raze gama, şi alte tipuri de radiaţie solară şi cosmică să ne ardă zilnic de dimineaţă până seara şi veţi înţelege cam care e situaţia globală actuală.

Şi totul pleacă de la o mână de descreieraţi instalaţi comod la conducerea trusturilor bancare internaţionale, şi pe care nu-i interesează


128

decât câştigul lor personal, prin orice mijloace. Şi cum ei, bancherii controlează exploatările şi prelucrarea petrolului, care se află la rădăcina întregii civilizaţii actuale, poate veţi începe să înţelegeţi cum, automobilul este unul din principalele instrumente de câştig ale lor, dar prin asta şi un instrument criminal. Dar pe ei nu-i interesează faptul că câştigul lor personal duce la decesul a tot mai mulţi pe an ce trece. Din contră sunt fericiţi. Pentru că odată cu creşterea populaţiei globului, le cresc şi conturile bancare, dar în acelaşi timp îşi simt tot mai mult ameninţată poziţia de privilegiaţi conducători ai lumii. De aceea au luat şi iau măsuri. Prin faptul că au un cuvânt greu de spus oriunde pe planetă, influenţa lor crescândă a dus treptat, treptat în ultimii 100 de ani la o din ce în ce mai mare dezvoltare a aparatului opresiv din subordinea fiecărui guvern de pe planetă, şi prin asta a întregii planete.

Iar noi cei mulţi, de câte ori încercăm să spunem că nu suntem de acord cu militarizarea, cu războaiele, cu poluarea, cu experienţele militare, cu proliferarea unor boli lansate fie din greşeală fie voit la scară planetară, cu moartea miilor de specii pe întreaga planetă suntem întâmpinaţi de armate de scutieri înarmaţi până-n dinţi…

Şi suntem calificaţi drept anarhişti. Urmăriţi o săptămână jurnalele de actualităţi. E imposibil să nu observaţi acest fapt.

Veţi spune că-s defetist sau că fabulez. Ia mai gândiţi-vă !... şi citiţi cu atenţie ultimul capitol.

Unii dintre dumneavoastră poate că ştiau aceste lucruri, sau doar le bănuiau, alţii nu le ştiau de loc. Dar pentru toţi în momentul în care v-aţi dat seama de ele probabil că v-aţi dorit să conduceţi un autovehicul cu un altfel de motor. În acel moment poate că v-aţi gândit la un vehicul hibrid sau de ce nu în totalitate electric. Eraţi convins că trebuie să se găsească şi aşa ceva de vreme ce an de an marii producători ai industriei auto prezintă la saloanele auto modele hibride, sau chiar în totalitate electrice,. Curând însă v-aţi dat seama că acest lucru nu se poate. Că astfel de vehicule nu există. Când aţi întrebat probabil vi s-a spus că sunt doar în stadiu de cercetare, experimental etc. Şi dacă pe undeva aţi depistat vreun model aţi rămas stupefiat de preţul exorbitant al modelului respectiv. Şi în scurt timp aţi ajun să gândiţi la fel ca cei ale căror afirmaţii le-am luat de pe un forum de discuţii (softpedia):

„tâmpenii... Maşina electrică nu există pentru că nu o cumpără

nimeni. Nu la 30-50 000$ numai acumulatorii... Nu există tehnologie viabilă pentru stocarea energiei electrice care să fie măcar comparabilă ca şi cost cu stocarea chimică din petrol. Nu este nici o conspiraţie, ba este chiar o competiţie între firmele in domeniu, doar ca deocamdată... asta este


129

situaţia. S-a calculat că un autobuz cu baterii electrice îşi amortizează costul în 3 milioane de km rulaţi, la preţul de 100$ barilul. Între timp preţul petrolului a scăzut, deci distanţa necesară amortizării s-a dublat.”

Sau : „Să zicem că sunt ecologist, şi că situaţia materială îmi permite să

ignor diferenţa de preţ, sau că maşinile electrice ar ajunge la acelaşi preţ ca şi cele convenţionale. Tot nu mi-aş cumpăra aşa ceva, până în momentul în care ar avea aceleaşi caracteristici de putere, cuplu, viteza, şi, în primul rând, autonomie. În plus, pe lângă autonomie, ar trebui ca, după descărcarea acumulatorului, să am posibilitatea să-l încarc la loc şi sa plec mai departe în 15 minute, sau să am un altul de rezerva, şi să-l pot înlocui singur; daca eu am de făcut un drum de 1.000 de km, iar la jumătatea lui trebuie să mă opresc şi să stau 8 ore cu maşina-n priza nu mă interesează acea maşina, poate costa şi 1/2 din maşina mea.”

Sau: „Atunci când o tehnologie devine matura atunci e introdusă pe scară

largă şi produce şi bani. Cum ar vrea ecologiştii, să fie înlocuite toate maşinile actuale cu maşini electrice? Ar fi bine, dar atâta timp cât nu sunt fiabile asta nu se poate. Nu te poţi urca într-un vehicul şi să nu ştii daca poţi ajunge la destinaţie. Eu zic să stăm liniştiţi, încet, încet tehnologia va evolua şi vom avea maşini electrice performante. Dar asta nu se poate face peste noapte, cât ar bate din palme proştii care susţin teoria încălzirii globale datorata emisiilor de CO2 .”

Şi: „…dacă e vorba de maşina pe baterii sunt de acord să moară.

Pentru că este o involuţie a maşinii pe petrol. Practic toate convenientele maşinilor pe petrol sunt scoase la maşina electrica. Ergonomie , simpla utilizare , utilitate zilnică. Bateriile sunt foarte grele , se încarcă foarte greu, e foarte greu să stai cu cablul conectat la maşina când stai la bloc , etc. … numai inconveniente , ca să nu mai spun de autonomia infectă.”

Cred că nu ar fi nevoie să caut mai mult de o jumătate de oră pe

internet pentru a mai adăuga zeci sau poate chiar sute de asemenea păreri.


130

De unde vin părerile acestea ? Nu vă grăbiţi. Doar credeţi că ştiţi. Dar vă spun eu că mai degrabă cred că nu ştiţi…

Aşa că hai să analizăm puţin… Să ne gândim puţin cât suntem de mulţumiţi de autovehiculul pe

care-l conducem ( dacă-l avem ); şi ar fi bine aici să facem o mică sistematizare cu plusuri şi minusuri. Le voi înşira pe rând aşa cum îmi vin în minte, fără a avea pretenţia că le voi fi atins pe toate şi sperând că măcar le voi atinge pe cele mai importante.

+ este spaţioasă sau mică, este de orice dimensiune ne dorim şi de orice formă,

+ se fabrică într-o gamă largă de puteri, şi poate fi cu tracţiune pe faţă, pe spate, sau integrală,

+ are preţuri de la cele accesibile celor mai puţin înstăriţi până la cele la care nu au acces decât bogătaşii – adică e pentru toate buzunarele,

+ oriunde ne-am deplasa cu ea pe suprafaţa planetei ( cu excepţia marilor deşerturi, a pădurilor tropicale şi a vârfurilor de munte ) vom găsi carburant pentru a ne putea continua drumul,

+ cam tot aceiaşi situaţie este şi pentru piesele de schimb şi service. − obligaţia de a executa regulat reparaţii de întreţinere, la un motor

foarte complicat cu sute de componente care se pot strica oricând, − orice reparaţie sau întreţinere presupune a ne murdări cu tot felul

de substanţe urât mirositoare, − preţul tot mai mare al carburantului de la an la an, − poluarea, Dacă primele două minusuri nu sunt chiar de speriat, al treilea şi al

patrulea ne pun serios pe gânduri ( dacă suntem cât de cât oneşti şi mai ales dacă ştim să vedem dincolo de toate reclamele cu care suntem bombardaţi zilnic de către marii producători de maşini ). Şi oricât ar părea de ciudat, mai ales în lumina celor pe care le-am spus anterior aceste două minusuri sunt covârşitor de grele, depăşind cu mult toate plusurile.

Acum să ne întoarcem un pic la paragrafele anterioare şi să încercăm

să aflăm de unde ni s-a format convingerea că maşinile electrice sunt ceea ce rezultă din cele patru citate anterioare.

Să luăm la puricat cele patru citate. E adevărat, maşinile electrice cu toate că sunt prezentate la fiecare salon auto ca o alternativă la maşina clasică, se caută pe orice cale evitarea scoaterii lor pe piaţă. Şi unul din motivele invocate este că nu există cerere. Din păcate nu spune nimeni că această cerere lipseşte tocmai pentru că preţul de vânzare a acestui tip de maşină este exagerat de mare. Veţi spune că e normal, bateriile şi motoarele


131

sunt foarte scumpe. În plus nu cred că a văzut cineva dintre dumneavoastră vreo reclamă la maşinile electrice în vreun mijloc mas-media.

De fapt preţul de producţie al unui autoturism electric este mult mai mic decât cel al unui autoturism clasic. În plus cererea este suprimată şi prin faptul că puţinii producători de maşini electrice caută în mod intenţionat să le facă mai puţin aspectuoase, mai puţin confortabile sau mai puţin utile. Nu vă grăbiţi să mă contraziceţi căci voi aduce argumente pentru tot ceea ce spun în chiar rândurile următoare.

Maşinile electrice se construiesc fie cu un singur motor şi o cutie de viteze automatică fie cu motoare pe fiecare punte fie cu motoare pe fiecare roată ( practic butucul roţii e un motor). Oricare ar fi soluţia constructivă costurile de producţie ale unui motor electric în comparaţie cu unul cu ardere internă sunt de maximum 10 – 15% din preţul de producţie al unui motor cu ardere internă. Şi acum bateriile… Aici e o întreagă poveste.

Să amintim aici faptul că Tesla nu a realizat doar un automobil electric. Primul model pe care l-a realizat şi l-a testat pe distanţa New York City – Buffalo mergea cu un mic motor electric cu o turaţie de 30 000 de rotaţii pe minut, redusă printr-un sistem hidraulic ingenios la 1800.

Maşina mergea nu cu acumulatori ci cu o baterie a cărui electrod negativ putea fi schimbat în câteva minute de oricine. Bateria era capabilă să asigure cu o placă negativă o autonomie de 500 Km. Aici ar trebui spus că acest tip de baterii primare, sunt cunoscute. Iată-le:


132

E vorba de un gen de baterii, ale căror electrod pozitiv (anod) este aerul iar cel negativ (catodul) care se consumă e o placă metalică care poate fi schimbată foarte uşor în momentul degradării lor, de către oricine. Prima, cea din stânga, este pila Litiu – Aer, al cărei anod este o placă de grafit poros prin care pătrunde uşor aerul, iar catodul este o placă de litiu ţinută în contact cu catodul printr-un resort. Între anod şi catod se află o membrană poroasă prin care electrolitul ( apă ) intră în contact cu ambii electrozi. În timpul funcţionării pilei bioxidul de carbon din aer trecând prin hidroxidul de litiu care se formează pe anod produce un precipitat insolubil – carbonatul de litiu care trebuie eliminat periodic. O baterie construită cu asemenea celule poate asigura o autonomie de 1800 Km cu un anod. Pe parcursul acestei distanţe se fac câteva scurte opriri pentru alimentarea cu apă proaspătă. Bateria e construită cu o baie de colectare a precipitatului ( care se reciclează ).

Cea de-a doua pilă la fel de eficientă dar mai simplă în exploatare este cea Aluminiu – Aer. Pila aluminiu aer are o energie specifică de 400Wh/kg şi e mai simplă constructiv. Catodul e placa de aluminiu, care se schimbă. Anodul e format dintr-o membrană poroasă. O faţă a membranei poroase e în contact cu aerul umidificat, (venit din exterior) iar cealaltă faţă este în contact cu electrolitul – sodă caustică ( hidroxid de sodiu 10 – 30% ) care scaldă şi anodul. În funcţionare electrodul de aluminiu se dizolvă în electrolit astfel că soluţia de hidroxid de sodiu se încarcă cu oxid de aluminiu. Electrolitul se trece printr-o baie de cristalizare unde se colectează hidroxidul de aluminiu (hidrargilită). Hidrargilita e materie primă pentru industria de aluminiu. Deci anodul nu se pierde… După îndepărtarea hidrargilitei din electrolit, se adaugă apă pentru compensarea concentraţiei sale înainte de a-l aduce din nou în pilă. Un autoturism dotat cu o baterie de 60 de asemenea celule cântărind în total 250 kg, străbate 4500 de km cu opriri pentru adăugarea de apă şi eliminarea hidrargilitei ( se face în cinci, zece minute ) la câte 450 km. După 4500 km plăcile de aluminiu se schimbă.

Atât schimbarea plăcilor cât şi adăugarea apei şi eliminarea hidrargilitei sunt operaţii la fel de simple ca acţiunea de umplere a rezervorului la staţiile de carburanţi.

Acum să vorbim de bateriile clasice. De fapt care-i problema bateriilor ? Bateriile alcaline zinc/carbon al căror electrolit este hidroxidul de potasiu încetează să funcţioneze după ce se consumă, chiar dacă electrodul negativ ( zincul) nu e distrus prin corodare. Prin reacţiile chimice din interiorul bateriei electrozii sunt acoperiţi cu o peliculă de hidrogen, care împiedică continuarea reacţiilor. Pentru aceasta în interiorul bateriei în afară de electrolit se introduce şi un depolarizator care are rolul de a anihila


133

această depunere de hidrogen, Ei bine de peste un secol în construirea bateriilor se foloseşte ca depolarizator bioxidul de mangan. De fapt bateria încetează să funcţioneze pentru că aceasta-i cel ce se consumă. Deşi există şi a existat un depolarizator mult mai eficient, şi anume oxidul de plumb ( folosit încă din 1890 la tramvaiele new-yorkeze), se continuă folosirea bioxidul de mangan. De ce ? Pentru că astfel vom cumpăra mai des baterii…

La Muzeul Naţional Tehnic „Dimitrie Leonida” din Bucureşti există

o baterie pe bază de aur şi platină cu electrolit acid sulfuric de înaltă puritate, care funcţionează neîntrerupt de la fabricarea ei în 1950. Cel ce a inventat-o şi a construit-o (Nicolae Vasilescu-Karpen (n. 28 noiembrie 1870, Craiova - d. 2 martie 1964, Bucureşti)), a dat asigurări că această baterie nu se va consuma niciodată, practic fiind nemuritoare. Şi de asemenea a dat asigurări că poate fi construită la orice dimensiune şi pentru orice consum…

Foarte puţini sunt cei ce ştiu de ea. Nu prea a fost expusă în ultimii ani, e ţinută într-un seif, iar de când a fost produsă, anumite cercuri din exteriorul ţării fac presiuni pentru a o achiziţiona. Iat-o :

Acum să vorbim despre acumulatori. Da. Acumulatorii auto clasici,

sunt grei şi se încarcă greu, iar preţul lor nu foarte mic ( dar e mare prin creştere forţată şi artificială, căci preţul lor de producţie e cam 10% din valoarea de comercializare ) . Ceea ce nu ştiţi este că există tot de aproape


134

100 de ani o serie întreagă de alte tipuri de acumulatori. Pe unii dintre ei deja îi folosim curent în aparatele foto digitale ( acumulatorii format AA sau A4 – NiMH – Nichel Metal Hidrid), sau în telefoane, camere de luat vederi şi laptopuri ( Litiu Ion). Deşi nu sunt printre cei mai eficienţi, sunt foarte buni. Pentru cei care nu ştiu, folosirea unui aparat foto digital cu baterii cumpărate din comerţ, duce la reuşita realizării a doar 10-30 de fotografii, în vreme ce folosirea acumulatorilor NiMH permit să se facă cam de zece ori mai multe la o încărcare a acestor acumulatori. De altfel, capacitatea acestora se apropie vertiginos de 3 Ah, în vreme ce încărcătoarele electronice tot mai performante permit încărcarea lor în timpi tot mai scurţi.

Acumulatorii litiu – ion deşi pot furniza curenţi mai mici pe unitatea de timp faţă de cei NiMH au avantajul că au o rată de descărcare calculabilă, ceea ce permite să se calculeze cu o aproximaţie destul de bună timpul cât vor mai funcţiona. De aceea laptopurile ne pot arăta cu precizie de două trei minute cât timp mai e până rămânem fără curent, iar telefoanele digitale ne arată pe ecran câte „liniuţe mai avem în baterie”.

Toate aceste tipuri de acumulatori sunt de asemenea comercializaţi la preţurile la care sunt comercializaţi dintr-un interes anume. Trebuie să ştiţi că dezvoltarea tehnologică actuală permite ( şi chiar o face ) construcţia acestora la aceleaşi costuri de producţie ca şi cele mai ieftine baterii chinezeşti zinc/carbon. Numai că cineva a hotărât că trebuie comercializaţi la preţul echivalent al bateriilor pe care le înlocuiesc. Deci dacă un acumulator e încărcat de 1000 de ori el trebuie să coste cât 1000 de baterii…

Ceea ce iar nu se ştie, este că aceşti acumulatori nu sunt cei mai performanţi. Există unii mult mai buni. Dar aceştia deşi se produc după aceleaşi tehnologii şi au aceleaşi costuri de producţie ca cei pe care-i ştim şi-i considerăm insuficient de eficienţi, ei sunt folosiţi doar de elite, de armate, sau institute de cercetări. De peste 50 de ani armatele lumii folosesc acumulatorii Ag – Zn care se comportă la fel ca cei litiu ion, dar au o densitate energetică cam cu 50 % mai mare. Aceşti acumulatori argint zinc, sunt de două feluri– zinc şi oxid de argint sau argint şi oxid de zinc în electrolit soluţie apoasă de hidroxid de potasiu sau altele asemenea. În plus aproape întregul acumulator poate fi reciclat, gradul de distrugere al lui prin folosire îndelungată fiind extrem de mic.

Un alt lucru pe care nu-l ştiţi probabil, este că există şi un anumit tip

de acumulatori foarte puternici care se pot încărca în doar câteva zeci de secunde.

Aceştia sunt acumulatorii… Litiu – Ion . Aţi făcut ochii mari ?!


135

Da. Prin adoptarea unei anumite tehnologii de construcţie aceştia se pot încărca practic instantaneu, fără a se încălzi şi fără a exista riscul exploziei lor. Prin această tehnologie de construcţie, se şi prelungeşte mult viaţa acumulatorilor respectivi şi de asemenea le creşte şi capacitatea.

Acum să discutăm despre fiabilitatea unui autovehicul electric. Autovehiculele electrice prin faptul că motorul electric poate fi construit să funcţioneze la turaţii nicicând visate pentru un motor cu ardere internă, şi mai ales a faptului că un asemenea motor e mult mai ieftin şi mai uşor decât unul cu ardere internă, rezultă un drum deschis spre performanţe din partea maşinii electrice. Şi aceste performanţe chiar există. O maşină electrică poate accelera de la 0 la 100 Km/h în doar 4 – 6 secunde. În plus e complet nepoluantă, nu face zgomot, şi în general poate foarte uşor întrece orice maşină echipată cu motor cu ardere internă. În ce priveşte întreţinerea unei maşini echipate cu motor electric apare o simplificare drastică – nu mai avem mii de piese componente, nu mai trebuie făcut schimbul de ulei, nu-i trebuie agent de răcire ( se răceşte cu aer), nu are carburator sau injector care să se înfunde, şi una peste alta automobilul electric dacă ar intra pe piaţă, cam în doi trei ani ar lua locul celui clasic, în plus ar cădea cam două treimi din industria petrochimică ( o treime o reprezintă industria maselor plastice şi cauciucurilor artificiale ), ar dispărea tot lanţul de comercializare şi livrare a carburanţilor şi uleiurilor şi de asemenea şi două treimi din service. Ar dispărea o importantă sursă de venituri la buget reprezentată de taxele de poluare, şi probabil multe altele care nu-mi vin în minte pe moment.

De altfel ar trebui să aflaţi ( acei dintre dumneavoastră care nu ştiaţi,

şi eu cred că majoritatea ) că de fapt atunci demult, pe la sfârşitul secolului 19 şi începutul celui trecut, numărul de maşini echipate cu motor cu ardere internă care se aflau pe şosele era mai mic decât cel al celor echipate electric. Imaginile următoare şi cele de mai sus reprezintă asemenea


136

autovehicule electrice. Ce s-a întâmplat însă după acea perioadă… este urmarea arivismului şi lăcomiei din cercurile industrial bancare.

General Motors Company… Toată lumea a auzit de ei… dar nu toată

lumea ştie că pe la începutul secolului trecut au cumpărat prin intermediul unor firme fantomă, marile reţele de transport public electrificat ( tramvaie şi troleibuze ) din metropolele americane, pentru a le desfiinţa şi înlocui apoi cu autobuze proprii echipate fireşte cu motoare pe benzină…

Mulţi ani mai târziu s-a aflat acest lucru şi au fost traşi la răspundere

juridică, dar totul s-a muşamalizat căci conducerea firmei deja avea conexiuni adânci în cercurile financiar bancare, şi influenţă foarte mare în cercurile politice (aceiaşi atitudine şi mentalitate o au şi ceilalţi mari producători auto de pe întregul glob)…


137

Şi tot ei, acum nu prea mulţi ani (1996) aruncând praf în ochii populaţiei au cheltuit câteva sute de milioane de dolari, înfiinţând o fabrică separată pentru a produce un autovehicul electric competitiv. Au cerut chiar statului să promulge o lege care să impună tuturor producătorilor de autovehicule, ca un procent de cca. 5 – 10 % din producţie să fie reprezentat de autovehicule complet nepoluante. Şi astfel s-a născut EV 1. Maşină în multe privinţe superioară celor mai multe autoturisme de pe şoselele Californiei şi Arizonei. S-au cheltuit milioane de dolari pentru reclame publicitare cu această maşină, reclame care nu au fost niciodată difuzate. Maşinile nu au fost vândute însă, ci date în lizing. Şi printre sutele de proprietari au fost şi personalităţi. Vedeţi două chiar mai jos, şi de asemenea vedeţi că maşina nu era totuşi nici foarte urâtă şi pe deasupra atingea viteze destul de mari ( 80 de mile pe oră înseamnă 128 Km pe oră ):

Ei bine, zece ani mai târziu toate aceste maşini au fost retrase din

circulaţie de către firmă, cu toate că toţi, dar absolut toţi utilizatorii lor au vrut să le cumpere, şi au fost distruse. Toate. Nimeni, nici chiar Mel Gibson sau Tom Hanks nu au putut să le cumpere. Pur şi simplu GMC nu a vrut să le vândă. Le-a distrus. Toate acele sute de maşini.


138

La fel au procedat toţi producătorii de autoturisme electrice. Şi încă

din câte ştiu eu pe plan mondial nimeni, nici un producător de autovehicule electrice nu le vinde. Sunt doar închiriate cu dreptul de a fi retrase şi distruse în orice moment.

Aşadar din cele spuse până acum probabil că aţi înţeles deja că

tehnologia care să scoată maşinile electrice pe piaţă la un preţ competitiv, şi cu caracteristici comparabile cu al autovehiculelor normale există de mult.

Numai că există şi un motiv întemeiat pentru care noi nu ştim de ele, şi nici nu învăţăm în şcoli. Nu se vrea să ştim – cum spunea în urmă cu câţiva ani regretatul istoric Augustin Deac… Altfel ne-am apuca şi am cere asemenea maşini în locul celor cu motoare cu ardere internă….

La noi în ţară au existat şi există încă o serie întreagă de inventatori

în domeniul auto. În 1880 Dumitru Văsescu - construieşte automobilul cu motor cu

aburi. În 1908 Lazăr Edeleanu pune la punct şi efectuează prima rafinare în

lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf. Procedeul şi drepturile depline de utilizare a lui au fost vândute statului american, pentru că cel român nu s-a arătat interesat. Ulterior când noi am avut nevoie să rafinăm petrolul, în prima rafinărie din ţara noastră, ne-am văzut obligaţi să cumpărăm aceste drepturi de la americani.

Să pomenim şi pe Aurel Persu care obţine brevetul de invenţie nr. 402 683 în 19 septembrie 1924 pentru un automobilul fără diferenţial, cu motor în spate (de forma „picăturii de apă”), automobil aerodinamic revoluţionar la acea vreme.


139

În 1925 Traian Vuia realizează generatorul de abur cu ardere în

cameră închisă şi cu vaporizare instantanee. Aici trebuie să vorbim şi de motorul Ruşeţel.

Mihai Ruşeţel a inventat motorul cu apă! „Cazul Ruşeţel”, este elocvent pentru geniul românesc dar şi pentru „talentul” cu care ne risipim forţele şi putem să ne pierdem valorile.

„…Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în ianuarie 2001. Până atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de a cesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la „Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei… Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe „cazanul Traian Vuia”, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel-electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar a centralelor termoelectrice.

Motorul cu apă, conform invenţiei este alcătuit dintr-un şasiu 1, pe

care sunt fixate nişte pistoane 2, îmbrăcate de un cilindru mobil 3, care are încastrat la mijloc un cap incandescent 4. Capul incandescent 4 este format


140

dintr-o placă ceramică sau de fontă, de mare rezistentă electrică şi termică, care are, la interior, o rezistenţa electrică de înaltă putere.

La exteriorul cilindrului 3, în dreptul capului incandescent 4, sunt montate nişte bolţuri 5, diametral opuse, pentru fixarea unor biele 6, iar la baza pistoanelor 2, pe şasiu, este montat câte un arbore 7. Pe arborele 7. se află câte două excentrice, la capete, pentru montarea bielelor 6, două came 8, pentru închiderea/deschiderea unor supape de evacuare 9, precum şi o camă 10, pentru acţionarea unei supape de admisie 11.

Funcţionarea motorului cu apă are loc după cum urmează: prin pulverizarea apei asupra capului incandescent 4, aflat la o distanţă minimă faţă de pistonul 2, are loc fenomenul de calefacţie, apa vaporizează, ceea ce produce deplasarea cilindrului dublu mobil 3 faţă de pistonul 2, antrenând cele patru biele, respectiv cei doi arbori, în mod alternativ. Faza de admise dintr-un cilindru corespunde cu faza de evacuare din celălalt cilindru şi invers, după care ciclul se reia.

Prin variaţia cantităţii de apă introdusă în cilindri, se realizează variaţia de putere.

„Motorul Ruşeţel” foloseşte drept combustibil doar apa, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apă, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încântat. „Reuşita ar fi un miracol, şi cred că în asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super-Nobel” „.

După cum se poate vedea, motorul Ruşeţel este un motor care deşi funcţionează cu apă, nu consumă decât energia electrică din baterie, dată de alternator. Apa intră în motor ca lichid şi iese pe eşapament ca vapori care pot circula printr-un radiator de încălzire înainte de a ieşi în atmosferă.

E un motor genial. Pe cât e de genial, probabil că niciodată nu-l vom vedea montat pe vreo maşină pe vreo linie de producţie din lumea asta, aşa cum nu l-am văzut nici montat pe vreun autoturism marca Dacia, până în prezent. De minţit toţi ştim să minţim, şi se pare că atunci când conducem vreo structură, fie ea întreprindere, partid politic sau altceva, o facem cu o şi mai mare uşurinţă şi neruşinare…

Un alt român care de asemenea încă trăieşte, este probabil cel mai

prolific inventator român actual. E vorba de inginerul de aviaţie Iustin Capră. De-a lungul celor 50 de ani, Virgilius Justin Capră a inventat tot


141

felul de maşinuţe şi aparate de zbor neconvenţionale ( peste 70 ). Probabil că toţi românii l-au văzut din când în când apărând pe micile ecrane cu micuţele lui maşinuţe şi scutere, motorizate atât cu motoare cu ardere internă foarte economice, cât şi cu motoare electrice.

Născut în 1933 la Magureni, în judeţul Prahova, venerabilul domn Capră deţine peste 25 de brevete de invenţii pentru „Automecanica”, şapte prototipuri de aparate de zbor, peste 60 de prototipuri de vehicule cu două sau trei roţi, dintre care aproape jumătate cu propulsie electrică şi 15 motorete dintre care 10 se încarcă la priza. O altă invenţie genială a lui Capra este autoturismul care consumă un litru de benzina la 100 de km (Virgilius S – dreapta sus) şi aerodina cu decolare şi aterizare verticală, care i-a fost confiscată de comunişti din cauză că se temeau să nu fugă cu ajutorul ei din ţară.

Iată ce părere are el despre maşini în general părere desprinsă dintr-

un interviu din presă: „– Care sunt preocupările dv. actuale? – De câteva decenii sunt preocupat de realizarea unui automobil de

dimensiuni mici, cu consum redus de carburanţi, nepoluant. Am observat că în majoritatea automobilelor circulă un singur om sau doi, greutatea automobilelor este în medie de 1.000 kg, din care numai 10% reprezintă masa utilă. Dacă se ia în considerare randamentul scăzut al motorului termic, bilanţul energetic este 2-3% util, 97% – energie „folosită în special pentru distrugerea mediului înconjurător“. Numărul automobilelor creşte vertiginos, mult mai repede decât carosabilul, care trebuie smuls din terenul agricol. Ing. Radu Manicatide afirma în 1930 că „automobilul, aşa


142

cum este construit, reprezintă o crimă ecologică, economică şi chiar spaţială“

– Ce soluţie propuneţi pentru automobilul viitorului? – Nu există soluţii absolute, numai paleative. Până în prezent am

realizat 66 de prototipuri de miniautomobile cu tracţiune neconvenţională, în general electrică, dintre care 44 absolut originale şi 22 de variante. Cea mai nouă invenţie este miniturismul VIRGILIU-50S, care înglobează multe dintre rezultatele experienţei pe care am acumulat-o de-a lungul anilor. În acesta se integrează optimizarea masei utile şi consumul minim. Are următoarele caracteristici: greutatea totala 130 kg; sarcina utilă 100 kg; viteza maxima în localitate 45 km/h, în afara 70 km/h; consumul mediu de benzină ecologica 1 litru/100 km; 7000 rotaţii/minut la puterea maximă. ”

După cum aţi observat atât autoturismele electrice cu acumulatori cât

şi cele cu pile cu aer sunt ţinute cât mai departe de cunoaşterea publicului larg şi de liniile de asamblare ale fabricilor, prin declararea de ani mulţi a faptului că sunt încă în stadiul de cercetare, că tehnologia nu e încă matură, că un autovehicul electric nu e capabil să rivalizeze cu unul cu ardere internă. Aceste declaraţii sunt cumva întărite de faptul că an de an la saloanele auto unicele exemplare prezentate sunt declarate ca fiind modele experimentale care ca urmare a tehnologiei complicate sunt oferite la preţuri astronomice. Faptul mai e întărit de refuzul marilor firme auto de a vinde astfel de vehicule, cu toate că participă cu ele la saloanele auto. Un alt fapt care întăreşte convingerea publicului larg că tehnologia e imatură este acela că nu li se face nici un fel de reclamă. Puţinele vehicule electrice care pătrund firav pe piaţă sunt doar cele pe două sau trei roţi, dar şi acestea echipate cu acumulatori ineficienţi şi motoare de puteri mai mici decât ar trebui, tot în scopul de a se întări convingerea în mentalul public că tehnologia transportului electric autonom e imatură.

În schimb de circa 20 de ani cu o insistenţă tot mai mare sunt împinse ca să spun aşa în faţă autovehiculele electrice echipate cu pile de combustie, fie pe hidrogen fie pe alcool.

De ce astea merg şi cele electrice cu acumulatori sau baterii nu ?! Întrebarea mai mult retorică îşi are răspunsul că prin utilizarea acestor tipuri de autovehicule cetăţeanul rămâne în continuare sclavul unor producători şi distribuitori de combustibil – fie hidrogenul lichid, fie alcoolurile respective.

Iată două imagini cu o schemă luată de curând de pe internet şi cu fotografiile a două brevete având ca obiect asemenea pile cu combustie, care sunt cunoscute de foarte mult timp:


143

Ele se bazează pe faptul observat că aşa cum electroliza apei produce

hidrogen şi oxigen, combinarea celor două gaze produce apă şi curent electric. Randamentul este foarte apropiat de randamentul electrolizei, fiind superior descărcării acumulatorilor electrici de calitate. Practic o cantitate destul de mică de hidrogen produce o cantitate foarte mare de curent electric la combinarea cu oxigenul din aer. Dar acest proces nu a fost luat în vizorul oamenilor de ştiinţă destul de mult timp datorită faptului că combinarea celor două gaze avea eficienţă electrochimică mare doar la temperaturi şi presiuni ridicate.

Cum spuneam, pilele cu combustie sunt cunoscute de foarte mult timp. Iată două imagini luate din două cărţi apărute prin anii 70 – 80:

Odată cu dezvoltarea tehnologică din ultimii ani şi apariţia a tot felul

de materiale poroase sintetice şi a unor catalizatori tot mai buni, temperatura şi presiunea de funcţionare a pilelor de combustie s-a apropiat tot mai mult de condiţiile normale ale mediului ambiant. Iniţial pilele cu combustie funcţionau numai cu hidrogen lichid, acum pot funcţiona datorită tehnologiilor sus pomenite şi cu diferite tipuri de alcool sau hidrocarburi.

Iată o imagine a unei asemenea pile şi o altă schemă explicativă :


144

Problema e că chiar şi aşa tehnologia pilelor este destul de

complicată implicând materiale scumpe şi tehnologie înaltă. În plus atât cele cu alcool cât şi cele cu hidrogen se bazează pe obţinerea acestora în urma unor consumuri mari de energie. Cel puţin hidrogenul la ora actuală se obţine numai prin electroliză iar comprimarea lui până la lichefiere este iar un mare consumator de energie, şi pune mari probleme de stocare şi distribuţie. Toate acestea fireşte că nu-s de natură a scădea preţul acestei tehnologii, din contră…

În esenţă o pilă de combustie e formată dintr-o membrană poroasă îmbibată cu electrolit (acid fosforic) aşezată între doi electrozi. Combustibilul ( hidrogenul pur sau extras cu ajutorul unor catalizatori eficienţi din metanol (alcoolul metilic ) este adus peste anod şi cedează electronul încărcând astfel electrodul cu o sarcină negativă. Peste catod este adus oxigenul ( aer ) ale căror molecule scot electroni din catod lăsându-l astfel cu sarcină pozitivă. Apare astfel o diferenţă de potenţial între cei doi electrozi, care este disponibilă a fi livrată unui consumator. Ionii pozitivi de hidrogen din apropierea anodului migrează prin electrolit şi reacţionează cu oxigenul producând apă care e eliminată din pilă ca produs secundar.

Pilele de combustie cu alcool sunt folosite însă în aplicaţii mici, pentru transportul auto tot cele cu hidrogen sunt suverane.


145

Aceste pile nu sunt poluante. Într-adevăr, la consumatorul final, adică maşina nu mai poluează, dar ţinând cont de marele consum de energie electrică necesar obţinerii hidrogenului şi comprimării îmbutelierii şi distribuţiei, trebuie să ne gândim că acea energie este obţinută prin arderea cărbunelui, hidrocarburilor, sau atomoelectric… deci tot poluare…

De fapt randamentul una peste alta e foarte scăzut. Deci maşina dumneavoastră va funcţiona la aceleaşi costuri ridicate per km ca şi până acum, dacă nu cumva mai mari.

Încercaţi să căutaţi pe internet maşini electrice, sau scutere electrice. Există o mare probabilitate să daţi peste modele care funcţionează cu ajutorul unor pile cu combustie.

O altă mare minciună cu care sunt minţiţi automobiliştii lumii poartă numele de biocombustibil. E vorba de faptul că motoarele diesel şi nu numai, funcţionează la fel de bine cu combustibili rafinaţi din uleiuri naturale ( porumb, rapiţă, etc. ) sau cu alcooli naturali ca şi cu combustibilii clasici.

Aceste variante sunt prezentate ca alternativă la hidrocarburi, ca o soluţie a crizei petrolului, dar se omite a se spune că şi aceste uleiuri sau alcooli naturali prin ardere poluează atmosfera (e drept nu în aceiaşi măsura ca motorina şi benzinele dar oricum…)

Şi se găsesc tot felul de kituri prin care motorul maşinii dumneavoastră poate fi adaptat să funcţioneze cu acest biodiesel…

Dar pentru a se produce acest combustibil, la scară industrială e necesar a se cultiva plantele tehnice respective, e nevoie să fie recoltate şi e nevoie de rafinarea uleiurilor naturale după extragere…

Adică dragul meu şofer rămâi în continuare tributar dependinţei de nişte mahări care deţin acele terenuri, acele utilaje agricole cu care fac lucrările agricole, care deţin acele prese de extracţie şi acele rafinării… şi rămâi în continuare tributar pompelor de combustibil înşirate pe marginea drumurilor care pompe sunt tot ale mahărilor… şi vei fi frecat an de an cum eşti acum cu preţul petrolului, dar atunci preţurile vor oscila (înspre crescător) invocându-se uraganul, ploaia, grindina sau vijelia cutare care au distrus recoltele…

Acum înainte de a încheia acest capitol am să vă întreb dragi cititori

şoferi dacă vă plac cursele auto. Probabil că multora dintre dumneavoastră. Ştiţi cumva cam cum se ajunge la performanţele unei maşini de formula I.?

Mulţi dintre dumneavoastră ştiţi… motoare mai puternice, construite din aliaje mai uşoare, caroserii compozite, cauciucuri speciale… dar primordial în performanţele respective sunt fireşte motoarele. Ei bine, probabil că toţi ştiţi că e vorba de motoare de mare capacitate,


146

supraalimentate. Ce nu ştiu dacă cunoaşteţi toţi este că pentru a se ajunge la aceste performanţe pe lângă cele ce le-am spus adineauri, trebuie să mai adăugăm faptul că aceste motoare funcţionează de fapt cu un amestec de carburanţi şi apă.

De fapt în motorul lor, pe lângă aerul suflat prin turbine şi combustibilul vaporizat şi preîncălzit, în camera de ardere a motoarelor intră şi o anumită cantitate de vapori de apă injectată de fapt sub presiune.

Injecţia cu apă a motoarelor cu ardere internă le măreşte randamentul ( le creşte puterea ) şi le scade consumul dramatic. Tehnologie aplicată maşinilor de curse de când există curse, dar niciodată aplicată maşinilor de serie.

În esenţă cel mai simplu sistem de injecţie de apă este acesta : prin galeria de evacuare se trece o ramificaţie metalică în care se

aduce o parte din aerul din galeria de admisie aer, de la filtrul de aer, şi de asemenea printr-o ţeavă subţire prevăzută cu un ventil acţionat în acelaşi timp cu acceleraţia o anumită cantitate de apă dintr-un rezervor de apă plasat în compartimentul motor. Această apă împreună cu aerul se vor amesteca la temperatura înaltă din galerie. De aici, acest amestec de aer cald şi vapori de apă sunt dirijate spre carburator unde se amestecă cu restul de aer de la galeria de aer şi cu combustibilul urmând astfel să ajungă în camera de ardere a cilindrului motor prin galeria de admisie.

Folosirea sistemului de injecţie cu apă la maşinile de serie nu este

utilizată cu toate că există zeci de brevete de carburatoare special concepute pentru a permite lucrul acesta, pe orice motor normal.

Există chiar un mare specialist în carburatoare economice – a brevetat peste 250 – G. A. Moore.

Un alt mare specialist în domeniul carburatoarelor este Kendig. De asemenea pe la sfârşitul anilor 1930 un alt mare specialist în

carburatoare, C. N. Pogue, a conceput printre altele un carburator care injecta benzină împreună cu aburi supraîncălziţi, lucru ce făcea să se străbată cu un litru de benzină, 200 km.

Şi au mai fost mulţi asemenea. Multe din aceste carburatoare puteau înlocui pur şi simplu carburatorul normal al maşinii, cel mult cu mici modificări aduse motorului.

Dar nu numai că fabricile auto nu dotează maşinile cu asemenea carburatoare, dar industria auto foloseşte intenţionat din multitudinea de carburatoare brevetate, pe cele mai puţin eficiente. Şi ce e mai grav nici nu produce asemenea carburatoare pentru a le comercializa separat dând astfel şoferilor posibilitatea de a alege ce carburator vor să utilizeze…. Toate aceste invenţii de carburatoare şi sisteme de injecţie destinate a spori


147

randamentul motorului concomitent cu scăderea consumului sunt interzise a se produce. Aceste brevete au fost obţinute de inventatorii respectivi de când există maşini. Şi brevetele respective stau, unul la oficiul de brevete respectiv, fie el din orice ţară o fi, iar altul în posesia inventatorului…

Fabricile de piese auto nu vor să ştie că există aşa ceva. Există chiar un carburator mai special decât toate carburatoarele de care vorbesc.

Iată-l: Este US Patent nr. 2,006,676 din 2 iulie 1935 numit „Electrolytic

Carburetor” acordat lui Charles H. Garrett. Acest carburator este special prin acea că este de fapt un electrolizor care furnizează direct în camera de ardere un amestec de hidrogen şi oxigen, transformând maşina dintr-una care consumă benzină şi aer, într-o maşină care consumă apă şi aer

Acest carburator electrolitic l-am dat doar ca exemplu. Există multe brevete privitoare la tot felul de electrolizoare super eficiente, care pot face orice motor să meargă direct cu apă. Dar eu nu sunt adeptul lor, deoarece nu sunt adeptul a se consuma resursele naturale ale planetei. Deşi 70% din suprafaţa Terrei e apă. Şi petrolul părea nelimitat la început, nu ?....

Sunt adeptul echipării autovehiculelor fie cu motoare Ruşeţel, fie cu motoare magnetice, sau cu motoare electrice cu pile aluminiu – aer, fie cu turbine autonome cu absorbţie, gen Mazenauer, Clem, sau altele asemenea.

Ca o concluzie a capitolului există soluţii şi alternative perfect viabile pentru motoarele cu ardere internă… dar nu se vrea…


148

Şi nu numai autovehiculelor li se refuză dezvoltarea firească spre o tehnologie

avansată, mult mai simplă, mai performantă, gratuită, (sau apropiată de gratuitate) şi mai ales nepoluantă…

Iată, priviţi următoarea imagine.

E vorba de bicicleta numită „Smart” de la producătorul First Bike. O

bicicletă ce este declarată a fi una inteligentă. Hai să vedem cât e de inteligentă:

Acumulatorul este foarte greu, se încarcă în 8 – 9 ore. Bicicleta în sine e grea, depăşind din câte-mi amintesc 30 kg, e mare, lungă şi incomodă. Are autonomie de funcţionare a motorului de cam 30 km. Şi colac peste pupăză are un preţ foarte mare peste 1200 lei. La preţul acesta se găsesc scutere care au aceiaşi greutate, sunt mai mici şi consumă 1 litru de benzină la suta de km.

Nu cumva această bicicletă atât de inteligentă este în mod intenţionat livrată în această formă prostească ?

Nu cumva nu există cerere pentru ea pentru că în mod intenţionat este mai puţin accesibilă decât un scuter motorizat cu un motor cu ardere internă în doi timpi ? … Mă întreb şi io… ca prostu’ …

Ca un contraargument prezint mai jos una din ultimele invenţii ale lui

Iustin Capră, în domeniu… vehicul triciclu care foloseşte o roată electrică şi un acumulator identic cu cele cu care e făcută bicicleta Smart.

O folosire într-adevăr inteligentă a acestor componente:


149

Oblio 2P sau „Troti” are autonomie de 50 km, transportă 80 kg, şi

deşi are cam aceiaşi greutate ca bicicleta dinaintea sa, fiind de vreo trei ori mai mic e cu adevărat inteligent. În plus are o calitate de invidiat : este pliabil.

După părerea mea, cea mai bună soluţie pentru transportul pe două şi

trei roţi este dotarea lor cu motoraşul magnetic de la paginile 58 – 60. Este construit cu 216 magneţi cu diametrul de 6 mm. Dacă intrăm pe catalogul comerciantului Supermagnete din Elveţia şi alegem dintre magneţii cu această dimensiune pe cei cu puterea de jumătate de kilogram şi vom obţine un cuplu al acestuia de câteva zeci de Kg. La această forţă dacă am monta acest motoraş pe o bicicletă aceasta ar merge probabil cu viteze de 50 – 60 km pe oră pe orice pantă, oricât ar fi de mare…

Se pot construi variante ale acestui motoraş cu mai puţini magneţi, rezultatul fiind un motoraş mai mic. Poate fi făcut spre exemplu cu doar 120 de magneţi de aceleaşi dimensiuni dar de putere mai mare.

În catalogul pomenit mai sus sunt prezentaţi la diametrul de 6 mm 5 magneţi de la grosimea de 1 mm şi forţa de 0,27 Kg până la grosimea de 6 mm cu forţa de 1kg. Magneţi similari se găsesc şi la euromagnet din Cluj ( vedeţi bibliografia ).

Am să vă prezint acum un alt mijloc de transport. Unul pe folosirea

căruia au pus stăpânire doar armatele şi serviciile speciale, şi căruia i s-a


150

interzis folosirea pe drumurile publice. Este un vehicul net superior oricărui altuia, şi e de multe ori mai economic. Iată-l :

Probabil că unii dintre dumneavoastră l-aţi recunoscut deja. Până la

darea în folosinţă a tunelului pe sub Marea Mânecii acest vehicul pe pernă de aer făcea curse regulate între Franţa şi Marea Britanie. Are câteva avantaje ce-l fac superior oricărui alt tip de vehicul terestru sau maritim: • Este foarte economic deoarece nu există frecare cu solul. (40% din energia unui motor cu ardere internă la un autovehicul clasic se pierde pentru înfrângerea frecării dintre roţi şi sol sau la frecarea cu apa – în cazul vapoarelor). • Pentru că se deplasează pe o pernă de aer, poate fi folosit atât pe sol, cât şi pe apă, mlaştină, nisip, etc. • Tot datorită deplasării la o distanţă cuprinsă între 25 şi 100 cm de la suprafaţa solului (în funcţie de mărimea lui), nu afectează cu nimic vietăţile (vegetaţia şi animalele) peste care trece. Poate trece peste ouă nefierte fără a le sparge. • Fiindcă are binecunoscuta fustă din cauciuc, şi a faptului că se deplasează pe aer, un eventual accident (ciocnire) amortizează cea mai mare parte a impactului fără nici o urmare. • Este foarte manevrabil, deoarece schimbările de direcţie necesită fireşte mult mai puţină energie decât în cazul unui vehicul pe patru roţi. Poate să se răsucească pe loc, fapt care-i facilitează să se strecoare în cele mai puţin accesibile locuri.


151

• Poate atinge viteze mai mari datorită faptului că nu are de învins decât frecarea cu aerul. • Este foarte simplu constructiv şi ca urmare întreţinerea şi exploatarea lui e mult mai ieftină decât ale unui vehicul pe patru roţi.

Şi deşi pentru foarte multă lume principiul de deplasare a lui e un mister iată, din imaginea următoare se poate vedea cât de simplu este:

Principiul de funcţionare al unui vehicul pe pernă de aer este foarte

simplu. Luăm o cutie de conserve şi dăm în fundul ei o gaură prin care să intre forţat capul unui uscător de păr, etanşăm marginile găurii pe lângă uscător cu ceva ( bandă adezivă, plastilină, gumă de mestecat ). Punem cutia de conserve pe platanul unui cântar şi dăm drumul la uscător să sufle. Cum e de aşteptat aerul va împinge platanul cântarului.

Dacă însă, în cutia de tablă vom introduce o alta al cărei fund nu e găurit, aerul care va fi obligat să circule printre pereţii celor două cutii va împinge platanul cântarului cu o forţă de circa zece ori mai mare.

Pe acest principiu funcţionează perna de aer. Iar pentru ca cantitatea de aer care scapă de sub vehicul să fie cât mai mică, îmbunătăţind astfel portanţa vehiculului, pe carcasa exterioară se va monta o fustă elastică care să fie în contact cu solul.

Pentru deplasarea vehiculului se va folosi o altă elice, acţionată de acelaşi motor sau de un altul care va sufla înspre spate. Pentru schimbarea direcţiei se pot prevedea în curentul de aer pentru propulsie una sau două cârme întocmai ca la vapoare, sau se pot adăuga două măşti a căror formă permite inversarea curentului de aer pe una din părţi aşa cum are acest vehicul mic din imaginea de mai jos.

Pentru oprirea bruscă pe teren solid se prevede vehiculul cu saboţi de frânare de cauciuc care coboară sub comanda pedalei de frânare.

În ciuda avantajelor incontestabile autovehiculele pe pernă de aer nu au permisiunea de a circula pe şosele, din câte ştiu eu în întreaga lume pe motiv că sunt instabile, greu manevrabile şi periculoase.


152

E suficient însă să spunem că dacă două autovehicule nu

supravieţuiesc unui impact frontal la viteza de 100 km pe oră două autovehicule pe pernă de aer, în urma unui asemenea impact se aleg doar cu avarii minore, care în nici un caz nu afectează integritatea pasagerilor.

Nu este permisă folosire lor de către civili tocmai datorită netelor avantaje pe care le au.

Ca de obicei în ultimii două sute de ani, cea mai bună şi progresistă tehnologie în loc să contribuie la mersul înainte al societăţii e confiscată de oligarhiile militare pentru a fi folosită în scopuri distructive.

De fapt aici ar fi cazul să fac o mică paranteză. Tot ce inventează oamenii de ştiinţă de bună credinţă cu scopul mersului înainte al societăţii, totul, fără excepţie este confiscat de armată. Dovadă, acum nicăieri în lume un biolog nu mai găseşte de lucru. Toate organismele ştiinţifice, toate universităţile toate institutele de cercetări civile nu fac angajări. În schimb cer voluntari…

Singurii care fac angajări în domeniu sunt laboratoarele militare care folosesc competenţele oamenilor de ştiinţă respectivi pentru dezvoltarea de arme biologice…

Ceilalţi n-au decât să trăiască dacă pot din voluntariat… Ce-i porcăria asta ?! Peste tot ţi se cere voluntariat…. Dar bine măi

oameni buni, nu am şi eu dreptul să trăiesc… sau mă duc la magazin să cumpăr pâine sau la electrica să plătesc curentul pe voluntariat, că-mi dau ăia pe de geaba, că sunt eu cine sunt şi fac voluntariat !? Cum poate exista nesimţirea asta supremă ?!... Băi patronu’ lu’ peşte-mpuţit, tu poţi să trăieşti făcând muncă voluntară ?!...

Acum că mi-am vărsat năduful pe încă un aspect murdar al societăţii

în care trăim, să ne punem puţin problema deplasărilor la mare distanţă. Aceste deplasări, în prezent se fac cu vapoare şi aeronave, care sunt

foarte mari consumatori de hidrocarburi, şi de asemenea la fel de mari poluatori. Deşi se declamă peste tot în mijloacele media că mare parte a


153

poluării se datorează autovehiculelor, adevărul nu-i chiar acesta. Mai mult de jumătate din această poluare este urmarea marilor motoare de nave maritime şi aeronave care străbat întinderile de apă şi văzduhurile întregii planete.

Şi pentru a vedea care-i alternativa la aceste mijloace de transport,

am să mă întorc la Nicolae Tesla. Acesta a descoperit printre multele sale observaţii fenomenul ilustrat mai jos:

E vorba de motorul megneto-hidrodinamic. Un paralelipiped al căror

două laturi opuse sunt formate dintr-un material izolator, iar celelalte sunt metalice. Dacă cele două laturi metalice sunt străbătute de un conductor, parcurs de curent pulsatoriu de radiofrecvenţă de înaltă tensiune, apare o forţă de propulsie. Forţa respectivă figurată cu săgeata roşie este perpendiculară pe liniile de câmp magnetic apărut.

Această forţă este de fapt un câmp antigravitaţional. Există mai multe modalităţi tehnice de a obţine acest fenomen. Toate au fost studiate cu mare atenţie şi insistenţă de către marile forţe armate ale planetei încă de la începutul secolului trecut. Şi toate au avut rezultate practice extraordinare.

Iată una din ele, care este o dezvoltarea descoperirii descrise mi sus:


154

Cercetările asupra acestui principiu au fost încununate de succes în timpul celui dea-l doilea război când oamenii de ştiinţă germani şi cei racolaţi de pe tot cuprinsul imperiului proaspăt cucerit, au construit mai multe serii de discuri zburătoare gravitaţionale. Nu este cazul să aprofundez acum prea mult subiectul. E suficient să spun că nu sunt zvonuri cum cred mulţi; există, documente din acea perioadă, există mărturii şi fotografii. Au trecut nişte ani de atunci şi desecretizarea documentelor îşi spune cuvântul. Au existat aeronavele antigravitaţionale Vril şi Haunebu.


155

Iată Haunebu – sus documente, jos fotografii, din timpul războiului:


156

Şi Vril la fel ca deasupra, fotografii şi documente din aceiaşi

perioadă:

O altă modalitate de obţinere a antigravitaţiei sau a gravitaţiei

negative cum mai e uneori numită a fost descoperită aproape întâmplător de către unul din cercetătorii din domeniul acesta Boyd Bushman în urmă cu


157

nişte ani (prin anii 60 – 70). Dispozitivul este extrem de simplu – o bobină fără miez, cu diametrul de 200 mm., având 250 de spire de conductor CuEm cu grosimea de 0,25mm. În momentul în care capetele acestei bobine sunt introduse în priză la tensiunea de 110 V la 60 Hz ( reţeaua americană), aceasta începe să bâzâie, apoi în foarte scurt timp se ridică de pe suportul pe care se află, reţinută fiind doar de legătura cu priza, şi apoi pluteşte o perioadă, după care se înroşeşte puternic până se arde şi revine jos. Mărturia lui şi experimentul au fost date publicităţii către lumea întreagă în urmă cu 4 – 5 ani printr-un documentar la postul de televiziune Discovery Chanel:

După plecarea din armată, a uitat de această descoperire. I-au amintit

de ea vederea fotografiilor unuia din OZN – urile observate în Gulf Breeze Florida pe 12 ianuarie 1988. Faptul că în acea localitate există o bază militară în care ştia că se fac cercetări ca cele la care participase cândva l-au făcut să creadă că acel OZN din fotografiile văzute este rezultatul dezvoltării fenomenului descoperit de el. În cadrele din stânga jos se poate citi concluzia aceasta spusă de realizatorul documentarului, iar în imaginile din dreapta OZN – ul cu pricina.

Gravitaţia negativă se mai obţine dacă două discuri de diametru şi

mase suficient de mari, aşezate faţă în faţă la distanţă mică se rotesc cu mare viteză în sensuri contrare într-un câmp magnetic.


158

Pe tot parcursul secolului trecut au existat destul de mulţi inventatori care au brevetat discuri zburătoare fie ele gravitaţionale sau nu. Acum graţie internetului începem timid să aflăm de ei şi de invenţiile lor.


159

În continuare voi introduce un capitol dintr-o carte interesantă

„Experimentul Pământ” de Hartwig Hausdorf, apărută în 1998 la editura Domino din Târgovişte, editură care, din păcate, nu mai există:

« „Discurile zburătoare” ale lui John Searl »

«Aceasta este una din poveştile cele mai fascinante, incredibile şi nu mai puţin adevărate, dintre toate nebuniile pe care le-am trăit şi le mai trăim în secolul nostru. Ea ne arată într-un mod cât se poate de înfiorător, cum superficialitatea şi ignoranţa pot continua şi pot fi transformate în maşinaţiuni criminale, cu scopul de-a minimaliza realităţi incomode. Şi aceasta pentru simplul motiv că „nu poate să fie ceea ce nu are voie să fie”.

Este istoria inventatorului englez John Roy Robert Searl, care a pornit pe urmele misterului modului de propulsie, al obiectelor zburătoare în formă de disc, pe care le-am putut vedea pe cer, cu mult timp înaintea anului 1947. Iată un om care a fost mai aproape de misterele obiectelor zburătoare necunoscute, decât le este acum drag multor oameni să creadă.

John R. R. Searl s-a născut pe 2 mai 1932 în localitatea Wantage (Anglia), tatăl său fiind în această perioadă cantonat într-una din unităţile armatei britanice cu baza în India, cu gradul de subofiţer.

Într-un mod dramatic – lucru care i-a însoţit în mod constant existenţa – John s-a născut prematur, iar din cauza slăbiciunii sale din primele săptămâni de viaţă, doctorii nu i-au acordat prea multe şanse de supravieţuire. Contrar părerii medicilor, el s-a întremat în următoarele luni, nu fără a fi scutit de alte neplăceri: copil fiind, a căzut din acel cearşaf indian, folosit în mod tradiţional pentru odihna şi transportul sugarilor, iar la vârsta de şase ani a făcut o dublă pneumonie – care a fost cât pe ce să-l coste viaţa.

Băiatul s-a întremat şi de această dată şi imediat după convalescenţă a fost trimis la un cămin pentru copii. Când a crescut mai mare a fost încredinţat unor părinţi adoptivi, în familia cărora şi-a petrecut aproximativ 12 ani de viaţă. În timpul celui de-ai doilea război mondial locuia cu părinţii lui adoptivi, în apropierea unui aerodrom al Royal Air Force, care era adesea ţinta bombardamentelor avioanelor inamice. În timp ce John se afla acolo, un avion de bombardament care nu a putut decola a ajuns pe terenul lor de joacă! Din fericire, bombele din avion nu au explodat. Din nou tânărul Searl a fost foarte aproape de moarte.

Războiul a luat sfârşit şi a început anul 1946. El a fost trimis la vârsta de 14 ani, de către părinţii lui adoptivi, într-o şcoală a marinei militare, unde urma să se pregătească pentru a deveni ofiţer de transmisiuni la Royal Navy. O boală misterioasă, pe care nici unul dintre


160

doctori nu şi-a putut-o explica, i-a încheiat cariera militară tot aşa de repede cum a început. Încă o dată John nu avea - după verdictul medicilor - nici o şansă de supravieţuire. Dar după întoarcerea la părinţii adoptivi s-a însănătoşit foarte repede.

Primele experimente John Searl a început încă din acelaşi an ucenicia ca electrician de

montaj la Midland Electricity Board (MEB), o întreprindere de electricitate din Birmingham. Aici se produceau, pentru trebuinţele interne, magneţi permanenţi pentru contoare electrice. El a reuşit să-şi însuşească materia în scurt timp. Deja din anii tinereţii, deţinea informaţii temeinice despre modul de fabricaţie, procesele electrice care au loc şi aparatele care sunt necesare pentru producerea lor.

El a obţinut de la conducere, destul de rapid, permisiunea să intre în laboratorul de încercări, iar după program să-l folosească pentru experienţele sale proprii. Încercările lui Searl au început în această împrejurare cu cercetări asupra magneţilor permanenţi, care l-au dus în final la descoperirea unor proprietăţi magnetice deosebite, necunoscute până atunci. După experienţele la care a utilizat generatoare electrice, a observat că la părţile metalice care se rotesc, apar regulat nişte câmpuri electromagnetice slabe. Aşa a ajuns la convingerea că, la un număr corespunzător de rotaţii, electronii sunt înghesuiţi de forţa centrifuga spre exterior. Din această cauză, marginea obiectului ce se roteşte are, în comparaţie cu partea centrală, o încărcătură ionică negativă. Ca să cerceteze mai exact acest efect, el a construit în anul 1950 diferite inele de ghidaj, rotative. Doi ani mai târziu, Searl a conceput un rotor în formă de disc, care avea un diametru de aproximativ un metru. Acesta era împărţit în segmente distincte şi avea la partea exterioară un număr de electromagneţi ordonaţi radial, alimentaţi cu acel curent, care se genera prin rotaţia discului1.

Searl a făcut primul test al unui asemenea obiect în formă de disc, împreună cu prietenul său, pe un câmp liber. Ei au folosit la startul rotorului experimental un mic electromotor. Această încercare a produs cu adevărat puterea aşteptată, dar la un potenţial electronic foarte înalt. Deja, de la viteze de rotaţie relativ mici s-au produs tensiuni de ordinul a 100 kV (1 kV = kilovolt = 1000 volţi), care s-au exteriorizat prin efecte tipic electrostatice. În jurul obiectului se putea auzi un sunet distinct, neobişnuit, iar pe deasupra se simţea şi un miros specific de ozon.

S-a ridicat şi s-a pierdut în zare Deodată s-a întâmplat ceva neobişnuit. În timp ce începea să se

rotească tot mai repede, generatorul în formă de disc s-a ridicat de la sine.


161

A rupt cablul de legătură care îl lega de motorul electric şi s-a ridicat circa 15 metri de la sol. A rămas acolo plutind un timp scurt, rotaţia devenind tot

1 Fenomenul seamănă izbitor de mult cu efectul Hall , numai că s-a procedat la o inversare a sistemului de referinţă şi la închiderea circulară a fluxului electric (n.red.). mai mare. În timpul acesta obiectul s - a înconjurat de o lumină stranie, cuprinzând toată paleta de nuanţe de roşu. Locuitorii din vecini s-au plâns ulterior că aparatele lor de radio au început să zbârnâie înnebunite, fără să fie conectate la reţea.

Mărindu-şi în mod inexplicabil viteza de rotaţie, discoidul – după scurta perioadă în care a rămas suspendat în aer – s-a ridicat cu o acceleraţie fantastică şi a dispărut brusc din raza vizuală a lui Searl şi a prietenului său.

Acesta a fost un incident incredibil - dar în acelaşi timp şi o pierdere dureroasă pentru tânărul inventator. El şi-a investit toate economiile în procurarea de materiale – nu tocmai ieftine – de care avea nevoie la construirea discului zburător. Despre experienţele sale a auzit în anul 1952 un anume George Haynes, care în timpul care a urmat l-a sponsorizat generos. Acest om era bolnav incurabil – avea cancer – dar pentru Searl el a devenit un adevărat părinte, care l-a ajutat într-un mod deosebit. Reverendul George Haynes era aşa de mult interesat de acest fenomen, că a finanţat amenajarea unui laborator în şopronul din grădină, de asemenea şi procurarea de materiale, care să-i asigure tânărului inventator continuarea cercetărilor sale.

În puţinele luni pe care George Haynes le mai avea de trăit, a asistat totuşi la încă şase experimente cu discurile zburătoare ale iui Searl. La o decolare neprogramată, acoperişul şopronului a fost găurit ca lovit de un proiectil de artilerie. În timpul fiecărui experiment, obiectul era înconjurat de un inel de lumină care lua toate culorile din spectrul vizibil. În urma cercetărilor efectuate de Searl, acesta a ajuns la concluzia că paleta de culori care învăluia discul era dependentă de puterea energiei emise, posibil prin încărcarea electrostatică a mediului înconjurător.

Încredere stranie Aceste lumini stranii ne duc cu gândul la fenomenele OZN din zilele

noastre. Acum vrem să ilustrăm un efect asemănător – unul dintre nenumăratele cazuri.

Pe data de 13 septembrie 1965, către ora unu noaptea, sergentul Gene Bertrand patrula pe o stradă de centură, în apropiere de orăşelul Exeter din New Hampshire (Statele Unite). Acolo el a văzut oprită, pe stradă, o maşină cu motorul pornit. Căzută peste volan, tremurând de frică şi de enervare, o doamnă total răvăşită, se opunea cu isterie să plece mai departe. Un uriaş corp roşu zburător o urmărise mai multe mile până aici, după care a dispărut peste pădure.


162

Sergentul Bertrand tocmai încerca să o liniştească pe doamna aceea, când un apel telefonic foarte urgent i-a venit prin radio de la centrala poliţiei: La secţia sa se prezentase un bărbat tânăr care foarte înfricoşat i-a povestit funcţionarului aceeaşi poveste. Şi el a fost urmărit de un obiect zburător roşu, care plutea pe deasupra sa şi de frică s-a ascuns în şanţul drumului.

După ce a patrulat cel puţin două ore zadarnic prin împrejurimi, sergentul Bertrand şi cei câţiva colegi de-ai săi, au ajuns la concluzia că trebuie să existe o explicaţie naturală a faptelor petrecute.

Tocmai când se întorceau nervoşi spre secţie, trecând pe lângă un ţarc în care se aflau cai, animalele au intrat brusc în panică. În acelaşi moment toată zona a fost inundată de o lumină roşie stridentă. Peste pomi plutea un obiect roşu, uriaş, în formă de disc, care părea să se îndrepte înfricoşător de lent spre poliţişti. Abia după ce o a doua maşină de patrulare a oprit cu cauciucurile scârţâind, obiectul neidentificat a zburat mai departe. Martorii oculari au relatat despre aceste lumini stranii, în aparenţă bine cercetate şi documentate, care s-au raportat în lumea întreagă. Aceste lucruri ne duc exact înapoi la inventatorul nostru englez. De ce mister s-a lovit J. R. R. Searl în timpul cercetărilor sale?

Dar să urmărim derularea faptelor într-o ordine cronologică. S-a întâmplat exact în acele zile când murea preotul George Haynes - cel care a finanţat laboratorul şi materialele pentru experimentele lui Searl - când un membru al Royal Air Force, enervat de experienţele lui Searl, a tras cu puşca asupra lui. El s-a simţit deranjat deaceste experimente neobişnuite. Din fericire Searl nu a fost rănit în această confruntare directă, deoarece soldatul a folosit pentru atac o armă cu aer comprimat.

Searl nu s-a simţit intimidat din această cauză. În anii următori el a adunat o echipă mică de colaboratori pasionaţi, cu ajutorul cărora a construit discuri de zbor mai mari şi mai bune. El a putut observa periodic, că la potenţiale negative foarte înalte de până la 1014 volţi, pe lângă mirosul caracteristic de ozon, la marginea exterioară a discului se forma un vacuum, şi apărea mereu tipica lumină sclipitoare.

Un accident tragic În anul 1963, Searl – căruia între timp i-a devenit clar că a ajuns pe

urmele unei adevărate descoperiri epocale – a trimis invitaţii la casa regală britanică şi la alte instituţii. „Supusul maiestăţii sale" a planificat o prezentare a calităţilor de zbor ale discului conceput de el, în faţa reprezentanţilor din politică, administraţie, ştiinţă, industrie şi armată. Ignoranţa lor a fost nemărginită. Şi deoarece Searl a cheltuit mult cu pregătiri costisitoare, acest fiasco l-a dus într-o situaţie financiară precară.


163

În acelaşi an, prin înlănţuirea unor împrejurări nefericite, s-a produs din păcate şi un accident mortal. Când unul dintre discuri, după un test de lungă durată, a fost adus pe pământ, fostul colaborator John Judge a vrut să demonteze aparatele de măsură şi control. El s-a sprijinit cu mâna de învelişul din fibre de sticlă al discului. Acesta şi-a pierdut brusc cunoştinţa, iar doctorul chemat în grabă nu a putut constata decât decesul.

Procuratura a intrat în funcţiune. Lui Searl i s-a interzis să mai facă orice fel de cercetări la acest proiect; această decizie i-a îngreunat mult cercetările. Aşa cum domnul Searl mi-a declarat personal, s-a găsit explicaţia pentru acel accident nefericit "Prin evoluţia îndelungată pe orbita pământului, învelişul din fibră de sticlă al discului a generat prin reacţii chimice – pe care nu le-a prevăzut nimeni – o substanţă toxică."

Fiind un luptător, cum îi place să fie considerat, nu a cedat. El avea în faţa ochilor o ţintă clară. Era vorba de primul disc telecomandat trimis pe o orbită controlată, care în timpul parcurgerii traiectoriei să nu prezinte nici o lacună de proiectare.

Searl a trebuit să îndure încă vreo câţiva ani de privaţiuni materiale. Oamenii de ştiinţă cu care a vrut să intre în legătură nu au avut pentru el decât cuvinte de batjocură, dispreţ, ignoranţă şi îngâmfare. La un spirit aşa de „ştiinţific", el s-a dedicat mai bine continuării cercetărilor în echipa sa modestă.

Zbor-test peste Cornwall A venit şi ziua de 30 iunie 1968. John Searl şi ajutoarele sale erau

pregătiţi să lanseze discul telecomandat experimental P-11. Ei voiau să facă această lansare pe un câmp liber la Mortimer, un sat lângă Reading, la vest de Londra – spre Cornwall, o peninsulă în sud-vestul Angliei: Dar să-l lăsăm pe constructor să povestească singur:

„Dacă va fi construit vreodată modelul la scară naturală, P-11 ar putea fi prototipul unui vehicul care să prezinte soluţii în transportul de pasageri. Noi ştiam de la încercările anterioare că discul dispune de calităţi de zbor excepţionale. Ele depăşesc toate aşteptările noastre. El poate urca şi rămâne la comandă pe loc, fără ca vântul să-l poată mişca, măcar cu un centimetru. Nu face nici un zgomot. Oamenii de aici (este vorba de câteva perechi de ochi , care ne spionează de după un gard) se ascund de noi, ca şi cum am fi nişte fiinţe venite din altă lume. Ei ne observă de după pomi, sau din spatele porţilor, dar nici unul dintre ei nu se apropie de noi. Din punctul nostru de vedere era destul de comic să le observăm reacţiile... Cu toate că soarele este pe cer, nu este cald. Vântul suflă rece.

Dar noi suntem fericiţi cu P-11. Vom încerca să facem un zbor exact la ora 15.00 G. M. T.; pentru aceasta am asigurat cu energie toate


164

aparatele de la bord. Cu toate că suntem foarte ocupaţi, pot să-i observ pe curioşi din unghiul în care mă aflu, dar nici unul nu a îndrăznit să se apropie de terenul nostru. Am dus discul P-11, care cântăreşte circa 500 de kilograme, pe un loc destul de departe de liniile de înaltă tensiune.

Acele ceasornicului se apropie de ora 15. Întrebăm la Cornwall dacă totul este pregătit. Inimile noastre bat mai puternic şi cu toţii suntem asudaţi, nu pentru că s-ar fi încălzit afară, ci pentru temerea ca discul nostru să nu asculte de semnalul radio, să decoleze şi să-l pierdem de tot. Încă un minut. Sunt lac de sudoare, genunchii încep să-mi tremure. Ce se întâmplă dacă discul nu urcă pe o traiectorie verticală destul de mult ca să treacă peste liniile de înaltă tensiune?

Dacă discul atinge cablurile de înaltă tensiune sau se apropie prea mult de ele, s-ar produce un scurtcircuit afectând o rază de câţiva kilometri.

Momentul lansării generatorului în formă de disc a venit. El este antrenat din afară de un mic motor Diesel. Trece un minut, după care un releu întrerupe automat transmisia de energie. Deja nu mai putem să accelerăm generatorul discului. Acum el acţionează singur. Am luat un aparat de fotografiat să imortalizez clipa, fixez timpul de expunere la 1/5000 secunde, diafragma maximă... Când generatorul a decolat s-a produs un zumzăit al cărui ton a devenit tot mai acut, până când nu s-a mai auzit deloc. Pot să simt cum îmi bate inima, prin cămaşa udă de sudoare. Venele de la picioare s-au umflat, arterele de la mâini au ieşit parcă afară din piele. Părul ud îmi atârnă peste nas în jos. Va urca oare? Brusc, discul ţâşneşte ca din puşcă, ridicându-se atât de rapid, încât abia cu mult efort reuşesc să-l fixez în ocular. Iată-l! Îl fotografiez emoţionat, schimbând poziţiile cât se poate de repede. De altfel, fiecare membru al echipei face fotografii. Discul se apropie ameninţător de reţeaua de înaltă tensiune. Eu am terminat cu fotografiatul, şi îmi consemnez impresiile. La start părea că se cutremură suprafaţa pământului, dar nu am simţit nici o mişcare...

Mă uit înapoi spre observatori, cred că sunt speriaţi de moarte. Apoi urmează telefonul: Discul zboară acum peste Cornwall. Este ora 15.03.”

Tot mai multe asemănări izbitoare... „Încercăm să ne revenim din emoţie, dar inima mea bate ca nebună.

Echipa noastră din Cornwall trimite acum discul înapoi. Mergem spre locul de lansare şi constatăm că împreună cu pământul s-a tras afară şi iarba şi mărăcinişul. Locul unde a fost amplasat discul pare foarte «răvăşit». Se poate vedea un inel şi mărăcinişul de la margine este culcat în direcţia locului sterp. Mai avem de rezolvat această problemă, cea a stratului vegetal de la suprafaţa solului şi a efectelor inelelor arse."


165

Acest fenomen al „inelelor" arse, la locul de aterizare al OZN-urilor,

este răspândit în lumea întreagă. Într-o carte anterioară am arătat că în China, în deşertul Gobi , a rămas după aterizarea unui obiect neidentificat, o cruce. Cercetătorul francez Aime Michel descrie un caz petrecut în anii cincizeci, în care s-a produs acelaşi fenomen pe sol ca şi în cazul experimentului discului P-11.

În seara de 4 octombrie 1954, către ora 20, doamna Fournet din Poncey-sur-l' Ignon, împreună cu câteva vecine, a făcut o descoperire deosebită. La circa 20 de metri depărtare de casa ei, a văzut în aer un obiect luminos, care plutea şi se balansa peste luminişul vecinului, domnul Cazet, şi părea să caute un loc de aterizare lângă un pom. După spusele doamnei Fournet, obiectul avea un diametru de circa trei metri, avea o formă eliptică şi emana o lumină roşie. A inundat ramurile şi frunzele pomului într-o lumină de un roşu spălăcit. Când doamna Fournet a fugit să aducă şi alţi martori, OZN-ul a început să urce cu o viteză incredibilă. Sub locul unde obiectul a plutit deasupra pământului, s-a găsit o gaură adâncă.

Pe o suprafaţă de 1,5x0,6 metri pământul părea să fi fost supt Pământul scos era format din bulgări de 20-30 de centimetri, care se găseau împrăştiaţi la patru metri de crater. În pământul proaspăt răvăşit din centrul craterului se târau nişte viermi albi(!). Craterul misterios avea la jumătatea adâncimii un diametru mai mare decât la suprafaţă. Un fapt deosebit este acela că rădăcinile pomilor din interiorul craterului au rămas intacte, ceea ce ar fi fost imposibil, la executarea unei gropi normale. Toate indiciile ne arată că masa de pământ a fost dizlocată prin formarea unui vid uriaş.


166

Peste ce fel de mistere ale farfuriilor zburătoare a dat inventatorul englez John Searl în anii în care a făcut cercetări şi care seamănă aşa de mult cu relatările despre „modernele” fenomene.

OZN? Este acest outsider – indiferent pe ce cale – un precursor al tehnologiei moderne a extratereştrilor? A reuşit el oare, cel puţin în parte, să folosească în discurile sale o parte din ştiinţa acestora?

Privind cu atenţie faptele, aceste incertitudini se transformă în mod treptat în evidenţe ale unei realităţi ignorate. Dispun discurile sale şi de alte proprietăţi asemănătoare cu OZN-urile observate în zilele noastre? Se poate spune că da, pentru că:

- nu se produce nici o încălzire prin frecare la zborul prin atmosferă; - discul nu produce în timpul zborului nici un zgomot; -bangul sonic, specific trecerii prin atmosferă în viteză supersonică,

lipseşte. Aici ca şi acolo există o comparaţie între avioanele standard şi

comportarea atipică a discurilor zburătoare în jurul cărora se formează câmpuri electrostatice.

Hermann Oberth (1894-1989), pionier şi tată spiritual al cuceririi cosmosului, a relatat în cadrul unei expuneri despre principiul de antrenare al obiectelor zburătoare neidentificate.

La intrarea în atmosferă, aerul este împins pe toată suprafaţa de înaintare, prin câmpuri electrice frontale. Acesta este motivul pentru care nu se aude nici un zgomot. Aici se întâmplă lucruri pe care noi nu le putem înţelege apelând la cunoştinţele actuale ale fizicii.

Deocamdată nu sunt clare efectele aerodinamice pe care le generează aceste aparate de zbor discoidale.”Putem doar să constatăm diferenţe principiale evidente: avioanele clasice folosesc modelul de „înşurubare" pentru deplasarea în aer, pe când cele propulsate reactiv (motoare-rachetă, statoreactoare etc.) preiau în plin şocul frecării cu aerul. În momentul atingerii vitezei de 1 Mach (viteza sunetului în atmosferă) se produce o undă de şoc, de formă conică - aceasta mătură suprafaţa pământului în zona de propagare, creând aşa-numitul bang sonic, care provoacă pe lângă disconfortul auditiv, de multe ori chiar spargerea geamurilor unor cartiere întregi.

Acţiunea ionizantă de respingere nu este supusă unei limitări datorată mişcării obiectului şi nu depinde de presiune. Prin obţinerea câmpurilor electrice foarte înalte toate particulele din aer se ionizează înainte să atingă profilul discului, fiind deviate într-o parte printr-o respingere electrostatică. La o ionizare completă, bangul sonic se estompează complet.


167

Aceasta este valabil atât pentru discurile fabricate de John Searl cât şi pentru locurile unde au evoluat OZN-uri , care par să posede o tehnologie mult superioară celei terestre.

Nimeni nu vrea să asculte De ce nu vrea nimeni să ştie de această tehnologie revoluţionară?

They don't listen - nimeni nu vrea să asculte, aşa sună răspunsul lui John Searl la întrebarea, de ce o tehnologie dezvoltată acum 40 de ani rămâne şi acum neluată în seamă. Savanţii britanici la care a apelat, cu intenţii bune, pentru un schimb de păreri, l-au tratat cu aroganţă şi batjocură, aşa că autodidactul a fost ascultat numai de un profesor universitar japonez. La rezultate asemănătoare cu Searl a ajuns în decursul timpului şi profesorul Shinichi Seike.

Savantul japonez a găsit o soluţie a ecuaţiilor de mişcare într-un câmp electric alternativ, care este supus unui câmp magnetic, similară cu teoria sa asupra rezonanţei electrice a nucleului. La o anumită frecvenţă de rezonanţă pot să apară stări de entropie negativă. Sau spus mai clar: Energia se scurge din câmpul magnetic al pământului (aici un generator) într-un alt sistem (obiectul).

Bazându-se pe aceste teorii, Seike a dezvoltat diferite modele de generatoare care lucrează toate după principiul rezonanţei nucleului.

Într-un câmp electric alternativ de foarte înaltă frecvenţă, se produce o accelerare a unor mase şi se formează pe deasupra componente de câmp paralele (aici câmpul magnetic terestru), care produc o învăluire într-un curent continuu staţionar. Aparatele de încercare pe care le-a conceput savantul japonez erau construite astfel: discul din titanat de bariu, mai multe bobine de ferită şi trei condensatoare de încărcare, care au creat împreună un câmp electric alternativ, după modelul descris anterior.

Date detaliate ale unei asemenea tehnologii, acordată pe muzica viitorului, cu al cărei ajutor se poate transforma gravitaţia în energie electromagnetică, care să fie folosită la antrenarea unui disc zburător, au fost descrise de fizicianul japonez Shinichi Seike la începutul anilor şaptezeci, într-o carte de-a sa. Acolo el a arătat că există posibilitatea de a crea în interiorul corpului zburător un câmp gravitaţional artificial, care poate să slăbească în mod corespunzător forţa de atracţie a pământului sau chiar s-o anihileze, facilitând propulsia verticală.

Această teorie, pusă în practică, i-ar putea da obiectului zburător o acceleraţie de neimaginat. Acest lucru, cât şi o schimbare de direcţie neaşteptată, nu ar crea probleme echipajului unei asemenea nave. După spusele profesorului Seike, acele forţe inerţiale care apar la navigaţia aeriană şi spaţială, aici dispar complet. Aceasta deoarece într-o gravitaţie artificială controlată, fiecare atom va rămâne într-o stare compensată.


168

Aceste însuşiri se potrivesc mult cu nenumăratele relatări ale celor ce au văzut farfurii zburătoare.

Să ne întoarcem la inventatorul nostru. El a creat în afară de generatorul SEG (Searl Effect Generator), folosit la discurile zburătoare, şi un foarte practic generator care putea produce curent electric pentru consumul casnic. Acesta putea asigura independenţa faţă de reţeaua electrică. Se pare că această treabă a încurcat nişte personalităţi cu mintea întunecată, nepicându-le de loc bine o asemenea iniţiativă.

Imperiul loveşte pe la spate Deja din anul 1955, John Searl a devenit din punct de vedere

energetic independent, prin mai sus amintitul generator casnic. Ce s-a întâmplat totuşi la începutul anilor optzeci, se poate considera ca fiind una dintre metodele mafiote cele mai urâte.

În anul 1985, centrala electrică locală i-a cerut lui Searl plata curentului pentru 30 de ani , cu toate că el era independent din punct de vedere energetic. Desigur, John Searl a refuzat să plătească această sumă astronomică. Scurt timp după aceea un grup de bătăuşi a intrat în casa lui şi a pustiit totul, începând de la pivniţă şi până în pod. Motivul principal al vandalismului era de fapt generatorul de curent, care a fost smuls din perete cu violenţă şi distrus complet. Gând Searl a chemat poliţia în ajutor, a trăit cea mai mare surpriză: nu au fost arestaţi bătăuşii. El însuşi a fost dus la secţia de poliţie, chipurile pentru a i se asigura protecţia! În realitate a fost o acţiune de sprijinire a metodelor banditeşti ale industriei de electricitate prin nu mai puţin bizara intervenţie a poliţiei. Este de necrezut! Aceasta ne aminteşte de filmele poliţiste de serie, în care o victimă izolată trebuie să facă faţă unor forţe puternice ale întunericului. Realitatea este


169

încă şi mai neliniştitoare! Deoarece John Searl nu a vrut şi nu a putut să plătească enorma sumă pentru 30 de ani, judecătorii, în numele „maiestăţii sale”, l-au trimis la închisoare pentru 15 luni. După ce a fost eliberat, groaza lui nu a luat sfârşit, el stătea zguduit în faţa resturilor unui infern.

Casa lui a fost arsă, munca sa timp de 30 de ani a fost distrusă dintr-o lovitură. Imperiul a lovit pe la spate. Uniunea banditească a forţelor statale şi a comerţului criminal şi-a arătat adevărata faţă, schimonosită şi ticăloasă.

Salvat în ultima clipă ! Între timp a ajuns la trista certitudine că fosta sa soţie nu era străină

de această vânătoare şi de distrugerea utilajelor şi aparatelor cu care a lucrat o lungă perioadă de timp. Disperat din pricina acestei trădări, John a cumpărat, cu ultimii bani pe care îi mai avea în buzunar, otravă şi a încercat să se sinucidă. Şi aici se poate vedea tot dramatismul care a străbătut viaţa lui Searl încă de la început. Din fericire gardul viu după care voia să-şi încheie socotelile cu viaţa nu era aşa de retras cum şi-ar fi închipuit el. Un trecător întârziat îşi plimba câinele, când a observat că nu putea să-i mai stăpânească agitaţia, tremurul nervos şi scheunatul.

Enervat, omul a lăsat câinele să fugă spre gardul viu. Nebănuind nimic bun, el a văzut un om care zăcea sub gard. Aşa l-a găsit pe inventator zăcând fără viaţă, întins pe pământ. Considerat deja mort, Searl a fost dus la spitalul cel mai apropiat, unde i s-a constatat moartea clinică. Unui asistent medical mai atent nu i-a scăpat faptul că la presupusul mort mai putea recunoaşte unele semne slabe de viaţă. El era într-o comă profundă din care a ieşit abia după o terapie intensivă de câteva săptămâni. După zece luni a fost lăsat să părăsească clinica. Dar nu mai dispunea de nimic în afară de hainele de pe el.

Un nou început Pentru informaţiile folosite în acest capitol, trebuie să-i mulţumesc

lui Herbert Schneider, care a depus o muncă migăloasă – nu de puţine ori asemenea celei de detectiv. De fapt el a fost la vremea respectivă singurul care a reuşit să-l contacteze pe John Searl. Aceasta pentru că inventatorul tracasat – după atâtea catastrofe personale – s-a hotărât sa se piardă în anonimat.

Faptul că Herbert Schneider a reuşit să discute cu el, se datorează interesului său personal, în anii optzeci, pentru ştiinţele de frontieră. Departe de a fi considerat un om credul, pe lângă alte ştiinţe, era interesat şi de fenomenele OZN. El descoperise deja în anii şaptezeci în lucrarea de bază a vărului său Adolf Schneider, o relatare despre John Searl, Cartea citită l-a atras în această direcţie.


170

Exista oare un om capabil să construiască discuri zburătoare funcţionale, care să corespundă cu rapoartele martorilor oculari despre calităţile de zbor ale obiectelor zburătoare neidentificate?

El a decis în anul 1985 să-l găsească pe acest om, adevărată legendă vie, şi să se convingă ce este cu această fantastică faimă. „Editura şi autorul cărţii mai sus amintite nu au putut să-mi dea informaţii asupra locului în care s-ar afla inventatorul englez. Din contră, am fost asigurat că Searl nu s-ar mai găsi printre cei vii." Acum ştim mai bine. Searl şi-a schimbat în acele timpuri – de frica unor noi represalii – mereu adresa. Încrederea în autorităţi şi în instituţiile statului îi sunt zdruncinate până în zilele noastre. Oare cui trebuie să-i mulţumim pentru această atitudine?

Herbert Schneider a reuşit să afle că, până la data dispariţiei sale, Searl a locuit în satul Mortimer. Mica localitate se găseşte în circumscripţia Reading, situată la vest de Londra. Schneider şi-a făcut rost de o carte de telefoane şi a căutat persoanele din zonă care aveau acelaşi nume, contactându-le.

Căutare plină de peripeţii Informaţii false: scrisorile pe care le-a trimis către cei care se

numeau Searl s-au întors „nedeschise” cu menţiunea destinatar necunoscut. Nu existau nici un fel de indicii asupra locului unde s-ar afla Searl. S-a volatilizat oare acest om?

Abia după doi ani de căutări şi prin nişte stratageme pline de peripeţii, Schneider a reuşit să-l găsească pe Searl şi să poată coresponda personal cu el. Acest lucru l-a costat pe Schneider întregul său timp liber.

Chiar după ce s-au găsit, amândoi aveau îndoieli serioase, dacă nu cumva unul dintre ei şi-a permis o glumă proastă. Dar cu fiecare scrisoare a lui Searl, lui Schneider i-a crescut convingerea că are de a face cu persoana „veritabilă”. Aşa de multe informaţii puteau să parvină numai de la John Roy Robert Searl. În acest timp, între ei s-a format o adevărată prietenie prin corespondenţă. Când Searl i-a scris că este binevenit în Anglia, Schneider s-a hotărât rapid şi a zburat, în martie 1988, într-acolo. John Searl dorea şi el să-i întoarcă vizita şi să vină în Germania.

În timpul vizitei făcute lui Searl, Schneider a fost curios să afle cum stă inventatorul cu realizările sale senzaţionale, după evenimentele tragice din anii optzeci. În ceea ce priveşte detaliile tehnice, el vroia să explice, doar atât cât este necesar pentru înţelegerea fenomenelor. Inventatorul englez declară singur: „Chiar oamenii de ştiinţă întâmpină dificultăţi în înţelegerea teoriilor mele.”

Astăzi John Searl este ocupat cu munca migăloasă de reconstruire a desenelor şi observaţiilor făcute timp de treizeci de ani, distruse în timpul atacului brutal asupra laboratorului. „În plus el făureşte deja alte planuri


171

pe care vrea să le transpună în realitate, cu ajutorul unor prieteni binevoitori."

Tehnica discurilor zburătoare Inima maşinii de zbor a lui Searl este discul care înconjoară SEG

(Searl Effect Generator). El constă din trei inele staţionare şi din numeroase valţuri care se învârtesc fără să se atingă între ele.

Aliajul din care sunt confecţionate părţile aparatului este format din fier ( Fe ) , aluminiu ( A l), siliciu ( S i), sulf ( S ) , titan ( Ti ) şi neodim ( Nd ). SEG se învârteşte aşa de repede încât prin condensarea electronică se produce o răcire a sistemului1, care la temperatura de 4° Kelvin (-269,16°C) duce la o inversare de gravitaţie. De aceea el numeşte aceste discuri şi Invert-G-Vehicules, ceea ce înseamnă vehicule inversoare de gravitaţie.

După amorsarea corectă a sistemului de propulsie, SEG începe să se rotească – în mod normal nu mai poate fi oprit – şi emite necontenit electroni. O singură dată s-a oprit generatorul, când o echipă de televiziune a îndreptat o cameră de luat vederi spre discul lui Searl. A fost din întâmplare, o undă de înaltă frecvenţă, răspunzătoare de oprirea generatorului? Aici nu am putut să fac nici o comparaţie. Nu cunosc nici o prăbuşire de OZN care a fost cauzată de transmisii energetice de o frecvenţă aşa de înaltă. Se pare că un asemenea eveniment s-a petrecut la 7 mai 1989 în deşertul Kalahari.

Dar să ne întoarcem la tehnica folosită de discurile lui Searl. Imediat după ce a fost montat, apare o emisie continuă de electroni care asigură înălţarea discului. Direcţionarea dorită se obţine prin întreruperea emisiei de electroni în anumite puncte. Neobişnuit este faptul că discul lui Searl zboară în orice condiţii, că prin anularea gravitaţiei ajunge să se ridice de pe pământ. Acest lucru Searl l-a observat deja la cele şase experienţe din anii cincizeci. Iată şi paradoxul: Este necesară o energie destul de mare pentru ca obiectul zburător, respectiv SEG să poată fi ţinut pe pământ!

Dotarea tehnică cuprinde în acest scop 64 de aşa numite celule de zbor, care se găsesc în exteriorul discului în care se află generatorul. Aceste 64 de segmente sunt orientate din centru spre exterior ca nişte ace şi mai sunt nişte plăci de emisie electronică montate atât pe partea superioară, cât şi pe partea inferioară, a segmentelor amintite. Aşa poate fluxul de electroni să fie condus fie în sus, fie în jos sau simultan în toate direcţiile.

1 Se poate deduce că, prin extragerea direcţionată a unui număr de electroni, se poate produce şi o îngheţare a fluctuaţiilor interatomice, rezidual numite căldură (n.red.).

„Scutul de protecţie” şi manevrele de dirijare Elementul de comandă este un comutator care întrerupe fluxul de

electroni – la fiecare din cele 64 de elemente în parte. Emisia de electroni


172

din cele 64 de segmente produce o deviere a drumului moleculelor în aer, deci creează un scut de protecţie care are aceeaşi formă cu discul zburător. Acest strat de particule ionizate are o grosime de câţiva metri. Nimic nu se poate apropia de obiectul aflat în zbor. Acest efect ar fi ideal pentru un zbor interstelar.

Micrometeoriţii şi radiaţia cosmică nu ar putea să dăuneze echipajului aflat în interior. Acestea vor fi din timp deviate lateral de acest scut de protecţie electromagnetic.

Printr-un grup de comutatoare fluxul electronic poate fi dirijat în sus sau în jos, poate fi oprit, de asemenea pot fi decuplate segmente singulare sau părţi întregi. Cu o comandă electronică bine dirijată discul zburător poate fi foarte uşor condus.

Două exemple: - ca să menţinem discul lui Searl pe pământ, plăcile de sus care emit

electroni trebuie să fie cuplate, iar cele de jos decuplate; - când pluteşte în aer, toate plăcile celulare emit energie. Obiectul se află într-o stare de echilibru şi nu îşi schimbă poziţia,

deoarece forţele acţionează în toate direcţiile1. Înclinarea discului se face prin întreruperi rapide ale fluxului de

electroni. Acest lucru se face printr-un comutator simplu format din doi magneţi. El se găseşte între cele trei inele ale generatorului şi ramificaţia conductorului spre plăcile de emisie. Discul îşi schimbă poziţia prin foarte scurte întreruperi ale fluxului electronic. După acelaşi principiu funcţionează şi zborul spre direcţia dorită.

Asemănător cu un propulsor cu reacţie, discul se mişcă în direcţia dorită prin cuplarea, respectiv decuplarea celulelor opuse. Acest lucru se face printr-un flux de electroni şi nu prin arderea

1 Se poate presupune că este vorba despre anularea vectorilor energetici principali, în raport de câmpul terestru local (n.red.). combustibililor fosili sau chimici, mai exact a unor combustibili care prezintă pericol de foc.

Până aici totul este clar? O mică consolare: Şi mie mi-a luat foc capul! Pe scurt, încă vreo câteva cuvinte despre luminile care se pot observa noaptea. După spusele lui Searl, ele sunt dependente de cantitatea mare de energie care există în jurul discului zburător.

Există un raport direct între energia discului şi spaţiul înconjurător: mărimea acestuia stabileşte culoarea din spectrul vizibil, acest lucru determină neclaritatea conturului.

Putem să o dregem şi să o sucim cum vrem. Evident, inventatorul englez se află pe urmele unuia dintre cele mai mari mistere din zilele noastre. Se pare că discurile sale au acelaşi mod de acţionare cu al farfuriilor zburătoare. Tehnologie extraterestră!


173

Viitorul a început de mult, însă vechea noastră imagine despre lume ne mai face cu mâna...

Visul fascinant al lui John R. R. Searl Genialul englez făureşte iarăşi planuri, pe care vrea să le realizeze

în viitorul apropiat. El spune că discurile telecomandate pot fi nu numai atât dezvoltate, cât mai ales să se poată trece la producerea lor în serie. De interesaţi nu mai duce lipsă, dar Searl a devenit mult mai precaut. Nu de puţine ori a trebuit să se distanţeze de oportunişti, care au vrut să-l înhame ca pe un cal de povară la planurile lor meschine. Dar la ce folosesc toate, dacă în afara lui, nimeni nu este în stare să dea instrucţiunile necesare pentru producerea generatorului Searl!

Acum el îşi pune mai multe speranţe în construirea unui disc zburător de mare capacitate, care să permită utilizatorilor în scurte perioade de timp - la fel ca la un avion de marfă convenţional – să facă transporturi rapide în lumea întreagă. Câteva aparate de acest fel ar putea revoluţiona transportul pe această planetă, ar putea cruţa mediul înconjurător şi ar putea fi luate drept model pentru realizarea altor proiecte îndrăzneţe.

Există planuri şi mai spectaculoase? Poate, a răspuns John Searl şi a marcat acest răspuns, printr-un surâs serafic, clar şi simpatic, pe data de 4 mai 1996, când ne-am întâlnit la Londra.

Eu îi doresc puterea, dar mai înainte de toate timpul necesar să înfăptuiască aceste ţeluri măreţe. Autodidacţii, outsiderii, practicienii şi născocitorii au fost aceia care au dus mereu omenirea pe „strada” progresului şi au făcut paşi importanţi dincolo de domeniul lor.

John R. R. Searl este unul dintre ei . Un „ucenic vrăjitor” care a răscolit poate, singur pizma vechilor „zei”...»

Am introdus acest citat din fascinanta carte a lui Hartwig Hausdorf pentru că povestea lui Searls este emblematică pentru felul cum se comportă societatea actuală cu inventatorii din domeniul energiilor libere, şi pentru a explica un alt aspect îngrijorător şi anume acela al faptului că armata este cea care pune imediat stăpânire pe aceste tehnologii. Ne dăm seama şi de ce. Un asemenea vehicul antigravitaţional, este în acelaşi timp şi un colector de cantităţi imense de energie liberă, cum de asemenea prin vitezele fantastice şi calităţile oferite de câmpul gravitaţional propriu, poate constitui o armă de neînvins.

Ca o concluzie a acestui capitol trebuie să înţelegem un alt fapt îngrijorător, anume că în vreme ce se cheltuiesc de către statul american şi alte state sume astronomice pentru a menţine în funcţiune un program spaţial învechit, doar ca o faţadă, în spatele lui, cu sume probabil şi mai


174

mari s-au dezvoltat o serie de tehnologii net superioare, care sunt ţinute secret cu o îndârjire demnă de cauze mai bune, noi, cei mulţi, din ce în ce mai săraci şi mai lipsiţi de resurse suntem obligaţi să trăim pe un pământ din ce în ce mai otrăvit de poluanţi de toate felurile… în frig, foame, boli, etc.

Ştiam de farfuriile zburătoare nemţeşti încă din perioada când am terminat liceul ( prin 1983 – nu l-am crezut atunci pe cel ce mi-a spus, dar în 1987 ca pădurar am întâlnit un veteran de război care făcuse războiul într-una din unităţile aliate nemţilor, şi acel om mi-a confirmat… dar asta-i altă poveste ). Acum zece ani am aflat şi faptul că guvernul S.U.A. a încheiat prin anii cincizeci şi ceva un acord secret cu o civilizaţie extraterestră. Erau informaţii apărute în unele cărţi pe baza mărturiilor unor persoane implicate mai mult sau mai puţin. Pe de altă parte în ultimii 20 de ani din ce în ce mai des se aude despre cercetările secrete şi despre farfurii zburătoare prăbuşite şi recuperate din diferite zone ale globului. Sunt lucruri pe care le cunosc mai mult sau mai puţin toţi cei care la un moment dat s-au aplecat un pic mai profund asupra subiectului OZN.

Ce e important aici nu este faptul dacă aceste lucruri sunt sau nu reale, cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii zece ani au început să circule prin cercurile de cercetători OZN documente desecretizate care dovedesc veridicitatea informaţiilor. Ba mai mult se pare că există cel puţin 30 de baze militare răspândite pe tot cuprinsul planetei ( dar cele mai multe în S.U.A. ) unde s-ar afla extratereştri. Am intrat de mult în contact cu ei, şi chiar mai mult există acorduri de colaborare încheiate între guvernele de pe Terra şi aceste civilizaţii. Pentru cine caută bine, poate găsi informaţii destul de multe.

Grav este că se continuă această monumentală minciună şi nu se recunoaşte nimic. Iată, deşi nu sunt absolut sigur de veridicitatea lor ( acum tehnica de calcul poate face multe !...) şi câteva fotografii care sunt declarate ca fiind fotografii autentice ale unor extratereştri:

Şi mai grav este că urmare a acestei tăceri din partea guvernelor şi a

oficialităţilor militare, coroborat cu încurajarea de către aceleaşi oficialităţi a studiourilor de film să se realizeze filme în care extratereştri sunt prezentaţi într-o covârşitoare majoritate ca fiind ostili şi distrugători, încet, dar sigur se induce în mentalul public frica faţă de aceste fiinţe venite poate


175

chiar de pe planeta soră a Pământului… Care planetă soră este iar un mare secret ţinut cu străşnicie de oficiali.

Vi se par chiar atât de periculoase fiinţele din aceste fotografii ?:

Faptul că descreieraţii de la conducerile tuturor armatelor lumii

continuă să construiască şi să depoziteze în buncărele lor cantităţi de armamente uriaşe ( am ajuns ca fiecare om de pe planetă să aibă undeva pusă bine cel puţin o rachetă nucleară şi câteva tone de TNT ), mă face să gândesc că cea mai periculoasă şi înspăimântătoare fiinţă din universul cunoscut ( aşa cum ni s-a permis să-l cunoaştem ! ) suntem noi… oamenii şi mai ales acea specie de oameni numită politicieni, militari sau bancheri…

Ca o a doua concluzie a capitolului – dacă cumva sunteţi norocosul

observator al unei farfurii zburătoare, nu vă bucuraţi, s-ar putea să fie produsul tehnologiilor terestre, şi în acest caz aproape sigur e mult mai periculoasă decât dacă ar proveni din celălalt capăt al galaxiei fie şi pentru simplul fapt că ar putea să fie condusă de un om!....


176

Totuşi de ce nu… ?

Dintotdeauna omul a vrut să ştie, să poată şi să aibă… Este însăşi esenţa dezvoltării. Şi e bine. Bine încetează să mai fie însă, când aceste deziderate nu se mai împlinesc prin forţe proprii, ci prin folosirea altor oameni. Atunci apare sclavia, înrobirea…

Din păcate mecanismele sociale edificate odată cu dezvoltarea societăţilor au făcut ca ordinea realizării acestor deziderate să fie cea care să creeze inechităţi. Niciodată cel ce vrea să ştie nu va putea fi deasupra celui ce vrea să aibă, iar acesta nu va putea fi deasupra celui ce poate să aibă….

Aici stă esenţa întregului dezechilibrului mondial… Şi chiar dacă acum societatea mondială se declară a fi una

democratică, echitabilă, această democraţie, sau echitate nu este şi nu va putea fi niciodată integrală. Acum nu mai există sclavi, în schimb există oameni care sunt plătiţi mizerabil pentru cele mai grele munci şi oameni care sunt plătiţi regeşte pentru a nu face nimic. E tot o sclavie… Dar nu poate fi numită astfel pentru că potrivit cartei drepturilor omului şi a protocoalelor adiţionale, omul este plătit pentru munca lui…

Şi se va perpetua pentru că odată cu creşterea populaţiei planetare, creşte şi excedentul de forţă de muncă, lucru care permite celor puţini, şi bogaţi (care sunt aceiaşi cu cei ce conduc) să poată exploata pe semenii lor fără nici o restricţie…

Atunci, de mult la începutul secolului trecut când Tesla ne dăruia

civilizaţia electrică, urmare a cercetărilor şi experienţelor sale privind distribuţia fără fir a energiei electrice se credea că până la jumătatea secolului toate mijloacele de producţie şi de transport vor fi alimentate cu energie gratuită la care va avea acces orice cetăţean de pe planetă.

Din păcate familii ca Rothschild, care se instalaseră la conducerea finanţei mondiale de peste două secole ( în Europa ), Morgan, Vanderbilt şi Rockefeller, ce se instalaseră la conducerea finanţelor americane de aproape un secol, au făcut ca această viziune să devină total nerealistă.

Pentru a înţelege mai bine implicaţiile trebuie spus că Rockefeller era şi preşedinte al celor mai mari firme petroliere ale vremii şi de asemenea membru în consiliile de administraţie sau în fundaţiile care controlau industria şi transporturile ( fundaţia Ford ). E de menţionat aici că şi marii industriaşi ca Ford, Erie Railroad, etc., pe măsura îmbogăţirii lor îşi extindeau influenţa şi afacerile şi înspre sistemul bancar şi politic.

Concentrarea acestei puteri imense în mâinile câtorva familii de finanţişti şi industriaşi ai vremii, a făcut ca industria petrolieră şi implicit a transporturilor să explodeze spre drumul care a dus la situaţia de azi, dintr-o


177

combinaţie, de arivism, lăcomie, şi o minimă rezistenţă din partea celor mulţi care nu-şi dădeau seama că sunt exploataţi, pentru că oricum odată cu bumul economic creştea şi nivelul lor de trai…

Era perioada de avânt economic, şi pentru că atunci, petrolul era considerat a fi inepuizabil şi în plus extrem de ieftin, ( iar veniturile după prelucrarea lui erau imense) bumul s-a produs.

Pe-atunci nimeni nu-şi punea probleme de conştiinţă privind poluarea, pentru că nivelul general al ştiinţei nu ajunsese să întrevadă consecinţele dezastruoase ale acestei căi.

Iar mai târziu, pe măsură ce bogăţia acestor câteva sute de familii de industriaşi şi bancheri răspândiţi în toată lumea creştea, creştea şi influenţa pe care o aveau, (prin infiltrare şi control) asupra politicului, precum fireşte se întăreau şi legăturile dintre ei, iar oamenii de ştiinţă ajunşi într-o minoritate covârşitoare, ( nu ca număr ci ca putere de decizie) nu au mai avut nici un cuvânt de spus. Toate academiile din întreaga lume nu pot rivaliza cu unul, unul singur din membrii Comitetului celor 300 spre exemplu….

În felul acesta s-a format o plasă de păianjen imensă care a cuprins încet, încet toate pârghiile financiar economice şi politice planetare.

Mecanismul prin care s-a ajuns la acest control planetar în esenţă e cel descris aici ( şi e foarte simplu ), dar ţesătura intereselor, politice, economice şi financiare este atât de complexă încât oricăruia din cei ce vor să înţeleagă acest mecanism, îi va lua destul de mult timp să priceapă pe deplin că acest mecanism este cel condus de lăcomia, fie ea a bancherilor, industriaşilor sau politicienilor. Şi de altfel totdeauna un grup de oameni se vor uni mai uşor atunci când vor avea interese comune… iar lăcomia e unul din cele mai puternice interese !

Şi astfel datorită acestui mecanism combinat format din lăcomia şi

putinţa unora, societatea merge înainte… Merge înainte, trasă paradoxal de o mână de oameni pe care nu-i interesează binele societăţii ci doar binele lor. Oameni ca Roger Smith de la conducerea General Motors Company, care a hotărât, acum vreo 30 de ani, pentru creşterea profitului propriu să închidă fabricile din Statele Unite, pentru a le muta în ţări mai sărace unde forţa de muncă era mai ieftină, iar cu excedentul de venituri să se dezvolte tot mai mult în asemenea ţări, unde pe de altă parte îşi permitea să şi lucreze mai ieftin şi mai prost, au făcut totuşi ca societatea să meargă înainte… în paralel cu o distrugere tot mai accentuată a mediului. La fel au procedat şi procedează companii ca Shell, Texaco, etc.,

Şi pe de altă parte aceştia au ajuns la concluzia că dacă vor ca conturile lor să fie alimentate permanent trebuie să inducă în mentalul


178

mondial concepţia că cu cât consumi mai mult cu atât trăieşti mai bine. Dar pentru a obliga un om să consume mai mult trebuie ca produsele pe care i le oferi să fie tot mai proaste. Şi pe măsură ce vor fi mai proaste, le vei face o reclamă tot mai acerbă prin care să dovedeşti că sunt cele mai bune… Şi astfel, încet, încet, omul bombardat zilnic cu sloganuri consumist – laudative, va ajunge să nu-l mai intereseze mediul în care trăieşte ci confortul propriu imediat. Şi consumul creşte, iar contul celor ca Rokefeller sau Roger Smith la fel…

De fapt printre aceşti magnaţi nesătui circulă o vorbă cinică, care stă la baza întregii crime organizate împotriva umanităţii şi a planetei.

Vorba asta este : „Calitatea ucide profitul !” Ţineţi-o minte, căci datorită acestei mentalităţi criminalii de la

conducerea fiecărui stat şi prin ei ai planetei s-au unit într-un genocid generalizat…

Datorită acestei vorbe dispar mii de hectare de pădure, mii de specii de animale şi plante, proliferează bolile, criminalitatea şi exploatarea sălbatică a omului de către om.

Datorită acestei mentalităţi nu vom vedea niciodată un generator electric care să ne asigure independenţa energetică, pe vreo linie de producţie, sau în vreun magazin. Se va continua a se proclama mincinos crize energetice, politice, economice sau mai ştiu eu de care una după alta, dar nimeni din factorii de decizie nu va lua vreodată decizia de a stopa crima aceasta generală.

Am vorbit mai sus de Roger Smith, ca fiind un foarte clar exemplu

privind felul cum gândesc aceşti oameni. Privitor la cazul lui, filmul lui Michael Moore – Roger and Me, ar fi indicat a fi vizionat de toţi cetăţenii ţării, căci acest film arată în mic situaţia României de după 1989. Practic acest industriaş, după ce mai bine de 100 de ani a prosperat datorită zecilor de mii de muncitori ai localităţii Flint, a hotărât cu o nesimţire suverană, că aceştia nu mai sunt buni de nimic şi a închis urgent toate fabricile şi şi-a luat tălpăşiţa. Şi-a luat tălpăşiţa fără a-i păsa că toate acele zeci de mii de persoane au rămas de azi pe mâine fără un loc de muncă, fără nici un venit din care să trăiască şi să-şi plătească chiriile. Urmare, sărăcirea dramatică a populaţiei a dus la decăderea întregii localităţi, creşterea la fel de dramatică a mizeriei şi a criminalităţii… paralel cu creşterea forţelor de ordine şi opresiune. Singura clădire mai acătării construită acolo după închiderea fabricilor şi care a continuat să funcţioneze a fost o puşcărie imensă în comparaţie cu fosta puşcărie a oraşului.


179

Nu vi se pare cumva cunoscut mecanismul… Pe Roger Smith nu l-a interesat impactul hotărârii şi acţiunilor sale asupra zecilor de mii de vieţi. Tot astfel cei ce-au pus mâna pe frâiele puterii în 1989 – 1990 au fost total indiferenţi la faptul că desfiinţarea mijloacelor de producţie ale poporului va duce la sărăcirea accentuată şi creşterea criminalităţii. Ce dacă !? Le-au crescut conturile, averile, vilele şi maşinile de lux… Restul nu mai contează….

Dacă în republica Socialistă România se putea trăi decent dintr-un salariu minim, sub oblăduirea statului român actual ( de sorginte mafiotă ) chiar şi plătit cu un salariu mediu pe economie te situezi sub pragul sărăciei extreme… căci întregul tău câştig lunar obţinut cu sudoare după o muncă de multe ori mai împovărătoare şi stresantă ca atunci, îţi este smuls cu neruşinare de către stat şi reprezentanţii săi sub formă de taxe, impozite, facturi umflate ilegal, scumpiri inflaţie şi tot felul de alte găselniţe…

Avem peste 100 de taxe şi impozite fiind dacă nu pe primul loc în lume la numărul de taxe, măcar printre primii cinci.

Înainte de 1989 în România nu exista decât o singură structură răspunzătoare de păstrarea ordinei – Miliţia. Pe vremea aceea puşcăriile nu erau foarte aglomerate, căci aproape toată lumea avea serviciu şi rata criminalităţii era mică. În plus puşcăriaşii erau folosiţi intens în toată industria naţională la munci, fie drumuri, fie construcţii, fie minerit – câştigând în felul acesta şi bani care să-i ajute să-şi facă un rost după eliberare. În afară de asta cam de două trei ori pe an se dădeau amnistii. Iar cei ce-ţi ispăşeau pedeapsa erau repede integraţi în câmpul muncii.

Acum avem Poliţie, Poliţie comunitară, Jandarmerie, plus o sumedenie de firme de pază şi protecţie. Aparatul opresiv al României a crescut în ultimii 20 de ani de 7 ori asta în paralel cu o din ce în ce mai sălbatică distrugere a economiei naţionale şi sărăcire a populaţiei. Criminalitatea a explodat iar puşcăriile sunt supraaglomerate, iar odată puşi în libertate după ispăşirea pedepsei nu-i va angaja nimeni ( nu ne angajează pe noi ceilalţi – dar-mi-te pe ei )… aşa că singura lor posibilitate de a avea ce mânca şi unde locui ( dacă nu ai serviciu nu ai cu ce plăti chirie, apă curent, etc. şi-ţi pierzi şi casa ) este aceea de a comite altă infracţiune pentru a se întoarce la puşcărie, unde-i cald şi bine şi au trei mese sănătoase zilnice başca asistenţă sanitară gratuită.

V-aţi gândit vreodată în ultimii ani că puşcăriaşii trăiesc mult, mult mai bine decât majoritatea dintre noi ?

Acesta-i statul român actual. Un stat care şi-a deposedat poporul de orice urmă de avuţie, l-a sărăcit până l-a adus în pragul mormântului, stă cu arma la pieptul fiecărui cetăţean, şi are pretenţie de la noi să fim oameni cu


180

răspundere civică… să ne plătim taxele ( din ce dacă nu avem serviciu ? ) să mergem la vot… să nu ne trădăm patria, să murim pentru patrie…

Oare merită ? În vremurile acelea o pensie de urmaş era echivalentă cu salariul

minim pe economie ( cam 1400lei ) din care, repet – se putea trăi. Aseară 29. 11. 2009 la un jurnal de actualităţi am văzut o bătrână căreia statul român actual i-a fixat pensie de urmaş de 3 (trei) lei. Din care i-a luat doi pentru că s-au făcut nu ştiu ce greşeli la calcul. Aşa că poştaşul vine la biata bătrână pentru a-i înmâna o bancnotă de 1 leu. Ce-ar trebui să facă femeia acea dacă nu ar avea copii care să o întreţină, sau dacă Doamne fereşte ! aceştia ar rămâne fără slujbe ?

Ca o concluzie sărăcirea accentuată a populaţiei trebuie să fie cumva compensată, căci resursele planetei nu sunt mai mari decât erau acum 100 sau 200 de ani. Asta înseamnă că dacă noi cei de jos avem din ce în ce mai puţin, cei de sus vor avea din ce în ce mai mult.

Acum ar trebui să analizăm puţin cauzele pentru care nu proliferează

tehnologiile energetice gratuite, căci concluziile de până acum, nu arată decât o parte din ele. Pentru a vedea care sunt duşmanii reali ai răspândirii tehnologiilor energiei libere voi prezenta aici un citat dintr-un articol semnat de un om mai deştept ca mine, Peter Lindemann şi apărut într-un număr din 2005 al revistei Nexus, citat pe care l-am luat de pe internet:

« MONOPOLUL FINANCIAR – În teoria economică standard există

trei clase de industrie: capital, bunuri şi servicii. În prima clasă, capitalul, există trei subclase: capitalul natural, moneda şi creditul. Capitalul natural se referă la materialele brute (o mină de aur, de exemplu) şi sursele de energie (precum zăcămintele de petrol sau barajul unei centrale hidroelectrice). Moneda se referă la tipărirea „banilor"; această funcţie este de obicei treaba guvernului. Creditul se referă la împrumutarea de bani cu dobândă şi la extensia valorii economice prin depozite bancare. E uşor de înţeles că energia funcţionează în economie la fel ca aurul, tipărirea banilor de către guvern sau acordarea de credit de către o bancă.

În Statele Unite şi în majoritatea celorlalte ţări din lume există un „monopol financiar" bine stabilit. Sunt „liber" să câştig cât de mulţi „bani" vreau, dar voi fi plătit doar în bancnotele oficiale. Nu pot face nimic pentru a fi plătit în aur sau în vreo altă formă de „bani". Acest monopol financiar se află în mâinile unui mic număr de bănci private, iar aceste bănci sunt proprietatea celor mai bogate familii din lume. Planul lor este de a ajunge să controleze într-un procent de 100% toate resursele de capital ale lumii, controlând astfel viaţa fiecăruia prin disponibilitatea (sau


181

indisponibilitatea) tuturor bunurilor şi serviciilor. O sursă independentă de bogăţie (un dispozitiv cu energie gratuită) aflată în mâinile oricărei persoane din lume ar ruina pentru totdeauna planurile lor de dominare globală. Adevărul acestor lucruri este uşor de văzut.

În prezent economia unei naţiuni poate fi încetinită sau accelerată prin mărirea sau scăderea dobânzilor. Dacă o sursă independentă de capital (energie) ar fi prezentă în economie şi orice afacere sau persoană ar putea obţine mai mult capital fără a-1 împrumuta de la o bancă, atunci manipularea dobânzilor nu ar mai avea acelaşi efect. Tehnologia energiei gratuite schimbă valoarea banilor. Cele mai bogate familii şi furnizorii de credit nu vor nici o competiţie. Este aşa de simplu. Ei vor să-şi menţină controlul monopolist prezent.

Pentru ei, tehnologia energiei gratuite nu este doar ceva de suprimat, ea trebuie interzisă permanent! Deci cele mai bogate familii şi instituţiile lor bancare centrale reprezintă prima forţă care operează pentru a amâna disponibilitatea publică a energiei gratuite. Motivaţiile lor sunt „dreptul divin de a guverna", lăcomia şi nevoia insaţiabilă de a controla toate lucrurile. Armele pe care le folosesc pentru a forţa această amânare includ intimidarea, „experţi demistificatori", cumpărarea şi ascunderea de tehnologie, uciderea şi tentativele . de asasinare a inventatorilor şi a personajelor implicate, incendierea şi o gamă largă de stimulente şi inhibitori financiari pentru a-i manipula pe posibilii suporteri ai energiei gratuite. Tot ei au promovat acceptarea generală a teoriei ştiinţifice care afirmă că energia gratuită este imposibilă (legile termodinamicii).”

GUVERNELE – A doua forţă care operează pentru a amâna

disponibilitatea publică a energiei gratuite este reprezentată de guvernele naţiunilor. Problema aici nu este legată atât de competiţie în domeniul tipăririi banilor cât de menţinerea „securităţii naţionale". Adevărul e că lumea este o junglă iar oamenii pot fi foarte cruzi, necinstiţi şi meschini. Este datoria guvernului „să asigure apărarea internă". Pentru aceasta, „forţele de poliţie" sunt delegate de ramura executivă a guvernului pentru „a impune legea". Majoritatea dintre cei care respectă legea fac asta deoarece ei cred că aşa este corect, pentru beneficiul propriu. Există totuşi întotdeauna câţiva indivizi care cred că este în avantajul lor să nu se comporte conform ordinii sociale general acceptate. Aceşti oameni aleg să opereze în afara legii, fiind consideraţi răzvrătiţi, criminali, trădători, revoluţionari sau terorişti.

Majoritatea guvernelor au descoperit prin încercări şi erori că singura politică externă care funcţionează cu adevărat în timp este cea numită „după faptă şi răsplată". Asta înseamnă că guvernele se tratează


182

unul pe altul după cum sunt tratate. Pe plan internaţional există o constantă luptă pentru poziţie şi influenţă, iar grupul „cel mai puternic" câştigă! În economie asta se cheamă „legea de aur", după care „cel care are aurul face legile". Exact aşa este şi în politică. Este vorba pur şi simplu de „supravieţuirea celui mai adaptat".

În politică, „cel mai adaptat" a ajuns să însemne partidul cel mai puternic şi care este capabil să lupte cel mai murdar. Este folosit absolut orice mijloc disponibil pentru a menţine un avantaj asupra „adversarului" - şi oricine altcineva este „adversarul", indiferent dacă este considerat prieten sau duşman. Acestea includ: poziţii psihologice insultătoare, minciuna, înşelăciunea, spionajul, furtul, asasinarea liderilor, ameninţarea cu războiul, alianţe şi schimbări de alianţe, tratate, ajutor străin şi prezenţa forţelor militare oricând este posibil.

Plăcută sau nu, aceasta este arena în care operează guvernele naţiunilor. Nici un guvern nu va face vreodată ceva care să-i dea un avantaj gratuit unui adversar. Niciodată! Asta este sinucidere naţională. Orice activitate, a oricărui individ, dinăuntrul sau dinafară ţării, care este interpretată ca oferind orice fel de avantaj unui adversar, va fi considerată o ameninţare pentru „securitatea naţională". Întotdeauna!

Tehnologia energiei gratuite este cel mai rău coşmar al unui guvern! Anunţată pe faţă, tehnologia energiei gratuite ar iniţia o cursă a înarmărilor într-o încercare finală de a obţine dominaţie şi avantaj absolut. Gândiţi-vă. Credeţi că Japonia nu s-ar simţi intimidată dacă China va obţine energia gratuită? Credeţi că Israelul va sta liniştit dacă Irakul va dobândi energia gratuită? Credeţi că India va permite Pakistanului să dezvolte energia gratuită? Credeţi că S.U.A. nu ar încerca să-l oprească pe Osama bin Laden să obţină energie gratuită?

Dacă o energie nelimitată ar fi disponibilă în starea politică actuală a acestei planete, aceasta va conduce la o regrupare inevitabilă a „balanţei puterii". Aceasta ar putea deveni un război total pentru a-l împiedica pe „celălalt" să aibă avantajul puterii şi bogăţiei nelimitate. Toată lumea o va dori şi, în acelaşi timp, va dori să împiedice pe oricine altcineva să o obţină.

Aşadar, guvernele sunt a doua forţă care operează pentru a amâna disponibilitatea publică a energiei gratuite. Motivaţia lor este „autoconservarea".

Această autoconservare operează pe trei nivele: 1) prin neacordarea de avantaje unui inamic exterior; 2) prin împiedicarea acţiunii individuale (anarhiei) capabilă de a provoca eficient puterile poliţieneşti din interiorul ţării; şi 3) prin menţinerea veniturilor ce provin din taxarea surselor energetice aflate în uz.


183

Armele lor includ împiedicarea eliberării de patente din motive de securitate naţională, hărţuirea legală şi ilegală a inventatorilor prin acuzaţii criminale, verificări ale impozitelor, ameninţări, urmărirea convorbirilor telefonice, arestări, incendieri, furt al proprietăţilor expediate poştal şi o grămadă de alte metode de intimidare care fac imposibilă construirea şi lansarea pe piaţă a unei instalaţii de energie gratuită.”

ÎNŞELĂTORIE ŞI NECINSTE ÎN CADRUL „MIŞCĂRII PENTRU

ENERGIE GRATUITĂ” – A treia forţă care operează pentru a amâna disponibilitatea energiei gratuite este reprezentată de grup de inventatori care se înşeală şi din şarlatani. La periferia descoperirilor ştiinţifice extraordinare ce constituie tehnologiile reale de energie gratuită se află o lume întunecată a anomaliilor neexplicate, a invenţiilor marginale şi a promotorilor lipsiţi de scrupule.

Primele două forţe au folosit constant mass-media pentru a face publice cele mai rele exemple din cadrul acestui grup, pentru a distrage atenţia publicului şi pentru a discredita descoperirile reale prin asocierea lor cu fraudele evidente.

În ultimii o sută de ani, au ieşit la suprafaţă zeci de poveşti despre invenţii neobişnuite. Unele dintre aceste idei au captivat imaginaţia publicului într-o asemenea măsură încât continuă să existe până astăzi o mitologie despre aceste sisteme. Nume ca Keely, Hubbard, Coler şi Hendershot ne vin imediat în minte. Se poate să existe tehnologii reale în spatele acestor nume, dar nu există destule date tehnice disponibile publicului pentru a lua o decizie. Aceste nume rămân asociate cu o mitologie a energiei gratuite şi, oricum, sunt citate de „demistificatori" ca exemple de fraudă. Ideea de energie gratuită este totuşi adânc înrădăcinată în subconştientul uman.

Oricum, câţiva inventatori cu tehnologii marginale care demonstrează anomalii utile au exagerat din greşeală importanţa acestor invenţii. Unii dintre aceşti inventatori şi-au exagerat de asemenea propria importanţă. A apărut o combinaţie de „febră a aurului" şi/sau „complex al lui Mesia" care a distorsionat orice viitoare contribuţie pe care ar fi putut-o aduce. În timp ce direcţia de cercetare pe care o urmează poate promite mult, ei încep să vândă entuziasmul drept fapte, valoarea muncii ştiinţifice scăzând mult din acel moment. Există o seducţie puternică dar subtilă care poate perverti o personalitate dacă individul respectiv crede că „lumea stă pe umerii lui" sau că el este „salvatorul" lumii.

Lucruri ciudate li se întâmplă de asemenea oamenilor când cred că sunt pe cale de a deveni extrem de bogaţi. Îţi trebuie o disciplină spirituală imensă pentru a rămâne obiectiv şi umil în prezenţa unei maşini


184

funcţionale cu energie gratuită. Psihicul multor inventatori a devenit instabil datorită doar credinţei lor că au o maşină cu energie gratuită. În timp ce calitatea muncii ştiinţifice se deteriorează, unii inventatori dezvoltă un „complex al persecuţiei" care-i face extrem de defensivi şi inabordabili. Acest proces îi împiedică să dezvolte vreodată o maşină reală cu energie gratuită şi alimentează enorm mitologia fraudelor.

Există apoi şarlatanii declaraţi. În ultimii cincisprezece ani, în S.U.A. a existat o persoană care a ridicat înşelătoria în domeniul energiei gratuite la nivelul de artă profesionistă. În urma acestui fapt a colectat peste 100.000.000 $. I s-a interzis să facă afaceri în statul Washington şi a fost condamnat la închisoare în California, unde se află şi acum. El vorbea întotdeauna despre o variaţie a unui sistem real de energie gratuită. îi făcea pe oameni să dea bani în ideea că vor primi curând un astfel de sistem, dar le vindea de fapt doar informaţii promoţionale care nu dădeau nici un fel de date reale despre sistemul energetic respectiv. A jefuit fără milă comunităţile creştine şi grupări care promovau spiritul civic şi patriotic.

Excrocheria obişnuită a acelei persoane consta în contactarea a sute de mii de oameni cărora le solicita permisiunea de a plasa o instalaţie de energie gratuită pe proprietăţile lor. În schimb, ei urmau să primească gratuit energie electrică toată viaţa, iar compania lui va vinde companiilor locale excesul de energie produs. După ce erau convinşi că vor primi electricitate gratuită pentru toată viaţa, oamenii cumpărau casete video - care îi tăceau şi pe prietenii lor să cadă pradă înşelătoriei. Odată ce ai înţeles puterea şi motivaţiile primelor două forţe despre care am discutat, este clar că ,,planul de afaceri" al acestei persoane nu ar fi putut fi implementat. Acest individ a făcut probabil mai mult rău mişcării pentru energie gratuită din S.U.A. decât orice altă forţă, distrugând încrederea oamenilor în această tehnologie.

Prin urmare, a treia forţă care amână disponibilitatea publică a energiei gratuite este înşelăciunea şi necinstea ce îşi au sursa chiar în cadrul mişcării. Motivaţiile sunt simţul grandorii, lăcomia, dorinţa de putere şi un sentiment fals de autoimportanţă. Armele folosite sunt minciuna, înşelătoria, excrocheria, autoînşelarea şi aroganţa, combinate cu cunoştinţe ştiinţifice dubioase.

UN PUBLIC NESOLICITANT – A patra forţă care operează pentru

a amâna disponibilitatea publică a energiei gratuite este reprezentată de noi, toţi ceilalţi. Poate fi uşor de văzut cât de înguste şi josnice sunt motivaţiile celorlalte forţe, dar aceste motivaţii sunt de fapt prezente şi în fiecare dintre noi.


185

La fel ca familiile bogate, nu întreţine fiecare dintre noi, în secret, iluzii de falsă superioritate şi dorinţa de a-i controla pe ceilalţi în loc de a ne controla pe noi înşine? De asemenea, nu ne-am ,,vinde", dacă preţul ar fi destul de mare - să spunem, 1.000.000 $, în mână, astăzi? Sau, la fel ca şi guvernele, nu vrea fiecare să-şi asigure propria supravieţuire? Dacă am fi prinşi în mijlocul unei săli de teatru, pline de lume, nu am intra în panică şi nu i-am împinge din calea noastră pe cei mai slabi, în lupta către ieşire? Asemenea inventatorului care se păcăleşte pe el însuşi, nu am preferat niciodată o iluzie confortabilă unui fapt neplăcut? Nu ne place să ne considerăm mai importanţi decât ne cred alţii? Nu ne mai este oare frică de necunoscut, chiar dacă acesta promite o mare recompensă?

Vedeţi, toate cele patru forţe sunt de fapt aspecte diferite ale aceluiaşi proces, operând pe nivele diferite ale societăţii. În mod real există o singură forţă care împiedică disponibilitatea publică a energiei gratuite şi aceea este comportamentul lipsit de o motivaţie spirituală al animalului uman.

Dintr-o perspectivă ultimă, tehnologia energiei gratuite este o manifestare către exterior a Abundenţei Divine. Ea este motorul economiei unei societăţi iluminate - în care oamenii se comportă voluntar într-o manieră respectuoasă şi civică; în care fiecare membru al societăţii are tot ce-i trebuie şi nu râvneşte la bunurile vecinului; în care războiul şi violenţa

fizică sunt comportamente sociale neacceptate; în care diferenţele dintre oameni sunt considerate plăcute sau cel puţin tolerate.

Apariţia tehnologiei energiei gratuite în domeniul public înseamnă răsăritul unei epoci cu adevărat civilizate. Este un eveniment epocal în istoria umanităţii. Nimeni nu poate să-şi asume meritul pentru asta. Nimeni nu se poate îmbogăţi din asta. Nimeni nu poate conduce lumea pe baza ei. Este pur şi simplu un dar al lui Dumnezeu. Ne forţează pe toţi să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre acţiuni şi pentru autoconstrângerea noastră autoimpusă, când este necesar. Lumea, aşa cum este astăzi, nu poate beneficia de tehnologia energiei gratuite fără a fi total transformată în altceva. Această ,,civilizaţie” a atins apogeul dezvoltării sale deoarece a produs seminţele propriei transformări.

Animalelor umane nespiritualizate nu li se poate încredinţa energia gratuită. Ar face doar ceea ce au făcut întotdeauna, adică să obţină avantaje asupra altora sau să-i distrugă pe ceilalţi şi pe ei înşişi în acest proces.

Dacă veţi citi Atlas Shrugged (1957), de Ayn Rand, sau raportul The Limits To Growth (1972), furnizat de The Club of Rome, devine clar că cele mai bogate familii din lume au înţeles asta de multe zeci de ani. Planul lor este de a trăi în „lumea energiei gratuite", dar să-i menţină pe ceilalţi în


186

starea în care sunt acum. Asta nu este ceva nou. Regii au considerat întotdeauna că restul oamenilor sunt supuşii lor. Ceea ce este nou e faptul că acum putem comunica între noi mai bine decât în orice moment din trecut.

Internetul ne oferă nouă, care suntem cea de-a patra forţă, o ocazie de a zdrobi eforturile combinate ale celorlalte forţe ce împiedică răspândirea tehnologiei energiei gratuite.»

Poate că dacă v-au pus pe gânduri cele pe care le-aţi citit până acum,

şi sigur v-au pus de vreme cea-ţi ajuns la această pagină, aflaţi că…


187

Povestea-i veche

Dacă cumva vi s-au părut nedrepte şi jignitoare ultimele două fraze ale capitolului „Şi nu numai” am să vă aduc acum un argument: • Biblioteca din Alexandria fondată de Ptolemaios 1 Soter în anul 300

î.e.n. deţinea peste 500 000 de lucrări cuprinzând toate cunoştinţele adunate de omenire până la acea dată. Jumătate din bibliotecă a fost distrusă de oştile lui Cezar în 47 î.e n., iar restul de către califul Omar (717 – 720 e n.) care a încălzit băile publice cu preţioasele manuscrise, • Cele 200 000 de volume ale bibliotecii din Ierusalim au ars în timpul

cuceririi oraşului de către romani în 70 e.n., • În 214 î.e n. împăratul chinez Shih Huang-ti a distrus zeci de mii de

lucrări de filozofie, istorie şi ştiinţă, • Arhivele cunoştinţelor lăsate amerindienilor de Virachochas au fost

distruse de al 63-lea împărat Inca – Panchacuti IV, • Toate textele greceşti şi romane din bibliotecile oraşului Efes au fost

distruse de Pavel, • Dalai Lama Galben (al V-lea) a distrus bibliotecile lamaiştilor roşii, • Conquista spaniolă a Americii este plină de asemenea figuri –

episcopul Diego de Landa care a reuşit singur singurel să distrugă toate urmele scrierii maya fiind emblematică, • Misionarul Eugene Eiraux a distrus în 1864, miile de tăbliţe rongo-

rongo de pe Insula Paştelui, • Şi alţii ca ei: Savoranola, Torquemada, Knox, Papa Paul al IV-lea,

Wilderforce, • Între 25 şi 30 august 1914 biblioteca oraşului Belgian Louvain,

înfiinţată în 1426, care cuprindea peste 230 000 de volume rare, 750 de manuscrise medievale şi 1000 de incunabule unice în lume a fost arsă de armatele germane, • Mai recent Musolini, Hitler, McCarthy… Armatele lui Hitler au reuşit

să distrugă o treime din toate comorile de artă şi ştiinţă adunate de omenire timp de 3000 de ani,

Mai sunt exemple dar deocamdată cred că-i suficient de clar argumentul meu.

„Odată de mult când pământul era moale” este „a fost odată ca

niciodată” cu care încep legendele unor triburi amerindiene… Ne întrebăm oare justificat de unde ştiau ei că odată pământul a fost moale ?… Eu zic că nu. Unele din scrierile vechi care au scăpat de oameni ca cei din lista de mai sus fac pomenire a unor documente cu câteva mii de ani mai vechi… Un


188

calcul ne duce la concluzia că acele documente au fost scrise cu peste 9000 de ani î.e n. Şi o altă concluzie logică ar fi că civilizaţiile care au scris documentele inestimabile distruse în acele biblioteci antice, au fost net superioare celor ce suntem noi azi. De altfel, părerea mea sinceră este că civilizaţia actuală nu e o civilizaţie avansată ci una degenerată.

Vestitele hărţi ale lui Piri Reis precum şi cele ale populaţiilor de

amerindieni de deasupra cercului polar, hărţi care în urma cercetărilor s-a constat că sunt copii după unele mai vechi, ( vechimea originalelor este mai mare de 10 000 ani ) au fost făcute după relevee luate de la înălţimi de zeci de kilometri.

Dar părerea mea e că aici ar trebui să dau cuvântul cuiva mult mai în

măsură ca mine să vă spună lucrurile acestea. Regretatul pilot de vânătoare şi scriitor Doru Davidovici scria în penultima sa carte – Lumi galactice – următoarele :

« O singură dată s-a întîmplat să ating un lucru efectiv de neatins, în

urmă cu mulţi ani, după o noapte de zbor, cînd unul din camarazii de regiment m-a invitat la el. Nu puteam dormi, şi nici el nu putea să doarmă, am vorbit despre o grămadă de lucruri, avioane, cum ai aterizat, bine, şi eu am aterizat bine, ai văzut ce aiurea bătea proiectorul de fund — cam ce vorbesc piloţii după zboruri de noapte, cînd sînt între ei şi nu pot dormi. Pe urmă camaradul meu a spus : să-ţi arăt o chestie formidabilă, cam ce


189

chestie formidabilă poţi să-mi arăţi — am zis — singurele chestii formidabile se întîmplă în aer. Aiurea, a spus prietenul meu, pe etajeră era o statuetă, s-a ridicat, a luat-o, mi-a întins statueta aceea. Ţineam în mînă o femeie din bronz negru-verde, lustruit, ca acoperit cu o crustă sticloasă foarte fină. O femeie tînără, frumoasă, drapată într-un fel de togă pînă la genunchi, îi ieşeau picioarele lungi de sub toga aceea. Ce vezi aşa for-midabil, am întrebat, e frumoasă, cred că e şi veche, după cum arată, dar ce e aşa formidabil în ea ? Mai curînd stranie, ce anume — a vrut prietenul meu să ştie — ce anume e straniu în ea ? O răsuceam în mînă, nu ştiam ce să răspund. Cam totul am spus, ea în sine e frumoasă, dar nu se potriveşte. E ceva care nu se potriveşte, Poate pentru că e o tînără doamnă veche. Şi Venus din Milo e veche, a răspuns prietenul meu, dar ea se potriveşte. Şi Victoria de la Samotrace, şi toate Afroditele astea, care sînt foarte vechi, dar se potrivesc atît de bine. N-au nimic straniu. Cîţi ani îi dai tipei ăsteia, m-a întrebat. Am ridicat din umeri, două, am spus, trei, poate patru sute de ani. Niciodată n-am putut aprecia ca lumea vîrstă femeilor.

Priveam mai atent, femeia aceea era foarte frumoasă, şi foarte fin cizelată, şi bronzul acela nu mai părea chiar bronz. Am lovit cu unghia, şi nu suna a bronz. Nu vibra, cum vibrează statuetele din bronz. Parcă loveam cu unghia în ceva amorf, cretă. Era doar rece ca bronzul; şi începeam să simt că e ceva în neregulă cu statueta aceea, şi ce spun acum nu e literatură, s-a întîmplat într-adevăr.

Cîteva sute bune de milioane de ani, a spus camaradul meu, şi nici n-am înţeles la început. Am pus doar femeia din metal pe masă, şi atunci prie-tenul meu a spus cum a găsit tatăl lui statuia în mina din Apuseni, nu ascunsă acolo, nu sub pietre, ci cuprinsă în strat — a dat cu pickhamerul peste ea, şi cînd a scos-o a rămas tiparul lucios în rocă, aşa cum roca se formase în jurul statuetei. Uită-te atent, a spus, şi cînd m-am uitat atent am văzut, femeia aceea avea cîte şase degete la mîini şi la picioare. Şi postamentul era foarte mic, şi cu toate astea statuia stătea dreaptă, nu se răsturna. Trebuia înclinată mult, ca să se răstoarne.

Mai tîrziu femeia de bronz a dispărut, camaradul meu spunea că i-a fost furată, am ridicat din umeri, atunci nu ne impresionau grozav femeile vechi de sute de milioane de ani, şi era ilogic, istoria începea la Summer, în urmă cu o sută douăzeci de veacuri — limpede, nu ? Ne interesau avioanele noastre din aluminiu scînteietor, şi ce făceam noi în avioanele acelea. Pe urmă chiar a fost prea tîrziu; camaradul meu a murit într-un accident de avion, şi ce mi-a rămas a fost senzaţia aceea de hronz rece, care nici măcar nu era bronz. Şi regretul inutil că n-am ştiut. Şi fiorul că măcar am avut în mînă. A fost o poveste la fel de hotărîtoare ca cea de mai tîrziu, cînd am


190

văzut OZN-ul meu. Iar cei mai mulţi, care au aflat povestea cu statueta, au spus : „imposibil. Nu se poate. Aşa ceva nu se poate...“

...Toate astea se întîmplau cînd eram încă foarte tînăr, iar mai tîrziu, după ce cred că m-am maturizat, mi-am dat seama că, în faţa necunoscutului, oamenii reacţionează în mai multe feluri : îl ignoră, căutînd să-şi menţină un echilibru călduţ în limitele certitudinilor şi imuabilităţilor cu care s-au născut; îl ridiculizează, apărîndu-se instinctiv de ceea ce îi depăşeşte, sau li se pare dacă nu ameninţător, măcar neobişnuit; în sfîrşit, aleg calea dificilă, de foarte multe ori fără rezultat, a cercetării şi încercării de cunoaştere. Pe mine, profesia de pilot m-a învăţat să nu spun niciodată : imposibil. Se întîmplă atîtea în aviaţie, aterizează avioane care teoretic nu se mai puteau ţine în aer, se zdrobesc de case, de pămînt, se rup în zbor aparate care n-au nici un motiv să se rupă, toate astea întîmplate celui de lîngă mine, întîmplate mie, mă fac să fiu foarte prudent în a cîntări aparenţele. Aşa am învăţat să nu spun: imposibil. Ridic din umeri, şi spun: se poate, şi după aceea încerc să văd mai adînc, şi mai departe de aparenţe. Cred că aşa se întîmplă şi cu fizicienii, şi cu marinarii, şi cu muncitorii de înaltă calificate, şi cu toţi cei care întîlnesc paradoxuri în profesia lor, dar eu sînt aviator şi de aceea îmi permit să spun cum se întîmplă lucrurile numai cu aviatorii. Aviaţia ne-a obişnuit să punem întrebări acolo unde aparent nu mai e nimic de întrebat; să căutăm adevăruri acolo unde mulţi nici măcar nu îşi închipuie că ar fi vreun adevăr de căutat. Ne-am obişnuit să nu considerăm, în profesie şi în afara profesiei, ignoranţa ca argument. Spuneam în capitolul anterior că marea cantitate de informaţie referitoare la fenomenul OZN, adesea incertă, incompletă, contradictorie — naşte întrebări: ce sînt aceste obiecte zburătoare ? de unde vin ? cine le pilotează ? unde se duc aceşti colegi din neştiut să-şi verifice, să alimenteze, să pregătească pentru noi zboruri formidabilele lor aparate ? Un pilot e dator să cunoască mediul în care îşi exercită profesia, cu toate manifestările lui; măcar din motive de securitate personală.

Pentru a risca o încercare de răspuns întrebărilor legate de fenomenul OZN, cred că este necesară o incursiune în istoria planetei. Întîi, pentru că modul în care am apărut şi evoluat — modul real în care lucrurile au curs de la Big Bang, marea explozie iniţială, şi pînă azi — pare să se depărteze tot mai mult de felul în care am învăţat la şcoală că s-ar fi întîmplat aventura umanităţii. Apoi, pentru că istoria oamenilor — de-a lungul ei — este constant marcată de ceea ce azi numim întîlniri de gradul trei, doi, unu, cu obiecte zburătoare neidentificate şi cu ocupanţii acestora. Descoperiri din ultimele decenii, reinterpretarea unor date de mult cu-noscute prin prisma cunoştinţelor moderne, au dus la rezultate care,


191

practic, demonstrează că avem alt trecut. Demonstrează că istoria copilăriei omenirii, învăţată la şcoală, este doar un model, care se menţine din ce în ce mai greu. Apar dovezi materiale ale unui trecut, din unele puncte de vedere, mai avansat decît prezentul nostru. Lucrurile se întîmplă ca şi cum am fi cunoscut odinioară mai multe decît cunoaştem acum, său ca şi cum măcar anumite zone ale planetei ar fi fost mai avansate decît sînt acum. Şi pe urmă s-a întîmplat ceva, nu ştiu ce, şi totul a trebuit reluat de la zero. Unele dovezi materiale ale acestui trecut paradoxal sînt cunoscute de multă vreme, dar au fost interpretate prin prisma nivelului de cunoaştere din momentul descoperirii lor. Iar noi le-am preluat exact aşa cum ne-au fost date.

Cred că sînt momente în care ceea ce numim adevăr apare exact prin negarea a ce considerăm în-tr-un timp de neclintit. Şi mai cred că aceste răsturnări sînt etape fireşti şi necesare în drumul spre devăr — aşa cum, după ce se dărîmă cofrajul, ră-mîne zidul din beton —, infinit mai durabil decît scîndura. Comparaţia nu e foarte aviatică, dar se potriveşte. Şi încă, mai cred că acum trăim un ase-menea moment de schimbare.

Au trebuit să treacă aproape două sute de ani, pentru ca aşa-numitele (aşa interpretatele !) păsări rituale, descoperite în morminte egiptene din seco-lele X—XII î.e.n., să se dovedească a fi, practic, machete, şi încă machete zburătoare — ale unor parate care nu se deosebesc mult de avionul meu cu aripă delta; a fost necesar ca un constructor de avioane, al cărui ochi format, surprins de asemănarea păsărilor din lemn cu siluete de avioane moderne, să copieze o asemenea machetă care, testată în tunelul aerodinamic, a dovedit reale calităţi de zbor.

A fost necesar să avem cosmonauţii noştri ca să ne întrebăm dacă

gravuri în stîncă, desene rupestre din Fergana, Tassili, Nazca, statuetele


192

Dogu din Japonia, imensele capete olmece din La Venta, nu reprezintă vrăjitori, şamani în costume de ceremonie — ci astronauţi în costume de protecţie. A fost necesar ca biologia, medicina, să ajungă pînă unde au ajuns — şi o grămadă de texte ezoterice şi-au pierdut ezoterismul, dovedindu-se simple depozitare ale unor cunoştinţe pe care le redescoperim abia acum. Apare din ce în ce mai evidentă necesitatea consultării, de către istorici, arheologi; a specialiştilor din domenii care, aparent, nu au nimic comun cu istoria, arheologia: fizicieni, medici astronomi, biologi, electronişti, aviatori, ciberneticieni, cosmonauţi. Nikolaus Himmelmann se plîngea de scoaterea arheologiei, prin specializare excesivă, din circuitul a ceea ce numim îndeobşte cultură; în realitate arheologia devine azi, mai mult ca oricînd, una din ştiinţele de contact — punte de necesară înţelegere între cei care au fost demult de tot, şi cei de acum. Punte de posibilă explicaţie între acel viitor de ieri, şi trecutul după care alergăm azi. Un text care pentru istoric înseamnă doar înşiruirea unor noţiuni disparate, fără sens, poate revela pilotului descrierea unui aparat de zbor cu performanţe nemaipomenite; un aparent ritual sîngeros în care pieptul victimei e spintecat în fel şi chip, poate însemna pentru chirurg descrierea unei operaţii pe cord; imaginea de pe controversata piatră tombală de la Palenque, atît de evident reprezentînd trecerea în nefiinţă a regelui — „adevăratului bărbat“ — Pacal (deşi vîrsta lui nu corespunde cu cea estimată pentru personajul din sarcofag; deşi înălţimea medie a mayaşilor, 1,5— 1,6 m e mult depăşită de cei aproape 2 m ai omului de sub piatră; şi cu toate că mulţi istorici pretind că cel înmormîntat nici măcar nu e adevăratul bărbat al oraşului Palenque, ci zeul cu mască de jad, ale cărui


193

efigii vechi de 2 300 de ani ar fi fost cioplite de oamenii culturii Teotihuacan), cu toate astea deci, pentru mine, ca, pilot, imaginea reprezintă, fără dubiu un. aviator, la comenzile aparatului său de zbor. Cu toate că o grămadă de studii critice, semnate de specialişti istorici, fac praf această ipoteză paleoaeronautică, ochiul meu de aviator vede acolo... un aviator ! Un coleg de profesie, desculţ şi cu fustanelă, concentrat efectiv pe aparate, şi acţionînd efectiv manete; omul acela e mult prea viu pentru un mort care se prăbuşeşte în Hadesul mayas, cu copacul sfînt Ceiba pe piept.

Simt asta, cu cei douăzeci de ani de zbor. Argumentul nu e foarte ştiinţific, şi atunci amintesc un nume în faţa căruia arheologii se descoperă respectuos : Schlieman. Aşa cum aviatorii se descoperă cînd aud : Coandă.

Datarea dovezilor materiale furnizate de istoria neconformă a planetei conduce la două ipoteze şi o certitudine. Una din ipoteze ar fi : vîrstă omului pe Pămînt e mult mai înaintată decît se crede; au existat valuri succesive de civilizaţii, diferite prin cantitatea, calitatea, orientarea cunoştinţelor; ele au sfîrşit dintr-un motiv sau altul, dar au sfîrşit total,


194

lăsînd urme foarte puţine — materiale sau transmise pe cale iniţiatică — greu de interpretat, greu de recunoscut azi ca ceea ce sînt de fapt. Cealaltă ipoteză are în vedere o posibilă componentă paleoastronautică aplicată acestor precivilizaţii, civilizaţii împinse înapoi cu zeci de milioane de ani faţă de estimările actuale (oficiale !) ale apariţiei primelor forme de organizare umană. Certitudinea este una singură : istoria noastră veche (a noastră, adică a celor care ne considerăm acum în secolul XX e.n. !), preistoria — cît cunoaştem din ea — este mult mai complexă decît cea învăţată la şcoală;

Revista UFO Nachrichten relata într-un număr mai vechi (263/1980, mai—iunie) despre descoperirea, într-o mină din USA, la 700 m adîncime, a unei... arme, scoasă din stratul de cărbune de către minerul Joe Mankiewicz în condiţii aproape; identice cu cele ale descoperirii statuetei în mina din Apuseni. Vîrful ciocanului pneumatic a ricoşat într-un material dur, în lumina căştii de miner s-a văzui obiectul din metal argintiu prins în cărbune, Mankiewicz a lucrat cu perforatorul, a scos la iveală un fel de pistol mare, „în felul pistoalelor laser din filmele SF“. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul unicat n-au putut să precizeze nici dacă instrumentul acela e o armă, nici cum funcţionează, tot ce puteau spune era că „sînt dovezi în sprijinul afirmaţiei că «arma» nu este de origine terestră“. Ce simplu! Într-o mină din SUA, în stratul de cărbune vechi de 250 milioane ani, 2,5 x 108 ani, s-a găsit o armă nonterestră. Într-o mină din Apuseni, la 300 metri adîncime, s-a găsit statuia unei femei frumoase, cu şase degete la mîini şi la picioare. Paleontologul sovietic Al. Kazanţev a dezgropat, în Iacuţia, craniul unui bou moscat, găurit de glonţ acum patruzeci de milenii. Tot în SUA au fost găsite uriaşe amprente de picioare umane, însoţind perpetuu în mîlul pietrificat amprente de saurieni giganţi. Vîrstă ? Oricît, între 80 şi 100 milioane ani. În Africa Australă s-a descoperit o mină de hematită veche de 43 000 ani. Şi mă gîndesc din nou la cărţile mele de istorie — omenirea începea, în Summer, acum 12 000 de ani; la Ierihon, acum 11 000 de ani, în Egiptul de acum, 5 000 de ani. Doctorul Javier Cabrera Darquea, medic în Ica, Peru — Peru, pămînt frămîntat de mistere, Marcahuasi, Cerra Galan, Nazca, Tiahuanaco, pentru aviatori mai există nume de legendă legate de zăpezile Anzilor, şi de cerul Anzilor, Mermoz, Guillaumet, Saint-Exupery, mă rog — deci doctorul Cabrera, este în posesia unei colecţii de circa 15 000 pietre uriaşe, găsite în peşterile şi mormintele din; împrejurimi, pe a căror suprafeţe sînt gravate, de jur împrejur, cu linii fine, scene greu de crezut: hărţi ale unor locuri identificate cu Terra în era secundară ; oameni vînînd dinozauri, stegozauri, iguanodoni; într-o veritabilă kinogramă de imagini vedem un


195

transplant de inimă la om; şi, din nou, Homo sapiens contemporan cu marii saurieni (Paris Match, 1973).

Vechimea estimată a imaginilor gravate: 40—50 milioane ani.

Milioane. Şi mă gîndesc, fără să vreau, la Jules Verne, „Călătorie spre centrul Pămîntului“, imaginea în care profesorul Lidenbrock şi nepotul său văd în umbra pădurii secundare acel uriaş om străvechi, ducîndu-şi dinozaurul de căpăstru. Dar asta nu e nimic, e numai un gînd. Lucrurile care se leagă şi se completează între ele sînt altele : statueta din Apuseni şi arma scoasă de sub şapte sute metri de pămînt american; cubul metalic cu muchii rotunjite găsit într-un bloc de cărbune la Vocklabruck, Austria; „cuiele“ din oţel inox şi gheme din sîrmă de aur, scoase în cariere din Anglia şi California, din rocă formată acum 50 milioane de ani.

Ciocan ( vechi de 500 mil. ani) încastrat în lut pietrificat (400 mil. ani) descoperit în 1936 în Londra. Fierul este mult mai dur decât orice oţel actual. (notă C.D.C.)


196

Urme îngemănate de om şi saurian, imprimate în mîl pietrificat, şi gravurile de pe pietrele doctorului Cabrera. Aş da mult să ştiu cum s-au petrecut lucrurile în realitate. Şi dacă există o singură realitate. Cine sîntem. De unde venim. De cînd venim, ca să ajungem unde am ajuns. Cine ne-a însoţit în drumul nostru. Unde o să ajungem, pînă la urmă. Mă rog, astea sînt retorisme. Ce limitează, amestecă, măreşte confuzia, este lipsa unor informaţii complete. Amestecul de informaţie falsă, în goana după senzaţional. Oricine poate spune aproape orice — despre OZN, paleoastronautică, istorie mai mult decît veche. Lucrurile sînt foarte puţin cenzurate, n-are cine să aprecieze veridicitatea lor, au fost situaţii cînd in-formaţii palpitante, tentante, răscolitoare s-au, dovedit a fi deformate, exagerate, neadevărate de la început pînă la sfîrşit Ca să poţi spune: aşa este, e necesar ca informaţia în acest domeniu atît de nou, din ce în ce mai vast, asaltat de amatori de senzaţional, să vină din mai multe surse independente; să se completeze cu alte informaţii; să vezi cu ochii tăi, atunci cînd este de văzut. Să judeci limpede, fără prejudecăţi, ce e de judecat. Să primeşti noul în faţă, oricît de greu ar fi. Practic, trebuie reconstituit un puzzle în care fragmentele sînt la rîndul lor înjumătăţite şi împătrite. Şi încă, gîndim cu capetele noastre actuale, lucruri întâmplate cu zeci, sute de secole în urmă. Aflăm acum — cu mii de milenii în urmă. Academia franceză scria în 1903 pe proiectul aeroplanului Vuia : „re-zolvarea problemei zborului cu aparate mai grele decît aerul este o himeră.“ Nici măcar nu e de comentat. Eu zbor de 20 de ani exact pe astfel de himere.

Pe 18 martie 1906 la Montesson, lânga Paris, aparatul Vuia I s-a ridicat şi a zburat cu motor

propriu. Zborului din 17 dec. 1903 al fraţilor Wright a fost catapultat! (notă C.D.C.)


197

De aceea, nu cred că străbunii din neolitic au construit imensele monumente megalitice din Asia, America, Europa.

Poarta soarelui de la Tiahuanaco formată din trei blocuri imense finisate perfect rectliniu.

(notă C.D.C.) Nu-i văd, în blănuri şi morţi de foame, calculînd drumuri de aştri,

eclipse, echinocţii, şi desprinzînd din trupul planetei hălci de stîncă care şi azi ar ridica probleme serioase cu prelucratul şi transportatul. Lustruind şi finisînd lespezi uriaşe cu topoarele lor din piatră sau corn de cerb lopătar. Cărînd blocuri de zeci de tone cale de sute de kilometri, ducîndu-le fix acolo unde au vrut ei să le ducă şi aşezîndu-le într-o ordine riguroasă, cu toleranţe de ordinul milimetrilor. Străbunii aceia, se spune, erau puţini, trăiau puţin, şi scopul existenţei lor era goana după mîncare. Se închinau la bivoli pictaţi pe ziduri de caverne, şi apoi îi făceau praf cu suliţe grosolane. Dar poate nu erau nici aşa puţini, nici aşa dezbrăcaţi, nici aşa flămînzi. Poate pe lîngă suliţe şi topoare din corn de cerb lopătar, aveau scule pe care astăzi nici nu le visăm. Poate noi abia bîjbîim în domenii prin care ei se plimbau lejer. Acum 2 500 de ani, Democrit formula o teorie atomică. Zeno din Elea demonstra relativitatea timpului şi spaţiului, şi cum, se comprimă masele la viteze mari. Chiar, cum se comprimă ? şi cît de mari erau vitezele alea ? Ce viteze îţi poţi imagina, cînd modelele din jur sînt caii, delfinii, păsările cerului ? Gheparzii de la hotarele Oicumenei ? Vechile scrieri indiene descriu arme asemănătoare cu armele atomice din zilele noastre ; pentru cei scăpaţi de efectele lor directe, se recomanda insistent spălarea trupului, armelor, veşmintelor, în ape curgătoare. Un schelet uman descoperit în India era de zeci de ori mai radioactiv decît valoarea normală ; stronţiul nu se acumulează în oase mîncînd ciuperci. Brahmanii operau cu subdiviziuni ale timpului mergînd pînă la 0,33 secunde. Vechile texte sanscrite pomenesc de kashta, egală cu a treia suta


198

parte dintr-o... milionime de secundă. La ce foloseau aceste, subdiviziuni în India de acum 2000 de ani ? Unde erau doar temple, elefanţi şi căruţe cu două roţi imense, trase de boi zebu cu cocoaşă ? Unde s-a scos de sub coline acel oraş formidabil, Mohenjo-Daro, cu ale sale case avînd patru-cinci caturi, sisteme de canalizare şi încălzire centrală ? Să fie întîmplătoare identitatea vechii unităţi kashta cu durata medie de viaţă a unor particule elementare, cum ar fi mezonii şi hiperonii ? Ce ştiau vechii indieni despre mezoni ? Cu ce instrument îşi măsurau sutimile de milionime de secundă ? Oare, brahmanii aceia, în templele lor interzise...

Philolaus (sec. V. î.e.n.) a susţinut ipoteza geocentrică; Platon acredita ideea unui univers oscilant, în care timpul îşi schimbă periodic sensul. Documente de epocă descriu oglinda miraculoasă a împăratului Tsiu-Shi, care putea vedea înăuntrul trupului omenesc. Avînd dimensiuni de invidiat pentru ecranul oricărui aparat Roentgen modern — 1,7/l,2 metri — pacientul aşezat în faţa ei îşi vedea scheletul şi organele interne. Tsiu-Shi a trăit învelit în mătăsuri galbene între 259—210 î.e.n., iar în 206 î.e.n. oglinda se mai găsea în palatul Hien-Yang din Shensi.

Desene, mecanisme, surse de curent şi produse de electroliză descoperite de arheologi demonstrează cunoaşterea electricităţii în urmă cu 3000 de ani — în China, în Egipt, în Mesopotamia antică. La muzeul din Bagdad există surse chimice de curent dezgropate sub zidurile Babilonului; reactivate, modele ale acestor surse au funcţionat perfect. Autori antici vorbesc despre lumini care ard veşnic; ele ardeau în temple, mausolee, şi veşnicia lor se măsura în secole. La Baalbeck, unul din temple era luminat de „pietre strălucitoare“. Mormintele din Valea Regilor, pe malul stîng al Nilului, au camere mortuare pictate în culori vii, strălucitoare; care au fost sursele de lumină folosite de artiştii acelor vremi ? Nu există urme de fum, de funingine; culoarul mormîntului lui Seti al IV-lea are 120 de metri lungime, şi trece prin 23 de camere — e greu de crezut că lumina a fost „adusă de afară“, prin intermediul oglinzilor. Cu ce au luminat artiştii din paleolitic pereţii peşterilor de la Altamira, Lescaux, care au servit ca fond pentru reprezentări de animale — în paleolitic nu existau nici măcar oglinzi din metal lustruit. Lampa de la Antiohia descoperită pe vremea lui Justinian, ardea de mai bine de cinci secole. În 1485 a fost deschis sarcofagul unei tinere romane, moartă în sec. I e.n.; în sarcofag a fost găsită o „lanternă“ care... ardea. Papuaşii din Noua Guinee, aborigenii australieni, indienii din Matto Grosso au globuri de piatră care pe întuneric strălucesc, dînd o lumină asemănătoare cu cea a tuburilor de neon.

Acea parte din tradiţia populară românească, transmisă din generaţii în generaţii, care vorbeşte, de practica „întorsului“ sau


199

„hultanului“ şi care, tradusă în termeni moderni, ar însemna, simplu, teleportare.

Cred că e mai bine să ne oprim aici. » Cartea din care e extras acest citat nu are decât câteva desene

executate de autor. De aceea mi-am permis să introduc din loc în loc, acolo unde le-am avut disponibile câteva imagini ale celor despre care vorbeşte.

Cu nişte ani în urmă am avut cinstea de a sta de vorbă cu domnul Călin Turcu, prieten de familie al lui Doru Davidovici, care nu se mai află nici dumnealui printre noi. Povestea romanţată a statuetei pe care a avut ocazia să o ţină în mână în tinereţe, poate fi citită în romanul „Zeiţa de oricalc” apărut la editura Albatros colecţia „Fantastic club”.

Ceea ce nu scrie Doru Davidovici în roman am aflat de la domnul Călin Turcu, şi consider că merită să vă spun, pentru a înţelege mai bine unele aspecte ale poveştii. În primul rând trebuie să ştiţi că Doru Davidovici a fost un mare patriot, un om de o demnitate şi o moralitate excepţională.

Deci: la câţiva ani după ce i-a arătat-o lui Doru, statueta i-a fost furată. Dar nu a fost furată de vreun hoţ oarecare ci de comandantul unităţii militare în care activau cei doi. Colegul respectiv, în încercarea de a-şi recupera nepreţuitul artefact, a mers pe linie ierarhică superioară până aproape de a ajunge să intre în audienţă la Ceauşescu. Nu a mai ajuns să stea de vorbă cu Ceauşescu deoarece a murit într-un „tragic” accident aeronautic. Călin Turcu mi-a spus că Doru era sigur că avionul fusese „pregătit” pentru acel zbor.

Ulterior, după moartea colegului său, Doru Davidovici a simţit că e de datoria lui să spună cumva lumii povestea artefactului. Aşa că a scris romanul şi de asemenea a descris statueta şi în cartea sa despre OZN-uri.

La scurt timp după apariţia cărţii „Lumi galactice” viaţa sa a devenit deodată mai grea. Se făceau tot felul de presiuni asupra lui, atât din partea colegilor cât şi pe linie ierarhică, care credea el, veneau de la fostul lor comandant care ajunsese să ocupe o funcţie înaltă.

L-am întrebat pe domnul Călin Turcu, dacă nu cumva, având în vedere circumstanţele acestea nu cumva e posibil ca şi avionul lui Doru Davidovici să se fi prăbuşit tot la fel ca al colegului său… A spus doar atât :

„ Nu pot să jur, dar înclin să cred că nici moartea lui nu a fost chiar un accident.”

La cimitirul Ghencea, există un mormânt cu o elice la căpătâi. Şi atât. Familia lui Doru Davidovici a fost obligată să părăsească România imediat după 1989.

Eu, ca probabil mulţi dintre cititorii săi şi dintre foştii lui colegi şi prieteni, mă întreb în ce seif o fi mica statuetă ?… şi mai ales mă întreb


200

dacă nu cumva a părăsit ţara, iar în schimbul ei, o fi crescut pe undeva pe plaiurile mioritice o vilă impunătoare…

Lăcomia şi invidia pot fi şi uneori sunt criminale. De-a lungul întregii istorii pe care o cunoaştem, cei care au avut

acces la putere au acaparat totul… indiferent că le-a fost de folos sau nu. Filozofia aceasta încă există. Oamenii de ştiinţă, pentru a putea progresa pe linie profesională, trebuie să linguşească sau să se conformeze, celor puternici. De la ei vin banii pentru cercetări, iar în urma cercetărilor, ceea ce este conform cu ştiinţa oficială, este dat publicităţii, iar ceea ce contravine în vreun fel este însuşit de cei puternici. Aşa a fost, aşa este şi mie mi-ar plăcea să cred că nu va mai fi…

Nimeni nu-ţi va spune elevule, studentule la orele de studiu că e

posibil ca istoria, sau ştiinţa să aibă rădăcini mai adânci decât crezi. Nimeni nu va recunoaşte că undeva în spaţiu, în jurul soarelui pe aceiaşi orbită există o altă planetă identică structural cu pământul. Nimeni nu-ţi va spune că tăbliţele şi sigiliile sumeriene pomenesc de planeta „Nibiru”, şi Tiamat şi de faptul că Luna nu exista pe cer acum 12 000 de ani iar Venus mai de curând, acum vreo – 5 000. Dar cercetaţi cosmogonia vechilor civilizaţii… şi veţi constata că e adevărat…

Dacă vi s-ar spune lucrurile astea, aţi începe să aveţi îndoieli cu

privire la starea de fapt a civilizaţiei actuale, cu privire la statusul pe care-l aveţi în societate, aţi începe să aveţi serioase îndoieli în credibilitatea politicienilor şi oamenilor de ştiinţă actuali…

Nimeni nu vă spune că înaintea omenirii aşa cum o trăim şi cum am

fost învăţaţi s-o cunoaştem a fost o alta… Nu-ţi va spune nimeni elevule la ora de istorie că în 1973 a fost

descoperit lângă Aiud, în albia unui râu secat, la 10 m adâncime, încastrat în nisipul pietrificat un obiect din aluminiu ce s-a dovedit a fi o talpă de vehicul astral. Nu-ţi va spune nimeni că se afla alături de măseaua unui mastodont, iar stratul de nisip respectiv are o vechime de câteva sute de mii de ani. Nu-ţi va spune nimeni că procesul de fabricaţie al aluminiului fiind cunoscut doar de jumătate de secol, obiectul se dovedeşte a fi o enigmă.

Nu-ţi va spune nimeni că aluminiul oxidează într-un strat extrem de subţire de ordinul micronilor şi apoi nu mai e influenţat de factorii de mediu. Cu toate astea obiectul este oxidat pe o adâncime de câţiva milimetri


201

şi structura lui a început să se cristalizeze, ceea ce confirmă o vechime de cel puţin 500 de mii de ani.

Nimeni nu vă spune că OZN-urile există cu adevărat, şi că sunt o

parte din ele făcute aici pe Terra, iar o altă parte vin din spaţiu, poate chiar de la planeta soră, planetă pe care nu o putem vedea căci este pe orbită exact opusă faţă de noi, iar între noi şi ea se interpune permanent soarele…

Nimeni nu vă spune multe… şi încet, încet, suntem din ce în ce mai

mulţi care cunoaştem din ce în ce mai puţin din ceea ce ar trebui să ştim, şi ca totdeauna în ultimii două mii de ani, cei puţini acaparează toate aceste cunoştinţe pentru ei, şi nici măcar nu se folosesc de ele corect.

Se afirmă în unele cercuri că omenirea nu ar fi suficient de matură

pentru a se putea folosi de energiile libere. Dar cei ce au acces la putere se folosesc de ele şi ce e mai grav se comportă ca nişte copii mici. Doar un imatur continuă să lupte pentru ciolan şi putere atunci când are destul, doar un imatur sau un om nesănătos continuă să mintă atunci când este demascat…

Se afirmă în aceleaşi cercuri că dacă s-ar da publicităţii către masele largi faptul că există civilizaţii extraterestre în apropierea noastră, că au existat mereu aici, şi că suntem în contact cu asemenea civilizaţii, s-ar crea


202

panică… Oare ? Dar oare cine ar putea fi responsabil pentru această panică ? Nu cumva cei care încurajează marile case de filme şi mijloacele media să prezinte civilizaţiile extraterestre ca nişte ameninţări… ca nişte distrugători de civilizaţie umană ?...

E bine să creadă proştii că extratereştrii sunt malefici, căci astfel nu

mai pun întrebări cu privire la megatonele de armament care se acumulează pe suprafaţa pământului…

Am ajuns în situaţia că nici nu ne mai e teamă de el. Dacă ar exploda tot acest armament nici măcar nu am avea timp să ştim că am murit… Dar peste sute de mii sau milioane de ani… dacă pământul va supravieţui… eventuala civilizaţie de atunci se va uita mirată la resturi ale civilizaţiei noastre exact aşa cum ne uităm noi la resturile încastrate în roci de sute de milioane de ani, resturi cum piesa de mai sus…

Nu noi suntem imaturi, imaturi sunt cei ce ne conduc… Bun şi…


203

Ce rămâne de făcut ?

Cineva ( nu reuşesc acum să-mi amintesc cum se numea ) a spus : „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic!”

După cum aţi văzut energia nu este neapărat apanajul celor puţini şi

puternici, ci ea poate fi şi trebuie să fie a oricăruia dintre noi.... Independenţa energetică nu ne redă doar independenţa faţă de

„producătorii” şi distribuitorii de energie, ci ne redă infinit mai mult… ne redă libertatea, demnitatea şi dreptul de a hotărî singuri unde locuim şi ce facem cu viaţa noastră…

Ne eliberează din sclavia celor puternici, bogaţi şi fără scrupule… Veţi spune probabil că „aşa o fi, dar ce putere am eu împotriva celor

bogaţi…?” Puterea noastră e mare pentru că suntem mulţi. Nu uitaţi că o picătură

de apă, de cele mai multe ori nici nu o observăm când ne pică pe faţă. Dar cu toate acestea toate lacurile şi râurile din jurul nostru sunt alimentate cu asemenea picături…

Am să vă mai dau un citat, citat ce constituie sfârşitul articolului din revista Nexus pe care l-am pus în capitolul precedent:

«ŞANSA PENTRU O SOCIETATE JUSTĂ - Ceea ce a început să se

întâmple este faptul că inventatorii au început să-şi publice rezultatele în loc de a le patenta şi de a le păstra secrete. Din ce în ce mai mult, oamenii transmit informaţii despre aceste tehnologii prin cărţi, casete video şi pagini de internet. Pe internet mai există încă foarte multă informaţie inutilă despre energia gratuită, dar disponibilitatea informaţiilor de calitate este într-o creştere rapidă. Verificaţi lista de site-uri şi de alte resurse care se află la finalul acestui articol.

Este imperativ să începeţi să strângeţi cât mai multă informaţie puteţi despre sistemele reale de energie gratuită. Motivul pentru aceasta este simplu. Primele două forţe nu vor permite niciodată unui inventator sau unei companii să construiască şi să vă vândă o maşină cu energie gratuită!

Singurul mod în care veţi obţine una este de a o construi chiar dumneavoastră (sau un prieten de-al dumneavoastră).

Aceasta este chiar ceea ce au început să facă în tăcere mii de oameni.


204

Poate că simţiţi că nu sunteţi pregătit pentru aşa ceva, dar începeţi acum să strângeţi informaţii. Puteţi fi doar o verigă dintr-un lanţ de evenimente în beneficiul altora. Focalizaţi-vă pe ceea ce puteţi face acum, nu pe ceea ce mai este încă de făcut. Mici grupuri de cercetători lucrează la detalii chiar în timp ce citiţi aceste rânduri. Multe sunt hotărâte să-şi publice rezultatele pe internet.

Noi toţi constituim a patra forţă. Dacă luăm o poziţie fermă şi refuzăm să rămânem ignoranţi şi inactivi, putem schimba cursul istoriei. Acţiunea noastră combinată poate produce o schimbare. Numai acţiunea comasată reprezentată de aprobarea noastră unanimă poate crea lumea pe care o dorim.

Celelalte trei forţe nu ne vor ajuta să ne amplasăm în pivniţă o centrală fără combustibil. Ele nu ne vor ajuta să fim liberi de manipulările lor. Tehnologia energiei gratuite este totuşi aici. Ea este reală şi va schimba complet modul în care trăim, muncim şi ne raportăm unii la ceilalţi. În final, tehnologia energiei gratuite va face să fie perimată lăcomia şi frica inspirate de dorinţa de a supravieţui. Dar asemenea tuturor exerciţiilor de credinţă spirituală, trebuie să manifestăm mai întâi generozitatea şi încrederea în propriile noastre vieţi. Sursa energiei gratuite este în interiorul nostru. Ea este acea dorinţă de a ne exprima liber. Este intuiţia noastră ghidată spiritual, care se exprimă fără distragere, intimidare sau manipulare. Ea este generozitatea noastră.

La modul ideal, tehnologiile energiei gratuite sprijină o societate justă în care fiecare are suficientă mâncare, îmbrăcăminte, adăpost, valori proprii şi timp liber pentru a contempla semnificaţiile spirituale superioare ale vieţii. Nu ne datorăm unul altuia să ne înfruntăm temerile şi să acţionăm pentru a crea acest viitor pentru copiii copiilor noştri? Poate că nu sunt singurul care aşteaptă să acţioneze pe baza unui Adevăr superior. Tehnologia energiei gratuite este aici. Este aici de zeci de ani. Tehnologia comunicaţiilor şi internetul au sfâşiat secretul aşternut asupra acestui fapt remarcabil. Oamenii din toată lumea încep să construiască dispozitive cu energie gratuită pentru propriul lor uz. Bancherii şi guvernele nu vor să se întâmple asta dar nu o pot opri. Instabilităţi economice uriaşe şi războaie vor fi folosite în viitorul apropiat pentru a distrage oamenii, împiedicându-i să se alăture mişcării pentru energie gratuită. În general nu vor exista reportaje de presă despre acest aspect al lucrurilor. Pur şi simplu vor exista rapoarte despre războaie între naţiuni şi războaie civile care vor erupe pretutindeni, conducând la ocuparea de către forţele O.N.U. de „păstrare a păcii", a tot mai multor ţări. Societatea occidentală coboară în spirală către autodistrugere, datorită efectelor acumulate ale corupţiei şi lăcomiei.


205

Disponibilitatea generală a tehnologiei energiei gratuite nu poate opri această tendinţă. O poate doar intensifica. Oricum, dacă veţi avea un dispozitiv cu energie gratuită, poate că veţi fi într-o poziţie mai bună pentru a supravieţui tranziţiei politice, sociale şi economice care este iminentă.

Nici un guvern nu va supravieţui acestui proces. Întrebarea este: cine va controla în final Guvernul Mondial care va apare - prima forţă sau a patra forţă? Ultimul Mare Război este aproape de noi. Seminţele sunt plantate. După aceasta va veni începutul unei civilizaţii reale. Unii dintre noi, care vor refuza să lupte, vor supravieţui pentru a vedea răsăritul lumii energiei gratuite. Vă provoc să fiţi printre cei care vor încerca.

Despre autor: Peter Lindemann, doctor în ştiinţe, a devenit interesat de energia

gratuită în anul 1973, când a aflat de opera lui Edwin Gray. Până în anul 1981 îşi dezvoltase propriile sisteme de energie gratuită bazată pe generatori cu rezistenţă variabilă şi modele de motoare pulsatorii. În timpul anilor '80 a lucrat împreună cu Bruce DePalma şi Eric Dollard. Între anii 1988-1999 s-a alăturat consiliului de conducere al Borderland Sciences Research Foundation. În această perioadă a scris peste douăzeci de articole pentru The Journal of Borderland Research. Dr. Lindemann este o autoritate în aplicaţiile practice ale tehnologiei eterului şi ale electricităţii reci. În prezent el este cercetător asociat cu Dr. Robert Adams din Noua Zeelandă şi are o colaborare strânsă cu Trevor James Constable din S.U.A. El este de asemenea director al departamentului de cercetare de la Clear Tech, Inc. din S.U.A. Cartea sa, The Free Energy Secrcts of Cold Electricity, precum şi o casetă video pe acest subiect sunt disponibile prin Clear Tech, Inc., http://www.free-energy.cc şi Adventures Unlimited, http://www.adventuresunlimited press.com.»

M-am hotărât să scriu această carte după ce mai mulţi ani am adunat

o sumedenie de documentaţie cu privire la subiectul tratat aici, documentaţie pe care am adunat-o la început orbeşte, căci eu nu am făcut în şcoală limba engleză, şi cunoştinţele mele erau acum câţiva ani mult mai limitate decât sunt azi, când încă nu pot spune că sunt suficiente pentru a înţelege uşor tot ce citesc în această limbă. Dar adunând materialul şi studiindu-l vreme de mai mulţi ani am ajuns la concluzia că nu tot ce am adunat e real, e realizabil ci din contră multe erau dezinformări.

Aici ar trebui să fac o paranteză şi să spun că dacă doriţi să aflaţi ceva dintr-un anumit domeniu e necesar să citiţi cât mai mult despre domeniul respectiv, orice despre domeniul respectiv şi despre domeniile conexe şi de asemenea despre contextul acelui domeniu. Încet, încet


206

undeva, în mintea dumneavoastră inconştient, dar sigur toată informaţia se va cerne şi se va structura şi la un moment dat veţi ajunge să intuiţi dacă ceea ce citiţi e adevărat sau nu. Fireşte asta dacă aveţi un pic de cultură şi un minim de pregătire. Unei persoane care nu ştie să facă elementara diferenţă între unde audio, unde radio, radioactivitate şi diferitele lungimi ale spectrului luminos, datorită faptului că nu prea a dat în şcoală pe la orele de fizică, foarte uşor îi poţi împuia capul cu ideea că căştile audio cu care ascultă muzică îi afectează grav creierul. Pentru o asemenea persoană toate undele, de orice lungime de orice spectru vor deveni unde periculoase…

Deci trebuie să mai fi trecut şi pe la diferitele ore din liceu… Cum spuneam în momentul în care am ajuns să cunosc destule despre

subiect mi-am dat seama că marea majoritate a celor din jurul meu nu auziseră de acest subiect din două motive principale şi alte câteva mai puţin importante. Unul şi cel mai des era acela că nu aveau acces la internet. În România majoritatea persoanelor care locuiesc în mediul rural (cam trei sferturi din populaţie) nu au acces la internet. Al doilea era acela că cea mai mare parte a celor care au acces la internet, nu cunosc limba engleză.

Un alt motiv ar fi că unii chiar dacă cunosc limba engleză, au un nivel suficient de scăzut de pregătire şcolară, pentru a nu putea să distingă ce ar putea fi adevărat şi ce nu dintr-o informaţie, şi ca atare dacă întâlnesc în trei locuri o informaţie şi în două din ele aceasta este negată au tendinţa să creadă dezinformarea pe principiul cine strigă mai tare ( sau mai mult ) are dreptate.

Iar un alt motiv este acela că internetul e atât de vast încât îţi trebuie răbdare să cauţi. De obicei informaţiile utile în domenii sensibile dacă nu pot fi eliminate sunt ascunse sub sumedenie de adrese false sau ale unor reclame publicitare sau chiar mai rău ale unor pagini pentru adulţi cu tot felul de fetiţe mai mult sau mai puţin goale… Nu toţi au răbdarea ca atunci când căutând o adresă despre un subiect, să aştepte să i se încarce pagina, dacă înaintea acesteia i-au apărut deodată nişte gagici superbe fără nici un costum pe ele. De cele mai multe ori renunţă crezând că pagina pe care o caută nu mai există, sau că e falsă, iar nu mic e procentul celor care în asemenea situaţii uită ce căutau şi ajung „la dracu-n praznic” cum zice plastic românul.

De aceea am să vă spun cum am procedat eu. Ori de câte ori am auzit despre un dispozitiv oarecare am încercat să aflu dacă este pe undeva prin vastitatea internetului vreo referire la brevetul de invenţie al dispozitivului respectiv. Ideal ar fi să puteţi găsi fotocopiile brevetelor respective. De multe ori ele există. Ca să înţelegeţi mai bine iată un exemplu. Într-o carte ( este trecută şi aceasta în bibliografie ) am citit următorul lucru:


207

« În jurul anului 1920, John Huston din Prineville, Oregon, susţinea că a inventat o modalitate de a extrage căldura din aer cu ajutorul unor condensatori. Primul său echipament fierbea apa în 20 de minute şi la momentul respectiv se anticipa că dispozitivul va înlocui combustibilii fosili în ceea ce priveşte încălzirea locuinţelor şi propulsarea motoarelor cu aburi. Huston şi tatăl sau au pus bazele unei companii cu 20 de acţionari, iar inventatorul a construit un model perfecţionat pentru uz general. Prototipul a funcţionat perfect şi a fost prezentat în San Francisco pentru a cointeresa diferiţii oameni de afaceri să îl introducă în producţie. După ce s-a întors în Prineville, el a afirmat că „maşina se poate încălzi atât de mult, că se poate autodistruge, iar dacă procesul este inversat, temperatura poate coborî la 250 de grade sub zero”. Fabricanţii din San Francisco au refuzat să construiască maşina, deoarece ar fi rămas fără lucru prea mulţi oameni. Huston şi-a brevetat dispozitivul în Canada şi Anglia, dar SUA au refuzat să i-l breveteze. Desigur, inventatorul nu a reuşit să facă nimic până la moartea sa prematură în 1921. »

Pentru că mi s-a părut interesantă ideea extragerii căldurii direct din aer cu ajutorul unor „condensatori”, am încercat să aflu dacă sunt cumva disponibile mai multe informaţii despre John Huston. Nu am găsit nimic timp de mai multe luni. Într-un târziu am reuşit să găsesc ceea ce v-am prezentat la pagina 118. După cum rezultă din paginile cu explicaţiile funcţionării dispozitivului, nu încape îndoială că e vorba de una şi aceiaşi persoană. Numai că dacă ne uităm cu atenţie pe fotocopia brevetului vedem că a fost depus pe 15 noiembrie 1926 şi acordat pe 11 noiembrie 1930…

Şi atunci cum stă treaba cu „…până la moartea sa prematură în 1921” ?

A fost greu să găsesc ceva pentru că am fost indus în eroare de descrierea de mai sus, care vorbeşte de condensatori. Aici trebuie însă să facem o referire la sărăcia semantică a limbii engleze şi la faptul că mulţi termeni tehnici sunt semantic identici cu cuvinte care în limbajul de zi cu zi desemnează cu totul altceva. În plus, tehnologia anilor 20 era mult limitată faţă de cea de azi. Ceea ce se înţelege acolo prin condensatori nu este acelaşi lucru cu ce înţelegem noi azi. Pentru omul de azi condensatorul este în primul rând dispozitivul electronic pasiv format din două armături care acumulează sarcină electrică. Deşi termenul de condensator are printre înţelesurile sale şi pe acela de schimbător de căldură dispozitiv în care are loc condensarea vaporilor, ( placa din spatele frigiderului sau radiatorul maşinii ), nimeni în ziua e azi nu se va gândi la asta când va auzi termenul condensator. Şi totuşi cum rămâne cu moartea prematură ? Sincer să fiu


208

nu-mi pot explica această informaţie decât prin introducerea ei în mod intenţionat în legătură cu persoana respectivă…

Nu prea cred că ar fi putu exista în Prineville o altă persoană cu exact acelaşi nume care să inventeze un dispozitiv pentru încălzire, şi care să fi murit mai devreme decât cel din brevetul de mai sus… Ar fi poate o coincidenţă prea mare… doar dacă nu cumva e vorba de tatăl inventatorului care să fi murit în 1921 iar lumea a înţeles greşit că e vorba de el…

Dar de obicei asemenea informaţii despre persoane din acea perioadă ajung să fie date publicităţii pe internet preluate fiind din presa vremii, care poate fi consultată de oricine prin bibliotecile publice. Deci informaţia ar trebui să fie reală. Ce mă face să cred că aici e vorba de introducerea intenţionată a unei erori cu scop de dezinformare este şi paragraful în care se spune că S.U.A. nu i-ar fi brevetat invenţia, ci doar Canada şi Anglia. Presupun că dacă s-ar căuta ceva la oficiile de invenţii şi mărci ale acestor ţări nu s-ar găsi nici un brevet acordat lui John Huston din Prineville S.U.A. ( eu am încercat acum câţiva ani şi nu am reuşit să găsesc nimic – dar fireşte trebuie să ştiţi că numai o mică parte din brevetele unui oficiu de invenţii şi mărci sunt date publicităţii pe internet, de obicei cele ce depăşesc o oarecare vechime sau cărora nu li s-a mai plătit de către urmaşii inventatorului taxele de protecţie) în schimb ce oare caută brevetul american cu nr.1781062 acordat sus numitului dacă S.U.A.. nu i-a acordat brevet ?…

Trimiterile la alte oficii de invenţii şi data eronată a morţii sunt indicii clare că cineva a vrut să inducă în eroare opinia publică cu privire la acest om sau la credibilitatea dispozitivului în sine. Numai că dacă ai oleacă de cunoştinţe despre cum funcţionează un frigider, atât cu amoniac cât şi cu freon, sau o pompă de căldură, şi după ce mai citeşti descrierea funcţionării făcută de inventator înţelegi clar că dispozitivul chiar e real ci nu o făcătură.

Dacă nu aş fi insistat probabil aş fi ajuns să cred aşa cum ajung mulţi că şi acest dispozitiv e o minciună…

Încheind paranteza trebuie să mai spun că m-am hotărât să scriu

această carte în primul rând pentru aceia dintre noi care nu au acces la internet sau dacă au nu sunt capabili din motivele expuse să poată să se informeze corect.

De asemenea gândesc că printre cei mai năpăstuiţi din acest punct de vedere sunt cei care locuiesc în satele neelectrificate, care tocmai din acest motiv se depopulează treptat şi dispar de pe hartă. De ce ar trebui să dispară când ar fi atât de simplu ca primăria locală să se ocupe de construcţia unor grupuri generatoare cu motoare primare magnetice, pe care să le distribuie în sat. Garantez că asemenea generatoare ar „împovăra” administraţia locală


209

cu sume mult, mult mai mici decât cele pe care le cer distribuitorii naţionali pentru construcţia reţelelor şi branşamentele respective.

Am gândit de asemenea că şi toţi conducătorii auto ar trebui să poată

şti mai multe despre aceste surse de energie nepoluantă şi la fel de capabilă să le mute maşina de colo – colo ca şi motorul cu ardere internă..

De-a lungul anilor m-am convins din ce în ce mai mult de faptul că

cea mai mare nevoie de energie o au cei mai săraci oameni ai planetei, şi din păcate tocmai ei sunt cei care sunt privaţi de ea. Unui om care are conturile bancare pline până la refuz puţin ar trebui să-i pese că plăteşte o energie livrată din reţeaua naţională a ţării sale ( deşi din păcate din zgârcenie tocmai aceştia sunt cei care fură cel mai mult curent din reţelele naţionale ).

Puţinele cărţi despre acest subiect pe care le-am găsit prin librării în

ultimii ani, (sunt toate în bibliografie şi sunt doar 3) povestesc despre diferite dispozitive şi despre politicile globale cu privire la ele, dar în nici una din cărţi nu găseşti măcar o imagine însoţită de o explicaţie concretă de construcţie.

Am încercat să scriu cartea la un nivel accesibil oricui, punându-mă

în situaţia celor mai puţin culţi din mediile rurale, din mediile celor mai săraci sau mediile de muncitori cărora le place să meşterească, din mâinile cărora ies adevărate bijuterii de ingeniozitate artistică şi tehnică ( fie în prelucrarea fierului fie în prelucrarea altor materiale ) dar care nu prea au putut frecventa bibliotecile şi şcolile înalte.

Voi aşeza aici din nou, o bucăţică din citatul de mai sus : « Primele două forţe nu vor permite niciodată unui inventator sau

unei companii să construiască şi să vă vândă o maşină cu energie gratuită! Singurul mod în care veţi obţine una este de a o construi chiar

dumneavoastră (sau un prieten de-al dumneavoastră). Aceasta este chiar ceea ce au început să facă în tăcere mii de

oameni.» Deci oamenii încearcă fiecare cum poate să suplinească lipsa energiei

acolo unde ea nu e accesibilă. În ultimii 20 de ani am văzut şi auzit destul de des cum diferite persoane de pe la ţară au încercat şi unii chiar reuşit să-şi construiască mici generatoare energetice eoliene, captatoare solare etc.


210

Din păcate toţi se plângeau de faptul că nu ştiu cum sunt construite asemenea aparate. Mulţi pomeneau cu regret revista „Tehnium”, revistă tehnico aplicativă care apărea înainte de 1989 şi care era foarte căutată de tineretul meşter din toată ţara pe vremea aceia.

Acum cu greu mai găseşti pe undeva sfaturi practice privind construcţia diferitelor aparate şi dispozitive şi cu atât mai puţin dacă nu ai acces la internet.

În plus un alt aspect blamat de mulţi şi cu care sunt pe deplin de acord este acela că urmare a politicilor internaţionale de menţinere a populaţiei în ignoranţă, aparatura tehnică de orice fel ar fi ea nu mai e însoţită de schemele şi desenele tehnice de montaj şi funcţionare în vederea depanării.

Se încearcă impunerea în mentalul public că noi, consumatorii suntem prea proşti pentru a putea să reparăm un prăjitor de pâine sau un fier de călcat, de treaba aceasta trebuind să se ocupe „specialiştii”.

Nu vă spun câţi prieteni mi s-au plâns că după ce au dus un aparat oarecare la reprezentanţă spre a fi reparat, l-au primit de acolo reparat cu piese uzate, cu piese noi înlocuite cu altele vechi sau chiar într-o stare de funcţionare mai proastă decât l-au dus. Şi ca o paranteză fie spus şi eu m-am lovit de aspectul acesta, şi nu odată în perioada în care m-am ocupat de depanare tehnică de calcul.

Ca o concluzie deşi au început să apară diferite firme care se laudă

că construiesc grupuri generatoare de energie liberă acţionate cu motoare magnetice, spre exemplu Perendev Power (dreapta) şi International Tesla Electric Company (ITEC) la stânga :

ele nu se vând ci se închiriază. Aşa că dacă vreţi un asemenea generator nu aveţi decât o soluţie, cea pomenită mai sus în citat – să vi-l construiţi singuri.


211

Două sfaturi practice De aceea spun, dragii mei concetăţeni, dacă v-aţi săturat să plătiţi

facturi care vă depăşesc veniturile, nu vă împiedică nimeni să vă apucaţi să vă construiţi un grup generator propriu, care să nu consume nimic, şi după ce-l aveţi, să vă debranşaţi de la reţeaua naţională… Vă vor rămâne în buzunar toţi acei bani pe care-i dădeaţi lună de lună la curent şi la gaze.

Cel mai simplu în ce priveşte siguranţa reuşitei punerii în funcţiune este motorul magnetic tip Perendev. Cei 216 magneţi necesari construcţiei motorului prezentat la pagina 58 – 60 costă pentru magnetul S – 10 – 05 – DN având forţa de 1 Kg comandat la www.supermagnete.de (se pot găsi magneţi similari şi la http://www.euromagnet.ro dar la alte preţuri) 68,2 euro ( preţul per bucată pentru comenzi mai mari de 100 de bucăţi este de 0,31 euro). Cu TVA şi taxe poştale cam 100 euro. Va rezulta un motor primar cu un cuplu de aproape 100 Kg. (forţa de respingere a magneţilor scade invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ei. Adică la o distanţă egală cu jumătate din grosimea unuia din ei se va exercita o forţă de respingere egală cu forţa unuia din magneţi iar la distanţa egală cu dublul grosimii unuia din ei forţa va începe să tindă spre 0. Concret, pentru doi magneţi de 4 mm grosime şi forţa de 4 kg, la distanţa între ei de 1mm forţa de respingere va fi 16 kg, la 2mm. forţa de respingere va fi de 4 kg, la 3 mm. va fi de 1,77kg, la 4 mm. va fi de 1kg iar la 8 mm. va fi de 0,25kg.)

Alternatorul pe care trebuie să-l acţioneze poate fi cel de la pagina 23 căruia îi puneţi în locul turbinei Pelton o fulie sau un pinion de bicicletă ( în cazul în care turaţia motorului e mai mare sau mai mică decât cea cerută de alternator) depinde ce optaţi să folosiţi pentru transmiterea mişcării de la motor la alternator. În cazul în care turaţiile sunt compatibile puteţi să le cuplaţi în priză directă printr-un cuplaj elastic. Alternatorul de la pagina 23 care furnizează 230 V la 5 sau 10 KW poate fi comandat la http://www.lpelectric.ro sau la numărul de telefon care poate fi găsit pe pagina lor la secţiunea contact. Dar atenţie, căutaţi unul similar pe internet căci cel de la LP are preţul exagerat de mare.

Pentru cei dintre dumneavoastră suficient de inteligenţi, de meşteri şi de curajoşi iată în imaginea de mai jos o turbină autonomă cu absorbţie, schema de principiu, concepută de mine.

Recomand celor ce îndrăznesc să încerce construirea ei, să facă una mică, al cărei turbină să nu aibă diametrul mai mare de 50 – 60 cm. Se pot folosi, tablă, ţeavă de polietilenă, găleţi sau bidoane din plastic, sau alte materiale. Grijă mare la faptul că melcul trebuie să aibă dacă se poate spirele cât mai strânse şi să fie făcut din două spire opuse. Cu cât va fi melcul mai strâns cu atât absorbţia apei va fi mai uşoară. Se va construi mai


212

întâi melcul, ( dintr-o ţeavă de 3 ţoli sau o ţeavă de PVC de 110 ) care va fi acţionat cu ajutorul unei bormaşini puternice pentru a determina exact volumul de apă pe care-l poate ridica şi de la ce turaţie în sus. Pentru cei ce nu ştiu cum se face un asemenea melc ( şnec) se sudează aripile din tablă sau se lipesc cele din plastic pe axul central, iar apoi se vine cu ţeava exterioară decupată pe din două în lung, care se sudează sau se lipesc la punctele de contact cu spirele şnecului, după care se sudează sau se lipesc şi marginile de contact în lungul celor două jumătăţi de ţeavă. Apoi în funcţie de acest lucru se dimensionează restul. Volumul de apă ridicat de melc trebuie să poată fi mai mare decât cel ce se scurge prin duzele de pe marginea turbinei sub efectul gravitaţiei şi forţei centrifuge, pentru a se asigura o permanentă şi sigură menţinere a rezervorului turbinei plin. Grijă la duze – cât mai mici ca să asigure presiune cât mai mare, aripioarele de contrapresiune cât mai apropiate de marginea turbinei, dacă se poate doar la 1 – 2 centimetri şi grijă la orientarea lor, ele trebuie să fie perpendiculare pe direcţia de ieşire a lichidului din duze. De asemenea ar fi ideal ca rezervorul turbinei ( partea de sus în care se varsă melcul şi în care acţionează în special gravitaţia ), să fie cât mai înaltă posibil. Cu cât va fi mai înaltă această secţiune cu atât presiunea apei la duze va fi mai mare. Este o chestie de echilibrare a dimensiunii acestuia cu volumul de apă adus de melc. Punerea în funcţiune după umplerea cu lichid se face cu ajutorul unui rac prevăzut pe ax deasupra fuliei şi acţionarea cu ajutorul unui motor exterior până ce este adusă la turaţia de la care va continua singură să se rotească.


213

Restul… Experimentaţi…. Oricum, dacă se reuşeşte o bună echilibrare a ei această turbină

autonomă sigur va funcţiona, şi va genera o forţă cu atât mai mare cu cât dimensiunile ei ( şi implicit volumul de lichid circulat va fi mai mare ).

Succes ! Dorinţa mea este ca această carte să poată fi tipărită la o editură care

să-i poată asigura un tiraj cât mai mare şi o distribuţie cât mai largă pe tot cuprinsul ţării. Dar nu-mi fac iluzii. E foarte posibil să nu-mi fie primit manuscrisul la nici o editură. În cazul în care vor trece mai mult de şase luni şi manuscrisul nu va fi primit la nici o editură, voi proceda la distribuirea lui pe internet.

Menţionez că am ales din multitudinea de dispozitive pentru energia liberă pe cele care sunt absolut sigur că pot fi construite de oricine se pricepe un pic la meşterit, şi de asemenea doar pe cele de care sunt convins, după ani de studii că sunt funcţionale.

Vreau să spun adică că nu aveţi de-a face cu vreun şarlatan ci cu un om de bună credinţă.

Încă odată urez succes celor ce vor încerca să construiască ceva fie

folosindu-se de cele scrise aici, fie de pe internet, după ce vor fi citit această carte !

Cu stimă şi respect tuturor cititorilor mei. Autorul. 11 dec 2009


214

Bibliografie Pentru cei ce vor să afle mai multe despre cele tratate în această

carte şi în scopul unei mai bune plasări a subiectului cărţii în contextul mondial real din care face parte, am să prezint aici o bibliografie, care nu se rezumă doar la carte tipărită ci şi carte electronică (în format pdf.), reviste, filme şi de asemenea adresele câtorva pagini de internet.

Numele cărţilor electronice şi ale filmelor sunt date în forma în care le-am găsit pe internet pentru o mai uşoară regăsire a lor.

Carte tipărită şi reviste în limba română • „Zeiţa de oricalc” de Doru Davidovici la editura Albatros 1977 • „Aventura surselor de energie” de G. Folescu la editura Albatros

Bucureşti 1981 • „Enigme în galaxie” de Florin Gheorghiţă la editura Junimea Iaşi

1983 • „Lumi galactice” de Doru Davicovici la editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică Bucureşti 1986 • „Celţii şi extratereştri” de E. Coarer-Kalondan şi Gwezenn-Dana la

editura Athena 1995 • „Experimentul Pământ” de Hartwig Hausdorf, la editura Domino

în 1998 • „Introducere în maşini Stirling” de Condrat Adrian Homutescu,

Ghe. Savitescu, Emil Jugureanu, Vlad Mario Homutescu la Editura Cermi Iaşi 2003

• „Să nu atingi această carte” de J.v. Helsing la editura Antet în 2005

• „Cartea Cărţilor” de Robert Charroux la editura Pro editură şi tipografie 2007

• „Tehnologii free energy” de Jeane Manning editura Excalibur în 2008 : [email protected]

• „Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială” de Miguel Pedrero la editura Litera Internaţional Bucureşti 2008

• „Vrăjitorul apei” de Callum Coats editura Excalibur în 2009 • „Minciuni milenare” de J.v. Helsing şi Stefan Erdman la editura

Antet în 2009 • „Cine conduce lumea” vol. I, II şi III de J.v. Helsing la editura

Samizdat


215

• „Extraterestrul român” de Valentin Ovidiu Vâzdoagă editura Obiectiv din Craiova. –„edituraobiectiv@rdslink ro”

• „Armele secrete ale zeului Wotan” acelşi autor aceiaşi editură, • „Psihologia mulţimilor” de Gustave Le Bon la editura Anima • Revista „Nexus magazin” în chioşcurile de ziare ( atenţie se

găseşte greu – contravine intereselor oficiale ), • Revista „Energia liberă” în chioşcurile de ziare ( revistă a cărui

număr 1 a apărut în septembrie 2009 – nu ştiu cât de uşor poate fi găsită – eu încă nu am găsit-o).

Carte electronică : • A Practical Guide to Free-Energy.pdf autor Patrick J. Kelly • Encyclopedia of Energy.pdf vol.1-6 • Bearden - Energy from the vacuum - concepts and principles.pdf • Bearden Final Secret of Free Eenergy.pdf • Tom Bearden - Free Energy Generation.pdf • Complete.US.Patents.of.Nikola.Tesla.pdf • Kelly - The Manual of Free Energy Devices and Systems (1991).pdf • Magnetic Energy - Free Energy.pdf • Experiments with Alternate Curents of High Potential and High

Frequency by Nikola Tesla.pdf • My Inventions by Nikola Tesla.pdf • The Strange Life of Nikola Tesla.pdf • Crima numită privatizare de dr. Constantin Cojocaru (2008)

Filme : • The Race to Zero Point • Who Killed The Electric Car • The missing secrets of Nikola Tesla • Tesla-Master of Lightning • BBC Horizon 1982 - The Mysterious Mr Tesla • Zeitgeist • Zeitgeist addendum • End Game - Blueprint For Global Enslavement • 911 In Plane Site • Roger and Me


216

• An Inconvenient Truth • Michael Moore - SiCKO

Situri web : • http://www.FuellessPower.com se găsesc cărţi practice în format pdf. • http://www.freelectricity.com • http://www.euromagnet.bizoo ro • http://www.supermagnete.de se pot comanda magneţi pentru

construcţia motoarelor există aici şi un catalog în format pdf. • http://www.perendev-power.com site-ul oficial al constructorilor,

generatoarele nu se vând ci se închiriază • http://www.PESWiki.com • http://www.rexresearch.com • http://www.keelynet.com se pot găsi printre altele, toate brevetele

publice ( cca. 130) ale lui Nikola Tesla (menţionez că restul până la şapte sute şi ceva – nici nu se ştie exact câte ! – sunt ţinute secret de către guvernele S.U.A., Canada, Marea Britanie şi Rusia) • http://www.home.earthlink.net • http://www.yurope.com/org/tesla/uvode htm site-ul oficial al muzeului

Tesla din Belgrad • http://www.geocities.com • http://www.eyepod.org • http://www.greyfalcon.us • http://www.laesieworks.com • http://www.energielibera net • http://www.euromagnet ro firmă din Cluj la care se pot comanda

diferite produse magnetice printre care şi o gamă destul de largă de magneţi cu neodim comenzi ce pot fi plătite ramburs. Livrarea se face prin poştă sau curier. • http://www.lpelectric.ro firmă din Alba Iulia de unde pot fi procurate

echipamente energetice (panouri solare, eoliene, şi alternatoare destinate microhidrocentralelor). t.e.9633


217

Motoare magnetice Cârnaru Cătălin Dan

2


3

Cătălin Dan CÂRNARU Motoare magnetice - aplicaţii energia pentru toţi vol. 2


[email protected] 29 martie 2010


4



5



6

Cuprins Câteva cuvinte despre magneţi ..................................................................... 8

Puţină istorie ......................................................................................... 13 Roata olarului şi castelele de nisip ........................................................ 20

Câteva motoare magnetice.......................................................................... 27 Brevetate ............................................................................................... 28 Nebrevetate ........................................................................................... 42

Avertisment ................................................................................................ 53 Eu propun ................................................................................................... 54 Sfaturi practice privind construcţia şi exploatarea motoarelor magnetice .. 57 Energia termică........................................................................................... 72

Încălzitor cu fricţiune ............................................................................ 72 Încălzitor cu inducţie magnetică ........................................................... 75 Ventilatorul ........................................................................................... 77 Frigiderul şi pompa de căldură.............................................................. 78 Maşina frigorifică şi criogenică............................................................. 80 Sistemele de aerisire forţată şi hota....................................................... 84

Energia electrică ......................................................................................... 86 Generator de curent continuu ................................................................ 94 Generator de curent continuu sau alternativ........................................ 101 Grup generator cu alternator de 220 V................................................ 104

Lumina...................................................................................................... 106 Veioza ................................................................................................. 108 Lanternă .............................................................................................. 110

În bucătărie ............................................................................................... 111 Mori pentru cereale ............................................................................. 113 Râşniţa de cafea şi altele asemenea..................................................... 115 Maşina de tocat carne.......................................................................... 116 Maşina pentru vată de zahăr................................................................ 117

În atelier.................................................................................................... 118 Maşina de cusut................................................................................... 119 Polizorul .............................................................................................. 121 Şurubelniţa .......................................................................................... 124 Fierăstrău circular ............................................................................... 125 Rindea mecanică ................................................................................. 126 Strung pentru lemn.............................................................................. 128 Maşina de găurit.................................................................................. 130 Betoniera ............................................................................................. 131 Masa vibratoare pentru turnat pavele .................................................. 132


7

În grădină.................................................................................................. 133 Maşină de tuns iarba............................................................................ 135 Fierăstrău mecanic ( drujbă)................................................................ 137 Pompele............................................................................................... 138 Tocătoare de resturi............................................................................. 143 Motocultorul........................................................................................ 146 Cap tractor........................................................................................... 150

Pe şosea .................................................................................................... 153 Roţile…............................................................................................... 155 Biciclete şi trotinete............................................................................. 158 Cărucior şi scaun de handicap............................................................. 163 Iarna pe zăpadă.................................................................................... 165 Automobilele....................................................................................... 167

Pe apă........................................................................................................ 170 Motor cu zbaturi.................................................................................. 172 Motor jet cu pompă Tesla ................................................................... 173 Motor cu elice ..................................................................................... 175 Hidroglisor .......................................................................................... 180

În aer......................................................................................................... 181 E barcă sau avion ?.............................................................................. 184 Un pic mai sus..................................................................................... 194 Şi mai sus ............................................................................................ 198

Hobby şi amuzament ................................................................................ 199 Acvariul............................................................................................... 200 Fântână arteziană................................................................................. 203 Giroscopul........................................................................................... 204 Farfurie zburătoare .............................................................................. 206

Un ultim cuvânt ........................................................................................ 207 Bibliografie............................................................................................... 208


8

Câteva cuvinte despre magneţi Când am scris cartea „Criza energetică – adevăr sau minciună” cu

subtitlul „energia pentru toţi” nu credeam că în scurt timp mă voi apuca de o nouă carte care să trateze subiectul disponibilităţii energiei pentru oricine.

Dar discuţiile din ultimul timp, cu unii din prietenii şi rudele mele, precum şi unele din afirmaţiile unor tineri, de pe unele forumuri de discuţii de pe internet m-au făcut să cred că de fapt neîncrederea în această posibilitate este adânc înrădăcinată… Părerea general acceptată este că de fapt tehnologiile destinate surselor de energie de mică putere pentru publicul larg sunt cel mult nişte mofturi.

Ţi se răspunde de cele mai multe ori cu lait-motivul: „ ai văzut tu, vreodată vreun asemenea dispozitiv funcţionând?” sau „Dacă ar fi cât de cât rentabile, s-ar produce pe undeva, ar fi pe piaţă, în magazine !”

Căci marea majoritate a celor din jurul nostru nu sunt conştienţi tocmai de ideea principală care se desprinde din cartea pe care am scris-o anul trecut – aceea că cercurile financiar– industriale care conduc economia mondială nu au absolut nici un interes ca populaţia lumii să cunoască o altă alternativă la energia scumpă care te ţine sclav al sistemului internaţional de distribuţie energetică controlat de ei.

Tocmai desprinderea de acest sistem a fost dezideratul lui Tesla în partea a doua a vieţii lui, după ce în prima parte, condus de naivitatea tinereţii dăruise cu generozitate lumii sistemul actual. De ce s-a dezis apoi de el este tocmai conştiinţa faptului că încă din acea fază de început a sistemului energetic mondial, căreia el îi pusese bazele, acesta a fost imediat acaparat de cercurile de puternici industriaşi şi bancheri ai vremii, care au văzut imediat în el o sursă inepuizabilă de câştiguri personale…

Iată pentru ce revin cu o carte menită să o completeze pe aceea şi cred că poate în viitor va mai fi poate una sau două. De ce a doua carte poartă titlul „Motoare magnetice – aplicaţii” pentru că de fapt marea majoritate a motoarelor electrice care funcţionează în jurul nostru pot fi relativ uşor înlocuite de motoare magnetice. Şi mai ales pentru că la o analiză atentă se desprinde concluzia că ceva mai mult de jumătate din consumul lunar de energie electrică constituie funcţionarea unui motor electric. Râşniţa de cafea, uscătorul de păr, ventilatoarele de la hotă şi de la instalaţiile de aer condiţionat, mixerul, aspiratorul, maşina de spălat, precum şi toate maşinile unelte pe care le folosim în curte sau în atelierul din garaj…Prea arar conştientizăm cât de multe motoare electrice ne înconjoară


9

şi cu atât mai rar suntem conştienţi de poluarea electromagnetică de care sunt responsabile.

Şi nu numai motoarele electrice pot fi înlocuite cu motoare magnetice. În multe situaţii şi cele cu ardere internă. De la uneltele de folosire zilnică în bucătărie şi atelier până la motoarele scuterelor, bicicletelor, bărcilor sau autoturismelor, toate pot fi înlocuite cu motoare magnetice, care au un raport putere – greutate ( randament ) net superior acestora, iar datorită faptului că nu consumă carburanţi şi nu creează unde electromagnetice sunt complet nepoluante.

În „Criza energetică…” am dedicat un capitol motoarelor magnetice, capitol care începe cu o amintire şi o povestioară. Am să le transcriu aici în întregime căci aşa cum acolo au reprezentat un bun început pentru un capitol, aici reprezintă un bun început pentru o carte. Nu contează că mă repet. Pentru cei ce au citit cartea aceea înaintea rândurilor de faţă va fi o reamintire, iar pentru ceilalţi va fi doar ceva nou. Când eram copii aveam o vorbă : „poanta-i veche, prostu-i nou !”

Iată deci : „ Odată, mai de mult, când eram mai mic… aşa…cam prin clasa a zecea, la o oră de fizică am înţeles ascultând explicaţiile „Tovarăşului Profesor”, cum că motoarele electrice funcţionează prin crearea unor câmpuri magnetice generate de bobinajele motorului, câmpuri care prin mutarea rapidă de la o bobină la alta forţau rotorul să se rotească…

Având eu un moment de revelaţie, m-am ridicat şi l-am întrebat pe profesor: „De ce mai consumăm curent dacă e vorba de câmpuri magnetice, de ce nu construim motoare direct cu magneţi ?” Dumnealui, de la înălţimea pregătirii sale de profesor de fizică, m-a privit de sus şi mi-a răspuns ceva cam de genul acesta:

„– În primul rând nu cred c-ai înţeles corect. Câmpurile din interiorul unui motor nu sunt câmpuri magnetice ci câmpuri electromagnetice. Iar în ce priveşte construirea motoarelor cu magneţi… Am vrea noi. Din păcate nu se poate, deoarece câmpul magnetic al unui magnet e un câmp permanent, constant. De aceea se numeşte magnetul, magnet permanent. Fiind un câmp constant este imposibil de controlat.”

Pe vremea aceea eram cam timid şi în urma tonului dojenitor cu care a venit lămurirea, m-am aşezat jos roşu ca un rac, şi până la sfârşitul orei am tăcut mâlc. Eram din câte-mi amintesc pe trimestrul al treilea al clasei a zecea, şi pentru că toţi eram în febra examenelor de treaptă care se apropiau, am uitat repede de ideea mea cu magneţii. Asta până acum câţiva ani.

Acum când vă povestesc întâmplarea mă gândesc la o experienţă. Hai să luăm două cutii identice. Într-una să montăm un magnet puternic, iar în cealaltă un electromagnet de o forţă apropiată. Electromagnetul îl vom


10

alimenta de la o baterie ascunsă şi ea în cutie. Conjur pe orice fizician, să-mi spună care-i diferenţa dintre cele două câmpuri, cel electromagnetic şi cel magnetic, fără a atinge cutiile, folosindu-se doar de o bucăţică de fier sau de un mic magnet !...

Şi acum să vă spun o poveste… Asta de mai sus nu-i poveste; doar o amintire… Amu, cică odat-dă mult…. acu vro 750 de ani, unu’ de-i zâcea Petre Călătoru, (Pietrus Peregrinus), cruciat,… tot ocupându-se el dă cruciade pân evu-ăla întunecat şi mediu, la un moment o-nceput să să plictisască…. Şî ca să-şi mai omoare timpu’ s-o gândit că n-ar fi rău să să joace-oleacă cu nişte magneţi. ( de unde naiba o fi luat el magneţi pă vremea aia, stau şâ-mi storc creierii şî nu găsesc răspuns). Da’… nu contează ! de unde de ne-unde… i-o fi luat el şi…mă gândesc… că oricum ăia… magneţii, p-atunci nu era ca ăi-d-azi… cre-că era d-o mie dă ori mai slabi ca ăi de-i ştim noi azi…

Şî… cum să juca el aşa… o-nţăles cu capu-ăla-al lui dă medieval incult care-i treaba cu magneţii… o priceput va-s-zîcă care-s propretăţile lor şî le-o scris p-un pergament… Şi p-ormă s-o apucat el şi s-o gândit că dacă aste-s propretăţile… n-ar fi rău să facă după ele cu magneţii ăia cu care tocma să jucase un motor. Şî… după ce-o mâzgălit el o schemă, s-o apucat ş-o construit primu motor magnetic din lume…( la ce i-o fi trebuit !?... Nu-ş-ce să zâc!... Altăceva n-o fi putut şi el să facă decât o imposibilitate fizică!?....)


11

Aici se termină povestea mea spusă într-un limbaj de ţăran prost şi incult, Dar stau şi mă gândesc… aşa ca prostu’… Dacă şi domnul cruciat Pietrus Peregrinus, atunci prin 1260 ar fi avut un încrezut de profesor de fizică care să-i spună că e imposibil să faci un motor magnetic…

Din cele două povestioare de mai sus se desprind clare ca apa de izvor două concluzii logice… (dacă nu cumva sunt tot una !) : - şcoala mutilează grav spiritul, reducându-i drastic latura inventivă şi curiozitatea… - cu cât ai mai mulţi ani de şcoală cu atât îţi cresc nişte ochelari de cal mai mari

Acum, probabil vă întrebaţi de ce nu aţi auzit nimic de domnul cruciat cu pricina. E o poveste mai complicată şi e legată tot de interesul oligarhilor ca noi, prostimea, să le fim sclavi. Acum câţiva ani s-a editat undeva prin America o operă monumentală, în 6 volume, numită „Encyclopedia of Energy de C. Cleveland” (ed) (Elsevier, 2004) şi care totalizează aproape 5000 de pagini. Ei bine, cărţoiu-acesta care se vrea a cuprinde în el tot ce poate „să se existe” pe planeta-asta despre energie, spune despre domnul Peregrinus într-o notă de la sfârşitul volumului 6 ( atenţie nimic în tot cuprinsul ei) doar următoarele cuvinte :

„1269 The first experiments in magnetism are carried aut by Petrus Peregrinus de Maricourt, a French engineer, who observes and describes some of the fundamental properties of magnets.”

Pentru cei care ştiu mai puţină engleză ca mine ar fi cam aşa: „1269 Primele experienţe în magnetism au fost desfăşurate de Petrus Peregrinus de Maricourt, un inginer francez, care a observat şi a descris unele dintre proprietăţile fundamentale ale magneţilor.”

Dumneavoastră probabil că vă miraţi, dar eu nu. Cum am aflat despre acest motor, acum câţiva ani tot dintr-o notă, într-o carte veche, am început să caut pe internet. Mi-au trebuit mai mulţi ani ca să aflu aceste puţine lucruri pe care vi le spun.


12

Singura trimitere era desenul acesta, o copie după originalul făcut de

Pietrus. ( care cred eu a fost ales intenţionat a fi prezentat căci e greu să faci vreo echivalenţă între el şi cel de mai sus)

Şi mai există o problemă. Se pare că Peregrinus şi-ar fi scris opera în limba latină şi din câte am înţeles manuscrisul său ar fi zăcut până prin anii 50’ în biblioteca Vaticanului. Ar fi fost descoperit de un istoric şi cineva s-a apucat să facă o traducere în engleză a manuscrisului şi ar fi construit motorul ( nu e cel din imagine – dar identic constructiv!). După ce s-a constatat că motorul e perfect funcţional, a fost distrus, iar traducerea manuscrisului a fost trecută la secret într-o bibliotecă din Statele Unite. În esenţă cam asta-i tot ce se poate afla de pe Internet despre Petrus Peregrinus…

Acum veţi întreba probabil cum de au ajuns chiar şi aceste puţine informaţii pe Internet. În ultimii ani datorită faptului că reţeaua Internet a devenit uriaşă, este din ce în ce mai greu de controlat ce informaţii se scurg spre ea, cu atât mai mult că acum e suficientă o memorie USB flash sau un acces pe reţea ca să furi informaţie de pe orice calculator. Pe de altă parte din ce în ce mai mulţi funcţionari mărunţi din administraţia americană şi nu numai nefiind de acord cu politica de secretomanie a statelor încep să fure informaţii pe care le plasează pe internet…”

Aşa cum mi-a spus mie profesorul de fizică odată de mult, şi cum

continuă să o spună toţi profesorii de fizică explicând funcţionarea unui motor electric, acesta funcţionează prin crearea unor câmpuri electromagnetice rotitoare. Acestea sunt în esenţă câmpuri magnetice create de curentul electric. Pentru a construi un motor cu ajutorul magneţilor ar trebui să ştim mai întâi cam ce sunt aceştia. Nu sunt om de ştiinţă, şi chiar dacă aş fi cartea pe care o scriu acum este adresată celor mulţi şi proşti nu cine ştie cărui mare fizician sau inginer. Aceştia nu au decât să-şi bată capul cu tratate ştiinţifice. Pe noi nu ne interesează aceste amănunte ştiinţifice ce ţin de teoria cuantică a magnetismului, sau de demonstraţiile matematice ale proprietăţilor fizice ale magneţilor, şi ca atare nu vom intra în amănunte ştiinţifice care ne depăşesc şi nu au nici cine ştie ce relevanţă aici. Deci:


13

Puţină istorie

Acum cca. 2600 de ani anticii cunoşteau mineralul numit magnetită, care se putea exploata destul de uşor în localitatea numită Magnezia din Asia Mică. Ei nu-şi puteau explica proprietăţile ciudate ale acelui mineral, care în esenţă este un oxid de fier, de a se alipi de obiectele metalice.

Conform naturalistului roman Pliniu cel Bătrân ( Caius Plinius Secundus 23 -79 e n.) se mai crede de asemenea că numele de magnet vine de la ciobanul Magnes care intrând cu turma de oi în zona zăcămintelor de magnetită a constat că cuiele de la încălţăminte precum şi vârful de fier al toiagului său se lipeau de sol.

Indiferent care este provenienţa reală a numelui acestuia magnetul a intrat încă de atunci în atenţia oamenilor de ştiinţă, primii care l-au studiat mai atent fiind Thales din Milet şi Diogene din Apollonia.

Thales din Milet (cca. 625 -546 î.e.n.) acorda proprietăţilor magnetice o interpretare animistă – adică conform cu gândirea vremii se credea că există un suflet, un spirit care conferă proprietăţi oricărui lucru.

Diogene (Laërtius cca. 460 î.e n.) din Apollonia considera că magnetismul este rezultatul tendinţei combinării „umidităţii fierului cu uscăciunea magnetitei”.

În schimb atomiştii ca Empedocle (490 – 430 î.e.n.), Democrit (460 – 370 î.e n.) sau Epicur (341– 270 î.e n.), considerau că magnetismul s-ar datora faptului că magnetita emite nişte particule foarte fine (atomii) care pătrunzând în fier provoacă atracţia.

Cea mai frumoasă descriere atomistă a magnetitei o face Titus Lucretius Carus (94 – 55 î.e n.), poet roman, în „Poemul Naturii” ( De rerum natura ) carte apărută în traducere şi la editura ştiinţifică în 1965:

„Eu, mai departe, îţi voi spune-acuma Cu ce aşezământ al firii piatra, Căreia-n limba părintească grecii Îi zic magnet (fiindcă în Magnezia E obârşia ei!), atrage fierul. De-această piatră oamenii se miră Că poate ţine atârnat de dânsa Un şir întreg, adese, de inele. Cinci poţi vedea, ba uneori mai multe, Că spânzură în jos unul de altul Şi în bătaia vântului se leagănă! Lipite unul de cel’lalt, inelele


14

Simt, fiecare, cum le trage piatra“. Şi acum, explicaţia : „ .........Mai întâi de toate, Din piatra noastră trebuie să curgă Un val de-atomi, ce-mprăştie prin ciocnet Tot aerul cel dintre fier şi piatră. Când spaţiul acesta se deşartă Şi gol rămâne locul de la mijloc, Îndată cad în gol atomii fierului; Ei lunecă legaţi unii de alţii Şi tot inelul pleacă după dânşii: Nici într-un corp atomii nu se leagă Şi nu se ţin mai strâns unii de alţii Şi mai împleticiţi decât în fierul Cel tare şi-nfiorător de rece. De-aceea, dar, nu-i de mirare dacă, Precum am spus, nu pot în vid să cadă Acei câţiva atomi fără ca însuşi Inelul să nu plece după dânşii: E1 o şi face asta şi-i urmează, Până ce dă de piatră şi rămâne Lipit de ea cu lanţuri nevăzute!“ Şi în continuare tot despre atracţiei fierului: „Cum se răreşte aeru-naintea Inelului şi locul de la mijloc Rămâne gol, numaidecât tot aerul Ce se găseşte îndărătul fierului Îl mână de la spate şi-l împinge“. Tot el observă şi descrie aici şi proprietatea de respingere a

magnetului, proprietate care mai fusese observată şi de filozoful grec Platon (426—347 î.e.n.), dar care nu-i dăduse prea mare importanţă:

„Se mai întâmplă uneori că fierul Se dă-napoi de la această piatră : Când fuge, când s-apropie de dânsa! Ba eu văzui inele samotracice Şi pilituri de fier săltând nebune În scafe de aramă, când o piatră Magnetică sub ele a fost pusă : Aşa de mult doreau de ea să fugă!“


15

Mai aproape de noi în timp datorită obscurantismului care a

caracterizat o mare parte a evului mediu, abia după secolele 11 – 12 apar noi mărturii despre cercetările asupra magnetismului.

Cu toate că busola se folosea deja, originea ei fiind chiar şi în prezent controversată, funcţionarea ei nu era pusă pe seama magnetismului terestru şi de fapt se considera că ea arată un punct – mereu acelaşi – pe bolta cerească.

Busola, deşi este prima aplicaţie practică a magnetismului, are originea foarte controversată. Eu personal mi-amintesc că am învăţat în şcoala primară că ar fi fost inventată de chinezi cândva între secolele 26 şi 11 înaintea erei noastre. Dar mai târziu am întâlnit referiri în mai multe surse la faptul că ea ar fi fost inventată de arabi şi că ar fi ajuns în China mult mai târziu iar prin secolul 12 –13 al erei noastre ar fi ajuns să fie preluată de europeni.

Cert este că atunci când marii navigatori ai vremii au plecat în călătoriile lor nesfârşite pe mare, cunoşteau foarte bine folosirea busolei.

Primul manuscris despre fizica experimentală cunoscut azi pare a fi lucrarea numită Epistola Petri Peregrini de Maricourt ad Sygerum de Foucaucourt Militem de Magnete apărut în 1269, scris de inginerul şi ofiţerul francez Pierre Pelerin de Maricourt sau cu numele latinizat de Petrus Peregrinus despre care am scris mai sus. Petrus descrie în cartea sa experienţele făcute cu o bucată de magnetită prelucrată în formă sferică, piesă pe care o numeşte „terrella”. Plimbând pe suprafaţa acestei sfere magnetice o bară de fier şi urmărindu-i diferitele orientări el reuşeşte să determine un set de linii care înconjoară sfera asemenea meridianelor terestre, care meridiane se unesc în două punte întocmai ca şi meridianele terestre. El numeşte prin analogie aceste puncte poli.

Abia după circa 300 de ani mai apare un învăţat care se apleacă cu seriozitate asupra studiului magneţilor şi acesta este italianul Gianbattista della Porta (1541 – 1615), el fiind acela care afirmă să superstiţia marinărească conform căreia ceapa şi usturoiul ar speria spiritele magnetice ale busolei este lipsită de orice temei real, dar nici explicaţia pe care o dă acesta magnetismului nu e mai apropiată de adevăr. El afirmă că magnetita fiind un amestec de piatră şi fier, atracţia magnetică rezultă ca urmare a luptei duale dintre caracteristicele lor. În magnetită fiind mai multă piatră decât fier, aceasta are o nevoie acută de egalizare a forţelor cu piatra şi ca atare tânjind după fier îl atrage.

Odată cu italianul a trăit şi cel care este considerat a fi părintele magnetismului, anume medicului englez William Gilbert de Colchester


16

(1544 - 1603). Acesta, pasionat fiind de fizică, în timpul său liber a studiat cu atenţie proprietăţile magneţilor, fiind primul care pune accent deosebit pe cercetarea experimentală. Ca rezultat al celor 17 ani de muncă experimentală el publică în 1600 cartea „De magnete”.

Prestigiul său atât ca medic cât şi ca fizician o determină pe regina Elisabeta I (1533-1603) să-l angajeze ca medic de curte. În plus aceasta ca o preţuire a meritelor sale îi lasă prin testament o donaţie pentru continuarea cercetărilor sale. Din păcate el nu va apuca să beneficieze de generozitatea reginei, căci moare şi el la scurt timp în epidemia de ciumă din 1603.

El stabileşte în lucrarea sa următoarele principii: - atât fierul cât şi oţelul se magnetizează în contact cu magnetita, prin inducţie, dar numai oţelul îşi păstrează această magnetizare, - polii magnetici sunt inseparabili, - acţiunea magnetică este atât atractivă cât şi repulsivă după polii care se opun - stabileşte faptul că Pământul este un magnet asemenea terrellei lui Peregrinus, explicând înclinarea diferită a acului busolei la latitudini diferite şi astfel pune bazele unei noi ştiinţe – geomagnetismul - stabileşte că liniile de câmp magnetice ale pământului se închid în centrul său.

În cartea sa el arată şi rezultatele experienţelor sale cu privire la acţiunile electrostatice, pe care le delimitează net de cele magnetice.

În 1750 geologul englez John Michell este cel care construieşte o balanţă pentru studiul magneţilor, şi reuşeşte să stabilească legea descreşterii forţei de respingere a magneţilor invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ei.

Sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 constituie perioada în care apropierea de cauzele reale ale magnetismului este maximă.

Astfel în 1819, Hans Christian Oersted (1777-1851), fizician şi chimist danez, stabileşte legătura dintre curentul electric şi câmpul magnetic prin observaţia că acul busolei este atras de un conductor străbătut de curent electric.

André Marie Ampère (1775-1836) este cel care postulează că de vreme ce curentul electric care străbate un conductor dă naştere unui câmp magnetic, atunci logic este că magnetismul natural trebuie să apară ca urmare a unor curenţi prezenţi în structura intimă a materiei.

În 1831 Michael Faraday (1791-1867) descoperă faptul că mişcarea unui magnet în interiorul unui conductor creează în acesta un curent electric şi de asemenea legea inducţiei electromagnetice care stă la baza construcţiei


17

transformatoarelor, motoarelor şi generatoarelor electrice. El introduce şi denumirea de câmp magnetic în anul 1845.

Unificarea teoriei electrice cu cea magnetică o face James Clark Maxwell (1831 — 1879) prin teoria câmpului electromagnetic care prevede existenţa undelor electromagnetice.

Fizicianul francez Pierre Ernst Weiss (1865—1940) este cel ce postulează existenţa unor „câmpuri magnetice moleculare” în materiale asemenea fierului, concept care combinat cu teoria lui Langevin, Paul (1872-1946), explică proprietăţile puternic magnetice ale magneţilor naturali cum ar fi magnetita.

Fizicianul danez Niels Henrik David Bohr (1885-1962), şi cel român Ştefan Procopiu (1890 – 1972) sunt cei care stabilesc existenţa momentului magnetic molecular datorat mişcării sarcinilor electrice elementare ( aşa numitul magneton Bohr).

Fără a intra în amănunte ştiinţifice trebuie să explicăm aici pe scurt care este urmarea cercetărilor făcute de cei înşiraţi aici. Astfel, prin teoria lui Ampere se stabileşte că câmpul magnetic elementar se datorează mişcării sarcinilor electrice reprezentate de electronii rotindu-se în jurul nucleului atomic. Momentul magnetic prin cercetările lui Bohr şi Procopiu s-a stabilit că se datorează sensului de rotaţie al electronului pe orbita nucleului (mişcarea de spin) precum şi al sensului mişcării lui de revoluţie pe orbită în jurul nucleului.

Datorită lui Weiss se stabileşte faptul că există în masa magnetului micro – câmpuri magnetice determinate de însumarea mai multor momente magnetice elementare. Aceste micro – câmpuri se datorează faptului că în structura intimă a materiei aceasta este organizată în regiuni ( domenii magnetice) de mai mulţi atomi şi molecule care au acelaşi moment magnetic. Deci în masa unui material magnetic structura sa e organizată în mici magneţi despărţiţi de aşa numiţii pereţi neutri Bloch (structura domenică preconizată de Landau şi Lifşiţ (1935)).

Deoarece aceşti magneţi elementari din masa materiei au sensuri de magnetizare diferite, acestea se anulează între ele. Singura zonă unde această anulare nu are loc este suprafaţa materialului. Deci câmpul magnetic al materialului respectiv pe care-l constatăm noi este cel datorat însumării momentelor magnetice ale zonei de suprafaţă.

Acum… din faptul că momentul magnetic elementar există în orice material, rezultatul logic este că orice materie prezintă proprietăţi magnetice. E adevărat, numai că aceste proprietăţi magnetice la cea mai mare parte a materiei sunt atât de slabe, încât nu pot fi detectate uneori nici cu aparatură sofisticată.


18

Aici ar trebui să spunem că materia din punct de vedere magnetic e caracterizată de nişte mărimi specifice. Printre cestea sunt: - susceptibilitate magnetică care determină capacitatea de a se magnetiza a materialului. Ea poate fi pozitivă, când magnetizarea indusă are acelaşi sens ca cea inductoare, sau negativă când e inversă ( ex la bismut). - permeabilitate magnetică este factorul de proporţionalitate dintre inducţia magnetică şi câmpul aplicat şi e absolută sau relativă – μ (pentru vid se notează cu μ0). Raportul dintre permeabilitatea magnetică absolută a vidului şi a materialului de studiu, dă permeabilitatea magnetică relativă a materialului.

Mai sunt şi altele dar sunt noţiuni prea complicate pentru scopul cărţii de faţă..

Din punctul de vedere al permeabilităţii magnetice materialele se împart în materiale diamagnetice, paramagnetice, feromagnetice. Pe noi ne interesează ultima categorie, căci din aceasta fac parte magneţii. Aceştia se caracterizează prin permeabilitate şi susceptibilitate magnetică uriaşă comparativ cu celelalte două grupe.

Aşa cum mi-a spus atunci de mult profesorul, câmpul magnetic al unui magnet permanent are nişte caracteristici care descurajează pe oricine se gândeşte să-l folosească cumva pentru a extrage energia din el.

De-a lungul timpului s-au structurat o serie de 12 caracteristici ale magneţilor pe care ar fi bine să le revedem pentru o mai bună înţelegere a lor: 1. prima şi cea mai evidentă proprietate e că magneţii se atrag sau se resping în funcţie de poziţia relativă a lor unul faţă de celălalt, 2. magneţii se resping mai puternic decât se atrag, 3. fluxul magnetic circulă între polii magnetului cu viteza luminii, 4. forţa de atracţie dintre magneţi şi metalele feroase e direct proporţională cu pătratul greutăţii lor, 5. câmpul magnetic al magnetului poate fi ecranat prin amplasarea între magnet şi obiectul dorit a nu fi influenţat de magnet, a unui ecran feromagnetic, 6. doi magneţi aflaţi în apropierea unui ecran sunt atraşi mai mult de acesta decât între ei, 7. forţa de alunecare a unui obiect metalic, sau a unui alt magnet e mai mică decât forţa necesară îndepărtării pe direcţia liniilor de flux magnetic, 8. energia magnetului e concentrată aproape în întregime la cei doi poli ai săi, 9. magnetul pierde din forţă atunci când e lovit sau încălzit, datorită alinierii particulelor magnetice,


19

10. prin folosirea forţei de respingere a magneţilor timp îndelungat aceştia slăbesc treptat, datorită abaterilor particulelor magnetice, 11. un obiect metalic aflat între doi magneţi va fi atras de magnetul cel mai puternic. 12. forţa de respingere între cei doi poli identici ai unui magnet este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ei. (F=1/µ * m1m2/d2 = m1m2/ µ d2 …unde m1 şi m2 reprezintă forţa celor doi poli, d este distanţa dintre ei, µ este constanta permeabilităţii magnetice a mediului (pentru aer este 1) ca urmare de obicei aceasta este omisă formula rezultată fiind F= m1m2/d2 )


20

Roata olarului şi castelele de nisip

Ce legătură poate fi între roata olarului, castelele de nisip şi magneţi?! Vom vedea. Dar mai întâi…

Când eram elev de şcoală generală toţi magneţii pe care i-am văzut atunci în laboratoarele şcolare erau nişte bare sau potcoave din oţel moale – (cu conţinut scăzut de carbon) destul de slab magnetizate.

Abia cu trecerea anilor am început să întâlnesc magneţi confecţionaţi din ferite. Cu toate că feritele se foloseau în industria electronică încă de atunci, erau întâlnite curent ca miezuri la antenele interne ale aparatelor de radio, la bobinele de şoc, transformatoarele de frecvenţe mari şi la transformatoarele de înaltă tensiune din televizoare.

Încă din copilărie mi-am dat seama că feritele nu sunt tocmai nişte metale şi am fost curios să aflu ce sunt ele de fapt. Mai târziu, mai ales în ultimii zece, cincisprezece ani am început să întâlnesc aşa numiţii supermagneţi. Erau mici şi foarte puternici. Iar mai târziu, am fost şocat atunci când am demontat primul hard disc şi am constatat puterea fantastică pe care o avea magnetul semicircular plat de acolo. Depăşea de multe ori forţa celor mai mari magneţi pe care pusesem mâna vreodată.

După cum spuneam, în copilărie am învăţat că nu se pot construi motoare cu magneţi. Tot atunci am învăţat că cantitatea de energie necesară magnetizării unui magnet este infinit mai mare decât energia ce s-ar putea extrage din acel magnet. Asta era perfect adevărat atunci, când magneţii în marea lor majoritate se făceau din bucăţi brute de oţeluri moi sau aliaje. Între timp situaţia s-a mai schimbat. Aceşti magneţi super – puternici despre care am vorbit în paragraful precedent nu se mai obţin din bucăţi brute de oţel ci altfel.

Din cele spuse în subcapitolul precedent am înţeles noi că un material, în speţă unul magnetic are în structura sa nişte regiuni ce delimitează prin aceiaşi mişcare de spin şi revoluţie a purtătorilor de sarcină nişte magneţi elementari, numiţi domenii Weiss. Acestea am spus noi, au momentele de sensuri şi direcţii diferite, şi ca urmare suma lor este nulă sau apropiată de zero, prin anularea între ele. Practic magnetismul acestor materiale este doar unul de suprafaţă, datorat magneţilor elementari de pe suprafaţa materialului. Imaginea următoare ilustrează acest lucru.


21

În momentul în care o bucată de fier este magnetizată uşor, numărul

magneţilor elementari din masa acelei bucăţi de fier care au momente de aceiaşi direcţie şi sens creşte simţitor. Iar atunci când bucata respectivă de fier este foarte puternic magnetizată, cel puţin teoretic, ea trebuie să aibă toate domeniile Weiss cu momentele orientate după aceiaşi direcţie şi sens.

Din păcate la o bucată de fier, sau una de oţel moale, acest lucru ideal nu se întâmplă. Oricât ar fi un oţel de puternic magnetizat momentele magneţilor elementari ai lui nu vor fi în totalitate orientate la fel. Asta pentru că în masa acelui material există şi pereţii despărţitori ai acestor domenii, pereţi care trebuie să aibă proprietăţi magnetice nule, lucru ce e de la sine înţeles că face ca o parte din masa piesei respective să nu prezinte aceiaşi orientare a momentelor magnetice.

Dacă însă s-ar lua acel material magnetic şi ar fi măcinat până s-ar obţine din el o pulbere ale cărei particule ar fi egale cu dimensiunile unui domeniu Weiss, aceste particule, independent una de cealaltă ar putea avea exact aceleaşi moment magnetic în totalitatea masei lor. Iar suma tuturor momentelor lor magnetice s-ar apropia mult mai mult de ideal.

Dar am avea atunci doar o grămadă de pilitură de fier, magnetizată uniform.


22

Ei, bine, cercetările din ultimii 50 de ani au pus în evidenţă şi alte materiale care se pot magnetiza puternic, în afară de fier, şi anume diferite combinaţii de aliaje ca mangan, cupru, şi aluminiu, sau mangan, cupru şi seleniu, combinaţii de mangan şi zinc, sau cobalt cu oxizi de fier, sau oxizi de nichel şi crom precum şi cu bariu şi stronţiu. Iar în ultimii ani, supermagneţii obţinuţi din combinaţia de fier cu neodim şi bor.

Tehnologia prin care se realizează aceşti magneţi moderni diferă un pic de simpla magnetizare în curent electric de intensitate şi tensiune mare, a unei bucăţi de fier sau de aliaj cu conţinut mare de fier.

Aceşti magneţi se obţin din pulberi. Am spus deja că măcinarea duce la apropierea de dimensiunile domeniilor Weiss.

Cum ajungem însă de la pulberile din sus pomenitele substanţe chimice la magneţi…

Când eram copii şi mergeam la mare, ne jucam construind castele de nisip cu ajutorul unor forme din plastic. Nisipul umed are suficientă aderenţă pentru a-şi păstra forma după ce e scos din matriţa de plastic.

La fel procedează şi olarul atunci când pe roata lui pune un bulgăre de lut umezit, sau cărămidarul atunci când face cărămizi din lut (lutul de olărie e tot o pulbere de fapt). După ce umezeşte lutul, cărămidarul face formele cărămizii, iar olarul îl prelucrează uşor ca pe o bucată de plastilină, pe roata lui. Dar în vreme ce formele castelelor de nisip se distrugeau atunci când nisipul se usca la soare, vasele făcute de olari, sau cărămizile făcute din lut sunt apoi introduse într-un cuptor unde se ard. Toţi ştim că prin ardere lutul, nu numai că se usucă ci devine altceva, îşi schimbă structura. Sub acţiunea focului, o parte din componentele lutului se transformă parţial în sticlă, iar lutul devine ceramică.

Cam la fel se face şi în industrie pentru obţinerea magneţilor moderni.

Iată cum. După ce se stabileşte, reţeta compoziţiei din care va fi făcut magnetul, se cântăresc şi se dozează precis cantităţile de pulberi, sunt amestecate cât mai uniform iar apoi presate în forme la presiuni foarte mari. Prin această presare pulberea se comportă ca nisipul de pe plajă devenind un bloc uniform şi luând forma în care a fost presată.

După această presare fiecare piesă astfel obţinută este introdusă într-un cuptor la o temperatură anume. Temperatura care e mai mică decât cea necesară topiri componentelor respective, face ca particulele pulberii să fuzioneze parţial între ele. În momentul în care e scoasă din cuptorul respectiv piesa are deja alt aspect, la fel ca şi cărămida sau oala de lut…

Întregul proces de presare şi coacere a pulberii compuse din mai multe ingrediente, poartă denumirea de sinterizare.


23

După sinterizare, deşi piesa arată ca şi cum ar fi un bloc, particulele ei nu se mai sudează între ele complet şi ca atare la nivel microscopic pulberea astfel compactată îşi păstrează caracterul care o apropie de grămada de domenii weiss, separate.

Acest nou material, numit generic ferită, are permeabilitatea şi susceptibilitatea magnetică mult superioare unui aliaj obţinut prin topirea metalelor componente, şi totodată necesită mult mai puţină energie pentru a fi magnetizat.

Următorul pas este supunerea acestor forme nemagnetizate, în mod repetat, unor câmpuri magnetice din ce în ce mai puternice.

Consumul de energie necesar acestui proces este azi mult mai mic decât era odată, iar magneţii rezultaţi cel puţin în cazul celor de neodim – fier – bor au forţe de aderenţă fantastice comparativ cu masa lor. E suficient să spunem aici că un asemenea magnet cu dimensiunea de 5 x 5 x 2,5 cm şi masa de 500 de grame, are impresionanta forţă de aderenţă de 100 kg. Când eram eu copil un magnet metalic de 4 – 5 ori mai mare abia putea suporta greutatea unei bucăţi de fier de numai 1 kg.

De fapt prin cercetările, teoretice privind teoria cuantică a magnetismului, în ultimii ani s-au pus la punct tehnologii de prelucrare şi procedee de magnetizare care fac ca un magnet să poată fi făcut mereu mai puternic. Până când ? Nu se ştie încă. Probabil că deja s-a atins limita, probabil că nu…

Ce contează este că magnetul care ridică acea impresionantă greutate de 100 kg este comercializat de o firmă nemţească de profil la preţul de 40 euro. Ar trebui să facem acum o mică socoteală şi să gândim că probabil producătorul (o fabrică din China) l-a realizat cu un preţ de producţie de vreo 10 - 15 euro. În aceştia intră procurarea celor trei ingrediente, sinterizarea lor şi apoi consumul de curent electric necesar magnetizării. Cât curent electric să fi fost oare… să zicem o valoare maximală de 10 euro… rezultă că acel magnet s-a produs cu cca. 20 de Kw de energie electrică… această energie este aplicată de obicei asupra magnetului o perioadă destul de scurtă, de ordinul secundelor.

În cartea pe care am scris-o anul trecut am încercat să rezolv cumva problema echivalării forţei unui magnet cu unităţile de măsură cunoscute pentru putere, pentru a-mi putea da seama cam care ar fi motorul magnetic care să-mi înlocuiască un motor electric dat.

Am fost surprins atunci să constat că nu există o echivalenţă directă între forţa magneţilor, dată de obicei în kg de către comerciant, şi unităţile de putere consacrate – kw sau Cal Putere.


24

Aşa că am încercat să rezolv problema pornind de la un motor de maşină, şi am ales acolo motorul unei Dacia Supernova. Acesta are 114 Nm (newtonmetru) la 2600 rotaţii/minut şi o putere dată în cai putere de 75.

Cunoscând că newton metru este o unitate de măsură egală cu joulul şi că 9,8 Nm înseamnă 1 Kg forţă, am tras concluzia că cuplul acelui motor ar corespunde cu 11,6 kg forţă. Aceşti 11,6 kg forţă corespunzând puterii de 75 cai putere (care înseamnă în kw 52,5) am ajuns la concluzia că unui kg forţă i-ar corespunde 6,5 cai putere sau 4,9 kw.

Pentru simplificare am să consider de aici înainte că pentru 1 kg corespund 5 cai putere sau 4 kw.

Cu aceste aproximări ( chiar dacă nu or fi ele prea ortodoxe ! ) ne putem face o idee despre forţa magneţilor.

Păi dacă magnetul are forţa de atracţie sau de respingere egală cu 100 kg realizarea teoretică a unui motor rotativ cu doi asemenea magneţi ar duce la obţinerea unui motor de 200 kgf. Lucrurile în realitate nu stau aşa pentru că legea descreşterii forţei invers proporţional cu distanţa face ca la o distanţă între magneţi egală cu jumătatea lungimii unuia din ei respingerea dintre ei să fie egală cu forţa unuia. Şi pentru că cele două organe ale motorului, statorul, respectiv rotorul trebuie să aibă o distanţă între ele, am considera că distanţa de o jumătate de centimetru pe raza cercului ar fi suficientă. Aici se adaugă aşezarea specială a magneţilor ( vom vedea mai târziu cum şi de ce) face ca distanţa reală între cei doi magneţi să fie de 1 – 1,5 cm. Rezultă deci că motorul realizat cu cei doi magneţi de 100 kg ar avea undeva pe la 60 ş 70 kg forţă.

Deci… ar fi un motor cam de 5,5 – 6 ori mai puternic decât al unei Dacia Supernova. E un lucru de necrezut… şi de aceea de fapt nimeni nu vrea să creadă… Dar e cât se poate de real.

Ne-am obişnuit să raportăm toate motoarele din jurul nostru la cele cu ardere internă de pe maşinile noastre, dar uităm un fapt esenţial şi anume că aceste motoare au randamente extraordinar de scăzute. Gândiţi-vă că un motor cu ardere internă de 100 C. P. are greutate de peste 100 Kg adică maximum 1cal putere /kg în vreme ce spre exemplu o turbină/pompă Tesla are randamentul de 20 cai putere/kg.

Şi în plus pe lângă randamentul foarte scăzut al motoarelor cu ardere internă preţul lor e foarte mare. Deci aceşti doi magneţi ar costa cam 80 Euro.

Fireşte nu se poate construi un motor cu doar doi magneţi dar se poate construi cu 100 de magneţi mai mici a căror forţă totală să fie egală cu a acestora doi.


25

Energia extrasă din ei ar fi de 100 Kgf (500 C.P. sau 400 kw) Deci unde-i ceea ce am învăţat odată că energia de magnetizare a unui magnet e mult mai mare decât cea care se poate scoate din el ?

Nu e. Aceasta e doar o minciună, pentru a împiedica proliferarea acestui tip de motoare, şi pentru a menţine acel statut al nostru de abonaţi la sistemele naţionale de distribuţie a energiei, fie ea electrică, termică, hidrocarburi, sau altfel.

Acest fapt al consumului mai mare de energie pentru realizare decât ceea ce se poate extrage ulterior din magnetul respectiv era valabil pentru magneţii din oţel moale de acum 50 de ani. Magneţii moderni obţinuţi prin sinterizare sunt total diferiţi. Un argument contra posibilităţii realizării unui motor cu magneţi este şi acela al faptului că prin respingere îndelungată forţa magnetului scade. Da. E adevărat.

Numai că magneţii de acum 50 de ani pierdeau în mod natural 1% /an din forţa lor, în timp ce magneţii sinterizaţi actuali pierd 0,2 – 0,3 %/an. Adică viaţa naturală a lor este de 300 până la 500 de ani. Dacă sunt folosiţi repulsiv vor supravieţui cel puţin 50 de ani. De ce spun cel puţin. Pentru că orice motor, este folosit în medie cam 5 ore pe zi. Sunt rare cazurile în care un motor funcţionează nonstop. Dacă luăm în calcul 5 ore pe zi asta revine pentru o utilizare de 20%. E clar că un motor construit cu asemenea magneţi va supravieţui cel puţin la fel de mult cât unul electric sau cu ardere internă.

Un alt argument al celor ce le afirm aici ar fi următorul. Se ştie că azi, 60 – 70% din producţia mondială de magneţi superiori este realizată în China. Dacă realizarea acestor magneţi ar presupune consumuri energetice mari, producţia lor ar înceta. O fi China o superputere economică, dar nimeni nu e prost să producă un magnet cu… să spunem 100 Kw şi să-l vândă cu preţul a doar 50…

Argumentul fizicii ar fi acela că realizarea unui motor cu magneţi nu încalcă nici o lege a fizicii. Nu avem de-a face cu un perpetuu mobile, de vreme ce motorul respectiv moare. Nu moare atât de repede cât să sesizăm noi, dar forţa lui oricum scade… chiar dacă-l vom lăsa moştenire copiilor, aceştia probabil că nu vor mai avea peste 100 de ani un motor de 100 C.P. cât avea când l-am construit noi, ci unul de 80 C.P. sau poate mai puţin ( cu alte cuvinte dacă l-am lăsa să funcţioneze fără oprire, el tot s-ar opri la un moment dat , chiar dacă asta s-ar petrece mult după moartea noastră).

Aşadar nu e vorba de un perpetuu mobile ci doar de simpla convertire a forţei de respingere (atracţie ) a magneţilor în lucru mecanic util… convertire care duce în timp de 50 – 100 de ani, aşa cum spuneam mai sus, la scăderea treptată a puterii motorului. Acest lucru însă e aproape insesizabil pentru simţurile noastre.


26

Puteţi dumneavoastră, garanta, că motorul de sub capota maşinii dumneavoastră, pe care aţi cumpărat-o în urmă cu 30 de ani, mai are exact aceiaşi forţă pe care o avea la data cumpărării ?!

Ar trebui să mai spunem aici faptul că pentru aplicaţiile cu adevărat practice, utili sunt magneţii sinterizaţi de Neodim – Fier – Bor. Aceştia au cea mai mare putere magnetică. Şi deşi sunt impresionant de puternici, iar producătorii lor garantează că au viaţa foarte lungă, nu au totuşi preţuri exagerat de mari. A se consulta catalogul comerciantului german Supermagnete, sau al celui român Euromagnet.

Am lămurit deci cam cum stă treaba cu magneţii. În construcţia de motoare magnetice se mai folosesc în afara magneţilor care sunt sursa puterii motoarelor magnetice şi alte materiale, dintre care cel mai important este cel din care se fac ecranele menite să ecraneze şi să direcţioneze câmpul magnetic pe anumite direcţii în scopul permiterii apariţiei şi menţinerii unei mişcări uniforme, eficiente şi puternice a motorului respectiv. Deşi ecranarea câmpului magnetic se poate face cu orice tip de tablă de fier moale (ecranul trebuie să aibă o permeabilitate magnetică cât mai mare), există materiale special concepute care au permeabilitate magnetică mai bună. Din categoria materialelor cu permeabilitate magnetică foarte mare se pot enumera, feritele, şi diferitele tipuri de table electrotehnice folosite la construcţia transformatoarelor electrice. Aceste table, din care se fac tolele poartă numele de benzi electrotehnice cu denumiri comerciale diferite. Din acestea cele mai eficiente sunt Permaloy şi miumetal. În lipsa acestora două se pot folosi cu destul succes alte mijloace de ecranare pe care le voi enumera mai târziu.

Alte materiale folosite sunt cele nemagnetice, care pot fi orice – de la alamă, cupru, aluminiu, până la diferite tipuri de materiale plastice şi lemn de esenţă tare. Deşi pare greu de crezut se poate construi un motor magnetic de 100 cai putere din lemn.

Acum că ştim ce sunt magneţii ar trebui să vedem dacă există şi alte tipuri de motoare magnetice decât cel inventat de Peregrin acum aproape 750 de ani. Ca atare…


27

Câteva motoare magnetice

Deşi numărul celor pasionaţi de a construi asemenea motoare nu este, prea mare, o căutare pe internet ne va deschide un univers pe care poate majoritatea dintre noi nu credeam că există… Sunt o sumedenie de situri web dedicate energiilor libere în general şi motoarele magnetice sunt printre cele prezentate pe ele şi de asemenea există şi situri dedicate în întregime acestor motoare. Şi pentru cei cu adevărat sceptici, fireşte că cunoscutul youtube va aduce în faţa ochilor şi motoare în mişcare. Se pot vedea acolo păreri pro şi contra. Trebuie să adaug aici un lucru interesant. Datorită faptului că entuziasmul multora depăşeşte cu mult educaţia şi experienţa tehnică, multe din realizările prezentate nu funcţionează. Nu e suficient să vezi undeva un desen de principiu, o schiţă, un desen tehnic, o fotografie sau un filmuleţ, pentru ca încercarea construirii acelui dispozitiv să şi reuşească. Vom vorbi mai pe larg despre asta în capitolul următor.

Trebuie să spunem aici că există mai multe modalităţi prin care energia cinetică înmagazinată, sau captată de magneţi (unii consideră magneţii ca fiind doar nişte concentratori ai câmpului magnetic terestru !) poate fi transformată în lucru mecanic util.

În primul rând toţi ne-am jucat măcar odată în viaţă cu o pereche de magneţi, iar dacă am avut şansa ca aceştia să fie şi din categoria celor din Nd – Fe – B am constat cât de greu pot fi ţinuţi unul lângă altul când se resping, sau la distanţă când se atrag. Deoarece am spus că forţa lor de atracţie sau de respingere scade invers proporţional cu distanţa, rezultă că aceştia cu cât sunt mai apropiaţi unul de altul, cu atât exercită o forţă mai mare. Nu rămâne decât să fie găsit aranjamentul prin care această forţă să fie utilizată practic.

Aşa că modalităţile s-au şi găsit de către cei care au vrut cu adevărat să le găsească. Există posibilitatea de a construi cu magneţi motoare bazate pe forţa de atracţie a lor, pe repulsie, sau pe combinaţia dintre acestea două. Tot secretul constă în ingeniozitatea concepţiei. Şi din aceasta s-au născut atât motoare rotative, cum este cel al lui Peregrinus – motor rotativ care foloseşte combinaţia repulsiv – atractiv, cât şi motoare cu mişcare alternativă, ca cele basculante sau ca cele cu piston.

În continuare voi încerca să vă prezint cele mai eficiente, funcţionale şi interesante tipuri de motoare magnetice ce există pe plan mondial, (despre care ştiu eu !) şi voi începe cu cele la ale căror brevete am avut acces, fie şi parţial. Voi trata apoi câteva motoare aşa numite open source, şi la urmă voi prezenta motorul conceput de mine.


28

Brevetate

Faptul că aceste motoare pe care le voi descrie au brevetele făcute publice prin intermediul internetului înseamnă fie că sunt foarte vechi şi perioada de protecţie a dreptului intelectual a expirat, fie că dispozitivele descrise în ele au fost considerate a fi utilizate de oricine în scopul perfecţionării lor.

Voi începe cu cel mai vechi motor brevetat ( tot despre care ştiu eu!).

De fapt e vorba de o serie de mai multe brevete obţinute între 1877 şi 1879 de către Wesley W. Gary, din care nu am numărul exact decât a două din ele, şi anume U.S. Patent 190,206 (mai 1, 1877) „Îmbunătăţiri ale motoarelor electromagnetice” şi U.S. Patent #10239 (Iulie 16, 1879) „Îmbunătăţiri ale maşinilor magneto – electrice”.

Domnul Gary s-a născut în 1837 şi motoarele sale magnetice sunt rezultatul a mulţi ani de studii. Dumnealui a experimentat folosind magneţi „potcoavă” şi mici bare şi lame din fier.

Imaginile provin din brevet iar sursa lor e fireşte… internetul. După cum se poate vedea de la prima vedere avem de-a face cu un

motor basculant. Motorul e construit cu un magnet fix şi unul mobil, sprijinit la o distanţă infimă de poziţia de echilibru, spre spate. Să privim figura doi care e mai uşor de analizat. Deasupra magnetului fix se mai află o bară metalică (D) purtând o lamă la capăt (C) sprijinită la o distanţă infimă de punctul de echilibru spre faţă, menită să ecraneze câmpul magnetic în momentul în care magnetul mobil se apropie de magnetul fix.


29

Pentru a porni motorul e suficient să apăsăm pe partea din spate a barei. Bara va ridica lama, câmpul magnetic eliberat al magnetului fix va atrage magnetul mobil, care se va ridica. Dar în acelaşi timp şi bara va reveni în poziţia iniţială. Atrasă de magnetul mobil. Lama se află în poziţia de repaus la punctul neutru dintre cei doi magneţi, atrasă fiind de cel fix. Dar centrul de greutate al barei e spre spate. Dacă magneţii nu ar exista bara ar ţine lama sus. Gary a observat de-a lungul experienţelor sale că în momentul în care în punctul neutru dintre doi magneţi se introduce o fâşie metalică aceştia îşi schimbă polaritatea. Pe asta se bazează funcţionarea motorului. Când bara pică şi aşează lama între cei doi magneţi aceştia se resping. Dar prin respingere, lama nu mai e atrasă de magneţi şi se ridică căci bara e un pic mai grea spre spate. Ridicându-se, se eliberează iar câmpul magnetic al magnetului fix, magneţii se atrag iar, atrăgând în acelaşi timp şi bara cu lamelă şi astfel ciclul se reia…

În celelalte figuri se văd diferite configuraţii prin care Gary a pus la

lucru principiul descoperit de el. Iar în partea stângă se vede obiectul brevetului 10239 care este un dinam electric care produce curent electric prin bascularea unei piese de fier aflată în câmp magnetic, în imediata apropiere a unei bobine de inducţie aflată între braţele magnetului. (notată cu G )

Următorul motor magnetic face obiectul brevetului US Patent 3,469,130 din 23 Septembrie 1969 intitulat “Means for Shielding and Unshielding Permanent Magnets and Magnetic Motors Utilising the Same” care într-o traducere aproximativă (conform umilelor mele cunoştinţe de engleză) „modalitate de folosire a ecranelor magneţilor permanenţi în motoare magnetice”. Acest brevet a fost acordat pentru James E. Jines şi James W. Jines.


30

Este un motor rotativ, a cărui ax se roteşte datorită mişcării

alternative a unor magneţi. Practic e un motor cu pistoane magnetice care lucrează comandate de nişte ecrane magnetice care pot fi reglate ( manivela din partea dreaptă a imaginii ) încât turaţia şi forţa motorului să poată varia.

Un alt brevet din această categorie este US Patent # 3,703,653 din 21

Noiembrie 1972 “Reciprocating Motor with Motion Conversion Means” adică motor cu pistoane cu modalitate de conversie a mişcării… acordat lui Robert Tracy.

După cum se poate vedea e un motor cu patru pistoane magnetice, a căror mişcare e controlată prin intermediul a patru solenoizi care deplasează la momentele cheie nişte ecrane între magneţi. Solenoizii sunt comandaţi


31

prin arbore cu came, la fel ca şi distribuţia clasică a unui motor cu ardere internă, iar forţa care-i pune-n acţiune este curentul electric de la bateria încărcată de un alternator acţionat la rândul său de motor. Practic avem acelaşi principiu ca la motorul cu ardere internă, dar pistoanele sunt nişte magneţi.

Un alt motor, care face obiectul patentului US Nr. 3,879,622 din 29

martie 1974, acordat lui John W. Ecklin foarte interesant , este tot un motor cu pistoane. Iată-l:

Pentru o mai uşoară înţelegere să privim imaginea din partea dreaptă

care este un model simplificat. Sunt deci două pistoane magnetice cap la cap aşezate repulsiv. În spatele lor se află câte un resort. Între ele un ecran rotativ. În timpul 1 în care nu sunt ecranate cei doi magneţi ai pistoanelor se resping, pentru ca în timpul următor când ecranul se aşează între ele, resorturile aduc iar pistoanele în imediată apropiere unul faţă de celălalt. Astfel din cei doi timpi cei doi arbori acţionaţi prin câte o bielă execută o rotaţie completă.

Poate cel mai cunoscut motor magnetic e motorul rotativ de tip

atractiv – repulsiv al lui Howard Johnson. E vorba de brevetul USP # 4,151,431: Permanent Magnet Motor din 24 aprilie 1979. Descrierea motorului a apărut în revista „Ştiinţă şi mecanică” din primăvara lui 1980.

După cum se vede din imagine Howard a construit motorul magnetic ca parte a unui grup generator de curent electric. Sunt de înţeles suspiciunile oficiilor de brevete, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă cei ce se ocupau cu studiul dispozitivelor aşa numite „free energy” erau puternic obstrucţionaţi de cercurile financiar industriale, şi de asemenea erau discreditaţi de comunitatea ştiinţifică.


32

În partea stângă a imaginii este prezentată fotografia color care a

apărut în revista sus pomenită, iar în partea dreaptă câteva fotografii ale cercetărilor anterioare brevetării, cercetări care au durat mai mulţi ani.

Trebuie spus că până a reuşit să obţină brevetul pentru acest motor, Johnson a bătut mai mulţi ani pe la porţile oficiilor de brevete. Motorul deşi funcţional, era catalogat drept un mecanism gen perpetuu mobile, şi se refuza acordarea brevetului pentru el.

Voi traduce aici , atât cât mă ajută slabele-mi cunoştinţe de engleză o parte din articolul de pe internet care vorbeşte despre invenţia lui:

« „Nu acordăm brevete pentru maşini cu mişcare perpetuă.” afirmau examinatorii de la oficiile de brevete americane. „Nu merge pentru că violează legea conservării energiei” spuneau un fizician după celălalt. Dar pentru că inventatorul Howard Johnson nu e genul de om care să se lase intimidat de asemenea declaraţii autoritare, a obţinut brevetul nr. 4,151,431 care descrie cum e posibil să generezi lucru mecanic într-un motor folosind doar energia conţinută în atomii magnetului permanent. Aşa e. Johnson a descoperit cum să construiască motoare care rulează fără consum de energie electrică sau orice alt fel de energie externă.

Monumentala natură a invenţiei este evidentă, în special într-o lume care se confruntă alarmant cu escaladarea unei crize energetice. Totuşi inventatorul nu se grăbeşte să facă comerţ cu invenţia sa pentru a rezolva problemele energetice ale lumii. El are lucruri mai importante de făcut. În primul rând e necesar să îmbunătăţească prototipul său de laborator pentru a-l transforma într-un dispozitiv mai practic. Pentru asta el deja lucrează la un generator de 5000 de waţi. În al doilea rând, şi poate de dificultatea cea


33

mai mare este să-i convingă pe sceptici că această idee este una cu adevărat practică………………………………………………………………………

Când scriitorul articolului a fost trimis urgent de către conducerea revistei „Ştiinţă şi mecanică” să facă un pelerinaj de o mie de mile până în Blacksburg, Virginia, pentru a-l întâlni pe inventator era un „sceptic deschis la minte” care datorită formaţiei sale de cercetător ştiinţific nu putea fi prostit. În decurs de două zile scepticul acesta a fost ferm convins de realitate.

Howard Johnson refuză să vadă „legile”ştiinţei ca pe ceva sacru, aşa că să facă inimaginabilul este a doua natură a lui. Dacă o lege duce într-o parte, el spune că nu strică să se învârtă în jurul ei o perioadă pentru a vedea dacă nu cumva e ceva în cealaltă parte.

Johnson explică experienţa sa privind opoziţia din partea stabilimentului comunităţii ştiinţifice astfel: „Fizica este o ştiinţă a măsurătorii iar fizicienii sunt în mod special determinaţi să protejeze „Legea” conservării energiei. Astfel ei devin gardieni într-un joc care ne spune că legile nu pot fi violate. Dar în acest caz ei nu ştiu încă care este jocul. Şi sunt atât de speriaţi că eu şi asociaţii mei am început să încălcăm o parte din aceste legi încât încearcă să ne oprească.”

Criticii spun că Johnson oferă „o masă gratuită” ca soluţie crizei energetice, lucru imposibil. Johnson a afirmat în repetate rânduri că niciodată nu a sugerat că invenţia sa ar furniza ceva în schimbul a nimic. El de altfel punctează că nimeni nu a vorbeşte de „prânz gratuit” atunci când se extrag cantităţi imense de energie atomică în reactoarele nucleare şi bombe atomice. După părerea sa aici e vorba cam despre acelaşi lucru. ……………

Principala întrebare care are nevoie aici şi acum de un răspuns este: „Motorul cu magneţi permanenţi al lui Johnson chiar funcţionează ?”

Înainte de a da un răspuns trebuie să aducem în atenţie altă întrebare care nu dă pace multor cititori: „Este Johnson un adevărat cercetător, sau doar „un mecanic de garaj” devenit inventator ?” după cum se va vedea în continuare acreditările sale sunt impecabile. A urmat şapte ani de colegiu şi universitate şi apoi a lucrat în proiectul privind energia atomică din Oak Ridge, a făcut cercetări privind magnetismul pentru compania Burroughs şi ulterior a fost consultant ştiinţific la Lukens Steel. A participat la dezvoltarea de aparatură medicală electrică, inclusiv dispozitive de injecţie. Pentru armată a inventat un amortizor de zgomot din ceramică pentru generatoarele electrice portabile, acesta fiind în producţie de mai bine de 18 ani. Contribuţia sa în industria motoarelor include: materiale de frânare anti – blocante pentru aplicaţii anti – alunecare, noi metode pentru formarea saboţilor de frânare, şi metodă pentru dizolvarea fibrelor de azbest. A lucrat


34

de asemenea în domeniul izolării fonice a micilor motoare, un super încărcător, şi a perfecţionat un generator fără perii folosit la automobilele Lincoln, etc. Una peste alta el este legat de peste 30 de brevete în domeniul chimiei şi fizicii.

În ciuda acestor acreditări, el se caracterizează ca fiind un om de ştiinţă „al benzii adezive”. Astfel el afirmă că nu consideră necesar să piardă timpul cu construirea unor dispozitive şi suporturi sofisticate pentru a verifica un principiu. De altfel unul din dispozitivele experimentale care se poate vedea în imaginile din dreapta, magneţii sunt fixaţi cu bandă adezivă, pentru a nu se desprinde de pe suport.…………………………………»

Întru-cât explicaţiile funcţionării motorului sunt mult prea ample şi pătrund în amănunte ştiinţifice, voi spune eu pe scurt cum funcţionează motorul. În imaginea color se pot vedea clar părţile componente ale motorului. Cu cifra 1 este notat şirul de magneţi paralelipipedici ai statorului, 2 reprezintă magneţii în formă de arc de cerc cu vârfurile ascuţite ale rotorului, magneţi care sunt în număr de şase, aşezaţi alăturat cu un decalaj între ei. Fiecare pereche se află de jur împrejurul statorului la 120 grade. 3 prezintă alternatorul electric acţionat de motor. 4 este cureaua de transmisie, 5 este rozeta prin care se comprimă sau se destinde arcul de pe ax în vederea reglării turaţiei motorului. 6 este axul motorului iar 7 este lagărul cu rulmenţi şi 8 este cadrul sau şasiul motorului.

Statorul este format dintr-un cilindru din material magnetic pe care se află magneţi paralelipipedici dispuşi la o distanţă variabil – crescătoare.


35

Acest lucru se poate vedea bine pe desenul următor. Ei sunt aşezaţi cu aceiaşi polaritate adică au toţi polul N spre rotor. Magneţii rotorului au polaritatea la capetele ascuţite, şi datorită faptului să sunt decalaţi în pereche ( se vede bine în imaginea color) şi că magneţii statorului nu au o distanţă egală între ei, rotorul nu are cum rămâne blocat pe loc, fiind într-un dezechilibru permanent cu statorul şi ca atare e forţat să execute o mişcare de rotaţie în jurul acestuia. Este deci un motor rotativ atractiv – repulsiv la a cărui proiectare şi realizare s-a pornit de la conceptul motorului liniar folosit în transporturile feroviare. De altfel se poate vedea clar în imaginile color din dreapta că experienţele preliminare realizării motorului de la acest concept au pornit. Iată mai jos o imagine color care explică foarte clar funcţionarea acestui motor:

Dintr-o altă sursă Howard Johnson afirmă: „Aceasta invenţie este

direcţionată către o metodă de a utiliza mişcarea de spin a electronilor liberi în materialele fero-magnetice sau alte materiale ca sursa de câmp magnetic pentru a produce putere fără curgere de electroni cum se produce în mod normal prin conductoare, iar pentru motoarele cu magneţi permanenţi care utilizând aceasta tehnologie devin o sursa de putere. În aplicarea practica a acestei invenţii mişcarea de spin a electronilor liberi din magneţii permanenţi sunt folosiţi ca să producă o sursa de putere motrice prin caracteristica de super conductibilitate a magnetului permanent iar fluxul magnetic creat de magnet este controlat şi concentrat să orienteze forţa magnetică generată astfel încât să producă un lucru mecanic continuu, cum ar fi deplasarea rotorului fata de stator. Sincronizarea şi orientarea forţelor magnetice ale componentelor statorului şi ale rotorului produse de către


36

magneţii permanenţi pentru a produce efect motor este completată de relaţiile geometrice potrivite ale acestora.”

Motorul lui Johnson este poate cel mai performant motor de până la acea dată, şi poate şi de aceea atunci a făcut destul de multă vâlvă.

Un alt motor magnetic rotativ de tip repulsiv de astă dată, este cel

care face obiectul brevetului US 2003/0234590 acordat în 25 decembrie 2003, lui Christopher Mark Gitzen.

În prezentarea invenţiei dl. Gitzen afirma: „Statorul (11) şi rotorul (12) sunt separate de un strat de aer. Rotorul prezintă un set de ferestre pentru câmpul magnetic de o anumita polaritate dată spre stator, iar statorul prezintă un număr diferit de ferestre pentru câmpul magnetic de aceeaşi polaritate spre rotor. Rotorul poartă un anumit număr de magneţi bară echidistanţi cu aceeaşi polaritate spre stator, de exemplu cu polul Nord. Statorul fixează un număr diferit de magneţi bară echidistanţi, fiecare magnet având polul nord orientat spre rotor. Statorul şi rotorul au un anumit număr de ecrane de flux magnetic care sunt făcute dintr-un material cu o mare permeabilitate magnetică cum ar fi mumetal (Aliaj de nichel, crom, cupru şi fier, cu permeabilitate magnetică mare, întrebuinţat la fabricarea miezurilor magnetice pentru transformatoare. ). Aceste ecrane de flux sunt plasate pe rotor şi pe stator astfel încât rotorul prezintă un număr de ferestre echidistante de flux magnetic nord în stratul de aer iar statorul prezintă un număr diferit de ferestre echidistante de câmp magnetic nord în stratul de aer.


37

În orice poziţie a rotorului, cel puţin o fereastră de flux a rotorului interferează cu o fereastra de flux a statorului, ceea ce face ca rotorul să fie respins magnetic de către stator. Aceasta produce mişcarea rotorului, iar perechea de ferestre de flux deschisa se va închide ăi se va deschide o altă pereche de ferestre de flux, ce are ca efect mişcarea continuă a rotorului. Pentru a opri mişcarea rotorului trebuie ca unul sau ambele ecrane de flux de la rotor şi de la stator, sau preferabil de la stator să se modifice pentru a închide una sau chiar toate perechile de ferestre de flux magnetic.”

Tot un motor magnetic rotativ repulsiv este şi motorul magnetic

inventat şi construit de Brady Mike sub brevetul nr. WO2006/045333A1 din 4 mai 2006. Acesta este unul din acţionarii şi proprietarii firmei Perendev Power care construieşte şi închiriază grupuri generatoare destinate alimentării cu energie electrică în zone neelectrificate, grupuri acţionate de acest motor şi ale căror generatoare electrice furnizează între 100 şi 300 de Kw (stânga jos).

De altfel, o căutare pe YouTube privind motoare magnetice, va aduce în prim plan un filmuleţ cu prototipul acestui motor, pornind, funcţionând timp de cca. 30 – 40 de secunde şi apoi oprindu-se moment în care se poate observa din comportarea lui că are inerţie foarte mare, ceea ce spune multe despre dimensiuni, şi trepidaţii puternice, lucru care spune iar despre puterea lui. Acest motor, după dimensiunea magneţilor, şi diametrul rotorului, am calculat că are cam 500 cai putere (stânga sus).

Proiectul acestui motor este o dezvoltare a unuia mai vechi şi anume a motorului numit Perendev. (dreapta)


38

Motorul Perendev era unul repulsiv-atractiv, după cum se poate

observa în imagine, Brady însă l-a modificat în vederea obţinerii unei puteri mai mari făcându-l unul total repulsiv iar imaginile extrase din brevetul său sunt următoarele:

În descrierea patentului său dl. Brady Mike afirma: „Acest patent se

referă la un motor, sau mecanism de acţionare, cu respingere magnetică. Invenţia furnizează un motor cu respingere magnetică care conţine: un arbore care se roteşte în jurul propriei axe longitudinale, un prim set de surse magnetice aranjate în jurul arborelui pe un rotor care se roteşte solidar cu arborele, şi un al doilea set de surse magnetice aranjate pe un stator în jurul rotorului, unde al doilea set de surse magnetice e în interacţiune cu primul set, unde sursele magnetice din primul şi din al doilea set sunt cel


39

puţin parţial ecranate magnetic pentru a direcţiona câmpul magnetic în spaţiul dintre cele 2 seturi de surse magnetice. Astfel interacţiunea unora dintre sursele magnetice ale primului set cu sursele magnetice din cel de-al doilea set determină rotaţia arborelui. Interacţiunea trebuie să fie o forţa de respingere în acelaşi mod în care se resping polii magnetici de aceeaşi polaritate îndepărtând sursele magnetice între ele, datorita faptului ca doar primul set de surse magnetice se poate mişca, el determină rotaţia arborelui într-o poziţie in care forţa de respingere sa fie minimă.

În stator (32) şi în rotor (30) sunt realizate nişte orificii cilindrice în

care sunt plasate sursele magnetice. Aceste orificii sunt aranjate într-un plan perpendicular faţă de axa de rotaţie şi sunt înclinate la un unghi ascuţit faţă de tangenta la circumferinţa rotorului în intersecţia dintre aceasta şi axa orificiului cilindric şi respectiv la circumferinţa interioară a statorului pentru lăcaşurile cilindrice din stator. Acest unghi trebuie sa fie cuprins între 18 şi 45 grade, preferabil între 30 şi 35 grade. Aceste lăcaşuri vor cuprinde o cămaşă (50) care este formată cel puţin parţial dintr-un material ecranant magnetic (inventatorul recomandă pentru aceasta grafitul diamagnetic). Aceasta cămaşă cuprinde magnetul din toate părţile mai puţin partea dinspre exterior (în cazul rotorului) şi partea dinspre interior (în cazul statorului). Cămaşa mai conţine un strat dintr-un alt material ecranant magnetic care o înveleşte pe toate părţile mai puţin în partea deschisa (52) (inventatorul recomandă pentru aceasta otelul inoxidabil). Într-o altă variantă preferată cămaşa este acoperita doar 50%. Sursele magnetice sunt magneţi de Nd-Fe-B de o dimensiune adecvată. Sursele magnetice pot fi constituite din magneţi cilindrici de 360 000 Gauss, cu diametru de 37mm şi lungimea de 75mm”


40

Să facem acum câteva scurte comentarii despre fiecare, din perspectiva aplicabilităţii lor pentru noi, cei mulţi şi mai puţin bogaţi…

Şi să le luăm pe rând. Primul motor prezentat cel al lui Wesley W. Gary prin faptul că e un

motor pendular, mişcarea lui alternativă făcându-l unul foarte util în domenii în care e necesară această mişcare. Poate fi folosit aşadar la construcţia de pompe, ca pompă de aer pentru acvariu ( poate înlocui vibratorul), iar printr-o calculare şi judicioasă proiectare şi dimensionare a lui ar putea fi folosit şi la maşinile de tuns, de bărbierit, şi în alte domenii care nu-mi vin pe moment în minte.

Cel de-al doilea, al celor doi James Jines este un motor cu largi

aplicaţii în domeniul transporturilor, şi în orice domeniu în care este utilă o viteză variabilă de rotaţie, fiind însă un motor complex nu stă la îndemâna unui amator să abordeze construcţia lui.

Următorul motor anume cel al lui Robert Tracy, este un motor destul

de simplu constructiv, fiind la îndemâna oricărui om care are cunoştinţe mecanică, electronică sau electricitate şi un atelier la dispoziţie. Aplicaţiile lui cele mai probabile ar fi tot în domeniul transportului.

Cel al lui John W. Ecklin este de asemenea un motor destul de

simplu care ar putea fi abordat de orice constructor amator. Dacă se aşează în linie mai multe asemenea pistoane care să acţioneze cei doi arbori cotiţi poate fi un motor care să înlocuiască cu deplin succes orice motor auto. Variaţia vitezei de rotaţie se controlează prin viteza de rotaţie a ecranului rotativ dintre pistoane. Acest ecran va fi acţionat de un motor electric de curent continuu controlat electronic care va funcţiona cu curentul din bateria maşinii, baterie încărcată de alternator, acţionat de pe unul din arborii motorului prin curea de transmisie… Schema clasică a unui motor auto …

Motorul lui Johnson deşi e un motor puternic cu viteză de rotaţie

reglabilă, datorită construcţiei lui, a formelor speciale a magneţilor, nu stă la îndemâna amatorilor. Aplicaţiile lui… aceleaşi ca ale oricărui motor cu ardere internă sau electric. Şi fireşte cea pentru care a fost conceput, anume de motor primar pentru acţionarea unui generator electric.

Motorul lui Christopher Mark Gitzen, este unul din motoarele uşor de

construit, accesibil oricui, şi pe care-l recomand cu căldură. În funcţie de


41

puterea magneţilor componenţi poate fi folosit la orice, începând cu acţionarea unor jucării şi terminând cu construcţia de roţi autopropulsate, ori ca motor primar în acţionarea unui generator electric sau în domeniul transportului ca motor propulsor. E un motor uşor care poate fi nesperat de puternic, şi mai ales destul de compact.

Motorul Brady este iar un motor extraordinar de puternic raportat la

dimensiunile lui. Cel din fotografia care prezintă primul model, cel experimental ( imaginea stângă sus) are conform dimensiunilor magneţilor din care e compus, ( 37 mm diametru şi 75 mm înălţime) precum şi a numărului lor ( 42 magneţi pe stator ), o putere fantastică şi anume cca. 400 – 500 cai putere.

Şi ca un argument al celor spuse de mine acum, ar fi faptul că cele două grupuri generatoare închiriate de firma Perendev Power care-l construieşte sunt de 100 Kw respectiv 300 kw ( imaginea stângă de jos). Motorul primar necesar acţionării acestor generatoare trebuie să fie măcar cu 25% mai puternic. Rezultă de aici o putere a motorului magnetic primar de 200 până la 400 – 500 cai putere. Motorul Brady poate fi construit la orice dimensiune, cu orice dimensiuni de magneţi, şi poate fi utilizat în orice domeniu. Este destul de simplu constructiv. Poate fi prevăzut şi cu o frână cu tambur care să dea posibilitatea reglajului fin al vitezei de rotaţie.

Deşi poate fi recomandat amatorilor, există un model al lui „open source” pe care-l găsiţi la pagina 44, mult mai uşor de construit şi mai fiabil.


42

Nebrevetate

Motoarele pe care le voi prezenta în continuare sunt motoare ale căror planuri, schiţe şi instrucţiuni de construcţie (dacă sunt) se găsesc pe internet fiind oferite liber oricui. De-a lungul anilor cei care se ocupă cu studiul energiilor alternative ( şi nu mă refer aici la eoliene, microhidrocentrale sau panouri fotovoltaice ) au ajuns la concluzia că de vreme ce oficiile de brevete nu vor să le primească spre publicare şi protecţie invenţiile, iar colegii de breaslă de multe ori îi discreditau, mai bine ar oferi aceste invenţii gratuit întregii omeniri. Aşa că au apelat la surse de publicare alternative. Iar în ultimii 10 – 15 ani apariţia internetului a oferit cea mai bună opţiune în acest sens. Pe măsură ce acesta s-a dezvoltat, tot mai mulţi oameni de ştiinţă şi inventatori din acest domeniu au renunţat să mai lupte cu morile de vânt ale mafiei industrial financiare mondiale, şi au hotărât: „Luaţi fraţilor gratis. Dacă mie mi se refuză brevetarea, publicarea şi şansa de a putea construi şi comercializa spre beneficiul nostru al tuturor, luaţi şi faceţi voi dacă puteţi. Faceţi fiecare cum puteţi, şi nu vă mai bazaţi pe industrie care e şi asta controlată de şmecheri…”

Astfel ne dăm seama, la o căutare fie şi superficială, pe internet, că există o gravă şi extraordinar de mare diferenţă între ceea ce declară mediile oficiale, fie ele ştiinţifice sau de media, şi ceea ce există în realitate. Se declară pompos şi cu făţarnică îngrijorare, crize energetice, economice sau mai ştiu eu de care, în vreme ce internetul ne arată că de fapt sunt o sumedenie de dispozitive energetice ce ar putea asigura o totală independenţă energetică. Din păcate, oficial ele nu există iar industria refuză să le construiască şi să le pună pe piaţă.

Acesta-i motivul pentru care internetul este destul de generos cu tot felul de dispozitive energetice de mică putere. Problema e că puţini sunt cei care se şi pricep să le construiască. Printre toate dispozitivele energetice care fac obiectul site-urilor „free energy” se numără şi un număr destul de mare de motoare magnetice.

Le voi înşira aici pe cele mai des întâlnite. Voi începe cu un motor repulsiv simplu, conceput de John Bedini.

Motorul constă într-un rotor pe care se află patru magneţi şi un stator pe care se află unul sau doi magneţi prinşi într-un miez metalic semicircular, al cărui unghi poate fi modificat, reglând în acest fel puterea şi turaţia motorului. O secţiune va avea puterea celor doi magneţi din stator. Pentru obţinerea unui motor mai puternic se pot alătura mai multe asemenea secţiuni una lângă alta pe un ax comun.


43

După cum se vede este un motor simplu, care ar putea fi construit de

orice mecanic. În lista cu cele 12 proprietăţi de bază ale magneţilor, la numărul doi

este următoarea: magneţii se resping mai puternic decât se atrag. De asemenea a şaptea regulă din cele enumerate spune că forţa de alunecare a magneţilor e mai mică decât cea de atracţie sau de respingere. Asta face ca doi magneţi care se atrag să poată fi depărtaţi unul faţă de altul mai uşor prin alunecare perpendicular pe direcţia de atracţie, decât prin tracţiunea pe direcţia de atracţie. De asemenea mai există o proprietate care se numeşte regula celor 90 de grade şi este o consecinţă directă a celor două reguli.

Ea poate fi înţeleasă cel mai uşor privind imaginea următoare. Dacă doi magneţi sunt aşezaţi la 90 de grade ca-n imagine, cel care va avea ambele polarităţi perpendiculare pe una singură din polarităţile celui de-al doilea va avea tendinţa de a se deplasa lateral, faţă de acesta.


44

Acesta este principiul deplasării pe şinele magnetice folosit în transporturile feroviare de fapt acesta este adevăratul efect „Tomi Traks” al lui Stewart Harris.

Şi exact pe această proprietate se bazează funcţionarea următorului tip de motor. Este cunoscut drept motorul PM3 şi este proiectul original al unui anume Felipe Rodriguez. E cunoscut şi ca motorul magnetic Tomi.

După cum se poate vedea statorul este format dintr-un număr mare de


45

magneţi mici cu polaritatea pe grosime, iar rotorul e format din magneţi mai puţini dar mai mari care au polii pe capete. Iată-l:

Statorul e format din 90 de magneţi cu grosimea de 1 cm şi lungimea

de 6 cm, montaţi cu distanţiere de 1cm grosime şi 3 cm. Lungime. ( cei ce apar de culoare gri în imagine) . Rotorul e format din 12 magneţi cu grosimea de 3 cm. şi lungimea de 12 cm.

Un alt motor, care de astă dată este unul repulsiv atractiv, cu piston

este motorul ALME.


46

Acest motor după cum se poate vedea este format dintr-un cilindru pe care unt fixaţi doi magneţi în formă de arc de cerc care ocupă fiecare câte un sfert din circumferinţa cilindrului. Acest cilindru joacă rol de bloc motor. În interiorul lui se află o roată volantă fixată pe un arbore cotit care are două pistoane opuse care rulează pe o cale rectilinie, pistoane formate din magneţi aşezaţi cu aceiaşi polaritate spre exterior. Când unul din pistoane este atras de magnetul de pe blocul motor ( cilindru), cel de-al doilea este respins. Mişcarea lor rectilinie forţează prin intermediul arborelui cotit rotirea axului motorului.

După cum se poate vedea în dreapta, acest tip de motor poate fi cuplat în serie de mai multe bucăţi legate prin roţi dinţate, sau în paralele, pe un arbore cotit mai lung. Este un motor puternic.

Motorul următor este inspirat din motorul Perendev sau Brady dar

prin construcţie este format dintr-o singură secţiune a acestora. Motoarele Perendev şi Brady au starea de dezechilibru impusă prin decalarea secţiunilor rotorului cu un anumit număr de grade de cerc, echivalente cu jumătate din diametrul unui magnet.

Această poziţionare defazată a sectoarelor de rotor face ca

dezechilibrul dintre rotor şi stator să creeze o mişcare continuă şi uniformă a rotorului. Dacă acest defazaj nu ar exista, motorul s-ar roti, dar mişcarea lui


47

ar fi sacadată, în salturi, căci de fiecare dată când doi magneţi ar fi faţă în faţă impulsul dat de respingerea lor ar fi mare, scăzând pe măsura ce ei se deplasează până ce magnetul următor de pe rotor vine iar faţă în faţă cu cel de pe stator, rezultând o mişcare sacadată a motorului.

Pentru evitarea acestui fenomen de mişcare sacadată se recurge la defazajul ce poate fi văzut în imagine.

Motorul Owens despre care vorbesc acum rezolvă acest fenomen într-o singură secţiune, în felul următor.

După cum se vede, aici existând doar o secţiune s-a recurs la

împărţirea statorului în trei zone, care sunt fiecare decalată faţă de rotor cu o jumătate din diametrul unui magnet. În felul acesta condiţia de dezechilibru permanent şi de uniformizare a mişcării este rezolvată .

Rezultă deci un motor plat, mai mic, decât un Perendev sau un Brady.

Şi acum să vorbim puţin despre un motor Brady care este mai uşor de

construit şi de asemenea mai fiabil decât cel pe care l-am prezentat în secţiunea precedentă. După cum se vede în imagine este tot un motor repulsiv format din trei secţiuni. Diferenţa faţă de brevetul original Brady constă în faptul că statorul acestui motor nu e format din semicercuri prinse prin balamale care se închid peste rotor la pornire ci din cercuri întregi care culisează în lateral ieşind complet în afara razei de acţiune a câmpului magnetic al rotorului. Defazajul între secţiuni este tot pe rotor. Prin faptul că


48

motorul are statorul culisant condiţia de păstrare în timp a rigidităţii ansamblului stator şi alinierii cu rotorul e mai bine îndeplinită.

Iată în continuare o altă variantă constructivă a acestui tip de motor: După cum se observă materialele din care sunt construite aceste

motoare sunt materiale obişnuite ce pot fi procurate relativ uşor din marile magazine de materiale de construcţii.


49

Acest tip de motor se pretează cel mai uşor construcţiei în regim de amator datorită simplităţii constructive, a marii rezistenţe în timp şi mai ales a faptului că are raportul preţ putere cel mai convenabil. Practic poate fi abordată construcţia lui la orice dimensiune, pentru orice putere iar cheltuielile de realizare sunt accesibile.

La o căutare pe internet mai poate fi găsit motorul “OC MPMM”

Este un motor care funcţionează oarecum asemănător cu motorul

Tomi, prin faptul că se bazează tot pe regula celor 90 de grade. Mai poate fi găsit motorul construit în 1994 de Troy Reed.

Acesta este un motor magnetic cuplat cu un generator electric, care

poate furniza suficientă putere pentru a alimenta o casă sau pentru a acţiona automobilul pe care acesta l-a şi montat – imaginile din dreapta.


50

Şi pentru că suntem la acest capitol mai poate fi găsit pe internet şi două generatoare electrice interesante. Primul este acesta:

E vorba de aşa numitul transformator Φ . Un transformator cu miez

toroidal, cu două bobine, în interiorul căruia se roteşte un magnet. Rotaţia magnetului poate fi asigurată de un motor electric de mică putere, (care ar putea fi alimentat cu o parte din curentul unei înfăşurări) sau poate fi acţionat de un motor magnetic. Acesta este de fapt un generator electric de energie liberă. Coeficientul de performanţă al lui este impresionant pentru un dispozitiv atât de simplu – 8,5. Consumul de curent necesar rotirii este de 140 W în vreme de curentul cules la ieşire depăşeşte 1200 W.

Un alt dispozitiv asemănător este generatorul Ecklin – Brown. Iată-l:


51

Acesta-i construit după cum se poate vedea din imagine dintr-o secţiune centrală în formă de I prin centrul căreia printr-o gaură trece axul care poartă cele două ecrane din material feromagnetic ( preferabil mu metal ) aşezate perpendicular unul faţă de altul care se rotesc în imediata apropiere (cel mult 1 – 2 mm. Tot în imediata apropiere a miezului I sunt montaţi doi magneţi potcoavă ( se pot folosi şi alţi magneţi cu condiţia ca respectării polarităţii magnetice din imagine). Această secţiune I constituie miezul a două bobine electrice care vor culege curentul electric indus de liniile de câmp magnetic.

Funcţionarea dispozitivului este următoarea:

Prin rotirea axului care poartă ecranele, acestea blochează rând pe

rând când într-o parte când în cealaltă închiderea liniilor de câmp magnetic prin miezul I care poartă cele două bobine. Apare astfel la fel ca şi în cazul precedent un curent alternativ care este de multe ori mai mare decât cel necesar rotiri ecranelor.

Am prezentat aici aceste două generatoare de energie liberă pentru faptul că ele ar putea furniza energie cu adevărat gratuită dacă motorul care roteşte fie magnetul ( în cazul transformatorului Φ), fie axul cu ecrane (în cazul generatorului Ecklin –Brown) ar fi nu unul electric ci unul magnetic.

Se mai pot găsi multe alte modele de motoare magnetice, dar cele prezentate până acum sunt cele mai des întâlnite.

De asemenea se pot vedea pe YouTube un număr destul de mare de

motoare magnetice funcţionale care sunt încercări şi experienţe constructive ale tot felul de anonimi de pe planetă, preocupaţi de realizarea acestui tip de motor. Iată în continuare câteva fotografii extrase din asemenea filme.

Imaginile fiind capturi după filmele YouTube au aşa cum se ştie o rezoluţie destul de slabă şi de cele mai multe ori nu se specifică al cui e proiectul sau dacă există vreun brevet al motorului respectiv. Eu dau aici doar 3 ca exemplu informativ. Ele sunt însă mai multe după cum spuneam.


52

Exemplul numărul 1: Exemplul numărul 2: Exemplul numărul 3:


53

Avertisment Tot ceea ce voi prezenta în continuare în această carte reprezintă

concepţii proprii şi fac obiectul proprietăţii intelectuale. Întru-cât nu am posibilitatea de a le breveta, atât datorită preţului

unui brevet cât şi a numărului lor mare, am considerat necesar să ofer aceste dispozitive prin intermediul acestei cărţi tuturor concetăţenilor mei români, în scopul realizării a unui număr de maximum 1 – 3 bucăţi spre a le utiliza în folos propriu în gospodăria sau apartamentul personal.

Oricine va încerca să breveteze vreunul din ele ca fiind proprietatea lui sau să-l producă în mică sau mare serie în scop de comercializare răspunde penal pentru furt de proprietate intelectuală.

Cel care doreşte să realizeze vreunul în scop comercial sau ca producţie de serie este rugat să mă contacteze pe adresa de poştă electronică de la începutul cărţii, în vederea obţinerii acordului meu şi încheierii unui eventual contract de colaborare.

În vederea tuturor celor care nu vor respecta acest avertisment, menţionez că sunt dispus să merg până în pânzele albe pentru revenirea lor în legalitate.

Întru-cât actualmente accesul meu la internet este limitat şi la

intervale de mai multe zile, rog pe cei ce mă contactează să nu fie impacientaţi de întârzierea răspunsului.

Acest lucru fiind lămurit hai să trecem la partea a doua a cărţii…


54

Eu propun

După ce am înţeles cum poate fi făcut un motor magnetic şi cum

funcţionează aceste motoare am ales să-mi concep şi să-mi construiesc un model propriu. Acesta este:

Deşi la prima vedere pare identic cu un motor Owens, există totuşi o

diferenţă. Aceasta constă în faptul că cele trei secţiuni ale statorului sunt inegale şi anume una are 5 magneţi iar celelalte două câte 6, în vreme ce Owens are doar câte 4 magneţi pe fiecare secţiune a statorului. Am constatat că motorul Owens fiind unul plat şi mai mic, poate fi pretabil la aplicaţii de putere mai mică şi fireşte are şi un preţ accesibil.

Are avantajul că poate fi construit un motor mai mare prin alăturarea a două, trei, sau mai multe motoare. Practic dacă am două motoare identice de acest tip şi nu-mi mai trebuie, din subansamblurile lor pot construi unul mai mare. Pot de asemenea să concep un motor pe care să-l construiesc eşalonat pornind de la o secţiune şi treptat lună de lună să mai adaug câte


55

una. Motorul care ar avea axul de lungimea preconizată a motorului final, va fi funcţional după terminarea montării primei secţiuni iar puterea lui va creşte de la lună la lună până ce va fi terminat.

El poate fi construit la diferite diametre, şi cu un număr de magneţi variabil. Iată unul mai mic.

Şi acesta are magneţii 1 şi 2 aliniaţi cu rotorul iar magneţii 3, 4 şi 5

decalaţi cu câte un sfert din diametru. Aceste motoare sunt cele pe care le folosesc la toate aplicaţiile care

constituie subiectul acestei cărţi. Se impune specificaţia că multe din motoarele pe care le veţi vedea în această carte au şi un mic generator electric încorporat.

Pentru motoarele de dimensiuni mai mari optez pentru folosirea

motorului cu stator alunecător de la pag. 45. Pornind de la conceptul din pagina precedentă prezint în continuare

două motoare unul de mică şi altul de mare putere.


56

De obicei inversarea de sens a rotaţiei este mai ieftin a se realiza printr-o transmisie ( cutie de viteze) decât prin construcţia adecvată a motorului. Sunt însă situaţii în care este necesară folosire unui motor care să aibă două sensuri de rotaţie.

Iată deci motorul de mică putere:

După cum se vede este un motor cu două secţiuni simple pe care sunt

aşezaţi magneţii în sensuri opuse. Prin mutarea statorului spre capetele motorului acesta este pus în mişcare în sens orar, respectiv antiorar, după necesităţi.

Am conceput şi unul de mare putere pornind de la aceiaşi idee. Şi iată ce a rezultat:


57

Sfaturi practice privind construcţia şi exploatarea motoarelor magnetice

Motorul magnetic, prin construcţie şi mod de funcţionare este total diferit de motoarele cu care suntem obişnuiţi să le întâlnim în jurul nostru.

Am fost educaţi încă de la primele ore de fizică în ideea că un motor magnetic este o himeră, e imposibil de realizat, în schimb încă de atunci ne-au fost lăudate motoarele electrice şi cele cu ardere internă.

Motoarele electrice deşi sunt silenţioase, curate, au şi ele nişte dezavantaje şi anume sunt responsabile într-un anumit grad de poluarea electromagnetică şi randamentul lor nu e foarte mare, lucru ce face ca o mare parte din factura lunară la curent electric să cadă în responsabilitatea acestui motor. Faţă de motorul cu ardere internă are şi un dezavantaj ce a făcut ca acest motor să fie eliminat din transporturi. Acela că creşterea treptată a puterii şi vitezei de rotaţie a lui e mai complicat de rezolvat.

Pentru motoarele de curent continuu acest lucru se poate face prin creşterea tensiunii curentului, dar la cele de curent alternativ e nevoie de montaje electronice adiacente, căci viteza de rotaţie a lor e influenţată de frecvenţă şi mai puţin de tensiune şi intensitate.

Motoarele cu ardere internă răspund prompt la creşterea alimentării, turaţia şi puterea lor fiind funcţie de cantitatea de amestec carburant cu care sunt alimentate ( o creştere a cantităţii amestecului carburant creşte forţa exploziilor ce au loc în camera de ardere, creştere ce duce la impulsuri mai mari, ce împing pistonul cu viteze şi forţe mai mari, adică creştere atât a turaţiei cât şi a puterii )

Acesta poate e singurul avantaj al motoarelor cu ardere internă. În rest nu există decât dezavantaje.

Poluare pe mai multe căi. Adică aceste motoare poluează prin gazele de eşapament, prin hidrocarburile pierdute, prin piesele de schimb şi ambalajele aruncate sau pierdute în mediul înconjurător.

Un alt dezavantaj este randamentul extrem de scăzut al lor. Cele mai performante motoare cu ardere internă abia dacă ajung la un randament de 40 %. De acest randament se leagă şi gabaritul lor mare. Sunt grele. În plus au un număr foarte mare de părţi componente ce sunt un important potenţial de dereglare.

Motoarele magnetice sunt foarte uşoare. Pot dezvolta puteri mari, randamentul lor fiind comparabil cu al turbinei Tesla.

Pentru exemplificare am să adaug aici un mic tabel cu puteri pentru motoare magnetice, tabel pe care l-am întocmit pentru uzul personal.


58

Deşi poate nu e foarte exact în privinţa valorilor, măcar ca valoare informativă puteţi vedea care este randamentul lor.

*motor simplu (35 magneţi) ** motor compus (105 magneţi)

C.P. Kw Kgf Dimensiuni

motor Ø x h mm

Dimensiuni Ø x h şi

forţă/magnet 5 3,73 1

10 7,46 2 15 11,2 3 20 15 4 25 18,7 5 30 22,4 6 40 30 8 50 37,3 10 75 56 15

80 x 60 * 6 x 10/1kg

100 74,6 20 150 112 30 200 150 40

100 x 300** 8 x 10/2kg

400 150 80 600 447 120 800 600 160 1000 746 200

150 x 300** 10 x 10/4kg

1500 1120 300 250 x 450** 20 x 10/11kg Conform acestui tabel, cel puţin teoretic, s-ar putea construi un motor

magnetic de 1500 cai putere de exact dimensiunea unui motor de motocicletă (25cm x 50 cm) folosindu-se magneţi cilindrici de numai doi cm diametru.

Dar faţă de motoarele cu ardere internă, motoarele magnetice au o

comportare total diferită. Ca şi cele electrice au o viteză de rotaţie fixă. Deci pentru a putea fi utilizat în transport la deplasarea unui autovehicul, e nevoie de un sistem prin care după pornire motorul e adus printr-un dispozitiv de frânare la o turaţie mică. Abia apoi are loc ambreierea urmată de accelerarea prin slăbirea treptată a frânei motorului.

În acest fel se poate rezolva funcţionarea acestui motor în regim de viteză variabilă. În ceea ce priveşte oprirea acestui motor apar şi aici condiţii specifice. Dacă la un motor cu ardere internă organul activ al lui, pistonul e indiferent la poziţia în care rămâne după oprire, motorul magnetic este foarte pretenţios din acest punct de vedere. Un motor magnetic nu poate fi adus în poziţia de repaus prin lăsarea organelor sale active – magneţii a se influenţa reciproc. Funcţionarea unui motor magnetic este


59

rezultatul unui stres al organelor active. De aceea în stare de repaus aceste motoare trebuie să elimine stresul materialelor magnetice. Acest lucru se face prin alunecarea statorului în lateral ca în cazul motorului de la pagina 44. Toate motoarele magnetice trebuie să îndeplinească această condiţie. Deci mai simplu spus statorul acestui motor trebuie să iasă total de sub influenţa câmpului magnetic al rotorului.

Pentru construcţia unui motor magnetic sunt necesare materiale

neconvenţionale. În primul rând, după cum s-a văzut din cele spuse în capitolul precedent sunt necesari magneţi sinterizaţi din Nd – Fe – Bo. Aceştia sunt cei mai puternici ce se fabrică la ora actuală pe plan mondial

Am văzut că şi aceştia ca orice magneţi au o rată de diminuare a puterii care deşi e poate insesizabilă pentru simţurile noastre ea totuşi se petrece. Tocmai acesta e motivul pentru care magneţii trebuie feriţi de stres în timpul repaosului. E suficient că sunt puternic stresaţi în timpul funcţionării. Dacă acest stres ar fi permanent această scădere a performanţei lor ar deveni sesizabilă.

Să explicăm aici un alt concept necesar înţelegerii funcţionării unui motor, dispozitiv electronic sau transformator. Acest concept este factorul de utilizare, factor care e notat de obicei cu x şi este reprezentat de un procent. Un aparat electric pe care găsim notat X= 30% este conceput să funcţioneze permanent doar 20 minute pe oră. Dacă acest factor nu este respectat aparatul respectiv se va arde. Din păcate puţină lume ştie ce înseamnă acest factor. Interesant este că deşi acest lucru ar trebui învăţat în ciclul primar, nu se grăbeşte nimeni să facă acest lucru. De ce oare ? Întrebare retorică fireşte. Nimeni nu are interes ca noi să utilizăm corect aparatele electrice. Interesul este să le ardem pentru a cumpăra altele…

În general factorul de utilizare al oricărui motor electric sau al unui motor cu ardere internă este de 50 – 70 %. Fireşte că există şi motoare sau alte aparate electrice şi electronice concepute pentru a funcţiona în condiţii grele sau în regim permanent. În societatea pervertită de azi aceste aparate au preţuri exorbitante şi sunt declarate ca fiind aparatură profesională.

De ce ne interesează factorul de utilizare ? Pentru că aşa cum am mai spus un magnet se demagnetizează cu o anumită rată, care pentru magneţii de Nd-Fe-Bo este cam de 0,2 – 0,3 % pe an. Deci în condiţii normale viaţa unui asemenea magnet ar fi cam de 400 – 500 de ani. Utilizat într-un motor rata de demagnetizare creşte chiar peste 1 % pe an. Dar această rată de demagnetizare este cea caracteristică folosirii permanente a acelui motor. Deci o viaţă de până la 10 ori mai scurtă – în caz că motorul pe care-l construim e destinat unei utilizări permanente. Dacă va avea un


60

factor de utilizare de sub 100 % fireşte că acel motor va putea fi utilizat cu succes şi de copii şi poate şi de nepoţii noştri. Spunându-vă acest lucru m-am repetat oarecum ( revezi pagina 21), dar doresc ca acest concept să devină celor interesaţi unul instinctiv, la fel cum ştim că un motor electric de 1,6 Kw dacă l-am folosi permanent ne-ar umfla insuportabil factura. Nu stăm să facem socoteala exactă la cât e consumul lui lunar în acest caz, dar instinctiv ştiind că luna are cca. 720 de ore, ne speriem de factura care ne-ar veni dacă l-am folosi 24 de ore pe zi.

Presupunând că ne-am însuşit temeinic aceste caracteristici de funcţionare speciale ale unui motor magnetic în comparaţie cu unul cu ardere internă hai să vedem ce alte probleme mai trebuie rezolvate pentru a construi un motor magnetic.

Câmpul magnetic al magnetului fiind unul permanent şi constant pentru a-l pune la muncă trebuie ca magneţii să fie aşezaţi într-o anumită configuraţie şi de asemenea câmpul magnetic al lor să fie dirijat sau ecranat în anumite direcţii. Aranjamentul magneţilor l-am cam înţeles până acum.

Aşa că trebuie doar să spune câteva vorbe despre ecranele magnetice. Ecranele magnetice sunt materiale cu permeabilitate magnetică cât mai mare. Fierul e un asemenea material. Atenţie spun fierul. Nu oţelul. Marea majoritate a oamenilor fac grava eroare de a confunda fierul cu oţelul. Oţelul este un aliaj de fier – carbon şi alte materiale metalice sau nemetalice.

Fierul este ceea ce rezultă din purificarea minereului de fier, este un metal a cărui compoziţie este formată din elementul chimic Fe. Acesta nu poate fi găsit decât în oţelării sau turnătorii sub formă de brichete metalice asemănătoare ca formă cu cele de cărbune.

Fierul are însă un mare dezavantaj faţă de marea permeabilitate magnetică. Supus unui câmp magnetic intens, cu timpul, rămâne magnetizat, iar magnetizarea lui creşte cu cât e folosit mai mult în câmp magnetic. De aceea pentru ecranele magnetice se folosesc aliaje speciale. Deşi avem tendinţa să credem că noi nu ne-am întâlnit niciodată cu asemenea aliaje, ele sunt prezente în tot felul de produse. Primele şi cele mai întâlnite asemenea produse sunt transformatoarele electrice. Miezurile transformatoarelor electrice sunt făcute din materiale cu permeabilitate magnetică ridicată, dar care au şi proprietatea de a nu rămâne magnetizate la încetarea influenţei câmpului magnetic. Deci tabla din care sunt făcute tolele miezurilor magnetice e cea mai la îndemână pentru folosirea la construcţia ecranelor magnetice. Dar nu cea gri mată care pare că crapă când e îndoită – aceasta-i tablă silicioasă – ci cea lucioasă. Cutiile metalice care închid magneţii difuzoarelor de mare putere sunt realizate tot din


61

asemenea materiale. Care sunt de fapt aceste materiale ? Aceste materiale sunt aliajele Ni – Fe şi anume permaloy-ul şi miumetalul. Tolele din aceste materiale pot fi recunoscute destul de uşor prin faptul că au suprafaţa lucioasă, argintie, nu prezintă structura granuloasă cenuşie mată caracteristică tablelor de ferosiliciu şi sunt de obicei lăcuite cu un lac incolor ce se zgârie uşor.. De asemenea trebuie spus că atât tablele din permaloi cât şi cele din miumetal sunt mai moi decât cele din ferosiliciu, şi se îndoaie foarte uşor. ( în lipsa lor poate fi folosit şi ferosiliciul dar are un randament mai scăzut).

Miumetalul este un aliaj de nichel – cca. 76%, fier – 17%, restul fiind cupru – 4% şi molibden – 3%. Permaloy are o compoziţie asemănătoare, dar nu are cupru Un alt aliaj care se comportă asemănător permaloy-ului este aliajul de Aluminiu – fier care are 16% aluminiu şi restul fier.

Dau mai jos un table cu proprietăţile principalelor materiale magnetice moi:

compozitie, %

materialul Fe alte elemente Permea-

bilitatea µr

Câmp coercitiv Hc, A/m

Inducţia de

saturaţie Bs, T

Rezisti- vitatea ρ, Ωm

Fier tehnic 99,9 - 200 80 2,15 10·10-4 Fier-Siliciu 96 Si−4 450 48 1,97 60·10-4

Alsifer 85 Si−9, Al−6 30.000 4 1,0 80·10-4 Permaloy 78 21,5 Ni−78,5 8.000 4 1,0 16·10-4

Mo-permaloy 16 Ni−78,5; Mo−3,8 12.000 3,2 0,87 60·10-4

Mu-metal 17 Ni−76; Cu−4; Mo−3 25.000 1,6 0,8 58·10-4

Supermaloy 15,5 Ni−79; Mo−5; (Mn+Si)−0,5 100.000 0,016 0,8 65·10-4

PermenormK1 64 Ni−36 2.000 55 1,3 75·10-4 Permendur 49 Co−49; V−2 800 160 2,36 28·10-4

Odată lămurit şi aspectul materialelor magnetice folosite pentru

ecrane, să aflăm cum se construieşte efectiv un motor magnetic. Datorită legii descreşterii forţei câmpului magnetic invers

proporţional cu distanţa dintre magneţi, este practic a se construi motoare doar cu magneţi cilindrici a căror înălţime este de două ori mai mare decât diametrul. În brevetul privind motorul Brady se specifică că motorul e construit cu magneţi ce au diametrul de 37 mm şi înălţimea de 75mm. Am mai spus că asemenea magneţi au forţa de aderenţă aproximativă de 20 kg.


62

Să vedem acum de unde am scos eu la pagina 37 forţa de 500 cai putere.

Motorul Brady are pe stator trei secţiuni a câte 14 asemenea magneţi. Numărul magneţilor de pe rotor nu contează aici decât în calculul vitezei de rotaţie. Pentru că rotorul se află la o distanţă faţă de stator (pe rază) egală cu lungimea unui magnet, forţa de respingere dintre cei doi magneţi ce formează perechea stator rotor la un moment este egală cu un sfert sau mai puţin din forţa unui magnet. Deci forţa totală de torsiune pe axul acestui motor este de 14x3x5 Kg adică 42 magneţi x 5 kg = 210 Kg. Această valoare mai trebuie împărţită la 2 deoarece magneţii nu respectă în practică strict valoarea dată de cataloagele producătorilor. În acest fel se ajunge la 100 kg forţă. În echivalenţa mea empirică la 100 kg corespund 500 cai putere. Această valoare este desigur corectă pentru că el este destinat acţionării unor grupuri generatoare de 300 Kw. Un alternator de 300 de kw nu poate fi acţionat decât de un motor primar mai mare cu cel puţin 10%, după cum am mai spus.. 300 kw corespunde la 400 cai putere. Deci e clar că motorul are cei 500 cai putere care au ieşit din calculele mele, de fapt probabil că e cam cu 100 cai putere mai mare, deoarece un grup generator e destinat a funcţiona cu un factor de utilizare de 100%.

Practic dacă acest motor ar fi construit cu o distanţă între stator şi rotor de doar un sfert din lungimea unui magnet, adică de 10 mm, motorul ar avea fantastica putere de 2000 cai putere.

Deci pentru ca un motor să funcţioneze sigur, se vor alege magneţi a

căror putere totală de respingere să fie cam de 2 ori mai mare decât cea pe care ne-o dorim.

La construcţia unui motor se vor lua în calcul numărul de magneţi de pe stator. Deoarece ei formează pereche cu cei de pe rotor, dar forţa fiecărei perechi e cam de 4 – 8 ori mai mică decât suma de catalog a unei perechi datorită descreşterii forţei invers proporţional cu distanţa. În cazul motorului meu 10+5 de la pagina 50, presupunând forţa unui magnet de 1kg, forţa totală a motorului va fi de 5 kg, chiar dacă el are 15 magneţi, căci la acea distanţă dintre magneţii de pe stator şi rotor aceasta-i forţa ce se exercită pentru fiecare din cei 5 magneţi…

Deoarece magneţii pot avea forţe de adeziune /respingere de peste 10 Kg, este clar că ar fi imposibilă sau cel puţin foarte greoaie fixarea acestora unul lângă celălalt pe circumferinţa rotorului sau statorului, deoarece s-ar respinge sau s-ar atrage reciproc.

În plus odată fixaţi pe poziţie, ei nu numai că se vor influenţa reciproc, fiind astfel supuşi unui permanent stres, care ar mări exponenţial


63

îmbătrânirea lor, dar câmpurile magnetice astfel însumate ar face imposibilă funcţionarea unui motor construit aşa.

De aceea toţi magneţii folosiţi la construcţia motoarelor magnetice trebuie introduşi în ecrane cilindrice, menite să ecraneze de jur împrejurul lor total câmpul magnetic, rămânând doar câmpul dinspre capătul magnetului, orientat spre magneţii opuşi, aşa cum arată imaginea următoare capătul cu punct roşu.

Deci ecranul va fi un tub făcut din tablă obţinută din tolele unui

transformator – ar fi ideal dacă aceste tole ar fi din permaloy sau miumetal ( apare cu galben în imaginea de mai sus). Magnetul nu trebuie să atingă ecranul. Ideal ar fi ca spaţiul dintre magnet şi ecran să fie umplut cu un chit de grafit în silicon. Se amestecă părţi egale de pulbere de grafit ( creioane de grafit sparte şi date prin râşniţa de cafea) şi pastă de silicon ( se găseşte la tub, destinată etanşărilor în băi şi bucătării). Această pastă după ce e amestecată uniform, se introduce în tubul din tablă după care se introduce magnetul în aşa fel încât să nu atingă pereţii cilindrului şi se lasă să se usuce. Abia apoi după uscare toate tubuleţele conţinând magneţi sunt introduse în găurile executate în discurile sau cercurile reprezentând secţiunile de rotor ori de stator.

Ca urmare să presupunem că vrem să construim un motor ca cel de la pagina 44 cu magneţi cu diametrul de 6 mm. şi înălţimea de 12 mm. Grosimea discurilor va pleca de la diametrul magneţilor mai mare cu 3mm.


64

Adică 1mm pe rază între ecran şi magnet, care va fi umplut cu chit, şi 1mm reprezentând grosimea tablei (0,5x2). Deci găurile vor avea 9 mm iar grosimea rotorului va fi 15 – 20 mm iar diametrul va fi egal cu de două ori numărul magneţilor. Deci luăm în calcul un număr de ex. 16 magneţi. Circumferinţa rotorului va fi 16x2x9 = 288 mm, adică diametrul rotorului va fi de 96 mm. deci un rotor de 10 cm diametru. Statorul va avea diametrul interior mai mare cu lungimea unui magnet. Asta pentru ca pe rază distanţa între stator şi rotor să fie jumătate din lungimea unui magnet. Deci diametrul interior al statorului trebuie să fie de 11,2 cm.

Găurile se execută atât în stator cât şi în rotor tangent pe circumferinţă cu o înclinare de 25 – 40 grade faţă de rază ( ideal 35 de grade), având diametrul cu câteva zecimi mai mari ca diametrul exterior al ecranului, iar adâncimea astfel încât marginea ecranului şi a magnetului să fie la acelaşi nivel cu piesa (statorul sau rotorul) procedându-se aşa cum se vede din imaginea următoare:

Teoretic atât statorul cât şi rotorul poate fi construit din orice material

nemagnetic. Practic se vor evita categoric cuprul alama sau aluminiul, deoarece câmpul magnetic induce în aceste metale neferoase curenţi electrici turbionari de mare intensitate care vor duce la o puternică încălzire a lor. Se pot folosi atât lemnul cât şi orice tip de material plastic rigid.

Multă lume consideră că nu poate aborda lucrări de genul acestor motoare din lipsa unui strung, a unei freze sau a unei alte maşini de prelucrare prin aşchiere. E o mare greşeală de gândire. Cum oare făceau oamenii odată de mult cu sute de ani în urmă asemenea mecanisme ? Atunci


65

nu existau freze, raboteze, etc. Pe atunci toate operaţiile de genul acesta erau făcute de lăcătuşi. Azi marea majoritate cred că lăcătuşul e omul care repară lacăte. Dar foarte puţini ştiu că de fapt lăcătuşeria e o meserie extrem de complexă fiind meseria care se ocupă cu toate prelucrările metalice manuale. Dacă acum facem ceva cu o freză sau altă maşină unealtă, acel ceva s-a făcut odată manual. Un bun lăcătuş va şti cum să facă manual orice. Chiar şi o roată dinţată sau un pistol pot fi făcute în totalitate manual.

Deci e greşit să se creadă că nu poţi executa un obiect din metal, sau alt material, dacă nu ai maşini unelte.

Astfel iată cum se poate executa rotorul unui motor magnetic. Pentru axul rotorului se poate folosi tijă sau ţeavă metalică aleasă în

funcţie de diametrul cămăşii interioare a rulmenţilor pe care-i vom folosi.

Axul se execută astfel. Începând dintr-un capăt se sudează o şaibă sau un inel din sârmă groasă în care se va propti rulmentul. Urmează apoi la cota din desenul nostru de concepţie a se suda un inel decupat din tablă acest inel (ca o şaibă) va trebui să aibă trei sau patru găuri echidistante de jur împrejur, necesare fixării secţiunilor rotorului pe ax cu şuruburi. Această şaibă-inel se va suda bine pe ax, respectându-se o perfectă perpendicularitate a ei. Sudura trebuie bine făcută, căci prin acest inel se va transmite spre ax întreaga forţă a motorului. Atât secţiunile rotorului – albastru, cât şi distanţierele dintre acestea – roşu, trebuie să aibă şi ele cele trei găuri prin care se va solidariza tot ansamblul.

Caseta de rulment poate fi făcută din ţeavă de acelaşi diametru interior ca diametrul cămăşii exterioare a rulmentului. Se taie o felie de


66

ţeavă de înălţimea rulmentului, căreia i se sudează trei şaibe pentru fixare. La celălalt capăt al ei se sudează un capac găurit în formă de şaibă care să oprească alunecarea rulmentului. Caseta se vede în desen cu galben şi portocaliu.

Al doilea capăt al axului se blochează printr-un inel din ţeavă mai groasă căruia i se dă o gaură filetată prin care un şurub ascuţit va pătrunde într-o gaură mică. Inelul se va strânge astfel în spatele rulmentului blocându-se solid cu ajutorul acestei siguranţe filetate.

Dacă cumva găurile date pe circumferinţa rotorului sunt mai adânci decât înălţimea magneţilor, se poate turna şi în acestea silicon. Teoretic, odată introduşi în găuri, magneţii, (în cazul motoarelor repulsive) pot fi consideraţi montaţi, deoarece motorul fiind repulsiv ei vor fi împinşi spre fundul găurii. Se pot totuşi fixa cu un bolţ transversal subţire, aşa cum se vede în imaginea de la pag. 57. Ce am uitat eu să ilustrez în acea imagine este faptul că magneţii de pe stator trebuie neapărat fixaţi foarte solid în partea exterioară a statorului, altfel, împinşi fiind de magneţii de pe rotor vor migra în gaură până când vor ieşi afară, sau până când motorul nu va mai funcţiona.

Pentru o mai bună înţelegere iată unul din desenele tehnice ale motorului de la pagina 44.

Pe parcurs voi mai da indicaţii cu privire la construcţia motoarelor, în funcţie de modelul şi aplicaţia lor.


67

Un lucru vreau însă să se reţină bine. Anume că orice motor magnetic mai mare trebuie să fie construit într-o carcasă din tablă suficient de groasă pentru ca câmpul magnetic al lui să nu ajungă să influenţeze cumva mediul înconjurător. După finalizarea construcţiei în funcţie de destinaţia lui, se va verifica cu ajutorul unei busole până la ce distanţă se simte câmpul lui magnetic.

Spre exemplu eu propun în această carte un grup generator elegant destinat alimentării calculatoarelor portabile, şi de asemenea folosirii cu două tipuri de lanterne. Ei bine dacă în cazul folosirii cu lanterne nu contează foarte mult cât de departe ajunge în jurul lui câmpul magnetic, atunci când el constituie alimentator pentru un calculator portabil este foarte important ca în jurul lui câmpul magnetic să fie cât se poate de redus, ideal să nu se simtă deloc.

Ca constructor de motoare magnetice trebuie să ţii seama de un fapt regretabil. Anume că foarte puţină lume este conştientă de influenţa câmpului magnetic al unui asemenea dispozitiv. Am întâlnit odată, acum vreo câţiva ani pe cineva care folosea un magnet de hard disc pe post de agăţătoare pe uşa frigiderului. Nimic rău în asta, se practică să agăţi pe uşa frigiderului tot felul de bileţele sau alte cele cu ajutorul unui magnet. Dar când foloseşti un magnet atât de puternic ( e capabil să susţină un baros de 10 kg) ca să agăţi cu el un plic conţinând o dischetă de calculator…

Şi a doua zi respectivul tuna şi fulgera la adresa faptului că „uite, dom-le până şi Sony fac dischete proaste !”…

În tinereţe m-am întâlnit de mai multe ori cu situaţii asemănătoare. Atunci nu existau dischete de calculator, în schimb toţi făceam înregistrări audio pe benzi de magnetofon sau pe casete audio, pe care apoi le ascultam prin lanţuri de amplificare a căror finalitate erau nişte boxe de multe zeci sau sute de waţi. În căminele de nefamilişti este strâmt. Când eşti înghesuit într-o singură cameră, de multe ori boxa cea mare de bas devine, masă sau scaun, sau raft… şi se mai întâmpla să mai stea pe ea şi vreo bandă sau vreo casetă…

Iar apoi ne miram de ce are dom-le fâşâitul acela aşa de supărător !?... şi de multe ori trebuia ştearsă şi reînregistrată…

Un fapt similar s-a petrecut în altă parte cu cineva care după ce ţinuse nişte CD-uri o iarnă întreagă pe o policioară situată în imediata apropiere a unui calorifer foarte fierbinte se mira că CD-urile respective nu mai sunt recunoscute de calculator… „Doar el le scrisese în urmă cu numai câteva luni ! Ce CD-uri proaste, dom-le !”...


68

Deci cu cât motorul nostru magnetic va fi mai puternic, cu atât el va fi un pericol mai mare pentru orice suport de memorie magnetică… dacă nu va fi bine ecranat.

Şi ar mai fi un aspect pe care am promis anterior că-l voi discuta. Am spus la pagina 23 că entuziasmul multora depăşeşte experienţa tehnică, lucru ce face ca prea puţini să reuşească să construiască ceva funcţional.

Am mai spus un pic mai devreme că orice prelucrare metalică se poate executa manual, aceasta fiind de fapt esenţa lăcătuşeriei.

Eu practic această meserie începând de la vârsta de 12 sau 13 ani. Veţi spune poate că e imposibil. Dar atunci când am făcut eu şcoala primară toate şcolile mai răsărite din ţară aveau un atelier fie de tâmplărie, fie de lăcătuşărie, fie ambele. Şcoala unde am făcut eu ciclul primar le avea pe amândouă. Aşa se face că eu am făcut ore de practică în atelierul de tâmplărie, unde am învăţat cum e construit un banc de tâmplărie, care sunt principalele unelte ale tâmplarului, cum se reglează şi folosesc acestea şi cum se construieşte un scaun, o masă, un dulap, cum se face o intarsie, cum se băiţuieşte şi se lăcuieşte lemnul, etc. Asta în clasa a 5 –a şi a 6 –a . Iar în clasele a 7 –a şi a 8 –a am făcut lăcătuşărie. Atunci am învăţat noţiunile de bază ale acestei meserii, adică ceea ce corespundea pe atunci categoriei a doua de pregătire profesională. Iată ce am învăţat eu atunci.

Am învăţat primele noţiuni de desen tehnic, adică să fac o schiţă a ceea ce vreau să execut, să cotez acea schiţă, şi să utilizez instrumentele de măsură, metrul, ruleta, şublerul echerul şi raportorul pentru a trasa şi debita corect materialul. Să cunosc toate sculele de lăcătuşărie - diferitele dimensiuni şi utilizări ale pilelor, montarea unei pânze pe un ferăstrău pentru metale ( aşa numitul bomfaier ) , utilizarea maşinii de găurit, a polizorului şi a celorlalte maşini unelte de bază dintr-un mic atelier de lăcătuşărie, etc.

Ce am executat în atelierul de lăcătuşărie al şcolii în acea perioadă ? Am făcut în primul rând două ciocane, folosindu-mă doar de fierăstrău, maşină de găurit şi pilă. Lucrând la aceste două ciocane am învăţat să tai drept, să am o poziţie corectă la bancul de lucru, să pilesc perfect drept. Ulterior aveam să întâlnesc din ce în ce mai des pe măsură ce m-am apropiat de prezent oameni care nu ştiu să ţină o pilă sau un bomfaier în mână.

Am executat garduri folosindu-mă ca material de execuţie de fier beton, plasă de sârmă, şi ţeavă. Astfel am învăţat să fac diferite modele florale cu fier beton – baza fierului forjat. Am executat câteva dulapuri tip fişet folosind ca material cornier şi tablă – baza tinichigeriei şi confecţiilor metalice.. În acea perioadă am învăţat să dau o gaură perpendicular, să


69

execut un filet exterior sau interior, să folosesc un alezor, o freză, am învăţat să ascut unelte, dălţi, foarfeci, cuţite – baza matriţeriei şi a montajului şi întreţinerii Am învăţat să pregătesc corect diferite tipuri de vopsele şi să vopsesc cu pensula corect.

Toate astea în ciclul primar în doi ani… Lăcătuşeria am continuat să o practic şi în liceu şi ulterior în intreprinderile unde am lucrat înainte şi imediat după 1990. Şi vreau să spun că această muncă a noastră, a elevilor, era fie în beneficiul direct al şcolii, garduri frumoase pe spaţiile verzi ale şcolii, dulapurile pentru depozitarea materialului didactic sau altor materiale, suporturi pentru flori din fier forjat ( fier beton). Unele din lucrări, cum ar fi dulapurile tip fişet erau vândute la alte şcoli, grădiniţe sau alte instituţii, banii fiind folosiţi de şcoală pentru menţinerea bazei productive a atelierului precum şi pentru lucrările de întreţinere şi reparaţii ( zugrăveli, reparaţii sanitare şi electrice etc.) cumpărarea de materiale didactice peste norma care revenea de drept din partea statului.

Şi să nu creadă cineva că oi fi făcut ciclul primar la vreo şcoală specială. Repet, am făcut la o şcoală normală de cartier, una la fel ca toate celelalte şcoli din ţară. Sistemul acesta de învăţământ pregătea oameni capabili să se descurce şi teoretic şi practic în viaţă. Cei care au vrut să înveţe ceva în şcoală pe vremea aceea sunt perfect capabili să-şi repare singuri un gard, o priză, o instalaţie sanitară, lucruri care în ultimul timp observ că te pun în conflict cu autorităţile de azi care ne tratează ca pe nişte dobitoci… Am fost ameninţat de un reprezentant al unei regii pe motiv că mi-am montat singur ceva în casă, motiv pentru care aş fi pasibil de amendă…

Oare de unde mentalitatea de a nu-ţi permite să-ţi repari singur lucrurile prin casă ? Întrebare retorică desigur. Această mentalitate vine odată cu ciuma globalizării de la societatea fascistă americană care urmăreşte să facă un obiect de vânzare din orice ?... Şi când spun fascistă nu spun prostii şi nu sunt vreun extremist sau ştiu eu cum aş putea fi catalogat. Puneţi mâna şi vă documentaţi mai bine şi veţi descoperi că de fapt întreaga structură a statului american este una fascistă, deoarece a fost infiltrată în întregime de elitele politice naziste şi SS fasciste în anii imediat după terminarea războiului. Procesul de la Nürenberg a fost doar unul de faţadă, cei condamnaţi acolo fiind o minoritate, şi printre ei dacă se va analiza un pic nu s-a aflat nici o personalitate adevărată fie ea ştiinţifică fie politică a regimului nazist. Veţi spune că nu-i adevărat. Dar societatea acelui stat era organizată exact cum e acum cea americană, în spatele fiecărui personaj politic public se afla o societate secretă care păpuşa totul. Aceşti păpuşari sunt cei ce s-au mutat în Statele Unite după război. Condamnaţii de la


70

vestitul proces au fost doar nişte păpuşi. Dar asta-i o altă discuţie, chiar dacă are legătură directă cu situaţia catastrofală a societăţii mondiale de azi…

Copii de azi habar nu au să ţină o şurubelniţă în mână. Au crescut incompetenţi cu calculator în casă, incapabili să citească o carte sau un desen tehnic, şi se cred deştepţi foc. Dacă prin absurd ar fi o catastrofă care să ne lase fără tehnologie, aceşti copii ar muri pe capete… Noi, bătrânii ne-am descurca foarte bine să supravieţuim unei eventuale întoarceri în perioada pretehnologică… ei nu.

Şi credeţi-mă la cultura şi pregătirea pe care o am sunt ferm convins că de fapt este o politică internaţională intenţionată din a face din generaţiile de azi şi viitoare nişte generaţii de incapabili…

Ce mă miră este faptul că toţi cei de vârsta mea, părinţii acestor copii care trec acum prin şcoală, acceptă cu atâta uşurinţă îndobitocirea copiilor lor.

Pentru cei interesaţi nu e totul pierdut. Ceea ce am învăţat eu atunci poate învăţa oricine dacă doreşte. Nu trebuie neapărat să ne întoarcem în timp. Se găsesc la difuzorii de carte veche încă manualele de lăcătuşărie şi tâmplărie, de rezistenţa materialelor de tehnologie, care erau atunci destinate şcolilor generale, şcolilor profesionale şi liceelor. Se mai găsesc în biblioteci, se mai găsesc pe la cei care mai au o bibliotecă în casă, cu cărţi de atunci. Eu încă am manualele de specialitate din liceu, precum şi pe cele din şcoala profesională. Deşi nu mai am manualul de tâmplărie şi de lăcătuşărie sau cel de desen tehnic din şcoala generală şi liceu, faptul că am lucrat în aceste meserii o perioadă îndelungată face să nu mai am nevoie de ele.

Ar mai fi un lucru pe care trebuie să-l lămurim. Anume acela că motorul pe care-l construim se va roti cu o anumită viteză. „Turaţia” lui este un lucru necesar de ştiut deci se impune stabilirea vitezei sale de rotaţie. Aceasta se poate măsura astfel. Se montează o fulie sau o roată la axul motorului. Pe aceasta se fixează un magnet şi în imediata apropiere a trecerii acestui magnet în timpul rotaţiei, se montează un releu Reed. Sunt de cumpărat în orice magazin de electronice. Un releu Reed este şi cel de la kilometrajul electronic al bicicletelor. Releul Reed dă un impuls electric la fiecare trecere a unui magnet prin preajma lui.

Există multimetre electronice, în special cele digitale care au posibilitatea de a măsura frecvenţele sau fenomenele ciclice. Cu un asemenea aparat de măsură se pot număra impulsurile date de releul Reed, rezultatul fiind frecvenţa sau numărul de cicluri pe secundă.


71

Se mai poate folosi un calculator electronic, la care se leagă releul Reed la tasta plus şi se porneşte adunarea cu 1. Astfel calculatorul va număra rotaţiile... După exact un minut se întrerupe legătura. Cifra de pe afişaj va fi turaţia motorului.

Acum considerând, cel puţin parţial, închis subiectul celor câteva sfaturi privind construcţia şi exploatarea motoarelor magnetice, hai să vedem în continuare care pot fi utilizările practice ale motoarelor magnetice.


72

Energia termică

Locuind noi în zonă cu climă temperat continentală, jumătate de an casele noastre trebuie încălzite pentru a avea un climat locuibil. Dar în ultimii ani ca urmare a dezechilibrelor climatice mondiale, în cealaltă jumătate a anului se simte din ce în ce mai des necesitatea ca locuinţa să fie răcorită…

Deci cum o dai cum o-ntorci… cea mai mare parte a energiei consumate în vremurile noastre de către populaţie este cea folosită în scopul climatizării.

Vom vorbi deci în acest capitol despre căldură şi frig. Ambele se obţin prin consum mare de energie electrică, dar ambele pot fi obţinute cu consumuri de energie mult mai mici. Aşa cum am mai spus în cartea pe care am scris-o anul trecut nimeni nu are interesul ca noi să consumăm mai puţină energie, căci dacă acest lucru ar fi bun pentru noi, ar fi în egală măsură rău pentru cei ce ne bagă mâna-n buzunar pentru plata acestei energii.

Deci:

Încălzitor cu fricţiune Între 1979 şi 1989 doi americani, Eugene Frenette şi Eugene Perkins

au brevetat mai multe aparate de încălzire bazate pe fricţiune. Acestea constau în recipiente cilindrice introduse unul în celălalt, cu distanţă foarte mică între ele. Spaţiul dinte cei doi cilindri este umplut cu ulei tehnic. Recipientul interior se roteşte supunând uleiul unei foarte puternice frecări cu pereţii cilindrilor. Este o metodă de încălzire mult mai eficientă decât cea bazată pe rezistori electrici. Rezistorii electrici s-au impus datorită gabaritului mic. Dar când ai de încălzit o cameră sau o locuinţă o dimensiune mai mare a încălzitorului, chiar dacă are o temperatură mai mică e mult mai eficientă. Dovadă, este încălzirea cu sobe de teracotă a căror încălzire e mai bună decât a radiatoarelor electrice.

Un încălzitor Frenette – Perkins cu diametrul de 1,5 m şi aceiaşi înălţime produce suficientă căldură pentru a încălzi o casă cu patru – cinci camere, cu un consum energetic de numai 250 – 300 w. Acest consum este


73

de fapt al motorului care pune în mişcare cilindrul interior. Motorul ca orice motor electric are 2000 – 3000 de rotaţii pe minut. Acestea sunt reduse printr-un sistem de transmisie astfel încât cilindrul este rotit cu doar o sută sau două sute de rotaţii pe minut, dar cu forţă suficient de mare pentru a crea căldura de care vorbeam. Iată unul din desenele din brevetele celor doi.

Eu propun în continuare un încălzitor bazat pe acest principiu dar construit nu cu cilindri metalici ca-n brevetele celor doi americani ci cu discuri metalice. Iată-l:


74

După cum se vede este format dintr-o cuvă dreptunghiulară, având o teşitură în partea de jos ( destinată adăpostirii motorului) cuva este fireşte plină cu ulei. În aceasta se mai află nouăsprezece plăci fixe care au aripioare distanţiere şi o decupare până dincolo de centrul lor. Sunt figurate în imagine cu verde. Distanţa dintre plăci este de 1 cm. Între aceste plăci, aşezate solidar pe un ax la distanţă tot de 1 cm. unul de altul se află 18 discuri din metal cu diametrul de 1m.

Blocul celor 18 discuri este acţionat de motor prin intermediul unei transmisii cu roţi dinţate şi lanţ de bicicletă. Întreaga cuvă, cu transmisie şi motor cu tot se află înconjurată de panouri metalice . În felul acesta între panouri şi cuvă se formează un spaţiu prin care aerul circulă liber preluând căldura generată de cuva cu ulei. Avem deci un convector cu fricţiune.

Motorul cu care acţionăm blocul de discuri este unul magnetic construit supradimensionat luându-se în calcul un factor se utilizare de 100%. Practic un motor de un kg forţă, construit cu magneţi de 6 mm x 10 mm e suficient. Consultaţi tabelul de la pagina 52. De fapt tabelul acesta este un bun ghid pentru tot ce voi prezenta în această carte. Pentru mai multe amănunte se poate descărca de la www.supermagnete ro catalogul de magneţi ai firmei, catalog în care pentru fiecare magnet se specifică forţa sa de adeziune în grame sau kilograme. În ce priveşte preţurile de construcţie a acestor motoare se va căuta a se descărca de pe internet de la adresa www.euromagnet.ro firmă din Cluj catalogul cu magneţi de neodim – fier – bor. Deoarece comenzile la supermagnete se fac într-o limbă de circulaţie internaţională, iar plata e mai puţin accesibilă românilor, recomand comenzile la euromagnet, care practică livrarea prin curier sau poştă cu plata ramburs.

Atât discurile cât şi plăcile şi cuva se pot executa din tablă de 1mm grosime. Tabla poate fi decupată cu fierăstrăul pendular folosind pânză special destinată tăierii metalelor ( are dinţii mici şi deşi ca pânza de bomfaier). Cuva poate fi asamblată cu nituri rapide, iar pentru etanşarea ei se poate folosi poxipol, sau poate fi îmbinată prin sudură, caz în care dacă sudorul e suficient de bun nu va mai fi nevoie de poxipol. Dacă sudorul e unul mai puţin meseriaş, nu se supără nimeni dacă se etanşează cuva după sudură cu poxipol. Atenţie, poxipolul prinde doar dacă tabla e perfect degresată. Deci nu faceţi greşeala de a o proba cu ulei şi apoi a încerca etanşarea cu poxipol. După sudare o probaţi cu apă, marcaţi locurile cu cretă sau creion gras, ruj, etc., iar apoi după golire şi uscare procedaţi la etanşarea ei. După executare atât cuva cât şi panourile exterioare se vopsesc cu vopsea duco ( vopsea auto ). Rămân nevopsite doar plăcile axul şi discurile care vor sta în ulei.


75

Încălzitor cu inducţie magnetică Un alt încălzitor de mare randament şi fireşte care va produce căldură

tot fără consum de energie electrică sau hidrocarburi este cel pe care-l voi descrie în continuare.

Se cunoaşte de mult timp că în metalele neferoase câmpurile magnetice puternic variabile induc curenţi turbionari care au ca rezultat încălzirea puternică a metalului respectiv. Metalul care răspunde cel mai bine şi mai puternic acestui fenomen este aluminiul.

Ca urmare iată încălzitorul:

Deoarece marea majoritate a supermagneţilor au indicativul N şi

rezistă la maximum 80° C nu sunt tocmai indicaţi în scopul construcţiei acestui convector. Se vor comanda magneţi cu indicativul M (100 ° C ), SH (120° C), EH (150 ° C) sau UH (200 ° C).

Asta deoarece magneţii care induc curenţii turbionari se rotesc la distanţă foarte mică ( 1- 4 mm.) de suprafaţa plăcilor de aluminiu.


76

Iată de fapt cum e construit acest convector. În centru, cu verde se află un motor magnetic simplu ( le voi numi simplu pe toate motoarele compuse doar dintr-o secţiune) – se vede că lăţimea lui nu e prea mare.

Pe cele două capete ale axului său sunt fixate două discuri din material nemagnetic ( cu galben ). Pe aceste discuri sunt fixaţi, în spirală magneţi foarte puternici ( 2 – 10 kg forţă de aderenţă ) Pot fi folosiţi magneţi cu diametrul de 10 sau 20 mm având aceiaşi înălţime ca diametrul. Aceştia sunt aşezaţi în spirala respectivă cu polaritatea alternativă. Deci se pleacă de la primul magnet din margine lipit cu N pe placă se trece la următorul cu S pe placă urmat apoi de al treilea cu N pe placă, şi aşa mai departe până în centru. Magneţii pot fi fixaţi foarte bine cu adezivi de contact gen poxipol sau superglue. Magneţii se vor monta la distanţă de 10 -15 cm pe spirală şi aceiaşi distanţă între spirele. Numărul lor nu e precizat căci totul depinde de cât de mare vrem să construim convectorul respectiv.

La maximum 4 mm. distanţă de suprafaţa magneţilor se vor monta cele două panouri din aluminiu ( gri). Acestea trebuie să aibă grosimea de câţiva mm. până la 1 cm. Pe faţa exterioară a lor se montează cu şuruburi prin nituri rapide sau prin cositorire aripioare în formă de V. Atenţie ca niturile sau şuruburile să nu blocheze rotaţia discurilor magnetice.

Atât panourile din aluminiu cât şi suportul motorului magnetic sunt fixate solidar pe şasiul convectorului.

Peste panourile de aluminiu pe latura lungă sunt aşezate demontabil ( în vederea accesul pentru ştergerea prafului ) două panouri în formă de L deschis din tablă subţire – tablă galvanizată de 0,3 mm, ( galben pai), care acoperă toată suprafaţa atât în spate cât şi în faţă obligând aerul rece să intre pe jos, să circule forţat printre aripioarele în formă de V şi să iasă pe sus în zona centrală. Există fireşte şi la capete două asemenea panouri care sunt reprezentate cu roşu deschis.

Cu săgeţi negre se arată direcţia de circulaţie a aerului prin convector.

Cu gri având în partea de sus săgeata dublă p – o ( pornit – oprit ) este reprezentată tija cu ajutorul căreia se deplasează statorul motorului în vederea pornirii sau opririi.


77

Ventilatorul Toţi cunoaştem ventilatorul cu care ne răcorim pe timpul verilor

toride. În ultimii ani aceste veri au devenit din ce în ce mai secetoase, iar perioadele de peste vară cu temperaturi extrem de mari din ce în ce mai multe.

Ventilatorul din imaginea alăturată care are dimensiuni respectabile,

nu este cel mai mare care se găseşte pe piaţă. Există unele şi mai mari. Dar chiar şi acesta pe care-l vedem aici este dotat cu un motor electric de peste 200 W motor care în cazul funcţionării a 10 – 12 ore pe zi timp de două trei luni sau chiar mai mult ne încarcă serios factura.

Aceste ventilatoare sunt dotate cu elice mare, şi cu comutatoare care le permit să funcţioneze cu două până la 5 – 6 viteze.

După cum se observă carcasa motorului este generoasă. Asta face ca cei care sunt dispuşi să renunţe la mai multe viteze de

rotaţie în favoarea eliminării consumului de curent electric să aibă loc suficient pentru a înlocui motorul electric al ventilatorului cu un motor magnetic. Dacă motorul magnetic este montat la fel cum a fost cel electric original, ventilatorul îşi va păstra capacitatea de a pendula dar nu va mai avea decât o singură viteză, şi în plus nu va mai târî după el cablul electric, putând funcţiona oriunde. Şi… fireşte va produce un curent de aer benefic fără consum de energie electrică !


78

Frigiderul şi pompa de căldură Toţi ştim ce-i un frigider. Avem unul undeva prin casă, în bucătărie,

pe hol, etc. Unii au chiar mai multe, şi au chiar şi un congelator. Congelatorul este în esenţă tot un frigider, dar funcţia lui e de a produce temperaturi mai mici decât cele produse de frigider.

Ştim ce-i un frigider, sau credem că ştim, dar nu avem idee cum funcţionează el. Ei bine, acesta consumă o parte de energie electrică pentru a pompa o parte sau două de energie termică. Mai simplu spus extrage căldura din alimente şi o cedează în mediul înconjurător prin placa de pe spatele lui numită condensator). Această extracţie de căldură are loc prin circulaţia unui agent termic, de obicei un freon care are punctul de fierbere şi de vaporizare extrem de scăzut. Astfel acest agent termic se încălzeşte, şi se răceşte rând pe rând de fiecare dată când ajunge în interiorul frigiderului sau în exteriorul lui pe circuitul acestuia.

Cine-l pompează pe circuit ? O pompă compresor, cea care porneşte din când în când acolo în spatele frigiderului. Dacă această pompă porneşte intermitent înseamnă că există pe acolo pe undeva prin instalaţia frigiderului un senzor care comandă această pornire sau oprire, funcţie de poziţia la care noi am fixat butonul de reglare a temperaturii frigiderului. Senzorul acela este unul hidraulic constând într-un tub în care un gaz sau un lichid se dilată sau se contractă împingând contactul unui releu electric.

Ei bine atât pompa compresor cât şi releul funcţionează cu consum de energie electrică.

Deşi pare imposibil chiar şi un frigider poate fi modificat să funcţioneze cu un motor magnetic. Mai târziu în această carte veţi vedea că unele din motoarele magnetice le-am conceput cu un mic generator electric încorporat. Acest lucru face ca motorul compresor al frigiderului să poată fi înlocuit cu un asemenea motor magnetic, cu generator. Curentul electric generat ar alimenta un mic acumulator care ar furniza curentul electric necesar releului de comandă a pornirii şi opririi, releu care ar muta statorul motorului în poziţia pornit sau oprit. Fireşte că această operaţie de modificare a unui frigider în acest sens nu stă la îndemâna oricui, dar ar putea fi executată de un frigotehnist cu cunoştinţe de electricitate şi lăcătuşărie.

Acum să aflăm ce-i pompa de căldură. De fapt frigiderul e o pompă de căldură. Iar pompa de căldură este un frigider mai mare, care funcţionând în sens invers decât frigiderul, aduce căldura de afară în casele noaste, tot pe baza unui consum de energie electrică realizat de o pompă compresor care circulă un agent termic.


79

Pompa de căldură însă este mult mai eficientă datorită faptului că funcţionează după un ciclu normal, în vreme ce frigiderul funcţionează cu un ciclu invers. Adică o pompă de căldură normală aduce căldura în interior nu o scoate afară, aşa cum face frigiderul.

Pompa de căldură este deci un fel de frigider mare, mare, care aduce căldură în casele noastre, căldură pe care o extrage din sol, din apă sau din aer, în funcţie de tipul ei. Există pompe aer – aer, pompe aer – apă, şi pompe apă – sol.

Aşa cum am explicat că ar putea fi modificat un frigider pentru a funcţiona cu un motor magnetic, tot la fel poate fi modificată şi o pompă de căldură.

Există frigidere şi pompe de căldură al căror compresor este acţionat de un motor electric exterior. Amintiţi-vă de vitrinele frigorifice de la magazine, care aveau un motor cu un ventilator, care transmitea mişcarea printr-o curea de transmisie către un compresor ce semăna cu un motor de motocicletă. Asemenea frigidere sau lăzi frigorifice şi pompe de căldură sunt mai uşor de modificat, căci înlocuirea motorului lor electric cu unul magnetic este mai simplă şi deci mai uşor de executat.

Iată mai jos schema de montaj şi de funcţionare a unei pompe de căldură:

O pompă de căldură are tei circuite. Unul interior

al ei unde are loc transferul termic, şi două exterioare. Există circuitul exterior dinafara casei unde se preia căldura din sol apă sau aer şi circuitul exterior din casă unde se predă căldura atmosferei din casă prin intermediul caloriferelor. Pompa propriu zisă, unde are loc circuitul interior seamănă foarte mult cu un frigider.

Poate fi văzută una alături.


80

Maşina frigorifică şi criogenică Înainte de a vorbi despre maşina criogenică şi ce este ea, deşi din

denumire se poate bănui ce-i, va trebui să vorbim despre perioada de avânt tehnologic de acum două secole şi mai ales să discutăm un pic despre un anume inventator şi invenţia sa care au avut un serios impact asupra industriei de atunci.

Pe parcursul secolelor 18 şi 19 s-au inventat şi construit o sumedenie de mecanisme şi maşini care poate azi ne par primitive dar care au dus la explozia industrială care a avut ca rezultat viaţa noastră de azi. Atunci s-au ridicat de la sol primele baloane şi dirijabile, atunci s-au construit locomotivele cu abur, s-au cucerit teritorii neexplorate, s-au inventat şi construit primele tipografii de mare randament, s-au inventat şi construit primele maşini din industria textilă, filaturi şi războaie mecanice, Atunci la s-au afirmat primii mari fizicieni şi inginerei, au fost construite Turnul Eifel şi primele clădiri pe structură metalică din Statele unite, primele poduri metalice. Să nu uităm că turnul Eifel îşi datorează existenţa oţelului turnat la Reşiţa şi că printre primele poduri metalice construite în lume este cel în funcţiune şi azi al lui Anghel Saligny de la Cernavodă,

În acea perioadă pe lângă primele locomotive, au început să apară primele încercări de construcţie ale automobilelor. Au apărut primii strămoşi ai bicicletei. Au apărut primele maşini de cusut şi primele maşini de scris, s-au construit primele instalaţii de iluminat public cu gaz, primele instalaţii de încălzire centrală care funcţionau prin gazeificarea lemnului. A fost aşa cum spuneam o perioadă de mare avânt economic. Un progres exponenţial al omenirii, progres pe care omenirea nu-l mai cunoscuse până atunci. În acest mediu de progres , un preot scoţian, pe numele său Robert Stirling ( 1790 -1878 ) brevetează în 1816 prima maşină termică cu piston.


81

Maşinăria lui Stirling se diferenţia net de toate maşinile din acea perioadă, prin faptul că acelea erau maşini cu ardere internă şi lucrau la presiuni mari iar a lui ardea extern şi lucra la presiune scăzută.

Atunci marea majoritate a vapoarelor şi locomotivelor, precum şi utilajele miniere şi industriale erau puse în mişcare de motoare termice cu vapori de apă. Cunoscutele locomotive cu abur, care azi au devenit o raritate extremă, erau baza întregii industrii pe atunci. Dacă pe şine cazanul acela uriaş mişca roţile ce trăgeau vagoane, în industrie mişcau roţile dinţate care acţionau pompe, prese, macarale, şi în general orice maşină industrială exista pe atunci.

Maşinile cu abur transformau apa în abur de înaltă presiune, care punea în mişcare mecanismele.

Primul motor Stirling construit de Robert Stirling în 1816 ardea

cărbune, avea 2 ( doi ) cai putere şi pompa apă într-o carieră de piatră. Maşina Stiling nu are nevoie de apă pentru a funcţiona. Focul e suficient. Această maşină transformă direct energia termică a aerului cald în lucru mecanic. Iată aici o asemenea maşină aflată undeva într-un muzeu tehnic


82

din lumea mare. Aceste maşini cu toate că la acea vreme nu erau prea bine înţelese şi funcţionau la un randament scăzut, tocmai din acest motiv al lucrului la presiuni scăzute au acaparat în timp o parte importantă din acţionările mecanice industriale ale vremii astfel că pe la 1920 – 1940 încă se mai găseau pe ici pe acolo asemenea motoare termice.

Maşina Stirling foloseşte ca agent de lucru un gaz, ( aer, heliu, hidrogen ) care se află într-un circuit închis.

Este compusă dintr-un cilindru în care două pistoane legate prin

sistem bielă manivelă, delimitează două camere de lucru. Camera de lucru aflată sub influenţa temperaturii exterioare se numeşte cameră caldă. Aici agentul de lucru dilatându-se sub influenţa temperaturii împinge primul piston, până ce scapă fie pe lână el fie prin exterior printr-o conductă ( în funcţie de cum e construită maşina) şi ajunge în camera rece, unde se condensează. Deci în prima cameră cea caldă avem presiune, iar în a doua avem depresiune. După cum se vede pistonul al doilea care închide camera de compresie ( sau rece) este perfect etanş pe cilindru, spre deosebire de primul pe lângă care agentul termic circulă liber. Agentul după răcire în a doua cameră se întoarce în prima, unde se încălzeşte din nou şi ciclul se reia.

Maşina Stirling funcţionează după ciclul termodinamic Stirling, şi are capacitatea de a funcţiona atât în ciclu direct cât şi în ciclu inversat. Ceea ce am descris eu pe scurt, în paragraful precedent, este ciclul direct de funcţionare al maşinii.

În ciclul invers maşina nu mai produce lucru mecanic din căldură, ci acţionată fiind din exterior în acelaşi sens de funcţionare transmite căldura de la fosta sursă caldă spre exterior transformându-se într-o maşină frigorifică. Ca maşină frigorifică, maşina Stirling a fost folosită începând


83

cu ultimele decenii ale secolului 19. În această ipostază poate produce temperaturi extreme de sute de grade sub zero. De aceea în această situaţie poartă numele de maşină criogenică.

Maşinile Stirling în ciclu direct sunt motoare iar cele în ciclu invers sunt pompe de căldură sau maşini criogenice.

Motoarele Stirling au o serie de avantaje cum ar fi posibilitatea de a utiliza orice sursă de căldură, randament termic ridicat, poluare redusă, funcţionare silenţioasă. Asta le face utile în producerea energiei electrice în spaţiul – pe sateliţi şi nave cosmice, cogenerare de energie electrică, acţionarea submarinelor, etc.

În comparaţie cu maşinile frigorifice clasice care funcţionează după ciclul termodinamic cu vapori Rankine invers, care folosesc agent de lucru compuşii chimic ca cluorofluorurile de carbon ( CFC ) – freoni, extrem de agresivi pentru mediu, maşinile frigorifice Stirling utilizează agenţi termici inofensivi cum ar fi aerul heliul şi hidrogenul.

Ca maşină frigorifică sau criogenică, această maşină este acţionată de obicei de un motor electric. După cum se observă această maşină este extrem de simplă. Poate fi construită de orice lăcătuş bun. Dacă o acţionăm cu un motor magnetic, obţinem un frigider sau un congelator care va funcţiona cu deplin succes în orice punct de pe glob, în orice condiţii fără consum de energie electrică.

Numărul de maşini Stirling ce sunt construite de către studenţi în universităţile americane este impresionant. Conform cărţii din care am extras şi informaţiile de până acum, numai în anul 2000 la MIT s-au construit 500 de motoare Stirling.

Nu mai insist aici asupra acestor maşini, deoarece acest tip de maşină termică face ea însăşi obiectul unei cărţi întregi. Maşinile Stirling, fie că sunt motoare fie pompe de căldură sau maşini frigorifice/criogenice, sunt de mai multe tipuri constructive şi pot fi utilizate într-o sumedenie de domenii.

Cei interesaţi pot căuta documentaţie pe internet, sau mă pot contacta pe mine. Pentru a le trimite un CD cu tot ceea ce am referitor la aceste maşini.


84

Sistemele de aerisire forţată şi hota Un alt domeniu în care motoarele magnetice sunt benefice şi chiar

indicat a fi folosite este acela al circulaţiei forţate a aerului. Orice ventilator de perete, destinat eliminării vaporilor de apă sau a

aducerii aerului curat din exterior, poate fi înlocuit cu unul al cărui motor este magnetic.

Practic aici se poate foarte bine folosi motorul mic de la pagina 52. Va fi construit la dimensiunile pe care le dorim şi îi ataşăm pe ax o elice cu trei sau patru pale. Acest motor montat fiind pe un perete la o aerisire, va aduce aer curat de afară dacă va funcţiona într-un sens, sau va elimina aerul viciat din încăpere dacă va funcţiona în sens invers.

De asemenea se pot folosi motoare magnetice pentru înlocuirea tuturor motoarelor electrice care acţionează ventilatoare în instalaţiile de aer condiţionat, sau de aerisire forţată. Există în multe locuri în industrie, hale de lucru, ateliere, magazine, etc. instalaţii de aerisire care aduc aerul de afară pe tubulatură metalică. La toate aceste tipuri de instalaţii motorul electric poate fi înlocuit cu unul magnetic.

O altă utilizare în acest sens a motoarelor magnetice poate fi cea de înlocuire a motoarelor electrice ale hotelor cu motoare magnetice. Atenţie însă în cazul în care vreţi să faceţi acest lucru, verificaţi ce temperatură există în timpul funcţionării hotei, în locul unde se află motorul acesteia. Nu trebuie să uităm că magneţii pot fi demagnetizaţi uşor dacă se depăşeşte temperatura maximă de lucru pentru care sunt construiţi. Dacă această temperatură nu depăşeşte 40 – 50°C, atunci se pot folosi magneţi obişnuiţi. Dacă temperatura este apropiată de 80 sau mai mult se vor folosi magneţi cu indicativul M, sau unul din cele trei H – uri ( vezi pagina 72 ).


85

Se poate adopta şi soluţia de a construi integral hota cu plasarea motorului în afara părţii pe unde circulă aerul cald, după cum se vede în imaginea de mai sus. Aici motorul magnetic este ilustrat cu culoarea verde. Se vede că el se află de fapt deasupra hotei. Între hotă şi motor se poate plasa o placă termoizolantă din carton de azbest sau dintr-o placă de rigips învelită în folie reflectorizantă.

Dacă se adoptă această soluţie, atunci chiar dacă motorul nu funcţionează, deci aerul fierbinte nu este eliminat de ventilator ( cu albastru ) motorul nu se va înfierbânta de la aerul cald care s-ar aduna în hotă.

Trebuie să ţinem seama că acest aer cald va ieşi totuşi în exterior cu viteză mică, ca urmare a fenomenului natural de convecţie.


86

Energia electrică În copilărie am citit mult şi printre cărţile pe care le-am citit în acea

perioadă au fost marea majoritate, cărţi despre natură, viaţa de zi cu zi a sălbăticiunilor, călătorii, explorări, etc..

Ca orice copil visam la a călători prin lume şi a vedea cu ochii mei acele minunăţii. Am şi călătorit atunci. Fireşte că nu prin lume ci prin propria mea ţară, pe care copil fiind am avut şansa de a o vedea, aş putea spune, în proporţie de 60 poate 70%.

Mai târziu, şi mai ales după 1990 nu am mai putut călători, nici măcar până la rudele apropiate. Deja un bilet de călătorie până în celălalt capăt al ţării începuse să cam însemne o gaură imensă în salariul meu…iar acum nici măcar la 20 de km nu-mi mai permit să merg neavând bani pentru plata biletului de maşină.

Aviz celor care blamează acele vremuri şi le ridică în slăvi pe cele de azi !... Degeaba declarăm prin tot felul de fraze sforăitoare şi prin acte şi legi drepturile omului, dacă i le furăm condamnându-l la sărăcie prin distrugerea vieţii unei ţări întregi!...

Am crescut şi locuit o mare parte din viaţă la bloc. Şi în toată această perioadă a existat acolo, undeva în suflet o dorinţă ascunsă de a locui undeva într-unul din locurile mirifice despre care citisem sau le văzusem în copilărie.

Îmi închipuiam cum venind de pe coclauri după o zi de muncă în mijlocul pădurii, în căsuţa situată undeva într-o poiană mirifică, intru în baie şi deschid robinetul duşului…. Şi aici visul sfârşea invariabil distrus de spectrul imposibilităţii de a avea curentul electric necesar vieţii de zi cu zi…

Că doar nu-mi închipuiam eu chiar visător cum eram, că ar fi venit „Renel” – ul să-mi tragă mie până în mijlocul pustietăţii cale de zeci de km linie electrică cu mulţi, mulţi stâlpi, ca să-mi meargă hidroforul, maşina de spălat, becurile, frigiderul şi alte nelipsite aparate moderne…

Atunci nu ştiam că odată de mult a existat un geniu român născut într-o ţară vecină, care visase să dea întregii planete energie gratuită şi încă fără a o aduce pe cablu…

Acum mai mult ca oricând nimeni nu doreşte ca tu, cetăţean al acestei planete să ai drepturi, nimeni nu doreşte ca tu să ai energie oriunde vrei să te aşezi, şi mai ales să nu plăteşti cuiva această energie, nimeni nu doreşte ca tu să fii liber.


87

De aceea nu ai să vezi pe nicăieri în vreun magazin dispozitive de genul celora pe care le-am descris în primul volum al acestui ciclu, şi ţi le descriu dragul meu cititor, şi în această carte.

Nimeni nu doreşte de fapt ca tu să fii un om informat. De aceea şcoala continuă să te ţină în ignoranţă…

Din păcate pentru cei sus puşi şi din fericire pentru tine, Internetul a ajuns a fi atât de vast încât e greu să se poată controla ce informaţii circulă prin reţeaua lui. Aşa că cu cât oficial dezinformarea şi interzicerea accesului la adevăr e mai agresivă cu atât se află mai multe lucruri ţinute ascunse de oficialităţi din reţeaua aceasta mondială… Dar tot din păcate răul a intrat şi aici. Pentru fiecare fărâmă de adevăr postată de cei bine intenţionaţi pe Internet, există două trei fărâme de negare şi dezinformare. Pentru că dacă nu-l poţi împiedica pe cineva să spună adevărul, atunci vii şi strigi mai tare ca el că ceea ce spune el e minciună…

Aflaţi deci că oficialităţile întregii planete au departamente special destinate scopului de a nega şi discredita adevărurile spuse pe internet.

Oficial ministerul informaţiilor sau direcţiile de informatizare din ministerele de telecomunicaţii au ca scop uşurarea vieţii prin introducerea plăţilor electronice, a legăturii directe dintre furnizorii de servicii şi populaţie, etc.

Dar nu aţi observat că de fapt această uşurare a vieţii nu are loc. N-aţi observat că acum stai la coadă la poştă ca să ridici o scrisoare sau să plăteşti o factură, de trei ori mai mult decât stăteai acum 30 de ani când nu existau calculatoare ? Veţi spune că suntem noi prost organizaţi. Nu. Aşa se întâmplă în toată lumea. Acum 30 de ani plăteai şi oficiantul respectiv scria rapid de mână o chitanţă cu pix şi indigo, trântea o ştampilă de se zguduia masa, şi în maximum 20 de secunde aveai chitanţa în mână şi banii daţi.

Acum pentru aceiaşi operaţie stai de patru cinci ori mai mult la ghişeu.

De fapt adevăratul scop al acestei informatizări la nivel oficial este purtarea unui război. Războiul cu adevărul de pe Internet. Războiul cu populaţia globului care nu mai vrea să fie minţită înşelată şi exploatată şi încet, încet a pus stăpânire pe internet… Reţelele locale, aşa numitele huburi sunt tentaculele noastre ale celor mulţi spre reţeaua oficială internet….

Şi sunt multe, sunt o reţea atât de vastă încât sugrumă internetul oficial, l-au învelit ca o pânză de păianjen… Şi neştiut de circa zece ani are loc un război tăcut pe întreaga planetă. E războiul lor, al celor puţini dar bogaţi şi aflaţi la putere, împotriva noastră a celor mulţi şi săraci aflaţi jos…


88

Ce vă scriu eu în aceste cărţi se găseşte pe internet, fireşte exceptând dispozitivele concrete concepute de mine. Se găsesc pe internet aceste informaţii dar durează până când sunt adunate, selectate, cernut adevărul de neghina minciunii şi dezinformării, şi structurat în adevăr complet….

Mie mi-a luat cam cinci ani… Ce vă scriu eu în aceste cărţi, şi o fac şi alţii pe alte meleaguri, într-o

societate normală, progresistă, ar trebui să se înveţe în şcolile primare la orele de fizică. La atelierele de practică ar trebui să înveţe toţi copiii planetei cum să-şi construiască dispozitive de colectare a energiei. Această energie nu e a celor ce ne-o livrează pe cablu sau pe ţeavă. E a noastră a tuturor şi ne vine în fiecare secundă în cantităţi inimaginabile de acolo, de sus de la focul cel mare care străluceşte zilnic pe cer…

În momentul în care am avea energie produsă gratuit la locul unde e nevoie de ea, am fi liberi. Nimeni nicăieri nu ne-ar mai putea şantaja. Nu am mai fi ţinuţi sub teroare că salariul s-ar putea să nu ne ajungă să plătim facturile, sau că nu putem pleca unde vedem cu ochii pentru că am fi obligaţi să trăim ca acum cinci secole. Ne-am putea construi casa oriunde am dori pe planetă şi am avea aceleaşi facilităţi ca-n buricul târgului, facilităţi asigurate de un generator electric sau mai multe suficient de puternice pentru a ne susţine toate consumurile energetice ale casei.

Asemenea grupuri generatoare există în magazine dar sunt acţionate de cel mai ineficient motor cu putinţă, anume motorul cu ardere internă pe benzină, iar costul benzinei pentru producerea a 10 Kw de energie depăşeşte de peste 10 ori costul aceleiaşi energii livrate de societatea de distribuţie a energiei electrice…. Şi în plus preţul lor de achiziţie e comparabil cu cel al unei motociclete bune.

Nu v-aţi întrebat niciodată de ce totuşi energia electrică continuă să fie mai ieftină decât celelalte forme de energie ?

Simplu, pentru că prin ea suntem ţinuţi prizonieri, suntem sclavii ei. Nu putem să ne mutăm în vârful muntelui, pentru că costurile aducerii stâlpilor cu cabluri până acolo este de multe ori mai mare decât ar costa casa pe care am construi-o acolo. De aceea ieftinătatea curentului electric e doar o iluzie. De fapt îl plătim cu propria noastră libertate. Prin el suntem ţinuţi prizonierii oraşelor, unde putem fi mai uşor controlaţi şi eventual îngenunchiaţi dacă ne trece cumva prin cap să ne răsculăm…

Ca urmare la asta se reduce totul. La dispozitive accesibile oricui, de colectare a energiei care ne vine de la soare. Remarcaţi că am subliniat accesibile oricui. Panourile fotovoltaice, generatoarele eoliene, micro-hidrocentralele, sunt dispozitive de colectare a energiei scumpe care pe deasupra ne ţin în continuare sclavii celor ce le-au produs ( care sunt în


89

ultimă instanţă, cei de la putere ) prin faptul că servisul lor se face tot de ei. În plus sunt astfel concepute încât sunt greoaie, şi au randament scăzut. Au toate atributele necesare pentru ca noi să nu ne căpătăm libertatea prin folosirea lor, ci să fim din contră şi mai dependenţi de sistem…

Dacă badea Gheorghe din vârful muntelui ar avea acolo la stâna lui un generator energetic de mică putere pentru funcţionarea căruia nu ar trebui să coboare zilnic la „peco” să cumpere o benzină care-l costă cam tot atât cât ia el pe produsele lui în acea zi, acel bade Gheorghe ar deveni un om liber. Acel bade ar putea să beneficieze cu adevărat de banii câştigaţi din munca lui. Ar avea curent electric, apă curentă, etc., şi nu ar trebui să muncească ca un sclav ca să dea toţi banii pe facturi. Banii din munca lui ar fi folosiţi pentru a-şi vedea ţara, pentru a-şi plăti o asistenţă medicală de calitate, pentru a-şi cumpăra mâncare de calitate, pentru a-şi lucra corect pământul, pentru a se îmbrăca şi spăla, pentru tot ceea ce are nevoie un om normal, şi mai ales pentru propăşirea lui şi a familiei lui.

Şi toate astea în vârful muntelui, acolo departe de oraş. Noi… locuim la oraş, muncim, dacă mai avem un serviciu, 12 – 14

ore pe zi, ni se taie din salariu, şi când în sfârşit la finele lunii vedem banii în mână ne uităm lung după ei, căci până a doua zi după ce ne-am plătit facturile lunare nu-i mai avem. Şi noi cu ce ne mai luăm mâncare, cu ce ne mai îmbrăcăm, cu ce ne mai luăm un medicament, cu ce ne mai vizităm rudele ? Ce credeţi că interesează pe teniile care emit facturi, că noi nu mai avem bani după ce le-am dat lor tot salariul pe nişte facturi super-umflate ?...

Dacă dispozitivele pe care le descriu eu aici în aceste cărţi ar fi accesibile oricui, atunci aceste tenii din politică şi din regiile autonome s-ar uita lung după noi !...

Ca urmare e simplu. Prin însăşi gradul de exploatare sălbatică la care s-a ajuns noi, cei mulţi ducem un război. Un război de uzură. Ei continuă să ne jupoaie cu neruşinare, pe ultima sută de metri, în speranţa că vor reuşi să acapareze cât mai mult până ce mai suportăm…

Şi dacă continuăm să suportăm, este datorită faptului, că timid, dar perseverent, cei ca mine, care sunt din ce în ce mai mulţi pe întreg globul, au început să inoculeze în sufletul populaţiei speranţa unei viitoare desprinderi de aceşti paraziţi. Mulţi simt, mulţi ştiu, că aceste tenii vor fi eliminate într-un viitor destul de apropiat.

Nu vor fi eliminate brutal, ci pur şi simplu vor fi lăsate fără obiectul muncii…

Din ce în ce mai mulţi pe întreaga planetă plănuiesc mai mult sau mai puţin secret desprinderea de acest sistem global corupt şi criminal…


90

Aici se mai impune a mai spune câteva cuvinte despre generatoarele electrice. Am învăţat în liceu la orele de fizică că curentul electric este o mişcare ordonată de electroni, care mişcare apare într-un conductor sub influenţa unui câmp magnetic.

Iată cum lucrează un generator de curent alternativ şi unul de curent continuu.

Până în prezent, fizica clasică lua în considerare toate sistemele ca

fiind închise. Din această perspectivă se considera că această mişcare de electroni are loc prin deplasarea electronilor de valenţă de pe ultimele straturi electronice ale atomilor, de la un atom la celălalt instantaneu, pe toată lungimea conductorului, în cazul curentului electric continuu aceştia formând o ştafetă pe toată lungimea conductorului în bucla închisă de circuitul format din generator şi consumator, aşa cum se vede în imaginea de mai sus.

În cazul curentului alternativ, această mişcare este inversată periodic de fiecare dată când bobina se întoarce cu 180 de grade în câmpul magnetic.

Deci am învăţat noi la fizică că curentul alternativ este o mişcare instantanee de electroni de la un atom la celălalt, formând o ştafetă, în masa metalului conductor. De asemenea am învăţat că această mişcare se


91

manifestă doar la suprafaţa metalului, adică pe ultimul strat de atomi ai materialului. Bun. Am încercat să reprezint acest lucru astfel:

Se văd atomii cu nucleul format din neutroni şi protoni, reprezentaţi

în nuanţe de albastru şi roşu. Se văd mai multe straturi de electroni, cu verde, orbitând în jurul nucleului. Am reprezentat cu săgeţi încărcate cu electroni curentul electric. Se vede că acest curent se formează doar pe stratul de atomi de la suprafaţă.

Dar am mai reprezentat ceva. În jurul conductorului în imediata sa apropiere este reprezentat un alt curent electric prin săgeţi încărcate cu electroni galbeni. Ce înseamnă aceasta ?

Păi să vedem. Dacă admitem că curentul electric este o deplasare de electroni în masa metalului pe stratul său de suprafaţă, atunci de unde vine curentul electric care înconjoară liniile de înaltă tensiune ? Fizica clasică spune că curentul induce la rândul său câmp magnetic, şi ca urmare a acestuia în jurul conductorului apare un alt curent, format din purtători de sarcină ce se deplasează în mediul imediat înconjurător. Aceştia-s electronii galbeni din desen.

Ei bine. Din perspectiva fizicii clasice atât cât ni s-a predat nouă în şcoală totul e corect. Problemele apar atunci când avem de-a face cu generatoare care produc mai multă energie decât este consumată pentru producerea acestei energii… În situaţia unui circuit ( sistem ) închis cum l-am prezentat eu pe cel de deasupra, dacă consumatorul ar consuma mai multă energie decât produce generatorul, atunci logic ar fi ca în acesta să nu se mai întoarcă aceiaşi cantitate de electroni, şi ca urmare generatorul să nu mai producă curent electric şi chiar să înceteze să funcţioneze. Acest lucru


92

se întâmplă de fapt în realitate de fiecare dată când la bornele unui generator se cuplează un consumator mai mare. Generatorul respectiv se încălzeşte, şi se arde, sau se opreşte nu înainte însa ca curentul livrat de el să scadă puternic.

Asta se întâmplă spre exemplu cu aparatele de sudură. Ele sunt construite să livreze o tensiune de mers în gol de 50 – 100 V. În momentul în care însă noi formăm arcul electric şi sudăm tensiunea aceasta scade brusc până la valori cuprinse între 20 – 50 V funcţie de intensitatea necesară electrodului. Dar aparatul de sudură e făcut să funcţioneze în acest regim. Un generator electric normal, în asemenea situaţie intră în regim de suprasarcină, sau de scurt circuit şi se poate distruge.

Datorită acestor fapte, oamenii de ştiinţă nu au putut înţelege şi ca urmare nici accepta funcţionarea generatoarelor de energie liberă. În realitate, din perspectiva fizicii cuantice se pare că fenomenul producerii energiei electrice e mult mai complex decât ne învaţă pe noi fizica clasică. Un argument al faptului că lucrurile nu stau aşa, cum am învăţat la fizica de liceu, şi pentru care oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să se aplece spre studiul energiilor libere, este faptul că generatoarele de energie liberă pot livra fără să dea semne de oboseală, puteri de multe ori mai mari decât se presupune că ar trebui să suporte conductorii cu care sunt bobinate…

De fapt curentul electric deşi e într-adevăr o mişcare continuă sau alternativă de electroni, ce are loc instantaneu, ea nu este urmarea exclusivă a deplasării electronilor de la un atom la celălalt în masa metalului conductor, ci în momentul în care un generator electric este pornit, fenomenele care se întâmplă sunt mult mai complexe. În imediata apropiere a conductorului, indiferent că acesta este format de circuitul electric intern al generatorului sau circuitul extern aşa numit consumator, apare datorită mişcărilor purtătorilor de sarcină şi a câmpurilor magnetice o destabilizare a echilibrului natural al mediului imediat înconjurător, destabilizare care se cere echilibrată. Datorită acestei dezechilibrări, între purtătorul de sarcini din circuitul nostru şi mediul imediat înconjurător are loc un schimb de energie, care face pe de o parte ca în conductorii electrici să apară câmpuri induse de sensuri contrare, câmpuri care se combină cu cele directe în încercarea naturii de a restabili echilibrul… Fenomenele se complică dacă acest curent este unul pulsatoriu sau alternativ de frecvenţe înalte…

Dacă generatorul este bine gândit şi construit, el va fi capabil să colecteze energie din mediul înconjurător, mult mai multă decât se presupune că ar trebui să producă.

De aceea fenomenele care au loc în preajma oricărui generator electric sunt fenomene complexe, care sunt în strânsă legătură cu


93

proprietăţile microscopice ale materiei, cu frecvenţele de vibraţie ale materiei la nivel atomic, cu vitezele de revoluţie şi spin ale electronilor, etc., şi care abia acum încep să fie înţelese timid şi nesigur.

Dar asta nu înseamnă că noi nu putem produce energie dacă nu ştim exact ce fenomen are loc la nivelul electronilor, mezonilor, protonilor, tahionilor, sau mai ştiu eu cum se mai numesc toate acele mici particule subatomice.

De fapt nici nu avem nevoie să ştim asta. Şi nici nu ne trebuie pentru ca generatorul să funcţioneze. E suficient să gândim generatorul nostru din start ca un sistem deschis, care are pe undeva o legătură cu mediul înconjurător, şi mai ales să îl construim din această perspectivă.

Fizica clasică nu este anulată de fizica cuantică. Ele doar se completează. Fenomenele care au loc într-un generator electric de energie liberă, pot fi foarte bine explicate şi de fizica clasică, cu condiţia ca aceasta să renunţe să gândească sistemele ca fiind închise.

Cel mai concret exemplu este cel al generatoarelor electrice fără mişcare şi al transformatoarelor parametrice, a căror funcţionare este explicată de către fizica clasică prin adausul de putere a câmpului magnetic al transformatorului adus dintr-un magnet permanent…

Ce fenomene se petrec însă la nivel cuantic când în imediata apropiere a transformatorului se aduce un câmp magnetic mai puternic, e altă poveste şi nu ne mai priveşte pe noi. Pe noi ne interesează doar rezultatul… energia electrică cât mai ieftină…


94

Generator de curent continuu Vă amintiţi cei care aţi apucat vremurile dinainte de 1990 că pe

vremea aceea se găseau în alimentări nişte conserve de peşte la cutie metalică în formă triunghiulară cu colţurile rotunjite ?

Dacă nu vă mai amintiţi imaginaţi-vă. Imaginaţi-vă că aţi avea o asemenea cutiuţă care ar avea pe fiecare latură câte o mică priză care ar furniza, una 5 V, a doua 10 V a treia 15 V la puterea de 25, 50 şi 75W.

Şi mai încercaţi să vă imaginaţi că dacă aţi pune această cutie pe masă cu o faţă în jos aţi avea curent electric, iar dacă aţi întoarce-o pe faţa opusă nu aţi mai avea curent electric. Interesant, nu !?

Grupul generator pe care-l propun în continuare are multiple aplicaţii. Este conceput pentru a furniza tensiuni de sub 50 V şi poate fi construit în variante de la mică până la mare putere.

Astfel se poate construi ca alimentator pentru calculatoare portabile, televizoare, casetofoane, aparate de radio portabile, lămpi de iluminat, etc. caz în care ar putea furniza 25 – 75 W ( tensiuni de până la 15 V cu intensitate de 5 A ).

Poate fi la fel de bine construit să furnizeze curent pentru sudură, caz în care puterea lui ar fi foarte mare 2 – 4 Kw ( 50 V la 40 – 80 A )

Iată deci cum arată:


95

În funcţie de puterea preconizată acest grup de curent continuu va avea dimensiuni de la mărimea unei cutii de conserve ( cca. 10 – 15 cm. ) până la dimensiunea unui lighean.

Acum sfaturile de construcţie. Nu vă aşteptaţi să vă spun că faceţi bobinele de atât pe atât cm, cu atâtea spire şi altele de genul acesta. Nu merge aşa. Nu merge pentru simplul motiv că tensiunea indusă într-o bobină este dependentă de puterea câmpului magnetic. Ca atare eu nu am cum să calculez teoretic această tensiune, neştiind ce fel de magneţi veţi procura dumneavoastră. Pentru construcţia oricăruia din aceste dispozitive pe care le prezint în această carte şi pe care le-am prezentat în precedenta, va trebui dacă nu sunteţi lăcătuş şi nu aveţi cunoştinţe medii de electricitate şi electronică, să vă căutaţi printre rude, sau printre prieteni sau rudele prietenilor asemenea specialişti care să vă ajute cu partea teoretică şi practică de construcţie.

Eu ca inventator al acestor dispozitive nu vă pot da decât câteva sfaturi practice de ordin general.

Dar dacă aţi învăţat la orele de fizică din liceu, dacă aveţi pasiune la meşterit şi mai aveţi şi vreun vecin sau prieten electrician, electronist lăcătuş, veţi reuşi. Ce propun eu sunt dispozitive simple, care pot fi construite de oricine are talent tehnic…

Fireşte, dacă ai două mâini stângi şi ai mai fost şi vreun puturos în şcoală… alta-i situaţia…

Dar chiar şi atunci …. În fond, la ce-s buni prietenii !? Deci să analizăm desenul şi să înţelegem cum e construit acest

generator. Analizând desenul se pot trage două concluzii importante. Este un

motor – generator extrem de versatil, prin faptul că nu are pârghie de pornire, poate fi construit etanş la apă şi poate fi utilizat cu succes în imersiune. În acest caz nu va mai avea prize pentru alimentare ci un cablu bine etanşat.

Prin faptul că are trei bobine generatoare de curent poate genera o multitudine de tensiuni şi amperaje. Astfel la legarea serie a celor trei bobine poate furniza de la n până la n x 3 V sau la legarea în paralele va furniza n V cu intensitate de n la n x 3 A. fireşte că cele trei bobine pot fi legate şi în serie – paralel situaţie în care pot furniza atât tensiuni diferite cât şi intensităţi diferite.

Este construit după cum se vede pe structura unui motor magnetic simplu având 18 magneţi în rotor şi 14 magneţi împărţiţi în 4, 5 şi 5 pe stator.


96

Pentru generatorul de puteri mici se pot folosi următoarele tipuri de magneţi Φ x H : 6 x 8, 6 x 10, 6 x 12 sau 8 x 8, 8 x 10, 8 x 20, iar pentru variantele de putere se poate folosi 10 x 10, 10 x 20 sau 20 x 20

Motorul executat cu magneţii 8x20 dacă ar avea distanţa între stator şi rotor de 10 mm ar avea 112 Kg forţă adică aproximativ 500 Cai putere. Cel construit cu magneţii de 20 x 20 având aceiaşi distanţă între rotor şi stator ar ieşi de 280 Kg forţă adică cam 1500 cai putere.

Asta face ca cel puţin teoretic să se poată construi pe el un generator de curent de o putere impresionantă – cam 500 Kw. Practic nu e chiar aşa, dacă s-ar dimensiona bobinele să furnizeze puteri de până la 20 – 30 Kw tot nu ar fi eliminată complet această problemă. Pentru puterea de 30 Kw să spunem la 50V ar trebui ca curentul furnizat de bobine să fie de 1000 A. Acest curent s-ar împărţi egal pe cele trei bobine şi ar fi cam 333 A. ori o bobină care să asigure un asemenea curent ar trebui să fie făcută cu fir gros de 66 mm.

De aceea practic nu poate fi construit să furnizeze asemenea putere, chiar dacă motorul în sine ar funcţiona inducând acest curent, deşi nu o face căci trebuie să nu uităm de autoinducţie…. Dacă s-ar alege o tensiunea mai mare şi intensitatea mai mică, pentru aceiaşi putere situaţia ar rămâne neschimbată în sensul că am avea mai multe spire pe bobină dar bobina ar totaliza tot acelaşi volum de conductor.

Se poate însă construi pentru puterea de 3 – 4 Kw. În acest caz pentru 50 V ar trebui să avem intensitatea de 60 A împărţită egal pe cele trei bobine, ceea ce ar însemna ca bobinajul unei bobine să fie făcut cu conductor de 60 : 3 = 20A, 20 A : 5 A = 4 mm. ceea ce e perfect posibil.

Conductorul de cupru suportă liber 10 A pe 1mm diametru şi în bobinaj suportă 5 A pe 1mm diametru. Pentru siguranţele fuzibile un fir de liţă suportă 10 A. Reţineţi acest lucru, căci e foarte util în viaţă.

Deci am lămurit cam care sunt limitele superioare la care poate fi

construit acest generator. Acestea sunt utile în situaţia în care vrem să-l facem generator pentru curentul de sudură. Hai să discutăm un pic şi acest aspect. Electrozii de sudură normali lucrează în următoarele intervale de curenţi. Electrodul de 2 mm diametru sudează între 40 şi 60 A. electrozii de 2,5 mm. sudează la curenţi între 60 şi 90 A iar cei de 3,25 mm. între 110 şi 135 A. Sudura poate fi în curent alternativ sau în curent continuu.

Sudura în curent alternativ are următoarele caracteristici. Arcul electric se amorsează şi se menţine mai greu decât în curent continuu. Topitura, datorită schimbării polarităţii curentului electric fierbe. Deci acolo, sub electrod la temperatura aceea mare topitura clocoteşte. Veţi


97

spune că oricum fierbe datorită faptului că e topitură. Da. Dar în curent alternativ, datorită schimbării polarităţii curentului în acea topitură rămân bule microscopice de gaz prinse în metalul de adaos. Acestea slăbesc rezistenţa sudurii.

În plus la sudura în curent alternativ, consumul de energie electrică este mai mare. De obicei sudura la curent alternativ se face la tensiunea de lucru de 40 – 50 V şi sudura se desfăşoară în bune condiţiuni în intervalul de sus al curenţilor recomandaţi pentru electrodul respectiv. În cazul electrodului de 2,5 spre exemplu arcul electric se amorsează şi se menţine mai uşor la curenţi de peste 75 – 80 A. Asta înseamnă pentru acest exemplu 80 x 50 = 4000 W.

În curent continuu, arcul electric se amorsează şi se menţine mult mai uşor. Datorită inexistenţei schimbării de polaritate a curentului nu mai apare aşa zisul fenomen de fierbere al topiturii – adică nu mai rămân în masa materialului incluziuni microscopice gazoase, fapt ce duce la o rezistenţă mai mare a sudurii. Asta face ca sudura în curent continuu cu electrod de 2 să aibă aceiaşi rezistenţă cu cea în curent alternativ dar executată cu electrod de 2,5. Sudura în curent continuu are loc în condiţii normale mai degrabă pe intervalul de jos al curenţilor recomandaţi pentru un electrod anume. Ceea ce duce la economie de energie electrică. În cazul electrodului de 2,5 amorsarea şi menţinerea arcului electric are lor la tensiune de lucru de 20 – 25 V cu curentul de 60 – 70 A. Adică 1200 – 1750 W. Deci e clar că în curent continuu se sudează mult mai ieftin şi mai eficient.

Până mai acum câţiva ani singurele aparate de sudură care furnizau curent continuu erau convertizoarele de sudură, acele motoare ca nişte tulumbe pe două roţi care mergeau la turaţii mari făcând un mare zgomot.

Toate celelalte aparate de sudură erau transformatoare. Inclusiv colacul făcut artizanal prin cine ştie ce întreprindere care se mai găseşte în unele gospodării pe la ţară. Orice transformator lucrează şi furnizează curent alternativ. Chiar şi aparatele de sudură care se găsesc acum pe rafturile tuturor magazinelor de profil tehnic, cele care au pe panou o rozetă mare din plastic sunt tot transformatoare. Rozeta este cea care mişcă miezul mobil al acestui transformator reglând curentul de ieşire.

Transformatoarele de sudură sunt aparate electrice grele, de obicei au peste 10 kg. Există posibilitatea ca aceste transformatoare să fie transformate pentru a lucra în curent continuu prin montarea la ieşirea lor a unei punţi redresoare de mare putere. Această punte redresoare este cea pe care o învaţă orice copil la ora de fizică, cea făcută din 4 diode aşezate pe laturile unui romb. Pe o diagonală sunt alimentate cu curent alternativ, iar pe cealaltă se culege curentul continuu.


98

Problema este că diodele necesare trebuie să suporte curentul de amorsare al arcului electric, curent care este mai mare decât cel furnizat normal de aparat. Astfel dacă aparatul are curentul maxim de 150 A, didele de putere necesare punţii trebuie să suporte un curent măcar de 300 A. Asemenea diode sunt mari, şi de obicei scumpe. Dacă totuşi aveţi de unde procura asemenea diode trebuie să fie toate patru identice, iar puntea se va monta pe un radiator cât mai mare aflat în curentul de aer al ventilatorului aparatului de sudură…

De circa 10 ani au pătruns şi la noi aparatele de sudură moderne în curent continuu. Aceste sunt invertoare destinate sudării. Au o construcţie similară alimentatoarelor pentru calculatoare ( aşa numitele UPS-uri) sau a invertoarelor auto, cele care furnizează 230 V din priza de brichetă a autoturismului. Numai că invertoarele pentru sudură furnizează tensiune continuă de mers în gol de 80 V pornind de la curentul de reţea de 230V. Aceste invertoare sunt scumpe, de obicei de trei ori mai scumpe decât transformatoarele, dar au marele avantaj că sudura cu ele are calitate superioară şi se execută mai uşor şi cu un consum energetic mai mic, ceea ce nu e de neglijat într-o gospodărie particulară.

Iată în imaginea de mai jos un transformator de sudură în dreapta iar în stânga este un invertor. Este cel pe care-l utilizez eu. Deşi e mic, este suficient de bun pentru lucrările curente dintr-o gospodărie.

Din imagine nu se observă, dar transformatorul are dimensiunile de

gabarit de 405 x 265 x 280 mm. şi greutatea de 19 Kg. Este destinat sudurii cu electrozi de până la 2.5 mm. Furnizează curentul maxim de 120 A. Consumul general de energie este de 4 Kw.

Invertorul meu are dimensiunile de 240 x 110 x 180 şi greutatea de numai 3 Kg. Destinaţia lui e identică cu a celui din dreapta, adică electrozi


99

de 2,5 mm., furnizând un curent maxim de 80 A . Consumul energetic general, este de 1900 W.

Acum putem închide paranteza pentru a continua cu generatorul

nostru. Deci în caz că-l construim ca generator pentru sudură, am putea să-l dimensionăm pentru a furniza 50 V la maximum 90 A. pentru electrod de 2,5 mm. Asta însemnă că vom dimensiona bobinele pentru tensiune de 50 V, astfel. Prima va fi bobinată cu conductor de 10 mm – 4 fire de 2,5mm. (va furniza 50 V la 50 A) , a doua şi a treia se vor bobina cu conductor de 4 mm.(va furniza 50 V la 20 A). Pe două laturi se vor monta câte o priză pentru cablul. Pe a treia latură vor fi două prize, pentru cleşte şi electrod. Bobinele vor fi montate în paralel. Aici la prima priză va veni un capăt al tuturor bobinelor. Iar la a doua va veni doar al doilea capăt al bobinei de 50A. pe celelalte laturi se vor monta al doilea capăt al bobinei de 50A împreună cu una din cele de 20A iar la a treia priză se va monta al doilea capăt al tuturor bobinelor. Legăturile vor fi astfel:

După cum se observă statorul este prevăzut cu trei găuri şi are de

asemenea câte trei picioare găurite pe fiecare parte, în dreptul găurilor. Pot fi nişte ţevi din alamă lipite solid în el care vor face ca statorul să alunece pe cele trei axe. Se va construi pe un şasiu uşor care va permite fixarea echidistantă la 120 de grade de cerc a celor trei axe pe care alunecă statorul şi de asemenea va permite fixarea casetelor de rulment ale rotorului.

Miezurile bobinelor intră pe stator în locaşuri identice cu cele pentru magneţi. Neilustrat în imagine este faptul că pe fiecare miez al bobinelor în partea superioară este fixat un magnet cu polaritatea opusă polarităţii expuse a celorlalţi magneţi. După cum se vede în imagine avem toţi magneţii cu


100

albastru spre exterior. Magnetul fixat pe miezul bobinelor va fi fixat cu roşu spre miez.

Acum după cum v-am mai spus nu vă pot spune câte spire să bobinaţi pe bobine. Vă pot spune doar ce grosime trebuie să aibă conductorul de bobinat. Pentru 5 A trebuie să aibă 1mm diametru, pentru 10 A 2 mm. diametru, pentru 15 A, 3mm diametru şi aşa mai departe. De fapt am mai spus lucrul acesta, dar îl repet pentru a fi reţinut mai uşor.

Să presupunem că am construit motorul l-am montat pe un şasiu suficient de spaţios pentru a încăpea şi bobinele, dar acum cum dimensionăm bobinele. Iată cum. Bobinăm pe carcasa uneia din ele 10 sau 20 de spire de conductor. Apoi pornim motorul şi cu un aparat de măsură măsurăm tensiunea furnizată de cele 20 de spire. De aici e simplu. Prin regula de trei simplă vom afla câte spire ne trebuie pentru tensiunea pe care o dorim în bobină.

Să presupunem că vrem să obţinem un generator care să furnizeze maximum 15 V la 5 A curent care de obicei este folosit de calculatoarele portabile. Vom bobina deci toate trei bobinele cu conductor de 1mm. Şi fiecare din ele va furniza câte 5 V care înseriaţi vor furniza 15 volţi. Bobinăm cum am spus una din bobine cu 20 de spire şi după pornirea motorului constatăm că ne furnizează să zicem…0,75 V. Prin regula de trei simplă rezultă că pentru 5 volţi vor fi necesare (5 x 20)/0,75 = 133,333 spire. Desfacem cele 20 de spire şi bobinăm cu conductor de 1 mm cu un număr de 150 de spire. După ce am terminat, măsurăm şi aplicăm iar regula de trei simplă pentru a afla câte spire să eliminăm. Vom obţine astfel tensiunea de 5 volţi cu 5 amperi şi bobinăm şi celelalte două bobine identic. Putem acum să facem legăturile la cele trei prize fixate pe laturile carcasei. La prima vom pune doar o bobină, la a doua priză vom lega două bobine iar la a treia pe toate trei. Atenţie, înseriate nu în paralel. Pentru mai multă siguranţă iată cum:


101

Generator de curent continuu sau alternativ Este un generator asemănător cu cel dinainte, care în funcţie de cum

e construit furnizează curent continuu sau alternativ, Acest generator va porni şi va fi oprit la fel ca precedentul, doar statorul ( cu galben ) va fi în interior ci nu în exterior, va aluneca în interiorul rotorului şi motorul magnetic va porni, iar în repaos statorul va ieşi din spaţiul de acţiune al câmpului magnetic al rotorului, motorul oprindu-se. Iată-l, deci :

Din punct de vedere mecanic construcţia e la fel de simplă ca şi la

precedentul. Axul este solidar cu carcasa şi prezintă o pană. Pe ax alunecă statorul. El este împiedicat să se rotească prin pana respectivă. Rotorul e fixat pe rulment şi are două seturi de magneţi. Un set destinat punerii în mişcare al lui, montaţi radial tangent la circumferinţă, magneţi care sunt împărţiţi în trei secţiuni decalate cu o jumătate din diametrul unui magnet, în vederea creării stării de dezechilibru şi unei mişcări continue şi uniforme; şi un al doilea set de 16 magneţi aşezaţi în picioare cu polarităţile alternative în perechi de câte 2. Aceşti magneţi la rotaţia rotorului trec prin întrefierul bobinelor inducând curentul electric alternativ în ele.

Dacă aceşti magneţi sunt montaţi toţi cu aceiaşi polaritate spre una din feţele rotorului, curentul indus în bobine va fi unul continuu. De aceea am numit acest generator simplu doar generator cu motor magnetic. În funcţie de soluţia constructivă adoptată poate fi alternator sau dinam.

Acesta generator este la fel de versatil ca precedentul, fiind total închis, şi de asemenea bobinele lui putând fi legate în serie sau în paralele câte două sau patru sau opt. Pentru curent alternativ, bobinele sunt în fază


102

două câte două sau câte patru sau toate opt. La legarea câte două pot furniza patru tensiuni diferite, la legarea câte patru, două tensiuni iar toate opt, fireşte o singură tensiune. Există chiar posibilitatea de a fi legate separat câte una, (1, 1+2, 1+2+3, etc.) caz în care se pot obţine opt tensiuni diferite Pot fi de asemenea legate şi în paralel tot câte două, câte patru sau toate opt. Faţă de precedentul oferă mult mai multe posibilităţi de a jongla cu legăturile electrice, astfel că tensiunile scoase rămân la alegerea constructorului, şi a scopului pentru care va dori să utilizeze generatorul.

Se pretează pentru obţinerea atât de tensiuni cât şi de intensităţi mari. Poate fi construit să furnizeze şi curent alternativ de 220 V dar şi curent continuu până la aceiaşi valoare. Poate fi construit să aibă puteri de la sub 100 w până la puteri de mai mulţi kilovaţi. Şi totul este doar în funcţie de numărul spirelor din bobine, de grosimea lor şi de felul cum sunt legate bobinele.

Este ideal pentru utilizarea în zone pustii, în scopul alimentări cu energie electrică a unei case.

Ca o exemplificare: dacă se bobinează bobinele lui cu conductor de 8 mm şi se dimensionează numărul de spire pentru 30 V la legarea lor în serie se obţine 240V la 40 A, adică o putere de 9,6 KW. Problema pe care nu ştiu acum să v-o clarific ar fi frecvenţa curentului, aceasta depinzând de viteza lui de rotaţie… Atenţie în această situaţie la felul cum se leagă în serie, căci trebuie împerecheate câte două ieşirea uneia cu intrarea celeilalte, altfel curentul indus în ele se va anula prin defazare.

Motorul asigură categoric o frecvenţă mai mare de 50 Hz, lucru care va fi rezolvat fie prin frânarea lui, fie prin reaşezarea magneţilor în altă configuraţie ( spre exemplu câte patru sau opt consecutiv cu aceiaşi polaritate) sau modificarea bobinelor în ce priveşte numărul de spire şi felul cum sunt legate.

Oricum ar fi merită construit, deoarece frecvenţa curentului nu e o problemă imposibil de rezolvat.

Şi, a ! Era să uit ! Şi acest generator poate fi utilizat pentru

producerea de curent continuu de mare intensitate necesar sudurii. Ba chiar este mai indicat, pentru că are mai multe bobine generatoare. Pentru a-l face aparat de sudură procedăm la aşezarea tuturor celor 16 magneţi inductori în aceiaşi poziţie, în vederea obţinerii curentului continuu. Apoi bobinăm toate bobinele pentru obţinerea tensiunii de 50 de volţi. Iar intensitatea curentului se repartizează în felul următor: prima bobină se bobinează cu cablu de 12 mm. ( cred că am mai specificat: când avem din calcule cabluri atât de groase, se pot folosi cabluri mai subţiri puse în paralel. Spre exemplu pentru


103

12 mm. se poate bobina cu trei fire de câte 4 mm. sau cu 6 fire de câte 2mm.). Astfel aceasta va furniza 60 A. A cincia bobină se bobinează cu cablu de 6 mm. astfel că aceasta va furniza 30 A iar toate celelalte se vor bobina cu cablu de 2 mm. care va face ca ele să furnizeze 10 A.

Se vor lega în paralel astfel ca la un cap să avem una iar la celălalt pe toate, în modul descris anterior la pagina 96. Vor fi 9 prize unifilare câte una pentru fiecare bobină plus priza de minus. Se găsesc în magazinele tehnice gen „Praktiker” prize unifilare pentru aparate de sudură precum şi mufe pentru cabluri. Iată în stânga o asemenea priză – e prevăzută pe interior cu şurub cu două piuliţe pentru fixarea ei pe carcasă precum şi a papucului de la capătul cablului venit de la bobină:

Prizele au o cătare şi un filet interior, în care mufa – în dreapta

imaginii – intră şi prin răsucire se blochează. Se vor folosi astfel de prize şi mufle pentru ambele aparate atât acesta cât şi precedentul, întru-cât la sudare în curent continuu, unii electrozi se pun la minus iar alţii la plus. Asta creează necesitatea de a putea fi interschimbate cablul de electrod cu cel de masa şi de asemenea în cazul nostru se poate schimba uşor cablul de la o priză la cealaltă în vederea modificării curentului de sudură….

Intensităţile pe care le vor furniza aparatul vor fi: 60 A, 70 A, 80 A, 90 A, 120 A, 130 A, 140 A şi 150 A. Aceste prize se pot monta circular pe lateral, între bobine. Puterea maximă pe care o va furniza ca aparat de sudură va fi deci de 60 x 150 adică 9000 W.

Se va putea suda cu el folosindu-se electrozi normali supertit, sau bazici de 2,5 mm. şi 3,25 mm. şi 4 mm., inox de 2,5 mm.,3,25 mm., 4 mm., şi 5 mm., precum şi aluminiu 2,5 mm., 3,25 mm. şi 4 mm.


104

Grup generator cu alternator de 220 V Acesta-i un grup generator care foloseşte un alternator din comerţ pe

post de generator, alternator care este fixat în spaţiul interior lăsat liber de stator. Iată:

Dacă analizăm imaginea observăm că avem de-a face cu un motor

magnetic compus, deci mai puternic. Axul prezintă însă, nişte ciudăţenii. Într-un cap al lui, cel dinspre alternator, se vede ceva ca nişte dinţi şi un arc, iar în celălalt cap se vede o tijă terminată cu o bilă. Este de fapt un ambreiaj tip rac făcut din ţeavă, practic din însăşi axul motorului magnetic. Iată-l:

Acest ambreiaj, pe care iniţial l-am conceput pentru motoarele magnetice destinate motorizării bicicletelor şi altor tipuri de autovehicule uşoare, este compus practic din două ţevi care intră una în cealaltă, dintr-o


105

tijă terminată cu o bilă de rulment care e solidară cu partea scurtă axului, şi un arc. La o analiză atentă a desenului se poate înţelege uşor atât modul de construcţie cât şi cel de funcţionare. În momentul în care se apasă cu o pârghie pe bila din capătul tijei, capătul mic al axului prevăzut cu dinţi, şi pe care se află pinionul se decuplează de restul axului., permiţând pornirea uşoară a motorului Când se eliberează pârghia dinţii de pe cele două ţevi cuplează transmiţând mişcarea.

Am adoptat această soluţie datorită compactităţii, simplităţii constructive, şi fiabilităţii. În cazul nostru concret, se debreiază, se porneşte motorul magnetic prin aducerea statorului deasupra rotorului, ( nu am mai figurat pârghie de mişcare a acestuia, precum nici cea de debreiere ) şi după ce motorul magnetic atinge turaţia de lucru, se ambreiază permiţând pornirea alternatorului.

Acest grup electrogen este unul compact, mult mai compact decât caricaturile scumpe, cu motoare cu ardere internă din magazinele tehnice, şi… fireşte nu consumă benzină. Motorul magnetic se va construi cel puţin de două ori mai puternic decât puterea maximă livrată de alternatorul folosit, deoarece fiind grup electrogen este destinat a fi folosit cu un factor de utilizare de 100%.

Ne va furniza curent electric pentru întreaga casă, dacă alternatorul va fi de 5 – 10 Kw, timp de mulţi, mulţi ani – practic va exista „riscul” să-l lăsăm moştenire urmaşilor. Singura problemă pe care o vom avea cu el va fi uzura mecanică a rulmenţilor şi a celorlalte piese în mişcare. De aceea, o recomandare în cazul tuturor grupurilor generatoare independente destinate furnizării energiei electrice pentru utilizare permanentă este ca imobilul respectiv să fie dotat cu două grupuri generatoare identice. Astfel în caz de defecţiune al unuia din ele, va fi pus în funcţiune al doilea, până la remedierea defecţiunii.


106

Lumina Copil fiind, într-una din incursiunile pe care le-am făcut în podul

casei bunicilor am descoperit ceva nemaivăzut ! Era o lanternă metalică. Era foarte veche… şi era ciudată. Nu semăna cu nici una din lanternele pe care le văzusem până atunci. Avea un far rotund, cu bec, era dreptunghiulară şi pe una din laturi avea un fel de mâner care intra şi ieşea din ea punând în mişcare în interior un mecanism care o făcea să lumineze…

Descoperisem o lanternă nemţească cu dinam, din timpul celui de-al doilea război mondial….

Fireşte că bunicul nu mi-a dat-o şi am rămas toată copilăria şi o bună parte din adolescenţă cu nostalgia acelei descoperiri.

Asta cu atât mai mult cu cât la câţiva ani după descoperirea din pod, mergând împreună cu un văr la unul din unchii noştri care locuia la Râşnov, aveam să ne aducem aminte de lanterna magică într-o situaţie nu tocmai fericită. Am hotărât amândoi să mergem să vizităm peştera Râşnoavei, şi am plecat într-o frumoasă dimineaţă de vară, echipaţi fiecare cu câte o lanternă cu bateriile cam vechi, spre munţii din apropiere.

Am pătruns cu chiu cu vai în peşteră folosindu-ne de o frânghie luată din podul unchiului, şi am început la fel ca Cireşarii marea aventură a explorării peşterii.

Numai că aventura noastră a cam început să dea semne de ofilire, în momentul în care una din lanterne, după ce a mai pâlpâit anemic de vreo două ori, a refuzat categoric să se mai aprindă. Eram deja în adâncurile întunecate de vreo câteva ore, şi am hotărât să ne grăbim spre ieşire, căci şi cea de-a doua lanternă abia de mai lumina. Numai că drumul spre ieşirea a fost mai lung decât ne închipuiam noi că va fi şi la un moment dat am rămas complet pe întuneric…

Din fericire pentru noi, nu a trebuit să orbecăim pre mult pe culoare, căci ieşirea nu era prea departe.

Atunci, prin întuneric i-am povestit vărului meu de lanterna minunată din podul bunicului.

Nu ştim ce s-a întâmplat cu acea lanternă, căci nici eu nici vărul meu nu am mai găsit-o vreodată prin casa bunicului.

Abia la câţiva ani după 1990 aveam să găsesc printre numeroasele exponate aduse de conaţionalii noştri de peste Prut, o lanternă asemănătoare. Era din plastic, cu far cu bec cu incandescenţă şi cu mânerul de acţionare al dinamului din aluminiu. Nu o mai am. Am dăruit-o cuiva.


107

Am însă una chinezească, mai mică, mai modernă construită pe acelaşi principiu, dar având în far LED-uri.

Lanterna „muncă şi lumină” cum am denumit-o, este, credeam eu până acum, un accesoriu indispensabil cuiva care se aventurează în tenebrele pământului… ca fiind soluţia salvatoare dacă rămâi total pe întuneric.

Această lanternă pentru a lumina mulţumitor necesită un efort susţinut de pompare. Palma oboseşte însă rapid să tot strângă şi să elibereze pârghia de acţionare a dinamului.

Mai târziu, peste ani am citi undeva într-o carte despre alte minunăţii

luminoase. Era o carte despre explorarea unor ţinuturi sălbatice din junglă, şi acolo, autorul povestea despre nişte stâlpi situaţi în vatra satului sălbaticilor din junglă. Aceşti stâlpi purtau un glob care lumina singur fără a fi alimentat cu energie electrică, întreg satul. Şi acest fapt se întâmpla de multe, multe generaţii.

Acei stâlpi, scria acolo au fost distruşi în timpul războiului. Atunci mi-am amintit de lanterna bunicului şi am gândit că de fapt

aceşti sori artificiali din junglă erau cu adevărat o minune. Ce păcat că a rămas şi va rămâne un mister felul cum erau construiţi

şi funcţionau… Peste nişte alţi ani aveam să citesc într-o altă carte despre o

descoperire arheologică făcută pe teritoriul Chinei. Acolo a fost descoperit, mormântul unei prinţese, a unui prinţ… nu-mi mai amintesc ce era. Îmi amintesc doar ceea ce s-a găsit în mormânt alături de mumia respectivă…

O lanternă electrică magică, care în momentul în care a fost deschis mormântul, încă mai lumina. Acea lanternă a dispărut. A fost distrusă, a fost furată ? Cine mai poate oare şti ?

Iar mai de curând am citi că prin secolul XV s-a descoperit mormântul fetei lui Cicero împăratul roman, care era perfect conservată într-un balsam special şi avea la picioare o lampă, a cărei flacără încă ardea după un mileniu jumătate.

Geniul distructiv al omului e mare !....


108

Veioza Veioza, nu veioză, pentru că ea e unica. Este magică. O iei de pe

masă şi o pui pe scaun, o iei de pe scaun şi o pui lângă tine, în apropierea cărţii pe care o citeşti. Şi apoi te ridici şi o iei cu tine în cămară pentru a avea lumina în timp ce cauţi. Şi când nu-ţi mai trebuie lumină o pui ca pe un borcan cu gura în jos şi gata… nu mai e lumină. Apoi, când te trezeşti însetat, doar întinzi o mână nesigură spre masă şi o întorci invers. Şi… FIAT LUX ! Totul fără nici un cablu de alimentare sau întrerupător.

E suficient de mică pentru a nu te deranja oriunde ai aşeza-o, dar este suficient de puternică pentru a-ţi lumina foarte bine cartea pe care o citeşti:

Este concepută ingenios pornind de la oricare din cele două

generatoare precedente, care pornesc şi se opresc prin întoarcere de pe o faţă pe alta. Acestea se constituie în soclul veiozei. Dacă se va folosi primul generator, cel cu trei bobine se va dota lanterna cu un fasung de bec de far auto. Deci generatorul produce 12 volţi. Dar la o putere suficient de mare pentru a putea fi alimentat orice bec, oricât de puternic. Are o putere de 200


109

W. Se vor utiliza pentru construcţia motorului magnetic 35 de magneţi de 5 x 10 mm. iar bobinele vor fi bobinate fie cu sârmă de 3 mm. – 15 A şi tensiunea de 4 V – fiind înseriate, fie cu sârmă de 1mm – 5 A şi tensiunea de 12 V fiind legate în paralel.

În situaţia în care se optează pentru varianta a doua de generator se

va construi pentru a da curent alternativ de 220 V la o frecvenţă cât mai apropiată de 50 Hz, la intensitatea de 1 A şi se va monta fasung de bec normal. Urmând ca bobinele să furnizeze fiecare 28 V bobinate fiind cu sârmă de 0,7 mm. Se vor lega toate în serie, având grijă cum sunt legate pentru a nu anula curenţii în perechi prin antifază. Astfel construită va putea fi dotată cu becuri normale de destinate utilizării cu tensiunea de reţea.

Magneţii utilizaţi la construcţia generatorului ei vor fi mici de 5 x 10 mm. sau 6 x 12 iar motorul magnetic va fi construit tot cu 35 de magneţi. Cei 16 magneţi inductori vor fi tot de 5 x 10 sau 6 x 12 mm.

Astfel construită veioza va lumina frumos când va fi aşezată în

poziţie normală şi se va stinge când va fi pusă cu gura în jos.


110

Lanternă Acum nu voi spune decât că această lanternă pe care o prezint acum

este o modificare a unei lanterne chinezeşti, extrem de puternice, cu leduri. Lanterna cu pricina are 8 leduri şi farul ei este astfel conceput încât

trimite un fascicul foarte concentrat de lumină puternică la mare distanţă. Iat-o:

Lanterna aceasta are în interior un mic transformator şi o punte

redresoare precum şi un acumulator de 6 V şi este dotată cu cablu de alimentare pentru a fi încărcată de la reţea. Marele ei păcat este că acumulatorul are o calitate îndoielnică şi cedează destul de repede.

Ca urmare propun tăierea ei cu atenţie după dunga verde, eliminarea transformatorului, a punţii redresoare, a cablului de alimentare şi a acumulatorului şi montarea prin lipire, în spaţiul astfel câştigat a generatorului de curent continuu cu trei bobine. Generatorul îl prevedem însă cu o pârghie de pornire – oprire care să deplaseze şi să fixeze ferm statorul în cele două poziţii, asta fireşte pentru că lanterna este destinată a funcţiona într-o multitudine de poziţii.

Bobinele generatorului se vor bobina pentru a furniza la ieşire 6 V. cu fir de 0,5 mm.

Astfel vom avea o lanternă care va funcţiona oriunde, oricând, oricât vom avea nevoie s-o folosim.


111

În bucătărie Acum nu foarte mulţi ani bunicii noştri frământau aluatul, înainte de

a-l băga în cuptor, cu mâna. Pâinea aceea era una binecuvântată, era pâinea făcută de bunica… sau de mama. Era pâine făcută cu iubire.

În copilăria mea, undeva în curtea bunicului era o moară de porumb manuală… Era aceea o minune pentru copilul ce eram… Zilnic venea câte cineva la poartă, care cu o găleată de porumb, care cu o plasă, care cu un sac întreg….

Şi îl văd parcă şi acum pe bunicul cum punea porumbul câte un pumn

în gaura conică din piatră şi apoi punea mâna pe băţul cu vârf de metal şi începea să învârtă la piatra rotundă şi grea…


112

Şi mi-amintesc cât de fascinat priveam firişorul de aur al mălaiului ieşind de sub piatră…

Era mălai obţinut prin muncă şi iubire…. Morile mari au existat aproape dintotdeauna, Morile de vânt şi cele

acţionate de forţa apei, au existat de sute de ani în satele noastre, şi de pe alte meleaguri, producând mălai şi făină pentru întreaga comunitate locală.

Prin moara cu făcaie ( linguri ) cea care se vede în partea stângă,

ţăranul a fost precursorul inventării turbinei Pelton… Oare inginerul american Lester Allen Pelton înainte de a inventa turbina care-i poartă numele nu cumva a văzut morile cu făcaie de prin vreun sat românesc ?

Acum mălaiul şi făina se obţin la mori uriaşe, acţionate de motoare electrice imense, cu mare zgomot şi cu mare grabă. Orice morar actualmente ştie că nu e bine să lase moara să lucreze în gol. Motoarele de zeci de kilowaţi nu-ţi permit să le foloseşti în gol. Diferenţa între profit şi faliment pentru orice morar stă în minute şi secunde…

Şi chiar dacă obţii preţioasa pulbere în propria ta curte, tot cu consum mare de energie o obţii…

Morile manuale – cum era cea a bunicului meu, sunt acum piese de muzeu, dar există şi mori manuale sau electrice mai moderne, de mică capacitate :


113

Acum pâinea se face în cantităţi industriale, frământat fiind aluatul cu conţinut dubios, în malaxoare strălucitoare de metal…

Tot ce ne înconjoară acum într-o bucătărie modernă are un motor

electric. Un blender, un storcător de fructe, un mixer sau o râşniţă de cafea au

motor de 300 – 400 W. Şi sunt rentabile doar pentru că prin însăşi modul lor de utilizare nu funcţionează mai mult de câteva zeci de secunde. Dar sunt multe. Sunt o sumedenie de motoare în bucătăriile moderne şi o parte din curentul electric consumat lunar cade în responsabilitatea lor.

Mori pentru cereale Morile sunt maşini destinate măcinării grosiere sau fine a boabelor de

cereale în vederea obţinerii mălaiului şi a făinii pentru uz zootehnic sau alimentar uman.

Morile pentru uz zootehnic sunt în general mori de uruială. Şi au

randament şi consum energetic mai mic. Cele pentru obţinerea mălaiului şi făinii de uz alimentar sunt mori mai performante care macină mai curat şi mai fin. Sunt mai multe tipuri constructive de mori, iar cele mai întâlnite sunt cele cu valţuri, cele cu ciocănele şi cele cu cuţite.

Morile cu cuţite sunt un fel de râşniţe de cafea de dimensiuni mari.


114

Morile cu valţuri, după cum le spune numele sunt mori care au valţuri fie cilindrice, fie discoidale, care au pe suprafaţa lor diferite caneluri. Aceste valţuri se rotesc frecându-se unele de altele sub presiunea unor şuruburi, sau unor arcuri, şi zdrobesc boabele pe care le prind între ele.

Morile cu ciocănele sunt mori care au ca organe active nişte discuri pe marginea cărora sunt mişte piese dreptunghiulare, prinse la unul din capete, care se rotesc liber. Aceste piese poartă numele de ciocănele. Rotaţia discului purtător al ciocănelelor dă prin forţa centrifugă impuls foarte mare acestor ciocănele, astfel încât acestea lovesc puternic boabele spărgându-le.

Indiferent de ce tip ar fi o moară, ea este un mare consumator de

energie, căci forţele implicate în zdrobirea şi mărunţirea până la consistenţa făinii a boabelor dure de cereale, sunt foarte mari.

De aceea toate morile, fără excepţie, indiferent că sunt industriale sau gospodăreşti sunt acţionate de motoare foarte puternice, motoare cu puteri de la 2 – 3 Kw până la zeci de kilowaţi.

Fireşte se pot construi mori, în special cele cu valţuri care să poată fi acţionate de motoare mai mici, dar atunci măcinarea cerealelor respective ar deveni la fel de eficientă precum măcinarea în mori manuale.

Necesitatea măcinării în timp scurt a unor cantităţi mari este cea ce impune construcţia morilor la asemenea puteri.

Motoarele acestor mori ( săgeţile din imagine ) pot fi înlocuite fără

excepţie cu motoare magnetice, dimensionate fireşte după necesităţile morii respective.


115

Râşniţa de cafea şi altele asemenea Râşniţa de cafea, în principiu este un dispozitiv extrem de simplu.

Este compusă dintr-un motor electric al cărui ax pătrunde într-un vas metalic de formă semisferică sau aproximativ semisferică, Pe capătul acestui ax sunt fixate două cuţite, asemănătoare palelor unei elice, cuţite puţin curbate şi foarte ascuţite. Boabele de cafea aşezate în vasul semisferic au tendinţa datorită formei acestui vas şi a gravitaţiei, să se adune în partea de jos a vasului.

În momentul în care vasul fiind plin cu boabe de cafea, motorul porneşte, cuţitele în formă de elice mărunţesc boabele până le aduc la starea de pulbere, acestea venind singure în calea cuţitului aşa cum am spus datorită gravitaţiei şi formei vasului.

Alte maşinării asemănătoare sunt mixerul tocător, care lucrează pe exact acelaşi principiu, având doar dimensiuni mai mari, şi de asemenea blenderul.

Diferenţa între toate acestea constă doar în dimensiunile şi puterea motoarelor şi formele cuţitelor.

Pe acelaşi principiu al antrenării unui cuţit în formă de elice funcţionează şi cunoscutul mixer portabil care are forma unei tije ce se termină în într-o semisferă cu decupări eliptice, semisferă în care se află un cuţit identic cu cel de la râşniţa de cafea. Acest mixer e folosit prin introducerea lui în vasul cu alimente de amestecat.

Tot pe acelaşi principiu lucrează şi aşa numitul robot de bucătărie constituit dintr-un vas mare din sticlă sau plastic transparent, care are montat în capac o manivelă cu nişte roţi dinţate ce acţionează un ax central cu mai multe cuţite tot în formă de elice. Acest robot este acţionat manual prin manivelă, viteza de rotaţie a cuţitelor de tăiere creste datorită roţilor dinţate. E destinat tocării legumelor în vederea folosirii lor la supe.

Mixerul amestecător sau telul electric funcţionează tot cu un motor electric care prin intermediul unui angrenaj dinţat roteşte în contrasens cele două teluri.

Toate acestea pot fi acţionate mecanic cu ajutorul unui motor magnetic.

Datorită faptului că motoarele magnetice pot fi construite la aceleaşi dimensiuni, ca cele electrice dar pot avea puteri mai mari, se recomandă înlocuirea motoarelor acestor dispozitive de bucătărie cu motoare magnetice. Astfel pe lângă economia de curent electric vor deveni independente, putând fi folosite şi în locuri unde nu avem curent electric.


116

Maşina de tocat carne Maşina manuală de tocat carne este un instrument foarte vechi făcând

parte din zestrea tehnică a întregii umanităţi. În copilărie îmi plăcea să dau la manivela acestei maşini.

Dar atunci când gospodina are de pregătit mai multe preparate cu carne tocată, cum este spre exemplu perioada sărbătorilor de iarnă la tăierea porcului, această activitate nu mai este chiar o plăcere, căci devine obositor. Atunci se toacă carne pentru o sumedenie de preparate cum ar fi sarmale, chiftele, cârnaţi, caltaboş, drob şi altele…

Atunci orice gospodină şi-ar dori ca maşina ei de tocat să funcţioneze singură. Modernitatea a adus în bucătăriile noastre şi maşinile de tocat electrice. Dar ele fie sunt prea scumpe pentru buzunarul ţăranului român, fie fiind făcute pe meleaguri unde a toca carne înseamnă a face o farfurie de chiftele, acestea nu rezistă la munca presupusă de porcul românesc şi capotează repede, fie mecanic fie electric.

Dar maşina noastră veche din fontă sau din aliaje de magneziu, poate fi foarte simplu făcută să meargă singură.

După cum se vede îi sudăm maşinii un suport pe care se va monta un

motor magnetic cu fulie, la maşină montăm o fulie cam de 10 ori mai mare şi asta-i tot. Sau în situaţia în care nu putem suda un suport pe maşină, putem să montăm maşina pe o măsuţă special destinată ei şi alături să montăm motorul magnetic.


117

Maşina pentru vată de zahăr Acum câţiva ani discutând cu un amic, acestuia îi intrase-n cap că

s-ar îmbogăţi dacă ar pleca la mare cu o maşină de făcut vată de zahăr. De geaba am încercat atunci să-i explic că numai autorizaţia de a

umbla cu fierătania pe plajă şi benzina necesară grupului generator care să rotească tulumba metalică şi să încingă rezistenţa electrică a încălzitorului ( dacă maşina ar fi electrică integral, precum şi butelia pentru încălzitorul ei dacă ar fi avut încălzitor cu flacără, ar fi costat mai mult decât i-ar fi dat lui „dezbrăcaţii de pe nisip”.

Pentru cine nu ştie, o maşină pentru vată de zahăr este compusă dintr-un recipient tronconic din tablă, ca un lighean cu baza mică la fund. Acest vas metalic este rotit cu viteză mare de către un motor electric. În centrul lui este o rezistenţă electrică sau un încălzitor cu flacără sub o ciupercă metalică, care încălzeşte zahărul pentru a-l topi .

Zahărul pus în vas, după topire, este aruncat de forţa centrifugă pe pereţi unde se răceşte în fuioare de vată. Aceasta este culeasă pe un băţ şi este deliciul copiilor.

Această maşină este un mare consumator de energie electrică şi termică,atât datorită motorului cât mai ales rezistenţei electrice sau a arzătorului.

Abia construirea unei asemenea maşini cu ajutorul unuia din grupurile generatoare descris la paginile 86 şi 93 ar putea face ca aceasta să devină rentabilă.

Pe rotor se fixează ligheanul metalic, iar bobinele se dimensionează pentru o putere de 1,5 – 2 Kw necesară pentru rezistenţa electrică.


118

În atelier Orice meşter ştie că în munca bine făcută, 50 % este meritul unei

scule bune şi doar restul reprezintă îndemânarea şi experienţa lui. De asemenea orice meşter îşi doreşte să aibă cât mai multe şi mai

bune scule cu care să poată să lucreze mai uşor şi mai repede. Pe de altă parte în anii aceştia de sărăcie apăsătoare care coboară din

ce în ce mai rea peste tot mai mulţi dintre noi, oricine şi-ar dori să aibă nişte scule care să consume cât mai puţină energie electrică.

În general maşinile unelte pentru uz gospodăresc şi mici ateliere, consumă mai multă energie decât cele pentru bucătărie, lucru normal dat fiind faptul că sunt destinate prelucrării lemnului sau metalelor.

Sunt fireşte o serie de maşini unelte mici pentru care dotarea cu motor magnetic constituie o problemă. Exemplu în acest sens ar fi maşinile de găurit manuale cu viteză variabilă, polizoarele unghiulare mici care au viteză de rotaţie extrem de mare şi de asemenea maşinile de găurit cu percuţie. Motoarele magnetice pentru a avea viteze foarte mari trebuie construite cu distanţa dintre stator şi rotor de ordinul a 5 – 10 % din înălţimea magneţilor componenţi. Cu cât distanţa aceasta este mai mică cu atât forţa de respingere dintre stator şi rotor e mai mare şi ca urmare impulsul motorului este mai mare ducând la viteze de rotaţie mai mari. Din păcate pentru a construi un motor magnetic cu distanţe atât de mici între rotor şi stator este nevoie ca atât discurile rotorului cât şi statorul să fie prelucrate pe strunguri de precizie, lucru care nu stă la îndemâna oricui.

Am spus de asemenea că rotopercutoarele fac şi ele parte dintre maşinile unelte care nu pot fi dotate cu motoare magnetic, asta datorită şocurilor ce se transmit în întregul corp al uneltei atunci când lucrează. Ştim că magneţii se demagnetizează la temperaturi ridicate şi la şocuri.

Voi începe prezentările din acest capitol cu o maşină prezentă în

multe gospodării şi care face trecerea de la atelierul casnic al gospodinei, la cel mecanic al gospodarului. Deci iată….


119

Maşina de cusut Prima maşină de cusut ar fi fost brevetată prin 1790 de către

inventatorul britanic numit Thomas Saint. Maşina lui era destinată coaserii pielii şi a velelor sau a altor ţesături groase şi grele. Utiliza un singur fir şi crea o cusătură în formă de lanţ. Nu folosea ac ci un mecanism al maşinii dădea găurile cu o sulă, după care alt mecanism trecea firul prin găurile făcute, şi închidea cusătura. Maşina aceasta nu a evoluat faţă de brevetul original.

Prima maşină de cusut cu adevărat practică a fost inventată de croitorul francez Barthélemy Thimonnier, în 1829. Maşina lui folosea un ac în formă de croşetă care intra intr-un sens cu ajutorul unei pedale şi revenea tras de un resort. Crea de asemenea cusături simple.

Trei americani au fost cei care au contribuit la apariţia maşinii de cusut moderne cu suveică şi ac oscilant, anume în 1834 Walter Hunt, urmat la 1846 de Elias Howe; şi cam în acelaşi timp Isaac Merrit Singer, brevetează o maşină asemănătoare cu a celorlalţi doi.

O importantă îmbunătăţire o aduce în 1850 Allen Benjamin Wilson prin adăugarea unui mosor rotativ şi a unui mecanism de avans al materialului încorporat maşinii inventate de el.

Piciorul presor, mecanismul cu arc pentru tensionarea firului şi al materialului au fost adăugate de Singer după brevetarea primei sale maşini.

Imaginea aceasta, oricât v-ar părea de ciudat reprezintă două maşini

de cusut. Una este cunoscuta maşină Singer, iar cealaltă este o maşină ţărănească din lemn destinată coaserii pielii şi harnaşamentelor.


120

Nu ştiu să vă spun dacă această maşină din lemn seamănă cu prima maşină de cusut a lui Thomas Saint, dar bănuiesc că nu e prea departe de aceea. Maşina de cusut cu pedală, cumpărată odată demult de bunici şi de părinţi, poate fi foarte bine motorizată cu ajutorul unui motor magnetic.

Pentru aceasta se demontează biela care leagă fulia mare de pedală,

se va construi un mic suport basculant prins cu ajutorul unei balamale. Pe capătul suportului, ( cu verde ) se fixează motorul magnetic, care are pe ax o roată din cauciuc. Această roată de cauciuc trebuie să se aşeze pe roata volantă a maşinii de cusut. Suportul va avea atât sub motor cât şi pe acesta sau în imediata lui apropiere cate un cârlig ( gaură, ochet – cum vreţi să-l numiţi ) de unde se vor lega două sfori rezistente. Una – cea cu albastru, se va trece spre spatele mesei, peste un scripete şi va avea atârnată de ea o greutate cu puţin mai mare decât cea a motorului magnetic. Suportul nu trebuie să basculeze spre spate decât atât cât să nu mai atingă volanta maşinii de cusut, deci i se va pune un limitator de mişcare.

Cealaltă sfoară, cu roşu, prinsă de dedesubt se va trece tot peste o roată de scripete situată spre faţa mesei imediat sub tăbliei se va lega de partea din spate a pedalei maşinii de cusut.

Astfel după ce pornim motorul magnetic de la pârghia lui de pornire, în momentul în care apăsăm pe pedală, roata de cauciuc a motorului cuprează pe volanta maşinii de cusut. Când ridicăm pedala, slăbind apăsarea ei, motorul se ridică tras spre spate de greutate, şi maşina de cusut se opreşte. După terminarea lucrului, acţionăm pârghia de oprirea a motorului magnetic pentru a scoate statorul în lateral.

Simplu, practic, şi fără efort fizic sau consum de curent electric.


121

Polizorul Polizoarele unghiulare manuale, aşa numitele flexuri, cum am mai

spus, sunt acţionate de motoare electrice puternice şi de mare viteză de rotaţia. Spre exemplu, polizoarele mari cu pânză de 180 – 230 mm diametru, au viteze de rotaţie de 6000 – 7000 rotaţii pe minut. Polizoarele mici cu pânza de 115 -125 mm. au viteze de 11 000 – 12 000 rotaţii pe minut.

Polizoarele acestea pot fi motorizate cu motor magnetic compus din

minim 3 secţiuni, cu condiţia ca acesta să fie construit cu toleranţe extrem de mici şi mai ales cu cei mai puternici magneţi din serie. Ce vreau să spun aici. Dacă din diametrul calculat al rotorului rezultă că se pot folosi magneţi cu diametrul de 6 mm iar aceştia se găsesc la mai multe puteri de adeziune se vor alege cei mai puternici. Apoi distanţa dintre rotorul şi statorul motorului construit trebuie să nu depăşească 5 – 10 % din înălţimea magneţilor folosiţi, pentru ca impulsul de respingere dintre ei să fie capabil să dea o viteză de rotaţie cât mai mare motorului.

Aceste condiţii pot fi îndeplinite doar dacă se va prelucra atât rotorul cât şi statorul pe un strung.

Polizoarele unghiulare sunt în general, destinate tăierii metalelor şi finisării sudurilor.

În acest sens însă se poate construi un polizor de banc care să arate

mai mult ca un ferăstrău circular. Adică un ax prins pe doi rulmenţi pe care ax se poate monta între două flanşe o pânză. Acest ax va fi acţionat de la


122

motorul magnetic, prin intermediul unei transmisie cu lanţ sau cu curea, astfel calculată încât viteza de rotaţie a axului să fie între 11 000 şi 22 000 rotaţii pe minut. Este cu adevărat o viteză fantastică. În primul rând trebuie să spunem că pânza acestui tăietor de metale nu este nici o pânză abrazivă subţire, nici o pânză metalică cu dinţi.

Pânza acestui tăietor trebuie să fie un simplu disc din tablă de oţel, de maximum 1 mm. grosime. Trebuie spus că de fapt viteza de rotaţie depinde de diametrul discului acesta trebuind să aibă viteza tangenţială de minim 7 700 m pe minut. Pentru un disc având circumferinţa de 11,5 cm – cât o pânză abrazivă mică, viteza de rotaţie trebuie să fie minim 21 324 rotaţii pe minut, iar pentru un disc cu diametrul de 23 cm viteza minimă de rotaţie trebuie să fie 10 662 rotaţii pe minut.

La această viteză extrem de mare de rotaţie apar nişte fenomene interesante.

Astfel orice bucată de metal, oricât de dură, ce va fi apropiată de acest disc superrapid, va fi tăiată foarte uşor, fără a exista un contact efectiv între disc şi piesă, aceasta topindu-se pe o anumită adâncime iar din ea vor sări picături strălucitoare de metal topit. Aceste picături sunt reci, şi pot fi adunate în palmă cât sunt încă lichide. După solidificare picăturile rămân strălucitoare fără a oxida. De asemenea nici tăietura nu oxidează, fiind perfectă şi curată, la fel ca cea realizată cu jet de apă sau cu laser.

Interesant este de unde cunoşteau strămoşii noştri acest procedeu de tăiere căci se pare că era cunoscut acest fenomen încă din antichitatea veche. Ei bine, acum să vedem cum putem modifica un polizor obişnuit. Iată imaginea unuia:


123

Se văd adăugate de mine două săgeţi duble cu culoarea albă. La capetele acestor săgeţi se află capacele motorului iar în cuprinsul lor este motorul. Dacă se desfac cele patru şuruburi care strâng capacele cu casete de rulment peste motor se eliberează motorul. Acesta poate fi înlocuit cu unul magnetic, păstrându-se axul original ar rotorului. Cu alte cuvinte se elimină rotorul de pe ax, cu un strung, un flex, etc., şi de asemenea se elimină statorul. Şi pe axul original se vor monta cele trei secţiuni ale rotorului unui motor magnetic compus, iar statorul bobinat al motorului se va înlocui cu statorul alunecător al motorului magnetic, căruia i se va scoate o pârghie pentru pornire – oprire, fie în partea de sus a polizorului fie scoasă în locul fostului întrerupător ( optez pentru ultima soluţie, în scopul de a nu modifica rezistenţa carcasei polizorului făcând decupaje în ea ).


124

Şurubelniţa Şurubelniţele electrice se dovedesc extrem de utile, mai ales pentru

cei care au de montat multe şuruburi, cum ar fi rigipsarii, cei care montează tablă ondulată pe casă, etc.

Sunt două feluri de şurubelniţe electrice, ambele lucrând cu acumulatori. Iată-le:

Ambele tipuri au viteze de rotaţie destul de mici, forţa lor fiind însă

considerabilă. Acest lucru este datorat faptului că motoarele lor, deşi foarte mici, angrenează capul purtător al organului activ, prin intermediul unui diferenţial cu roţi dinţate, care reducând viteza de rotaţie de vreo zece ori, cresc forţa te torsiune a axului şurubelniţei.

Motoarele electrice ale amândorura pot fi schimbate cu motoare

magnetice, cu precizarea că pentru şurubelniţa mare cu acumulator detaşabil ( dreapta ), prin această modificare se va renunţa la viteza variabilă de rotaţie.

Capul rotativ de reglare al forţei de decuplare va lucra în continuare la fel.


125

Fierăstrău circular Am spus mai devreme deja cum poate fi făcut un fierăstrău special.

Fierăstrăul circular, fie că este portabil, fie de banc, este un mare consumator de energie. De obicei un ferăstrău portabile consumă cam 1,7 Kw, în vreme ce unul de banc consumă cel puţin 3 – 4 Kw.

Această unealtă este cu atât mai util a fi motorizată magnetic, cu cât

într-un atelier de tâmplărie mai sunt şi alte maşini unelte şi folosirea lor intensivă duce la consumuri mari.

Datorită faptului că pânzele de ferăstrău sunt foarte periculoase, fiind capabile să reteze o mână sau un picior într-un timp mai scurt decât ne trebuie nouă să reacţionăm, aceste maşini unelte sunt dotate cu limitatoare sau întrerupătoare menite să prevină accidentele. Motorizarea lor magnetică presupune a se înlocui aceste dispozitive electrice de siguranţă cu unele mecanice, cu pârghii care să oprească motorul sau să blocheze pânza.

Nu pot face aici descrierea unor asemenea modificări întru-cât acestea depind de construcţia fiecărui ferăstrău în parte. Sfatul meu este ca cel ce se hotărăşte să motorizeze magnetic un asemenea utilaj să caute să se asocieze cu prieteni care se pricep bine la mecanică pentru a rezolva problema.

Cartea de faţă nu abordează exhaustiv toate amănuntele unor asemenea modificări, scopul ei fiind doar conştientizarea opiniei publice către faptul că motoarele magnetice sunt perfect posibile, perfect funcţionale şi pot fi folosite într-o sumedenie de domenii, în ciuda afirmaţiilor celor care sunt partizanii continuării statutului nostru de servitori ai oligarhiilor industrial bancare şi a monopolurilor instituite de ele.


126

Rindea mecanică Rindeaua mecanică, cunoscută popular drept abric, este o maşină

unealtă indispensabilă într-un atelier de prelucrare a lemnului, căci doar cu asemenea utilaj se poate prelucra plan pe lungime scândura, şi piesele componente ale mobilierului. Aceste piese trebuie să se aşeze perfect una peste alta în vederea îmbinării lor lipite.

Iată câteva asemenea maşini unelte:

În stânga este o rindea de tip industrial, pentru marile ateliere de

tâmplărie şi fabricile de mobilă. La mijloc se vede o rindea făcută artizanal, pentru uz gospodăresc,

care are pe axul ei şi pânză de ferăstrău circular. Iar în dreapta avem o unealtă de masă, de dimensiuni mici destinată

prelucrării pieselor mărunte, cum ar fi diferitele piese din lemn într-un atelier de … modelism spre exemplu.

În imaginea următoare iată cum arată organele active ale acestei unelte:

În partea dreaptă a imaginii se vede axul destinat realizării rindelelor

artizanale de uz gospodăresc. Axul este gata montat pe casetele de rulment, are fulii pentru transmiterea mişcării de la motor prin curele de transmisie iar în capul opus are flanşe pentru fixarea pânzei-disc de ferăstrău.


127

În imaginea din stânga se văd mai multe modele de freze destinate adăugării pe acest ax, freze de diferite configuraţii pentru obţinerea diferitelor modele pe scândura prelucrată.

Sfaturi pentru motorizarea magnetică. Se va construi un motor

magnetic multisecţiune, cu putere de 10 – 15 cai putere. Motorului i se pun pe ax un grup de mai multe fulii de diametre

diferite. Motorul se montează pe o placă basculantă. Întru-cât motorul magnetic oricât ar fi de puternic e mult mai uşor decât unul electric, pe placă alături de motor se va monta şi un grup de mai multe greutăţi din fontă sau beton totalizând 5 – 10 Kg.

Greutatea aceasta va ajuta motorul pentru a întinde cureaua de transmisie.

Se porneşte motorul, se pune cureaua pe fulia abricului sau a circularului ( dacă avem doar un circular ) după care se trece cureaua peste fulia motorului şi se lasă motorul să se sprijine uşurel în curea până ce transmisia mişcării capătă fluenţă şi continuitate.

Aşa cum am spus atât fierăstraiele cât şi rindelele necesită puteri mari

şi ca atare sunt cele mai indicate pentru a fi motorizate magnetic.


128

Strung pentru lemn Strungul pentru lemn face pare din zestrea tehnică a umanităţii. Se

folosesc încă în unele triburi care trăiesc în pădurile de pe întreg mapamondul strunguri primitive pentru confecţionarea de recipiente din lemn,

De asemenea probabil cea mai veche utilizare a strungului pentru lemne este confecţionarea butucului roţilor de lemn ale căruţelor. Rotarii din toate ţările lumii fiind strungari în lemn.

Iată câteva strunguri pentru lemn, din zestrea tehnică a ţăranilor români.

După cum se vede sunt strunguri folosite în atelierele unor rotari. În

stânga se vede clar o roată undeva în planul doi, iar pe celelalte două imagini se vede butucul roţii montat în strung.

Toate aceste strunguri din lemn, pentru prelucrarea lemnului erau acţionate la pedală, la fel ca maşina de cusut, prin intermediul unor fulii de diametre diferite şi o curea de transmisie.

De altfel, aşa cum spuneam în paginile anterioare, înainte de revoluţia industrială, multe din obiectele pe care azi le fabricăm pe maşini unelte metalice, performante, se făceau pe utilaje mai simple, executate din lemn. Spre exemplu aşa cum rotarii se foloseau de strung pentru a executa butucul roţii şi diferite alte obiecte rotunde din lemn, pietrarii folosind acelaşi tip de strung executau din diferite tipuri de marmură sau alte roci moi tot felul de bijuterii artistice de mărimi diferite, de la nasturi până la vaze şi alte vase. Şi asta într-un trecut nu foarte îndepărtat comparabil cu istoria omenirii.

De fapt toate maşinile unelte pe care le cunoaştem noi azi, au avut – şi prin unele locuri mai au – predecesori executaţi din lemn. Se făceau din lemn freze, raboteze, diferite tipuri de fierăstraie, de la cele pentru prelucrarea lemnului până la cele destinate prelucrării pietrei.


129

Până la apariţia primelor motoare cu aburi, toate aceste mecanisme erau acţionate fie de lucrătorul respectiv cu ajutorul unei pedale la fel ca la maşina de cusut, dacă erau mici, fie de cai sau de forţa apei, în cazul celor de dimensiuni mari. Şi pentru că veni vorba, prin unele localităţi ale ţării se mai poate întâlni ocazional câte un tocilar care ascute cuţite sau foarfeci cu ajutorul unei pietre de polizor acţionate prin curea de transmisie de la o fulie mare făcută dintr-o roată de bicicletă fără cauciuc, fulie pusă în mişcare printr-o pedală la fel ca la maşina de cusut.

Dar ne-am modernizat, au trecut secolele 18, 19 şi 20 peste noi şi de la uneltele de lemn am ajuns la o infinitate de maşini unelte metalice acţionate de curentul electric. Toate bune şi frumoase, dar, după cum spuneam acest curent electric ne-a înrobit atât de mult încât nu mai suntem în stare să ne dăm seama că de fapt suntem nişte sclavi, fără perspectivă, fără nici o speranţă şi mai ales fără nici o legătură cu cea care ne poartă şi ne iartă totul… până când oare ? … mama noastră a tuturor – Terra.

Şi iată că se apropie vremea să încercăm să scăpăm cumva de această sclavie… iată deci câteva strunguri pentru lemn moderne care pot fi motorizate altfel:

Cel din stânga este un model un pic mai vechi, dar după cum se

observă poate fi foarte uşor acţionat prin curea de transmisie. Iar cele din centru şi dreapta sunt acţionate de propriul lor motor electric care poate fi uşor înlocuit cu unul magnetic.


130

Maşina de găurit O ultimă unealtă dintre cele mai des întâlnite în atelierul mecanic pe

care o voi prezenta aici este maşina de găurit. Teoretic toate maşinile de găurit indiferent că sunt portabile, de banc

sau industriale ar putea fi motorizate magnetic. Practic cele mai multe din maşinile de găurit portabile ce se găsesc azi în magazine sunt fie cu percuţie fie cu viteză de rotaţie variabilă fie cu amândouă. Am mai spus că percuţia este un risc major pentru magneţi în sensul că aceştia sunt supuşi unui stres care în mod sigur îi va demagnetiza. Iar a construi un motor magnetic cu viteză de rotaţie continuu variabilă este o problemă care nu prea ştiu cum poate fi rezolvată. De aceea rămâne doar modificarea maşinilor de găurit care au cutie de viteze sau transmisie prin fulie şi curea.

E cazul tuturor maşinilor de găurit de banc sau a celor industriale Motoarele lor sunt destul de uşor de înlocuit cu unele magnetice ( vezi săgeţile).


131

Betoniera Betoniera având în vedere dimensiunile ei, este, surprinzător un

consumator de energie mai mic decât o maşină de găurit. Datorită vitezei mici de rotaţie este acţionată de un motor cam de trei ori mai economic decât cel al unei maşini de găurit cu rotopercutor.

Dar acolo unde ea este folosită zi lumină pentru mai multe luni – cazul când o familie îşi ridică o casă – consumul ei cumulat este mare.

Betoniera este o maşină unealtă extrem de simplă. Practic are un

motor care acţionează printr-o fulie şi o curea de transmisie , cu viteză redusă, un pinion mic. Acesta cuplat fiind cu coroana dinţată de pe circumferinţa cuvei, pune cuva în mişcare. Raportul total de demultiplicare a mişcării este foarte mare depăşind 100, cu creşterea corespunzătoare a forţei. Cuva plină cu beton este foarte grea, şi toată această greutate nu poate fi amestecată ca frişca.

Tocmai de aceea forţa fiind mare ca urmare a demultiplicării, motorul ei ( vezi săgeţile ) este unul de putere mică şi poate fi foarte uşor înlocuit cu unul magnetic.


132

Masa vibratoare pentru turnat pavele Pentru că avem o betonieră care nu consumă energie electrică,

trebuie să şi producem ceva cu ajutorul ei. Iată… am putea face pavele, sau diferite alte tipuri de blocuri de beton de dimensiuni mici şi medii.

Dar pentru aceasta este necesar ca formele în care turnăm toate aceste piese să fie vibrate, pentru o mai bună compactare.

Vibrarea betonului poate fi făcută pe două căi. Astfel se poate folosi vibrator cu tijă care seamănă cumva cu un aspirator, tija acestuia vibrează puternic şi introdusă fiind în betonul din formă îl va face să vibreze eliminând aerul din el. Această metodă se foloseşte pe şantiere la cofraje.

A doua modalitate folosită pentru turnarea blocurilor mici şi medii precum şi în fabricile de prefabricate din beton este turnarea betonului în forme aşezate pe mese vibratoare. Efectul este acelaşi – compactarea şi eliminarea incluziunilor de aer din masa de beton. Iată o masă mică pentru uz gospodăresc, concepută a fi acţionată de un motor magnetic:

Este formată dintr-un cadru de masă foarte solid, deasupra căruia se

află blatul mesei, la fel de solid, suspendat pe arcuri, care sunt fixate bine atât pe cadrul mesei cât şi pe blat. În partea inferioară a blatului cam la centrul lui se află montat un motor magnetic care are pe ax montată o piesă excentrică. În momentul în care motorul porneşte, datorită excentricului întregul blat al mesei, cu tot cu formele care s-ar afla pe el intră în vibraţie.

Poate fi construită la orice dimensiune şi pentru dimensiuni mai mari poate fi dotată cu două sau mai multe motoare, sau poate fi acţionată de un motor mai puternic, dar prin intermediul unei biele.


133

În grădină Înainte de a descrie câteva din multitudinea de maşini folosite în

grădină sau la câmp, care pot fi motorizate magnetic, aş face o mică paranteză pentru a justifica oarecum necesitatea trecerii la acest tip de motorizare a maşinilor unelte de grădinărit.

Când în urmă cu 60 de ani s-a făcut colectivizarea pe cea mai mare

parte a suprafeţei agricole a ţării şi li s-au luat atât chiaburilor, grofilor, boierilor cât şi ţăranilor mai înstăriţi pământul, odată cu acesta li s-au confiscat şi mijloacele de producţie. Indiferent că acestea erau pluguri grape, şi altele trase de cai sau de boi. Şi prin mijloace de producţie numesc şi aceste animale, căci şi acestea le-au fost luate. Atunci, chiar dacă nu aveau toţi gospodarii propriile lor utilaje agricole, se mai asociau şi se ajutau reciproc.

Se ştie că între cele două războaie mondiale României i se spunea grânarul Europei. Oare această afirmaţie era gratuită ? Eu sunt convins că nu. Şi ştiu şi de ce. Potenţialul solului românesc este uriaş. Atunci ţăranul avea cui să-şi vândă surplusul de producţie, căci colectarea şi centralizarea producţiei agricole în vederea exportului era foarte bine organizată. Şi chiar dacă pe vremea aceea nu erau irigaţii, producţia era foarte bună. Această situaţie a continuat şi după colectivizare. Comuniştii au fost, oricât i-ar huli unii, foarte buni organizatori. Iar de muncit au muncit părinţii şi bunicii noştri.

S-a realizat şi s-a dezvoltat un sistem naţional de irigaţii, s-au făcut regularizări şi amenajări ale cursurilor de râuri nărăvaşe, s-au mărit exponenţial suprafeţele cultivate cu pomi, cu legume, suprafaţa acoperită de sere şi solarii şi s-a dus pe noi culmi sistemul de achiziţie a producţiei. Atunci poate că nu toţi ţăranii veneau cu producţia pe piaţă, dar erau foarte mulţi ţărani particulari şi cooperatori a căror producţie era preluată de stat la preţuri corecte şi era comercializată superior, fie prin predarea ei către fabricile de prelucrare, fie prin exportul sau livrarea către populaţie.

Azi ţăranul a renunţat să mai producă, nu pentru că e puturos, ci pentru că nu are cui vinde, nemaiexistând un sistem organizat de achiziţie a producţiei. Azi ţăranul a renunţat să mai producă pentru că nu are dreptul nici să-şi comercializeze produsele proprii, fiindu-i interzis accesul în pieţe, pieţe care au devenit proprietatea unei mafii sălbatice şi rapace, care iau cu japca pe nimic produsele lăsându-l pe om sărac.


134

Azi această metodă este practicată nu numai de către samsarii din pieţe ci şi de fabricile de lapte, cele de prelucrare a cărnii, şi chiar de către stat însuşi.

Azi ţăranul român nu mai lucrează pământul pentru că există mafie la toate nivelele, există marfă străină şi legislaţie care-l sancţionează dacă încearcă să-şi comercializeze produsul, azi ţăranul nu mai lucrează pentru că nu are cu ce.

Politicienii de azi acuză ţărănimea română, cu un tupeu şi un fariseism fantastic că lasă terenurile pârloagă, dar ei înşişi îl obligă s-o facă. Prin politicile de favorizare a produselor străine, prin politicile de favorizare a mafiilor locale şi naţionale, şi ce e mai grav prin faptul că le-a dat oamenilor pământul înapoi fără a le înapoia şi mijloacele de producţie. Prin faptul că în paralel cu acest lucru i-a sărăcit în aşa măsură încât au ajuns să se urască între ei, astfel că în chiar situaţia că în sat există utilaje agricole, acestea nu vor fi niciodată folosite în folosul comunităţii ci doar a prosperării proprietarului lor.

Politicienii de azi, prin politica de tip mafiot pe care o practică, i-au adus pe ţărani într-un grad de sărăcie mai mare decât erau înainte de 1907.

Străinii se miră că ne văităm de sărăcie acuzându-ne de fariseism, căci trăim în case frumoase. Dar ei nu ştiu că aceste case, cu tot ce este în ele şi pe lângă ele au fost realizate atunci, în regimul socialist. Ei nu ştiu că cea mai mare majoritate a ţăranilor români abia dacă au mai reuşit să-şi zugrăvească sau să-şi repare tabla pe casă…

Ţăranii de azi nu mai au cai, nu mai au boi, nu mai au pluguri, nu mai au grape, dar nu au nici bani să plătească executarea lucrărilor cu mijloace moderne.

Ţăranii de azi chiar dacă reuşesc să producă ceva pe pământul lor, această producţie nu le satisface decât minima supravieţuire, şi în nici un caz nu pot să plătească din propria lor muncă cei câţiva litri de motorină necesari lucrărilor… şi chiar dacă ar putea, pentru ce s-o mai facă dacă în momentul când au recoltat, sunt obligaţi să dea producţia la animale, căci nu le-o cumpără nimeni cu un preţ decent care să acopere cheltuielile de producţie.

Ţăranii de azi mai cresc animale doar pentru a mai avea un ou sau un litru de lapte pe masă, nimeni nu le cumpăra animalele, nimeni nu le cumpără laptele…

Ţăranul român este tratat de propriul lui stat ca un paria, ca un om de cea mai joasă speţă, ca un criminal…

Statul român ?… Mafia italiană joacă la pitici !…


135

Maşină de tuns iarba Ţăranul român… acolo în satul de munte, unde fâneţele se întind prin

poieni, coseşte în continuare cu coasa…. Coasa însă… nici aceasta nu se mai produce în ţara noastră. Sau dacă

se produce este de o calitate îndoielnică… Mă număr probabil printre puţinii orăşeni care ştie să pregătească şi

să folosească o coasă. Acum vreun an am dorit să-mi cumpăr o coasă bună. Am căutat mult şi nu am mai găsit… până şi cele poloneze şi ruseşti nu se mai găseau. ( atunci a fost o criză de moment !) Şi am ajuns prin căutările mele într-unul din magazinele Praktiker… m-am speriat când am văzut ce preţ poate să aibă o coasă nemţească !...

Nu am antrenament, nu sunt cosaş de cursă lungă, dar văd o serie de avantaje nete acestei scule manuale comparativ cu zgomotoasele, poluantele şi distructivele motocositori sau Trimere cum am înţeles că se mai numesc. Iată două:

În primul rând cu motocoasele de orice tip ar fi ele, purtate sau pe

roţi, se coseşte încet. În al doilea rând cele pe roţi lucrează bine dacă terenul este suficient de plan. Motocoasele cu motor cu ardere internă, consumă benzină ( care costă ) şi sunt foarte grele în comparaţie cu o coasă manuală, iar cele electrice consumă curent electric ( care… iar costă ! ).

Singurul avantaj pe care-l văd acestor zgomotoase unelte este acela că se poate pătrunde cu ele în locuri strâmte, unde nu ai loc să mânuieşti coasa manuală.


136

Dar au succesul pe care-l au mai ales la oraş, datorită simplităţii în utilizare şi a faptului că pot tăia chiar şi acolo unde sunt pietre multe. Sunt din ce în ce mai puţini cei care ştiu să bată, să ascută şi să pună pe coporâie o coasă manuală.

Eu nu voi intra cu coasa mea pe un teren plin de pietre şi denivelat, acoperit cu vegetaţie luxuriantă, căci nu-mi convine să dau cu ea de două trei ori în pietre şi s-o stric. Iar dacă totuşi intru pe un asemenea teren, voi căuta să cosesc la o înălţime suficient de mare pentru a-mi feri unealta de distrugere. În plus dacă terenul e acoperit cu mai multe feluri de iarbă, cea mai fină va fi tăiată mai greu de o coasă manuală, cu atât mai mult cu cât acest tip de iarbă opune rezistenţă mai mică şi pe deasupra se şi usucă mai uşor. Asta va face ca aspectul vegetaţiei după cosire să fie neregulat.

Deci să fiu bine înţeles. Optez pentru folosirea trimerelor, doar pentru avantajul pe care-l au în tăierea vegetaţiei acolo unde coasa nu intră.

Sunt uşor de modificat, în locul motoarelor electrice ( vezi săgeata) se poate pune motor magnetic, sau se poate construi un asemenea trimer cu motor magnetic de la zero. Iată o propunere de asemenea construcţie:

Orăşenii cu aerele lor de fandosiţi în rând cu occidentul, nici nu realizează însă că cosirea cu aceste coase mecanizate, la înălţimea de 1cm perfect uniform pe suprafeţe întinse, distruge un întreg ecosistem, care are un rol neînchipuit de important în menţinerea unui sol sănătos. De fapt părerea mea e că decăderea fantastică a biocenozelor globale se datorează într-o oarecare măsură şi celor cărora le place cum arată „iarba cosită frumos”.

Când eram copil colcăia natura de fluturi. Azi dacă mai vezi câţiva fluturi într-o vară întreagă, e o mare minune. Aceste superbe animale minuscule şi multe alte mii au dispărut datorită acestor îngâmfaţi proşti şi inculţi care pun câştigul sau confortul personal înaintea naturii…


137

Fierăstrău mecanic ( drujbă) Fierăstrăul mecanic este iarăşi unul din marii consumatori energetici

şi dacă înlocuirea motorului cu unul magnetic la un ferăstrău cu motor cu ardere internă este mai problematică, lucrul se simplifică drastic în cazul celor dotate cu motor electric :

Acestea sunt considerate în general maşini unelte de putere mică,

pentru uz gospodăresc, motorul lor electric având maximum 2000 W în vreme ce cele motorizate cu ardere internă au puteri care pot depăşi uşor 10 cai putere.

Sistemul mecanic de antrenare şi ungere a lanţului tăietor este similar, lucru ce face ca prin înlocuirea motorului electric ( vezi săgeata ) cu unul magnetic mult mai puternic, să se poată obţine o maşină la fel de puternică şi mult mai independentă decât cele motorizate cu ardere internă.

Dacă spre exemplu motorul electric are 2,5 cai putere ( 2 Kw), şi din calcule ne iese că motorul magnetic de aceleaşi dimensiuni poate fi construit de 6 – 7 cai putere, am fi nişte proşti să nu o facem.

Se va folosi motor magnetic multi-secţiune cu trei sau mai multe secţiuni, funcţie de cât spaţiu avem în carcasă.


138

Pompele Este vitală folosirea pompelor de apă la ţară, atât în agricultură cât şi

în uzul gospodăresc. Agricultura actuală cere din ce în ce mai stringent apă, datorită condiţiilor climatice tot mai vitrege din ultimii ani. De la o bucată de vreme toţi ne plângem că verile sunt din ce în ce mai secetoase.

Pompele de apă normale sunt de două feluri. Cele cu motor cu ardere internă şi cele electrice:

Înlocuirea motorului pompelor de apă cu unul magnetic, indiferent de

care are ea iniţial, nu reprezintă în esenţă o problemă deosebită, cu condiţia ca motorul magnetic pe care-l construim să aibă puterea şi turaţia cel puţin egale cu ale motorului original. Pompele fiind mecanisme destul de simple, un bun mecanic se va pricepe să înlocuiască motorul unei pompe cu unul magnetic. Motoarele pompelor sunt motoare puternice. Pompele electrice ca cea din imaginea de mai sus sunt capabile să trimită apa la distanţe de 10 -50 de metri. De aceea consumul lor este unul important depăşind 1,5 – 2 Kw.

Există însă o pompă care face obiectul a două brevete americane, din 6 mai 1913, şi anume brevetul cu numărul 1061142 intitulat „Fluid Propulsion” şi numărul 1061206, intitulat „Turbine”, care este de atât de multe ori mai eficientă decât cele pe care le întâlnim azi pe toate drumurile, încât e de neexplicat de ce nu ştie nimeni de ea.

Unii au auzit de această pompă, dar foarte puţini ştiu de fapt cum arată ea. Turbina – pompă cu pricina a este invenţia lui Nicolae Tesla.

Este de o simplitate extremă, şi poate lucra reversibil cu aceiaşi eficienţă, fiind capabilă să dezvolte mai mult de 20 cai putere pe Kg greutate.


139

Această minunăţie a simplităţii tehnice funcţionează ca pompă dacă este rotită din exterior, fiind capabilă să deplaseze cantităţi impresionante de fluide, la distanţe de peste 100 m, iar dacă este acţionată de un fluid, lucrează ca motor, dezvoltând aşa cum am spus peste 20 cai putere pentru fiecare kg din greutatea ei.

Iat-o:

Sus sunt desenele originale din cele două brevete iar imaginile de jos

sunt o replică construită artizanal din plexiglas, ale cărei organe active sunt executate din platane de hard disc. Deci dimensiunea pompei din imagine este de 12 x 12 cm. cel ca a construit-o a făcut însă greşeala de a-i subdimensiona ştuţul de ieşire, ceea ce-i reduce drastic capacitatea de pompare.

Pompa – turbină Tesla este construită dintr-un număr de discuri metalice, montate solidar pe ax cu distanţa foarte mică între ele. Funcţionarea ei se bazează pe două efecte, anume cel de aderenţă şi capilaritate combinat cu forţa centrifugă. Dacă este acţionată mecanic din exterior, absoarbe prin centru şi elimină pe la circumferinţă, fluide la o presiune şi un debit foarte mare.

Dacă însă pe la periferie pătrunde un fluid cu mare presiune – este ars un carburant – expansiunea gazelor de ardere transformă mica pompă într-un motor cu o putere impresionant de mare. Dar pentru a lucra ca turbină – motor primar, fireşte că trebuie să fie construită integral din metal.

Aici poate e cazul să explic greşeala constructorului amator al pompei din imaginile de mai sus. Iată sus, cum arată în stânga turbina iar în


140

dreapta pompa. Dacă se observă turbina are camerele de ardere conice ( partea de sus a ei ) imediat după ştuţurile de admisie. Acestea sunt prevăzute cu bujii. Sunt două pentru că turbina poate funcţiona în ambele sensuri, depinzând de camera de ardere folosită. Evacuarea gazelor de ardere se face pe acolo pe unde la pompa se făcea admisia. Angrenarea ei poate fi făcută atât pe o parte cât şi simultan pe ambele părţi.

Pompa care este figurată în partea dreaptă sus, după cum se observă are gura de admisie ca şi cea de evacuare, mari, dimensionate adecvat debitului de fluid pe care aceasta îl poate vehicula. Ei bine, constructorul nostru amator a făcut greşeala de a construi pompa după specificaţiile turbinei. De aceea aceasta are ştuţul subdimensionat.

În ultimii ani, unele din pompele motorizate, folosite de utilajele de pompieri sunt construite cu organe active discoidale, conform specificaţiilor pompei Tesla.

Şi acum să vorbim puţin despre un alt tip de pompe. Anume despre

hidrofoare şi compresoarele de aer pentru atelierele de vopsitorie sau pentru acţionarea maşinilor unelte pneumatice. Iată mai jos o imagine care le reprezintă pe amândouă.

Nu vi se pare că seamănă suspect de mult între ele ? Este normal.

Doar au aceiaşi destinaţie şi funcţionează similar. Ambele sunt pompe pentru fluide cu rezervor de presiune. Doar că una este destinată a lucra cu lichid – apă, iar a doua cu gaz – aer. De aceea construcţia lor este similară. Au ambele o pompă pentru pomparea fluidului, la hidrofor tronconul cu motor pe baza mare, iar la al doilea compresorul acţionat de motor prin curea de transmisie. Ambele au un presostat – cutiuţa neagră


141

dreptunghiulară, montată la hidrofor pe baza mică a carcasei tronconice a pompei, iar la compresor între motor şi mâner. Ambele au un manometru pentru citirea presiunii. La hidrofor se vede doar o parte din el în spatele presostatului iar la compresor chiar în primplanul imaginii lângă presostat. Ambele au o conductă care conduce fluidul în rezervorul de acumulare a presiunii. Doar la compresor mai apare ceva, anume supapa de siguranţă. De ce e nevoie de ea ?

Deoarece gazele sunt fluide puternic compresibile, dacă cumva compresorul ar lucra permanent s-ar putea acumula o presiune periculoasă care ar putea face să explodeze rezervorul. Această supapă de siguranţă se vede în capătul rezervorului deasupra etichetei roşii, este acel tub metalic. Conţine în interior un resort reglat de un şurub şi o supapă care acoperă un orificiu. Dacă se depăşeşte o anumită presiune, care are puterea de a învinge forţa resortului supapa se deschide eliberând o parte din aerul din rezervor.

Ei bine toate pompele pot fi motorizate cu motor magnetic chiar şi

ultimele două. Veţi spune că presostatul comandă electric pornirea şi oprirea motorului, şi nu se poate pune un motor magnetic. Ba da. Presostatul este un dispozitiv mecanic, şi comandă pornirea printr-o tijă care deplasează un contact la fel ca la relee, iar termostatul lucrează similar, doar că el îşi modifică dimensiunea odată cu temperatura şi deci tot prin apăsare comandă contactele. Iată cum se poate rezolva această problemă:

Deci se va prevedea ( ceea ce eu nu am mai reprezentat în imagine) o

fulie pe axul motorului care va acţiona un dinam, sau se va construi motorul direct cu un mic dinam interior – se va vedea la motoare pentru bicicletă – acest dinam va încărca bateria.

Presostatul sau termostatul fiind de fapt un întrerupător se va interpune între baterie şi un solenoid. Acesta va acţiona tija de pornire – oprire a motorului (stânga ), sau dacă avem un motor cu funcţionare


142

continuă va ambreia sau debreia motorul ( dreapta). Atenţie la modul cum lucrează solenoidul. Acesta trebuie să pornească motorul atunci când lucrează şi să-l oprească când nu e alimentat.

În cazul în care pompa noastră este una care va circula un lichid cald pe un circuit, spre exemplu atunci când face parte dintr-o instalaţie de încălzire a unei case, în locul presostatului se prevede un termostat. În acest caz mai e necesar un sistem de siguranţă în plus, Dacă cumva scade curentul în baterie, atunci dat fiind că motorul nu mai poate fi pornit, se riscă supraîncălzirea apei din instalaţie. Deci se prevede un al doilea solenoid, care va sta cuplat atât timp cât există curent în baterie, ţinând valva de gaz a arzătorului deschisă, dar o va închide dacă curentul din baterie va scădea, nemaiputând să pornească pompa.

Eu am gândit de fapt aceste dispozitive pentru cei care locuiesc în

zone neelectrificate. Aceştia pot beneficia de acelaşi confort ca şi cei din buricul celui mai mare oraş dacă vor urma exemplele din această carte.


143

Tocătoare de resturi Mărunţirea resturilor vegetale sau menajere în gospodărie este o mare

necesitate, mai ales la ţară, cu atât mai mult cu cât „iubiţii” noştri conducători au avut mare grijă să avem gropi ecologice de gunoi prin dosarele lor de la Bucureşti, în vreme ce ţara încet, încet este înecată în deşeuri.

Iată în imaginea următoare sunt prezentate organele active ale unor tocătoare precum şu un tip de tocătoare de tot rahatul căreia i se face o mare reclamă şi care costă pe măsura reclamei.

Imaginea din centru reprezintă tocătoarea despre care tocmai

vorbeam. Şi ce-am spus, am spus-o din proprie experienţă. Am cumpărat-o dând un salariu mediu pe ea. Vestita tocătoare Viking, s-a dovedit a fi un mare fâs. Organul ei activ era un disc metalic de 20 cm diametru, care avea un radial un mic cuţit de 5 cm lungime, tangent pe planul discului, iar în centru un alt cuţit în formă de U cu dimensiunile de 4 cm. înălţime şi lăţimea de 2 cm. În cartea tehnică spunea că toacă crengi de până la 3 cm grosime. Ei bine singurele crengi pe care le-am putut toca cu ea, au fost corzile de viţă de vie, proaspăt tăiate. În rest… S-a spart carcasa de plastic, se bloca frecvent, deoarece, frunzele nu erau eliminate corect şi se adunau în ea până ce se bloca. Crengile mai lemnoase decât corzile de viţă de vie, făceau să se încingă motorul şi se oprea la un minut – două după ce era pornită…

Cu alte cuvinte… un mare rahat. Iată în partea din stânga este organul activ al unui tocător pentru

materiale vegetale, bulbi şi tuberculi destinat pregătiri nutreţurilor. În dreapta este organul activ al unei tocătoare agricole de mare capacitate pentru mărunţirea cocenilor de porumb şi altele tot în vederea obţinerii amestecurilor de nutreţuri.


144

După fiasco-ul cu tocătoarea Viking pe care am dat un salariu mediu pe economie – din ea nu mai am decât motorul – am început să mă documentez şi am ajuns să ştiu acum cum trebuie construită o tocătoare de calitate. O tocătoare de resturi vegetale eficientă trebuie să fie construită conform următorului principiu de funcţionare:

Deci, un jgheab dreptunghiular înclinat, va conduce crengile,

frunzele şi alte materiale vegetale spre doi cilindri tractori de mare putere. Aceştia vor apuca şi vor zdrobi materialele, împingându-le spre un cuţit rotitor asemănător cu cel de la maşinile manuale de tuns iarba, dar mult mai solid, lamele acestuia împreună cu contracuţitul, la fel de solid, vor toca mărunt până şi cele mai dure materiale vegetale, după ce acestea au fost prezdrobite de cilindri tractori..

Indicaţii de construcţie. Cilindri tractori se fac din ţeavă groasă şi solidă. Lăţimea de lucru a maşinii nu trebuie să depăşească 50 cm. Astfel se taie ţeava de 2 - 3 ţoli la lungimea indicată. Pe fiecare ţeavă astfel obţinută se sudează cu cordon continuu opt bucăţi de cornier T. Sudura trebuie să fie continuă pentru o mare rezistenţă. Se obţin astfel pe fiecare cilindru opt caneluri puternice.

La capetele cilindrilor se sudează două capace, pe acestea se fixează trecându-se prin găuri centrale ale capacelor, axele, acestea la rândul lor sunt solidarizate cu capacele prin câte 4 triunghiuri metalice sudate bine. Pe fiecare ax se fixează roţi dinţate de astfel încât acestea să se cupleze între ele, lăsând totuşi o distanţă între cilindri egală cu odată şi jumătate înălţimea


145

canelurilor de cornier. La montare aceste caneluri se vor aşeza alternativ, intrând parţial unele în celelalte. Angrenarea cilindrilor de la motorul maşinii se face doar la unul singur, la viteză mică. Astfel prin faptul că ei sunt cuplaţi împreună prin roţile dinţate egale, se vor roti în contrasens.

Imediat în spatele cilindrilor tractori, lucrând la maximum 1cm de aceştia se montează cuţitul tăietor şi contracuţitul. Cuţitul tăietor se execută în mod asemănător ca cilindri. Va avea diametrul mai mare cam de 30 cm. Va fi făcut din două felii de ţeavă cărora li se sudează în interior un disc metalic cu gaură centrală. Acest disc se sudează puternic cu cordon, şi pe o parte şi pe cealaltă. Se lasă lângă disc suficient spaţiu în inelul din ţeavă pentru găurile prin care vor intra şuruburile de fixare a cuţitelor. Se ascut cuţitele şi se montează după cum arată imaginea, înclinate. După ce cele două discuri sunt montate se introduce axul pe găurile din discuri, se sudează pe părţile exterioare axul, folosindu-ne iar de cât 4 triunghiuri metalice. Apoi se demontează cuţitele, şi se sudează axul şi pe interior. Se montează din nou cuţitele. Şi acum urmează montarea pe şasiul conceput astfel încât să se poată aşeza contracuţitul şi cuţitul rotitor conform desenului. Casetele de rulment trebuie să fie puternic fixate, deoarece, cilindri tractori vor lucra la viteză mică, dar vor fi supuşi la forţe foarte mari. Cuţitul tăietor trebuie să se rotească fără a atinge contracuţitul, fiecare din cuţitele lui trebuie să treacă peste contracuţit la 2 – 3 zecimi de mm, maximum o jumătate de mm.

Cuţitul tăietor va fi antrenat de la motor cu viteză cât mai mare posibil, indicat ar fi să lucreze la cel puţin 2000 – 3000 de rotaţii pe minut.

Această tocătoare este una de mare randament, şi va toca aproape tot ceea ce poate tăia cuţitul, de la frunze şi alte vegetale moi până la coceni de porumb, vreji de floarea soarelui, crengi rezultate în urma tăierilor anuale ale pomilor, corzi de viţă de vie, aproape orice, inclusiv gunoaie care nu conţin metale sticlă sau ceramică…

Motorul magnetic care o acţionează trebuie să fie construit pentru o putere de 5 – 10 cai putere şi va transmite mişcarea către cuţit şi către cilindri prin două fulii. Este periculos a se construi transmisia cu lanţ pentru că atunci când se va bloca cuţitul într-o creangă mai dură, pinioanele nu patinează cum patinează cureaua pe fulie, şi se pot produce accidente.


146

Motocultorul Spuneam că ţăranii noştri uneori nu au bani nici pentru plata

carburanţilor necesari lucrărilor agricole. Dar oare nu ar fi salvaţi dacă ar avea în curte o motosapă care nu consumă nici curent electric nici carburanţi ? Fireşte. Mai întâi să spun câteva cuvinte despre motosape şi lucrările pe care le pot executa ele.

Iată două modele de motocultor cu câteva utilaje aferente:

În continuare iată câteva rânduri despre această maşină extrase dintr-

o lucrare dedicată ei. „ Motocultorul, cunoscut şi sub denumirea de „tractor monoax”sau

de „tractor de grădină”, s-a născut din necesitatea de a mecaniza lucrările agricole, în special, cele de întreţinere a culturilor legumicole, floricole şi a plantaţiilor de viţă de vie şi pomi de pe suprafeţe mici, din grădinile familiale, din jurul casei, unde, din cauza dimensiunilor reduse ale parcelelor, cât şi a formei lor, folosirea tractoarelor clasice pe două axe nu este posibilă şi nici economică.

Literatura de specialitate defineşte motocultorul ca o sursă de tracţiune şi de antrenare, mobilă,echipat cu motor termic de 3-14 CP, cu o singură axă cu una sau două roţi cu pneuri sau fără roţi (când deplasarea în lucru se face cu organele active), condus din coarne de o persoană care merge pe jos în spatele lui. Funcţie de destinaţie şi construcţia motocultorului, la el se ataşează una sau mai multe echipamente de lucru, pentru a mecaniza lucrările agricole sau gospodăreşti.


147

Apărut în 1920, motocultorul a fost conceput iniţial ca unealtă agricolă cu motor, folosită pentru întreţinerea culturilor, având organele de lucru de tip freză, de unde şi denumirea de „motofreză”.

Rezultatele bune obţinute în producţie cu aceste motofreze la întreţinerea culturilor a făcut ca ea să sufere o evoluţie în putere şi construcţie, pentru a deveni motocultor , la care se cuplează o gamă mai mare de unelte.

Iniţial, s-a pornit de la o motofreză de 2-4 CP, ca apoi să se treacă la etapa de 5-7 CP, urmată de 8-10 CP, iar în prezent 11-14 CP. S-au realizat şi motocultoare cu putere de 16-18 CP.

În prezent, motocultorul a devenit un utilaj multifuncţional, transformându-se într-un adevărat tractor monoax, la care se ataşează o gamă mare şi diversificată de echipamente de lucru, cu ajutorul cărora se pot mecaniza următoarele lucrări:

- Lucrările solului: plug simplu, plug reversibil, plug balansier, freză, sapă rotativă, cultivator, rariţă, grapă, tăvălug.

- Înfiinţarea culturilor: semănătoare de plante prăşitoare, semănătoare în rânduri dese, maşină de plantat răsaduri, maşină de plantat bulbi.

- Combaterea bolilor şi dăunătorilor: echipament de stropit prevăzut cu rampă pentru stropit în câmp,sau cu lance pentru stropit pomi, viţă de vie.

- Recoltarea produselor agricole: echipament de scos cartofi, secerătoare - legătoare pentru cereale păioase.

- Recoltarea plantelor furajere: motocositoare, greblă, echipament de tăiat tulpini de porumb.

- Lucrări gospodăreşti: dispozitiv de tăiat lemne, freză pentru zăpadă, lamă de buldozer.

- Acţionarea maşinilor la staţionar: batoză pentru porumb, vânturători pentru condiţionat seminţe, moară cu ciocănele pentru uruială,compresor, tocătoare de coceni.

- Lucrări de transport: remorcă monoaxă simplă, remorcă monoaxă cu punte motoare pe care se pot monta următoarele echipamente: platformă pentru fân, bena cu echipament de împrăştiat gunoi de grajd, îngrăşăminte chimice.”

Iată în continuare propunerea mea care constă în construirea unui

motocultor pe un şasiu din ţeavă rectangulară sau rotundă, motocultor acţionat de un motor magnetic multisecţiune de 20 cai putere. Motorul trebuie prevăzut cu un ambreiaj rac şi cu două seturi de pinioane. Un prim


148

set dmultiplicator, format din mai multe pinioane, 4 – 8 va transmite mişcarea către roţi, sau către organele active, iar al doilea set va consta de fapt într-un singur pinion, care va transmite tot prin lanţ mişcarea către un alternator care va încărca o baterie şi va alimenta luminile. Iată pentru început motorul:

Este după cum se vede unul multisecţiune. Raportul de reducere a

turaţiei de la motor la axul roţilor sau al organelor active trebuie să fie cât mai mare, în două trepte, (în imagine pinioanele galben şi portocaliu) pentru ca forţa să fie suficientă pentru tracţiunea unui plug.

Ar fi bine ca blocul de pinioane de pe axul motorului să poată fi

schimbat cu altul având diametru diferit, pentru ca motocultorul astfel construit cu acest motor să poată fi folosit şi la tracţiunea unei remorci pe drumurile locale, săteşti, un astfel de motocultor trăgând după el o remorcă poate fi mult mai util şi mai economic decât o căruţă. Căruţa are cai care trebuie hrăniţi !...

De asemenea motocultorul poate fi prevăzut cu un al doilea set de două – patru pinioane pe şasiu, care să transmită mişcarea către un angrenaj în unghi drept care să se termine printr-o priză de forţă. În felul acesta patru lanţuri vor transmite mişcarea către roţi în vreme ce alte patru spre priza de


149

forţă. Motorul dacă va fi construit la puterea de 15 – 20 cai putere va fi perfect capabil să suporte această tracţiune dublă.

Poate fi prevăzut pe şasiu chiar şi cu o fulie pentru a se putea acţiona cu el diferite utilaje gospodăreşti cum ar fi o pompă, un gater, etc.

Imaginea de mai jos reprezintă doar o idee de principiu. Un bun mecanic va putea gândi o multitudine de configuraţii constructive.

Dacă se va opta pentru folosirea unui motor magnetic multisecţiune

având dinam încorporat atunci pe celălalt capăt al axului se poate monta un al doilea set de pinioane pentru viteză.

Posibilităţile de construcţie sunt numeroase, depinzând de ingeniozitatea, fantezia şi necesităţile fiecăruia. Dacă vă hotărâţi să vă construiţi un asemenea utilaj, studiaţi-le mai întâi pe cele motorizate pe benzină sau motorină din comerţ şi mai ales organele lor active de prelucrare a terenului, şi celelalte accesorii, pentru a construi motocultorul compatibil cu cât mai multe utilaje ce se găsesc pe piaţă.

Nu-mi rămâne decât să vă urez recoltă bogată !


150

Cap tractor Şi pentru că acum a venit toamna şi aţi lucrat toată vara cu

motocultorul dumneavoastră magic, cu motor magnetic, a venit vremea să duceţi recolta undeva, în hambar, la un vecin, la o rudă, la piaţă, etc.

Deşi motocultorul poate fi folosit foarte bine pe post de cap tractor pentru căruţe, remorci etc., am conceput şi un cap tractor special pentru a modifica cu ajutorul lui căruţa. În felul acesta scăpaţi de cheltuielile cu îngrijirea şi hrănirea calului.

Iată cum arată acest cap tractor:

Este conceput în aşa fel încât cu mici modificări aduse căruţei să

poată fi pus pe căruţă. Cum modificăm căruţa. Îi prelungim în faţă podina şi fixăm inima

căruţei de ea. Prin sudură, de inima căruţei se fixează o ţeavă groasă perpendiculară. Prin ea va trece axul capului tractor. Această ţeavă va juca şi rol de cârlig de remorcare şi de furcă pentru viraje. Capul tractor va fi prevăzut cu un ax vertical care va intra pe această ţeavă, unde va fi asigurat cu o siguranţă un şurub ce trece prin el deasupra ţevii verticale. În partea de sus a axului capului tractor se va fixa un ghidon demontabil, exact ca la biciclete. Pe coarnele acestuia se va fixa cele două schimbătoare de viteze, mantelele de frână precum şi o manetă pentru ambreiaj.

Pe şasiul capului ( cu albastru ) se va fixa motorul magnetic, axele celor două trepte de viteză precum şi axul roţilor care va purta roţile, şi blocul de pinioane de forţă.

Capul tractor are trei trepte de reducere a vitezei. Treapta I şi II sunt acţionate cu un simplu lanţ de bicicletă. De altfel toată transmisia se face cu


151

pinioane şi foi pedaliere de bicicletă, cu excepţia blocului de foi de pe axul roţilor care trebuie manufacturat având în vedere numărul de dinţi pe care-l are.

Treapta I cu pinioanele colorate roşu, cuprinde transmisia de la motor şi are pe motor pinion de 22 care se leagă prin lanţ de bicicletă de o foaie pedalieră de 44 fixată pe primul ax al transmisiei la capătul căreia începe…

Treapta a II-a cu pinioanele colorate portocaliu, care are un bloc normal de pinioane de 6 pinioane, împreună cu schimbătorul de viteze ce se angrenează tot printr-un lanţ cu un bloc de foi pedaliere – 3 foi – împreună cu schimbătorul de viteze aferent şi care se află pe al doilea ax al transmisiei.

Treapta a III-a cu pinioanele figurate galben, este reprezentată de cel de-al doilea capăt al celui de-al doilea ax, care e format dintr-un bloc de 5 – 10 pinioane de 16, care vor fi angrenate pe axul roţilor cu un alt bloc de 5 – 10 pinioane mari de 160 de dinţi. Aceasta este treapta de forţă.

Rapoartele de demultiplicare vor fi: - pentru treapta I – 44/22 = 2 - pentru treapta II – va fi cuprins între 0,812 şi 2,75 - pentru treapta a III – va fi de 10 Dacă motorul magnetic va avea turaţia de 2000 rotaţii pe minut iar

roata va avea circumferinţa de 2 m, atunci viteza capului tractor va fi cuprinsă între 4,363 şi 14,778 Km/oră.

Motorul magnetic folosit trebuie să fie unul multisecţiune, cu dinam încorporat, care dinam să poată asigura energia electrică necesară semnalizării ( în caz că se iese pe şosea ). Poate fi şi fără dinam caz în care mai adăugăm undeva pe lanţul de transmisie un pinion pentru angrenarea unui alternator. În ambele cazuri e bine să avem şi o baterie.

Motorul va fi prevăzut cu un ambreiaj rac, şi va fi calculat pentru o putere de 10 – 15 cai putere.

Să nu vă pară transmisia firavă având în vedere că e construită cu lanţ de bicicletă. Porţiunea care cere într-adevăr forţă am prevăzut-o cu blocul de pinioane mare de 5 – 10 pinioane ( în figură am desenat doar 3 din considerente de spaţiu şi estetică a desenului), şi în plus nici nu ştiţi câtă rezistenţă poate avea o transmise formată din 5 – 10 lanţuri de bicicletă paralele !...

Motorul de asemenea trebuie prevăzut cu o manetă de pornire care să poată fi acţionată de undeva de la îndemâna conducătorului, şi care să deplaseze statorul în poziţia oprit sau pornit a motorului.


152

Ghidonul poate fi prevăzut cu un sistem de montare şi demontare rapid, care să permită scoaterea capului tractor de pe căruţă dacă e nevoie.

Înainte de pornirea motorului se debreiază, se porneşte, se aduc schimbătoarele de viteză pe poziţia celei mai mici viteze şi se dă drumul manetei de ambreiaj.

Capul va începe imediat să tragă şi din acest moment se schimbă progresiv vitezele. Pentru deplasarea cu căruţa încărcată se va a avea grijă ca deplasarea să se efectueze cu viteză adecvată încărcăturii, pentru că dacă se încearcă pornirea de pe loc cu viteză mare, se riscă a se rupe lanţul uneia din primele două trepte de viteză.

Dacă se pleacă de pe loc uşurel, schimbându-se progresiv vitezele, căruţa trasă de capul tractor va lucra la fel de bine ca şi atunci când ar avea înaintea ei un cal.

Grijă mare la pante ! Oricum, fiind un vehicul motorizat magnetic va dura un pic până ne vom obişnui cu manevrarea lui. De altfel la fel stă situaţia în cazul tuturor vehiculelor cu motor magnetic.


153

Pe şosea Într-unul din primii ani de după 1990 a fost o iarnă cu ninsori

puternice care au făcut ca în câteva ore să fie acoperit tot sudul ţării cu o pătură foarte groasă de zăpadă. Dintre miile de automobilişti porniţi atunci de la Timişoara cu destinaţia Bucureşti, nu a reuşit să ajungă decât unul singur. Acesta, însoţit de încă trei prieteni plecase cu micuţa lui maşinuţă Lăstun.

Lăstunul, pentru cine nu ştie, a fost o maşină minusculă de ( aproape… ) patru locuri care a circulat pentru câţiva ani înainte de 1989 fiind făcută la Craiova. Dimensiunile sale comparabile cu ale Smart-ului de azi, au făcut-o ţinta multor glume mai mult sau mai puţin răutăcioase. Eu chiar am întâlnit atunci înainte de 1989 pe cineva care a întârziat la serviciu pentru că nişte prieteni mucaliţi s-au apucat de cu seară şi i-au pus maşinuţa sub bara de bătut covoare din parcarea blocului.

Dar tocmai pe acest fapt s-a bazat reuşita celor patru de a ajunge la Bucureşti atunci când toţi ceilalţi mii de conducători auto au rămas înzăpeziţi în câmpia dunăreană.

Pur şi simplu atunci când nu mai puteau înainta, cei patru se dădeau jos, şi împingeau maşinuţa sau o luau pe sus…

Astfel cu multe pauze şi muncă manuală au reuşit totuşi să intre în Bucureşti când toţi ceilalţi nu au mai putut.

Datorită dimensiunilor, greutăţii şi a consumului Lăstun-ul a fost poate cea mai eficientă maşină de serie care a circulat vreodată pe şoselele României.

Să ne reamintim ce spunea cel mai mare inventator român în viaţă, domnul Iustin Capră despre automobile:

„ Am observat că în majoritatea automobilelor circulă un singur om sau doi, greutatea automobilelor este în medie de 1.000 kg, din care numai 10% reprezintă masa utilă. Dacă se ia în considerare randamentul scăzut al motorului termic, bilanţul energetic este 2-3% util, 97% – energie „folosită în special pentru distrugerea mediului înconjurător“. Numărul automobilelor creşte vertiginos, mult mai repede decât carosabilul, care trebuie smuls din terenul agricol. Ing. Radu Manicatide afirma în 1930 că „automobilul, aşa cum este construit, reprezintă o crimă ecologică, economică şi chiar spaţială” “

De altfel ineficienţa automobilelor o vedem pe toate şoselele lumii, iarnă de iarnă. Dacă automobilul ar fi mai uşor, ar fi dotat cu motoare mai economice şi mai puternice, ( de randament mai mare) ar avea un sistem de


154

rulaj care să nu patineze pe zăpadă… Într-un cuvânt maşina ar fi mai eficientă dacă în locul roţilor ar avea şenile ( nu neapărat metalice ci din cauciuc dur ) dacă partea de dedesubt a ei ar fi asemănătoare fundului unei bărci, pentru a putea aluneca pe zăpadă, şi dacă motorul ei ar produce 20 cai putere pe Kg faţă de unul cât produce acum.

Dar asemenea vehicule sunt interzise civililor, fiind folosite cu neruşinare doar de militari.

Există un vehicul care chiar că este indiferent la zăpezi şi viscole, la nisip, şi la apă, dar şi acesta-i folosit tot numai de către armată… anume vehiculul pe pernă de aer.

Şi asta pentru că este dotat cu motorul clasic cu ardere internă, ceea ce-l face foarte greu şi un mare consumator de energie.

De altfel părerea mea personală este că viitorul în transportul pe sol este al vehiculelor mici şi foarte mici. Şi sunt convins în ciuda faptului că oficialii acestei planete în lăcomia lor nemăsurată continuă să promoveze şi să sprijine producţia de automobile mari cu motoare puternice. Normal, căci cu cât acestea consumă mai mult carburant, cu atât le cresc lor conturile. A se vedea volumul precedent.

De aceea propun:…


155

Roţile… În ideea eficientizării mijloacelor de transport sunt mai multe căi.

Scăderea greutăţii lor, creşterea puterii motorului, scăderea consumului lui, creşterea vitezei de deplasare…

Pentru scăderea greutăţii se recurge la construcţia şasiurilor şi a

caroseriilor din materiale compozite, mai uşoare, precum şi la eliminarea părţilor nefolositoare şi micşorarea maximă a masei celor folositoare.

În ideea aceasta, dacă motorul este unul magnetic, se va renunţa la tot ce înseamnă sistemele auxiliare ale motorului clasic, cum ar fi filtre, sisteme de răcire, sisteme de distribuţie, etc. precum şi o simplificare a transmisiei.

Dar ce ar fi dacă s-ar renunţa cu totul la motor, şi în acest caz ar dispărea fireşte şi toată transmisia.

Fără motor şi fără transmisie ne rămân… roţile. Ele pot fi construite având motorul integrat.

Iată mai jos o primă roată magnetică autopropulsată pe care am conceput-o a fi folosită la biciclete căruţuri şi la … orice are roţi:

Butucul, format dintr-un disc cu axul roţii, poartă mai multe şine radiale ( funcţie de puterea magneţilor şi de cât de mulţi vrem să folosim – se stabileşte câte şine ) Pe aceste şine sunt fixaţi trei sau mai multe rânduri de magneţi care formează cercuri concentrice.

Pe roată sunt tot atâtea cercuri de magneţi. Magneţii sunt aşezaţi atât pe şine cât şi pe roată cu o înclinare de 25 până la 35 de grade. Sunt fixaţi


156

cu acelaşi pol pe suport, astfel încât atunci când cei de pe şină sunt aliniaţi cu cei de pe roată, aceasta se va învârti. În poziţie de repaus magneţii de pe şine se află între rândurile de magneţi de pe roată.

Şinele au pe capete spre centru un resort care obligă magneţii să stea în poziţie de repaus. Pe interior pe circumferinţa butucului este un cerc metalic cu dinţi ( se vede cu gri ) care se află în capul fiecărei şine cu magneţi. De această piesă este prins un cablu de frână – cu roşu – care trece printr-o gaură din butuc şi se duce la manetă. În momentul în care vrem să pornim roata strângem pur şi simplu maneta, trăgând prin intermediul cablului cercul care se va roti şi va obliga şinele să alinieze magneţii de pe butuc în faţa celor de pe roată. Pentru utilizarea la bicicletă se va folosi ca roată ajutătoare, în locul celei din faţă. Roata se poate roti liber dacă magneţii nu sunt aliniaţi.

Dacă vrem să facem un vehicul cu patru asemenea roţi, toate cablurile se adună într-unul singur care vine la manetă.

A doua roată autopropulsată are în ea un motor magnetic simplu cu

35 de magneţi la fel ca cel de la pagina 51, cu diferenţa că statorul e la interior iar rotorul la exterior.

Statorul alunecă pe axul roţii pe o pană, acţionat fiind printr-o pârghie acţionată de un cablu de frână. ( se vede cu gri fixată pe furcă în stânga ).

Rotorul este fixat pe o parte într-un rulment, iar pe cealaltă parte la circumferinţa lui are un cerc care se sprijină pe trei rulmenţi purtaţi de o piesă în formă de Y care are între cele trei braţe o gaură prin care intră pe axul roţii. Dacă vom folosi roata pe teren accidentat sau va suporta sarcini mai mari acest suport în Y poate fi înlocuit cu unul în X – pe patru rulmenţi roata va fi mai solidă.

Este o soluţie constructivă oarecum ciudată, dar este foarte solidă, şi oferă posibilitatea integrării motorului pe o roată de bicicletă normală, căreia i se elimină butucul. În locul acestuia va fi cercul de pe rotor. Se vor folosi spiţe mai scurte cu raza noului butuc constituit din statorul motorului.

Dacă veţi analiza un pic desenul veţi vedea că nu e foarte complicat, în ciuda aparenţelor. Priviţi:


157

Roata poate fi folosită ca roată ajutătoare la bicicletă. Şi aceasta se

roteşte liber când nu e pornit motorul ei. De asemenea poate fi folosită pentru motorizarea a numeroase alte

vehicule pe roţi, începând de la trotinete, triciclete, pentru copii şi nu numai, până la vehicule pe patru roţi.

La fel ca şi la precedenta, dacă se folosesc două sau mai multe, cablurile acestora se vor conecta toate la unul singur, în felul acesta comandându-se simultan toate roţile.

Pentru construcţia roţilor autopropulsate se mai poate folosi cu deplin

succes motorul lui Christopher Mark Gitzen.


158

Biciclete şi trotinete Acum câţiva ani când am văzut prima dată o trotinetă echipată cu

motor cu ardere internă am fost foarte încântat. Mie, cel puţin, mi se pare soluţia ideală pentru transportul urban. Faptul că în ultimul timp în ciuda apariţiei a numeroase modele de biciclete care mai de care mai bune şi mai frumoase, sau poate tocmai de aceea, a crescut şi numărul furturilor acestor vehicule. Şi dacă înainte de 89 se mai ocupa cineva să încerce să-i prindă pe aceşti hoţi, acum nu mai interesează pe nimeni acest aspect al vieţii citadine cotidiene. Am un amic căruia i-a fost furată bicicleta la două săptămâni după ce a cumpărat-o, din faţa unui mare supermagazin, dotat cu camere de luat vederi şi cu pază…

Eu, deşi am bicicletă, nu plec cu ea de acasă decât dacă ştiu că în situaţia în care o voi încuia undeva pe drum, aceasta nu va sta prea mult nesupravegheată, sau doar dacă merg la cineva unde am posibilitatea să o bag în casă sau în curte.

De aceea consider că trotineta este un mijloc de transport ideal. E suficient de mică şi de uşoară pentru a putea fi luată cu ajutorul unei curele, pe umăr, oriunde te duci. Oricum atât bicicleta cât şi trotineta ca mijloace de deplasare individuale au mult de câştigat dacă sunt motorizate. Din păcate nu se mai găsesc motoare de bicicletă, aşa cum se găseau odată. Iar dacă totuşi se găseşte pe undeva vreunul, e de producţie străină ( deci piese şi întreţinere problematică) şi pe deasupra e suficient de scump, pentru ca, cu banii pe care i-ai da pe al să poţi să-ţi iei o motocicletă.

De aceea propun motorizarea magnetică. Şi în acest scop am conceput două motoare mici dar puternice, care pe deasupra au încorporat în interior un dinam în scopul asigurării energiei electrice necesare semnalizării. Motorul este construit ca motor magnetic simplu cu ambreiaj rac. Pentru amănunte studiaţi cu atenţie desenul de la pagina 101. Comanda ambreiajului se va face prin intermediul unei manete care printr-un cablu va acţiona o pârghie ce va apăsa pe bila din capul axului motorului. Poziţia normală trebuie să fie debreiat. Astfel în timpul deplasării vom ţine motorul ambreiat din manetă, iar când vom lua mâna de pe manetă pentru a acţiona manetele de frânare, motorul va debreia. În acest fel ne va fi uşurată atât pornirea cât şi utilizarea motorului.

Dimensiunile constructive ale acestui motor nu vor depăşi 15 cm. diametru şi aceiaşi grosime. Şi se vor folosi magneţi de 8 x16 mm. care au forţa de peste 1 kg. Dacă va fi construit îngrijit cu distanţa foarte mică între stator şi rotor, va furniza câţiva cai putere. ( a se consulta tabelul de la pagina 55 )


159

Acum câteva cuvinte despre generatorul electric încorporat. Solidar cu rotorul, la mică distanţă de el se va mai monta un disc din material nemetalic. Pe acesta se vor fixa prin lipire cu adezivi gen poxipol sau superglue, radial, la distanţă egală mai mulţi magneţi, cu aceiaşi polaritate spre exterior. În timpul funcţionării motorului aceşti magneţi trebuie să treacă la maximum 3 mm. de un număr de 6 bobine înseriate, fixate pe capacul interior al motorului şi bobinate fiecare pentru a furniza 2 V cu grosimea firului de 1 mm. În felul acesta vom obţine în timpul funcţionării motorului puterea de 60 W la tensiunea de 12, suficient pentru a putea folosi la far bec de autoturism.

Ce nu apare în desen este faptul că motorul trebuie prevăzut cu o

pârghie care să deplaseze statorul din poziţia oprit în poziţia pornit şi invers. Se porneşte motorul aducându-se statorul în poziţia pornit, după care

ne urcăm pe bicicletă aducem schimbătorul de viteză pe prima poziţie şi ambreiem, urmând ca pe măsură ce ne deplasăm să trecem în treptele superioare de viteză. După fiecare debreiere, dacă ne-am oprit pe loc, vom aduce schimbătorul în prima viteză şi abia apoi vom ambreia din nou.


160

Al doilea motor conceput tot pentru motorizarea bicicletelor trotinetelor şi tricicletelor, este următorul:

E asemănător. Dar nu va mai fi perfect rotund, în ciuda faptului că va

avea aceleaşi dimensiuni. Datorită faptului că generatorul lui electric este integrat statorului, carcasa va trebui să aibă forma adecvată acestui fapt.

Generatorul e format dintr-o singură bobină, care este aşezată pe un miez ce intră în locul unuia dintre magneţi. După cum se vede al doilea capăt al miezului se aşează deasupra magnetului vecin asigurându-se în felul acesta închiderea liniilor magnetice.

Bobina se va bobina pentru 6 volţi cu fir de 1mm. sau pentru 12 volţi cu fir de 0,5mm…. sau tot de 1 mm. dacă avem loc în carcasă.

De asemenea şi acest motor va avea pârghie pentru pornire ( nici la acesta nu am mai figurat-o ), şi va fi exploatat la fel ca şi precedentul.

La ambele motoare se va fixa pe ax un pinion mic – 10 dinţi, care va angrena prin lanţ pe cea mai mare foaie pedalieră. Foaia mică pedalieră se înlocuieşte cu un pinion de 12.care va angrena pe blocul de pinioane de pe roată. În felul acesta avem o demultiplicare în două trepte. Prima va fi de 44/10=4,4, iar a doua va fi cuprinsă între 1,3 şi 3 În caz că motorul va avea 1500 rotaţii iar roata circumferinţa de 1,5m., viteza atinsă va fi între de 10,2


161

şi 23,6 Km./oră. Dacă roata va fi de 2 m. în circumferinţă vitezele cresc cu un sfert. Iar dacă turaţia e de 2000 cu un alt sfert adică se poate ajunge la viteza minimă de 15 km/oră şi maximă de 35 km/oră.

Deoarece atât puterea cât şi turaţia unui motor magnetic depind în egală măsură de puterea magneţilor şi de distanţa dintre ei - respectiv de distanţa dintre stator şi rotor, aceste valori sunt doar informative, eu neavând cum calcula real un motor ce poate fi construit diferit de două persoane diferite.

De aceea după construcţia motorului se va determina ce turaţie are, şi în funcţie de aceasta se va dimensiona transmisia în următoarele condiţii. Blocul de pinioane cu schimbătorul aferent trebuie să rămână funcţional, iar viteza maximă atinsă de bicicletă ( sau alt vehicul) să nu depăşească 35 – 40 km/oră, astfel încât cea minimă să fie undeva la 5 – 7 Km/oră.

Acum să vedem şi două propuneri de vehicule individuale de transport care ar putea fi motorizate cu unul din aceste două motoare: Primul:…

Este o trotinetă, care are o şa normală de bicicletă, ce se poate coborî.

De asemenea şi ghidonul poate fi rabatat ( ca la orice trotinetă, nu ?!). Este totuşi gândită ca o trotinetă şi dacă e calculat corect, după rabatarea ghidonului şi coborârea şeii trebuie să poată fi luată de ghidon ca de un mâner pentru a o duce cu noi. Eu am gândit a fi construită cu o greutate maximă de 6 – 7 Kg.

Al doilea vehicul este:


162

La fel ca şi precedentul se vrea a fi un vehicul practic. Este după cum

se vede o trotinetă – triciclu, care se rabatează complet, ghidonul este articulat culcându-se înspre spate, în vreme ce platforma se ridică şi se aduce spre faţă. Nu am figurat dar platforma are un suport de sprijin care se rabatează la rândul lui înspre una din laterale, pentru a permite ca roţile din spate să vină spre faţă pe lângă cea mare. Se va construi ( de către cei care pricep ce este încurcăleala aceasta de roţi ) pentru a atinge viteza maximă de 25 Km/oră. Şi având o greutate de maximum 10 Kg.


163

Cărucior şi scaun de handicap Probabil că multe mame sunt uneori exasperate de faptul că în

oraşele româneşti care au o sumedenie de obstacole atât pe partea carosabilă cât şi pe trotuar, oboseala împingerii unui căruţ e cam mare. Şi-ar dori ele atunci un căruţ care, măcar o parte din drum, dacă s-ar putea, să meargă singur.

Ei bine acest lucru se poate rezolva foarte simplu şi uşor cu ajutorul unui motoraş magnetic.

Iată cum: Se va monta pe şasiul căruţului un suport în formă de L care să

susţină atât motoraşul cât şi axul primei trepte de transmisie. Motorul va fi unul de genul celor de la capitolul precedent, cu ambreiaj rac, dar va fi mai mic. Maneta de ambreiaj va lucra tot pe poziţia normal debreiat, şi va fi montată pe ghidonul căruţului. Se va calcula transmisia în aşa fel încât viteza de deplasare a căruţului să fie de 4 – 5 Km la oră. Poate fi dotat cu un grup de pinioane cu trei pinioane şi schimbătorul aferent care să permită 3 viteze de deplasare, toate în jurul valorii de mai sus. Adică… de la 3 până la 6 Km pe oră. De asemenea în acest caz se va prevedea, măcar pe una din roţi şi o frână, tot de bicicletă.

Un alt domeniu în care se poate folosi cu succes această variantă de

motorizare ar fi cea a scaunelor de handicap. Este foarte greu mai ales în România unde nu sunt respectaţi, pentru handicapaţi să se deplaseze sau să aibă acces în tot felul de locuri. De la faptul că nu toate trotuarele şi trecerile de pieton sunt dotate cu rampe, sau dacă sunt acestea sunt


164

necorespunzătoare ( aceiaşi situaţie şi la instituţii). De altfel am observat la multe instituţii rampe făcute în bătaie de joc, probabil tocmai cu scopul descurajării petentului handicapat să-şi caute drepturile…

În plus unii dintre handicapaţi au diferite grade de handicap şi la partea superioară a corpului, nu doar la cea inferioară, caz în care cu atât mai mult se impune necesitatea folosirii unui scaun motorizat. Din păcate la noi în ţară aceste scaune, pe lângă faptul că nu se găsesc, sunt şi exagerat de scumpe. În plus chiar dacă reuşeşti să achiziţionezi un asemenea scaun, întreţinerea acumulatorilor, şi în general a întregii sale motorizări descurajează pe oricine. La noi nu cred că-ţi permite vreun handicapat să aibă pe lângă asistentă ( dacă şi-o permite şi pe aceasta !) şi mecanic angajat pentru întreţinerea scaunului. Iată deci ce propun:

După cum se poate vedea exact acelaşi tip de montaj, dar există nişte

deosebiri esenţiale. Pentru a putea îndeplini necesităţile pacientului, motorul va fi unul asemenea celui de pe biciclete, ( de la paginile 156 şi 157 ) cu ambreiaj rac şi generator încorporat. Se va monta şi o baterie de acumulator încărcată de generatorul motorului. Scaunul va mai fi dotat cu frână, cu manetă schimbător de viteze, şi fireşte cu sistem de semnalizare luminoasă. Practic un mic automobil cu un singur loc. Transmisia se va face exact ca la bicicletă, calculându-se posibilitatea deplasării cu mai multe viteze cuprinse între 2 - 3 km pe oră până la 15 – 20 km pe oră.


165

Iarna pe zăpadă De câţiva ani au pătruns şi pe la noi „snow mobilele” acele

motociclete cu tălpici pe faţă şi cu o şenilă sub şa, care sunt motorizate de motoare puternice care fac mult zgomot.

Nu propun înlocuirea motorului acestora, deşi se poate face ca orice

motor, ci propun ceva mai simplu şi mai atractiv atât pentru copii cât şi pentru gospodarii din satele de munte. În unele zone din Ardeal se mai întâlneşte încă o săniuţă care are în partea din faţă un fel de ghidon cu tălpici.

Ei bine propun ceva asemănător şi anume o şenilă tractoare adaptabilă pe orice săniuţă. Iată cum:

După cum se vede, modificarea săniuţei constă în construirea altui

blat mai lung de forma din imagine , eventual şi cu spetează. În capătul din faţă în centrul limbii îngustate a blatului se dă o gaură în care se fixează un inel metalic executat dintr-o ţeavă în capul căreia s-a sudat un fel de şaibă cu diametrul interior cât ţeava şi având patru găuri pentru fixare cu şuruburi în lemnul blatului. Aceasta va fi caseta rulmentului prin care va trece axul ghidonului şi totodată axul tractor al şenilei.


166

Rulmentul, axul şi caseta se văd cu albastru şi nuanţe de gri în desen. Pe capătul de sus al axului se va fixa un ghidon. Partea de jos va fi sudată de cadrul ce înconjoară şenila ( cu verde deschis ). Acest cadru trebuie să fie fixat demontabil pe şasiul şenilei, în punctul de echilibru al acestuia, pentru a se putea demonta şenila în vederea schimbării covorului de cauciuc al ei.

Acesta se face din cauciuc de câţiva mm. pe care la distanţe egale se fixează cu şuruburi, cornier cât lăţimea lui. Între corniere, de o parte şi de alta se dau găurile pătrate în care se vor angrena dinţii roţilor tractoare, cele care sunt angrenate de motor. Cilindrul întinzătorului se va construi la fel ca cilindrii tractori de la tocătoare, doar că fireşte nu va avea pe el cornirere sudate. Eu am figurat doar ca idee un resort, dar acest întinzător ar fi bie să fie construit cu un resort reglabil cu ajutorul unui şurub. Se poate folosi resortul suspensiei de cadru de la bicicletă.

La fel ca toate celelalte vehicule motorizate cu motoare magnetice de până acum se vede că are motorul magnetic cu verde, prima treaptă de demultiplicare a vitezei cu roz şi a doua cu portocaliu.

Motorul va avea ambreiaj rac lucrând pe poziţia normal debreiat. Această şenilă tractoare este, după părerea mea extrem de utilă în zonele de dealuri şi de munte, mai ales unde ninge mult şi iarna se menţine mai mult de 6 luni pe an.

Un bun mecanic va pricepe imediat cum stă treaba analizând desenul şi va şti ce trebuie făcut.


167

Automobilele Acum am să vă spun ceva ce o să vă surprindă pe toţi. Deşi pare de

necrezut la prima vedere, chiar şi un motor de autoturism, fie că este Otto sau Diesel, poate fi transformat într-un motor magnetic.

Din păcate deşi poate că va deveni mai eficient în privinţa raportului putere/greutate, îşi va păstra totuşi caracteristica de eficienţă scăzută, căci întreaga maşină nu se va uşura decât cu maximum jumătate din greutatea motorului.

Toţi ştim că motorul cu ardere internă în principiu e format dintr-un arbore cotit, care este acţionat de pistoane, care la rândul lor sunt puse în mişcare de explozii repetate ale amestecului carburant, în camera de ardere din capul pistonului. Mai ştim că coordonarea funcţionării lui, adică ordinea alimentării şi iniţializării exploziilor este comandată tot de la arborele cotit printr-o transmisie cu roţi dinţate sau cu lanţ numită sistem de distribuţie.

De asemenea ştim că motorul are nevoie de ungere, şi că datorită frecărilor şi uzurii motorului uleiul se murdăreşte şi trebuie filtrat. Mai ştim că datorită exploziilor din camerele de ardere motorul se încălzeşte şi trebuie răcit, mai ştim că are nevoie de un rezervor de carburant şi de o pompă care să-l aducă la motor, că acolo îi mai trebuie deasupra motorului o instalaţie de admise a aerului şi una de amestecare a acestuia cu carburantul – carburatorul sau injectorul, că gazele rezultate în urma exploziilor trebuie eliminate, că ele poluează, că sunt fierbinţi, şi cam toate cele multe şi rele ale automobilului….

Iată acum ce am putea face pentru a transforma un motor cu ardere internă într-unul magnetic. În capul fiecărui piston, pe toată înălţimea camerei de ardere, ( deci până la acelaşi nivel cu garnitura de chiulasă) se montează prin lipire grupuri de magneţi sau doar unul, dar mare – dacă avem de unde-l procura – care să umple aproape toată camera. Se pun în picioare, unul lângă celălalt. Şi se aleg de aceiaşi înălţime cu camera de ardere. Astfel fiecare piston devine un magnet mare. Aceşti magneţi, atenţie nu trebuie să atingă de loc cămaşa cilindrului.

Se elimină chiulasa şi în locul ei se montează un ax care va avea pe el montat în dreptul fiecărui cilindru un magnet, sau un grup de magneţi de exact aceiaşi dimensiune şi putere cu cei din capul pistonului. Grupul de magneţi din capul pistonului va totaliza poate câteva zeci de kg forţă. La fel şi cei de deasupra lor. Magneţii de pe piston trebuie ca la punctul maxim superior, să stea la doar doi trei mm. de magneţii de pe axul distribuţiei. În acel moment aceste perechi de magneţi se vor respinge. În momentul


168

corespunzător punctului maxim inferior, magneţii de deasupra blocului motor trebuie să fie orientaţi atractiv, deci cu polul opus momentului maxim superior.

Distribuţia va lucra la fel, adică ei fiind montaţi pe axul distribuţiei se vor roti deasupra cilindrilor aşezându-se când şi cum trebuie, pentru a-i respinge sau a-i atrage pe cei din capul pistoanelor.

Axul distribuţiei cu tot cu magneţii săi trebuie să poată fi rabatat în lateral în momentul opririi motorului, pentru a elimina strasul dintre magneţi.

Restul… Se renunţă la rezervorul de carburant, la sistemul de alimentare, la sistemul de răcire, la filtrul de aer…

Iată un desen de principiu a ceea ce am spus :

Am şi o a doua metodă de transformare a unui motor cu ardere internă într-unul magnetic. Iat-o:


169

De astă dată magneţii de deasupra cilindrilor vor fi montaţi fix, iar între ei şi cilindru vor intra la momentele cheie, comandate de un arbore cu came împreună cu nişte solenoizi, nişte ecrane din miumetal. Astfel magneţii se vor respinge când ecranele vor ieşi în lateral şi se vor putea apropia atunci când ecranele se vor interpune între ei. Rămâne de rezolvat eliminarea stresului magneţilor în perioadele de oprire a motorului.

Veţi spune că aceste idei nu sunt valabile pentru că un motor cu ardere internă, datorită exploziilor e foarte puternic. Vă întreb. Cât de puternic? Cât de puternică credeţi că poate fi explozia a câţiva centimetri cubi de amestec carburant cât are o cameră de ardere. Probabil… în funcţie de construcţia motorului câteva zeci de kg. Şi dacă tot nu vă vine a crede mai gândiţi-vă la randamentul scăzut al motorului cu ardere internă, la raportul lui foarte mic între greutate şi puterea furnizată, şi poate că atunci vă veţi răzgândi. Mai gândiţi-vă la magnetul de 5 x 5 x2,5 cm, care are forţa de 100 kg…

E foarte posibil ca magneţii aşezaţi pe capul pistonului totalizând

aproape acelaşi volum cu cât are camera de ardere opuşi fiind unora la fel de puternici, aşezaţi la doar câţiva milimetri distanţă să aibă o putere de respingere nu numai superioară, ci chiar de câteva ori mai mare decât forţa exploziei pe care o înlocuiesc…

Gândiţi-vă…


170

Pe apă Aici cred că vor fi foarte interesaţi acei dintre dumneavoastră care au

pasiunea de a merge la sfârşitul săptămânii la râu sau la baltă, iar în concedii prin Deltă

Delta rămâne marele meu regret. Nu am fost niciodată acolo. Şi probabil că nu voi ajunge niciodată având în vedere situaţia financiară în care m-a adus politica mafioţilor de la conducerea ţării…

Nu sunt pasionat de pescuit. Am mers la pescuit doar de câteva ori în întreaga mea viaţă. În schimb am pasiunea fotografierii naturii, a animalelor în mediul lor. Şi unde este oare mai frumoasă natura decât acolo… în deltă. De asemenea nici nu ştiu să înot. Deşi poate nu-i târziu să învăţ… Pe bicicletă am învăţat să merg în jurul vârstei de 30 de ani… Probabil că pe la 60 voi învăţa să merg şi pe apă…

Dar asta nu-i un impediment pentru a nu merge în deltă, nu ? Doar 90 % din marinarii lumii în urmă cu nu mult timp nu ştiau să înoate. Mi-amintesc cât de ingenioasă mi s-a părut, ideea unei bărci pliabile, atunci când în urmă cu mulţi ani, în copilăria mea am găsit un articol într-o revistă pentru tineret. După mulţi ani aveam să găsesc acea revistă undeva în casa unui prieten. Şi iată articolul respectiv pe care vi-l dăruiesc şi dumneavoastră pe această cale: „ Barcă de pescuit pliabilă


171

Cu ajutorul unei foi din material plastic poliolefin, a unei bucăţi de carton gudronat sau linoleum de 1,6 m x 3 m se poate realiza o barcă foarte simplă. Foaia se pliază (ca in figură) pentru a forma coca bărcii. Cu ajutorul a cîteva bolţuri filetate, tot din material plastic, se fixează armăturile rigide: fundul din placaj, oglinda, banca şi tabloul provei. După utilizare, barca se lasă la uscat şi se împachetează, fiind atît uşor de transportat cît şi de depozitat. ATENŢIE! Toate piesele din lemn necesită o foarte bună impregnare cu lac (tip Palux) pentru a se putea usca rapid. Nu se recomandă utilizarea metalelor la confecţionarea bolţurilor, pentru a preveni oxidarea lor în timpul depozitării. Cristian Crăciunoiu. „

Din păcate nu vă mai pot spune cum se numea revista. Atunci când

am regăsit-o la amicul meu, fiind grăbit, am fotografiat pagina cu articolul acesta şi am plecat. Mai târziu mi-am dat seama că nu ştiu cum se numeşte revista şi în ce an a apărut.

Mai ales pentru cei pasionaţi de frumuseţile deltei şi în special pentru

fotografiii de natură o barcă pliantă cât mai uşoară este o mană cerească. Şi ceva peste mana cerească ar fi dacă această barcă ar merge şi

singură pentru ca noi să facem fotografii în linişte… ÎN LINIŞTE ?! Bine, dar o barcă care merge singură nu merge în linişte… e zgomotoasă…

Dacă are motor electric e mai silenţioasă, dar nu complet tăcută şi din păcate acesta are putere foarte mică împinge barca foarte încet, şi pe deasupra merge cu acumulatori care se consumă repede…

De aceea iată cum ceva peste mana cerească este un motor

magnetic… care poate fi construit a lucra la orice puteri şi nu are nevoie de carburanţi, de curent electric, nu face zgomot, şi e la fel de uşor ca unul electric la puterea unuia cu ardere internă…

Aşadar iată…


172

Motor cu zbaturi Propunerea pe care o fac în continuare se referă la o pereche de

zbaturi motorizate care se pot fixa cu ajutorul unor cleşti cu şurub pe marginea bărcii, la fel cum se fixează maşina de tocat pe masă.

Iată:

Motoarele folosite vor fi două motoare simple ca cel de bicicletă, dar

fără generator şi fără ambreiaj. Pârghia de pornire care pune statorul în rând cu rotorul va fi astfel poziţionată încât să poată fi acţionată din barcă cu maximă uşurinţă. Pe axul motorului se montează două roţi cu zbaturi făcute din căuşe de polonic, sau orice alte obiect cu formă asemănătoare. Motoraşele sunt mici, cleştii trebuie prevăzuţi cu posibilitatea de a fi demontaţi, şi se vor dimensiona în funcţie de grosimea bordajului bărcii.

Motoarele se prind pe marginile bărcii în partea dinspre spate, se pornesc simultan iar direcţia se ţine oprind pentru scurt timp motorul din partea unde vrem să virăm.

Barca astfel echipată este silenţioasă, şi are avantajul că poate să se deplaseze în ape a căror fund este la doar câţiva centimetri sub fundul bărcii.


173

Motor jet cu pompă Tesla Un motor mai complicat şi de putere mai mare, dar tot silenţios ( de

fapt toate motoarele magnetice sunt silenţioase ! ) şi care de asemenea dă posibilitatea deplasării pe ape foarte puţin adânci. Iată-l:

Se construieşte o pompă Tesla a cărei carcasă să fie solidară cu a

motorului magnetic. Dimensiunile ei sunt în funcţie de puterea motorului şi de mărimea bărcii, ( pentru o barcă mică fiind suficientă una cu rotorul de 20 cm diametru ). Admisia pompei trebuie ca atunci când este montată pe barcă să se afle sub nivelul apei, admisia trebuie să intre cât mai etanş posibil într-un tub care înconjoară barca pe o jumătate din lungimea ei ca în imagine. Tubul poate fi făcut din PVC de instalaţie sanitară. El trebuie să aibă fiecare gură de admisie aplatizată şi cât mai apropiată de bordajul bărcii, dacă se poate chiar să-l atingă. Va apărea astfel efectul Coandă care va uşura absorbţia. De asemenea gura de admisie trebuie să fie apropiată de suprafaţa apei, pentru a nu risca să absoarbă gunoaie de pe fundul apei, şi pe ambele părţi va fi prevăzută cu sită contra gunoaielor plutitoare de mici dimensiuni.

Efectul Coandă, împreună cu absorbţia apei din imediata apropiere a bordajului vor uşura semnificativ înaintarea bărcii, datorită depresiunii create în faţă.


174

Evacuarea din pompa Tesla va fi deasupra nivelului apei la doar câţiva centimetri de nivelul apei, şi va bate în suprafaţa apei. Evacuarea se va face printr-un ajutaj cât mai drastic, care să asigure mare presiune de aruncare a apei. Pompa împreună cu motorul sunt fixate pe o placă cu posibilitatea de a fi răsucite în ambele sensuri câte 80 – 85 de grade.

Motorul va fi unul multisecţiune, cât mai puternic posibil, va avea fixat pe el o pârghie pentru răsucire, şi de asemenea va avea cât mai uşor accesibilă pârghia de pornire şi oprire.

Placa pe care se răsuceşte liber motorul cu pompa, şi pe care este fixată puternic şi tubulatura de admisie, va fi prevăzută cu doi cleşti cu şurub necesari fixării motorului pe pupa bărcii.

Acest motor poate fi construit în configuraţia aceasta oricât de

puternic, asigurând mari viteze de deplasare, cu cât puterea lui va fi mai mare. Să nu uităm de randamentul pompei Tesla care e de 20 cai putere pe kg.


175

Motor cu elice Pentru ape adânci rămâne în continuare spre a fi folosit cu succes

motorul cu elice. Sunt foarte puţini, chiar şi în rândul pescarilor cei care sunt conştienţi că motorizarea unei bărci e unul din cele mai simple lucruri. E suficient să ai un motor, să-i pui un ax lung şi în vârful lui o elice şi gata, ai motorul bărcii.

De altfel prin Asie există acele ambarcaţiuni numite şampane care au

motoare cu axul foarte lung, elicea fiind montată direct pe axul motorului. De ce cred marea majoritate că e greu să motorizezi o barcă ? Pentru

că este încetăţenită ideea că realizarea elicei de barcă este o ştiinţă sacerdotală , aşa cum e turnarea clopotelor şi nu ştiu s-o facă decât turnătorii în bronz, oameni de înaltă calificare.

Nu-i adevărat. O elice de barcă nu trebuie neapărat să fie făcută din bronz turnat, ea poate fi făcută şi altfel. Iată cum se face:


176

Deoarece explicaţiile de pe desenul meu sunt scrise mărunt am să le reiau. Deci, o elice de barcă se poate executa din două bucăţi de ţeavă de diametre diferite. Din ţeava de diametru mic se va executa butucul elicei iar din cea de diametru mai mare se vor executa palele.

Butucul unei elice de barcă este format de fapt dintr-o felie de ţeavă de cca. 10 cm. lungime. La jumătatea acestei bucăţi de ţeavă pe interior se sudează o şaibă care are diametrul exterior egal cu cel interior al ţevii, iar gaura de diametrul axului pe care va fi montată elicea respectivă. Şaiba se sudează bine de jur împrejurul ţevii pe ambele părţi, cu cordon continuu deoarece prin această şaibă se va transmite întreaga forţă de torsiune a motorului.

Executarea palelor urmează o cale asemănătoare, în sensul că se fac tot dintr-o felie de ţeavă, dar aceasta va avea diametrul mult mai mare, cam de trei ori mai mare decât cel al ţevii butucului. Înălţimea feliei de ţeavă va fi egală cu înălţimea viitoarelor pale. Se desenează pe suprafaţa ţevii cele trei sau patru pale, care se fac după un şablon pentru a fi cât mai egale posibil. După ce au fost bine trasate, ţeava se taie printre palele desenate pe ea şi se decupează palele. Decuparea poate să fie făcută foarte bine cu ajutorul unui ferăstrău pendular căruia i s-a pus pânză specială pentru tăiat metale. După ce avem toate palele decupate, le polizăm până le aducem la dimensiune identică. După ce au fost polizate şi par a fi identice, se cântăresc pe un cântar cât mai precis, şi se mai ia de pe conturul lor până se aduc la aceiaşi greutate. De ce e important să aibă aceiaşi greutate. Pentru că atunci când vor fi montate pe butuc dacă vor avea greutăţi inegale vor induce la rotirea în apă vibraţii în axul pe care va fi fixată elicea.

După ce le-am adus la dimensiune identică, ce aşează pe butuc după conturul trasat anterior, cu grija de a respecta sensul de înşurubare al elicei, în conformitate cu sensul de rotaţie al axului. La rotire elicea trebuie să aibă tendinţa de a se înşuruba spre înainte. La trasarea locului de fixare al palelor pe butuc se va ţine seama că centrul de greutate al acestora trebuie să pice cam în dreptul şaibei sudate pe interior. În felul acesta se vor echilibra bine forţele ce vor acţiona în timpul exploatării elicei. Se aşează deci pe butuc, se fixează provizoriu cu câteva puncte de sudură, şi apoi se aduc cu grijă la poziţia finală. După care se sudează şi pe o parte şi pe cealaltă cu cordon de sudură fără defecte. Sudura trebuie verificată şi făcută cât mai solid, căci forţele care se dezvoltă în apă la rotirea unei elice sunt neînchipuit de mari. Odată sudată complet, se trece la finisarea ei, prin rotunjirea şi lustruirea muchilor tuturor suprafeţelor. Cu cât vor fi mai puţine muchii tăietoare cu atât fenomenul de cavitaţie se va manifesta mai puţin.


177

În continuare să vedem la ce putem folosi elicea pe care tocmai am învăţat s-o construim :


178

Motorul bărcii e construit cu un motor magnetic cu generator încorporat pe carcasa căruia este fixat un mâner în formă de ţeavă şi coloana de transmitere a mişcării către elice. Motorul este unul simplu, care are transmisia mişcării către elice printr-un lanţ de bicicletă.

Mânerul motorului executat din ţeavă are două pârghii în interior. Una în forma literei h este cea pentru pornire şi oprire şi cele două picioare ale ei pătrund în motor fixându-se pe stator. Prin împingerea ei statorul se aşează pe rotor. Cea de-a doua pârghie este făcută din tablă groasă şi este poziţionată într-o decupare făcută în ţeava mâner, înconjurând tija de pornire. Această a doua pârghie este basculantă pe un ax şi are pe capătul scurt o porţiune din metal mai groasă, care se sprijină pe bila de comandă a ambreiajului. Prin apăsarea pe ea se va debreia motorul.

Motorul e fixat solidar cu suportul care poartă axul elicei şi elicea împreună cu lanţul, pe o placă de fixare în spatele bărcii prin intermediul a două balamale care-i permit să basculeze în plan vertical în vederea scoaterii sale din apă şi în plan orizontal în vederea luării virajelor. Placa este prevăzută cu doi cleşti cu şurub pentru fixarea pe pupa bărcii.

Transmisia se face prin lanţ expus direct apei, de aceea pentru orice perioadă când nu este utilizat, lanţul, pinioanele şi axul elicei se vor usca şi unge cu ulei tehnic. Axul elicei se montează pe coloana purtătoare printr-o casetă dublă de rulment, care să fie închisă etanş cu semeringuri. Din când în când acestea se verifică pentru etanşeitate şi se reung rulmenţii.

Generatorul încorporat permite alimentarea unui sistem de iluminat., iar dacă este cumva gândit la 6 volţi poate alimenta camerele de luat vederi sau aparatele foto.

E bine totuşi ca alimentarea să se facă dintr-o baterie acumulator care să fie încărcată de generatorul motorului.

Este un motor simplu dar suficient de eficient pentru necesităţile unui pescar sau amator de expediţii prin bălţile şi luncile patriei. Poate fi construit la orice putere.

O a doua variantă a acestui motor am conceput-o în vederea utilizării

în condiţii mai vitrege, spre exemplu ape cu fundul mai puţin adânc, sau folosire îndelungată ci nu ocazional. În acest caz am conceput întreaga coloană de transmitere a mişcării închisă într-o ţeavă rectangulară umplută cu ulei. Coloana are în partea de jos, sub nivelul palelor elicei un pinten destinat protejării acesteia la atingerea fundului lacului. De asemenea am prevăzut în partea superioară a coloanei un capac pentru întreţinere tehnică. În acest capac se poate da o gaură peste care să se sudeze o piuliţă, în care să se înşurubeze un şurub cu o tijă gradată în cap pe post de jojă de ulei. Nu


179

am mai figurat sistemul de prindere pe barcă, care rămâne la latitudinea constructorului. În rest funcţionarea e aceiaşi ca la precedentul.

Şi fireşte există posibilitatea realizării motorului celui mai simplu:

motor magnetic, ţeavă lungă peste tija motorului, rulment şi semering în capul ţevii şi elice în capul tijei – începutul subcapitolului.


180

Hidroglisor Acesta-i ultimul instrument pe care-l ofer amatorilor de drumeţii

pescăreşti în deltă. Hidroglisorul mai este cunoscut unora cu denumirea de barcă de stuf.

Este o barcă simplă cu coca plată, şi foarte lată, care are curbura

prelungă pentru a-i permite să salte uşor peste vegetaţia plutitoare. Nu are cine ştie ce complicaţii tehnice. Doar că este acţionată de un ventilator uriaş, care se află în faţa unei cârme simple sau în pereche ce poate fi acţionată prin cablu de la volanul bărcii. Motorul se construieşte multisecţiune, având un generator electric încorporat, şi cu putere şi turaţie cât mai mare. În vederea reuşitei magneţii se aleg cât mai puternici posibil. Poate fi calculat la peste 100 – 200 cai putere fără grijă. De asemenea se va construi cu distanţa dintre stator şi rotor de maximum 5 % din înălţimea unui magnet. Acest fapt îi va asigura o viteză de rotaţie suficient de mare pentru a putea mişca elicea cu forţă suficientă creării curentului de împingere.

Elicea trebuie construită cu trei sau mai multe pale. Se va studia un manual de aeromodelism unde se explică cum trebuie construită o elice de avion din lemn. Nu contează că acolo e mică şi dumneavoastră va trebui să o faceţi de 30 – 50 de ori mai mare. Principiile de modelare şi funcţionare a unei elice de avion sunt aceleaşi la orice scară.


181

În aer De când am început să păşim conştienţi de cine suntem, am admirat

zborul măiestru al păsărilor. Cunoscutul pictor, sculptor, arhitect, inginer şi om de ştiinţă

renascentist Leonardo da Vinci, ( 1452 – 1519 ) cel mai luminat om al omenirii timpului său, s-a ocupat serios de studiul zborului întreaga sa viaţă, mărturie stând manuscrisele sale…

De vreo câteva secole, chiar am început să ne desprindem de sol şi

acest lucru a început în Lisabona. Aici, venit din călătoriile sale misionare în America centrală, un călugăr iezuit, pe numele său Bartholomeu Lourenco de Gusmao, a construit şi a folosit cu succes un avion în 1709.

Aşa că oricât s-ar căca pe ei americanii cu fraţii lor Wright oricum nu ei au fost primii care s-au desprins de sol. Trebuie să mai spunem aici că avionul acestor fraţi a fost unul care s-a desprins de sol prin catapultare nu prin forţe proprii. Şi-apoi dacă se analizează amănunţit acea perioadă de început a aviaţiei, în multe ţări au fost o sumedenie de încercări de desprindere de sol, şi oricând poate fi găsit un candidat la titlul de primul


182

aviator în alte părţi ale lumii, asta dacă vrem să fim modeşti şi să nu ne arogăm noi acest drept…

Oricum aviaţia a fost, încă de la începuturile ei unul din domeniile transportului pe care armata şi guvernele s-au grăbit să pună stăpânire.

Am mai vorbit în volumul precedent despre acest aspect. Acum nu am să spun decât despre faptul că marea majoritate a obiectelor zburătoare de pe cerul omenirii care ne par cel puţin ciudate sunt de fapt vehicule aeriene experimentale sau în exploatare ale unor armate ale lumii. Ca o dovadă, iată două vehicule aeriene care nu au ajuns să zboare mai mult de perioada de teste… cel puţin oficial:

Armatele lumii, au toate, programe de cercetare în domeniul

aeronautic, aşa cum au şi-n alte domenii de interes militar. Nu e nimic rău… sau este foarte rău, funcţie de punctul de vedere al privitorului. Ideal ar fi să nu existe asemenea instituţii. Dar un popor fără armată este o invitaţie la a fi cucerit… Căci atât timp cât totuşi există popoare sau state cu gândire imperialistă, armatele lumii se vor menţine, căci aici avem de-a face cu un cerc vicios…

Ca urmare a acestui fapt s-a ajuns şi în situaţii aberante de a se dori şi realiza construcţii ciudate, megalomanice, cum ar fi Bombardierul K 7 construit în anii 30 ai secolului trecut de către industria militară rusă.

Conceput de inginerul Konstantin Kalinin, acest bombardier ale cărui planuri au rămas ultrasecrete până de curând, avea o anvergură a aripilor de 53 de metri şi 7 motoare de câte 750 cai putere dispuse atât pe aripi cât şi pe fuzelaj.

Avea viteza de croazieră de numai 225 km pe oră şi greutatea de 24 tone gol, şi 38 de tone încărcat. Era puternic înarmat cu 12 arme de calibru 20 mm şi 7, 62 mm. Mastodontul aerian avea o autonomie de zbor considerabilă – mai ales pentru acea vreme – 5000 km. Echipajul era de 11 persoane.


183

După cum se vede din imagini a fost cu adevărat o construcţie

aberantă. Partea de sus reprezintă o fotografie de epocă, iar jos este o reconstituire pe calculator după planurile originale (?!).

Avionul acesta este altă minune a tehnicii care nu a trecut de zborurile de probă executând doar 11 zboruri. Principalul său defect, de la care i s-a tras sfârşitul prematur, a fost că vibra foarte puternic în zbor. Ca urmare a acestor vibraţii s-a rupt în timpul unuia din zborurile de probă şi a omorât întregul echipaj…

Nu e grav că se fac cercetări şi inovaţii. Acestea aduc progres. Lucrul grav este doar acela că de obicei armatele pun stăpânire pe

tehnologii care dacă ar fi exploatate la nivel global ar duce la o permanentă evoluţie a umanităţii. Din păcate tocmai dorinţa acestor armate de frânari, de a ţine secret doar pentru ei tot ce e nou, este unul din motivele pentru care sunt o infinitate de invenţii progresiste ţinute la sertar sau în seifurile lumii…


184

E barcă sau avion ?... Prin anii 50 un anume inginer britanic Christopher Cockerell făcea

experienţe cu ajutorul unui cântar şi a unui uscător de păr pentru a-şi verifica o idee. Ideea sa consta în a construi un vehicul care să se deplaseze pe deasupra apei plutind pe un strat de aer. Asta ar fi urmat să reducă frecarea dintre apă şi corpul vehiculului. Pentru a-şi verifica ideea el a pus o cutie mai mică în interiorul uneia mai mare şi a folosit un uscător de păr pentru a sufla aer printre ele spre un cântar. Cu cât distanţa dintre pereţii celor două cutii e mai mică cu atât împingerea e mai mare:

A înfiinţat compania Ripplecraft pentru a-şi pune în practică ideea.

Dar nu a putut obţine sprijin nici din partea amiralităţii care-i considera invenţia ca nefiind barcă, nici din partea forţelor aeriene care erau de părere că din contră aceasta-o o barcă, nu un avion. Interesant este că acum s-a ajuns ca atât armata americană cât şi cea rusească şi altele să aibă sute de asemenea vehicule uriaşe. Iată-l pe unul din cele mai mari alături de un pitic. Fireşte ambele sunt de uz civil:


185

Numele sub care este cunoscut vehiculul pe pernă de aer este Hovercraft. Din imaginea de mai sus nu reiese faptul că totuşi în ciuda avantajelor imense pe care le are, acest vehicul nu este utilizat ca mijloc de transport decât într-o foarte mică măsură. Practic, raportat la imensul număr de vehicule clasice aflate-n circulaţie pe tot globul cele cu pernă de aer sunt ca un fir de nisip pe o plajă imensă.

Am să enumăr aici doar câteva din avantajele sale incontestabile. Primul şi cel mai evident este că nu există frecare cu solul. De aici rezultă faptul că are un consum redus comparativ cu alte vehicule de aceiaşi putere. Are o construcţie extrem de simplă, ceea ce face întreţinerea mai simplă, este un vehicul care se deplasează pe orice teren, inclusiv pe suprafaţa apei.

Alt avantaj este că fiind uşor, are inerţie mică. Asta combinat cu faptul că oricum pluteşte pe perna de aer, în caz de lovire a unui obstacol la viteză mare, urmările pentru ocupanţi nu sunt catastrofale cum sunt în cazul ocupanţilor unui vehicul clasic la o izbitură similară Faptul că se deplasează pe o pernă de aer face să poată trece uşor peste oricine fără a face altceva decât să-i deranjeze coafura şi poate să-i şifoneze un pic hainele. Practic trece peste covoare de iarbă fără să afecteze vieţuitoarele de pe firele de iarbă…

Partea cel puţin dubioasă este că acestui vehicul în general nu i se permite pătrunderea pe drumurile publice fiind considerat doar un vehicul „off-road”..

Cu toate acestea legislaţia rutieră nu împiedică implicit circulaţia unor asemenea vehicule.

Ca atare cine vrea neapărat unul, dacă nu este foarte bogat să-şi achiziţioneze unul ( apropo – este mai scump decât un autoturism ) poate să şi-l construiască. Nu e complicat de construit şi cu atât mai mult ar fi un vehicul cu care chiar aţi putea ajunge de la Bucureşti la Satu Mare, absolut sigur şi în bune condiţii indiferent cât ar fi zăpada de mare pe şosele.

De aceea eu recomand construcţia lui. Dotarea cu motor magnetic face din el poate cel mai eficient vehicul care se poate deplasa pe suprafaţa pământului ( ei, nu chiar, doar la câţiva centimetri deasupra ).

Există din punct de vedere constructiv două tipuri. Un tip foloseşte

un singur motor atât pentru sustentaţie cât şi pentru deplasare. Aceasta este cazul modelelor de mici dimensiuni destinate uzului civil, din această categorie fac parte şi multe din cele construite de amatori.

Această categorie se împarte în două, una care foloseşte acelaşi ventilator atât pentru sustentaţie cât şi pentru deplasare.

Iată un asemenea model în imaginea următoare.


186

Seamănă destul de bine cu hidroglisorul, cu care de altfel mulţi îl şi

confundă. Pentru a înţelege cum e construit priviţi cu atenţie partea dreaptă a

imaginii. O treime din aerul suflat de rotorul elicei este dirijat printr-o clapetă spre în jos unde pătrunde prin tunelurile formate între cele două suprafeţe – superioară şi inferioară – din care este distribuit prin găuri echidistante de jur împrejur înspre dedesubt, unde fusta de cauciuc nu-l lasă să scape. În felul acesta sub vehicul se adună o presiune suficient de mare pentru a ridica vehiculul cu încărcătură cu tot la câţiva centimetri deasupra solului sau apei.

Cel de-al doilea tip de vehicul pe pernă de aer este construit cu mai multe motoare, soluţie adoptată de vehiculele mari , cum ar fi cele militare, cele civile care lucrează pe post de feribot sau cele guvernamentale de intervenţii speciale cum ar fi cele ale pompierilor.

La modelele mai mici au un motor şi un ventilator pentru susţinere şi un motor cu un alt ventilator pentru deplasare. – cele mari sau foarte mari au mult mai multe motoare – 3 sau mai multe. Iată un asemenea model mic:


187

Am spus că acest vehicul este unul extrem de simplu, din punct de vedere constructiv. Este foarte asemănător hidroglisorului, numai că pentru a forma perna de aer, are nevoie de încă un înveliş. Practic corpul vehiculului e format di două suprafeţe, una superioară, care sprijină scaunele, şi are formă de barcă, şi mai are o suprafaţă inferioară, care se suprapune pe dedesubtul celei în care stă conducătorul. Această suprafaţă are pe margini găuri prin care aerul suflat între cele două suprafeţe scapă sub vehicul. Găurile respective sunt situate în dreptul fiecărui pliu al binecunoscutului şorţ din pânză cauciucată, prelată, etc., care are rolul de a menţine perna de aer sub vehicul.

Aceste două suprafeţe pot fi făcute foarte uşor de oricine care are la dispoziţie un mic atelier, câteva scule şi îndemânare tehnică. Trebuie să vă spun aici că atât vehiculul de culoare albă de la pagina 181, cât şi cele două de la 183 sunt vehicule executate artizanal în atelierul unor particulari. Singurele piese uzinate pe care le au acestea sunt motoarele cu ardere internă care sunt motoare de autoturism în doi sau trei cilindri, sau de motocicletă, având 40 – 50 cai putere.

Restul vehiculului este făcut integral artizanal. Aşa cum spuneam, din poliester armat cu fibră de sticlă.

Tehnologia este extrem de simplă şi este mare păcat că sunt foarte puţini cei ce ştiu acest lucru. Eu am învăţat să lucrez cu fibră de sticlă când eram copil, la cercul de modelism de la casa pionierului.

Şi pentru a înţelege cum se face am să vă transcriu aici, integral un articol din suplimentul revistei Tehnium – Modelism – revistă ce apărea odată, înainte de 1989. De aceea am să-mi cer scuze pentru calitatea imaginilor, datorată tehnologiei tipografice de atunci. Iată deci acest articol:

„REALIZAREA UNUI NAVOMODEL DIN POLIESTER ARMAT CU FIBRĂ DE STICLĂ

Deoarece în ţara noastră s-au realizat toate subprodusele necesare tehnologiei poliesterilor ar-maţi cu fibră de sticlă, recomandăm instructorilor din cercurile de mo delism o construcţie simplă şi rapidă.

Materiale necesare sînt disponibile pentru cluburi şi asociaţii spor-tive, nefiind accesibile persoanelor particulare Ele sînt următoarele: — poliester (nestrapol 450), produs la „Policolor": — octuat de cobalt (accelerator), produs la ,.Dero"-Ploiesti; — peroxid de meK, produs de „Chimica Dudeşti"; — colorant poliester. produs de „Policolor"; — ţesătură, produsă de Fabrica de Fire şi Fibră de Sticlă Bucureşti: — acetonă pentru spălarea pensulei:


188

— ceară de parchet pentru derularea calapodului Ca scule avem nevoie de o pensulă, un şpaclu, foarfece şi două-trei

borcane pentru prepararea soluţiei. Se combină 100 g poliester cu 02—1,5 cm3 octuat de cobalt şi se

omogenizează, apoi se introduc colorantul şi 1—2 cm3 peroxid de meK. Cu aceasta soluţie se umectează ţesătura din sticlă, mulată pe forma dorită. Un poliester bine preparat se întăreşte într-o perioadă de timp ce variază de la 5 la 120 de minute, în funcţie de cantitatea de accelerator.

Deoarece realizarea acestui model s-a făcut într-o zi. pentru reali-zarea calupului s-a utilizat o tehnologie foarte rapidă: după decuparea coastelor din placaj s-a asamblat scheletul şi s-a umplut cu pămînt de modelaj. Deoarece la uscare acesta se contractă, modelul trebuie acoperit instantaneu. O soluţie mult mai corectă este realizarea corpului din lemn plin sau cel puţin din coaste acoperite cu baghete şi şlefuite.

Am ales pentru dv. modelul unei şalupe fluviale de inspecţie proiec-tată la ICEPRONAV-Galaţi şi care a fost executată într-un mare număr de exemplare în ultimii 10 ani. Are următoarele caracteristici: Lungime maximă 16,2 m Lăţime 3,6 m Pescaj 1 m Înălţime de construcţie 2 m Viteză maximă 20 km/h Echipaj 3 oameni Rază de acţiune 500 km Puterea motorului 125 CP

Fineţea corpului îi asigură pe lingă viteza ridicată şi foarte bune calităţi manevriere, ceea ce o recomandă în mod deosebit pentru tele-comandă. Modelul poate fi încărcat (dacă este construit la scara 1:20) cu aproximativ 5 kg sarcină utilă, ceea ce este foarte convenabil dacă echipăm nava pentru telecomandă şi vom monta pe ea, pe lingă acumulatoare sau baterii şi motor, receptorul şi servomecanismele. Din acest punct de vedere modelul este recomandabil începătorilor. În cazul în care vor fi executate toate detaliile de punte, modelul poate fi foarte bine cotat la stand şi cu o pilotare perfectă se poate oricînd clasa, după părerea noastră. în primele trei locuri la campionatul naţional. Depinde numai de dv!

Opera vie este piturată în roşu sau verde, opera moartă şi cabina sînt albe, puntea este din lemn, iar în porţiunile metalice este gri închis.

În cazul în care tehnologia prezentată nu este accesibilă, modelul poate fi executat pe coaste acoperite cu baghete sau placaj de 1 mm.

DINU VASILE CRISTIAN CRĂCIUNOIU „


189

Am să redau aici şi textele de sub imagini pentru o mai bună lectură a

lor: „ 1. - Scheletul, cu coastele pline, se aşază pe o planşetă. 2.- Spaţiul dintre coaste se umple cu pămînt de modelaj sau bucăţi de po-listiren expandat în primă fază. 3, 4, 5. - După umplere grosieră, se netezeşte cu şpaclul ud la nivelul coas-telor. 6. - După finisare se dă cu pensula un strat de poliester. Se aşteaptă 20-25 minute pentru structurare. 7, 8. - Se dă un strat de poliester şi se aşterne ţesătura din fibră de sticlă.


190

9. - După structurare se scot pămintul şi coastele din coaja obţinută Aceasta este de fapt matriţa (negativul) de turnare a cocii. 10. - Eventualele defecte ale matriţei se chituiesc. 11, 12. - Pentru obţinerea cocli se dă un strat de gelcoat. Apoi se da un strat de poliester şi se aşează ţesătura din fibră de sticlă. 13, 14. După structurare se extrage coca navomodelului. Urmează operaţii de finisare.

Următoarele figuri prezintă tehnologia de realizare a cabinei modelului. ”

Asta am învăţat eu atunci, de mult în copilăria mea. Nu am stat pre mult la acel cerc. Dar mai târziu, prin perioada liceului am învăţat şi un pic de sculptură artistic-florală în lemn, şi… şi mai târziu când am ajuns în întreprinderea de strunguri, ca lăcătuş, mi-am dat seama că de fapt ceea ce învăţasem eu în copilărie la modelism şi mai târziu sculptând, se poate aplica la orice forme şi la orice scară.

Când, în anii de după 1990 am văzut prima dată o barcă cu coca „din fibră de sticlă” împreună cu alţi câţiva amici, am fost mirat de faptul că ei nu au idee ce e aceea o cocă din poliester armat cu fibră de sticlă. Şi în continuare continui să fiu uimit de faptul că obiectele sanitare cum ar fi chiuvetele şi căzile construite după această tehnologie sunt un mister pentru marea majoritate.

Dacă din articolul revistei modelism reiese că materialele necesare lucrului cu fibră de sticlă sunt prohibite mediului privat, lucrurile s-au mai schimbat, doar că sunt în continuare destul de greu de găsit, fiind livrate direct de către producător. Nu le veţi găsi în depozitele de materiale de construcţii sau în magazinele cu profil tehnic.

Dar din fericire acum se găseşte fibră de sticlă la toate depozitele şi magazinele de materiale de construcţii ca plasă pentru armare. Studiaţi un pic cum o folosesc cei ce lucrează la termoizolarea clădirilor.

Ei bine dacă în mod normal pentru construcţia recipientelor , cuvelor şi caroseriilor se foloseşte pânză sau împâslitură de fibră de sticlă, aflaţi că se poate folosi foarte bine şi plasa de armare. Se va alege plasa de armare cu ochiurile cele mai mici.

Dacă la modelism se lucrează făcându-se mai întâi o matriţă, este datorită scării reduse a modelului.

La scară mare se face forma din polistiren expandat – vezi imaginile din rândul trei unde apare forma pentru partea inferioară a caroseriei vehiculului pe pernă de aer. Această formă este finisată bine şi apoi poate fi


191

acoperită cu o folie foarte subţire de polietilenă – de la sacii de gunoi, sau cu un strat de var, sau orice ar putea împiedica aderarea caroseriei la formă.

Iată priviţi imaginea care arată câteva momente din perioada construcţiei vehiculului de culoare roşie de la pagina 183 :

Trebuie să ştiţi că caroseria, obiectele sanitare, sau orice altceva se

poate obţine şi din alte materiale, decât poliesterul. Sunt pe piaţă acum o


192

sumedenie de lacuri cu întăritor, sunt soluţii pentru hidroizolaţie tip cauciuc, tot cu întăritor, sunt de asemenea adezivi cu întăritor. Toate acestea se comportă la fel ca poliesterul. Deci pot fi folosite fără probleme în locul poliesterului. Se va alege din acestea una din soluţiile care pot fi preparate la diferite vâscozităţi în aşa fel încât să poată fi, fie pensulate, fie întinse cu un şpaclu de cauciuc, după necesităţi.

După ce am pregătit forma din polistiren expandat, se întinde primul strat de plasă de fibră de sticlă, şi se dă cu pensula un strat din adezivul cu care am ales să lucrăm. Ulterior se pun mai multe straturi de plasă de fibră de sticlă şi adeziv, până se ajunge la grosimea necesară caroseriei. 5 -7 mm şi chiar mai mult în zonele unde trebuie să avem o rezistenţă mai mare.

La fiecare strat aveţi grijă să nu vă rămână incluziuni de aer în masa adezivului, iar la ultimele straturi lucraţi mai îngrijit, pentru a avea cât mai puţin de şlefuit după uscare.

După ce materialul cu care aţi lucrat a făcut priză şi s-a întărit complet, nu vă mai rămâne decât să puneţi mâna pe şlefuitoare, şi lucrând neapărat cu mască ( căci praful de fibră de sticlă e foarte periculos ! ) să şlefuiţi suprafaţa bine, pentru ca după vopsire să arate cât mai bine.

Nu e deloc complicat. Totuşi dacă vă hotărâţi să vă construiţi un asemenea vehicul aflaţi că e bine să stăpâniţi bine tehnologia atunci când vă apucaţi de treabă. De aceea sfatul meu e să încercaţi mai întâi să faceţi o chiuvetă, o troacă pentru animale, un ghiveci de formă specială, ori un orice alt tip de vas.

Iar pentru aceia care privind imaginile anterioare vor spune ceva de genul: „ O fi ea bună pentru orice teren şi frumoasă dar mie nu-mi plac decapotabilele !” – iată şi o imagine cu două modele care ne arată că un vehicul pe pernă de aer poate fi şi carosat complet:

Cu alte cuvinte poţi avea confortul unei maşini normale dar pe orice

teren. De altfel unul din cele mai mari avantaje ale acestui vehicul este că


193

deplasându-se pe o pernă de aer, nu mai are toate acele vibraţii şi zdruncinături caracteristice suspensiilor unei maşini, vibraţii care sunt răspunzătoare de răul de maşină în cazul celor care au rău de maşină.

Acum a mai rămas nelămurită problema motorizării. Toate vehiculele pe pernă de aer având dimensiunile celor din imaginile anterioare au, aşa cum am mai spus motoare de 40 – 50 cai putere. Deci pot fi înlocuite destul de simplu cu motoare magnetice chiar mai puternice, care printr-o transmisie adecvată – curea sau lanţ să poată avea un câştig de turaţie de două, trei ori mai mare. Cu cât turaţia elicei e mai mare cu atât presiunea aerului e mai mare, şi deci comportarea mai bună. De asemenea trebuie ca motorul să aibă încorporat un generator propriu de curent care să încărcarea unui acumulator necesar semnalizării rutiere.

Turbinele elicelor trebuie făcute cu cât mai multe pale posibil. Oricum cine vrea să se apuce de aşa ceva ar fi bine să studieze măcar câteva pagini de pe internet dedicate acestor vehicule. Sunt destule.

În ce priveşte posibilitatea de a opri ferm, se poate rezolva prin adoptarea unor soluţii de frânare cu saboţi cauciucaţi, cu crampoane, sau micşti, care să coboare automat pe sol când se frânează. În felul acesta se elimină unul din principalele motive de interzicere a circulaţiei acestor vehicule pe drumurile publice. Se invocă că nu opresc ferm.

În rest baftă celor ce dorindu-şi un vehicul cu care să poată străbate

ţara în lung şi-n lat fără a fi legaţi neapărat de şosele, sau împiedicaţi de zăpadă se hotărăsc să-şi construiască un Hovercraft.


194

Un pic mai sus Am să vă spun acum câteva cuvinte despre un efect care dă de furcă

tuturor piloţilor începători, şi uneori chiar mai avansaţi. Toţi am învăţat la orele de fizică din liceu pe ce se bazează zborul

unui avion. Dar dacă vă întreb acum, dragi cititori, să-mi spuneţi ce stă la baza zborului unui avion, precis 90% dintre dumneavoastră veţi şovăi sau veţi da nişte răspunsuri total aiurea.

Atunci nu vi s-a părut aşa de important… şi apoi aţi uitat… probabil că sunt primul care vă întreabă asta de când aţi terminat liceul.

Vă mai amintiţi cumva de legea lui Bernoulli. Dar de efectul Coandă vă amintiţi ?

Veţi spune toţi: Da! Dacă da, vă rog să mi le enunţaţi…Fireşte că nu ştiţi. De fapt nici eu nu ştiu acum să vi le enunţ, dar am reţinut esenţa lor. Pe asta se bazează de fapt adevărata învăţătură. Pe reţinerea esenţei fiecărei legi din cele ale universului de ne înconjoară.

Legea lui Bernoulli spune că un fluid care străbate o conductă cu diametru variabil va avea viteze de deplasare diferite. De ce ? Pentru că aceiaşi cantitate de fluid trece în unitatea de timp şi prin secţiunea mai largă a tubului şi prin cea strâmtă. Datorită incompresibilităţii lui. Atunci este logic că pentru a putea trece printr-o secţiune de conductă mai strâmtă va avea o viteză mai mare.

Dacă are viteze diferite de deplasare înseamnă că determină şi presiuni diferite. Adică presiunea lichidului din conducta strâmtă va fi mai mare decât cea a lichidului din conducta largă de atâtea ori de câte ori este viteza mai mare, sau de câte ori este secţiunea conductei mai mică. Dar odată cu creşterea presiunii fluidului – numită presiune dinamică – scade presiunea celui imediat înconjurător care nu se află în mişcare, deoarece presiunea totală într-o zonă anume trebuie să fie totdeauna constantă. Presiunea fluidului în repaus care scade ca urmare a creşterii presiunii fluidului în mişcare se numeşte presiune statică.

Aceasta poate scădea la valori mult mai mici decât cea atmosferică urmare fiind apariţia absorbţiei. Pe acest fenomen se bazează atât pulverizatoarele cât şi posibilitatea de zbor a avioanelor.

Ei bine ce legătura are asta cu avioanele ? Aripa în deplasarea ei pătrunde prin aer precum cuţitul în calupul de unt. Dar datorită faptului că aripa în secţiunea ei transversală nu are o formă simetrică, aerul care se deplaseze deasupra planului superior al aripii este obligat să străbată un drum mai lung decât aerul care mătură suprafaţa inferioară a aripii Ca urmare a acestui fapt el are o viteză mai mare decât a aerului de dedesubt,


195

şi presiunea dinamică de deasupra aripii este mult mai mare decât presiunea dinamică de sub aripă. Asta face ca presiunea statică să aibă valori total inverse. Urmare, cu cât aripa se va deplasa mai rapid, cu atât valoarea presiunii statice de sub aripă va fi mai mare iar a celei de deasupra mai mică, diferenţa dintre aceste două presiuni statice ducând la apariţia fenomenului de absorbţie, care va absorbi pur şi simplu aripa spre zona de presiune statică mai mică, adică în sus.. fileurile de aer ce se unesc în spatele aripii datorită faptului că cele de deasupra urmează forma curbă a aripii cu viteză mai mare, se îndreaptă în jos având tendinţa de a forma vârtejuri. Iată cum stau lucrurile:

Până aici toate bune şi frumoase, dar fenomenul despre care vreau să

vă vorbesc nu e acesta. Căci nu acesta dă de lucru piloţilor. Aceasta-i ajută să zboare. Altu-i fenomenul, dar el are o strânsă legătură cu acesta. Pentru a-l înţelege trebuie să încercăm să gândim masa aerului de la mare înălţime ca nefiind influenţată de nimic decât de deplasarea aripii prin el. ei bine, acolo, datorită faptului că atât deasupra aripii cât şi sub ea se află aceiaşi cantitate de aer, adică grosimea stratului de aer este egală şi tinde spre infinit, lucrurile stau exact aşa cum vi le-am expus aici.

Dar încercaţi să vă imaginaţi cam ce se întâmplă dacă deasupra uneia din feţele aripii stratul de aer ar fi mult mai subţire decât cel de deasupra celeilalte feţe a aripii. În această situaţie valorile absolute ale presiunii statice cresc foarte mult.

Acest lucru se întâmplă atunci când aripa se află în imediata apropiere a solului. Aici fileurile de aer nu mai au decât un spaţiu redus de deplasare, între aripă şi sol şi atunci sunt obligate la o deplasare orizontală.

Astfel, în spatele aripii, aerul care are totuşi tendinţa de a se îndrepta în jos, atingând solul contribuie la creşterea presiunii statice.

Acest lucru face ca aripa să se comporte în apropierea solului ca şi cum ar fi de două, trei ori mai lungă, Adică capătă un plus de portanţă.

Iată cum stau lucrurile:


196

Practic aici sub o anumită înălţime, care depinde de viteza de

deplasare a aripii, şi de anvergura ei portanţa creşte brusc. E un fenomen cunoscut de toţi planoriştii, piloţii de avioane ultrauşoare etc.. Fenomenul se manifestă la înălţimi comparabile cu lungimea anvergurii aripii şi creşte exponenţial la înălţimi mai mici de jumătate din anvergura aripii. În mod obişnuit fenomenul se stăpâneşte prin corectarea unghiului de atac al aripii.

Ei bine cineva odată, s-a gândit să exploateze acest fenomen.. Aceştia au fost fireşte inginerii ruşi care au proiectat şi construit avioane speciale care zboară numai la înălţimi unde acest fenomen se manifestă.

Iată-le.

Aceste avioane poartă denumirea de ecranoplane. Au fost toate

proiectate să zboare pe mare, fiind de fapt considerate vehicule marine. De ce pe mare ? Pentru că efectul de sol, aşa se numeşte fenomenul, este puternic influenţat de factori cum ar fi configuraţia terenului, densitatea aerului deasupra solului, etc. Ori pe sol, acest efect are variaţii mari de la o zonă la alta, amintiţi-vă de aerul cald ce se ridică de pe un ogor proaspăt arat, şi închipuiţi-vă ce diferenţă uriaşă este între acel ogor şi marginile lui. Ar trebuie ca avionul respectiv să aibă performanţe deosebite de adaptare pentru a putea trece brusc la aceste diferenţe de densitate şi portanţă.

De aceea s-a optat pentru exploatarea fenomenului în singurele condiţii în care aceasta se manifestă constant.

Poate că şi acesta-i unul dinte motivele pentru care înălţimile cuprinse de la 0 până la 10 – 50 m nu sunt luate în considerare ca spaţiu aerian, în mod normal. De cele mai multe ori fiind zone libere. Aceasta-i nişa ocupată de o zonă aparte a aviaţiei civile şi anume de către aviaţia


197

ultrauşoară. Aviaţia ultrauşoară înseamnă parapante, şi deltaplane, atât în variantă simplă cât şi motorizată.

Am să vă spun acum că nu numai ruşii s-au gândit să exploateze fenomenul, ci de câţiva ani încoace sunt preocupări din ce în ce mai intense din partea unor persoane particulare civile pentru construcţia a tot felul de aparate aeronautice individuale care să zboare exploatând efectul de sol.

Asta înseamnă de fapt vehicule aeriene care zboară la înălţimi comparabile cel mult cu înălţimea unui stâlp sau a unei case.

Până la înălţimea de 10 – 15 m şi mai exact până la înălţimea liniilor de înaltă şi foarte înaltă tensiune zona nu este zonă aeriană de exploatare aeronautică. Ei bine exact ici se poate dezvolta un trafic aerian de mase, care să fie apanajul unor aparate ca acesta:

Interesant, nu ?! Este un hovercraft cu aripi… Da, are aripi scurte,

fiecare din ele având lungimea egală cu lungimea vehiculului. Decolarea se face extrem de uşor la viteza de croazieră normală a vehiculului pe pernă de aer, iar datorită faptului că oricum vehiculul e pe pernă de aer, siguranţa zborului este destul de mare.

Ce ne trebuie ? Un vehicul pe pernă de aer cu un motor magnetic puternic, căruia să-i punem nişte aripi ultrauşoare …

Simplu. Ce mai aşteptaţi ?! Puneţi-vă pe treabă !...


198

Şi mai sus Mai sus de atât noi, cei mulţi şi mai ales săraci nu vom putea zbura

decât cu baloane, cu parapante sau cu deltaplane… Nu ne vom permite ca cei cu conturi grase… ştim noi cam care… să avem elicopter sau avion personal…

Dar poate-i mai bine. Aceştia nu ştiu de fapt ce-i zborul. Dacă vrei să simţi cu adevărat că zbori fă-o cu deltaplanul sau cu parapanta… Acestea-s poate cele mai apropiate forme de a pluti în aer, de zborul admirat de zeci de milenii, acela al înaripatelor ciripitoare şi cântătoare din jurul nostru…

Şi dacă totuşi avem nevoie să nu mai depindem de curenţii de aer ascendenţi putem motoriza parapanta sau deltaplanul nostru. Există motoare cu ardere internă destinate acestui scop.

Acestea sunt asemănătoare motoarelor de motocicletă, şi au puteri în jur de 20 de cai putere. Sunt construite pentru a fi purtate în spate în cazul parapantei şi pentru a fi montate pe deltaplan, caz în care acestuia i se ataşează un şasiu ultrauşor ce poartă un scaun şi fireşte motorul.

Pot fi uşor înlocuite cu motoare magnetice, cu atât mai mult cu cât la aceiaşi greutate acestea-s mult mai puternice, sunt silenţioase, nepoluante, şi mult mia ieftine. Se vor construi motoare multisecţiune de puteri puţin mai mari recomandabil să aibă şi generator electric încorporat.


199

Hobby şi amuzament Hobbyurile noastre pot fi diverse. Ne-am întâlnit deja cu pescarii.

Unii sunt pasionaţi de motoare – fireşte cele cu ardere internă, de motociclete, de ciclism, de turism, de sporturi de tot felul… .

Există pe plan mondial oameni care sunt în stare să cheltuiască zeci de mii pe trenuleţe. Unii ar spune că aceşti oameni au rămas cantonaţi în copilărie, sunt fie limitaţi mintal, fie inconştienţi… în orice caz e ceva în neregulă cu ei.

De fapt în neregulă este ceva cu noi, ceilalţi… pentru că aceşti oameni, care rămân toată viaţa lor pasionaţi de asemenea copilării au ceea ce noi ceilalţi am pierdut poate de mult – au inocenţă, puritate, cinste… lucruri care în lumea de azi sunt în general considerate cel puţin handicapuri…

Oamenii de genul acesta de cele mai multe ori sunt printr-o formă sau alta respinşi, excluşi din colective… sunt consideraţi de noi cei „normali” nişte proşti, nişte inadaptaţi…

Poate… dar să ştiţi că de cele mai multe ori aceşti proşti sunt mult mai fericiţi decât noi…


200

Acvariul Am fost pasionat şi eu de acvaristică. Şi chiar aş putea spune că mai

sunt, în ciuda faptului că acum nu mai deţin nici un acvariu. Tocmai pentru acest lucru poate, am gândit un instrument util

acvariului, pornind de la un tip de pompă despre care am citi în copilărie în revista Tehnium, pompă pe care însă de-a lungul vieţii, nu am avut ocazia să o văd decât de vreo două – trei ori. Iat-o împreună cu o parte din articolul din revistă:

„ În esenţă, pompa este compusă din două roţi identice, una de

tracţiune A şi una de ghidare B. Între roţi este întins un lanţ L. Pe acest lanţ sunt montate, la distanţă de 25 cm între ele, nişte dopuri de cauciuc (din camere de tractor). Aceste dopuri au forma unor discuri cu grosimea de 2—4 mm şi diametrul mai mic cu 2 mm decât diametrul interior al conductei C.

Conducta C este o ţeavă obişnuită de lungime convenabilă, care la capătul superior se termină cu un jgheab de preluare a apei ridicate. Ţeava D serveşte numai la ghidare (această ţeavă poate să lipsească).


201

Întregul sistem este construit rigid (roţile şi conductele), roata B şi o parte din conducta C fiind introduse în apă cel puţin 25 cm.

Roata A are raza de 16,5 cm şi circumferinţa de aproximativ 1 m. Pe circumferinţă se gravează un profil de antrenare a lanţului şi 4

decupări (la distanţă de 25 cm), în care intră dopurile. Pentru antrenarea pompei, de axul roţii A este fixată o manivelă cu

braţul de 330 mm. ” Pompa cu dopuri în ciuda aspectului său primitiv este neaşteptat de

eficientă, având un debit foarte mare. Orice piscicultor, fie de scară mare fie de apartament cum sunt

acvariştii, ştie că în cazul unui bazin, a unei ape stătătoare, menţinerea curăţeniei este o problemă vitală. De aceea acvariştii pentru a putea menţine biotopul acvariului funcţional trebuie să treacă apa din acesta prin instalaţii de filtrare şi aerisire.

Şi de asemenea orice piscicultor ştie că apa se oxigenează cel mai bine prin curgere, barbotare, vânturare. Apa de munte este mai oxigenată decât cea de la câmpie datorită pe de o parte temperaturii sale mai scăzute, ( cu cât temperatura e mai apropiată de 4 grade cu atât cantitatea de oxigen dizolvată în apă e mai mare ) şi pe de altă parte datorită curgerii sale pe pante mai rapide, prin cataracte, etc. De altfel cele mai oxigenate ape rămân cele din imediata apropiere a cascadelor în aval.

Pe acest fenomen se bazează dispozitivul de filtrare şi aerisire pe care-l propun. Iată-l:

E compus dintr-un bazin care are cam un sfert din volumul

acvariului, care e împărţit în trei compartimente. Pereţii dintre compartimente au în sfertul inferior o serie de găuri pentru ca apa să poată să-şi egalizeze nivelul. Compartimentele laterale sunt compartimente de filtrare, în care se aşează diferite tipuri de material filtrant funcţie de


202

necesităţi. În aceste compartimente apa va veni din acvariu prin două conducte largi, conform principiului vaselor comunicante. Compartimentul central unde se va aduna apa filtrată, este prevăzut cu două pompe cu dopuri, acţionate simultan de cele două capete ale axului unui motor magnetic.

Aceste pompe cu dopuri varsă apa într-un bazin mic aflat deasupra acvariului la o înălţime de 10 – 20 cm funcţie de mărimea acvariului. Acest bazin are peretele din faţă de înălţime mai mică decât cel din spate. Pe acest perete se fixează prin lipire o placă orizontală cu margini, ca un jgheab care preia apa şi o lasă să se prelingă pe suprafaţă mare într-un al doilea jgheab şi mai lat, tot orizontal, care la rândul său e fixat deasupra acvariului. În felul acesta apa din filtru după ce a fost curăţată este livrată acvariului prin intermediul a două cascade late care-i permit să se oxigeneze foarte bine.


203

Fântână arteziană Acest principiu este aplicat în toate crescătoriile de peşte , ca fiind cel

mai eficient mod de îmbogăţire a apei în oxigen. Prin pomparea apei şi obligarea ei de a curge în fuioare fine, apa mai

are şi un efect benefic asupra atmosferei din imediata apropiere . De aceea în toate oraşele lumii în apropierea fântânilor arteziene aerul pare mai curat. El pare mai curat, pentru că picăturile de apă microscopice care se împrăştie în jur chiar curăţată aerul de praf, ajutând la o depunere mai rapidă a acestuia.

Celor care locuiesc în oraşe, poluate puternic, sau la sate în zonele de câmpie cu vânturi puternice care ridică praful, multe zile pe an, recomand a se construi în curte o zonă de recreere şi agrement unde să existe o fântână arteziană.

Îmi amintesc cum în copilăria mea, prin primul an de liceu, am făcut practica la nişte ateliere de întreţinere utilaj petrolier, A fost o revelaţie pentru mine să văd în curta acelui atelier un bazin mare cu apă, nuferi, şi trei sălcii pe margine. Deasupra bazinului era construită o platformă cu balustrade, unde era aşezată o masă mare, cu bănci. Într-unul din capetele bazinului era şi o fântână arteziană. Aici luau masa la pauză muncitorii acelui atelier. Pentru o perioadă te simţeai ca-n rai luând masa în acel decor mirific.

Ei bine pentru cei de la ţară, un asemenea bazin cu decor mirific, în care se pot creşte ceva peşti… e ceva destul de tentant.

În multe locuri am întâlnit la ţară oameni care visau să aibă aşa ceva

în curte dar visul le era de cele mai multe ori distrus de perspectiva consumului crescut de energie pentru acţionarea pompei. Prin utilizarea motoarelor magnetice această perspectivă neplăcută dispare. Pentru acţionarea acestor fântâni arteziene se poate folosi orice tip de pompă.

Această posibilitate de folosire a pompelor motorizate magnetic deschide o sumedenie de perspective celor care sunt tentaţi să se apuce de vreo formă oarecare de piscicultură.


204

Giroscopul Este un instrument fără de care nu ar exista navigaţia modernă, fie ea

maritimă fie aeronautică. Oricine a văzut vreodată un giroscop, probabil că nu a uitat fascinaţia pe care ţi-o creează vederea acestui titirez fixat pe suspensie cardanică:

Asta este de fapt giroscopul, este un titirez, o sfârlează. Corpurile în

rotaţie conform legii conservării momentului cinetic au tendinţa de a-şi păstra neschimbată poziţia axului de rotaţia. Asta înseamnă că cu cât viteza de rotaţie a corpului e mai mare cu atât el îşi va menţine mai puternic direcţia axei de rotaţie neschimbată.

De aceea şi fascinează giroscopul. Giroscopul este cel care oferă un punct de referinţă necesar orientării

pe mare şi în aer. El e cel care face ca portavioanele să stea nemişcate pe marea agitată, pentru a se putea ateriza pe ele, dar tot giroscopul e cel care face ca avionul să poată să se orienteze în aer, să ştie unde-i sus, unde-i jos, unde-i stânga sau dreapta…

Propun construcţia unui giroscop cu funcţie de bibelou, un model care poate porni dacă este întors într-o poziţie, şi se opreşte pe poziţia opusă. Am pornit de la ideea motorului generator de curent continuu.


205

După cum se vede rotorul său este rotorul unui motor magnetic.

Statorul culisează pe ax fiind împiedicat să se rotească de o pană. Rotorul este sprijinit pe cei doi rulmenţi prin intermediul unor casete de rulment minuscule care au patru spiţe curbe. Marginea exterioară a rotorului ar trebui îngroşată puternic prin intermediul unui inel din alamă, care va asigura o forţă centrifugă mai mare. Dacă suspensia cardanică e întoarsă în poziţia în care statorul alunecă în interiorul rotorului, giroscopul porneşte. Din acel moment putem să-l ridicăm de pe masă şi indiferent în ce poziţie l-am suci, rotorul lui va rămâne nemişcat. Un bibelou interesant şi de efect.


206

Farfurie zburătoare Pe acelaşi principiu se mai poate construi o mică farfurie zburătoare

căreia i se face carcasa să semene cu un O.Z.N. oarecare, la alegere. E de efect să ai undeva în casă o mică farfurie zburătoare rotindu-se,

care pare gata, gata să îşi ia zborul. Iată un model:

Şi altul :

Distracţie plăcută!!


207

Un ultim cuvânt În speranţa că această carte vi s-a părut măcar interesantă, îmi cer

scuze pentru eventualele dezamăgiri, celor care sperau să găsească sfaturi mai concrete, mai la obiect despre subiect. Îmi cer de asemenea scuze celor ce cred că m-am repetat prea des. Am făcut-o intenţionat conform proverbului străvechi, repetiţia e mama învăţăturii. Am dorinţa ca măcar o parte din principiile expuse în această carte să poată fi reţinute. Cartea am scris-o mai mult cu scop informativ, şi mai ales cu scopul de a iniţia ceva. Se vrea un început, o invitaţie la a încerca să vedem lumea altfel decât ne-au învăţat sistemul politic şi de învăţământ, iar din momentul acesta să vrem s-o schimbăm în conformitate cu această viziune...

Mie, cel puţin mi-ar place ca în lumea aceasta atât de murdară, de pervertită, de prefăcută, să nu mai văd inechităţi, să nu mai văd oameni care nu au cu ce-şi plăti facturile, să nu mai văd fum în aer şi animale dispărând din cauza fumului…

Mi-ar plăcea să nu mai fie nevoie să plătim cuiva pentru bunăstarea noastră.

Atâta timp cât Soarele, în necuprins – indiferenta lui bunătate ne dăruieşte la fiecare 24 de ore lumina şi întunericul şi în fiecare secundă imensităţi de energie, să nu mai fim nevoiţi să ne înjosim pentru darurile sale…

Celor cărora carte mea le-a plăcut şi le-a suscitat interesul le stau la

dispoziţie oricând la adresa de la începutul cărţii. Baftă, iubiţii mei concetăţeni ! Moreni, 29 mai 2010.


208

Bibliografie

• „Magnetismul” de Mihai Rosenberg – Editura Ştiinţifică Bucureşti 1967 • „Efecte fundamentale în fizică” de Gheorhe Huţanu – Editura Albatros 1975 • „Introducere în maşini Stirling” de Condrat Adrian Homutescu, Ghe. Savitescu, Emil Jugureanu, Vlad Mario Homutescu – Editura Cermi Iaşi 2003

t.e.9982


209

Întoarcerea la natură Cătălin Dan CÂRNARU

2


3

Cătălin Dan CÂRNARU Întoarcerea la natură energia pentru toţi vol. 3


[email protected] 29 iulie 2010


4



5



6

Cuprins

Cuvânt înainte.............................................................................................. 7 Partea I Cerul, apa şi pământul .................................................................. 9

Cerul ...................................................................................................... 10 Wotan… .............................................................................................. 19 Cu mâna proprie, şi cu ajutor divin.................................................... 28 Cerul ca sursă de energie ................................................................... 35

Tesla................................................................................................ 37 Benitez ............................................................................................ 44 Moray.............................................................................................. 51 Gray ................................................................................................ 55 Alţii ................................................................................................. 60

Bonus .................................................................................................. 77 Apa......................................................................................................... 82

Paranteză............................................................................................ 90 Pământul................................................................................................ 94

Cel mai mare magnet.......................................................................... 97 …bateriile telurice ........................................................................ 103

Căldura de sub picioarele noastre.................................................... 130 Ce-i energia verde ?... ...................................................................... 144

Partea a II – a Sclavia şi libertatea ........................................................ 152 Sclavia.................................................................................................. 152

Cuvânt introductiv ............................................................................ 152 Natura umană ................................................................................... 155 Lume multă, oameni puţini…............................................................ 160 Mărturii ............................................................................................ 163 Ameninţări şi crime........................................................................... 179 De ce ? .............................................................................................. 182

Zeii şi planurile lor........................................................................ 183 Planul slugilor lor ......................................................................... 197

Şi totuşi de ce ?.................................................................................... 224 Libertatea ............................................................................................ 228

Un ultim cuvânt ....................................................................................... 239 Anexă ....................................................................................................... 242 Bibliografie .............................................................................................. 246


7

Cuvânt înainte „Ce vrei fă, să-ţi fac hotel ?!” sau „ Cine v-a pus să vă construiţi

casele în calea apelor ?!”. Prima din cele două exclamaţii aparţine fostului prim ministru al

României, Călin Popescu – Tăriceanu care apostrofa o biată femeie din Banat ce i se plângea că nu are condiţii de trai în containerul pe care i l-a pus la dispoziţie statul. La inundaţiile din 2005. Atunci m-a şocat că sutele de cetăţeni sinistraţi care-l înconjurau nu l-au jucat în picioare în noroiul în care se aflau ! Dar laşitatea şi lipsa de demnitate la care a ajuns acest popor în tot acest timp e altă poveste… A doua apostrofare aparţine actualului preşedinte al României Traian Băsescu, care se adresa bieţilor sinistraţi din Moldova la inundaţiile de anul acesta – 2010. Aceste declaraţii venite de la nişte politicieni iresponsabili şi ticăloşi spun multe. După ce douăzeci de ani au distrus cu bună ştiinţă infrastructura de amenajări hidrografice ridicată cu trudă de părinţii noştri în ultimii cincizeci de ani, transformând-o în lacuri piscicole sau alte amenajări destinate câştigului personal,…

După ce douăzeci de ani au permis unor grofi moderni, ciocoi ai timpurilor noastre cum ar fi Verestoi Atilla să radă din rădăcină sute de mii de hectare de pădure pe tot cuprinsul ţării pentru a le vinde direct peste graniţă,…

După ce douăzeci de ani au distrus agricultura, desfiinţând sute de mii de hectare de culturi pomicole, viticole, şi de sere, concomitent cu desfiinţarea întregului sistem de irigaţii care făcea parte integrantă din sistemul naţional de regularizare al râurilor, aceşti politicieni mafioţi au tupeul fantastic să reproşeze poporului din avuţia căruia s-au îmbogăţit, cele ce le-am scris mai sus….

Obligaţia primordială a statului este să asigure bunăstarea cetăţenilor săi, indiferent unde sunt aceştia pe cuprinsul patriei… ( Art. 47 alin. 1 Constituţia României: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.”)

Şi apoi, atunci când au fost construite aceste case în urmă cu 50 – 100 de ani, zona respectivă nu era în calea apelor pentru că atunci erau apărate de amenajări hidrografice construite de un stat responsabil, amenajări distruse de aceşti mafioţi, care au preluat puterea şi în ultimii douăzeci de ani au deturnat fondurile destinate întreţinerii şi construirii acestor amenajări, spre conturile lor personale…

Ştie orice elev care a făcut ecologie în şcoală, ( cei de azi nu ştiu cu ce se mănâncă această materie de studiu şcolar ! ) că pădurea reţine între 30 şi 80% din cantitatea de precipitaţii în funcţie de durata şi debitul ploii şi de vârsta şi densitatea pădurii. În lipsa pădurii această cantitate de apă se


8

scurge liber la vale… antrenând cu ea mâlul şi pietrele săpând făgaşe, fiind astfel capabilă de o forţă distructivă fantastică. La o ploaie torenţială de vară cad pe sol până la 1000 tone de apă pe hectar. Un munte are suprafaţa de câteva sute de hectare. Deci la o ploaie torenţială de vară cantitatea de apă ce se scurge la vale pe un munte este imensă…

În plus trebuie să ţinem seama de factorul stabilizator al solului pe care-l au rădăcinile arborilor, împiedicând îmbibarea rapidă a solului cu apă şi implicit alunecările de teren.

În ultimii 20 de ani au fost defrişate sute de mii de hectare de pădure. În acelaşi timp sub pretextul retrocedării s-au trecut în stăpânire privată tot atâtea hectare de păduri, şi s-au desfiinţat probabil sute de ocoale silvice, s-au redus personalul în cele rămase, s-au desfiinţat instituţiile care se ocupau cu regularizarea râurilor de munte, şi în acelaşi timp s-au desfiinţat planurile anuale de împăduriri. Pentru un hectar de pădure pus la pământ, o bună întreţinere a fondului forestier cere plantarea a alte patru cinci hectare. De ce atât? Pentru că unei păduri pentru a ajunge să-şi îndeplinească rolul său ecologic şi hidrografic în circuitul naturii îi sunt necesari 20 – 30 de ani. Vârsta minimă de exploatare a unei păduri este de 70 – 100 de ani. Deci este logic că un hectar de pădure trebuie înlocuit cu patru sau cinci hectare, altfel la un moment dat se va ajunge ca pădurea să dispară. Acest lucru s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. Tăierile extensive nu au fost însoţite de plantări iar urmările sunt inundaţiile pe care le suferim din doi în doi ani sau chiar din an în an de vreo 5 – 10 ani..

Dar mafioţii instalaţi la putere după 1989 nu ştiu sau nu vor să ştie aceste lucruri. Pe ei nu i-a interesat în toţi aceşti ani decât creşterea mărimii conturilor personale din băncile străine…Nu contează că pentru asta au distrus o ţară întreagă !... Acest fenomen este prezent şi pe alte meleaguri. În general prezentul mondial este caracterizat prin nepăsare din partea organelor statale faţă de popoarele care le-au adus la putere. La noi fenomenul e mai sălbatic datorită condiţiilor oferite de schimbarea din 1989 care l-ea permis să se instaleze la putere în lipsa unor mecanisme de control al accesării la aceste posturi şi a altei cauze pe care o voi discuta mai târziu.

Dar din ce în ce mai multe din popoarele lumii constată în ultimii ani că au în propriile lor organe statale nişte duşmani.

Concluzia este că tu, cititorule, ca cetăţean obişnuit al ţării tale dacă vrei să scapi din această situaţie trebuie să-ţi iei destinul în propriile mâini şi să tratezi organele statului tău cu nepăsare ca şi cum ele n-ar exista. Un stat care nu-şi respectă obligaţiile constituţionale faţă de propriul popor, ba mai mult chiar le încalcă în scopul unor interese veroase nu merită respect ci doar indiferenţă şi dispreţ. Ignoră-l şi organizează-ţi viaţa independent de acest stat corupt. Cum ?... Păi… să vedem:


9

Partea I Cerul, apa şi pământul Acum câţiva ani un ţunami generat de un cutremur de 9 grade pe

fundul oceanului s-a soldat cu distrugerea a mai multe localităţi şi moartea a sute de mii de persoane care trăiau pe insulele din calea sa.

Cu alţi ani mai devreme în Statele Unite ale Americii un vulcan a erupt brusc şi o jumătate din conul său vulcanic, transformându-se în cenuşă şi mâl a ras tot ceea ce a fost viu cale de zeci de kilometri în vale.

Nu mai departe decât anul acesta, în Islanda un alt vulcan a erupt aruncând în atmosferă cantităţi impresionante de cenuşă vulcanică, care a perturbat circulaţia aeriană pe întreg continentul european şi în general în emisfera nordică mai multe săptămâni.

Cu puţin mai devreme, un cutremur a distrus în întregime capitala statului Haiti şi a afectat grav restul acelei ţări. Victime cu sutele de mii.

Ne-am obişnuit să nu simţim mişcare sub picioarele noastre. În momentul în care un cutremur cât de mic se petrece, în cazul în care-l percepem, vibraţiile sale nasc în noi o spaimă ancestrală, inexplicabilă, care poate duce până la groază.

Cu toate acestea sunt foarte multe localităţi pe suprafaţa pământului, unele cu populaţii de multe zeci de milioane care locuiesc la poalele unor vulcani care pot erupe din moment în moment. Cel mai elocvent exemplu este Napole la poalele Vezuviului.

Planeta noastră e vie. Se frământă în permanenţă iar frământările ei ne spun că în măruntaiele ei zac cantităţi infinite de energie.

Din cosmos, de la Soare şi din Calea Lactee ne vin în fiecare secundă cantităţi infinite de energie. Se estimează că această energie este de 10108J/cm3.

Această energie asemenea microundelor unui cuptor încălzeşte suprafaţa globului terestru. Când spun suprafaţa globului, mă refer nu doar la scoarţa terestră, pe care călcăm, ci şi la atmosferă. Atmosfera datorită rotaţiei globului terestru are rând pe rând câte o jumătate expusă radiaţiei solare pe când cealaltă jumătate este cufundată în întuneric. Perioada de o jumătate de zi cât o semisferă atmosferică este expusă radiaţiei solare directe aerul se încălzeşte atât prin radiaţie directă cât şi prin convecţia aerului care a preluat căldura de la sol. Acest lucru se întâmplă în timp ce cealaltă jumătate a sferei atmosferice se răceşte fiind cufundată în întuneric. Datorită tendinţei naturale de egalizare a temperaturilor şi presiunilor între zonele reci şi cele calde, cumulat cu impulsul dat de rotaţia terestră ( forţa Coriolis ), mase de aer încărcate cu umiditate şi având temperaturi şi presiuni diferite se deplasează pe distanţe imense, mişcarea lor are ca


10

urmare ceea ce în mod curent numim vreme. Datorită acestor dezechilibre barice şi termice, avem vânturi, ploi, ninsori, furtuni, cicloane, tornade, etc.

Cantitatea de energie acumulată de atmosferă, din radiaţia solară, este imensă, comparabilă cu energia captivă sub picioarele noastre în şi sub scoarţa terestră.

Pentru a înţelege mai bine fenomenele ar fi cazul să detaliem puţin. Deci:…

Cerul Atmosfera are grosimea de aproximativ 3000 km. Pătura de aer care

înconjoară globul terestru are mai multe straturi. Să privim imaginea următoare :

De la suprafaţa solului până la înălţimea de 18 km este troposfera. În acest strat de aer care se află în contact cu suprafaţa terestră, în care noi trăim, se află trei sferturi din masa totală a atmosferei. Tot aici se află 95%


11

din vaporii de apă. Grosimea acestui strat este de 18 km doar la ecuator, în timp ce la poli aceasta scade până la 8 km. Temperatura aerului scade odată cu creşterea înălţimii în ritm de 0,65º C la fiecare sută de metri. Asta face ca la nivelul superior al acestui strat temperatura aerului să fie - 85º C la ecuator şi -50º C la poli. Datorită densităţii sale este cel mai turbulent strat al atmosferei, aici se produc toate fenomenele meteo: variaţii de temperatură şi presiune, vânt, nori, precipitaţii, aici se formează centrii barici şi fronturile atmosferice.

Deasupra troposferei există un strat de aer cu grosime foarte variabilă, de la câteva sute de metri deasupra ecuatorului la doi km deasupra polilor. Se numeşte tropopauză şi este un strat discontinuu a cărui întrerupere este situată aproximativ la latitudinile medii. Deci cele două zone sunt situate în spaţiul subtropical şi subarctic. În zona de ruptură există deci diferenţe mari de temperatură datorită cărora aici apare cel mai puternic vânt continuu care există pe planetă şi anume curentul jet, al cărui viteză poate atinge şi 700 km/oră.

Imediat deasupra acestui strat până la înălţimea de 32 km se află stratosfera. Acest strat de aer este mai rarefiat iar temperatura acestuia se menţine la nivelul pe care-l are la nivelul superior al troposferei până la înălţimea de 18 – 25 km. Între 25 km şi 32 km însă temperatura creşte până la 0º C.

Deasupra stratosferei se află mezosfera sau mai cunoscut pătura de ozon. Acest strat ce se întinde până la înălţimea de 80 km, este principalul strat de ozon. Deşi se găseşte ozon şi în celelalte straturi, cea mai mare cantitate, peste 90 % se găseşte în acest strat.

Pentru că veni vorba de ozon, trebuie să lămurim ce este acesta, căci multă lume a auzit această denumire, dar extrem de puţini ştiu ce este ozonul.

Conform Dicţionarului Ortografic al limbii Române (DOR) ozonul este gaz odorant de culoare albastră, care se formează în aer când oxigenul este supus descărcărilor electrice, fiind folosit ca antiseptic şi la sinteze organice.

Conform Dicţionarului Explicativ al limbii Române (DEX) ediţia 1998, ozonul este corp gazos de culoare albăstruie, cu miros caracteristic ale cărui molecule se compun din trei atomi de oxigen, care se găseşte în natură sau se poate obţine prin descărcări electrice în aer şi este folosit ca antiseptic şi la sinteze organice.

Trebuie spus că în concentraţii mici, acesta este benefic funcţionării organismului, căci purifică aerul, şi în general dă o stare de confort. Este sesizabil cel mai frecvent la munte după o furtună puternică cu fulgere multe. Datorită lui avem acea stare de bine de după furtunile de vară.


12

În concentraţie mare însă, este extrem de toxic. Ozonul are proprietatea de a filtra radiaţiile ultraviolete periculoase

provenite din spaţiul extraterestru comportându-se ca o pereche de ochelari de soare cu grad mare de protecţie.

În mezosferă repartiţia temperaturilor este surprinzătoare, căci până la înălţimea de 50 km, temperatura scade destul de brusc atingând valori negative de 70º C , pentru ca apoi şi mai brusc între 50 şi 55 km să crească la aceiaşi valoare dar de astă dată peste 0. De aici, între 55 şi 80 km urmează iarăşi o scădere a temperaturii dar mult mai drastică ajungându-se la valoarea de - 110º C. Mezosfera are proprietatea de a reflecta undele sonore.

Următorul strat atmosferic este termosfera sau ionosfera. Aici aerul este şi mai rarefiat, dar datorită razelor X, γ şi corpusculare de la Soare, este puternic ionizat. Datorită acestei ionizări termosfera are proprietăţi foarte importante. Din punct de vedere al temperaturilor, este un strat de aer fierbinte. De fapt aerul de aici este o formă de plasmă atingând şi chiar depăşind în partea superioară ( la înălţimea de 1000 km ) temperatura de 3000º C.

În acest strat, în zona polilor, datorită interacţiunii dintre aerul puternic ionizat şi câmpul magnetic terestru, iau naştere aurorele boreale. Practic are loc acelaşi fenomen care se întâmplă în interiorul tuburilor fluorescente, în care gazul ionizat sub acţiunea curentului electric devine luminos.

Datorită ionizării sale prezintă proprietatea foarte utilă în telecomunicaţii de a reflecta undele radio. În funcţie de lungimea undelor reflectate ionosfera se împarte în patru straturi, straturile D şi E care pot fi găsite cu denumirea de stratul Heaviside cuprins între 80 şi 113 km. Aici are loc reflexia undelor lungi ( D ) şi a celor medii ( E ). Celelalte două straturi notate cu F1 până la 180 km şi F2 de la 300 km în sus, reflectă undele scurte şi respectiv pe cele ultrascurte.

Ultimul strat ce compune atmosfera se numeşte exosferă şi se ridică până la înălţimea de 3000 km. Aici aerul este atât de rarefiat încât moleculele sale se află la distanţe enorme una de alta, care poate ajunge şi la 100 km. De aceea practic nu se mai poate spune că aici ar fi aer. În schimb aici se manifestă puternic două fenomene importante.

E vorba de faptul că în partea superioară a acestui strat se află limitele magnetosferei terestre, şi de asemenea faptul că aici sunt cele trei centuri de radiaţii numite centurile „van Allen”. Practic asta înseamnă că aici neexistând aer radiaţiile cosmice au o densitate foarte mare nefiind anulate prin ciocnirea cu moleculele atmosferice. De asemenea aici gravitaţia este suficient de scăzută pentru a nu putea atrage toate aceste


13

radiaţii, dar suficient de puternică pentru a nu le lăsa să evadeze. În felul acesta aici s-au format straturi dense de radiaţie extrem de periculoase atât pentru viaţă cât şi pentru orice aparatură electrică sau electronică.

Aceste centuri sunt ocolite de către misiunile spaţiale, fiecare rachetă lansată având traiectoria astfel calculată încât să nu străbată vreuna din aceste centuri de radiaţii.

Exosfera se împarte şi ea în trei straturi anume omosfera, eterosfrera

şi magnetosfera. De aici trebuie să tragem concluzia că spaţiul cuprins de acest ultim

strat atmosferic este extrem de periculos, radiaţiile fiind instantaneu letale, atât pentru viu cât şi pentru tehnologie.

Acesta este şi unul din motivele pentru care sateliţii artificiali se plasează obligatoriu mult în afara spaţiului atmosferic.

Şi pentru că veni vorba de sateliţi ar trebui să apunem ceva şi despre înălţimile la care orbitează sateliţii.

Există în general trei înălţimi destinate acestor aparate. E vorba de orbite de joasă altitudine la 2000 km, orbitele de medie altitudine la 10 000 km şi orbitele de mare altitudine peste 20 000 km.

Aceste orbite se împart şi ele la rândul lor în două tipuri : orbite circumterestre şi orbite geostaţionare. Primele sunt cele pe care satelitul respectiv se roteşte în jurul Terrei în mai puţin sau mai mult de 24 de ore.

Orbitele geostaţionare sunt orbitele pe care satelitul respectiv face o rotaţie completă în timp de 24 de ore ceea ce înseamnă că se roteşte odată cu Pământul şi deci rămâne fix deasupra unui punct geografic.

Pe orbite geostaţionare sunt plasaţi în general sateliţii meteorologici, unii din cei de comunicaţii cum ar fi cei de televiziune, cei militari precum şi cei ai sistemului global de poziţionare (GPS). Sistemul GPS este format


14

din 24 de sateliţi care orbitează la 20100 km. Cei militari se află de obicei la înălţimea de 35800 km pe orbită ecuatorială.

Pe celelalte orbite sunt plasaţi sateliţi ştiinţifici, din diferite domenii, de comunicaţii, etc.

Acum pentru că ne-am lămurit cu privire la structura şi proprietăţile atmosferei trebuie să vorbim despre felul cum se formează vremea.

Vremea sau fenomenele meteorologice sunt în special, urmare a diferenţelor de temperatură şi presiune ale primului strat al atmosferei, troposfera şi al stratului imediat următor tropopauza.

Am spus că în troposferă se află concentrată practic cea mai mare parte a gazelor atmosferice şi de asemenea cea mai mare parte a vaporilor de apă.

Să vedem cum se încălzeşte şi cum se răceşte aerul atmosferic. Terra ca de altfel toate planetele sistemului solar îşi expune ciclic o jumătate radiaţiei solare în vreme ce cealaltă jumătate este cufundată în întuneric.

Principala sursă de încălzire a aerului şi Pământului este Soarele, care emite o cantitate de energie egală cu 3216·1027 calorii/minut. Temperatura în interiorul Soarelui este estimată la aproximativ 20 000˚C iar la suprafaţa lui de aproximativ 6000˚C. Această căldură provine din procesele de transformare a hidrogenului în heliu.

Energia emisă de Soare se numeşte radiaţie electromagnetică şi are în componenţă raze X, γ, corpusculare, ultraviolete, infraroşii (calorice) şi luminoase. La limita superioară a atmosferei ajunge o energie egală doar cu 24·1018 calorii/minut.

Cantitatea de energie primită de Pământ perpendicular pe o suprafaţă de 1 cm2 în timp de un minut se numeşte constantă solară şi este egală cu 1,99 calorii/cm2 în timp de un minut. Cantitatea de energie primită de Pământ este variabilă ea fiind influenţată de forma de geoid a Pământului, de mişcările lui, de înclinarea axei terestre, de caracterul suprafeţei terestre (uscat sau ocean) şi de gradul de acoperire cu vegetaţie. O rază de Soare care pătrunde spre Pământ, suferă procese de absorbţie, reflexie şi difuzie, astfel că la suprafaţa Pământului ajunge un procent de 10 – 40 % din radiaţia iniţială.

Radiaţia solară din care cea mai mare parte o percepem ca lumină şi căldură străbate toate straturile atmosferice, cedând fiecăruia o anumită cantitate de căldură. Aceasta este încălzirea directă.

Radiaţia solară care a reuşit să străbată atmosfera se loveşte de scoarţa terestră, care având o culoare închisă ( diferită de alb ) absoarbe o mare parte a acestei radiaţii transformând-o în căldură proprie, care apoi radiază spre atmosferă. Fenomenul este vizibil vara într-o zi toridă, deasupra unui ogor proaspăt arat, când constatăm că aerul se ridică


15

tremurător de pe pământ. Acest aer încălzit având densitate mai mică decât cel rece de deasupra se ridică, formând curenţi termici verticali. Aceştia în mişcarea lor cară cu ei şi umiditatea din solul pe care îl părăsesc, umiditate transformată în vapori sub acţiunea căldurii.

Astfel prin radiaţie reflectată şi convecţie termică atmosfera se încălzeşte pe o a doua cale preluând căldura de la sol. Aceasta însă este purtătoare de vapori de apă. Aceştia se ridică împreună cu aerul cald până la înălţimi foarte mari unde, temperatura fiind mai mică condensează dând naştere picăturilor de ploaie sau după caz fulgilor funcţie de anotimp.

Încălzirea atmosferică dacă s-ar datora numai radiaţiei directe solare ar fi relativ uniformă pe întreaga emisferă expusă luminii,

Dar pentru că la această încălzire participă şi componenta căldurii reflectate de la sol, şi a convecţiei aerului cald purtător de vapori de apă, încălzirea este extrem de neuniformă pe emisfera expusă luminii solare.

În acelaşi timp, însă pe emisfera cufundată în întuneric, unde e noapte, aerul se răceşte, prin pierderea de căldură înspre spaţiul extraterestru.

Astfel se face că între emisfera luminată şi cea întunecată diferenţa de temperatură şi densitate a aerului este foarte mare.

În acelaşi timp am văzut că spre limita superioară a troposferei aerul rece se comportă ca o barieră ce ţine aerul acesta cald captiv în imediata apropiere a scoarţei terestre.

Pe de altă parte încălzirea în zona luminată este mai puternică prin convecţie termică la ecuator decât la poli, ceea ce face gradientul de temperatură între ecuator şi poli să fie de asemenea mare.

Toate aceste mase de aer având temperaturi diferite au tendinţa să se amestece, în încercarea naturală de egalizare a temperaturilor. Acest lucru însă nu se poate face decât prin amestecarea maselor de aer. Această amestecare are loc în principal la înălţimea de 18 – 19 km în tropopauză prin curentul jet, şi de asemenea în marea masă a troposferei prin tendinţa naturală a aerului dată de forţa centrifugă de a fugi de la poli spre ecuator. Forţa aceasta de fugă a maselor de aer sub influenţa rotaţiei terestre poartă numele de forţa coriolis. Dar ea nu e singura care mişcă masele de aer.

Aceste se deplasează şi independent ca urmare a faptului că aerul rece e mai greu, are densitate mai mare iar cel cald este mai uşor, are densitate mai mică. Această densitate este însă dependentă şi de cantitatea de vapori de apă conţinută de aerul respectiv.

Toate aceste cauze şi fenomene fac vremea atât de capricioasă şi greu de prevăzut.


16

Aici trebuie să înţelegem că toată această mişcare a maselor de aer pe toate aceste direcţii este strict legată şi de mişcarea maselor de apă oceanică încălzită de soare, care şi ea are mişcări asemănătoare ( curenţii oceanici ).

În plus mişcările maselor de aer cald sau rece, purtători de vapori de apă, precum şi radiaţia solară directă fac ca apa de pe întreaga scoarţă terestră să se deplaseze în stare lichidă de la punctele înalte spre cele mai joase ale reliefului terestru, formând râuri, fluvii şi lacuri, oceane iar de pe scoarţă mai mult sau mai puţin vertical, spre atmosferă şi invers prin vapori ( nori ), şi apoi ploaie sau fulgi.

Deci subliniem – mişcarea maselor de aer din atmosferă este strict legată de mişcarea maselor de apă fie ea lichidă sau vapori. Acest lucru nu trebuie nici o clipă omis.

Datorită acestei interdependenţe aer apă există vremea, şi această interdependenţă este cea ce face ca globul terestru să aibă o temperatură relativ uniformă şi constantă pe întreaga sa suprafaţă. Dacă nu ar exista acest mecanism, globul ar fi foarte fierbinte ( peste 100º C ) în zona expusă spre soare şi extrem de rece ( congelat ) în zona aflată în întuneric.

Acest mecanism este deci cel ce creează toate fenomenele meteorologice cunoscute, de la cele mai blânde, cum este o plăcută ploicică de vară până la tornadele de intensitate maximă sau furtunile de zăpadă…

Acest mecanism poartă numele generic de motorul hidrometeorologic al Terrei şi este aşa cum îi sugerează numele un motor care utilizează cantităţi impresionante de energie.

Cea mai mare parte a acestei energii fiind de fapt cea venită de la soare, iar o mică parte fiind energia termică preluată din scoarţa terestră.

Să vorbim acum puţin despre aşa numita „încălzire globală”. Oficial

această încălzire este datorată concentraţiei de bioxid de carbon în atmosferă, concentraţie care ar avea ca rezultat crearea unui efect de seră.

Efectul de seră constă în următorul fenomen. Sticla obişnuită are permeabilitate pentru întreg spectrul de radiaţii solare vizibile, fiind mai puţin permeabilă pentru radiaţia infraroşie, adică căldura. Lumina solară trece prin sticla care acoperă o seră, şi ajunge la sol. Aici solul absoarbe aproape toată radiaţia solară, transformând-o în căldură prin modificarea lungimii sale de undă. Această radiaţie infraroşie este apoi reflectată spre geamul serei dar datorită faptului că sticla este puţin permeabilă pentru această lungime de undă, căldura se acumulează sub sticlă, în seră. Acesta-i efectul de seră. Ei bine bioxidul de carbon în concentraţie mare face ca pătura de aer care-l conţine să se comporte ca sticla ce acoperă o seră.

Realitatea însă nu este chiar aceasta. Concentraţia de bioxid de carbon în atmosferă a fost de multe ori mare de-a lungul istoriei geologice a


17

pământului şi cu toate acestea temperatura medie globală nu a crescut. De ce. Pentru că în momentul în care această concentraţie creşte se întâmplă acelaşi fenomen care are loc într-o seră. În orice seră ştim că vegetaţia are tendinţa de a deveni luxuriantă. Cei mai mulţi punem această creştere exuberantă a vegetaţiei pe seama exclusivă a căldurii şi umidităţii din seră.. Puţini ştiu de asemenea că de fapt plantele se dezvoltă mai bine la o concentraţie de oxigen mai mică decât cea existentă azi în atmosferă. Azi atmosfera are cam 20 % oxigen, restul azot şi alte gaze. Cândva oxigenul era doar 5 – 10 %. Atunci s-au dezvoltat luxuriant plantele … erele geologice respective fiind azi considerate ca generatoare ale rezervelor actuale de hidrocarburi, prin masa vegetală fantastic de luxuriantă de atunci… Lucrul acesta însă e altă poveste şi e încă discutabil.

Cum spuneam deci, puţini ştiu însă că de fapt fenomenul principal care determină această explozie vegetală în sere este creşterea concentraţiei de bioxid de carbon concomitent cu căldura şi umiditatea crescută

Fenomenul într-o seră are loc în felul acesta: iniţial datorită luminii, căldurii şi umidităţii crescute are loc o dezvoltare mai mare a vegetaţiei, ceea ce duce la degajarea unei mari cantităţi de oxigen. Dar ulterior acesta este consumat peste noapte de plante în procesul de respiraţie şi în cursul zilei în procesele de descompunere a masei vegetale crescute, care fiind mai multă firesc şi moare în cantitate mai mare. În plus o creştere a masei vegetale are ca rezultat şi o creşterea a densităţii animalelor, care prin respiraţie consumă oxigenul producând bioxid de carbon pe întreaga durată a zilei. Bioxidul de carbon rezultat ca urmare a respiraţiei şi al descompunerii, creşte. Dar acesta fiind utilizat în procesul de fotosinteză, duce firesc la creşterea intensităţii acesteia deci la o dezvoltare a vegetaţiei. Procesul de creştere a masei vegetale are loc până ce se ajunge iar la un echilibru între oxigenul format în urma fotosintezei şi bioxidul de carbon rezultat din respiraţie şi procesele de descompunere.

Ca atare orice creştere a cantităţii de bioxid de carbon în atmosferă va avea ca rezultat o creştere a masei vegetale care va echilibra din nou raportul dintre oxigen şi bioxidul de carbon, producându-l pe primul prin consumarea celui de-al doilea. Chiar dacă noi nu vedem cu ochiul liber o creştere luxuriantă a vegetaţiei din jurul nostru, ar trebui să remarcăm faptul că spre deosebire de copilăria noastră, cantitatea de alge verzi microscopice şi nu numai, din ape, indiferent că-s dulci sau sărate, este mai mare. Când eram copii nu prea întâlneam atât de multe alge pe plajă. În plus o altă zonă vegetală care a răspuns prompt creşterii concentraţiei de bioxid de carbon este cea a pădurilor luxuriante, fie ele tropicale, subtropicale sau sub-arctice. Nu observăm însă fenomenul datorită faptului că în paralel noi continuăm exploatarea lor sălbatică. Trebui specificat aici că cel mai mare


18

producător de oxigen la nivel planetar nu sunt plantele superioare ci algele fie ele unicelulare sau superioare, care populează apele planetare.

Fenomenul încălzirii globale nu are deci ca principală sursă creşterea concentraţiei de bioxid de carbon în atmosferă chiar dacă contribuie şi aceasta la ea. Această concentraţie are însă alte urmări foarte grave despre care nimeni nu prea vorbeşte. E vorba de faptul că acest gaz e însoţit şi de alte emanaţii toxice sau potenţial toxice. Acestea sunt particulele de fum în a cărui compoziţie intră sute de substanţe toxice. Acestea fac ca vaporii de apă din atmosferă să devină de fapt vapori de acizi. Aceştia au transformat de fapt apa de ploaie într-o apă acidă care a făcut ca în ultimii 30 – 40 de ani să dispară cam jumătate din biosfera terestră. În plus fumul e direct responsabil şi de scăderea insolaţiei la nivel global, de schimbarea proprietăţilor optice ale atmosferei şi de declanşarea mai rapidă şi mai deasă a ploilor, vaporii de apă scurtându-şi circuitul natural. Speciile dispărute ca urmare a acestor schimbări în proprietăţile fizice şi chimice ale atmosferei, au fost fireşte înlocuite de alte specii mai rezistente, cunoscut fiind fenomenul de ocupare de către specii competitive, a nişelor ecologice eliberate. Deci echilibrul ecologic este azi satisfăcut de cu totul alte specii decât cele care-l realizau preponderent atunci.

Rezultatul este însă dezastruos, anume, sărăcirea generală a biosferei…. Amintiţi-vă doar de sutele de specii de fluturi şi alte insecte pe care le vedeaţi în copilărie şi pe care nu le-aţi mai văzut de mult timp. Spuneţi-mi de câţi ani nu aţi mai văzut cărăbuşi de mai, în stoluri cum erau până în anii 70 – 80 ai secolului trecut ? De fapt ţinând cont că ciclul de viaţă al acestei insecte e de patru ani şi că de mai bine de 15 ani nu am mai văzut-o, consider că, cel puţin în această parte a Europei, specia aceasta a dispărut. Şi alături de această specie sunt alte sute, şi chiar mii…

De fapt, ca urmare a poluării, agravată de încălzirea globală, Pământul moare…

Bun dacă bioxidul de carbon nu e singurul vinovat de încălzirea globală, atunci cine-i ?!! Ar mai fi cantităţile din ce în ce mai mari de metan, eliberat din straturile de hidraţi de metan existente pe fundul mărilor, ca urmare a destabilizării echilibrului termic al oceanelor ( are de opt ori mai mare putere de reţinere a căldurii decât bioxidul de carbon ! ). Dar mai este un factor pe care eu îl consider principalul.

Ia să vedem :…


19

Wotan… …Conform Dicţionarului de mitologie generală al lui Victor

Kernbach este „zeul suprem în mitologia germană şi similarul scandinavului Odhinn; într-o epocă timpurie zeu al aerului şi al vântului, ulterior şi protectorul fecundităţii naturii; abia mai târziu e adorat şi ca zeu al războiului. Spre deosebire de Odhinn, Wotan era considerat zeu al sufletelor defuncte, pe care le conducea spre regatul subteran al morţii”.

Între 4 şi 11 februarie 1945 la Yalta, pe malul ucrainean al Mării

Negre, în peninsula Crimeea s-au întâlnit preşedintele de atunci al Statelor Unite – Franklin Delano Roosevelt, primul ministru al Marii Britanii – Winston Churchill, şi preşedintele Uniunii Sovietice – Joseph Visarionovici Stalin, în scopul declarat de a înfiinţa Organizaţia Naţiunilor Unite.

În realitate scopul acestei întâlniri a fost altul, dramatic pentru ţara

noastră şi în general pentru întreaga lume de după război, anume acela de împărţire a sferelor de influenţă a celor trei superputeri de atunci. Această întâlnire a pus de fapt bazele războiului rece.

În acest moment apare legătura dintre zeul german Wotan şi întâlnirea de la Yalta. Dar ce legătura poate avea războiul cu subiectul cărţii de faţă ?!


20

Are ! Şi e atât de puternică această legătură încât de fapt de acest aspect al interacţiunii umane se leagă nu numai volumul de faţă ci şi cele două care l-au precedat…

Să aprofundăm un pic… Am ales ca titlu al acestui capitol numele unui zeu german… Poate

că unii se vor întreba de ce nu unul din panteonul altor popoare, ca grecii, romanii, sau de ce nu pe Zamolxis al strămoşilor noştri…

Nu uitaţi că triburile germane au făcut parte din marea familie a geţilor, şi au ajuns pe locurile actualului stat german pornind de aici din spaţiul Carpato – Danubiano – Pontic.

Deci de ce Wotan ? Datorită dublei sale dualităţi. Remarcaţi că înainte de a fi devenit zeu al războiului a fost zeu al aerului şi al vântului…

Tocmai vorbirăm despre fenomenele meteo şi cauzele lor !... Şi apoi, după ce a păstorit turmele de vânturi, dumnealui Wotan a

creat viaţa, devenind protectorul fecundităţii naturii… Iar mai apoi, pentru că tocmai crease viaţa spre a se bucura de stihiile

naturii, mai târziu a putut deveni şi zeu al războiului… Căci, lucru normal, nu ai cum să distrugi dacă mai înainte nu ai creat ! Şi-n ultimă instanţă după cum se vede a devenit cel care-i conduce pe defuncţii luptători spre regatul subteran al morţii….

În primul din volumele precedente am scris la pagina 176 : „Dintotdeauna omul a vrut să ştie, să poată şi să aibă… Este însăşi

esenţa dezvoltării. Şi e bine. Bine încetează să mai fie însă, când aceste deziderate nu se mai împlinesc prin forţe proprii, ci prin folosirea altor oameni. Atunci apare sclavia, înrobirea…

Din păcate mecanismele sociale edificate odată cu dezvoltarea societăţilor au făcut ca ordinea realizării acestor deziderate să fie cea care să creeze inechităţi. Niciodată cel ce vrea să ştie nu va putea fi deasupra celui ce vrea să aibă, iar acesta nu va putea fi deasupra celui ce poate să aibă….

Aici stă esenţa întregului dezechilibrului mondial…” Aici este rădăcina războiului ! Şcoala şi anii nenumăraţi în care am văzut tot felul de filme artistice

istorice ne-au consolidat părerea că strămoşii noştri s-au luptat câteva zeci de mii de ani cu piatra şi ciomagul, şi vreo două – trei mii de ani cu sabia, suliţa sau arcul…

Oare chiar aşa să fie ?... Iată un articol apărut în „Almanahul României Literare – Aventura cunoaşterii” din 1989 semnat de domnul Sorin Ştefănescu:


21

„• ÎN Michigan, la Isle Royale SUA, a fost descoperită o mină din care fuseseră extrase, într-un trecut greu de determinat, nu mai puţin de un milion de kilograme de cupru. Pentru a obţine această cantitate de metal trebuia prelucrat un volum uriaş de rocă, deci erau necesare o forţă de muncă şi mijloace tehnice corespunzătoare. Iar Michigan-ul, înainte de venirea primilor colonişti, era aproape pustiu. Pentru a prelucra metalul sînt necesare temperaturi ridicate care cer un combustibil adecvat. ”Nu există nici o bază vizibilă pentru datarea tunelurilor” spunea profesorul John E. Willson de la Universitatea Utah (SUA) referindu-se la descoperirea făcută în 1953 la minele Wattis. În timp ce lucrau în subteran, minerii au avut surpriza să pătrundă într-un sistem de galerii (cu diametrul cuprins între 1,5 şi 1,8 m) pline de cărbune atît de vechi, încît aproape se transformase în rocă, pierzîndu-şi calităţile de combustie. Investigaţiile făcute au permis trasarea cu oarecare precizie a străvechii reţele dar, în locurile unde teoretic trebuia să debuşeze la exterior, nu au fost găsite nici un fel de indicii privitoare la presupusele ieşiri. Constatarea a avut o urmare oarecum surprinzătoare : cercetătorii au refuzat să facă orice fel de estimare privind datarea vechii exploatări.

• CU un secol mai înainte, evacuînd sfărîmăturile rezultate în urma dinamitării unei stînci din Dorchester, lucrătorii au descoperit un obiect atît de interesant şi mai ales neaşteptat, încît „Scientific American” l-a considerat demn de a fi menţionat în paginile sale (iunie 1851) : „Alăturînd cele două părţi (ale obiectului — n. a.), se obţinea un vas în formă de clopot avînd 4 1/2 inch înălţime (aproximativ 11 cm), 6 1/2 inch la bază (aprox, 16 cm), 2 1/2 inch la vîrf (aprox. 6 cm) şi circa o optime de inch în grosime (3 mm). Corpul vasului seamănă la culoare cu zincul sau un aliaj în care se găseşte o importantă cantitate de argint. Pe laturi sînt şase imagini ale unei flori sau buchet, minunat încrustate cu argint pur şi, în jurul părţii inferioare a vasului, o viţă de vie sau ghirlandă de asemeni încrustată cu argint. Gravura, tăietura şi încrustarea par executate de un foarte bun meşteşugar. Acest ciudat şi necunoscut vas a fost expulzat dintr-un conglomerat de piatră aflat la cincisprezece picioare sub pămînt (aprox. 4,5 m) ...Nu există nici o îndoială că respectiva curiozitate a fost scoasă din stîncă...”

Examinat de specialişti, obiectul nu corespunde prin stil, tehnică sau formă nici uneia din civilizaţiile cunoscute în momentul de faţă.

• ÎN acelaşi an, un amator de roci are neplăcuta surpriză să-şi vadă distrus unul din cele mai valoroase trofee ale sale. În timp ce, plin de mîndrie, prezenta unui amic bucata de cuarţ aurifer de mărimea pumnului adusă din California, acesta o scapă din mînă şi, căzînd pe podea, se sparge în mai multe fragmente. Spre uluirea celor prezenţi, miezul de cuarţ


22

închidea... un cui, un cui de fier uşor corodat „de mărimea unei monezi de şase penny”. „Obiectul” era în perfectă stare de conservare, drept şi cu floarea nedeteriorată. Cine şi cînd l-a pierdut în ceea ce avea să devină o bucată de cuarţ californian ?

• TOT un cui din fier, dar mai lung (circa 18 cm) a fost descoperit de spanioli (sec. XVI) într-o mină din Peru. Era înglobat în minereul de argint şi, dacă filonul se formase conform proceselor naturale cunoscute, vechimea pironului se număra cu zecile de milioane de ani.

• ÎN 1891 un miner din Illinois încercă să dezlege fără succes o enigmă, similară. „Domnul Culp crezu mai întîi că lanţul (găsit — n. a.) căzuse din întîmplare între bucăţile de cărbune, dar, ridicîndu-1, îşi dădu seama că trebuie să renunţe la ideea că a fost pierdut recent" căci, atunci „cînd bucata de cărbune s-a rupt, mijlocul lanţului a devenit liber, dar extremităţile au rămas înglobate în cărbune...”

• TOT în cărbune se afla şi vasul de fier găsit în 1912 de un fochist din Thomas, Oklahoma, cînd alimenta cazanele Uzinei Electrice Municipale. Desprinzîndu-se din bucata de combustibil, ce provenea din minele Wilburton, Oklahoma, forma vasului a rămas clar imprimată, certificîndu-i astfel vechimea.

• BUCATA de fier meteoritic găsită în straturile geologice australiene pare să fi fost prelucrată acum cel puţin treizeci de milenii, obiecte similare fiind descoperite şi în minele de cărbune din Scoţia. Cubul de metal găsit la Schondorf, lîngă Vâcklabrruck, Austria, a stîrnit şi continuă să stîrnească numeroase controverse. După unii este pur şi simplu un fragment de fier meteoritic pe care hazardul l-a modelat dîndu-i o formă paralelipipedică. După alţii, aspectul nu poate fi decît rezultatul acţiunii mîinilor îşi inteligenţei umane. Disputa este datorată în primul rînd neregularităţilor sau uzurii obiectului.

• NU acelaşi lucru se poate spune însă în cazul piesei găsite în 1973 lîngă Aiud (România) într-o carieră situată pe albia unui rîu secat de multă vreme. De fapt, lucrătorii descoperiseră la cîţiva metri adîncime trei obiecte cu aspect mai puţin comun, acoperite cu o crustă de nisip întărit. Examinate de specialiştii din Cluj-Napoea, s-a constatat că era vorba de „o bucată de humerus", „o porţiune din măseaua unui mastodont tînăr" şi, aparent, „un topor de piatră". Însă, după curăţirea completă a „toporului de piatră", a ieşit la iveală un corp metalic de o formă curioasă, dar asemănătoare cu a unui ciocan. „Obiectul prezenta două goluri cilindrice — de diametre diferite — practicate astfel încît golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare a permis să se remarce o anumită ovalizare a părţii sale inferioare — efect ce părea a fi produs de un ax cu cap rotunjit — cu care s-ar fi


23

asamblat. Pe suprafaţa sa inferioară şi lateral, obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost foarte puternice. Toate detaliile remarcate au indicat faptul că piesa a, făcut parte dintr-un ansamblu funcţional (...) Din buletinul emis de centrul de cercetări al I.C.P.M.N.N. (Măgurele) rezultă că metalul din care fusese uzinată piesa era de fapt un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal era aluminiul (89%)!. Restul elementelor componente sînt următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate) : cupru (6,20%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zirconiu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme). Deci piesa respectivă a fost prelucrată dintr-un aliaj de aluminiu... Cum este posibil aşa ceva însă, cînd acest metal a început să fie produs de fapt abia la sfîrşitul secolului trecut (singurul procedeu industrial fiind şi astăzi electroliza aluminei topite) ?” (Florin Gheorghiţă, Enigme în Galaxie, Editura Junimea, 1983). Bazat pe faptul că aliajul „îmbătrînise”, elementele recîştigîndu-şi parţial structurile proprii, suprafeţele erau oxidate pe o adîncime mai mare de 1 mm iar stratul de sedimente sub care a fost găsit obiectul depăşea 10 m grosime, se estimează o vechime de cîteva sute de mii de ani !

• PIESE străvechi confecţionate din aluminiu au mai fost descoperite numai în mormîntul generalului chinez Ciu-Su (265—316 e.n.). Cataramele de centură compuse din 85% aluminiu, 10% cupru şi 5% mangan sînt, aparent, mult mai recente decît piesa din Aiud. Existenţa lor este, din acest motiv, parcă mai uşor de acceptat, chiar dacă nu avem nici o informaţie despre antica tehnologie de obţinere a foarte modernului material.

Dacă vechii locuitori ai Chinei cunoşteau secretul producerii aluminiului, atunci numărul obiectelor fabricate din el ar fi trebuit să fie mai mare. Dar numeroasele şi extrem de interesantele descoperiri arheologice chineze nu confirmă ipoteza. Deci, apare mult mai probabilă ideea că respectivele catarame au fost realizate dintr-o bucată de aliaj de aluminiu găsită şi nu produsă de meşterii imperiului, a cărei vechime ar putea fi egală cu cea a obiectului de la Aiud. Cine, în ce împrejurări a găsit-o şi cum arăta piesa sau fragmentul respectiv ar putea spune cronicile dinastiei Tsin, domnitoare în timpul generalului Ciu-Su.

• ÎN 1879, la Sullivan Country, Missouri, un fermier a găsit, în timp ce-şi ara ogorul, o ciudată mască de fier şi argint. Conform opiniei experţilor, tehnologia presupusă pentru fabricarea obiectului depăşea cu mult posibilităţile amerindienilor. În plus, masca nu se încadrează în patrimoniul nici unei culturi cunoscute. Poate a fost confecţionată în timpurile moderne şi ulterior îngropată pentru a pune în încurcătură pe


24

arheologi. Dacă este aşa, atunci numărul glumeţilor şi al glumelor de acest soi este surprinzător de mare implicînd eforturi şi tertipuri ce frizează mania sau chiar nebunia.

• SE SPUNE că bijutierii din Lama, Peru, intrînd în posesia unor lingouri de aur incaşe, au constatat că densitatea metalului era dublă faţă de cea normală. Lucrurile s-au petrecut în sec. XVI, dar pînă astăzi enigma nu a fost încă soluţionată, cu atît mai mult cu cît nu s-a păstrat nici o fârîmă din ciudatul material, topit şi transformat în bijuterii.

• DAR multe din statuetele de aur şi argint realizate de străvechii locuitori ai Americii de Sud şi Centrale stîrnesc uimirea specialiştilor şi invidia tehnologilor. Par făcute dintr-o singură bucată, dar sînt goale la interior, fără vreo urmă vizibilă de sudură. Unele piese sînt asamblate din mai multe elemente de aur şi argint, îmbinate alternativ şi nimeni nu poate spune încă ce metodă a fost utilizată.

• PE vremea lui Ludovic al XIII-lea, un alchimist, pe nume Meuves, se lăuda că stăpîneşte formula unui produs, a cărui compoziţie a refuzat s-o divulge, cu care, frecînd bucăţi de fier, le făcea casante ca sticla (!). Poate că era vorba de o simplă poveste sau în cel mai rău caz de un truc de prestidigitator….

...Şi o surpriză PE 13 februarie 1961, Bike Mikesell, Wallace A. Lane şi Virginia

Maxey, căutători de minerale semipreţioase, străbătînd cărările munţilor Coso, au ajuns la circa zece kilometri nord-est de Olancha, statul California. Unul dintre specimenele cu care-şi umpluseră rucsacii purta încrustate mai multe; fragmente de cochilii fosile. Fusese cules dintr-un loc ce atingea aproximativ 1290 m altitudine, aflat la 100 m deasupra albiei secate a lacului Owens. Specialiştii afirmau că, în urmă cu 1000 de ani, apa avea un nivel mult mai ridicat, deci prezenţa cochiliilor nu reprezenta nimic ieşit din comun. A doua zi, spărgînd trofeul, acesta nu conţinea o cavitate, cum se întîlneşte la majoritatea geozilor, ci „o secţiune perfect circulară dintr-un material dur, aparent ceramic, avînd în centru un ax de metal strălucitor, de 2 mm diametru”. Conglomeratul mai conţinea „două obiecte metalice nemagnetice asemănătoare cu un cui şi o şaibă. Treimea interioară a crustei părea compusă dintr-o substanţă similară lemnului pietrificat, dat ceva mai fină decît agata sau jaspul. Acest strat era hexagonal şi părea să formeze o carcasă în jurul discului de ceramică. Miezul metalic al discului răspundea atracţiei unui magnet.

După opinia lui Mike Mikesell, Virginia Maxey şi Wally Lane, existau indicii că miezul ceramic fusese încastrat în cupru, din care o fărîmă rămăsese intactă în timp ce restul se descompusese”.


25

Un cercetător a emis ipoteza că vechimea obiectului n-ar depăşi 100 de ani. Căzut în noroi, în jurul lui s-a format o crustă care, întărită de căldura soarelui, a căpătat aspectul de geod. Dar, un geolog, examinînd fosilele încrustate în bulgărele de argilă, afirma cu toată autoritatea că, pentru a atinge forma şi dimensiunile pe care le avea, nodulului i-ar fi trebuit cel puţin 500 000 de ani.

După ce l-a măsurat, radiografiat, cîntărit şi analizat, Paul J. Willis, editor al „INFO. Journal”, a încercat să facă o reconstituire a ceea ce putea fi ciudatul obiect. Concluzia este pur şi simplu uluitoare: piesa trebuia să fie nici mai mult nici mai puţin decît ceva în genul unei... bujii electrice sau, în cel mai rău caz, un soi de dispozitiv electric avînd o destinaţie necunoscută.

Chiar dacă se acceptă ipoteză unei vechimi minime de 100 de ani, întrebarea „ce maşinărie circula la 1300 m altitudine în neumblaţii munţi Coso?” rămîne. Este mai prozaică decît ipoteza celor 500 000 de ani avansată de specialişti. Dar, şi în această situaţie, tehnologia bănuită şi destinaţia prezumptivă a obiectului nu se potrivesc epocii. „

Chiar dacă dorim să nu credem o iotă din cele spuse în acest articol,

tot rămâne undeva… în adâncul conştiinţei o bănuială că ceva nu e tocmai în regulă cu ceea ce am învăţat… cu ceea ce continuă să ni se spună peste tot de către ştiinţa oficială.

Şi am să vă povestesc în continuare câte ceva despre unele din cele

mai vechi documente istorice ale lumii. Pentru cei interesaţi de marile mitologii ale popoarelor cele ce le voi spune acum nu constituie noutăţi. Pentru ceilalţi… „Poanta-i veche, prostu-i nou!”

Unele din cele mai vechi scrieri ale omenirii, epopeile indiene, Vedele, Mahabharata, şi Ramayana ( Calea lui Rama ) abundă de tehnologie mult mai avansată decât cea de azi.

Vedele: Rig-Veda – Veda Imnurilor, Sama-Veda - Veda Melodiilor, Yajur-Veda – Veda Invocaţiilor de Sacrificiu, şi Atharva-Veda – Veda Vrăjilor, scrieri antice sanscrite, datate 1500 – 1000 înaintea erei noastre, povestesc despre invazia ariană din India antică.

Mahabharata considerată adesea cea de-a cincia Vedă, ale cărei texte sunt datate tot în mileniul doi înaintea erei noastre povesteşte despre războiul de cucerire a Indiei de către dinastia selenară a neamului Bharata.

Ramayana, epopee eroică sanscrită, care povesteşte aventurile lui Rama, atribuită ascetului Valmiki, este datată prin secolul şase înaintea erei noastre.


26

Cărţile acestea antice abundă de care zburătoare acţionate de motoare tunătoare, ale căror deplasare stârnea furtuni de praf. Marea majoritate a acestor care, purtau numele de vimane şi erau capabile să se ridice la mari înălţimi de unde se vedea întregul glob pământesc cu toate continentele şi oceanele sale. Puteau călători la fel de uşor atât în atmosferă cât şi în cosmos, decolând şi aterizând vertical.

O altă caracteristică a acestor aparate era indestructibilitatea lor. Conform scrierilor antice rezistau chiar şi la lovituri directe cu arme nucleare.

Toate astea în vremurile în care, am învăţat la şcoală, oamenii se băteau cel mult cu suliţe şi arcuri.

Şi sumedenia de documentare istorice cu care mai marii ştiinţei moderne continuă să ne îndoctrineze, spun mereu că atunci omul era un primitiv care se lupta cu suliţa sabia şi arcul…

Pe cine să credem ? Pe cei care azi la distanţă de mii de ani de evenimentele descrise acolo ne spun că eram nişte primitivi, sau pe cei care ne-au lăsat aceste scrieri după ce poate că la evenimentele respective participaseră părinţii sau bunicii lor ?

De altfel evenimentele descrise în aceste epopei nu sunt unice. Dacă

cercetăm cu de-amănuntul mitologiile celţilor, ale mayaşilor, ale incaşilor, ale egiptenilor, sau dacă studiem scrierile sumeriene, peste tot descoperim povestiri asemănătoare, despre eroii lor civilizatori care zburau cu aparate pe care ştiinţa modernă abia începe să bănuiască ce erau… atât de avansate erau.

Iar descoperirile de genul celor descrise în articolul lui Sorin Ştefănescu, şi multe altele asemenea, vin să aducă dovada că cele povestite de aceste scrieri străvechi sunt purul adevăr.

Revedeţi în acest sens capitolul „Povestea-i veche” la pagina 187 din primul volum al acestei serii. Capitala imperiului hitit a fost distrusă de o explozie nucleară. Veţi întreba poate de unde ştiu. Fireşte că nu am fost acolo să văd cu proprii mei ochi dar dacă m-aş duce aş găsi pământul vitrificat pe rază de mai mulţi kilometri şi scheletele rămase puternic radioactive. Şi aflaţi, dacă nu ştiaţi acest lucru, că sunt foarte multe cetăţi răspândite pe toată suprafaţa Terrei care prezintă vitrificări pe suprafeţe mai mici sau mai mari, vitrificări care, după formă şi aspect sugerează ca sursă doar explozii nucleare…

Aţi auzit vreodată despre artefactul descoperit într-o mină de pe continentul american, artefact încastrat în stratul geologic şi despre care cei mai mari experţi militari au putut spune doar că e o armă, dar mult mai


27

avansată tehnologic decât ceea ce se face azi, şi ca atare nu pot înţelege pe ce principii funcţionează.

Pentru mai multe informaţii citiţi cărţile trecute în bibliografie. Ca atare trebuie să înţelegem de aici că sunt multe descoperiri arheologice, care nu pot fi explicate de către ştiinţa convenţională, ( prin asta înţelegând ştiinţa cu care continuăm să fim îndoctrinaţi de pe băncile şcolii până la adânci bătrâneţe ) şi care sunt ţinute secret faţă de marea masă a populaţiei, în scopul vădit de a menţine populaţia în ignoranţă pentru a putea fi mai uşor manipulată şi în ultimă instanţă stăpânită.

Dar tot de aici mai trebuie să mai înţelegem ceva, nu numai că nu toată populaţia globului s-a luptat de-a lungul erelor istorice doar cu ghioaga sau cu sabia, ci chiar că în decursul acestor perioade au existat mai multe civilizaţii, unele contemporane cu dinozaurii, care au evoluat până la stadiul în care suntem noi azi, pentru ca brusc să dispară…

Ultima este cea a locuitorilor actualului continent Antarctica civilizaţie dispărută acum 11,5 mii de ani şi pe care o cunoaştem doar din construcţiile sale monumentale, din copiile unor hărţi şi… fireşte din scrierile lui Herodot – anume civilizaţia atlantă…

Oare cum au dispărut aceste civilizaţii?... Dovezile arheologice, aceste scrieri străvechi precum şi mitologiile popoarelor ne şi spun cum au dispărut… Aşa cum riscăm şi noi să dispărem din moment în moment – prin autodistrugere, datorată sălbăticiei inconştiente a unei mici părţi dintre noi şi anume casta politico-militară…. Cei avizi de putere.

Până când civilizaţia nu va înţelege că calea militară este una greşită,

probabil că Terra va mai suporta pe suprafaţa ei renaşterea unui număr de civilizaţii… asta în fericitul caz în care fie cea prezentă fie vreuna viitoare nu vor distruge planeta…

Când între anii 1946 şi 1654 s-au efectuat testele nucleare în atolul

Bikini din insulele Marshall, forţa înspăimântătoare dezlănţuită, a fost probabil dovada că în cazul unei greşeli am putea să distrugem însăşi planeta pe care locuim. Cu toate acestea frica că „ceilalţi” ar putea fi mai puternici a făcut ca arsenalul nuclear mondial să continue să crească până s-a ajuns ca acum să avem potenţialul de a ne autodistruge de mai multe ori…

Şi în acest caz ce rămâne ? Doar două opţiuni. Din păcate conştiinţa umană actuală nu e capabilă să cântărească corect…

S-a ales deja… am pornit deja pe calea pe care au călcat înaintaşii noştri, despre existenţa cărora oamenii de ştiinţă continuă să tacă.

Sau poate că nu… cine ar putea şti!? Oricum odată cu conştientizarea imensităţii pericolului reprezentat de armele nucleare, războiul a început să


28

fie privit din cu totul altă perspectivă. Germenii acestei noi perspective fuseseră deja semănaţi cu 20 de ani înainte în timpul războiului mondial…

Cel care făcuse asta fusese cel despre care am mai vorbit noi în aceste cărţi, anume genialul Nikola Tesla. Deşi pare aproape de necrezut la un om dedicat cu trup şi suflet nonviolenţei, cum a fost Tesla, de a inventa ceva în domeniul războiului, trebuie spus că el era convins că o armă supremă, deţinută de mai multe puteri mondiale, ar fi dus la desfiinţarea definitivă a războiului.

Logic aşa ar fi… Numai că logica se aplică la oamenii întregi la minte. Cei bolnavi mintal au cu totul şi cu torul alte tipare de gândire… De fapt aceştia nu au nici un tipar de gândire… Şi de aceea sunt cu atât mai periculoşi.

Deci încă din timpul războiului Tesla a prezentat către conducerea Statelor Unite planurile unei arme supreme, capabile să dezintegreze la mare distanţă mii de avioane şi „chiar să despice pământul în două”.

A fost însă luat în derâdere, nu i sa acordat nici o atenţie şi în 7 ianuarie 1943 a murit sărac şi singur într-o cameră de hotel din New York.

Dar invenţia a rămas, şi chiar ca urmare a unei intuiţii geniale, ea fusese deja trimisă de inventator marilor puteri ale lumii.

În anii dinaintea războiului, Tesla a fost primul consilier ştiinţific al vestitului experiment Philadelphia. Când a realizat implicaţiile potenţial catastrofice ale acestui experiment s-a retras. Ideile sale însă, au rămas.

Unele din ele au fost de fapt chiar furate. Teoria relativităţii a lui Einstein a apărut datorită lui Tesla, căci vestitul fizician german a dezvoltat teoria ca urmare a unor convorbiri avute cu Tesla.

Oricum … cert este că ideile lui Tesla stau la baza a ceea ce urmează…

Cu mâna proprie, şi cu ajutor divin În copilărie, după cum am mai scris în volumele precedente am fost

pasionat de natură, de mecanismele ei, de viaţă… Şi-mi amintesc cum, aflându-mă elev la un liceu agricol, am fost

încântat să citesc că s-au inventat construit şi folosit în anii precedenţi, tunurile meteo. Mi-amintesc cum în articolul respectiv se punea accentul pe potenţialul benefic al acestora… pe faptul că de acum vom putea grăbi sau dirija căderea ploilor, în vederea obţinerii unor recolte mai bogate…

Naivitatea tinereţii, şi poate cultura generală mai slabă pe care o aveam atunci m-a împiedicat să înţeleg de fapt ce se ascundea sub această ştire.


29

Primele tunuri meteo, generatoare de ploaie fuseseră inventate de foarte mult timp de o româncă. Lucrul acesta atunci în liceu m-a umplut de mândrie naţională…

Deci prima ploaie artificială a fost provocată la Bucureşti în 1931 de către cercetătoarea Ştefania Mărăcineanu, care ulterior a continuat cercetările în domeniu sub auspiciile guvernului francez. În 1934 în Algeria, a reuşit de mai multe ori să provoace ploi. Cercetările sale au intrat imediat în atenţia comunităţii ştiinţifice internaţionale.

Acela a fost de fapt începutul sfârşitului…. De când există, omul a intervenit în ciclul natural al naturii. De la

primul arbore doborât pentru a construi o casă, sau a face focul într-un cuptor de ceramică, a început războiul omului cu propria planetă.

Se ştie, noi înşine am învăţat la lecţiile de istorie din ciclul primar cum înaintaşii noştri, fie ei cneji, sau domnitori, au ţinut piept cotropitorilor folosindu-se de avantajele oferite de natură….

Toţi am învăţat că dacii şi în general geţii construiau cetăţi fortificate, cu piatră, pământ şi buşteni….

Toţi am învăţat că mai târziu marii domnitori ai celor trei principate române, pârjoleau recoltele, otrăveau fântânile şi se retrăgeau în codri atunci când necredincioşii prădători fie ei din este fie din sud veneau pe meleagurile noastre.

Toţi am învăţat aceste lucruri. Dar probabil că mai puţini ştim că aceste tactici de luptă au fost printre primele metode de război geofizic…

Acest fel de a duce războaie nu a fost specific numai nouă, celor din spaţiul Carpato – Danubiano – Pontic. Şi alţii, pe alte meleaguri de-a lungul zbuciumatei istorii a pământului, practicau aceste metode.

Războiul ca o constantă generală a umanităţii a fost primul factor de intervenţie antropică în ciclurile fireşti ale naturii. Conform unuia din cei mai recunoscuţi specialişti militari ai ţării noastre, în acest domeniu, domnul general de brigadă Emil Străinu, în ultimii 5600 de ani de istorie, s-au desfăşurat 14520 de războaie înregistrate oficial. În tot acest timp a existat pace doar timp de 268 de ani. Sacrificiul uman total al acestui război perpetuu este estimat la 3,64 miliarde de oameni.

Homo Homini Lupus, cum spuneau romanii este o fiinţă prin excelenţă malefică…

Dovadă că noi cei doritori de pace şi de linişte suntem o minoritate. Cei mai mulţi în jurul nostru nu au linişte dacă nu supun pe cineva, dacă nu înşeală pe cineva, dacă nu se luptă cu cineva, dacă nu acaparează pe căi mai mult sau mai puţin cinstite ceva…

De fapt dezastrul s-a agravat continuu începând de acum mii de ani pentru ca proporţiile sale să atingă dimensiuni apocaliptice în prezent.


30

Din urmă cu circa 300 de ani odată cu revoluţia industrială, omul nu a mai avut nici un gram de respect faţă de natură, de planeta pe care trăieşte.

Am mai spus eu că inconştienţa celor care conduc economia mondială ( activitatea umană în ansamblul ei ) este atât de mare încât nu pot vedea dincolo de bani faptul că se autodistrug…

Acest război împotriva propriei noastre planete, purtat de mii de ani, a avut până acum două sute de ani un singur învingător.

În ultimele două secole însă situaţia s-a schimbat radical…. Cel mai mare om de ştiinţă al tuturor timpurilor, Nicolae ( cum îmi

place mie să-i spun ) Tesla a ştiut că planeta e pe cale să piardă războiul acesta.

Visul lui de a oferi umanităţii energia planetei, gratuit a fost stopat de oligarhii vremii, dar el a ştiu încă de atunci că sistemul pe care-l implementase şi care deja se răspândise, actualul sistem energetic mondial, este imperfect, ba chiar malefic.

El a avut o idee nebunească pentru acea vreme, dar şi în prezent neînţeleasă decât de foarte puţini.

El ştia, descoperise de-a lungul cercetărilor sale referitoare la curenţi de înaltă frecvenţă şi putere, că sistemul atmosferă pământ, şi mai exact Ionosferă – Pământ constituie un condensator imens. Acest condensator a primit ulterior denumirea de „Cavitate Shuman” el fiind de fapt mai mult decât un simplu condensator fiind un rezonator. Calculase de asemenea şi capacitatea acestui condensator, şi înţelesese că dacă acest condensator va fi încărcat cu energie din orice punct al planetei, va fi de asemenea posibil a fi descărcat tot în orice punct al planetei.

Genial de simplă această idee ar fi dat posibilitatea oricui, din orice punct aflat pe suprafaţa planetei să poată folosi energia electrică nelimitat şi fără oprelişti, ca un dat de la creator, la fel cum folosim aerul pe care-l respirăm, fără a ne încurca cu generatoare, staţii de transformare, stâlpi şi miliarde de km de cabluri electrice.

Nu era necesară decât o antenă pentru transmiterea acestei energii şi o alta pentru captarea ei. La captare un transformator aducea energia captată la parametri necesari folosirii de către aparatura electrocasnică.

Acest lucru nu a convenit marilor potentaţi ai lumii de atunci şi savantul a fost împiedicat să-şi mai continue cercetările şi prin discreditare, marginalizare şi respingere a fost uşor, uşor sărăcit şi îngenuncheat.

El însă descoperise făcând aceste cercetări şi un alt lucru interesant. Anume că sistemul de injecţie al energiei în ionosferă poate fi folosit şi ca o armă, o armă deosebit de puternică. De fapt diferenţa între caracterul benefic şi cel malefic al sistemului era făcută de frecvenţa şi tipul undelor induse în cavitatea Shuman.


31

Atunci a înţeles că e posibil cu un dispozitiv concentrator de energie să se poată lovi la mare distanţă orice ţintă cu urmări devastatoare. A construit dispozitivul energetic respectiv, pe care l-a numit „Raza Morţii”.

Acesta ca principiu de funcţionare era asemănător unui laser. Dar în vreme ce laserul emite un fascicul de lumină polarizată de înaltă energie, acest dispozitiv emitea un fascicul de unde electromagnetice polarizate, de fapt unde scalare.

Astfel în data de 30 iunie 1908 el a avut confirmarea reuşitei funcţionării acestei arme în momentul în care a declanşat o imensă descărcare de energie în taigaua siberiană mai exact în Tunguska, unde a devastat 2500 kilometri pătraţi de pădure în doar o fracţiune de secundă.

Ştiinţa oficială continuă şi azi să declare că acolo ar fi explodat o cometă, sau un asteroid, evitând cu grijă să aducă vorba despre experienţa efectuată de Tesla în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908...

După experienţă, Tesla, impresionat de potenţialul armei a demontat-o şi întreaga sa viaţă s-a ferit să discute despre ea în alţi termeni decât ca o ipoteză de realizare.

Mai târziu, atunci când a început să se desfăşoare experimentul Philadelphia, el a înţeles că urmările pe termen lung ale acelor experienţe vor fi dezastruoase pentru omenire şi s-a retras din colectivul de oameni de ştiinţă, nu înainte de a lansa un serios avertisment, avertisment pe care oficialităţile americane l-au ignorat.

Spere sfârşitul vieţii, unele surse spun că ar fi donat planurile „Razei Morţii” marilor puteri ale lumii, în ideea că acestea fiind astfel dotate cu această armă ar fi ajuns să considere războiul ca fiind inutil.

Într-o oarecare măsură a reuşit. După succesele exploziilor nucleare din insulele Marshal, elitele militare au ajuns într-adevăr la concluzia că războiul, aşa cum îl cunoştea omenirea până atunci este inutil prin potenţialul catastrofic pe care-l are.

Atunci şi-au îndreptat atenţia spre alte forme de agresiune. Şi pornind de la cercetările lui Tesla cel puţin cele două mari superputeri ale lumii, au iniţiat o lungă serie de cercetări şi experienţe. Atenţia lor s-a îndreptat în cu totul alte direcţii decât dezvoltarea armelor clasice, fiind vizate domenii cum ar fi influenţarea minţii umane sau a condiţiilor geoclimatice ale unor regiuni mai mult sau mai puţin întinse.

Rezultatul e că de-a lungul „Războiului rece” au apărut atât de-o parte cât şi de cealaltă, unele dispozitive care cu greu mai pot fi numite arme. S-au făcut experienţe pe grupuri largi de oameni cu diferite aparate care influenţează electromagnetic ciclurile normale de funcţionare ale creierului, s-au făcut experienţe cu diferite otrăvuri şi substanţe chimice, şi fireşte lucru care azi se recunoaşte timid pe ici pe acolo s-au lansat în lume


32

viruşi obţinuţi prin inginerie genetică, extrem de periculoşi cum ar fi Ebola sau HIV.

Dar poate mai grav decât acestea au fost experienţele care au fost făcute în ultimii 50 de ani atât de către ruşi cât şi de către americani, Chinezi, Suedezi, etc. în privinţa influenţării condiţiilor geoclimatice.

Astfel s-au conceput şi realizat pornind de la ideile lui Tesla emiţătoare extrem de puternice, care injectează în atmosfera terestră, şi în special în ionosferă mari cantităţi de energie, cu scopul de a influenţa clima pe regiuni întregi. Aceste experienţe au avut ca urmare o degradare accentuată a capacităţii atmosferei de a filtra radiaţiile cosmice, şi pe de altă parte o supraîncălzire a ionosferei, şi fireşte a întregii atmosfere terestre.

Acestea emiţătoare sunt cunoscute opiniei internaţionale, datorită faptului că fiind extrem de mari nu au putu fi ascunse, dar sunt camuflate sub pretextul că sunt destinate unor cu totul alte scopuri ştiinţifice decât cele pentru care sunt folosite de fapt. E vorba de sistemul de antene american numit H.A.A.R.P. (High Frequency Active Auroral Research Program (programul de cercetare asupra frecvenţelor înalte auroreale active) cel rusesc – S.U.R.A, cel Norevegian – H.I.S.C.A.F., cel suedez – H.I.S.C.A.T., etc.

Datorită acestor emiţătoare extrem de puternice asistăm mai ales în ultimii 20 – 30 de ani la fenomene meteorologice inexplicabile apărute în zone în care nu au mai existat nicicând…

Datorită folosirii acestor emiţătoare avem manifestările meteo din ce în ce mai sălbatice la care asistăm… Aceşti emiţători mânuiţi de către nişte minţi bolnave au dezechilibrat uriaşul motor hidroclimatic al Terrei, şi au făcut ceva mult mai grav…. Anume au slăbit capacitatea de apărare a Terrei împotriva agresiunilor cosmice şi solare.

Aceşti emiţători sunt o parte a cauzei încălzirii globale. Cea de-a doua parte este naturală, datorată faptului că sistemul solar care are o evoluţie ciclică, în drumul său prin galaxie, în aceşti ultimi ani pătrunde în centura de energie galactică. Aceasta e o centura energetică extrem de puternică, oarecum asemănătoare centurilor van Allen terestre. Pătrunderea sistemului solar în această regiune energetică a galaxiei, duce implicit la intensificarea activităţii energetice a soarelui, care fireşte devine mai activ, furtunile sale solare fiind mai puternice, nu mai respectă strict ciclul cunoscut de 11 ani, şi ca atare bombardamentul energetic suportat de pământ este dublu. Pe de o parte energia galactică ( cosmică ) crescută, pe de altă parte furtunile solare tot mai puternice, mai intense şi mai neprevăzute.


33

Asta în condiţiile în care experienţele militare ale celor două mari superputeri inconştiente au diminuat puterea şi capacitatea scutului de apărare al globului terestru.

Ca o confirmare a adevărului celor spuse mai sus, în chiar momentele când scriu aceste rânduri peste cinci sute de mii de hectare de pădure ard în incendii devastatoare, în centrul acestor incendii aflându-se capitala Rusiei şi ce e mai grav zona centralei atomice Cernobîl. Acea zonă este puternic contaminată cu reziduuri radioactive rămase în urma exploziei de acum 24 de ani. Cantităţile imense de cesiu şi stronţiu radioactiv sunt astfel ridicate în atmosferă odată cu perdeaua de fum de câteva sute de kilometri care s-a întins deja deasupra unei bune părţi din continent.

Ei bine deja o parte din presa rusească având ca surse de informaţii cercuri militare, şi fireşte şi mijloace media Internet, acuză ca sursă ale incendiilor atacurile geoclimatice efectuate de americani.

Ca atare am putea spune că însăşi natura ne avertizează. Zilele

acestea pe litoralul românesc nivelul mediu al radiaţiei ultraviolete a crescut de aproape zece ori, în vreme ce în restul teritoriului ţării acest nivel se apropie simţitor de aceiaşi valoare.

Şi ar trebui să ţinem seama de faptul că nivelul de maxim al activităţii solare este încă departe, normal acesta trebuind să fie undeva prin anul 2014 – 2015.

Trebuie de subliniat încă odată că această radiaţie solară nu este singura care ne agresează în aceşti ani, ci ea vine ca urmare a faptului că acum străbatem zona de maxim energetic al radiaţiei galactice fiind aliniaţi pe planul galactic lucru ce se întâmplă odată la 26 000 ani. Roiul stelar local al pleiadelor în jurul cărora orbitează soarele nostru ocoleşte galaxia împreună cu întregul braţ galactic odată la 200 milioane de ani. Iată în imaginea de mai jos, în stânga locul sistemului solar în galaxia noastră Calea Lactee iar în dreapta o imagine care sugerează lupta câmpului magnetic terestru cu radiaţia solară.

Ca urmare radiaţia care ajunge la sol cu niveluri de multe ori crescute, nu e doar ultravioletă, ci sunt şi infraroşii, unde gama, raze x, raze corpusculare etc.

Un alt fenomen care vine să agraveze situaţia este acela că Pământul se află în proces de inversare a polilor. Asta face că şi câmpul magnetic terestru – scutului de apărare împotriva agresiunilor radiante externe, este şi el puternic diminuat. Ca atare veţi întreba poate care vor fi consecinţele şi ce este de făcut ?


34

Consecinţele pot fi de la grave până la catastrofale, depinzând de

gradul de inteligenţă şi responsabilitate al fiecăruia. În următorii ani se vor înmulţi exponenţial decesele cauzate de cancere în general şi de cancerele de piele în special, va creşte mult numărul naşterilor malformate, vor dispărea în continuare o serie întreagă de specii de plante şi animale, şi în privinţa civilizaţiei umane, lucrul cel mai grav care ar putea să se întâmple ar fi ca datorită cantităţii uriaşe de raze cosmice şi solare ajunse la sol, sistemul energetic internaţional să se ardă. Cum aşa ? Ştim că orice deplasare de purtători de sarcină induce în conductori câmpuri magnetice, care fac ca în aceşti conductori să apară curenţi de sensuri contrare celor care au indus curentul respectiv. ( vestita şi arhicunoscuta poezioară – „eu curentul cel indus totdeauna m-am opus cauzei ce m-a produs”)

Cantitatea aceasta imensă de radiaţie care va atinge solul va induce în conductorii reţelei internaţionale indiferent că aceştia sunt parte a centralelor electrice ( generatoare ) a staţiilor de transformare sau a liniilor de transport, curenţi turbionari puternici care vor suprasolicita echipamentele; acestea nemaifăcând faţă se vor arde. Dacă se va întâmpla asta se va întâmpla nu ici şi acolo ci pe mari suprafeţe, putând afecta chiar şi întreaga suprafaţă terestră. Într-o asemenea situaţie ar fi practic imposibilă repunerea în funcţiune a sistemului energetic atât timp cât nivelul ridicat al radiaţiei se va menţine. În această situaţie de asemenea vor fi afectate aproape în totalitate şi echipamentele electronice, indiferent că va fi vorba de telefonul mobil de aparatul de radio, de calculatorul sau televizorul pe care le avem în casă, sau de staţiile de telecomunicaţii destinate dirijării traficului aerian şi maritim.

Acest lucru se poate întâmpla doar în situaţia în care nivelul energetic cosmic al centurii energetice galactice este mult peste orice previziune.

Şi din păcate sunt zeci de mii de ani de când pământul a trecut ultima dată prin această centură şi nu avem cum să ştim ce nivel energetic are.


35

În situaţia în care se va întâmpla asta, omenirea va fi aruncată pentru o perioadă destul de îndelungată înapoi în evul mediu. Şi spun asta ţinând cont că practic la ora actuală întreaga industrie mondială se bazează pe acţionări electrice, deci odată cu căderea sistemului energetic global, vor cădea şi industriile extractoare şi de distribuţie ale gazelor naturale, petrolului şi cărbunelui, precum şi întreaga industrie constructoare de maşini şi de alte bunuri de larg consum. Această perioadă va fi mai scurtă sau mai lungă în funcţie de capacitatea noastră de reacţie şi de a ne uni pentru a pune umărul la revenirea la normal. Concret nu ştiu cât va fi dar poate fi de la câteva luni la zeci de ani…

Ce e de făcut ? În primul rând să devenim conştienţi de acest pericol şi să ne

organizăm viaţa ca atare. Cine vrea cu adevărat, se poate proteja. Mai puţină sau de loc plajă, mai puţin sau de loc lucru în soare mai ales în zilele în care radiaţia solară este directă. Cine poate să lucreze noaptea să o facă, cine nu poate, să se protejeze prin îmbrăcăminte uşoară dar densă, de culoare verde, albastră sau maro. V-aţi întrebat vreodată de ce tuaregii umblă îmbrăcaţi din cap până în picioare în burnuzurile lor de culoare albastră prin cuptorul deşertului Sahara ? Pentru că ei ştiu, din moşi strămoşi, că această îmbrăcăminte densă, uşoară şi de culoare închisă protejează cel mai bine împotriva radiaţiei solare puternice.

Iar pentru situaţia că s-ar întâmpla scenariul cel mai grav şi anume căderea sistemului energetic global, răspunsul la întrebarea ce e de făcut, este constituit de însăşi întregul subiect al acestui ciclu de trei cărţi.

Vor continua să aibă curent electric doar cei care vor şti să-l colecteze din mediul înconjurător cu ajutorul diferitelor dispozitive de energie liberă. Practic acestea vor funcţiona mai eficient atunci, dat fiind că vor colecta nu doar energia specifică nivelului actual energetic, ci energia crescută ca urmare a bombardamentului energetic solar şi cosmic din acele momente.

Cerul ca sursă de energie După cum am văzut cantitatea de energie care ne vine din cosmos şi

de la soare este imensă. Mulţi dintre noi probabil că ne-am întrebat atunci când am aflat că fulgerele sunt descărcări electrice, de ce oare nu s-a găsit o metodă de a folosi această energie. E clar că de captat o putem capta, de vreme ce de aproape trei secole folosim cu succes paratrăsnetele.

Ce e trăsnetul sau fulgerul ? Este o descărcare de-a lungul unui canal de aer ionizat ce poate avea diametrul de 500 – 600 cm şi lungimea până la 20 km. Durata descărcării este de 0,2 s. Temperatura din canalul de


36

descărcare este de 18000˚C, iar tensiunea poate atinge 109V; Această descărcare electrică o numim fulger când are loc între doi nori şi trăsnet când se produce între nori şi pământ.

Din păcate durata extrem de mică şi puterile extrem de mari fac ca aceste descărcări să nu poată fi utilizate practic.

Deci hai să recapitulăm un pic. Care ar fi sursele de energie de deasupra capetelor noastre ? Astfel, ar fi particulele cosmice care intersectează orbita terestră şi protonii, ionii şi atomii de tritiu aduşi de vântul solar. Aceştia pătrund în atmosfera terestră ionizând-o. Partea din atmosferă care absoarbe cea mai mare cantitate din aceste particule poartă aşa cum am mai spus numele de ionosferă. Am spus că aceasta devine astfel un amestec de plasmă şi gaze. Prin acest amestec o parte din particulele solare şi cele cosmice pătrund totuşi până la suprafaţa pământului.

O altă sursă de energie ar fi particulele de vapori de apă ( norii ) care în mişcarea lor prin troposferă atât vertical cât şi orizontal, se încarcă electric prin frecarea dintre ele sau prin interacţiunea lor cu praful atmosferic şi cu radiaţiile cosmice şi solare care pătrund până aici.

Din această succintă enumerare rezultă că de fapt cea mai mare cantitate a energiei aflată deasupra capetelor noastre constă de fapt în atomi încărcaţi electric, ioni ci nu purtători de sarcină ( electroni sau protoni)

Tocmai în acest fapt constă până în prezent neînţelegerea posibilităţii de a colecta această energie. Ar fi ca şi cum am încerca să folosim o baterie încercând să conectăm consumatorul la circuitul ei intern ci nu la cel extern.

Asta a făcut ca de-a lungul timpului, deşi se ştie că cantitatea de energie de deasupra capetelor noastre este enormă, să se considere că această energie nu poate fi folosită colectarea şi utilizarea ei fiind considerată nepractică.

Dar am spus că toată această cantitate de electricitate înmagazinată atât în partea superioară cât şi în cea inferioară a atmosferei dă naştere la descărcări electrice. Acestea sunt nu doar cele pe care le ştim, fulgere şi trăsnete, ci şi o serie întreagă de alte tipuri de descărcări pe care nu le vedem. Una peste alta atmosfera se află în permanenţă într-o stare de furtună electrică, furtună care induce în câmpul magnetic terestru oscilaţii.

Ei bine aceste oscilaţii pot fi captate la fel cum sunt captate osculaţiile undelor radio de telecomunicaţii. Adică dacă am avea un oscilator acordat pe frecvenţa acestor oscilaţii am putea capta energia lor.

Un astfel de oscilator ar trebui adus în stare de rezonanţă cu câmpul magnetic terestru. Acest lucru a fost făcut posibil de câţiva oamenii începând cu ultimii ani ai secolului 19 şi până prin anii 70 ai secolului trecut. Toţi au ajuns la invenţiile lor după ce au studiat comportarea electricităţii atmosferice şi a fulgerelor.


37

Tesla Primele cercetări le-a făcut Tesla care, prin 1889 a început studiile

sale în vederea confirmării existenţei undelor descoperite de Hertz. Din păcate cu toate că a respectat întocmai metodica desfăşurării experienţelor conform recomandărilor lui Hertz nu a reuşit să confirme existenţei undelor descoperite de acesta. În decursul diferitelor încercări pe care le-a făcut pentru a înţelege unde e greşeala, a descoperit ceva ce avea să-i schimbe radical tot viitorul.

A descoperit faptul că descărcările de curent continuu de înaltă tensiune în timpi extrem de scurţi, prin condensatori şi la frecvenţe de repetiţie foarte ridicate au ca rezultat apariţia unor fenomene surprinzătoare.

Circulaţia curentului continuu pulsatoriu de înaltă tensiune şi frecvenţă făcea să apară la suprafaţa cablurilor, un înveliş de electricitate statică, cu proprietăţi foarte asemănătoare cu ale fulgerelor naturale. Intrigat, Tesla a perfecţionat aparatele cu care lucra, (dinamuri, bancurile de condensatori şi eclatoarele ) în scopul de a maximiza fenomenul, pentru a-i putea stabili toate caracteristicile şi eventualele utilizări.

Prin aceste cercetări, s-a pornit pe cale care avea să-l ducă la construcţia vestitului său transformator şi ulterior la conceperea sistemului energetic global fără fir.

Prin aceste cercetări Tesla a renunţat definitiv la sistemul său electric alternativ polifazat şi s-a dedicat cu trup şi suflet în cercetarea curentului continuu pulsatoriu de înaltă frecvenţă stabilind următoarele fenomene a căror apariţie este funcţie de timpii cât durează descărcările:

- impulsurile mai lungi de 100 de microsecunde ( 10 la 5 KHz ) produc

unde mecanice de mare putere distructivă. Obiectele supuse trenurilor de asemenea impulsuri intră în vibraţie şi sunt mutate din loc,

- impulsurile mai scurte de 100 de microsecunde ( peste 10 KHz ) sunt perfect sigure fiziologic, nu produc şoc electric şi nici electrocutări,

- impulsurile cu durată cuprinsă între 20 şi 50 microsecunde ( 50 la 20 KHz ) produc descărcări fantastice de energie din mediul înconjurător sub formă de electricitate rece, sau „energie radiantă” cum a numit-o Tesla.

- impulsurile cu lungime de o microsecundă ( 1 MHz ) produc unde calorice resimţindu-se o încălzire fiziologică foarte puternică,

- impulsurile mai scurte ( peste 1- 2 MHz ) produc aprinderea instantanee a corpurilor de iluminat,


38

- dacă se continuă prin scăderea duratei sub aceste limite, se ajunge la generarea de lumină de diferite lungimi de undă, iar şi mai jos se ajunge la efecte de răcire.

Aceste cercetări au avut ca rezultat apariţia cunoscutului transformator Tesla. Acest transformator este un aparat deosebit , este un transformator fără miez şi se comportă cu totul altfel faţă de un transformator electric obişnuit.

În primul rând acest transformator lucrează atât cu curent alternativ cât şi cu impulsuri de curent continuu. Are neapărat nevoie de un circuit de acordare, căci lucrează numai la rezonanţă.

În secundarul acestui transformator curentul electric nu are absolut de loc intensitate având 0 amperi şi foarte înaltă tensiune.

Toţi am avut ocazia de a vedea un asemenea transformator, în diferite reportaje tv., unde am văzut cum se produc fulgere artificiale. Dar foarte puţini ştiu că în interiorul oricărui televizor există un asemenea transformator. Şi de asemenea şi mai puţini cunosc că acest transformator prin faptul că lucrează cu impulsuri de curent continuu ale căror lungime se poate regla e capabil să producă toată gama de efecte înşirată mai sus.

Iată câteva imagini ale acestor transformatoare.

În partea de sus se vede un asemenea transformator modern. Alături,

în dreapta unul aproape identic în funcţiune. Iar în partea stângă jos îl vedem în funcţiune pe cel care se află în

interiorul televizorului şi anume e vorba de transformatorul de linii. În continuare iată transformatoarele construite de Tesla:


39

Şi iată de asemenea o fotografie a lui Nikola Tesla în atelierul său

între transformatoarele sale: În atelierul lui Tesla unde se aflau mai multe asemenea

transformatoare, lămpile fluorescente luminau fără a fi conectate la reţeaua naţională de curent alternativ, atelierul era încălzit, tot prin aceste transformatoare. Un asemenea transformator încălzeşte un volum de 10 000 metri cubi cu un consum de doar câteva sute de waţi.

Acest transformator, oricât ar părea de surprinzător, este nesperat de simplu constructiv şi ar putea fi construit de orice electrician sau electronist amator. Iată trei scheme electronice de bază ale lui:


40

Cei care au acces la internet pot găsi nu numai asemenea scheme ci şi

instrucţiuni detaliate pentru construcţia unui asemenea transformator. Trebuie însă să atrag atenţia că în secundarul său apar tensiuni de

multe sute de mii sau chiar milioane de volţi, în funcţie de mărimea sa. Ca urmare trebuie foarte multă atenţie la respectarea normelor de protecţie a muncii. Consumul de la reţea al lui este extrem de mic. Un lucru puţin cunoscut despre el este faptul că puterea şi subliniez, puterea din secundarul său este de mii de ori mai mare decât în primar. Acest fapt face în primul rând ca acest aparat să fie o ciudăţenie care încalcă legile termodinamicii. Asta pentru că el are capacitate de a colecta energie din mediul înconjurător.

Poate tocmai de aceea nu ştim prea multe despre el. Sunt lucruri pe care unii au interes să nu le ştim…

Interesant este faptul că Tesla a constatat că conductorii cu care este bobinat acest transformator nu conduc curentul electric ca la alte transformatoare, ci pur şi simplu curentul electric care apare în secundarul său sub formă de „curent electric lichid” cum spunea Tesla se deplasează pe suprafaţa bobinelor ci nu prin ele şi provine conform afirmaţiilor sale din eter. De asemenea lucrul interesant şi aproape de necrezut este faptul că dacă se măsoară curentul din secundar se constată că nu prezintă nici o intensitate. Practic este un curent electric de tensiune care poate ajunge la milioane de volţi dar fără absolut nici o frântură de intensitate ( 0 A ), practic este tensiune pură.

Subliniez încă odată, curentul asemănător fulgerelor care apare în secundarul acestui transformator, nu este un curent transformat de transformatorul respectiv ci este un curent rece colectat din mediul


41

înconjurător ca urmare a funcţionării transformatorului cu impulsuri de curent continuu. Condiţia esenţială pentru apariţia acestui fenomen sunt impulsurile de curent continuu, perfecte de durată foarte scurtă care se succed cu o frecvenţă foarte ridicată.

Tesla a constat că acest curent poate fi injectat în mediu la fel de uşor cum este colectat. Cercetările legate de curentul electric pulsatoriu l-a dus pe Tesla la concluzia că pământul împreună cu ionosfera formează un condensator imens. Acest condensator ca orice condensator normal, poate fi încărcat cu energie electrică şi poate fi de asemenea descărcat în orice punct al armăturilor sale, adică în orice punct de pe suprafaţa pământului.

În acest scop a conceput şi a brevetat o serie de dispozitive şi aparate care să-i înlesnească realizarea acestui deziderat. Stau mărturie a preocupărilor sale următoarele brevete : - 611735 „Electric Circuit Controller” - 645576 „System Of Transmission Of Electrical Energy” - 685012 „Means For Increasing The Intensity Of Electrical

Oscillations” - 685953 „Method Of Intensifying And Utilizing Effects Transmitted

Through Natural Media” - 685954 „Method Of Utilizing Effects Transmitted Through Natural

Media” - 685955 „Apparatus For Utilizing Effects Transmitted From A

Distance” - 685956 „Apparatus For Utilizing Effects Transmitted Through Natural

Media” - 685957 „Apparatus For The Utilization of Radiant Energy” - 685958 „Method Of Utilizing of Radiant Energy” - 723188 „Method Of Signaling” - 725605 „System Of Signaling” - 787412 „Art Of Transmitting Electrical Energy Through The Natural

Mediums” - 1119732 „Apparatus For Transmitting Eleectrical Energy”

În urma cercetărilor sale Tesla a observat o asemănare frapantă între electricitatea rece „eterică” sau „radiantă” cum a numit-o şi comportarea fulgerelor naturale. Dar pentru a pătrunde mai adânc în intimitatea fenomenului generării şi a proprietăţilor acestei electricităţi avea nevoie de un atelier mai mare. De aceea a hotărât să continue cercetările în Colorado Springs o zonă vestită pentru densitatea descărcărilor electrice naturale şi pentru puritatea aerului. Aici ca urmare a cercetărilor sale asupra fulgerelor a reuşit să pună la punct bazele teoretice şi practice ale „Sistemului mondial de transmitere eterică a energiei”. Acest sistem care are ca componentă


42

principală transformatorul amplificator ar fi asigurat oricărui cetăţean de pe glob atât energie cât şi transmisia de informaţii, gratuit şi extrem de sigur, fără cablurile şi sistemul complicat de staţii de transformare de azi. Acest lucru l-a adus fireşte în conflict cu potentaţii finanţişti ai timpului.

Transformatorul său, datorită faptului că este un transformator rezonant şi e capabil să lucreze la frecvenţe variabile ajungând la zeci de milioane de hertzi şi pentru că poate lucra atât în curent alternativ cât şi în curent continuu pulsatoriu, îl făcea ideal pentru acest deziderat…

După cum am spus mai sus, transformatorul acesta poate fi construit de orice electronist cu cunoştinţe medii, şi numai el singur, poate asigura energia unei clădiri cu consumuri insignifiante. Conform schemelor moderne acesta poate fi comandat de oscilatoare făcute cu cel mai banal circuit integrat oscilator şi anume cu cunoscutul circuit 555. Iată o asemenea schemă:

Aici trebuie făcută o remarcă. Tesla a luptat mult să dezvolte tot felul

de comutatoare şi eclatoare mecanice, electromagnetice care să-i asigure o deplasare unidirecţională pură a impulsurilor de curent continuu, concomitent cu o oprire şi pornire a lor cât mai fermă. Numai astfel se puteau obţine trenuri de impulsuri repetabile cu frecvenţe ajungând chiar până la un GHz. Aceste impulsuri trebuiau să aibă o tensiune destul de mare de ordinul a mii de volţi înainte de intrarea în primarul transformatorului amplificator. Pe atunci nu se putea pune problema obţinerii acestor impulsuri la tensiune joasă, şi apoi trecerea lor printr-un transformator preamplificator. Acest lucru deoarece pe atunci materialele cu care se puteau construi transformatoarele nu asigurau funcţionarea acestora la


43

frecvenţe mai mari de câteva sute de hertzi. De aceea se impunea obţinerea directă a impulsurilor la tensiuni mari de unde alimentau apoi transformatorul amplificator. Acest lucru se făcea cu ajutorul condensatoarelor de înaltă tensiune şi a eclatoarelor electromagnetice. Comandate prin motoare de mare turaţie.

Mai târziu odată cu apariţia tuburilor electronice, anume a diodelor, triodelor, pentodelor, etc., s-a putut renunţa la complicatele eclatoare electromagnetice motorizate şi s-a trecut la folosirea unor eclatoare simple, asemănătoare bujiilor, care erau comandate prin intermediul unei triode. Este cazul următoarelor dispozitive pe care le voi prezenta.

Acum odată cu dezvoltarea tehnologică actuală tuburile electronice au dispărut. Singurele tuburi electronice care se mai găsesc în mod curent şi sunt capabile să lucreze la tensiuni foarte mari sunt cele din interiorul cuptoarelor cu microunde. Dar între timp miezurile din ferită de mare permeabilitate magnetică ale transformatoarelor pot asigura funcţionarea transformatoarelor la frecvenţe foarte mari.

Înainte de a încheia acest subcapitol priviţi imaginea următoare. Sunt schiţele din cele două brevete ale lui Tesla cu numerele 685957

şi 685958 care tratează despre o metodă foarte eficientă de captare şi utilizare a energiei radiante. Am mai vorbit în treacăt despre aceste brevete în volumul 1 al acestui ciclu. Dar aici ar fi cazul să detaliem puţin.

Cadrul din partea superioară notat în toate figurile cu litera „P” este o placă din metalică lucioasă, preferabil de cupru, acoperită cu un lac


44

transparent. Partea cea mai de jos notată cu „P’” este tot o placă din cupru reprezentând o foarte bună împământare.

Ceea ce este între cele două plăci, notat cu „C” şi „T” sunt cele două armături ale unui condensator de capacitate mică ( zeci de nanofarazi ) dar de foarte înaltă tensiune ( 4 – 6 KV ). Comanda încărcării şi descărcării condensatorului se face prin comutatoare formate la figura 1, 2 şi 3 dintr-un releu montat în regim de autooscilaţie, iar în figura 4 dintr-un comutator rotativ motorizat. După acesta este consumatorul notat cu „d” în primele trei figuri. În plus la figura 3 apare şi o baterie de acumulatori. La figura 4 după releul comutator este un transformator şi apoi consumatorul. Este deci vorba despre un „panou fotovoltaic” de multe ori mai ieftin decât cele cu semiconductori din ziua de azi, şi credeţi-mă că e la fel de eficient. Cu cât placa captatoare are suprafaţă mai mare cu atât este mai mare cantitatea de electricitate radiantă captată care va încărca acumulatorii.

După cum se vede, Nicolae Tesla a studiat cu suficientă atenţie fenomenele electrice atmosferice pentru a scoate din aceste studii nişte dispozitive energetice foarte eficiente şi suficient de simple…

Dar el nu a fost singurul, după cum spuneam, care a ajuns la realizări fezabile pornind de la studiul electricităţii atmosferice.

Au mai fost numai în Statele Unite H.C. Vion – brevet 28793 din 19 iunie 1860, A. Palencsar – brevet 674427 din 21 mai 1901, W.I. Penok – brevetele 911260 din 2 februarie 1909, 1014719 din 16 ianuarie 1912, L.G. Smith – brevet 3205381 din 7 septembrie 1965 şi alţii, precum şi cei despre care vom vorbi în continuare.

Benitez În continuare să prezentăm o altă schemă electronică pentru obţinerea

electricităţii radiante, anume cea extrasă din brevetul britanic acordat inginerul mexican Carlos Benitez sub numărul GB121561 la data de 24 decembrie 1918, intitulat „New Process for the Generation of Electrical Energy.” Despre Benitez nu am reuşit să aflu mai multe, deci mă limitez la prezentarea obiectului acestui brevet.

Priviţi cu atenţie desenul următor. Probabil că nu înţelegeţi nimic din el. Dacă însă, aţi citi textul brevetului aţi înţelege. Pentru că explicaţiile ce însoţesc acest desen în brevetul inginerului Benitez, sunt ample fiind însoţite de calcule amănunţite privind valorile curenţilor, tensiunilor şi frecvenţelor din circuit, nu voi reda aici textul original.

Nu înţelegem ce reprezintă acest desen pentru simplul fapt că de acum 100 de ani şi până în prezent, fizica şi ingineria electrică evoluând, a standardizat pe plan mondial reprezentările schematice ale componentelor.


45

Noi am trecut prin şcoală învăţând că un condensator se reprezintă prin două liniuţe paralele, o diodă printr-un triunghi aşezat cu vârful pe o liniuţă, că o baterie seamănă oarecum cu un condensator în sensul că e reprezentată tot cu două liniuţe paralele din care cea reprezentând catodul este mai scurtă, etc.

Ca atare hai să privim desenul şi să înţelegem ce reprezintă el. În primul rând ne sare în ochi componenta complicată care este

cuprinsă între acoladele de culoare roşie. Am încadrat acest ansamblu în acoladele roşii tocmai pentru a-l evidenţia.


46

Este vorba de un comutator temporizat compus din trei componente: un ceas ( 67, 68, 69, 70 ), un electromagnet comandat de acest ceas ( 62, 63 ) şi un comutator rotativ. ( cilindrul având axul 6, mânerul 66, şi contactele lamelare care calcă pe cilindrul contactor ).

Deasupra se pot vedea două baterii de acumulatori formate din grupuri de câte două baterii anume 1 – 2 şi 3 – 4 şi doi consumatori reprezentaţi de două motoare ( 40 şi 41 ).

Partea de dedesubtul comutatorului poate fi înţeleasă mai uşor privind o reprezentare din care a fost eliminat comutatorul şi bateriile înlocuite cu reprezentarea schematică modernă a lor.

Legenda acestui desen este următoarea.

23 şi 25 – bancurile de baterii (acumulatori) de stocare 1 – 2 şi 3 – 4 26 – ieşirea de curent continuu 27 şi 28 – legăturile electrice la motorul de curent continuu 29 – reostat pentru controlul curentului la motor 33 – 36 – sunt cele patru tuburi cu vapori de mercur cu rol de diode

redresoare, formând o punte redresoare 42 – alternator cuplat direct cu axul motorului de curent continuu 43 – rezistenţă inductivă de reglare a curentului 44 şi 45 cele două capete ale înfăşurării primare a transformatorului

ridicător de tensiune


47

46 şi 47 cele două capete ale înfăşurării secundare ale aceluiaşi transformator

48 – releu temporizator comutator (cel ce înlocuieşte chestia dintre acoladele roşii )

49 şi 50 cele două terminale ale condensatorului 51 şi 52 cei doi electrozi de carbon ai eclatorului 53 şi 54 sunt cei doi electromagneţi de stingere a scânteii eclatorului 55 şi 78 – rezistor variabil şi contactul alunecător al celui de-al doilea

reostat. În continuare iată o schemă modernizată: Iată şi legenda ei: 1 şi 2 – cele două baterii de stocare de acumulatori de 12 volţi ( 23 şi

25 la schema precedentă ) 3 – releul comutator ( 48 în schema precedentă ) 4 – întrerupător de pornire 5 – baterie de alimentare a invertorului ( poate să lipsească ) 6 – invertor 12 V c.c. → 220 V c.a. 50 Hz


48

7 – transformator ridicător 220 → 10 000 volţi ( 44 la 47 în schema precedentă )

8 – condensator de înaltă tensiune ( folosit la bobinele Tesla ) ( 49 – 50 în schema precedentă )

9 şi 10 – electrozii eclatorului ( 51 şi 52 la schema precedentă ) 11 – bobină de înaltă frecvenţă reglabilă – poate fi prevăzută cu mai

multe prize ( 55 şi 78 la schema precedentă ) 12 – 15 diode de joasă tensiune mare amperaj componente ale punţii

redresoare ( 33 – 36 la schema precedentă ) 16 – ieşire de curent continuu Probabil că singura componentă care a rămas neînţeleasă după

această serie de prezentări tot mai moderne ale invenţiei lui Benitez este eclatorul electromagnetic. Ce este acesta? Cel mai simplu răspuns ar fi să privim două din eclatoarele inventate şi construite de Nikola Tesla. Deci iată-le:

Să ne reamintim că am spus că Tesla descoperise că descărcările

prin scânteie de înaltă tensiune ale condensatorilor sunt cele care au ca rezultat apariţia energiei radiante. Scânteia electrică de descărcare trebuie să se petreacă într-un dispozitiv asemănător unei bujii. Acesta-i eclatorul.

Bujia este tot un eclator. Dar descărcarea electrică prin scânteie dacă ajunge să se petreacă cu o frecvenţă foarte mare ajunge să aibă tendinţa unei continuităţi. Adică chiar dacă condensatorul se descarcă de – să apunem – 1000 de ori pe secundă dacă o face prin scânteie, aceasta devine o scânteie de curent continuu ci nu una de curent pulsatoriu. Pentru aceasta, eclatorul trebuie să aibă lângă el un dispozitiv prin care scânteia să fie întreruptă de ori de câte ori puterea curentului din scânteie scade. Acest lucru se poate


49

face prin câmpul magnetic al unui electromagnet sau printr-un jet de aer cald, care vor uşura întreruperea scânteii atunci când nivelul curentului din scânteie scade.

Acum hai să vedem cum funcţionează invenţia lui Carlos Benitez. Mai întâi să ne reamintim cum se numeşte invenţia. Se numeşte „ Un nou proces de generare a energiei electrice” . Cu alte cuvinte este vorba de un generator autonom de energie electrică. Funcţionarea lui este oarecum asemănătoare celui descris în volumul unu al acestei serii, anume „comutatorul Tesla” Şi acesta ca şi acela se bazează pe impulsuri de curent. Acela în timp ce încărca cele patru baterii care constituiau atât sursa cât şi acumulatorul său, producea la ieşire un mare excedent de putere utilizabilă pentru alimentarea diferitelor categorii de consumatori.

Acesta foloseşte fiecare din cele două baterii alternativ fie ca alimentator fie ca acumulator şi la ieşirea produce de asemenea surplus de putere utilizabilă de către consumatori. Când bateria folosită ca alimentator este descărcată sub o anumită limită ( e bine să nu fie mai mare de 20 % pentru ca astfel viaţa bateriei să fie teoretic infinită ) comutatorul temporizat comută bateriile între ele, astfel încât alimentarea se face din cea care e încărcată iar cea care tocmai s-a descărcat este trecută la încărcare.

Pentru a înţelege cum funcţionează această microcentrală electrică vom explica folosindu-ne de cea mai modernă dintre schemele prezentate aici. Deci în momentul în care întrerupătorul de pornire 4 e închis bateria 1 va alimenta invertorul. În acel moment transformatorul ridicător de tensiune va furniza către condensator înalta tensiune ( curentul furnizat e destul de scăzut de ordinul zecilor de miliamperi ). Condensatorul trebuie să aibă capacitatea cuprinsă undeva între câteva zeci la una sau două sute de nanofarazi iar tensiunea de peste 10 000 volţi. ( se obţine prin legarea în serie a unui număr de condensatori de bună calitate şi capacitate mai mare)

Condensatorul 8, se va descărca prin cei doi electrozi ai eclatorului - 9 şi 10 de fiecare dată când încărcarea sa va fi maximă, de câteva sute la peste o mie de ori pe secundă în funcţie de capacitatea sa. Eclatorul poate fi construit din bare de cupru cu grosimea 8 – 10 mm în capătul cărora se va fixa prin lipire sau alămire, câte o pastilă de argint rotunjită. Descărcările din eclator vor induce în bobina 11 curenţi de mare intensitate 8 deci aceasta va fi construită din conductor gros ) care vor fi redresaţi de puntea redresoare şi vor fi apoi livraţi bateriei 2 şi circuitului de ieşire 16. Când bateria 2 este încărcată, releul temporizat va schimba bateriile între ele. Acest releu comutator trebuie calculat să comute bateriile atunci când descărcarea lor nu e mai mare de 20 %. În acest fel bateriile vor putea alimenta circuitul o perioadă de timp practic nelimitată.


50

La ieşirea 16 se poate conecta orice consumator de curent continuu. Consumatorii care au nevoie de 220 V la 50 Hz vor fi alimentaţi din invertor. Ca urmare acesta trebuie să fie de cel puţin 500 W şi cel mult 1500 W.

Lămpile fluorescente pot fi alimentate direct cu tensiunea de înaltă frecvenţă culeasă de la capetele bobinei 11, folosindu-se doar câte unul din electrozii lor de alimentare ( ca urmare pot fi folosite şi lămpile care au filamentele arse )

Aici se impune o paranteză. Transformatorul ridicător de tensiune poate fi înlocuit cu un multiplicator de tensiune cuplat cu un releu pus în regim de autooscilaţie :

Dacă e bine construită această microcentrală electrică va funcţiona

timp îndelungat asigurând cam 1000 – 2000 de waţi/oră. Practic cu două sau trei asemenea microcentrale se poate asigura lejer independenţa energetică a unui apartament de trei camere.

Am insistat mai mult pe descrierea şi funcţionarea acestui dispozitiv deoarece este mult mai uşor de construit decât transformatorul amplificator al lui Tesla şi pentru că deşi nu furnizează puteri la fel de mari ca acesta este la îndemâna oricărui electronist sau electrician să construiască unul.


51

Moray Pe când Nicolae Tesla desfăşura cercetările sale privind curentul

continuu pulsatoriu de înaltă tensiune şi energia radiantă un copil de pe întinsul Statelor Unite, citea, ca atâţia alţii articolele pe care Tesla le publica în presa vremii. Copilul din Salt Lake City – Utah, pasionat fiind de ştiinţă a reţinut din scrierile lui Tesla faptul că Pământul este scăldat în energie la fel cum se scaldă peştii în apă. T. Henry Moray a trăit între 1892 şi 1974 şi contrar altora din generaţia sa şi-a continuat pasiunea din copilărie, hotărât să scoată ceva practic din afirmaţia lui Tesla. Aşa se face că prin 1925, după ce devenise un inginer electrician, va prezenta lumii un aparat care funcţiona asemenea oricărui aparat radio, care avea 24 kg greutate şi producea 50 kW/oră.

Din scrierile sale, culese şi publicate de fiul său prin 1978 sub numele „Oceanul de energie în care Pământul pluteşte” putem vedea că a ajuns la invenţia sa pornind de la schema unui aparat de radio normal.


52

Iată-l alături de aparatul său, într-o demonstraţie ce a avut loc în februarie 1937. Consumatorii prezenţi în această fotografie totalizau 36300 W.

Aparatul acesta însă nu a fost brevetat niciodată. Singurele brevete

ale lui Henry Moray au fost două aparate destinate terapiilor energetice. De asemenea a brevetat lămpile care intră în componenţa acestui aparat. Iată-le.

Deşi aparatul acesta funcţiona foarte asemănător cu unul radio

obişnuit, adică capta energia dintre antenă şi împământare amplificând-o, datorită componentelor electronice era deosebit. Moray a folosit în aparatele sale un tip diferit de lămpi, electronice, precum şi ceea ce azi am numi tranzistori. De altfel sunt serioase motive a se considera că adevăratul


53

inventator al tranzistorului a fost Moray ci nu cei trei ingineri ai laboratoarelor Bell.

Aparatul lui Moray cum spuneam deşi seamănă în funcţionare cu un aparat de radio cu amplificatorul final de mare putere, datorită construcţiei speciale a lămpilor componente, era capabil să furnizeze un excedent de putere, nu doar o amplificare aşa cum furnizează un aparat de radio normal.

Acest lucru este cauzat de faptul că lămpile din figura de mai sus aveau în componenţa lor pastile semiconductoare sinterizate din materiale radioactive, care ofereau un mare surplus de energie, spre deosebire de aparatele de radio normale.

Practic lămpile acestea arau o combinaţie între o lampă şi un generator radioizotopic termoelectric ( mai pe înţelesul nostru al prostimii o baterie atomică ).

Deşi a făcut vâlvă aparatul său, surprinzător pentru unii, el nu i-a îmbunătăţit viaţa ci din contră i-a transformat-o într-un coşmar. A fost atacat de mai multe ori cu arme de foc în încercarea da a fi asasinat, fiind rănit la picior. Laboratorul său a fost distrus de mai multe ori, i-au fost furate documentele şi dotările din laborator. Prima variantă a aparatului prezentat mai sus a fost distrusă cu toporul de unul din angajaţi. A fost ameninţat în mod explicit de oficiali mai mult sau mai puţin adevăraţi, în repetate rânduri că dacă continuă cercetările în domeniu riscă să o sfârşească între patru scânduri.

Asta l-a obligat să-şi achiziţioneze o maşină blindată, cu care îşi ducea copii la şcoală, să se ferească de orice legături sociale normale şi într-un final ajunsese a fi suficient de paranoic încât să poarte permanent un pistol asupra sa şi să nu mai aibă încredere în nimeni.

Acest aparat generator de energie nu a fost brevetat nu pentru că Moray nu ar fi dorit să-l breveteze ci pentru că oficiul de brevete i-a refuzat de şapte ori primirea documentaţiei pentru brevetare, pe motiv că aparatul încalcă toate legile fizicii şi că principiul de funcţionare e de neînţeles.

Această atitudine e oarecum de înţeles pentru că la data respectivă deoarece tranzistorul nu fusese încă inventat şi nu se ştia nimic despre semiconductori, cine ar fi putu înţelege o tehnologie atât de superioară ?...

De atunci însă situaţia s-a mai îmbunătăţit şi se pare că fii săi care lucrează în acelaşi domeniu al ştiinţei ca şi tatăl lor, au de gând să ducă mai departe munca sa.

Funcţionarea aparatului lui Moray este mult mai bine înţeleasă în prezent dovadă că au apărut şi diferite scheme moderne ale aparatului său.

Iată, una din ele e această schemă care lucrează cu triode:


54


55

Gray Edwin Vincent Gray a trăit între 1925 şi 1989. S-a născut la

Washington DC şi a devenit pasionat de electricitate la fel ca şi Moray de mic, la vârsta de 11 ani atunci când a văzut nişte demonstraţii ale unuia din primele radare pe râul Potomac. La 15 ani s-a înrolat în armată, unde şi-a continuat studiile în şcoala de ingineri. După atacul de la Pearl Harbor a plecat voluntar în forţele navale, iar după terminarea războiului şi-a continuat studiile în domeniul electromagneticii. După patru ani de studii şi încercări a reuşit să „separe pozitivul” şi în 1958 a făcut primul său motor electromagnetic EMA. (Electric Magnetic Asociation ) care deja în 1961 rula cu succes. După ce a supus un al treilea model la teste amănunţite, cu ajutorul raportului privind funcţionarea lui a început să caute sponsorizare pentru lansarea lui. Abia în 1971 a reuşit cu destul de mare greutate să înfiinţeze propria societate pe acţiuni în Van Nuys California, numită EVGray Enterprises Inc. Avea sute de investitori privaţi, şi devenise o legendă. A primit „Certificatul de merit” de la Ronald Regan guvernator pe atunci al Californiei. După campania pozitivă din presă, în 1974 s-a asociat cu un constructor auto în scopul lansării pe piaţă a unui automobile electric dotat cu motorul său.

Din acel moment viaţa sa s-a schimbat radical. Procuratura l-a arestat, i-au fost confiscate documentaţia şi prototipurile motorului, s-a încercat acuzarea lui pentru delapidare şi înşelăciune.

Nici unul din investitori nu a fost însă de acord să depună mărturie mincinoasă, şi într-un târziu a fost eliberat nu înainte însă de a fi obligat să accepte „recunoaşterea” vinovăţiei de delapidare pentru care a plătit o amendă importantă.

După eliberare, documentaţia şi prototipurile nu i-au mai fost înapoiate. Compania sa a fost achiziţionată în urma dificultăţilor sale financiare de o firmă care ulterior a fost desfiinţată. În ciuda faptului că a fost premiat de asociaţia inventatorilor şi că a întreprins toată viaţa lui demersuri spre a obţine fonduri şi sprijin în vederea scoaterii pe piaţă a motorului său, nu a mai reuşit până la sfârşitul vieţii sale decât să obţină un brevet pentru motor şi unul pentru tubul convector care furniza energia motorului.

A murit în 1989 la vârsta de 64 de ani, în ciuda unei sănătăţi perfecte, în condiţii suspecte.

Motorul despre care vorbim este unul construit cu electromagneţi. O variantă simplificată a acestuia este cea de la pagina 64 din primul volum al acestui ciclu. Ce ne interesează pe noi în mod special acum nu este acest


56

motor ci sursa sa de energie. Această sursă este o microcentrală de energie liberă care furnizează electricitate rece la puteri mari ( zeci de kilowaţi ).

Pentru obţinerea acestei energii se consumă electricitate obişnuită doar la pornirea mini-centralei.

Iată o fotografie a lui Gray alături de varianta doi a motorului său în 1977.

Motorul fireşte este cel de pe masă iar centrala în sine este ceea ce se

vede sub masă şi în detaliul mărit din dreapta. Nu vă speriaţi însă. Motorul funcţionează cu trei tuburi convertoare ( sunt cele aflate în

cutia din plastic transparent, de deasupra bateriilor de la care se văd plecând trei cabluri albe ). Deoarece acest motor este unul foarte puternic şi restul schemei din jurul său este destul de voluminoasă.

Dacă aici e vorba de mai multe zeci de kilowaţi e normal ca totul să pară complicat.

Dar de fapt întreaga schemă se bazează pe un dispozitiv extrem de simplu şi anume ceea ce Gray numea „element comutator tubular de conversie” sau tub de conversie…

Iată o imagine a acestuia desprinsă din brevetul american nr. 4595975 din 17 iunie 1986 intitulat „Sursă de energie eficientă disponibilă pentru consumatori inductivi”, ( Eficient Power Supply Suitable for


57

Inductive Loads ). precum şi câteva desene menite a uşura înţelegerea construcţiei şi funcţionării acestui tub.

Gray a pornit în realizarea invenţiei sale tot de la constatarea că

descărcările de curent continuu de înaltă tensiune prin scânteie generează o uriaşă cantitate de energie radiantă. Aceasta este emisă perpendicular pe conductorul care conduce curentul de descărcare şi induce în corpurile metalice din cupru o uriaşă cantitate de electricitate. Acest tub, captează această energie… În interiorul său cei doi electrozi sunt electrozii unui eclator între care se desfăşoară descărcările prin scântei de curent continuu de foarte înaltă tensiune şi intensitate mică. În jurul acestor electrozi se află două grile realizate fie din plasă de sârmă de cupru, fie din ţevi de cupru găurite. Acest ansamblu se află în interiorul unui tub izolator din plastic, tub în care atmosfera e normală. Deci tubul nu are decât rol de izolator electric. În momentul în care între cei doi electrozi se produc descărcări prin scânteie de înaltă tensiune, în grilele din cupru este indusă o cantitate enormă de curent electric de mare intensitate, care este utilă a fi folosită pentru consumatorii electrici. Electrozii sunt din fir de cupru cu grosimea de 10 – 12 mm., preferabil argintaţi la capetele, unde se va produce scânteia ( dar nu e obligatoriu ! ) tubul din plastic va avea diametrul de 70 – 80 mm, iar cele două tuburi din cupru care formează grilele trebuie să aibă diametrule fireşte mai mic, dar între ele trebuie să fie o distanţă de 6 mm. Lungimea întregului ansamblu, 20 – 25 cm. Pe electrodul scurt este înserat un rezistor pe bază de cărbune ( 50 – 500 ohmi ).


58

Acest tub furnizează de 100 de ori mai multă putere electrică decât consumă circuitul electric adiacent care generează scânteile electrice.

Iată acum şi schema electrică din brevetul original, alături de una puţin simplificată:

Şi acum priviţi următoarele două variante modernizate de care ne

vom folosi pentru a explica şi principiul de funcţionare:


59

Circuitul electric are două grupuri de baterii de acumulatori, grupul nr. 1 şi grupul nr. 2. care sunt legate la circuit prin intermediul unui releu care le schimbă între ele. În timp ce bateria 1 alimentează circuitul, bateria nr. 2 se încarcă. În momentul în care bateria 1 s-a descărcat iar bateria 2 este complet încărcată, sunt schimbate între ele. Bateriile pot fi de orice tip de acumulator cu acid, fie de 6 volţi folosite la scutere, fie de 12 volţi folosite la autoturisme.

Curentul furnizat de bateria nr.1 este trecut printr-un oscilator, apoi de aici e preluat de un transformator ridicător de tensiune, care o ridică până la 3 – 5 KV . De aici este redresat şi furnizat spre condensatorul de înaltă tensiune a cărui descărcare prin eclatorului tubului convertor e controlată de oscilator prin intermediul unei triode. Impulsurile de curent continuu trebuie să aibă o lungime cuprinsă între 50 şi 10 microsecunde. Asta înseamnă că oscilatorul poate lucra la frecvenţa de 20 – 100 KHz.

Descărcările electrice din eclatorul tubului vor induce apariţia în grila tubului a unui curent electric de mare intensitate, din care se vor alimenta prin intermediul unui alt transformator de astă dată coborâtor, consumatorii şi fireşte tot de aici se va încărca şi bateria nr. 2.

O particularitate curioasă ( cel puţin raportat la cunoştinţele de electricitate şi electronică clasice ) este faptul că tubul funcţionează doar cu polaritatea pozitivă a curentului electric continuu de înaltă tensiune. Diferenţa de potenţial dintre cei doi electrozi este doar în ce priveşte cantitatea de potenţial, electrozii fiind unul de joasă tensiune alimentat la plusul bateriei prin intermediul controlerului cu triodă, iar cel de-al doilea este de înaltă tensiune alimentat la plusul punţii redresoare a înaltei tensiuni, prin el descărcându-se condensatorul de înaltă tensiune.

De aceea spunea Edwin Gray despre acest dispozitiv electronic că „separă pozitivul”.

După cum am mai spus, consumul de energie din baterie în vederea alimentării eclatorului este de 100 de ori mai mică decât puterea culeasă la ieşirea circuitului. Practic pentru folosirea unei baterii de motocicletă de 12 V x 6 A ( 72 W – pentru o tensiune de 3 KV şi o intensitate de 0,24 mA a curentului de descărcare din eclator ) se va putea folosi la ieşire un consumator de 7,2KW.

Oscilatorul pentru controlul descărcărilor poate fi unul simplu realizat cu circuitul integrat 555 , poate fi folosit oscilatorul de la pagina 43.

Poate fi folosit ca oscilator şi soclul unei lămpi fluorescente economice ( drosel electronic ) sau circuitul „FLEET” care urmează mai jos, (ambele oscilează la circa 30 KHz). O problemă poate fi procurarea unei triode de înaltă tensiune, dar în locul ei poate fi folosit un tiratron,


60

magnetron sau un clystron – tuburi electronice folosit în cuptoarele cu microunde.

Alţii Toţi cei patru cercetătorii despre care tocmai am vorbit au descoperit

şi au folosit un fenomen esenţial care le-a permis să ajungă la rezultatele descrise. Anume ei au observat că curentul electric pulsatoriu de înaltă tensiune care străbate un conductor face ca din conductorul respectiv, de jur împrejurul lui perpendicular să radieze o mare cantitate de energie radiantă, sau electricitate rece, sau curent eteric… aşa cum l-au numit ei.

Ei au constat că acest fenomen se petrece cu atât mai intens cu cât

tensiunea curentului e mai mare şi mai ales cu cât impulsurile pornesc şi se opresc mai brusc. Asta a dus la necesitatea unor circuite de control ale acestor impulsuri şi la descărcarea lor în eclatoare. Această tehnologie a fost şi încă este una prea puţin înţeleasă în condiţiile în care în şcoli se continuă a se preda o fizică primitivă, anume aceiaşi fizică pe care o învăţau şi bunicii noştri. Continuăm să învăţăm că legile termodinamicii sunt sfinte şi sunt imposibil de încălcat, în condiţiile în care acum mai bine de 100 de ani când acestea au fost elaborate, ele au fost rezultatul unor experienţe de laborator efectuate pe sisteme închise. Natura însă niciodată nu a funcţionat aşa. Natura niciodată nu s-a supus şi nici nu se va supune condiţiilor de laborator.

Între felul cum se petrece un fenomen în natură şi acelaşi fenomen refăcut în laborator sunt diferenţe uriaşe.


61

Laboratorul a dus la crearea legilor termodinamicii, legi care descriu şi se aplică sistemelor închise, pe câtă vreme natura funcţionează, a funcţionat şi va funcţiona mereu doar prin sisteme deschise.

Orice celulă, orice fenomen atmosferic, orice fenomen geofizic, orice fenomen natural într-un cuvânt, este un sistem deschis.

În natură oricând are loc un schimb permanent de energie cu mediul înconjurător, şi ca atare în natură nu există sisteme închise.

Rezultatul logic este că în natură nu există legile termodinamicii, sau cu o exprimare mai corectă ele nu pot fi aplicate aşa cum au fost ele enunţate în condiţii de laborator.

În afara acestor oameni despre care am vorbit au mai fost şi alţii care au înţeles acest fapt. Aceştia sunt în general toţi cei care au activat sau activează în domeniul acesta al energiilor libere.

Printre cei care au înţeles cercetările lui Nikola Tesla s-a numărat şi Donald Lee Smith. Conform studiilor sale energia electrică se obţine prin excitarea electronilor. Aceştia radiază câmpuri şi unde electromagnetice. Orice generator agită electronii după care colectează energia emisă de aceştia. Electronii dispun la nivel cuantic de cantităţi impresionante de energie, care în ultimul timp a început să fie cunoscută cu denumirea de energia punctului zero sau energia stării de vacuum. Această energie disponibilă în orice moment şi în orice punct din univers poate fi colectată oricând. Cantitatea de energie colectată este dependentă doar de eficienţa colectorului folosit. Astfel cu un colector bine gândit se poate obţine oricât de multă energie nepoluantă aproape gratuită şi nepericuloasă.

Smith a pus la punct un număr impresionant de dispozitive bazate pe fenomenele descoperite de Tesla.

Unul din cele mai importante dispozitive construite de el este transformatorul amplificator Tesla ( sau bobina Tesla ).

Am spus mai devreme când vorbeam despre Tesla că acest transformator este un transformator rezonant care produce doar tensiune. Acolo, în acele paginni am vorbit despre acest transformator în forma în care l-a construit şi l-a folosit marele Tesla. În această formă constructivă el poate încălzi spaţiul din jurul său dacă lucrează la frecvenţe de 1 MHz.

Dar acest transformator rezonant poate fi construit şi în alte forme. Astfel el produce numai tensiune pentru că primarul său se află amplasat în capătul bobinei secundare. Dacă acest primar este fixat exact la jumătatea secundarului, atunci transformatorul rezonant va produce în egală măsură tensiune şi intensitate.

Pe acest fapt se bazează următorul dispozitiv construit de Smith, dispozitiv care furnizează impresionanta putere de 160 KW ( 8000V cu 20 A )


62

Este un transformator Tesla alimentat de la un drosel electronic pentru tuburi fluorescente.

În cazul celui din fotografie, droselul furnizează tensiunea de 9000 V la o intensitate scăzută şi frecvenţa de 35 KHz. Deci circuitul oscilant se va calcula pentru această frecvenţă. Primarul bobinei va fi alimentat cu această tensiune alternativă iar secundarul va furniza una de n ori mai mare, cu de n ori mai mare intensitate.

Condensatori de înaltă tensiune nu se găsesc, dat pot fi obţinuţi prin legarea în serie ( creşte tensiunea de lucru şi scade capacitatea ) a unor condensatori de valoare şi capacitate cât mai mare posibile, până la obţinerea tensiunii de lucru.

La fel se procedează şi cu diodele.. Prin înseriere creşte tensiunea de lucru prin legare în paralel creşte intensitatea suportată.

La aceste operaţii bancul de piese obţinut, fie condensatori fie diode, se vor izola într-o carcasă corespunzătoare ( cu înalta tensiune nu-i de glumit ! ) din care se vor scoate afară doar terminalele de capăt. Atenţie mare la lipituri, să fie de foarte bună calitate.

Transformatorul Tesla este un unul extrem de simplu fiind de fapt format din două bobine care nu au bici un miez. Cele două bobine trebuie să vină cât mai puţin în contact cu vreun alt obiect, de aceea suportul pe care se bobinează ele se va îndepărta. Pentru asta, ele se vor bobina pe o ţeavă de grosime corespunzătoare, care va fi despicată pe 90 % din lungime printr-o tăietură diametrală lată de cca. 10 mm. sau mai mare. În capătul în care începe tăietura se va pune un opritor din lemn, care să împiedice strângerea ţevii la bobinare. De asemenea lângă despicătură se vor face găuri echidistante în care se vor înfige scobitori. Ele vor fi utile pentru ca distanţa


63

între spirele bobinei să fie riguros exactă. Înainte de bobinare se fixează diametral, două fâşii înguste de PVC pe lungimea ţevii fixându-le doar la capete. Acestea vor deveni ulterior suporturile de sprijin a spirelor bobinei. Se execută bobina cu grijă, conform relaţiilor de calcul. Bobina Tesla fiind un transformator rezonant se va calcula în funcţie de tensiunea de intrare, de frecvenţa la care lucrează, etc. Formulele :… frecvenţa = tensiunea în V / capacitatea în μF; Frecvenţa = inductanţa/rezistenţa; Frecvenţa = Rezistenţa x capacitatea, etc. Revedeţi fizica de liceu. După terminarea bobinei, se vor fixa spirele cu o cordon subţire de silicon, exact peste fâşiile de PVC ( atenţie să nu lipiţi spirele decât de fâşii nu şi de ţeava de plastic ! ) După uscarea siliconului, tăiaţi cele două fâşii la o jumătate de centimetru mai sus de capetele bobinei, îndepărtaţi opritorul şi scobitorile, strângeţi uşor de capătul despicat al ţevii şi extrageţi cu grijă bobina.

Lungimea firului din primar în m se va calcula pornind de la considerentul că va lucra la una din armonici. Pentru asta se vor urma una din aceste indicaţii. Pentru un sfert din lungimea de undă se împarte 7529 la frecvenţa în MHz. Pentru o jumătate din lungimea de undă se va împărţi 15057 la frecvenţă, iar pentru lucrul direct în lungimea de undă se împarte 30419 la frecvenţă. După determinarea lungimii se vor stabili numărul de spire în funcţie de diametrul ţevii pe care o avem disponibilă pentru bobinaj.

La stabilirea caracteristicilor secundarului se porneşte de la ideea că greutatea cuprului trebuie să fie egală în ambele bobine. Asta înseamnă că lungimea sârmei din bobina secundară va fi funcţie de raportul între grosimile celor două diametre folosite. Dacă spre exemplu lungimea secţiunea firului din secundar va fi de patru ori mai mică decât secţiunea sârmei din primar, atunci lungimea va fi de patru ori mai mare. Se ia sârmă cu 10 % mai lungă decât dă din acest calcul şi se bobinează numărul de spire în funcţie de raportul de multiplicare al transformatorului, după care raport se va alege apoi diametrul spirelor.

Schema circuitului rezonant cu bobină tesla pe care-l vedem în imaginea de mai sus este următoarea.


64

Bobina după cum se observă are primarul aşezat în interiorul

secundarului iar acesta din urmă e format din două secţiuni care pot culisa pe suport în vederea acordării circuitului.

Condensatorii sunt. C = 0,1 microfarazi - 100nF ( se pot folosi doi condensatori de 47 nF ) C2 = 47 nF iar bancul de condensatori din circuitul de putere este de 2 microfarazi.

Iată în continuare alte două variante ale schemei circuitului. Într-una

se observă că s-a renunţat la posibilitatea reglării curentului de alimentare a droselului şi implicit a puterii scoase de întregul circuit.


65

În continuare voi arăta câteva variante de scheme pentru ieşirea circuitului din care una, partea de sus a imaginii, foloseşte o bobină de şoc pentru a culege frecvenţa generată de bobina Tesla pe care după redresare o trimite spre bateria de alimentare, fapt care face circuitul total independent.

Aici este de remarcat că dacă se va folosi ca legătură dintre bateria de alimentare şi invertor un conductor a cărui lungime să fie submultiplu ( un sfert sau o jumătate ) din lungimea de undă, acest conductor va genera el însuşi suficient curent pentru a menţine bateria încărcată, având în vedere că consumul droselului este extrem de mic.

Celelalte două sunt variante de furnizare a puterii de ieşire către consumatori.

Un alt dispozitiv bazat pe transformatorul Tesla pe care l-a pus la

punct Donald Smith este următorul:


66

E vorba tot de un transformator Tesla, alimentat de la un drosel

electronic. În jurul lui sunt plasate mai multe ( pot fi oricât de multe ! ) bobine secundare care culeg oscilaţiile bobinei primare. Rezultă de aci un dispozitiv care poate scoate la ieşire puterea de atâtea ori mai mare decât cel precedent de câte secundare sunt fixate în jurul transformatorului. În cazul de faţă trei. Deci ar fi o putere de 480 KW.

Unele dintre realizările lui Donald Smith sunt extrem de simple. Dintre acestea vă prezint aici unul:

Este vorba de obiectul brevetului NL 02000035 A din 20 mai 2004, cu titlul „Generator transformator al rezonanţei magnetice în energie electrică” ( Transformer Generator Magnetic Resonance Into Electric Energy ).

După cum îi spune numele este un dispozitiv care transformă rezonanţa magnetică în energie electrică. Este nesperat de simplu şi eficient.

Privind imaginea vedem următoarele: 1 – dipolul care poate fi o bară de cupru, una de ferită, sau un tub cu plasmă 2 – bobină de inducţie rezonantă de înaltă tensiune 3 – direcţia undelor electromagnetice radiate din dipol 4 – poziţia şi direcţia de curgere a componentei ionizate a curentului energetic indus de bobina de inducţie


67

5 – separator dielectric al armăturilor condensatorului (folie de polietilenă ) 6 – limita energiei electromagnetice 7 – cele două armături ale condensatorului, cea superioară din aluminiu cea inferioară din cupru, se decupează din tablă de cupru şi aluminiu cu 1 este figurată gaura prin care trece dipolul) 8 – baterie de acumulator auto sau moto, 9 – invertor de la 12V c.c. la 220 V c.a. 10 – cabluri de legătură 11 – oscilator de înaltă tensiune

Să privim următoarea imagine:


68

Reprezintă după cum se poate vedea modalităţi de montare practică a dispozitivului. În figura 3 este un dispozitiv care foloseşte ca dipol un tub cu plasmă – 15 , de 1,2 m lungime şi 100 mm diametru. 16 este oscilatorul, de înaltă tensiune, iar 17 este plăcuţa cu conectorii pentru baterie. Ca oscilator se poate folosi soclul unui bec fluorescent economic.

În figura 3 este prezentată modalitatea practică de montaj pe un suport din lemn, placaj, PVC. etc.

Imaginea de mai jos reprezintă un asemenea dispozitiv cu tub cu plasmă de dimensiunile mai sus pomenite, adică 1,2 m lungime, 100 mm diametru, al cărei ieşire furnizează o putere impresionantă, anume 100 KW.

Deşi nu e legat direct de cele spuse până acum, voi prezenta aici un

alt dispozitiv doar pentru că este realizat tot de Donald Lee Smith. Iată-l:


69

Un disc care se roteşte între opt perechi de bobine cu miezul format din magneţi de neodim. Discul are patru găuri şi patru zone pe ambele feţe, acoperite cu spărtură de magnet de neodim lipit cu un adeziv puternic.

Iată mai jos o construcţie practică. Fiecare din cele opt perechi de bobine ale dispozitivului produce 1000 V cu 50 A lucru care ne arată că întreaga maşinărie produce impresionanta putere de 400 KW. Pentru a avea o idee a mărimii fizice a acestui dispozitiv, discul care se roteşte între bobinele cu miezul magnetic este un disc de pickup.

În continuare voi prezenta un alt dispozitiv care probabil că e unul

din cele mai simple generatoare de energie liberă din câte pot exista. Este vorba de aşa numitul „FLEET” (Forever Lead-out Existing

Energy Transformer ). Este un generator electric autoîntreţinut, fără nici o piesă în mişcare de dimensiuni minuscule. Este de fapt tot un generator electric fără mişcare – amintiţi-vă de MEG de la pagina 114 din primul volum al ciclului.

Acest micuţ generator a fost conceput şi construit de o echipă din Hong Kong şi este rezultatul a mai mulţi ani de cercetări şi testări.

Iniţial a fost conceput pentru a prelungi viaţa unor mici lanterne cu leduri dar poate fi folosit ca încărcător pentru baterii. Având un coeficient de performanţă de peste 10 o parte din energia de la ieşire ar putea fi redirecţionată spre încărcarea bateriei de alimentare.


70

Piesa de bază este un miez toroidal din ferită de 25 mm diametru, pe care se înfăşoară o bobină cu fir bifilar de jur împrejur până se umple circumferinţa interioară. Sfârşitul unuia din cele două bobine se leagă de începutul celei de-a doua ( amintiţi-vă de bobina pentru electromagneţi a lui Tesla ! ) şi această legătură se conectează la anodul bateriei de alimentare. Celelalte două capete se conectează, unul la baza tranzistorului PNP prin intermediul unui rezistor de 1 KΩ iar celălalt la colector Emitorul va fi legat la catodul bateriei de alimentare. Între emitor şi colector se leagă circuitul de încărcare care e format din două diode redresoare. Poate fi un led şi o redresoare. Cu acest circuit folosindu-se o alimentare de 1,5 volţi se poate furniza 50 V la 10 mA şi poate încărca o baterie de 6 volţi. Varianta următoare diferă un pic. Este alimentată tot dintr-o baterie de 1,5 V, dar este concepută pentru a putea alimenta un mic fierbător electric format dintr-o rezistenţă de nichelină. Practic un fierbător portabil cu baterie:

În acest scop este dotată cu un condensator care poate înmagazina

suficientă energie astfel încât în momentul descărcării bateriei de alimentare, poate să o reîncarce. Dar pentru asta circuitul trebuie neapărat


71

dotat cu un miliampermetru. Eu vin cu o soluţie mai elegantă. Cea de-a treia bobină, anume secundarul figurat cu albastru care aici e destinat a alimenta un led indicator, poate fi folosit pentru a alimenta bateria de alimentare, sau chiar se poate construi încă un asemenea secundar destinat acestui scop, pe lângă cel e alimentează ledul…

Acest tip de microcentrală electrică poate fi construit pentru a furniza puteri mai mari. Iată varianta de construire a bobinei pe un miez format dintr-o ţeavă din PVC de 170 mm diametru şi 45 mm înălţime.. Deci va fi o bobină în aer. ( părerea mea că dacă se dispune de un miez de ferită de această mărime e indicat a se folosi )

Conductorul va fi tot bifilar, dar de astă dată mai gros de cca. 1 mm

pentru a putea suporta cam 2,5 A.

Peste această bobină bifilară se va construi un secundar cu aceiaşi

grosime dintr-o lungime de 100 m de conductor tot bifilar şi legat tot la fel


72

ca şi primarul – adică începutul uneia din firele cablului bifilar legat de sfârşitul celui de-al doilea. Va rezulta deci un secundar tot cu trei capete.

Frecvenţa de oscilaţie a acestui circuit este foarte mare – cu acest tranzistor cam 35 KHz. Acest circuit este folosit pentru încărcarea unei baterii de 12 V. Alimentarea este tot de 1,5 V.

Iată în continuare o variantă dotată cu punte redresoare din patru diode ci nu doar dintr-una. Şi acest circuit poate fi dotat cu un secundar care să furnizeze energie pentru reîncărcarea bateriei de alimentare:

Şi pentru că acest mic dispozitiv e destinat încărcării bateriilor, prin

oscilaţii de înaltă frecvenţă, şi mai devreme am vorbit de microcentrala lui Carlos Benitez, amintind de asemănarea ei în privinţa impulsurilor de curent cu comutatorul Tesla descris în primul volum al acestui ciclu, am să vă prezint aici un alt dispozitiv extrem de simplu destinat încărcării acumulatorilor.

E vorba de obiectul brevetului american cu numărul US20080030165 acordat lui Bozidar Lisac şi datat 7 februarie 2008. brevetul poartă numele „Metodă şi dispozitiv pentru asigurarea consumatorilor cu energia electrică recuperată” (Method and Device for Supplying a Load with Electric Energy Recovery ).

Brevetul descrie o metodă de recuperare a energiei consumate prin înmagazinarea ei temporară în condensatori şi descărcarea lor înapoi în baterie.

Asta în primul caz prezentat de brevet. Există însă şi un al doilea caz în care se folosesc două grupe de baterii alături de o pereche de condensatori.

Mai există în brevet şi cazul în care circuitul acesta poate acţiona direct un motor electric, bobinele lui fiind sarcină directă circuitului.


73

Iată aici primele două variante ale circuitului:

După cum se observă tensiunea continuă după ce trece prin

consumator, reprezentat aici de un motor, este stocată în doi condensatori. Aceştia sunt legaţi în circuit cu ajutorul unui pachet de comutatori, rând pe rând paralel şi în serie. Atunci când sunt legaţi în paralel tensiunea lor de lucru este egală cu cea a bateriei, dar în momentele în care sunt legaţi în serie, tensiunea lor de lucru devenind dublă faţă de cea a bateriei ei se vor descărca înapoi în aceasta. Sensul unic de circulaţie al curentului este asigurat de cele două diode care nu permit curentului electric să se întoarcă prin consumator.

O altă variantă a acestui dispozitiv foloseşte doi acumulatori sau două perechi de acumulatori şi una de condensatori care sunt comutaţi alternativ când în paralel când în serie. Asemănarea cu comutatorul Tesla este evidentă.


74

În imaginea din stânga sunt patru acumulatori care sunt legaţi pe rând când paralel când în serie curentul din ei trecând prin consumator, iar în dreapta e o variantă care foloseşte doi acumulatori, unul inserat în circuit iar al doilea FE exterior. Acesta e destinat pentru acoperirea pierderilor termice inerente oricărui circuit electric.

Această variantă foloseşte după cum se vede ca consumator primarul unui transformator, primar în care apare un curent electric alternativ. Acesta este apoi redresat şi furnizat unui invertor, care-l transformă în curent electric alternativ cu caracteristicile reţelei naţionale.

Un alt generator extrem de simplu care furnizează cantităţi impresionante de energie est cel care face obiectul brevetului european WO2009065210 (A1) acordat lui Richard Willis la data de 28 mai 2009, pentru dispozitivul numit „Generator electric” (Electrical generator ).

Richard produce şi comercializează acest generator la firma sa din Canada. Generatorul furnizează puteri cuprinse între 4,8 KW şi 12 kW sub formă de curent continuu de 12 volţi la 100 amperi. Pentru atingerea puterilor respective generatorul cu numele comercial de „Magnacoster” este format din mai multe celule de bază.

Schema de bază rezultată din brevetul sus pomenit este următoarea:

După cum se poate vedea este un electromagnet alimentat de la reţea

sau de la baterie. Tensiunea de alimentare trece printr-o punte redresoare, de unde, prin două diode, pătrunde într-un vibrator ( poate fi un releu în regim de auto-oscilaţie ), după care ajunge la înfăşurarea electromagnetului.

Acesta e construit după cum se vede pe un miez de ferită, care este la capătul sudic în contact cu un magnet puternic ( NbFeB). Capătul nordic al electromagnetului se află la distanţă de 10 mm de un magnet identic cu primul. Primul magnet este opus polarităţii electromagnetului iar cel de-al doilea are aceiaşi polaritate Asta face ca la alimentarea electromagnetului, acesta să genereze curent alternativ.


75

Conductorul de bobinare al electromagnetului poate fi de orice fel la orice grosime.

Ieşirea dispozitivului trece printr-o punte redresoare şi din nou prin două diode. Datorită construcţiei ingenioase, dispozitivul are conform declaraţiilor inventatorului coeficientul de performanţă de 3600 de ori.

Funcţionează cu tensiuni şi intensităţi ale curentului de alimentare începând e la 1 la sute şi furnizează fireşte de 3600 ori mai mult.

Puterea la ieşire creşte odată cu frecvenţa de oscilaţie a vibratorului. Diodele de la ieşire vor avea fireşte valori corespunzătoare pentru a

suporta puterea debitată de electromagnet. Un alt dispozitiv destul de

simplu şi foarte eficient e circuitul lui Alexander Meissner inventat în 1913 în vederea alimentării unei celule de electroliză. Datorită acestui circuit electroliza se execută cu randament mare la consumuri foarte mici de energie:

Combinarea acestui circuit cu transformatorul parametric al lui Charles Flynn duce la următorul circuit autoalimentat:

Bateria se consumă doar în primele secunde după pornire. Ulterior

curentul furnizat se varsă în ea, sau la consumator. Ledul trecut printr-o rezistenţă care să-i asigure buna funcţionare indică dacă circuitul funcţionează sau nu, având în vedere că odată pornit el se autoîntreţine. De aceea pentru oprire – pornire s-a prevăzut un comutator ci nu un întrerupător.


76

Mai există multe asemenea dispozitive mai mult sau mai puţin complexe. Pentru scopul cărţii de faţă e suficient ce am prezentat până acum.

Trebuie să reţinem ca idee de bază faptul că descărcările electrice de curent continuu de înaltă tensiune prin scânteie generează în jurul conductorilor respectivi energie radiantă care induce în piesele metalice din jur curent electric de mare intensitate.

Trebuie să mai reţinem că în general orice oscilator de frecvenţă înaltă induce unde electromagnetice şi câmpuri ionice care de asemenea fac să apară curenţi de intensitate mare în bobinele sau armăturile metalice din apropiere. Toate sunt modalităţi de colectare a energiei radiante.

Înainte de a trece la capitolul următor am să vă ofer şi un….


77

Bonus Probabil că marea majoritate a dumneavoastră, dragi cititori, aveţi

televizor. Şi precis având acest aparat în casă ştiţi cum arată cablul coaxial de antenă:

Ei bine, aflaţi că un mosor de cablu coaxial normal cu impedanţa de

75 Ω poate fi folosit pe post de colector de energie radiantă. Acest mosor constituie astfel un foarte simplu dispozitiv de energie radiantă care este foarte puţin cunoscut şi poate furniza o tensiune alternativă de 10 000 V la intensitatea de 10 mA, ceea ce înseamnă 100 W. Pare puţin dar gândiţi-vă că becurile economice actuale consumă cam 20 – 25 W. Deci acest mosor de cablu coaxial v-ar asigura iluminatul în trei, patru camere…

Această înaltă tensiune este colectată din tot spectrul radio, fie el terestru sau astral, şi pentru a fi utilizată trebuie neapărat trecută printr-un transformator coborâtor.

Schema utilizată este una extrem de simplă:


78

Deşi e drept că după trecerea prin transformatorul coborâtor puterea culeasă va fi mai scăzută, cam 50 W, există câteva avantaje nete care pledează pentru utilizarea acestui dispozitiv simplu. Dacă-l comparăm spre exemplu cu un panou fotovoltaic care furnizează aceiaşi putere, acesta este de câteva sute de ori mai scump, şi nu produce energie decât atunci când se află scăldat de lumina solară. Pe când umilul mosor de cablu va furniza energie 24 de ore din 24, tot cursul anului.

Veţi spune că nu poate fi adevărat, dacă ar fi aşa atunci când manipulaţi un asemenea mosor de cablu ar trebui să vă curentaţi…

E adevărat. Pentru ca umilul mosor să devină o sursă de energie liberă trebuie pregătit. Pentru asta se vor urma zece paşi pregătitori:

1 se va verifica ca la cele două capete ale cablului ecranul să nu intre în contact cu firul central ( inima )

2 se vor conecta fire electrice atât la ecran cât şi la inimă la ambele capete

3 se va introduce mosorul cu cablul într-un cuptor clasic, nu cu microunde !

4 se încălzeşte cuptorul la 180º C 5 se menţine temperatura până ce izolaţia internă din teflon se moaie

( scopul este ca aceasta să-şi piardă polarizarea iniţială ) 6 în momentul muierii izolaţiei interioare se aplică la legăturile de pe

unul din capete o tensiune continuă stabilă de 10 000 V la 10 mA, care va fi menţinută 10 – 15 minute. Poate fi folosită de fapt orice tensiune cuprinsă între 12 V şi 10 000 V, dar cu creşterea corespunzătoare a intensităţii.

7 se opreşte cuptorul şi se lasă să se răcească până ajunge în intervalul 20º – 30º C, menţinându-se în continuare tensiunea pe capătul cablului.

8 după răcire se deconectează tensiunea şi 9 se conectează ecranul la inima cablului la ambele capete ale

cablului 10 se menţine mosorul la temperatura camerei o perioadă cuprinsă

între 5 şi 7 zile, timp în care polarizarea cablului se reface. După această perioadă unul din capetele cablului se va conecta la transformatorul coborâtor prin intermediul unei bobine de şoc.

Această sursă de energie poate fi transformată la ce tensiune avem nevoie, şi după o ulterioară redresare şi filtrare poate fi folosită în locul oricărei baterii în dispozitivele prezentate anterior, atât în prezentul volum cât şi în celelalte acolo unde există alimentare de la o baterie primară.

Şi pentru că v-am spus acest lucru am să vă dau aici un alt pot. Există posibilitatea de a vă asigura de trei ori mai multă energie cu acest dispozitiv umil, dacă la transformare veţi folosi un transformator special…


79

Cei care aţi citit volumul 1 al acestui ciclu, probabil că acum v-aţi gândit la transformatorul parametric descris în capitolul „şi transformatoarele” de la pagina 105.

Ei bine o să aveţi o surpriză ! Nu e vorba despre un transformator care are în componenţa construcţiei lui un magnet permanent.

Dar hai să ne amintim un pic ce spuneam atunci. Spuneam atunci că un transformator normal nu poate scoate la ieşire o putere mai mare decât s-a injectat în primarul lui, pentru că primarul va induce în miez un câmp electromagnetic de o anumită intensitate. Acest câmp va induce la rândul lui în bobinajul secundarului o putere, care datorită pierderilor magnetice din miez şi a celor inductive şi termice din bobină, va fi mereu mai mică decât cea injectată în primar.

De asemenea ne mai amintim că deşi calculul unui transformator este destul de simplu, există o relaţie strânsă între secţiunea miezului pe care se află bobinele şi puterea transformatorului. Ei bine asta pentru a nu avea surpriza de a constata că miezul fiind prea mic, nu ne încap bobinele pe el.

Acolo nu am spus însă că nu se poate dimensiona miezul transformatorului cu o secţiune mai mare decât ne iese din calcul. De ce nu se utilizează însă miezuri mai mari, este doar o chestiune strict de economie de material.

Dar hai să vedem ce se întâmplă în miez la funcţionarea unui transformator.

În momentul închiderii circuitului bobinei primare, aceasta induce în miez un câmp magnetic. Acest câmp magnetic va avea polaritatea oscilantă odată cu schimbarea polarităţii curentului alternativ.

Să luăm în analiză cazul fiecărei polarităţi pe rând. Apare un câmp magnetic care va induce în bobina secundară un curent electric de acelaşi sens ca şi cel din primar, având o putere foarte apropiată. Dar ştim că orice bobină prin care trece un curent electric, fie ea un fir sau mai multe spire, induce la rândul ei un alt curent de sens invers…fenomenul autoinducţiei. La schimbarea polarităţii curentului alternativ care străbate primarul, atât în primar cât şi în secundar vor apărea curenţi autoinduşi şi fireşte aceştia vor induce şi câmpuri magnetice autoinduse, care se vor însuma cu cele principale. Asta va duce la o saturare a miezului transformatorului, fiind acest fenomen una din cauzele randamentului scăzut al transformării şi de asemenea al încălzirii transformatorului.

Dacă miezul transformatorului a fost construit la limita de jos al valorilor din calcul, atunci acest transformator va lucra foarte aproape de suprasarcină şi fireşte cu un randament scăzut.


80

Dacă însă miezul transformatorului va fi mult mai mare decât valoarea maximă admisă din calcul, atunci transformatorul se va apropia în funcţionarea sa de valoarea ideală a transformării.

Deci o scădere a saturaţiei magnetice a miezului poate duce la o creştere a randamentului transformatorului. Ei bine, această creştere a randamentului poate fi făcută să depăşească orice aşteptări printr-o construcţie aparte a miezului transformatorului.

Şi ca să nu mai lungim prea mult vorba, priviţi imaginea următoare: După cum se vede este vorba de un transformator având miezul

format prin introducerea unui miez E + I într-un miez U + U sau U + I. A fost brevetat de Thane C. Heins cu brevetul canadian nr.

CA2594905 intitulat „Bi-Toroid Transformer” din data de 18 ianuarie 2009.

Pe centrul miezului mic ( E + I ) se află bobina primară iar peste ambele miezuri de o parte şi de alta a primarului se află câte o bobină secundară. Secundarele acestui transformator se vor calcula la puteri de trei ori mai mari decât primarul. Surplusul de putere va fi dat de autoinducţia primarului şi secundarului însumat cu inducţia şi autoinducţia celui de-al doilea secundar ( dummy output ), secundar care nu se va folosi, rolul lui fiind doar de amplificator de putere. Câmpul magnetic excedent va circula prin miezul mare ( cu roşu ).

Acest tip de transformator furnizează puteri de trei patru ori mai mari decât primeşte. Şi poate fi folosit oriunde avem nevoie de o economie de energie.


81

Prin intermediul lui vom putea alimenta un calorifer electric sau un boiler de 5000 W chiar dacă priza noastră nu suportă mai mult de 1500 – 2000 W. Este deci un transformator generator de putere.

Iată în continuare şi cum arată o variantă practică de construcţie a lui. Este vorba de unul din primele prototipuri, de putere şi dimensiuni

mici. Se observă totuşi că bobinele secundare sunt mai mari fiind confecţionate cu conductor mult mai gros decât cea a primarului.


82

Apa Despre puterea apei am mai vorbit în două capitole din volumul 1 al

acestui ciclu. Acolo am tratat apa ca sursă actuală de energie şi ca potenţială sursă de energie liberă prin folosirea unor turbine neconvenţionale – turbinele absorbante autonome cum ar fi cele ale lui Viktor Schauberger, Clem sau Mazenauer.

Tot în acel volum deşi am pomenit tangenţial de posibilitatea folosirii ca sursă de carburant a amestecului de hidrogen şi oxigen obţinut prin electroliza eficientă a apei ( specificăm că electroliza are loc cu adevărat eficient dacă frecvenţa de pulsaţie a curentului de electroliză se apropie de frecvenţa de oscilaţie a moleculei de apă ), am spus că nu sunt de acord cu ea. De ce ? Pentru că este o metodă distructivă, prin descompunerea apei şi arderea celor două gaze, se atentează la rezerva de apă a Terrei.

În continuare voi arăta trei posibilităţi – ele sunt mai multe – de obţinere directă a energiei electrice din apă.

Voi pomeni pentru început de brevetul american nr. 41537575 din 8 mai 1979, intitulat „Metodă şi aparat pentru generarea electricităţii”, acordat lui William T. Clark al III – lea din New Orleans. Priviţi aceste pagini:


83

Este o baterie. În primele rânduri ale brevetului se scrie: „Doi electrozi distanţaţi având ca consumator un circuit electric exterior sunt dispuşi într-un lichid conducător electric, iar energia e importată din lichid prin faptul că mişcarea electronilor liberi energizaţi din lichid, excită electronii liberi care se mişcă în masa electrodului, într-un grad mai mare decât în celălalt electrod, prin aceasta cauzând un curent electric care va circula prin circuitul exterior.”

În brevet se face referire la acest fenomen ca nefiind unul descoperit de inventator, ci de înaintaşii săi printre care lordul Kelvin.

În altă parte a brevetului se specifică că acest tip de baterie nu poate fi considerată una chimică deoarece la bateriile chimice electricitatea nu e influenţată de liniile de câmp magnetic terestru şi nici de poziţia electrozilor în raport cu electrolitul. Pe când această baterie se bazează exclusiv pe distanţa şi poziţia relativă dintre electrozi, pe viteza şi unghiul mişcării lichidului în raport cu electrozii, pe diferenţa de temperatură a lichidului în care sunt imersaţi electrozii şi pe configuraţia şi forţa câmpului magnetic terestru. Pentru că nu este o baterie electrochimică cei doi electrozi nu se vor deteriora descompunându-se chimic ca la bateriile normale cu toate cestea dacă cei doi electrozi vor avea proprietăţi electrochimice diferite, ( ex, aluminiu şi cupru sau cupru şi zinc, etc. ) bateria va da rezultate nai bune.

Cantitatea de curent electric colectată va depinde de muţi parametri cum ar fi: distanţa dintre electrozi, orientarea lor faţă de direcţia liniilor de câmp magnetic terestru ( linia N – S ), unghiul de orientare a electrozilor, forma şi dimensiunile lor, temperatura lichidului etc.

Oricum pentru cineva care stă pe malul unui curs de apă, fie el izvor, pârâu sau fluviu, sau pe malul mării, acest tip de baterie, bine gândită şi construită poate furniza energie pentru alimentarea tuturor dispozitivelor care, în paginile precedente foloseau ca sursă primară pentru pornire o baterie electrică, prin asta, putându-se deschide larg uşa totalei independenţe energetice. Să ne gândim la următorul lanţ electric:

Bateria aceasta a lui Clark → un circuit care să transforme curentul continuu în curent alternativ sau pulsatoriu ( un releu în regim de autooscilaţie ) → transformatorul amplificator precedent al lui Thane C. Heins (pag. 78), → o punte redresoare → şi acum oricare din următoarele : invertor 12V c.c. – 220 V a.c., sau generatorul lui Richard Willis ( pag.72 ), sau unul din circuitele lui Donald Lee Smith ( pag. 62 – 69) , sau circuitul combinat Alexander Meissner + Charles Flynn (pag. 74), etc.

Acest lanţ poate fi aplicat în cazul tuturor tipurilor de baterii naturale, cum e cazul celor telurice, despre care vom vorbi în paginile următoare.


84

Şi pentru că am pomenit de lordul Kelvin priviţi imaginea următoare:

Este ilustrarea experienţei efectuate de acesta în 1890 la Cambridge

şi ulterior de Walter Schauberger în 1938 la Nürenberg. Pentru că imaginea nu este totuşi foarte clară ( nu am găsit una mai

clară ) am să vă explic despre ce e vorba. Pe suportul izolat electric din imagine se află o ţeavă ( sau furtun)

racordat la o altă ţeavă în formă de T care se termină prin două duze foarte fine orientate în jos. Prin acest circuit pătrunde apă. Amintiţi-vă ce se întâmplă când opriţi încet apa la robinetul chiuvetei. La un moment dat, jetul continuu de apă înainte de a se opri se transformă într-un jet care e format în partea superioară dintr-o curgere continuă iar jos e format din picături care cad în şir indian spre chiuvetă. Zona de transformare a jetului în picături nu e forte mare. La o cercetare atentă se va vedea că are înălţimea de 2 – 3 cm. Ei bine tocmai această zonă este cea ce ne interesează. Această transformare a apei se petrece cu eliberarea unei cantităţi imense de energie.

Dispozitivul din imaginea de mai sus este tocmai un colector care colectează această energie. E suficient să vă spun că cu ajutorul lui se colectează o tensiune electrică continuă de zeci de mii de volţi. Acest aparat, pe lângă faptul că colectează această energie electrică, produce şi o însemnată cantitate de ozon.

Apa din cele două jeturi curge în două recipiente din material plastic. Atenţie dispozitivul nu trebuie să aibă nici o legătură electrică la pământ !

În căderea ei, apa trece prin două inele din ţeavă de cupru, care sunt conectate printr-o tijă de cupru izolată ( sârmă de 6 – 8 mm) la o placă de cupru aflată în recipientul alăturat. Deci în fiecare parte, apa trece printr-un inel să-i spunem propriu dar cade pe placa inelului vecin.


85

În acest fel se pot colecta cele două sarcini electrice ale celor două jeturi de apă. Diferenţa de potenţial între ele este imensă. Prin legarea unui circuit electric exterior aparatului la un inel şi o placă se culege o tensiune de mai multe mii de volţi.

Imaginaţi-vă deci că această tensiune continuă ar fi făcută să se descarce printr-un eclator…

Oare nu am putea folosi acest aparat ca sursă primară de tensiune pentru circuitul lui Gray sau pentru bobina Tesla a lui Smith ?

Ba da… Iată spre exemplu o schiţă care ar arăta primul caz:

Având în vedere că în tubul convector al lui Gray se obţine o

tensiune alternativă de înaltă frecvenţă şi mare intensitate ( într-un asemenea tub pot apărea curenţi de până la 1000 A ) se poate conecta direct la el orice consumator inductiv de mare putere ( radiator, calorifer electric, boiler electric, bobină de inducţie, etc. care nu are nici o piesă electronică – nu are regulator electronic de funcţionare, nu are ventilatoare ) .

Atenţie, marea majoritate a radiatoarelor şi caloriferelor au ca regulator de funcţionare un bimetal iar boilerele electrice au ca regulator un termocuplu. Acestea nu sunt dispozitive electronice ci electromecanice, ( sunt nişte întrerupătoare ) funcţionarea lor nu depinde de parametri curentului electric ci doar de temperatură şi de puterea consumatorului, ca urmare nu există nici un impediment pentru utilizarea lor.

Modul practic de legare va fi cu faza la tub şi nulul luat dintr-o priză de pământ.

Un alt dispozitiv cu ajutorul căruia se poate extrage electricitatea direct din apă este cel din imaginea următoare:


86

Sunt mai multe brevete care se bazează pe principiul acestui

dispozitiv care a fost inventat de Joseph H. Cater. Este tot un colector de curent continuu.

Vedem că avem de-a face cu un tub din material plastic ( are dimensiunile de 400 mm x 60 mm plin cu apă distilată. Prin capacele lui trece câte un electrod de cupru ( ar fi bine să fie argintat sau aurit). Aceşti electrozi sunt folosiţi atât ca intrare cât şi ca ieşire a circuitului. Pe peretele cilindrului se află fie un transductor ultrasonic ( difuzor de înaltă frecvenţă – cel de la ceasurile electronice, format dintr-o plăcuţă de alamă acoperită cu un cristal piezoelectric acoperit cu o peliculă de aluminiu.) sau o sirenă.

Există o baterie şi un reostat care reglează tensiunea de alimentare a transductorului. De asemenea se poate vedea că ieşirea are în paralel o rezistenţă. Circuitul pentru a funcţiona în bune condiţiuni trebuie să aibă permanent un consumator, de aceea în momentul în care nu există un consumator activ (reprezentat aici prin simbolul unui bec), această rezistenţă va avea rol de menţinere în funcţiune a circuitului.

Ultrasunetele emise de transductor ( 600 KHz) fac apa să fiarbă instantaneu, făcând ca în apă să fie eliberată o mare cantitate de electroni liberi, care fireşte sunt colectaţi de cei doi electrozi întocmai ca în brevetul lui Clark la figurile 4, 5 şi 6 din pagina doi.

O aplicaţie rusească de mari dimensiuni a acestui dispozitiv (are 900 Kg ) a furnizat 220 V la intensitatea de 6800 A ( 1,5 MW).


87

În continuare am să vă rog, dragi cititori pe cei dintre dumneavoastră care aţi citit primul volum al acestui ciclu – „Criza energetică – adevăr sau minciună” – să vă amintiţi că la pagina 138 vorbeam despre cazanul Vuia, care funcţionează pe principiul vaporizării instantanee a apei, şi despre motorul domnului Mihai Ruşeţel, care funcţionează cu ajutorul acestui principiu.

Pentru cei care nu au citit acest volum să reluăm aici pe scurt despre ce e vorba. Vaporizarea instantanee a apei în cazan închis se face prin pulverizarea ei pe o placă incandescentă. Este fenomenul care se petrece atunci când stropim plita sau talpa fierului de călcat cu stropi de apă.

Ştiţi toţi probabil cum apa se transformă instantaneu din stropii pulverizaţi în vapori care se împrăştie cu mare presiune. Pe acest principiu funcţionează motorul lui Ruşeţel. În acest motor apa este pulverizată pe o rezistenţă puternică de unde vaporii rezultaţi pun în mişcare pistoanele motorului.

Am auzit pe unii care spun că motorul Ruşeţel nu a apărut pe nicăieri pentru că de fapt este doar o înşelătorie. Să clarificăm aici un lucru. Energia degajată la schimbarea stării de agregare a apei dinspre lichid spre vapori, este de multe ori mai mare decât cea necesară aducerii apei în situaţia de a-şi schimba starea de agregare. Ca urmare motorul Ruşeţel funcţionează perfect, şi tocmai de aceea nu a apărut, pentru că ar fi detronat motoarele cu ardere internă şi implicit întreaga industrie a hidrocarburilor….

Ei bine acum vă rog să vă amintiţi despre pompa şi turbina Tesla despre care am vorbit în volumul doi – „Motoare magnetice – aplicaţii” – la pagina 138. ( interesantă coincidenţă, nu credeţi?! Jur că nu am scris intenţionat la aceiaşi pagină… AŞA s-a întâmplat. )

Spuneam acolo că turbina Tesla lucrează cu fluide – poate fi acţionată atât de extinderea gazelor rezultate în urma arderii hidrocarburilor, cât şi cu aer, aburi sau cu apă.

Principiul ei de funcţionare este o combinaţie între aderenţa fluidelor la suprafeţe – capilaritate – şi forţa centrifugă.

Constituie cel mai eficient motor construit vreodată, prin faptul că oferă o ieşire de 20 cai putere pentru fiecare kg greutate a motorului. Deci o turbină de doar 3 kg e echivalentă cu motorul cu ardere internă de 130 kg care toarce sub capota maşinii dumneavoastră ( dacă o aveţi ! ).

Ei bine imaginaţi-vă o combinaţie între acestea două: cazanul Vuia şi turbina Tesla.

Ceea ce vedeţi mai jos este această îngemănare şi reprezintă o modalitate de transformare a energiei degajate de apă la schimbarea stării de agregare, în lucru mecanic util, într-un ciclu închis. Atenţie asta nu


88

înseamnă că sistemul e unul închis. Avem de-a face tot cu un sistem deschis.

Iată cam ce vedeţi. Un rezervor de apă, R apă de la care, pe circuitul rece, pleacă apa

spre un pulverizator, care o pulverizează pe o bujie incandescentă de mare putere. Aici apa se transformă în aburi şi îşi continuă drumul pe circuitul cald urcând în turbina Tesla M, pe care o pune în mişcare, după care iese pe la centrul acesteia şi urcă până ajunge deasupra rezervorului, unde trece printr-un radiator R şi condensează scurgându-se înapoi în rezervor. Cu D de culoare verde deschis este un dinam ( sau alternator ) cuplat prin curea la axul motorului, dinam care încarcă bateria, B de unde se alimentează bujia incandescentă. Accelerarea sau decelerarea motorului, respectiv creşterea vitezei de rotaţie şi forţei turbinei se face prin variaţia debitului apei care pătrunde în pulverizator.

Ca sistem deschis, acest motor schimbă energie cu mediul înconjurător în cele două puncte în care are loc schimbarea stării de agregare a apei – la bujia incandescentă şi la radiatorul de condensare.

Detractorii ar putea spune că aşa ceva nu poate funcţiona, că nu poate dinamul încărca bateria suficient pentru a putea alimenta bujia incandescentă. Dacă bujia respectivă e construită inteligent, fiind una de


89

mare randament, este foarte posibil. Nu uitaţi că cele mai mari alternatoare auto debitează peste 1000 W iar cele mai mari baterii auto au peste 2 KW. O bujie incandescentă de 1500 – 2000 W ( 2 – 3 C.P.) este suficientă pentru a sigura funcţionarea unei turbine de 1 – 2 Kg care scoate 20 – 40 C.P.

Asta arată că Turbina Tesla e un motor foarte eficient, iar vaporii care o pot acţiona sunt rezultatul pulverizării unor cantităţi mici de apă, căci prin vaporizare, volumul, respectiv presiunea, poate creşte de mii de ori. De altfel şi motorul cu ardere internă, consumă pe un ciclu o cantitate foarte mică de combustibil.

Iar dacă dinamul sau alternatorul nu poate fi construit să furnizeze puterea necesară cantităţii de vapori pentru un motor – turbină Tesla de mare putere, nimic nu ne împiedică să-l folosim împreună cu un dispozitiv în genul transformatorului lui Thane C. Heins sau cu oricare generator de energie liberă de mare putere ( transformator amplificator Tesla, generator Richard Willis, sau şi mai bine cu generatorul de la pagina 69 al lui Donald Lee Smith cel cu 8 perechi de bobine, care va fi acţionat nu de un motor electric ci de însăşi turbina Tesla, prin curea exact cum sunt acţionate alternatoarele motoarelor cu ardere internă…).

Avem astfel aici cel mai eficient mod de a renunţa la motoarele actuale care distrug planeta şi ne fac sclavii financiari ai celor care conduc industria petrolieră, fără măcar de a consuma vreun fel de combustibil. Apa este supusă unui ciclu de transformare din lichid în vapori şi invers, la nesfârşit, iar energia rezultă doar din schimbarea stării de agregare a ei.

Teoretic apa din rezervorul unui autovehicul acţionat astfel ar trebui să ţină la infinit…

Aici ar trebui să vă mai amintesc încă odată că în primul volum am vorbit într-un capitol separat despre turbinele autonome. Şi amintiţi-vă, acolo era vorba despre munca lui Viktor Schauberger, despre pompa turbină a lui Richard Clem, despre turbina lui Hans Mazenauer, şi nu în ultimul rând de turbina autonomă pe care am propus-o eu însumi.

Toate acestea reprezintă modalităţi de obţinere a lucrului mecanic util din fluide oarecum asemănător cu ceea ce am descris mai sus.

Într-o montare corespunzătoare toate pot fi folosite ca motoare pentru acţionarea oricărui autovehicul, vapor sau vehicul aerian, deoarece puterea pe care o pot scoate acestea la ax, este de zeci şi chiar uneori şi de sute sau mii de cai putere.


90

Paranteză Şi ca o a doua paranteză, o combinaţie dintre generatorul de 400 KW

al lui Smith şi două motoare electrice împreună cu o baterie auto poate fi o alternativă excelentă la motoarele cu ardere internă actuale. Bateria ar furniza energia necesară pornirii generatorului Smith prin intermediul unui motor electric mic ( demaror ), după care, acesta ar furniza energia pentru acţionarea motorului electric de tracţiune.

Deci după cum se vede din imagine autovehiculul ar fi dotat cu un

motor electric de mare putere pentru tracţiune, Me.T. care ar acţiona prin cutia de viteză C.V. puntea motoare. Acest motor ar fi acţionat de curentul electric furnizat de 7 din perechile de bobine ale generatorului Smith de 400 Kw. Una ar fi folosită pentru încărcarea bateriei Ba.. Bateria, ar acţiona un motor electric de pornire sau demaror Dem. Generatorul ar fi acţionat fie de motorul de pornire fie de cel de tracţiune prin intermediul unei cutii de distribuţie C. d.

Fireşte aici nu am mai figurat faptul că motorul de tracţiune ar acţiona cutia de viteză C.V. şi ulterior puntea motoare prin intermediul unui volant şi a unui ambreiaj. Volantul ar fi strict necesar nu doar în vederea funcţionării ambreiajului pentru schimbarea vitezei în timpul deplasării cât mai ales pentru a împiedica oprirea motorului de tracţiune în momentul în care, după pornirea acestuia, generatorul va fi decuplat de la demarorul Dem. pentru a fi cuplat la motorul principal prin intermediul cutiei de distribuţie C. d.

Iată deci o altă rezolvare practică, nepoluantă şi perfect gratuită a transportului rutier…


91

Şi pentru că vorbim de acest dispozitiv al lui Donald Lee Smith, trebuie să spunem că deşi el produce curent continuu, puterea sa fantastică comparativ cu dimensiunile sale fizice, îl fac un candidat ideal pentru alimentarea consumatorilor rezistivi de mare putere ( radiatoare, plite şi cuptoare electrice, calorifere şi convectoare electrice etc.

Însă, pornind de la el, se poate concepe unul care funcţionând pe un principiu asemănător să producă curent alternativ. Pentru asta rotorul va fi nu un disc ci două sau trei care vor avea montate pe ele magneţi aşezaşi cu polarităţile alternativ. Bobinele vor fi tot fixe.

Iată o variantă cu patru perechi de bobine, ( sunt figurate doar două perechi ) care au miezul din tole sau ferită. E acţionat tot de un motor mic, şi poate produce curent alternativ la puteri asemănătoare cu dispozitivul lui Smith.

După cum se poate vedea va produce curent alternativ. Tensiunea şi

intensitatea ( puterea ) fiecărei perechi de bobine va depinde de dimensiunile şi puterea câmpului magnetic al magneţilor folosiţi – fiind undeva între 10 şi 50 KW. Recomand folosirea magneţilor NdFeB cu diametrul şi înălţimea de 25 – 50 mm.

Frecvenţa curentului va fi de 50 Hz dacă turaţia motorului va fi de 1500 rotaţii/minut în cazul în care perechile de bobine sunt legate două câte două aşa cum se vede în imagine, iar tensiunea va fi culeasă separat de la fiecare pereche, rezultând deci două faze defazate între ele cu 90º.

Consumul motorului care va roti discurile purtătoare ale magneţilor va fi de asemenea insignifiant comparativ cu puterea de ieşire al acestui alternator. Poate fi construit şi cu rotor făcut cu doar două discuri, atunci bobinele nu vor mai fi opt ( patru perechi ) ci doar patru. Se vor lega în paralel tot câte două în pereche dar va scădea puterea furnizată.


92

Pe acelaşi principiu, pentru cei care au nevoie de curent alternativ trifazat propun o schemă asemănătoare dar cu modificările de rigoare. Astfel se pot folosi fie două fie trei discuri, dar pe ele se vor monta câte doi magneţi, radial, cu polarităţile opuse. Iată o imagine care arată un asemenea alternator cu doar două discuri rotor.

Bobinele vor fi în număr de trei ( în cazul acesta ) sau de trei perechi

în cazul cu rotor cu trei discuri. În dreapta imaginii se vede felul cum sunt acestea aşezate faţă de magneţi. Deci sunt aşezate la 120º astfel încât fiecare la trecerea magneţilor prin capetele ei să producă tensiunea defazată faţă de celelalte două. Atenţie la aşezarea magneţilor. După cum se vede sunt aşa fel aşezaţi încât câmpul magnetic se închide prin bobine deci la o trecere la un cap al bobinei va fi polaritatea nordică iar la celălalt capăt al bobinei cea sudică. Lucrul acesta e valabil şi la exemplul precedent. Atenţie de asemenea la legăturile electrice. Începuturile tuturor bobinelor se leagă la ieşire în comun formând nulul, iar sfârşiturile la faze. Atenţie mare şi la montarea bobinelor, ca toate să aibă înfăşurările în acelaşi sens. În caz contrar cele cu sensurile sau cu legăturile inversate îşi vor anula sau însuma una alteia curentul …

Pentru că avem o singură pereche de magneţi pe discul rotor turaţia motorului care acţionează generatorul se alege de 3000 de rotaţii pe minut pentru a obţine frecvenţa de 50 Hz.

Acesta poate fi foarte bine alimentat cu o parte din curentul din ieşire, fireşte după ce e transformat, căci în mod sigur tensiunea pe fiecare fază va fi mai mare decât tensiunea de alimentare a motorului. Lucrul acesta e valabil şi pentru cazul precedent. În acest scop, pe axul motorului se va monta neapărat un volant, iar alimentarea sa se va face printr-un comutator care să permită decuplarea de la reţea, şi cuplarea lui la curentul scos de generator într-un timp cât mai scurt.


93

Şi acum am să vă pun o întrebare retorică menită a vă pune pe gânduri cu privire la interesul fantastic al cercurilor industrial bancare de a nu permite proliferarea energiilor libere şi cantonarea în continuare în actuala tehnologie criminală a hidrocarburilor.

Dacă eu, un om simplu fără facultăţi şi specializări tehnice ultra înalte am găsit în această carte mai multe soluţii la aşa zisa criză actuală, energetică oare cum se face că cohorta de sute de mii sau poate milioane de ingineri din industria energetică şi auto mondială, continuă să afirme că trecerea la soluţii energetice şi de transport nepoluante, electrice sau de altă natură, este ne fiabilă sau foarte problematică, nefiind atins nivelul tehnic necesar ?

Nu cumva asta spune clar că de fapt ei nu vor… Că doar nu pot crede şi probabil nimeni nu poate crede că pe ei nu-i poate duce capul la ceva la care l-a dus pe un pârlit de român cu studii medii…

Sau… mai ştii ?! Oi fi io cel mai deştept om de pe glob !… Dar atunci… de ce oare sunt şomer ?...

Nebănuite sun căile Domnului…


94

Pământul În traiul nostru de zi cu zi, de la naştere şi până la moarte, cel mai

solid şi mai fix reper imediat accesibil tuturor este, fireşte, pământul pe care călcăm. În subconştientul oricui este înrădăcinată puternic ideea că pământul nu se mişcă, e fix e indestructibil.

Şi poate tocmai de aceea de cele mai multe ori când auzim termenul catastrofă ne gândim la o inundaţie, un incendiu, un ciclon sau o avalanşă.

Mult mai mică e ponderea gândurilor noastre care se îndreaptă spre un cutremur puternic, spre o alunecare de teren vastă sau spre o erupţie vulcanică de proporţii…

Şi poate tot de aceea atunci când de câteva ori în viaţă avem ocazia

să simţim prin propriile noastre simţuri tremurul puternic al pământului de sub picioarele, undeva în adâncul fiinţei noastre se naşte spaima… o spaimă cumplită, ancestrală, pe care cei mai mulţi dintre noi nu o recunosc dar pe care toţi o trăim…

Cutremurul datorat fie tensiunilor dintre plăcile tectonice terestre fie acumulărilor de presiune ale magmei de sub acestea, este un fenomen de scurtă durată, şi prea arar suficient de puternic pentru a putea fi simţit de noi, oamenii.

De aceea când acesta se petrece, ne speriem cumplit pe moment, şi apoi furaţi de grijile vieţii de zi cu zi, de cele mai multe ori îl uităm.

Cutremure se petrec permanent. În fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare oră… sunt multe. La noi în ţară, unde se confruntă presiunea a trei plăci tectonice, acestea sunt foarte dese. Din câte ştiu eu, după Japonia, şi Chile suntem ţara cu cea mai intensă activitate tectonică de pe planetă…


95

Dar aceste cutremure sunt suficient de mici pentru ca noi oamenii să nu le simţim. De multe ori se produc trepidaţii mult mai puternice la trecerea unei maşini grele, decât cele ce ajung la suprafaţă în urma activităţii plăcilor tectonice de sub picioarele noastre.

Aceasta este cauza principală pentru care oamenii, de când se ştiu au ignorat pericolul reprezentat de un con vulcanic, şi atraşi de fertilitatea terenurilor înconjurătoare, datorate cenuşilor vulcanice, şi-au stabilit aşezările sub ameninţarea grozavă a erupţiei…

Datorită faptului că erupţiile unui vulcan se petrec de regulă odată la câteva generaţii, undeva în subconştientul nostru s-a stabilit ideea că „nu mi se va întâmpla tocmai mie! … poate peste o generaţie, două…”

Şi dacă în decursul istoriei omenirii, localităţile de la poalele vulcanilor erau suficient de mici, de tip rural, cu o structură a drumurilor care permitea o uşoară evacuare a unei populaţii suficient de mici, acum lucrurile s-au schimbat dramatic.

Am vorbit mai sus de faptul că o maşină grea produce de multe ori trepidaţii mai puternice decât cele ale unui cutremur mic…

Atunci, cu nişte secole în urmă, localitatea era mică, aflată la 10 – 50 Km de conul vulcanic, şi nu existau autovehiculele şi toate maşinăriile de azi. O erupţie vulcanică, de regulă nu se petrece deodată. Cu luni, uneori chiar cu ani înainte de erupţie, presiunea acumulată sub conul vulcanic, respectiv sub scoarţa terestră, începe să se facă simţită prin mici cutremure.

Înainte de erupţie de multe ori şi silueta, forma conului vulcanic se modifică.

Aceste mici semne erau perfect perceptibile atunci… într-o societate în care cele mai puternice trepidaţii create de om erau cele ale dărâmării unui zid, insignifiante faţă de cele date scoarţă… într-o societate suficient de mică şi de obişnuită să privească şi să respecte natura din jur…

Deci pericolul deşi permanent existent… prea arar a şi avut urmări…să ne amintim de Pompei. Acum… Oraşele situate la poalele vulcanilor au devenit adevărate ţări, cu suprafeţe de sute de km2, cu populaţii de milioane, cu o sumedenie de surse de trepidaţii, şi mai ales cu o viaţă atât de tumultoasă încât cei mai mulţi locuitori ai lor chiar dacă ar şti şi ar vrea să urmărească evoluţia vulcanului de lângă ei, nu o mai pot face.

Acum o asemenea erupţie este prevestită de aparatură şi de specialişti… dacă nu sunt corupţi, şi interesaţi financiar să câştige din dezinformare…

Iar atunci când erupţia se petrece… de cele mai multe ori, timpul de la atenţionare până la împlinirea ei, este mult prea mic comparativ cu timpul necesar evacuării populaţiei. Acum a pleca dintr-un oraş supraaglomerat în timp de o oră – două este o imposibilitate perfectă….


96

Cutremurele şi vulcanii sunt poate cele mai clare exemple ale puterilor fantastice ce zac în măruntaiele pământului. Dacă pentru toate cele fenomene atmosferice sau eventuale ameninţări venite din spaţiul cosmic – reprezentate de asteroizi, tehnologia actuală oferă, cel puţin la nivel teoretic, posibilitatea evitării sau diminuării efectelor lor, pentru fenomenele legate de structura internă a pământului, suntem total neputincioşi. Nici cel mai deştept conclav de oameni de ştiinţă nu va putea găsi o rezolvare practică ameninţării reprezentate de un cutremura major sau spre exemplu acelei super-erupţii ce se preconizează că ar putea izbucni în decursul deceniilor sau secolelor următoare… în zona Yellowstone din Statele Unite. Acolo, în ultimele decenii întreaga suprafaţă a parcului şi a zonei adiacente a început să se ridice constant. Dintotdeauna a existat o activitate vulcanică mai mult sau mai puţin evidentă în acel loc – să nu uităm gheizerele active acolo de sute sau mii de ani. Dar faptul că întreaga suprafaţă a terenului se ridică de o bucată de timp arată că dedesubt se acumulează o cantitate imensă de magmă, magmă care atunci când va răbufni la suprafaţă va reprezenta un super-vulcan…

Şi poate aici ar trebui să amintim ca argument, cel mai elocvent

exemplu din toată istoria omenirii – dispariţia Atlantidei. Indiferent ce a fost această civilizaţie, şi unde a fost cu adevărat situată, faptul că a rămas în memoria umanităţii ca o civilizaţie mult superioară, înghiţită de ape ca urmare a unui cutremura catastrofal, este demn de a ne pune pe gânduri. Ar trebui să reflectăm mai des la micimea noastră… să încercăm mai des să ne vedem lungul nasului şi să căutăm să nu ne mai arogăm puteri pe care de fapt nu le avem.

Cel ce acţionează în virtutea unei asemenea mentalităţi este categoric un distrugător, un monstru… Oare cât timp ne mai complăcem în această ipostază ? Oare cât timp trebuie să mai treacă pentru a deveni conştienţi de


97

răul pe care-l facem şi de ruşinea pe care o reprezentăm la adresa naturii noastre şi a celei care ne-a creat… indiferent cine a fost ea…

Aici mai e de discutat, şi vom mai discuta în paginile ce urmează. Deci dacă pământul reprezintă o asemenea acumulare de energii şi

forţe, oare de ce nu le folosim?! Sau dacă le folosim, de ce noi, cei mulţi nu prea ştim acest lucru ? Deci întrebarea e dacă folosim sau nu aceste energii?

Poate că fiind atât de imense folosirea lor e o mare problemă, poate că nu e prea uşoară sau poate că e chiar imposibilă. Poate de aceea noi, masele largi nu am auzit să se întâmple asta.

Ce e adevărat şi ce nu din aceste presupuneri ?! Să încercăm să aflăm…

Cel mai mare magnet

Cu toate că am dedicat un volum întreg magneţilor şi motoarelor care pot fi construite cu ei, explicând pe cât m-am priceput mai bine, pe înţelesul tuturor ce e un magnet, nu am spus nimic despre cel mai important magnet dintre toate şi anume acela pe care trăim care se află sub picioarele noastre şi căruia îi datorăm existenţa.

Căci toţi, fără excepţie, nu suntem conştienţi de faptul că de fapt trăim pe un magnet…

Dragă cititorule, fii sincer şi recunoaşte ! În acest moment, ai o revelaţie. Aceea a faptului că planeta pe care te afli e un magnet… nu te-ai gândit niciodată la ea ca la un asemenea obiect, dar de vreme ce are un pol nord şi unul sud şi acul busolei se roteşte arătând aceşti doi poli, e clar că trăim pe un magnet.

Şi nici chiar în momentul în care ai citit rândurile de la paginile 13 şi 35 nu ai gândit la pământ ca la un magnet.


98

Dar asta e ! E un magnet imens, de formă sferică, care se roteşte în spaţiul cosmic în jurul soarelui.

Şi tocmai faptul că e un magnet face ca noi împreună cu toate fiinţele din jurul nostru, fie ele microorganisme sau nu, fie plante fie animale, să fiinţăm aici de atâta amar de timp. Câmpul magnetic al acestui magnet a fost cel ce ne-a protejat de radiaţiile nocive din jurul frumoasei noastre planete. Deşi pare greu de închipuit un magnet de culoare albastră acoperit în mare parte de ape… Dacă Terra e un magnet înseamnă că are proprietăţile pe care le-am descris în volumul precedent al ciclului şi atunci vine firesc concluzia: se vreme ce un magnet este cel care poate contribui la apariţia curentului electric, atunci înseamnă că însăşi planeta noastră e un generator electric.

Da. Asta şi este. Fiind un imens magnet, este totodată un la fel de imens generator electric. Tocmai de aceea spunea Tesla că „Energia electrică este omniprezentă, în cantităţi nelimitate şi poate propulsa toate maşinile din lume fără utilizarea petrolului, cărbunelui, gazului metan sau a oricărui alt combustibil”.

Spuneam anterior că spaţiul cuprins între scoarţa terestră şi ionosferă reprezintă dielectricul unui imens condensator care a primit numele de „cavitate Shuman”. Ei bine, aceasta e doar una din aspectele generatorului electric numit Terra. Dar dacă am încerca cumva să ne imaginăm pământul ca pe un generator electric? Un motor electric e format dintr-un stator şi un rotor. Dacă rotorul e reprezentat de unul sau mai mulţi magneţi motorul se numeşte generator electric, fie el dinam sau alternator.


99

Exact asta e şi pământul. Globul terestru este un asemenea rotor magnetic. Statorul e reprezentat de atmosferă. Deoarece între atmosferă şi globul terestru există o diferenţă de mişcare, chiar dacă nu semnificativă, sistemul format de atmosferă cu globul terestru constituie un generator electric. Pentru a înţelege mai bine acest lucru trebuie să înţelegem cum de este globul terestru un magnet. Spuneam în volumul precedent că întreaga materie are proprietăţi magnetice. Asta ar însemna pe cale logică că implicit şi globul terestru ca atare. La modul cel mai simplist spus aşa e, numai că lucrurile sunt un pic mai complicate. Iată, priviţi deasupra, structura internă a globului terestru.

Lucrurile pe care vi le spun acum, pentru mine au fost simple şi de la sine înţeles încă din anul doi de liceu, pentru simplul motiv că eu fac parte dintre acei elevi care au avut şansa de a avea printre materiile de studiu şi pe cea numită „Geologie” una dintre materiile care, alături de „Astronomie” au fost scoase din programele de studii şcolare după 1989. Azi 4 ianuarie, când vă scriu aceste rânduri, la ora 11,34 a avut loc o eclipsă parţială de soare.

Faptul că aceste materii au fost scoase din programa şcolară a făcut ca un om care se dă mare ziarist şi reporter de televiziune ( care se presupune ca a făcut o facultate de filologie ) să spună fără nici cea mai mică urmă de ruşine şi fără să fie conştient de enormitatea prostiei pe care o spune adresându-se unei naţiuni întregi, că asistăm la un „eveniment astrologic”…

Sincer să fiu, dacă aş fi fost patronul sau şeful acelui om l-aş fi dat afară în secunda 2. Dar probabil că şi acela-i la fel de incult şi analfabet ca şi subordonatul său. Deci după cum vedeţi globul terestru e format din mai multe straturi de materie care au grosimi, densităţi şi temperaturi diferite.

Interesant este că densitatea şi temperatura cea mai mare o are materia aflată în centru iar pe măsură ce urcăm spre suprafaţă temperatura şi densitatea scad. Asta face că centru pământului este un miez de materie foarte densă care se consideră a fi un nucleu interior format dintr-un amestec preponderent de fier şi nichel. Deşi temperatura acolo este imensă, depăşind cu mult temperatura de topire a acestor două metale miezul pământului nu e lichid ci este solid. Asta datorită presiunilor imense exercitate de straturile de deasupra. Următorul strat, nucleul exterior, cu grosimea de 2270 Km, pe lângă fier şi nichel, are şi sulf, ceea ce scade simţitor densitatea şi permite ca acest strat să fie de consistenţă lichidă.

Temperatura ce se atinge aici este de aproximativ 6100ºC. Stratul de deasupra sa, numit mantaua inferioară, gros de 2200 km, are în plus şi aluminiu siliciu, mangan, oxigen şi aproape de loc nichel. Acest strat este mai vâscos, are temperatura cuprinsă între 4500ºC şi 3000ºC iar consistenţa sa e din ce în ce mai mare pe măsura apropierii de crustă sau


100

scoarţă, care e stratul de suprafaţă pe care călcăm. Imediat sub scoarţă la adâncimea de cca. 40 Km sub continente şi cca. 8 – 10 km sub oceane este mantaua superioară care are grosimea de 700 km şi temperatura din ce în ce mai mică spre suprafaţă ajungând la cca. 1500 - 2000ºC şi chiar mai mică. La contactul cu crusta este aproape solidă şi formează plăcile tectonice care poartă continentele pe care călcăm. Dacă ar fi să comparăm globul terestru cu un măr roşu şi frumos crusta ar fi formată din coaja roşie a mărului, restul ar fi celelalte straturi iar miezul central solid ar fi reprezentat de centrul care poartă seminţele.

Ei bine am spus că centrul e solid, stratul imediat următor e lichid de mare fluiditate, iar cel de deasupra lor este vâscos. Asta face ca în timpul rotaţiei globului terestru miezul să se rotească cu viteză diferită faţă de mantaua superioară. Frecarea dintre miezul central solid şi miezul exterior lichid precum şi frecarea dintre acesta şi straturile mai dense ale mantalei, fac să apară atât câmpul magnetic cât şi gravitaţia. Fenomenul ţine de comportarea materiei la nivel atomic şi are loc cam în felul următor:

Toţi am trecut prin şcoală şi toţi considerăm că ştim ce-i curentul electric. Dar dacă vă întreb acum ce-i curentul electric, câmpul magnetic şi cel gravitaţional oricare dintre dumneavoastră nu veţi şti să-mi explicaţi.

Asta pentru că nimeni nu a avut grijă să vă spună cum are loc formarea acestor câmpuri energetice.

Ei bine iată cum. Toţi am învăţat că electronii orbitează în jurul nucleului. Aceştia au la fel ca şi planetele o mişcare de rotaţie în jurul propriei lor axe. Această mişcare este numită mişcare de spin. Dar spre deosebire de planete axa acestora nu este fixă faţă de planul orbital ci în parcursul lui pe orbită, axa de rotaţie a electronului se schimbă între 0º şi 360º.


101

În imaginea aceasta am ilustrat pentru simplificare atomul de hidrogen.

Deci atunci când unghiul planului de rotaţie a electronului faţă de planul orbital este 0º, adică axa de spin este paralelă cu direcţia orbitei, electronul se comportă ca microbaterie, având moment pur electric.

În cazul în care axa de spin a electronului este de 90 º faţă de planul orbital, atunci electronul are moment pur magnetic devenind un micromagnet. În cazul în care acest unghi diferă există o combinaţie dintre momentul magnetic şi cel electric în diferite grade. Emisia de energie magnetică sau electrică am figurat-o în imagine ca o spirală de unde care radiază în lungul axei spinului sau perpendicular pe planul spinului.

Din acest punct de vedere electronul este numit electron-magnet. Sau electromagnet elementar. Faptul că de-a lungul parcursului întregii căi de 360º electronul trece prin toate aceste stări, datorită rotaţiei complete a axei lui de spin, face ca atomul în integralitatea lui să se comporte rând pe rând de două ori ca generator electric şi ca electromagnet. Momentul magnetic depinde însă atât de pozoţia electronului faţă de planul median orbital cât şi de spinul acestuia. De asemenea şi de sensul spinului.Iată în partea stângă a imaginii următoare :

În dreapta, vedem rezultatul celor pe care le-am spus, anume faptul

că orice atom emite unde electromagnetice. Acum de unde apare gravitaţia? Aceasta apare ca urmare a combinaţiei dintre undele magnetice şi

cele electrice, în funcţie de sensul de spin şi de momentele magnetice şi electrice. Să nu uităm că afară de atomul de hidrogen şi cel de heliu, toţi ceilalţi atomi au mai mulţi electroni, aranjaţi pe mai multe straturi.

Aceştia în rotaţia lor pe orbită şi în timpul rotaţiei lor de spin fac să apară o combinaţie foarte complexă de unde electromagnetice, funcţie de


102

poziţia şi interacţiunea lor relativă unii faţă de ceilalţi şi faţă de nucleul atomului cu componentele sale. Combinaţia în anumite proporţii a acestor unde duce nu doar la apariţia câmpurilor magnetice şi electrice ci şi a celui gravitaţional. Rezultatul la nivelul întregului atom, este o emisie amplificată de unde electromagnetice ( includ aici şi pe cele gravitaţionale ) din partea atomului respectiv.

Dar din fizica de liceu ştim că undele electromagnetice induc câmpuri magnetice de acelaşi sens. Pe asta se bazează funcţionarea transformatoarelor. Un atom care emite unde electromagnetice puternice, va induce în atomii vecini cei mai apropiaţi, o comportare similară şi de acelaşi sens la fel cum primarul unui transformator induce în secundar acelaşi câmp magnetic…. Astfel, din aproape în aproape prin inducţie electromagnetică materia se organizează formând zone cu caracteristici similare.

Acum apare o întrebare pe care probabil că cei care au citit volumul precedent şi-au pus-o chiar în momentul în care după ce am afirmat că globul terestru e un magnet, am spus că optzeci şi ceva la sută din masa lui este topitură de metal şi rocă.

Ori ştim de atunci că magneţii îşi pierd proprietăţile magnetice la temperaturi de peste 120 – 200ºC.

Numai că tocmai de aceea am explicat cum apare momentul magnetic şi cel electric la nivelul electronilor, pentru a înţelege diferenţa dintre un magnet permanent şi comportarea magneto-gravitaţională a unei planete.

Să facem o analogie, pentru o mai bună înţelegere. Să luăm cazul a două surse de curent continuu – un dinam şi o

baterie. Să numim bateria „sursă pasivă” iar dinamul „sursă activă”; ambele produc curent continuu. Dinamul o face prin mişcare, iar bateria stând nemişcată ( prin mişcarea ionilor în electrolit ).

Cam la fel să considerăm şi magnetul permanent… o sursă magnetică pasivă, iar globul terestru una activă. Câmpul magneto-gravitaţional terestru apare ca urmare a mişcării materiei în măruntaiele sale, la fel cum curentul electric apare în generator… Faptul că în măruntaiele pământului se combină presiuni şi temperaturi imense, face ca distanţele dintre atomi şi dintre particulele elementare din compoziţia lor să fie mult mai mică, iar interacţiunea dintre ele să fie mult mai puternică. Deci toate fenomenele pe care le-am descris mai sus sunt înmiit mai puternice.

Să trecem mai departe… Deci dacă pământul e un rotor magnetic iar straturile superioare ale

atmosferei reprezintă statorul, între ele apare curent electric, pe care-l vedem îl auzim şi-l simţim toată viaţa noastră sub forma miilor de fulgere şi trăsnete care se petrec permanent pe toată suprafaţa globului.


103

Dar pentru că pământul e un magnet liniile sale de câmp magnetic ar putea fi folosite ca sursă pentru generatoare electrice de mici dimensiuni, generatoare care să furnizeze curent electric local, acolo unde e nevoie de el. Asemenea generatoare sunt…

…bateriile telurice Bateriile telurice sunt dispozitive generatoare de electricitate,

asemănătoare oarecum pilelor electrice, dar care au ca sursă nu energia stocată în substanţele chimice care constituie electrolitul ci pe cea a liniilor de câmp magnetic terestru, şi de asemenea umiditatea şi conţinutul de săruri al solului. O baterie telurică este cea descrisă la pagina 83, care are însă ca mediu apa ci nu solul terestru.

Solul trebuie să conţină o anumită cantitate de săruri şi apă, pentru a permite apariţia diferenţei de potenţial între cei doi electrozi sau între celulele bateriei. Oricât ar fi de mari electrozii introduşi într-un sol nisipos deşertic, perfect uscat, nu se va obţine nici un pic de curent electric…

Sunt multe invenţii de asemenea baterii. Au fost folosite intens la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 când principalul mijloc de telecomunicaţii era telegraful. Acum nu mai ştie nimeni de ele cu toate că unele brevete mai recente provin din anii 70 – 80 ai secolului trecut.

În primul volum – „Criza energetică – adevăr sau minciună” spuneam la pagina 38 ( interesant… paginile 83 şi 38 !...):

„Am să tratez bateriile telurice la acest capitol, pentru că ( cel puţin eu ) încă nu sunt lămurit prea clar cărui fapt se datorează funcţionarea lor. Ca să fiu mai exact. Dacă ar fi să mă iau după schema unui aparat radio fără baterii sau a unui telegraf Morse aş spune că funcţionează captând energie prin antenă. Dar există baterii telurice care nu au nici o legătură cu nici o antenă…. De fapt bateriile telurice lucrează şi cu diferenţa de potenţial dintre o antenă şi pământ, dar sunt unele care lucrează fără antenă şi acestea se pare că captează energie electrică ( curent continuu) datorită exclusiv interferenţei liniilor de câmp magnetic terestru cu materialele din care sunt construiţi electrozii lor combinat cu aciditatea din sol, care ar constitui ca la orice baterie normală electrolitul. Aşa că voi considera că funcţionarea lor se datorează tot captării energiei radiante universale.”

Îmi cer scuze cititorilor mei spunându-le că la data când am scris acele rânduri, în urmă cu mai bine de un an, nu eram pe deplin documentat despre acest subiect. De fapt bateriile de care vorbeam acolo, cele care aveau legătură la o antenă, nu sunt propriu zis baterii telurice, datorită faptului că funcţionarea lor nu este rezultatul folosirii liniilor de câmp


104

magnetic terestru, ci rezultatul culegerii diferenţei de potenţial dintre pământ şi un punct situat la o anumită înălţime în atmosferă. Acelea sunt mai degrabă captatoare electrostatice, sau de electricitate atmosferică.

Iar ca să fim riguroşi, ele de fapt descarcă o mică parte din electricitatea acumulată în condensatorul format de suprafaţa terestră şi atmosferă, adică din „cavitatea Shuman”.

Cu toate că cea mai simplă baterie telurică furnizează puteri mici, dacă e bine construită şi concepută, o baterie telurică ( construită din mai multe elemente serie – paralel ) poate furniza atât tensiuni cât şi intensităţi mari, suficiente pentru alimentarea majorităţii consumatorilor electrocasnici de mică putere care ne înconjoară, ( cum ar fi corpurile de iluminat, aparatele radio – tv., calculatoarele portabile, casetofoanele, CD şi DVD – playerele ceasurile electrice şi în general tot ce funcţionează cu tensiuni sub 30 V şi intensităţi de 1 până la 5 A ) adică cu puteri de sub 100 W.

Voi da pentru început, ca şi până acum exemplele câtorva brevete în ordine temporală, cu extrase ale unor explicaţii semnificative date de inventator, după care voi încerca să trag nişte concluzii generale menite a fi linii directoare pentru oricine vrea să se apuce să construiască asemenea baterii. Veţi vedea încă de la început, că aceste baterii sunt destul de uşor de construit de către oricine, iar materialele se pot găsi destul de uşor în depozitele de materiale de construcţii şi nu au preţuri exagerate.

Deci primul brevet despre care vom vorbi este cel cu numărul american 155209, acordat la data de 22 septembrie 1874 lui William D. Snow din Brooklyn – New York. Iată partea de jos a imaginii din brevet:


105

Brevetul poartă numele „ Îmbunătăţire a bateriilor telurice pentru generarea de curent electric”

Este vorba de o instalaţie de alarmare contra incendiilor sau inundaţiilor. Partea de sus a desenului reprezintă un barometru, un termometru şi un higrometru, legate la un dispozitiv telegrafic alimentat din bateria telurică care se vede în partea de jos. Aceste aparate destinate monitorizării atmosferei din încăpere, erau reglate astfel ca împreună să anunţe organele de intervenţie în cazul unui incendiu sau a unei inundaţii.

Se pare că până la apariţia acestui brevet, bateriile telurice care alimentau aparatele telegrafice erau formate doar din doi electrozi. Aceste baterii telurice de fapt alimentau nişte acumulatori cu care funcţionau aparatele telegrafice. Dar de foarte multe ori aceşti acumulatori se uzau suficient de mult pentru a nu mai furniza curent instalaţiei telegrafice, şi atunci instalaţia rămânea a fi alimentată doar de bateria telurică.

Iată ce spune inventatorul în textul brevetului: „Obiectul invenţiei mele este de a oferi o întrebuinţare a unei baterii

electrice artificiale în scopul unei alarmări domestice a unui incendiu, spargeri sau utilizării cu alte circuite ( aparate electrice )….”.

După care explică despre neajunsurile bateriilor chimice care trebuiesc întreţinute de personal calificat, şi care dacă nu sunt bine utilizate pot crea probleme datorită acidului din ele. Urmează apoi:

„Am înlăturat problemele anunţate şi pericolul pentru public, ale unui asemenea sistem prin extragerea curentului dint-o baterie telurică fără folosire nici unui vas conţinând acid sau orice agent necesar descompunerii zincului ori a altor metale, ale aşa numitelor „baterii”.

Am obţinut acest efect folosind o baterie telurică formată prin îngroparea electrozilor în pământ, sub casă, într-un loc cu umiditate permanentă, astfel încât acţiunea umidităţii permanente a pământului asupra plăcilor va furniza un curent permanent suficient pentru scopul propus”…

Deci domul Smow având nevoie de curent electric permanent şi la o putere mărită pentru instalaţia sa de alarmare, recurge la un lucru banal dar care pe atunci era cu adevărat o îmbunătăţire. În loc de doi electrozi dumnealui propune pentru bateria lui folosirea mai multor elemente pe care le înseriază. După cum se vede în imaginea de deasupra sunt intercalaţi doi electrozi de zinc şi doi de cărbune, care în această configuraţie formează o baterie din două elemente. După cum se vede tensiunea e culeasă de la primul electrod de zinc şi de la cel de jos din cărbune. Între ele sunt intercalaţi alţi doi care sunt înseriaţi. Electrozii sunt formaţi din plăci de zinc şi de cărbune.


106

Dacă această baterie ar fi multiplicată, prin înserierea mai multor electrozi în acest fel, ar putea fi culeasă o tensiune teoretic cât de mare. Iar dacă, spre exemplu, s-ar lega în paralel trei sau patru asemenea baterii formate, nu din patru electrozi, ci din zece, tensiunea şi intensitatea curentului ar creşte mult ajungând la valori nesperat de mari.

Al doilea brevet pe care-l prezint este cel acordat la data de 23 februarie 1875 , tot în S.U.A.. Philadelphia, statul Pennsylvania, lui James Chapman Bryan sub numărul 160152 cu titlul „Îmbunătăţire în bateriile telurice”. Iată imaginea care apare în brevet:

„Obiectul invenţiei – spune inventatorul – este de a produce curent

dintr-una sau mai multe baterii telurice, capabile să genereze un curent constant de o intensitate considerabilă, pentru a fi utilizat cu lămpile de iluminat cu arc electric, şi în alte scopuri în care acum se folosesc alte soluţii cum ar fi bateriile voltaice.

E cunoscut faptul că dacă diferite elemente – cum ar fi plăci de zinc şi cupru – sunt îngropate sau plasate în pământ, este generat un curent electric; dar am descoperit că dacă asemenea elemente sunt parţial încastrate în sulf, astfel încât acţiunea umidităţii din sol se conjugă cu acţiunea sulfului asupra metalului, va fi creat un curent mult mai intens.


107

Am utilizat asta în felul următor: Acest curent este colectat de cabluri izolate, înfăşurate pe magneţi din oţel placaţi cu nichel ( nichelaţi ) care sunt plantaţi nord – sud în pământ astfel încât să recepţioneze liniile de câmp magnetic terestru; o bobină sau mai multe secundare sunt înfăşurate peste primele bobine de pe aceşti magneţi, recepţionând atât curentul voltaic cât şi pe cel al bateriilor magneto-electrice.

În desen bateria voltaică e compusă din câteva piese sau plăci din zinc chimic pur, A şi acelaşi număr de plăci din cupru B. Ele sunt încastrate într-un calup de sulf, C, şi sunt conectate prin cabluri izolate mari, D, care constituie bobinele primare ale elementelor magnetice din oţel nichelat, E.

Aceste baterii sunt plasate în pământ pe direcţia nord – sud, astfel încât să recepţioneze câmpul magnetic terestru conform cu polii magnetici.

Bobina sau bobinele primare, D, sunt înconjurate de cabluri izolate secundare, F, formând bobine spirale secundare pentru a recepţiona prin inducţie, electricitatea din bateriile D.

Declar că invenţia mea este o îmbunătăţire a bateriilor voltaice telurice constând în

1 Încastrarea parţială a metalelor A şi B în sulf C, după cum am arătat anterior,

2 Combinaţia dintre bateria telurică şi bobina primară printr-o serie de magneţi, formează baterii magneto – electrice, după cum am descris aici,

3 Combinaţia dintre bateria voltaică telurică, cea magneto-electrică reprezentată de bobina rimară şi bobina secundară F, după cum am arătat aici. JAMES CHAPMAN BRYAN ”

După cum vedeţi am transpus aici aproape în întregime textul

brevetului, căci soluţia tehnică abordată e una cu adevărat ingenioasă şi de mare randament. Dovadă stă faptul că inventatorul afirmă aici că invenţia sa e destinată alimentării lămpilor cu arc electric. Reţineţi că suntem înaintea inventării becului cu filament al lui Edison ( 1879 ) şi lămpile utilizate atunci erau lămpi care luminau printr-un arc electric care necesita tensiuni şi intensităţi mari. Nu uitaţi că aparatul de sudură modern funcţionează tot cu arc electric…

Iar acum să fac o mică paranteză. De obicei credem că înaintaşii noştri, datorită faptului că nu au beneficiat de progresul tehnologic actual, erau mai limitaţi mintal, mai puţin inteligenţi, trăiau în condiţii precare sau cel puţin discutabile, tocmai pentru că nu aveau în jur toată leaota de aparate moderne…


108

Credeţi dragi cititori că oamenii de acum două trei secole măsurau timpul cu clepsidra sau cel mult cu ceasuri imense înfipte-n zidurile unor turnuri înalte pentru a fi văzute de tot satul… sau mă rog, cetatea.

Ei bine cei ce cred asta se înşeală amarnic. Iată în continuare un brevet acordat la data de 14 ianuarie 1879, lui Daniel Drawbaugh din Eberly’s Mills Pennsylvania şi intitulat „Îmbunătăţiri în bateriile telurice pentru ceasuri electrice” V-au crescut cumva ochi de broască !?...

Iată imaginea care însoţeşte brevetul:


109

Poate că avem de-a face cu primul, sau măcar cu unul din primele ceasuri electrice din lume. O analiză atentă a desenului şi a textului care-l însoţeşte ne va duce la concluzia că acest ceas este aproape identic din punct de vedere funcţional cu un ceas electric modern. Singura diferenţă constă în faptul că cele actuale au un cuarţ care le controlează strict, frecvenţa şi s-au micşorat suficient încât să poată fi purtate la mână şi alimentate de o baterie chimică de 6 x 3 mm.

Dincolo de aceste amănunte tehnice pe noi ne interesează bateria telurică care alimentează acest ceas. Este o baterie simplă formată din doi electrozi formaţi dintr-o placă de zinc, O1 şi una de cupru, O2.

Îmbunătăţirea pe care o propune inventatorul este aceea că placa de cupru trebuie acoperită cu o pudră de cărbune sau cocs prins cu un adeziv adecvat V2, iar placa de zinc cu o ţesătură sau pâslă din lână V3. Aceste două straturi protectoare fiind împotriva unei oxidări accelerate.

Următorul brevet este unul acordat cetăţeanului american de origine

germană George F. Dieckmann din New York, la data de 3 noiembrie 1885 sub numărul 329724 şi titlul „Baterie electrică telurică” ( Electric earth battery ):

„Prin invenţia mea – spune inventatorul – am posibilitatea de a

îngropa o serie de perechi ( de electrozi ) în aceiaşi porţiune de teren, conectaţi împreună în serie astfel încât să se poată obţine din această baterie o tensiune oricât de mare, suficientă pentru a încărca acumulatori,


110

a alimenta becuri electrice ( să nu uităm că erau încă becuri cu arc electric, becul lui Edison deşi fusese inventat nu era prea răspândit ! ), aparate telegrafice sau orice alte scopuri.”….

….”Prefer să formez fiecare element din foi de cupru şi zinc separate la distanţă potrivită de un strat de pâslă, ( lână, postav ) azbest sau alt material izolator adecvat, foi înfăşurate în formă spirală, aşa cum este reprezentat clar în desen, manieră prin care obţin elemente compacte având suprafaţă mare, cu distanţă mică între plăci ( foi ), şi pe cale de consecinţă o mică rezistenţă electrică”

Alte comentarii nu cred că sunt necesare. Să continuăm deci cu următorul brevet pe care vreau să vi-l arăt. A

fost acordat la 18 aprilie 1893 lui Michael Emme cetăţean american de origine franceză, din Oakland California, sub numărul 495582 şi intitulat „Generator electric împământat” ( Ground Generator of Electricity ):


111

Iată ce spune inventatorul: „…Într-un generator construit în conformitate cu invenţia mea, orice număr de elemente dorite pot fi montate în aceiaşi porţiune de teren şi pot fi legate în serii sau serii multiple ( serie paralel ) pentru a produce forţa electromotoare dorită. Am găsit că dacă o serie de cuplaje galvanice sunt introduse în sol în linie dreaptă astfel încât distanţa dintre două elemente să fie mai mare decât distanţa dintre elementele componente ale cuplajului…În scopul obţinerii celor mai bune rezultate e necesar a se pregăti solul imediat adiacent celor două elemente care compun cuplajul galvanic în modul în care voi descrie pe deplin în continuare…

În desenele însoţitoare, figura 1 reprezintă un generator teluric în care câteva cuplaje sunt legate în serie. Figurile 2 şi 3 arată o secţiune transversală printr-o porţiune de teren conţinând un cuplaj. Figura 4 reprezintă un electrod în formă de pană. Figura 5 reprezintă cooperarea circuitului intern al câtorva cuplaje. Figura 6 arată o modalitate de a asigura umiditatea medie periodic câtorva cuplaje.

Orice sol poate fi pregătit în scopul folosirii cu generatorul meu teluric saturând porţiunea înconjurătoare unor elemente cu o soluţie adecvată bogată în oxigen, clor, brom, iod sau fluor, sau cu o soluţie salină sau alcalină. Ca elemente eu prefer să folosesc fierul ca electrod pozitiv iar cărbunele cocsifer presat drept electrod negativ. Electrodul pozitiv este preferabil o piesă din fier rotund îndoită în formă de U, Cele două braţe ale acestei piese încadrează electrodul negativ. Piesa din fier trebuie să fie neapărat făcută din fier moale îndoit. Oţelul laminat am descoperit că oferă o forţă electromotoare mai mică, probabil datorită conţinutului crescut de carbon şi a altor impurităţi. Magneziul de asemenea dă randamente excelente în combinaţie cu electrodul de carbon, furnizând o tensiune de 2,25 V. zincul, aluminiul sau oricare alt metal pot fi folosite cu rezultate foarte bune într-un mediu activat electrolitic…

Spre exemplu pentru trei sute de elemente pozitive, fiecare lung de 50 cm şi diametrul de 5 cm îndoit, ca în figura 3 şi trei sute de elemente negative cu lungimea de 50 cm şi 7,5 cm diametru, lungimea porţiunii de teren trebuie să fie de 30 m şi 1 m lăţime. Am săpat 43 de gropi la distanţa de 75 cm distanţă calculată între centrele lor, în linie aşa cum se vede în figura 1. Fiecare groapă are 25 cm diametru şi 75 cm adâncime, suficient pentru a conţine elementele. Solul excavat trebuie amestecat cu sare sau cu acid pentru a activa generatorul. Spre exemplu dacă solul este unul de grădină, se va adăuga acid azotic concentrat în suficientă cantitate pentru a-l satura şi se va adăuga bioxid de mangan, în compoziţie. Dacă solul e nisipos, se poate adăuga acid clorhidric ( se poate adăuga soluţie de înălbire pe bază de clor ) sodă – carbonat de sodiu sau de potasiu, sarea


112

respectivă fiind dizolvată în apă şi turnată în groapă după îngroparea electrozilor. Groapa trebuie să fie îmbibată cu apă iar în ea se introduce solul astfel preparat la consistenţa unei paste, în care imersaţi electrozii. Câteva grupuri de elemente aranjate astfel, prin conectate în serie într-un generator cu ajutorul unor conductori izolaţi arată ca în figura 1. Un asemenea generator, construit aşa cum l-am descris aici, va furniza 53, 65 volţi la intensitatea de 56 de amperi., adică 3 KW, sau aproximativ 4 cai putere. Prin creşterea numărului de celule capacitatea generatorului va creşte corespunzător până la orice putere se doreşte. Cuplajele pot fi făcute fie în serie fie în serie paralel. Porţiunea de sol pregătită trebuie întreţinută periodic prin umidificare preferabil cu soluţia acidă cu care a fost pregătită iniţial. Pentru asta eu prefer să poziţionez un rezervor aşa cum se vede în figura 6 prevăzut cu ţevi dintr-un material care să nu fie atacat de soluţia respectivă, care au duze în dreptul fiecărei celule a bateriei, permiţând umezirea solului la dorinţă…”

După cum se vede, o baterie telurică construită cum trebuie, poate

asigura puteri nesperat de mari… Se naşte firesc întrebarea, dacă o baterie telurică înfiptă-n spatele casei în grădina proprie, poate furniza 3 KW, eu de ce dracu mai plătesc curent electric la unii de mi-l dau prin cablu de la stâlp…?

Aaa! Acela care vine prin cablu este curent alternativ… Iar cel din grădină e continuu… şi dup-aia dacă eu aş fi învăţat în şcoală cum se face o baterie telurică şi cum poate fi transformat acel curent electric al ei într-unul alternativ… ăia de la regiile naţionale de electricitate cu ce mai trăiau ?…

Nu tre-să eziste nişte proşti care să le facă lor buzunaru’ gras ? ! Deci… ne-am lămurit, nu ?... Următorul brevet pe care-l prezentăm acum este acordat pe 8 martie

1898 lui Nathan B. Stubblefield din Murray Kentuky. Brevetul are numărul 600457 şi se numeşte „Baterie electrică”

Voi apela din nou la a cita textul brevetului: „Această invenţie se referă la baterii electrice; şi o face furnizând o

nouă şi practică baterie pentru a genera un curent electric de o forţă suficientă pentru uzul practic, şi de asemenea furnizează nu doar o metodă de furnizare a unui curent primar constant ci şi un curent secundar indus.

Este bine cunoscut că dacă orice cuplaj voltaic este scufundat în apă sau plasat în pământ umed, elementul pozitiv al cuplului va suferi o acţiune galvanică de suficientă intensitate pentru a produce un curent atunci când terminalele cuplajului sunt puse în contact şi această formă de baterie e cunoscută curent sub numele de baterie „cu apă”, folosită de obicei pentru


113

încărcarea electrometrelor dar incapabil să furnizeze orice curent utilizabil datorită marii rezistenţe interne…”


114

„…Această invenţie oferă o formă de baterie voltaică având proprietăţi de inducţie magnetică de o suficientă intensitate pentru a fi astfel capabilă de o utilizare în scopuri practice, şi în conformitate furnizează un curent de forţă electromotoare practic constantă, la fel ca la orice baterie galvanică normală…. … figura 1 este o vedere laterală a bateriei,…. ….. figura 2 arată secţiunea aceleiaşi baterii scufundată în apă ca electrolit, … figura 3 este o porţiuine mărită a secţiunii arătând modul în care este bobinată … figura 4 este o altă secţiune a bateriei modificată pentru utilizarea cu o bobină de inducţie….”

În continuare voi spune pe scurt care sunt piesele componente şi modul de construcţie. 1 este miezul central, care după cum se poate vedea e constituit dintr-un şurub. 5 – 10 este bobinajul din cupru izolat electric în vreme ce 6 – 10 este bobinaj din sârmă de fier groasă, neizolată. Bobinele nu trebuie să intre în contact electric nici între ele nici cu miezul metalic. Se vor bobina direct pe axul central după ce la capetele acestuia s-au fixat discurile izolatoare ( din lemn sau material plastic ) 3 iar pe axul central s-a înfăşurat bandă sau folie izolatoare. Bobina va fi executată cu ambele fire odată astfel încât spirele de cupru să prindă între ele spirele din fier, iar după fiecare strat se va înfăşura bandă sau folie izolatoare pentru a nu permite atingerea între ele a spirelor fără izolaţie.

În ce priveşte bobina de inducţie din figura 4 aceasta este construită pe un mosor 15, din orice material izolator, în care poate fi introdusă bateria iar sârma folosită la bobina 12, este cupru izolat.

Bateria este deci o combinaţie dintre o baterie telurică care foloseşte ca mediu sau electrolit apa şi un cuplaj inductiv. Este suficient de simplă constructiv. Cantitatea de curent furnizată depinde de dimensiunile sale, ale bobinelor şi ale sârmei cu care sunt bobinate.

Voi continua cu transcrierea aici în cea mai mare parte a unui brevet

care deşi nu are vreo imagine şi nu se referă la un dispozitiv anume, este dedicat tot bateriilor telurice. E vorba de brevetul acordat lui Emil Jahr, cetăţean de origine germană, la data de 31 decembrie 1901. Brevetul poartă titlul „Metodă pentru utilizarea curenţilor electrici telurici” ( Method of Utilizing Electrical Earth – Curents ) şi are numărul 690151.

„…Se cunoaşte că curentul electric continuu curge prin porţiunile solide şi lichide ale crustei terestre. Lamont ( Der Erdstrom und der Zusammenhang desselben mit dem Erdmagnetisumus, Leipsic 1862 ) a arătat existenţa unor asemenea curenţi prin înfigerea în pământ, a două plăci din metal la o anumită distanţă una faţă de cealaltă, pe direcţia meridianului magnetic sau astronomic, şi conectarea lor apoi pe deasupra solului prin fire care includeau şi un galvanometru. Cei mai puternici


115

curenţi au fost arătaţi de acesta ca curgând de la sud spre nord. Observaţii ulterioare ( Winstein, Electrotechnische Zeitschrift, 1898, p 794 ) arată că aşa numiţii „curenţi telurici” posedă o considerabilă uniformitate a puterii şi presiunii curentului.

De fapt se poate stabili că presiunea acestor curenţi care curg de la sud spre nord, creşte dacă de la un punct de pornire sudic până la cel final dinspre nord distanţa e mai mare şi rezistenţa conductorilor e mai mică. Cu toate că acest lucru este bine cunoscut, curenţii telurici nu au fost niciodată utilizaţi, pentru că în scopul obţinerii unui curent suficient distanţa dintre punctul sudic şi cel nordic trebuie să fie atât de mare încât costul întregii instalaţii devine prohibitiv. Am descoperit că această distanţă mare de la sud la nord a curgerii curentului rămâne neschimbată doar dacă plăcile metalice sunt din acelaşi metal. Când zincul e utilizat pentru placa sudică iar fierul sau carbonul pentru cea nordică, curentul curge prin conductorii care le leagă, de la nord la sud. Toate metalele comune se comportă relativ asemănător – aceea că curentul curge mereu de la placa poziţionată în ordinea seriei potenţialului electric mai aproape de capătul negativ ( paladiu ). Am descoperit de asemenea că curentul produs e mai puternic când cele două metale sunt mai îndepărtate unul faţă de celălalt pe scara seriei potenţialului electric şi când cel mai apropiat de capătul pozitiv al seriei ( zinc ), este introdus în apă sau pământ la un punct mai nordic, iar metalul cel mai apropiat de capătul negativ al seriei ( paladiu ) va fi plasat în apă sau pământ la punctul cel mai sudic. În asemenea aranjament, metalele nu vor fi corodate prea mult, chiar dacă se vor afla în pământ saturat cu apă şi vor fi conectate prin fire pentru un timp foarte îndelungat.

Invenţia mea se referă de aceea la o metodă de utilizare a curentului teluric care constă în introducerea în apă sau în pământ umed a doi electrozi, dintre care unul cât mai electropozitiv pe seria potenţialului electric (zinc) faţă de celălalt, şi legarea lor pe deasupra solului prin conductori cu rezistenţa cât mai mică. Este avantajos ca electrodul nordic cel mai electropozitiv, să fie îngropat mai adânc î pământ sau apă faţă de cel sudic, pentru că astfel curentul va fi mai puternic. Cel mai bun rezultat în privinţa puterii curentului se obţine atunci când diferenţa de adâncime între cei doi electrozi este astfel încât linia care uneşte cei doi electrozi urmează direcţia declinaţiei magnetice. Cele mai bune efecte sunt obţinute când aceste condiţii sunt combinate – adică când electrozii sunt aproximativ pe direcţia meridianului magnetic, iar materialele din care sunt făcute sunt cât mai îndepărtate în seria potenţialului electric iar cel mai electropozitiv e cât mai la nord şi cât mai adânc faţă de cel sudic şi linia dintre ei urmează declinaţia magnetică…”


116

În continuare voi prezenta unul din cele mai noi brevete referitoare la bateriile telurice. Îmi permit să vi-l supun atenţiei printr-un extras aproape complet, conţinând inclusiv imaginile, deoarece este pe cât de interesant, pe atât de util nu doar pentru cei ce vor să obţină curent electric direct din pământ, căci bateria telurică prezentată de acest brevet datând din 1984 este în egală măsură şi o instalaţie de foraj cât şi una de extracţie electrochimică a metalelor şi altor materiale conductoare electrice aflate în sol. Iată-l:

Brevetul American nr.: 4457988 din 3 iulie 1984 Inventator : John J. Ryeczek, R.D. # 1, Box 190C, Point Marion, Pa. 15474 Titlul invenţiei : Baterie telurică Referinţe……………………………….. Rezumat

O baterie telurică care include un prim electrod care este un filon mineral ramificat localizat în sol, un electrod secund conectat electric la suprafaţa pământului şi dispus într-o gaură care se extinde de la suprafaţă până al primul electrod, un electrolit dispus în gaură şi aflat în contact cu ambii electrozi, şi o metodă de conectare electrică a primului electrod la suprafaţa solului. Un strat de cărbune este preferat pentru primul electrod. O metodă de exploatare a cu ajutorul bateriei telurice a metalelor localizate în pământ şi o metodă de forare a găurilor în sol este de asemenea dezvăluită.

21 declaraţii şi 6 figuri. Domeniul invenţiei:

Această invenţie se referă la bateriile telurice sau puţurile electrice, şi mai particular, o baterie care are ca electrod un filon ramificat în sol. Fundal ştiinţific

Bateriile care convertesc energia chimică conţinută în materialul lor activ, direct în energie electrică cu ajutorul reacţiei chimice de oxidare – reducţie, sunt bine cunoscute. Asemenea baterii în cel mai fundamental sens includ o pereche de electrozi la o anumită distanţă şi un electrolit în spaţiul dintre ei. În timpul reacţiei electrochimice, electronii sunt transferaţi de la un electron spre celălalt şi produc un curent electric când un circuit extern leagă cei doi electrozi.

Electrodul care cedează electroni în timpul reacţiei şi se oxidează în proces se numeşte anod. Celălalt electrod care e capabil să accepte electroni şi care e un material oxidant, pentru procesul global, poartă numele de catod. Electrolitul, în general o soluţie apoasă asigură conductivitatea ionică internă necesară pentru curgerea electronilor eliberaţi la anod. Electrolitul poate fi de asemenea un material solid.


117

Anodul, catodul şi electrolitul pot fi făcute dintr-o varietate de materiale, aşa cum se cunoaşte în ştiinţă. Doar materialul necesar pentru anod şi catod trebuie să fie capabil să cedeze electroni la o rată mai rapidă decât alte materiale, şi prin aceasta să achiziţioneze o încărcătură pozitivă în raport cu alte materiale. Într-o aranjare comună a unei baterii, un electrod de făcut din carbon sau cupru, celălalt electrod e făcut din zinc iar electrolitul este acid sulfuric (H2SO4).

Numeroase montaje ale acestei baterii, şi numeroase combinaţii de materiale care pot fi folosite pentru electrozi şi electroliţi sunt discutate în „Fink, Standard Handbook for Electrical Engineers, Eleventh Ed. 1978”, paginile 11-92 la 11-141 inclusă în referinţe.

E de asemenea cunoscut în ştiinţă folosirea pământului ca electrolit într-o baterie. Tipic, doi electrozi depărtaţi sunt îngropaţi în solul ca atare sau înmuiat cu chimicale, ca electrolit. Vezi brevetele U.S.: 155,209; 160,152; 182,802; 211,322; 329,724; 495,582 şi 728,381. În procesul dezvăluit de brevetul U.S. nr. 3,278,335 un ulei de rulmenţi formează o parte din electrolit, şi energia electrică este produsă de creşterea bacteriilor în formă. Totuşi în fiecare din aceste brevete, electrodul tipic format din plăci sau vergele de zinc, carbon sau cupru, inserate în sol care joacă rol de electrolit.

Obiectul prezentei invenţii este de a oferi o baterie în care o porţiune de teren este însăşi unul din electrozi.

E de asemenea obiectul prezentei invenţii de a oferi o baterie al cărui al doilea electrod este un filon mineral metalic ramificat în sol.

Un alt obiect al prezentei invenţii e să ofere o asemenea baterie care să fie capabilă nu doar să genereze electricitate ci şi să o stocheze.

Şi mai este în plus obiectul prezentei invenţii de a utiliza această baterie pentru extragerea filoanelor metalice prezente în sol. Cuprinsul invenţiei

Prin urmare am inventat o baterie electrică care include un prim şi secund electrod şi un electrolit în spaţiul dintre electrozi şi totodată în contact cu ei, în care primul electrod este un filon mineral metalic prezent în sol. Într-o primă alcătuire, al doilea electrod e dispus într-o gaură care se extinde de la suprafaţa pământului până la primul electrod şi este conectat electric la suprafaţa pământului, un electrolit este turnat în gaură şi în contact cu electrozii şi primul electrod e legat electric la suprafaţa solului. Bateria mai include de asemenea un înveliş dispus în gaură şi înconjurând al doilea electrod, el conţine electrolitul şi permite contactul electrolitului doar cu primul electrod dar nu cu solul înconjurător. Primul electrod e legat electric la suprafaţa solului, cu ajutorul unuia sau mai multe cabluri ancorate la acesta şi localizate în sau în afara găurii. Gazele


118

generate în timpul funcţionării bateriei pot fi recuperate şi folosite dacă se doreşte acest lucru.

Primul electrod este preferabil un filon material răspândit în pământ şi poate fi un strat sau filon de cărbune, grafit, magnetită, nichelină, blendă, arsenic, siderit, aur, argint sau cupru.

Am inventat de asemenea o metodă de minerit pentru metalele localizate în sol folosind bateria telurică din prezenta invenţie. Metoda include căi de forare a unor găuri de la suprafaţă spre metalul de exploatat, umplerea lor cu un electrolit care intră în contact cu metalul, poziţionarea în gaură a unui electrod de recuperare pe care în urma trecerii curentului electric prin metal, electrolit şi electrod, se va depune metalul respectiv.

De asemenea am inventat o metodă de forarea găurilor în sol utilizând prezenta invenţie. Metoda include paşii forării unor mici găuri în pământ pe distanţe dorite, turnarea de acid în ele astfel încât acesta se va infiltra în zonele moi din jurul găurii şi apoi continuarea forării în zona muiată de acid. Acidul va fi neapărat neutralizat după terminarea forării. Succintă descriere a desenelor

Fig. 1 este o secţiune parţială făcută prin pământ şi prin corpul bateriei conform prezentei invenţii,

Fig. 2 este o vedere de perspectivă a celui de-al doilea electrod, Fig. 3 este o secţiune transversală prin porţiunea de jos a unui model

de înveliş, Fig. 4 e o secţiune transversală făcută prin pământ arătând câteva

posibile modele de amplasare a bateriei telurice, Fig. 5 e o secţiune transversală făcută prin pământ arătând un

model al mecanismului de recuperare a gazelor pentru bateria telurică şi Fig. 6 este o secţiune transversală parţială făcută prin pământ,

arătând un model al aparatului de recuperare a metalului în conformitate cu prezenta invenţie. DESCRIEREA DETALIATĂ A MODELLUI

O baterie telurică în conformitate cu prezenta invenţie este arătată în

secţiunea transversală din Fig. 1. Bateria telurică include primul electrod 10 care este filonul de mineral localizat în pământ 12. Un al doilea electrod 14 este dispus într-o gaură 16 care se extinde de la suprafaţa 18 pământului 12 până în primul electrod 10. Al doilea electrod 14 este conectat electric la suprafaţa 18 a pământului 12 prin cablul 20. Un electrolit 22 este turnat în gaura 16, fiind în contact cu primul electrod 10 dar şi cu cel de-al doilea 14. şi umple spaţiul dintre ele în gaură 16.


119

electrolitul 22 este arătat în Fig. 1 ca fiind fluid, dar vreau să se înţeleagă că poate fi folosit şi un electrolit solid.


120

Bateria telurică astfel arătată în Fig. 1 include un înveliş ( carcasă ) 24 dispusă în gaura 16, în contact cu pământul 12 şi primul electrod 10 şi înconjurând electrodul al doilea 14. carcasa 24 este preferabil a fi un tub gol făcut din plastic sau alt material izolator capabil să prevină scurgerea electrolitului spre pământul înconjurător 12. După cum arată Fig. 1 carcasa 24 se extinde de la suprafaţa solului 18 spre fundul 26 al găurii 16, dar nu-l astupă. Carcasa 26 include o multitudine de găuri 28 în pe înălţimea adiacentă primului electrod 10. Acestea permit electrolitului 22 să intre în contact cu electrodul 10 dar nu şi cu solul înconjurător 12. Gaura 16 şi carcasa 26 este preferabil să aibă secţiune circulară. Al doilea electrod 14 poate fi construit într-o varietate de forme. După cum se arată în Fig. 1 al doilea electrod 14 include o cămaşă cilindrică interioară 30 şi una exterioară 32 montate pe o placă 34. Numeroasele găuri 36 din cele două cămăşi 30 şi 32 permit electrolitului 22 să curgă complet în jurul celui de-al doilea electrod 14. În scopul de a preveni ca electrodul 14 să atingă primul electrod 10 sau carcasa 24, şi prin aceasta să scurtcircuiteze bateria , sunt montate pe el distanţiere izolatoare 38 atât în partea superioară cât şi cea inferioară a electrodului.

Primul electrod 10 este conectat electric la suprafaţă 18 a solului 12 printr-un cablu izolat ancorat la suprafaţă. Acest cablu, 40, aşa cum se vede în Fig. 1 poate fi fie introdus fie în gaura 16 şi ancorat la fundul 26, printr-un crampon 42. Alternativ acest cablu 44 poate fi ancorat în afara găurii 26 într-o gaură mai mică, 46, care străpunge până la electrodul 10, fiind ancorat similar tot cu un crampon 42. o multitudine de cabluri distribuite în jurul sau în gaura 16 se poate de asemenea folosi.

Electrolitul 22 care se scurge în electrodul 10 , atacându-l produce în acesta fracturi de stres 48. Cablul 44 localizat în afara găurii 16 este preferabil a fi ancorat în afara zonei de influenţă a scurgerii electrolitului. După o perioadă de timp, aria de scurgere a electrolitului şi prin ea mărimea efectivă a electrodului 10 în baterie va începe treptat să crească. Carcasa 24 este preferabil a fi izolată în partea superioară prin capacul 50. rata scurgerii electrolitului 22 în interiorul electrodului poate fi reglată printr-o pompă de vacuum 52 conectată la interiorul carcasei 24.

Bateria telurică va genera o varietate de gaze atât datorită reacţiilor electrochimice implicate în funcţionarea bateriei, cât şi eliberate de electrodul 10 atunci când se formează fracturile de stres 48. spre exemplu dacă electrodul 10 este un filon de cărbune, se va elibera metan iar dacă al doilea electrod este făcut din zinc iar electrolitul e acid sulfuric, ca urmare a funcţionării bateriei vor fi eliberate oxigenul şi hidrogenul. Capacul 50 va trebui să fie prevăzut cu o supapă de eliberare a presiunii 54, pentru


121

eliberare acestor gaze în momentul în care adunându-se în carcasa 24 presiunea lor depăşeşte o anumită valoare.

Bateria telurică descrisă mai sus, operează în aceiaşi manieră ca şi bateriile convenţionale şi generează energie electrică din reacţiile electrochimice dintre electrozi şi electrolit. Primul electrod 10 a fost ales a fi un filon mineral localizat în sol, şi poate include straturi de cărbune, grafit, magnetită, nichelină, blendă, pirită, siderită, platină. aur, argint, cupru, fier. Al doilea electrod va fi ales în aşa fel încât să fie potrivit utilizării cu filonul respectiv localizat în sol ( cât mai departe pe scara seriei potenţialului electric faţă de filonul respectiv ).

Într-o construcţie preferată dacă primul electrod e un filon de cărbune va fi utilizat pentru al doilea electrod zincul iar electrolit va fi folosit acidul sulfuric. Ca o soluţie alternativă, acidul de decapare care e de obicei un produs secundar al întreprinderilor de producere a metalelor. Poate fi folosit şi un electrolit solid cum ar fi clorura de amoniu ( NH4Cl ) sau clorura de zinc ( ZnCl ). Folosirea unui electrolit acid nu cauzează nici un fel de probleme în stratul filonului de cărbune, sau metal, dacă se află sub nivelul pânzei freatice de suprafaţă. Dacă există acest risc, se poate folosi o soluţie alcalină, cum ar fi hidroxidul de potasiu.


122

Bateria telurică descrisă anterior poate fi utilizată ca sursă de energie electrică într-o varietate de locaţii care au în subsol filoane ce pot fi folosite ca materiale pentru electrod. Are de asemenea avantajul că este subterană şi e localizată în afara drumurilor, porţiunea funcţională rămâne la o temperatură constantă şi are potenţialul de a creşte ajungând la dimensiuni tot mai mari. Poate fi folosită ca sursă de energie electrică, dar poate fi folosită şi pentru stocarea energie electrice de la o varietate de surse cum ar fi panouri fotovoltaice, mori de vânt, fulgere sau a excesului unei centrale electrice.

O alternativă constructivă a celui de-al doilea electrod este arătată în Fig. 2. şi include patru plăci dreptunghiulare 58 legate împreună pe o latură pentru a forma o structură în formă de X. Chiar dacă în Fig. 2 sunt arătate numai patru plăci se pot utiliza şi mai multe, după dorinţă. ( cu cât creşte suprafaţa electrodului cu atât bateria e mai eficientă ! ) Acest al doilea electrod 56 format din plăcile 58 are ataşate la capete roţi din sticlă 60 prinse cu brăţările 62. Acestea sunt izolatoare şi funcţionează şi ca distanţiere faţă de primul electrod şi de carcasă aşa cum s-a spus mai sus la explicaţiile privind Fig. 1.

Un aranjament alternativ pentru carcasă este arătat în Fig. 3. carcasa 64 arătată în Fig. 3 este similară cu carcasa 24 discutată anterior dar e prevăzută cu un capac de fund 66 destinat prevenirii scurgerii electrolitului dedesubt. Găurile 68 în carcasa 64 variază în mărime invers cu distanţa dinspre suprafaţă. Cele mai mici sunt aflate în apropierea fundului 66 şi cresc treptat pe măsură ce distanţa de la placa de fund creşte. Astfel se asigură o presiune constantă asupra filonului care formează electrodul.

Un anumit număr de protuberanţe 70 sunt montate în lungul suprafeţei interioare a carcasei 64, lângă deschiderile 68 şi pe placa de bază 66. Când bateria telurică din această invenţie nu mai este folosită este de dorit ca electrolitul acid utilizat să fie neutralizat. Se va folosi bicarbonat de sodiu sau orice alt agent de neutralizare a substanţelor acide, care se va plasa într-o sticlă sau container casant, care va fi coborât în gaură. Containerul se va lovi de protuberanţele ascuţite 70, spărgându-se şi va elibera agentul de neutralizare a acidului în electrolit.

Bateria telurică din prezenta invenţie poate utiliza mai mult de un filon de materie ca electrozi iar aceştia pot fi diferiţi unii faţă de ceilalţi. În configuraţia arătată în Fig. 4 gaura 72 trece de la suprafaţa solului 74, prin trei filoane diferite de mineral care vor fi un prim electrod 76, un prim electrod 78 şi un prim electrod 80.Carcasa 82 este dispusă în gaura 72 şi se extinde până la primul electrod 80. Găurile 84 străbat carcasa 62 în primul electrod 76 iar găurile 86 străpung carcasa 82 la primul electrod 78.


123

Al doilea electrod 88 este dispus în carcasa 82 adiacent primului

electrod 76 şi e conectat la suprafaţa solului 74 prin cablul 89. Al doilea electrod 90 este dispus în aceiaşi carcasă 82, adiacent atât primului electrod 78 cât şi primului electrod 80 şi e conectat la suprafaţa solului 74 prin cablul 91. Cum arată Fig. 4 al doilea electrod 90 este reacţionează atât cu primul electrod 78 cât şi cu primul electrod 80.

În aranjamentul arătat în Fig. 4 primul electrod 76 este un material negativ în raport atât cu primul electrod 78 cât şi cu primul electrod 80. Pentru prevenirea scurtcircuitării bateriei telurice, interiorul carcasei 82 este divizat printr-o diafragmă ( dop ) 92. În felul acesta se formează o baterie telurică din primul electrod 76 şi al doilea electrod 88 şi electrolitul 94, iar o a doua baterie telurică separată este formată din primii electrozi 78 şi 80 şi al doilea electrod 90 împreună cu electrolitul 96. Pentru alimentarea şi reîmprospătarea electrolitului 96, o ţeavă 98 duce la suprafaţa solului 74 prin dopul 92.

Deoarece gaura 72 străpunge complet primul electrod 76, şi primul electrod 78, conexiunile electrice între aceşti electrozi şi suprafaţă 74 nu pot fi făcute prin gaura 72. Cablurile 100 şi 1002 pornesc deci de la suprafaţă separat şi se ataşează electrodului 76. Aici sunt arătate două cabluri ataşate unui electrod, dar trebuie înţeles faptul că unui unic prim electrod îi pot fi ataşate mai multe cabluri cât se dovedeşte necesar. După cum arată Fig. 4 primul electrod 76 este expus suprafeţei solului la capătul său şi ca urmare este legat electric şi prin cablu 104, care nu mai trebuie să


124

străpungă solul. Primul electrod 78 este legat electric la suprafaţă prin cablul 106 şi primul electrod 80 pin cablul 108. pentru a evita scurt circuitele cablurile nu trebuie să fie în contact electric cu celelalte filoane pe care le străpung.. Cablul 106 este arătat ca fiind înconjurat de izolaţia groasă 110 în vecinătatea primului electrod 76. Cablul 108 este arătat ca fiind despărţit fizic de primul electrod 76 şi e înconjurat de izolaţia groasă 112 în vecinătatea primului electrod 78. Ideal, întreaga lungime a fiecărui cablu ar trebui să fie încastrată într-un material izolator cu excepţia capetelor unde este făcută conexiunea electrică.

Potenţialul electric relativ al fiecărui electrod arătat în Fig. 4 se vede ca fiind pozitiv sau negativ. Mai mulţi electrozi pot fi operaţi ca baterii separate sau pot fi conectaţi în paralel sau în serie după dorinţă.

Ca în exemplul arătat de Fig. 4 primul electrod 78 şi 80 pot fi fiecare un filon de cărbune care se va considera a fi un material cu potenţial relativ pozitiv. Al doilea electrod 90 poate fi făcut din zinc, un material negativ în comparaţie cu cărbunele. Primul electrod 76 poate fi un filon de magnetită ( Fe3S4 ), nichelina ( NiAs ), sau sfalerita ( ZnAs ) toate considerate a fi electrozi negativi. Al doilea electrod 88 poate fi făcut din carbon, pozitiv în raport cu cele trei precedente. Aranjamentul particular folosit poate fi dictat numai de varietatea filoanelor întâlnite în structura pământului.


125

Un aranjament al unei baterii telurice a acestei invenţii, care include şi un aparat pentru colectarea gazelor generate în timpul funcţionării bateriei este arătat în Fig. 5.

Bateria telurică include gaura 114, trecând prin primul electrod 116, carcasa 118 mărginind gaura 114, cum s-a descris anterior. Electrodul al doilea 120 este identic cu al doilea electrod 14 arătat în Fig. 1. cu excepţia faptului că acesta-i aşezat întors cu susul în jos şi e conectat la suprafaţa solului 122 prin cablul 124. electrolitul 126 este localizat în gaura 114 între primul electrod 116 şi al doilea electrod 120. Un sifon în formă de pâlnie 128 este dispus deasupra celui de-al doilea electrod 120 pentru a colecta gazele generate acolo. Sifonul 128 este conectat la o conductă 130 care transportă gazele prin robinetul ( supapa ? ) 132 şi apoi în afara carcasei 118.

Manşonul 134 dispus în carcasa 118 e terminat în apropierea fundului găurii 114 cu o deflector 136. Acest deflector este deschis pentru a permite electrolitului 126 să curgă liber între exteriorul şi interiorul manşonului 134. Gazele generate sau eliberate aici de primul electrod 116 sunt direcţionate de deflectorul 136 în spaţiul 138 dintre manşon şi carcasa 118 şi de aici în afara carcasei prin robinetul 140.

Dacă robinetele 132 şi 140 sunt deschise gazele generate vor ieşi continuu. Când robinetele sunt închise presiunea gazelor generate va creşte şi eventual, vor forţa electrolitul 126 în sus în spaţiul dintre conducta 130 şi manşonul 134, aşa cum se vede în Fig. 5. Când robinetele sunt deschide electrolitul 126 va reveni la nivelul său original şi va ajuta la eliminarea gazelor.

În particular, gazele generate depind de materialul exact implicat. Dacă primul electrod este cărbune, al doilea electrod zinc, şi electrolitul acid sulfuric, atunci se va genera oxigen la al doilea electrod, hidrogenul la primul electrod, iar metanul va fi eliberat de primul electrod în timp ce electrolitul îl atacă formând fracturile sus pomenite. Gazele recuperate pot fi folosite ca atare sau pot fi arse în generatoare de energie electrică.

Bateria telurică din această invenţie poate fi de asemenea utilizată uşor pentru recuperarea metalelor aflate în sol. Dacă metalele ca aur, cupru sau argint sunt utilizate ca prim electrod, şi bateria e alimentată cu curentul continuu metalele vor fi îndepărtate de la primul electrod depunându-se pe al doilea electrod. ( depunerea galvanică )

Prin îndepărtarea celui de al doilea electrod din baterie şi îndepărtarea metalului depus pe el operaţia de extracţie e terminată.

Oricare aranjament al bateriei telurice discutat anterior poate fi folosit pentru extracţia în acest fel a metalelor.


126

Fig. 6 arată un aranjament particular adaptat pentru exploatarea în

acest fel a unui filon metalifer. Gaura 142 pătrunde în filonul metalifer 144, iar carcasa 146 se extinde până la filonul metalifer. Electrolitul 148 e turnat în gaura 142. În electrolit este apoi scufundat electrodul de recuperare 150. Acesta e conectat la sursa de curent continuu 152 prin cablul 154. electrodul 150 arătat în Fig. 6 este în formă de pahar şi prezintă o serie de găuri 156 care-i străpung pereţii. Suprafaţa exterioară a electrodului precum şi pereţii găurilor sunt acoperite de materialul izolator 158. în felul acesta doar interiorul electrodului va fi în contact cu electrolitul 148 şi ca urmare va fi placat cu metalul de exploatat 144.

Pentru a face legătura electrică între sursa de curent 152 şi filonul metalic 144 se va executa o gaură 160 care va ajunge până la metal. În aceasta se va turna un lichid bun conductor electric 162, în care va fi scufundat cablul de legătură de la sursa de curent 164, preferabil înainte ca lichidul conductor să se solidifice. Prin trecerea curentului de la sursă prin cablul 164, materialul conductor 162, filonul metalic 144, electrodul de recuperare 150, cablul 154 şi închiderea circuitului din nou la sursă, metalul se va depune în interiorul electrodului 150 până ce-l va umple.


127

Ulterior metalul este recuperat prin extragerea lui din interiorul electrodului îndepărtat de pe baterie. Ca o măsură alternativă metalul poate fi şi îndepărtat de pe electrodul 150 şi fără ca acesta să părăsească gaura 142. În Fig. 6 este arătat un burghiu 166 care poate fi rotit şi coborât în interiorul electrodului 150 cu ajutorul axului 168. Prin aşchierea metalului cu ajutorul burghiului, acesta va pluti în electrolitul 148 în mici bucăţi de şpan şi va putea fi recuperat împreună cu electrolitul cu ajutorul unei pompe 170, care-l va trage printr-o ţeavă de extracţie 172 într-un filtru 174. Electrolitul se poate întoarce în baterie după ce a fost filtrat prin ţeava 176.

Metoda poate fi folosită pentru extragerea metalelor din filoanele naturale situate în sol, sau a metalelor îngropate în sol cum ar fi bucăţi de aur argint cupru şi alte metale în situaţia în care extragerea lor pe căi convenţionale nu este posibilă. Metoda este foarte utilă mai ales pentru extracţia filoanelor subţiri de aur, a căror exploatare minieră convenţională nu e rentabilă economic.

Când bateria telurică nu mai este folosită şi carcasa, electrozii, cablurile şi electrolitul sunt îndepărtate, solul imediat înconjurător este foarte uşor a fi dedurizat pentru neutralizarea acţiunii electrolitului. Dacă se doreşte ca găurile mari rezultate în sol şi în locul filoanelor să fie folosite ca depozite de produse petroliere aceasta se poate face foarte uşor căci găurile sunt deja pregătire prin dedurizarea lor prealabilă.

Această metodă de foraj electrochimic poate fi folosită de asemenea cu succes pentru străpungerea unor găuri prin roci foarte dure. Prin executarea unor găuri mici în care se toarnă apoi anumite cantităţi acizi, şi lăsarea rocii să fie muiată de acid, se pot fora găuri mai mari în formaţia stâncoase. După finalizarea acţiunii de forare este de dorit ca acidul din găuri să fie neutralizat cu soluţii cum ar fi soluţia de bicarbonatul de sodiu…..”

Am spus înainte de a începe prezentarea brevetelor că voi da şi

câteva sfaturi privind construcţia acestora. Prin studierea brevetelor prezentate aceste sfaturi au devenit aproape inutile.

După cum se vede deci bateriile telurice pot funcţiona fie asemănător celor normale bazându-se pe aciditatea electrolitului, fie datorită câmpului magnetic terestru, fie printr-o combinaţie a acestor cauze.

Voi prezenta totuşi o listă cu scara potenţialului electrochimic al metalelor, utilă în alegerea materialelor pentru electrozi, din diversitatea de materiale aflate în depozitele de materiale de construcţii şi în magazinele gen „Praktiker”.


128

Vor fi două liste una plecând dintr-o zonă neutră şi urcând spre un potenţial anodic ( + ), iar a doua pornind tot din zona neutră şi coborând spre un potenţial catodic ( – ). Cu cât cele două materiale sunt mai depărtate de zona neutră cu atât diferenţa de potenţial dintre ele va fi mai mare. Deci:

Neutru → cositor, → aliaj de cositor pentru lipiri, → aliaje crom-nichel-fier, → aliaje crom-fier, → fier, → cadmiu, → zinc, → duraluminiu, → aluminiu, → magneziu → (+)

Neutru → plumb, → nichel, → alama, → bronz, → aliaje nichel-cupru, → cupru, → aliaj de argint pentru lipire, → argint, → aur, → platină → ( – )

Pentru o înţelegere mai uşoară diferenţa de potenţial dintre două baterii una făcută cu fier şi alamă, iar cea de-a doua cu fier şi aur va fi mai mare la cea de-a doua decât la prima. De asemenea o baterie făcută cu cositor şi zinc va avea diferenţa de potenţial mai mică decât una făcută cu cositor şi magneziu.

Pentru cei interesaţi de zinc, trebuie spus că zincul nu se găseşte în cantităţi mari pe nicăieri cu toate că ne înconjoară destul de mult. O sumedenie de piese turnate mici, precum şi electrodul negativ al tuturor bateriilor acide mici e făcut din tablă de zinc.

Poate fi adunat într-o perioadă mai mare şi după ce ajunge suficient pentru necesitatea respectivă poate fi topit – temperatura de topire 419,6º C.

Pentru obţinerea unor plăci din cupru sau alte materiale se poate recurge la împletirea lor în plase formate din sârmă extrasă din cabluri sau se pot topi. În general metalele moi au punct de topire sub sau în preajma valorii de 1000 º C. Iată temperaturile de topire ale materialelor din lista de mai sus:

Cositor = 231,9 º C., Crom = 1857 º C., Nichel = 1453 º C., Fier = 1535 º C., Cadmiu = 320,9 º C., Zinc = 419,58 º C., Aluminiu = 660 º C., Magneziu = 638,8 º C., Plumb = 327,5 º C., Nichel = 1453 º C., Alama şi bronzul = cca. 430 º C., Cuprul = 1083 º C., Argintul = 961,93 º C., Aurul = 1064,43 º C., Platina = 1772 º C.

În ce priveşte aliajele, în general temperatura de topire a lor este apropiată de temperatura de topire a constituentului principal în cele mai multe cazuri fiind mai mică în funcţie de temperaturile de topire ale celorlalte elemente de aliere. Remarcaţi spre exemplu că temperatura de topire a alamei şi a bronzului ambele aliaje ale cuprului cu zincul, staniul, cositorul, magneziu, etc., temperatura de topire este mult mai mică decât a componentului principal al aliajului.

Iar pentru cei care vor reproşa că curentul electric al bateriei telurice, chiar dacă are putere mare, este unul continuu imposibil de transformat la


129

alte valori, vă dau aici un dispozitiv relativ simplu prin care se poate transforma curentul electric continuu într-unul alternativ pur sinusoidal, curent care apoi poate fi aplicat oricărui transformator electric în vederea transformării la valori ale tensiunii dorite.

Iată imaginea:

Este un convertizor format dintr-o canistră în care se află ulei de

transformator ( nu uitaţi că acesta este izolator electric !! ), şi care are un ax, preferabil montat pe rulmenţi ( nu apar aici) şi trei inele colectoare. Primul inel e împărţit în patru iar celelalte două sunt pline. Pe carcasă sunt două perii cu cărbuni ( ca la aspirator sau maşinile unelte ! ) care freacă pe primul inel şi câte o perie pe celelalte două inele. Curentul continuu se aplică pe primul inel iar de pe cele două inele pline se culege un curent perfect sinusoidal alternativ. Frecvenţa va depinde de numărul de rotaţii pe minut a axului. În cazul că se doreşte obţinerea frecvenţei caracteristice reţelei, anume 50 Hz turaţia axului sub perii trebuie să fie 3000 ture pe minut.

Uleiul, are rolul de a împiedica distrugerea inelelor şi a periilor colectoare datorită scânteilor. Poate transforma curent continuu de „amperaje” cât de mari în curent alternativ perfect sinusoidali, după cum am spus, cu consumuri foarte mici. Acţionarea axului acestui convertizor mecanic se poate face fie cu curea fie prin alt fel de lanţ de transmisie de la un motor mic.


130

Căldura de sub picioarele noastre Vorbeam în capitolul precedent atunci când am spus despre structura

internă a pământului că temperatura din imediata apropiere a scoarţei terestre este de 1500 – 2000º C. Din raza medie a pământului de aproximativ 6500 km, grosimea medie a scoarţei terestre este de numai 20 -25 km. Este insignifiant în comparaţie cu raza – amintiţi-vă de comparaţia cu mărul. Dacă vom împărţi cele 2000º C la această grosime vom obţine 80 - 100, aceasta fiind media cu care creşte temperatura sub picioarele noastre pe fiecare km de adâncime cu care ne apropiem de miezul pământului.

Pe de altă parte scoarţa terestră până pe la adâncimea de 40 – 50 m şi cu preponderenţă pe primii 10 m se comportă şi ca un acumulator de temperatură, înmagazinând o bună parte din radiaţia calorică venită de la soare. Aşa se explică faptul că, cu excepţia zonelor polare, unde temperatura medie anuală atmosferică este mult sub 0 º C, şi a zonelor tropical – ecuatoriale unde este peste 0 º C, în întreaga zonă temperată şi subarctică, solul nu este niciodată îngheţat la adâncimi mai mari de 5 – 10 m. În cazul nostru al zonei unde ne aflăm temperatura permanentă a solului la 10 m adâncime este de cam tot atâtea grade indiferent dacă deasupra este vară şi sunt temperaturi de 40 º C sau e iarnă şi sunt temperaturi de 30 º C sub 0

În 1978 M. Poniatowski, în cartea sa, descria istoria globului terestru printr-o condensare a ei într-un an. ( M. Poniatowski (1978), L'avenir n'est écrit nulle part. Edit. Albin Michel, Paris, p. 29-35. ) Conform acestei condensări, ajunsă între timp celebră, pământul s-a născut în prima secundă din 1 ianuarie, iar primele fiinţe cu caracter uman ar fi apărut în 30 decembrie.

Omul de Cro-Magnon, apare pe 31, la ora 23 şi 57 minute, iar începutul istoriei umanităţii este fixată în prima secundă a ultimului minut.

Conform acestei istorii condensate, omul există de trei minute, practică agricultura de 1 minut şi locuieşte într-o casă aşa cum o ştim acum, doar de câteva zecimi de secundă. Deci în imensa majoritate a istoriei sale, omul o locuit fie sub cerul liber, fie în peşteri fie, în bordeie sau colibe.

Să reţinem că omul preistoric, ne-a lăsat prin zecile de peşteri răspândite pe tot globul, adevărate opere de artă. Să nu credem că intrau acolo doar pentru a picta. În marea lor majoritate aceste peşteri au alături de picturi şi urme clare de locuire. În general mai mult de jumătate din peşterile lumii care sunt uşor accesibile au urme de locuire. Şi dacă de pe solul pietros sau din nisipul aluvionar adus de pâraiele care le tranzitează, se desprind azi câteva oase sau cranii şi se evidenţiază câteva vetre de foc, ele sunt rezultate locuirii acestor peşteri pe multe, foarte multe generaţii.

Să nu uităm că zonele de câmpie din nordul Europei pe lângă faptul că sunt pline de monumente megalitice preistorice, au şi numeroase vetre de


131

locuire ale pescarilor şi vânătorilor, ca cele din partea de jos a imaginii următoare:

Să ne amintim de cele mai vechi comunităţi de la Marea Moartă care

locuiau în peşteri, să ne amintim că în Turcia şi în toate ţările din jur, există localităţi întregi formate din locuinţe subterane, localităţi înfiinţate cu mii de ani în urmă. Să nu uităm de localităţile înfiinţate de indienii Hopi şi Anasazi din America de Nord ca cele din partea superioară a imaginii.

Să ne-amintim că, de-a lungul întregii istorii antice şi medii a umanităţii, în cetăţi şi castele au locuit doar nobilimea şi regii. Poporul de rând locuia în case construit sub pământ – bordeie.

Deci strămoşii noştri locuiau sub nivelul suprafeţei solului. Noi de ce nu o mai facem ? Suntem civilizaţi ! – veţi spune. Dar oare chiar suntem ?

Eu spun răspicat că nu ! Nu suntem civilizaţi. Gradul de superioritate al unei civilizaţii se măsoară chiar dacă nu o să vă vină să credeţi în vechimea şi în nivelul spiritual al acelei civilizaţii, nicidecum în nivelul dezvoltării materiale. O civilizaţie superioară spiritual va avea şi o tehnologie superioară, dar nu e valabilă şi reciproca. Am mai adus de-a lungul acestei cărţi argumente în favoarea acestei afirmaţii, nu uitaţi de toate exemplele din primul volum. Şi cum am mai spus acolo consider că civilizaţia pământeană actuală este o civilizaţie decăzută, involuată. De fapt


132

nu putem spune nici astfel deoarece pentru a decădea, sau a involua, presupune că odată ai fost evoluat. Ori nu e cazul.

Cred că cel mai bine ar fi să spunem că e o civilizaţie bolnavă… Are o boală genetică,… s-a născut defectă genetic…

Şi o voi dovedi încă odată. Ia să analizăm noi un pic. Arhitectura din prezent este o bună dovadă a faptului că civilizaţia actuală e foarte bolnavă.

Toţi arhitecţii lumii, luptă prin realizările lor împotriva a patru forţe principale: 1 Pentru ca o clădire să rămână deasupra solului, trebuie ca forţa exercitată de greutatea acesteia împreună cu tot conţinutul ei să fie mai mică decât cea pe care i-o opune subsolul prin intermediul fundaţiei. Dacă acea forţă este egală sau mai mare decât reacţiunea solului clădirea devine instabilă şi se scufundă. 2 În plus, aici apare o altă problemă, cu cât clădirea e mai înaltă, cu atât dimensiunile fizice ale grinzilor cât şi ale stâlpilor care transmit forţele greutăţii spre sol, este mai mare, presupunând consumuri mai mari. 3 Pentru ca o clădire să poată rămâne în picioare în condiţiile în care forţa exercitată de vânt asupra ei e direct proporţională cu viteza vântului şi suprafaţa clădirii, aceasta presupune ca forţa pe care o opune clădirea, prin greutatea ei, şi prin mărimea şi forma fundaţiei, să fie net superioară forţei exercitate de vânt. În plus vântul devine cu atât mai periculos cu cât clădirea e mai înaltă. Asta presupune că clădirea respectivă trebuie să îndeplinească două condiţii diametral opuse. Să fie foarte bine fixată în sol, adică să aibă o fundaţie şi o bază foarte rigidă dar în acelaşi timp să fie şi suficient de elastică. Elasticitatea are însă nişte limite… şi apare riscul ruperii clădirii de la o anumită înălţime în sus ca urmare a apariţiei unor forţe de forfecare şi îndoire. Asta presupune abordarea unor soluţii constructive care să limiteze amplitudinea oscilaţiilor clădirii la vânturi foarte puternice. De obicei majoritatea clădirilor foarte înalte au rezolvată această condiţie prin plasarea la ultimul etaj a unor contragreutăţi reprezentând 1 – 5 % din greutatea clădirii, contragreutăţi fixate pe sisteme hidraulice destul de complicate, care dau clădirii o inerţie crescută la vânt puternic. 4 Aceiaşi situaţie este cea a forţelor exercitate de mişcările solului, adică de cutremure. Forţele cutremurelor sunt mai periculoase decât cele ale vânturilor, deoarece forfecările la care e supusă clădirea sunt chiar dacă de amplitudine mai mică, mult mai bruşte şi de frecvenţe crescute, având în plus şi caracter mult mai aleatoriu prin faptul că sunt mai multe tipuri de unde seismice, fiecare lucrând diferit. Rezolvarea condiţiilor de rezistenţă impuse în acest caz este aceea a creşterii elasticităţii fundaţiei şi a întregii clădiri, pentru a putea absorbi şocurile respective, lucru ce intră în conflict cu punctele precedente.


133

Fiecare din aceste patru forţe, cresc consumurile de materiale şi cheltuielile de construcţie, exponenţial, cu fiecare etaj cu care clădirea e mai înaltă.

În afara acestora trebuie să adăugăm aici consumurile termice ale unei clădiri aflate deasupra solului ( din zonele subtropicale spre poli ! ).

Am spus în paginile precedente că cea mai mare parte a strămoşilor noştri au locuit sub pământ încă din cele mai vechi timpuri.

Prin faptul că sub nivelul solului temperatura nu scade niciodată sub 0 face ca încă, în unele locuri de pe glob, să mai existe asemenea case. Iată:

În cazul latitudinii ţării noastre, o clădire aflată sub nivelul solului are

din punct de vedere termic o eficienţă maximă, în sensul că nu are nevoie de încălzire activă, fiind suficientă o suprafaţă vitrată mărită pe peretele sudic expus exteriorului, aşa cum se vede în partea de jos a acestei imagini.

Efectul de seră dat de acest perete va încălzi toată casa, pentru că necesarul de încălzire al unei asemenea case este de maximum 3 – 5º C.

Temperatura interioară a unei asemenea case se menţine constantă în jurul temperaturii de 20 º C. Amintiţi-vă, cei care locuiţi la ţară, într-o casă normală, ce se întâmplă dacă plecaţi de acasă iarna pentru o săptămână, iar casa rămâne neîncălzită, afară fiind temperaturi medii de -15 º C.

Când reveniţi, găsiţi conductele instalaţiei sanitare pleznite, vasul de acumulare al WC-ului spart de blocul de gheaţă din interior, găleţile de apă


134

pline cu blocuri de gheaţă şi un strat fin de chiciură pe întreaga mobilă, fiind foarte posibil ca dacă afară e zi şi e cald, în casă temperatura să fie totuşi sub 0. Acest lucru se întâmplă pentru faptul că transferul termic are loc totdeauna dinspre cald spre rece. O casă neîncălzită pe timp de iarnă pierde căldura în maximum o zi, dar de recuperat nu o mai poate recupera decât după foarte multe zile în care afară temperatura medie e de peste 10º C.

În plus pereţii îşi fac datoria de izolatori în ambele sensuri, deci sunt o piedică importantă în posibilitatea ca căldura de afară să poată înlătura frigul din interior.

Iată o imagine sugestivă care arată diferenţa dintre cele două tehnologii arhitecturale, cea supraterană, comparativ cu cea subterană.

Clădire cu cinci nivele, deasupra solului şi aceiaşi clădire sub nivelul

solului. Încă de la prima vedere se observă că stâlpii sunt tot mai groşi pe măsura apropierii de sol, pentru a putea suporta greutăţile crescute de deasupra lor. În acelaşi timp, aceiaşi clădire situată sub nivelul solului, are stâlpi de grosimi perfect egale pe toate etajele.

Forţele la care e supusă o clădire sunt reprezentate aici de săgeţi. Iată ce reprezintă culorile: albastru = vânt şi contrapresiunea exercitată de sol la vânt; negru = greutatea stâlpilor şi contrapresiunea solului împotriva lor;


135

roşu = greutatea planşeelor şi contrapresiunea solului împotriva lor; verde = forţele cutremurelor şi contraponderea exercitată de sol împotriva lor; violet = greutatea fundaţiei şi contraponderea solului la ea; şi gri = frecarea fundaţiei cu solul şi fireşte a solului cu aceasta. În practică aceasta însumează toate celelalte forţe.

Echilibrarea tuturor acestor forţe înseamnă consumuri mari de materiale şi costuri de construcţie foarte ridicate. În plus clădirea va necesita costuri ulterioare de funcţionare pe toată viaţa ei, reprezentate de încălzire, diferenţa de temperatură dintre mediul înconjurător rece şi temperatura de confort termic fiind foarte mare – între 10 şi 50 º C cu o medie de 30 º C – vara fiind nevoie de răcire activă iar iarna de încălzire.

În imaginea din dreapta se vede o chestie interesantă. Acolo nu există nici una din aceste forţe. Rămâne doar câte o săgeată roşie şi una neagră reprezentând greutatea planşeului şi a stâlpilor nivelului respectiv. Nici chiar cutremurele nu mai influenţează cu nimic clădirea. Undele seismice afectează clădirile de pe sol datorită forfecării care apare între deplasarea solului ( fundaţiei împreună cu el ! ) şi inerţia clădirii care rămâne nemişcată. Când clădirea se află sub sol, ea se va mişca odată cu solul. De altfel a văzut cineva vreo fântână sau vreo cazemată surpată de un cutremur ? Pe lângă asta clădirea subterană scapă şi de forţele oscilatorii permanente extrem de stresante, date de presiunea vânturilor.

În acelaşi timp clădirile subterane se află într-un mediu al cărui temperatură nu este cu prea mult diferită de cea de confort termic.

Neproliferarea tehnologiilor arhitectonice subterane se bazează pe două motive mincinoase invocate adesea. Faptul că e greu de luptat cu umiditatea solului şi că greutatea solului de deasupra clădirii necesită structuri mai rezistente şi deci mai scumpe.

Umiditatea solului este foarte uşor de evitat. Este suficient amplasarea deasupra clădirii respective la 0,5 – 1 m sub nivelul solului sau chiar la nivelul planşeului clădirii, a unei umbrele din material hidrofug, cu suprafaţa de două sau trei ori mai mare decât proiecţia clădirii – am figurat cu galben. Aţi săpat vreodată sub centrul unei porţiuni de beton de10 m x 10 m – 100 m2 ? Dacă nu, vă spun eu, oricât de adânc aţi săpa, veţi săpa numai în pământ perfect uscat.

În plus se invocă problemele create de pânzele freatice. Dar oare nu ne permite tehnologia actuală să descoperim unde şi cum sunt dispuse pânzele freatice ? Oare chiar trebuie să construim într-o pânză freatică. Oare la suprafaţă îşi construieşte careva casa în mijlocul unui râu sau a unui lac ?!

Pe de altă parte se mai invocă greutatea solului de deasupra. Aceasta e iar o minciună, deoarece greutatea solului influenţează semnificativ structura de rezistenţă a unei clădiri doar pentru cele cu un singur nivel, în


136

sensul că indiferent dacă clădirea are un nivel sau mai multe, grosimea şi greutatea solului de deasupra nu influenţează decât planşeul nivelului superior. În plus după cum se vede preluarea şi conducerea acestei greutăţi la o clădire subterană nu se face prin stâlpi spre bază ci prin grinzi în consolă spre lateral la solul din jur pentru fiecare etaj în parte. Se mai invocă problema presiunii solului asupra pereţilor. Este o falsă problemă.

Dacă ar fi aşa nici măcar nu am putea să ne îngropăm morţii…deci presiunea laterală a solului într-o groapă este insignifiantă.

Oricine a făcut o fântână săpată sau o fosă septică ştie că pereţii acestora e suficient să aibă grosimi de doar 5 – 10 cm pentru a rezista acestor presiuni. O fântână adâncă de 50 m are pereţii cu grosimea de doar 5 – 10 cm chiar şi la adâncimea fundului ei. De altfel se poate săpa o fântână, la acea adâncime fără nici un risc atât timp cât pământul are acea umiditate care să-i asigure coeziunea şi are o densitate constantă. Întărirea pereţilor unei săpături asigură doar ca solul să nu se surpe ca urmare a fărâmiţării date de structura neuniformă a solului şi de pânza freatică.

Una peste alta, problemele ridicate de o clădire subterană reprezintă numai zece la sută din cele pe care le are o clădire supraterană. În acelaşi timp şi cheltuielile sunt la fel.

Toate aceste avantaje şi dezavantaje ale clădirilor subterane, sunt cunoscute de către toţi arhitecţii lumii, şi chiar şi de vulpi, bursuci şi alte lighioane de vizuină, şi cu toate acestea întreaga civilizaţie actuală continuă să folosească o tehnologie arhitectonică complet ineficientă, poluantă, risipitoare de resurse, scumpă, şi lipsită de orice respect la adresa mediului înconjurător şi implicit la adresa a tot ce-i viu în jur.

Cum s-a ajuns la asta ? – veţi întreba. După părerea mea cauzele sunt vechi şi sunt numai de natură morală. Cineva spunea undeva, cândva, că omul se diferenţiază de animal prin faptul că are umor şi liber arbitru. Liber arbitru pentru ce ? Pentru a alege între bine şi rău… Deci asta presupune că înainte de a avea liber arbitru avem în noi binele şi răul. Specia umană, după părerea mea, chiar dacă nu e neapărat una esenţialmente rea, instinctele primare brutale fiind exacerbate în noi de educaţie şi de mediul social, am ajuns a fi preponderent răi, iar liberul arbitru, nu mai ştie să fie un factor de echilibru între bine şi rău. Aşa a fost din totdeauna. Cine a avut ghioaga mai mare a câştigat mereu… Şi câştigând a dat un „bun” exemplu celor mai tineri ca el, iar aceştia la rândul lor şi-au educat copii în acelaşi sens, aceştia la fel şi uite-aşa din aproape în aproape am ajuns în ziua de azi.

Prin asta însă cel cu ghioaga a trăit, întreaga sa viaţă cu frică, cu frica că aşa cum el a luat prin forţă de la aproapele lui, tot aşa poate şi aproapele lui să-i ia lui. De aceea totdeauna cel cu ghioaga s-a ferit de cel fără ghioagă. Şi dacă la început o făcea suindu-se-n copaci, pentru a prinde de


137

veste când vin semenii săi, mai târziu a început să-şi construiască casa mai sus şi mai mare. Şi dacă la început cel cu ghioaga a fost unul, cu familia sa, mai târziu a ajuns să fie o întreagă comunitate, un trib…

Astfel au apărut războaiele între triburi. Şi omul a început cursa construcţiilor tot mai înalte, tot mai masive, înconjurate de şanţuri, ziduri, turnuri… Iar locuitorii acestor locuinţe au început să aibă servitori şi să se numească nobili… teama lor faţă de cei săraci crescând pe măsura locuinţelor.

Pe de altă parte, încă de la început, purtătorul de ghioagă a observat că în vreme ce locuinţa sa înaltă îi permite să vadă la timp când se apropie semenii lui, e friguroasă. Nu era o problemă pentru el. Era puternic şi putea arde cât lemn voia.

Însă de asemenea a observat că cel care continuă să locuiască sub pământ stă la căldură şi mai ales este foarte greu de scos din casă. În plus casa sub pământ poate fi făcută în orice pădure sau pe orice coclaur, doar cu o lopată şi o cazma şi mai ales fiind făcută aşa, e greu de localizat… Asta nu era în regulă – nu e bine să existe prin preajmă de-alde Robin Hood – aşa că treptat, a început să inducă în populaţia din jurul lui ideea că e degradant şi imoral să locuieşti sub pământ, aceasta fiind o caracteristică a scursorii societăţii, a hoţilor şi altor oameni de joasă speţă, etc. Cam aşa cred eu că au evoluat lucrurile de s-a ajuns ca azi să fim în situaţia prezentă.

Părerea mea !... Dar… nu vi se pare logic ?... Am să mai adaug aici că poporul nostru, ca fiind un popor foarte

legat de mediul înconjurător, şi mai ales datorită faptului că prin situarea geostrategică a ţării noastre a rămas mai înapoiat din punct de vedere tehnic faţă de popoarele Europei vestice, este unul din puţinele popoare de pe glob care mai foloseşte locuinţa sub pământ. Termenul pe care îl avem în limba română pentru acest tip de locuinţă este acela de „bordei”. Deşi de când cu asaltul tehnologic al „civilizaţiei” şi „modernizării” termenul a căpătat un caracter peiorativ, trebuie să menţionăm încă odată că poporul român în imensa lui majoritate de când există el, a locuit în bordeie – mai ales în zonele de câmpie unde materialul de construcţie reprezentat în special de lemn nu exista sau era deficitar. Zonele în care s-a locuit dintotdeauna în bordeie au fost Câmpia Dunării şi toate zonele de câmpie întinsă din Moldova şi Oltenia precum şi Dobrogea şi mai ales Delta Dunării.

Ca o dovadă a perenităţii acestui tip de construcţie în spaţiul românesc prezint alăturat patru din numeroasele tablouri având ca subiect bordeiul, tablouri pictate de marii noştri artişti plastici:


138

Sus e vorba de tablourile lui Nicolae Grigorescu intitulate „Bbordeiul

din pădure” şi „Bordei pe înserat”, iar jos e vorba de tabloul lui Ion Andreescu numit „Bordeiul ţărănesc” şi de o lucrare grafică a lui Constantin Artachino intitulată „Bordei tătărăsc la Mangalia”

Fiind o formă de construcţie străveche, în zona Olteniei era întâlnit cândva atât la ţărănimea înstărită cât şi cu preponderenţă la cei săraci. Era totuşi construit cu meşteşug şi cu materiale rezistente cum ar fi lemnul de stejar, preţul lui fiind adesea mai mare decât al unei locuinţe supraterane datorită superiorităţii termice.

Un bordei tipic avea patru camere, anume o primă cameră mică, în pantă numită gârlici – era ca să spunem aşa holul de la intrare – care ducea la vatra – camera care ar ţine loc de bucătărie şi sufragerie modernă şi în care exista vatra o sobă simplă fără cuptor. Aici gospodina gătea. Se gătea foarte mult la ţest, un vas rotund şi adânc din lut, cu pereţii groşi, care se pune peste bucatele de gătit şi se înveleşte în jeratic, datorită lipsei cuptorului.

Această cameră era de obicei folosită şi drept cameră de zi şi de oaspeţi. Din aceasta se intra în două camere, una mai mică cu rol de cămară, magazie şi o camera mare egală cu bucătăria cu rol de dormitor.

Unele bordeie mai mari aveau chiar cinci camere. Acoperişul era făcut din pământ, şi paie sau stuf. Au existat localităţi întregi formate doar din bordeie, ca un exemplu despre care ştiu eu ar fi Capidava pe teritoriul


139

comunei Topalu din Constanţa. Aceasta, locuită de ţărani grăniceri a funcţionat ca atare mai multe sute ani fiind distrusă şi refăcută de mai multe ori. Iată în dreapta imaginii următoare, reconstituiri ale unor bordeie descoperite în situl arheologic Capidava.

În prezent bordeie mai există prin muzee – ca muzeul satului din

Bucureşti sau din Sibiu, sau Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din Goleşti, Argeş unde poate fi văzut bordeiul din Castranova-Puţuri, ilustrat în stânga sus. Mai pot fi văzute, câte unul pe ici pe acolo în localităţile din zona de câmpie. Spre exemplu ţiganii cărămidari din Ostroveni Dolj locuiesc încă în bordeie.

Acum câteva luni era prezentat într-un jurnal de actualităţi pe unul din posturile de televiziune, ultimul bordei din… am prins doar sfârşitul acelei ştiri şi nu am ştiut de unde. Am avut însă surpriza ca acum ceva timp să găsesc pe Internet la http://giurgiuro.blogspot.com/ un articol despre ultimul bordei din Giurgiu. Cu plăcere am recunoscut imaginile din jurnalul de actualităţi. Articolul e interesant. Şi vă prezint aici câteva rânduri din el şi o fotografie:

„Giurgiu, Str. Tudor Vladimirescu, Nr. 69 - locul în care nici o casă nu se înalţă falnic, curtea în care nici o fereastră nu se vede peste gard! Ai putea spune ca nu locuieşte nimeni acolo, daca nu ai vedea bătrânii de la poartă care stau fiecare pe scăunelele lor şi discută! Strada Tudor Vladimirescu din Giurgiu este mai mult o ulicioară decât o


140

stradă de oraş... cu macadamul de peste 100 de ani în acelaşi loc, singurul semn de nou fiind, „biscuiţii” cu care s-au înălţat noile trotuare; la numărul 69, unde numai rufele de pe sârma anunţă că acolo mai locuieşte cineva, „se ascunde” o comoară arhitectural-istorică, a oraşului Giurgiu, a istoriei sale şi a tradiţiilor, ultimul bordei dintr-o zonă urbană din Câmpia Burnazului.

Nimic nu anunţă prezenţa unui astfel de monument de extremă

importanţă, nici măcar un amărât de panou cu deloc cunoscutul semn al patrimoniului romanesc! Aviz domnilor de la departamentul de cultură, culte şi patrimoniu din Giurgiu şi din Bucureşti... în caz ca mai au ceva spaţiu liber în încărcata agendă cu evenimente culturale şi monumente în proces de salvare şi promovare, le recomand să se ocupe şi de acest monument!

Evident ca nu se va întâmpla... că ei sunt atât de idioţi încât nici nu ştiu unde este strada, darmite monumentul!

Actualii proprietari ai imobilului - monument, locuiesc aici de 19 ani (1990) şi mi-au mărturisit că s-au mutat cu toate cele, în mica „căsuţă


141

minune” pentru că vara este răcoare şi iarna cald! Drept să va spun, eu când am ajuns la ei, aveau ferestrele deschise, ca le era prea cald în casă!... … Clădirea există din anul 1880 - iar în anii 1980, după aproximativ 100 de ani, această construcţie este ultima de acest tip din oraşul Giurgiu….. ….. Cum vă spuneam, construcţia a fost tencuită, iar acoperişul este acum, acoperit cu tablă şi ţiglă, înlocuind stuful care de mult nu se mai folosea şi nici meşteri nu mai erau! Construcţia este cu atât mai inedită, dacă ne gândim la faptul că Giurgiu este un oraş amplasat într-o „groapă” şi pe 2 deluleţe de max. +19,00 m comparativ cu Russe unde înălţimea medie este de +45,00 metri.

De multe ori beciurile giurgiuveneşti, au fost inundate, dar 2 zone nu au păţit nimic, una din ele este „magura Smârda” - pe care exista în anii 1800, Mahalaua Smârda, anexată oraşului in 1830, zona în care a fost construit şi bordeiul nostru valoros…..”

Trebuie să mai adăugăm aici că în această categorie a folosirii

energiei solare înmagazinate la suprafaţa solului se încadrează şi utilizarea pompelor de căldură despre care am vorbit deja în primul volum. Utilizarea pompelor de căldură constituie mijloace tehnice de extragere a acestei călduri, spre deosebire de construirea casei sub nivelul solului care constituie folosirea directă a acestei călduri. Mulţi încadrează pompele de căldură în categoria surselor energetice geotermale, considerând că ele extrag căldura generată de miezul pământului. Cu toate că nu sunt specialist în foraje, faptul că am făcut un pic de geologie în treapta întâi de liceu într-un liceu cu profil petrolier, şi având în vedere adâncimea la care se forează sau se sapă pentru funcţionarea pompelor de căldură, consider categoric că ele utilizează căldura solară acumulată în scoarţă ci nu pe cea generată de straturile geologice profunde ale pământului. Ca atare eu nu consider că pompele de căldură exploatează căldura geotermală.

Asta privitor la folosirea căldurii stratului de sol din imediata noastră apropiere. Dar am spus că undeva mai adânc e multă, multă căldură. De fapt cam 99 % din masa globului terestru se află la o temperatură de peste 1000 º C, iar restul de 1 % la peste 100 º C, ceea ce înseamnă o sursă de căldură practic inepuizabilă.

O foloseşte cineva ? E greu sau uşor să fie folosită ? Înainte a spune cât de greu e de folosit şi cine o foloseşte vom spune

că această căldură este folosită, şi e folosită cu preponderenţă în acele regiuni unde ea e mai aproape de suprafaţă, ca urmare a unei grosimi mai mici a scoarţei terestre – 10 – 20 Km, şi chiar mai puţin în zonele unde se întâlnesc plăcile tectonice, acele plăci de scoarţă care poartă părţi din continente sau continente întregi şi care sunt în contact direct cu mantaua.


142

În acele locuri de-a lungul şi de-a latul întregului glob terestru magma răbufneşte spre suprafaţă. Acolo sunt tot felul de fenomene vulcanice, cum ar fi gheizere, vulcani noroioşi, fumarole, izvoare termale, şi fireşte, vulcani. Iată mai jos o imagine a unui vulcan activ în erupţie şi o hartă a principalelor zone terestre unde plăcile tectonice se luptă una cu alta, iar magma se zbate să iasă la suprafaţă:

Punctele roşii de pe lângă liniile de contact dintre plăci sunt zone în

care activitatea vulcanică e mai intensă şi unde se află chiar vulcani activi. Energia geotermală este folosită pentru producerea curentului electric

în toate ţările lumii în care se manifestă puternic fenomenele vulcanice pomenite mai sus, cum ar fi : Islanda, Germania, Rusia, Canada, Japonia, S.U.A., Filipine, Costa Rica, Kenia, Noua Zeelandă, etc. Centralele geotermale au puteri instalate curente de 20 – 50 MW. În Australia, s-a anunţat că este pe cale a se pune în aplicare un plan pentru exploatarea energiei geotermale care ar face ca această ţară să aibă energie electrică pentru mii de ani de acum încolo, numai din această sursă.

Cum se obţine deci, energia electrică din surse geotermale. Iată:


143

Se forează două sau trei puţuri de mare adâncime, până se ajunge la roca bazaltică sau granitică fierbinte din apropierea mantalei, la adâncimi de 3 – 5 km. Într-unul din aceste puţuri se injectează apă rece, care apoi este captată după ce a preluat căldura de la rocă. Din puţurile de producţie se extrage aburul supraîncălzit în care s-a transformat apa, abur care este trecut printr-un lanţ de turbine, care la rândul lor acţionează generatoarele electrice. După trecerea prin turbine, aburul are suficientă energie calorică pentru a fi folosit în prepararea agentului termic. Ca atare o centrală geotermală nu e niciodată una pur electrică ci este una termoelectrică. După cedarea căldurii către agentul termic, apa revine în pompele care o trimit înapoi spre adâncuri de unde se reia ciclul.

Aproape toţi românii ştiu că avem pe teritoriul ţării staţiuni cu ape termale, şi că avem undeva pe lângă Buzău vestiţii Vulcani Noroioşi. Ţara noastră deşi nu are vulcani activi, este situată pe trei plăci tectonice, fapt ce face ca în zone precum Vrancea, Oradea, Satu-Mare să beneficiem de izvoare termale. De fapt municipiul Oradea are cele mai mici preţuri la întreţinere din toată ţara, deoarece agentul termic din această localitate e furnizat de o centrală termică ce exploatează sursele geotermale de mare adâncime. Iată CET 1 Oradea:

Deci, deşi e clar că folosirea energiei geotermale nu stă la îndemâna oricui, dat fiind instalaţiile de foraj de mare adâncime necesare, centralele termoelectrice aferente şi infrastructura, ea totuşi ar putea fi folosită acolo unde apar la suprafaţă izvoare termale cu temperaturi mari sau foarte mari, dacă e posibilă captarea lor ca orice izvor. Pe de altă parte exploatarea directă a energiei termice acumulate în scoarţă prin construirea casei sub nivelul solului stă la îndemâna oricui. La fel şi folosirea indirectă a acestei călduri cu ajutorul pompelor de căldură pentru cine-şi permite financiar, având în vedere că se găsesc pe piaţă destule modele de asemenea pompe de căldură.


144

Ce-i energia verde ?... Acum ceva timp, Albert Einstein declara că din momentul în care

albina ar dispărea ca specie, omul nu ar mai avea de trăit pe planetă decât câţiva ani. O declaraţie prăpăstioasă, luată în râs, considerată o glumă sau o deviaţie a unui om de ştiinţă nebun… Cel puţin sunt convins că astfel au catalogat anumite cercuri oficiale această declaraţie a omului de ştiinţă.

Ceea ce nu ştiau sau nu vroiau să ştie şi din păcate chiar şi în ziua de azi continuă să gândească la fel, era faptul că marele fizician, vedea cu intuiţia şi capacitatea sa de pătrundere ce urmări va avea cursa sălbatică şi inconştientă a industrializării forţate, haotice şi fără scrupule care începuse pe tot globul.

Ce voia de fapt să spună Einstein? Se referea la toate speciile de albine, care sunt pe plan global principalul polenizator.. Tinerii de azi, şi de fapt şi o bună parte a celor de-o vârstă cu mine cunosc prea puţin faptul că florile plantelor au o asemenea configuraţie fizică încât în ele nu poate pătrunde decât o anumită specie de insecte polenizatoare. Dacă o plantă are ca polenizator o insectă anume, iar acesta dispare, nici planta respectivă nu-i rezistă mai mult de câteva luni. Această legătură care a dus în zeci şi sute de milioane de ani la această modificare atât a florii cât şi a insectei, ele devenind un tot unitar, face ca dacă ar dispărea principalii polenizatori pe plan global, ar dispărea în câteva luni toate plantele anuale polenizate de polenizatorul respectiv căci nu ar mai fructifica, iar cele multianuale după ce vor fi trăit tot restul vieţii lor sterpe.

Marea majoritate a plantelor alimentare indiferent dacă sunt legume sau pomi fructiferi depind pentru fructificare de polenizatorii din speciile de albine, fie ele albina domestică, diferite specii de albine mici sălbatice sau specii de albine mari – bondarii. Dacă acestea dispar, producţia agricolă globală cade brusc şi odată cu ea şi sursa de hrană umană. Cât timp credeţi că ar mai exista specia noastră ? În câţiva ani am muri sfâşiaţi între foame şi război.

Dacă însă vom privi cu atenţie în jurul nostru, şi ne vom informa vom vedea că ceea ce a prevăzut marele om de ştiinţă este pe cale să se întâmple.

Cei de-o seamă cu mine sau mai în vârstă îşi amintesc cu nostalgie faptul că în copilăria lor întreaga natură colcăia de flori şi de insecte, coleoptere, fluturi, albine şi muşte de tot felul. Au dispărut mare parte a coleopterelor, şi de asemenea cea mai mare parte a fluturilor. Erau cele mai sensibile la poluare. După ele urmează speciile de albine. Marea majoritate a polenizatorilor este formată din aceste insecte. Practic orice insectă care se hrăneşte cu nectar sau cu polen este polenizator. Sunt pe cale de dispariţie…


145

Veţi spune că coleopterele nu se hrănesc cu nectar. Da, unele se hrănesc cu sevă, cum este rădaşca, sau cum este gândacul rinocer care-i necrofag, dar multe din ele sunt prădători, iar hrana lor era compusă din cei ce se hrăneau cu nectarul unor flori, azi dispărute. Lanţurile trofice în natură au verigile neînchipuit de şubrede. Dacă dispare un fluture care se hrăneşte cu frunzele unei anumite plante sau care polenizează o anumită plantă, imediat dispare şi planta polenizată dar în acelaşi timp şi insecta care se hrăneşte cu omizile sau cu adulţii acelui fluture, şi de asemenea dacă din meniul unei păsări insectivore, dispar în felul acesta mai mult de 50% din insectele cu care se hrăneşte ea în mod curent, va dispărea în curând şi pasărea respectivă, pentru că nemaiavând suficient de multă hrană fie nu va mai putea să-şi crească puii, fie din aceştia vor supravieţui mai puţini, fie vor fi slabi debili şi nu vor face faţă greutăţilor primilor ani de viaţă…

Colaborarea şi adaptările transgenice sunt atât de profunde şi de specializate în întreaga lume vie încât le înţeleg cu adevărat numai oamenii de ştiinţă dedicaţi domeniului, cum ar fi biologii, ecologii, silvicultorii, oceanografii, şi cei care lucrează în domenii conexe acestora.

Din păcate ei nu conduc lumea. Ei sunt o minoritate infimă în faţa complotiştilor, politicienilor, industriaşilor, bancherilor şi militarilor. Asta nu ar avea nici o importanţă dacă aceştia din urmă ar fi vreun pic interesaţi de ce le spun aceşti oameni de ştiinţă. Din păcate atât pentru ei, cât mai ales pentru noi, restul lumii, ei nu sunt interesaţi în micimea bolnavă a creierelor lor decât de profit, profitul imediat şi cât mai mare… şi ce e foarte, foarte grav că unii din oamenii de ştiinţă respectivi, lipsiţi de orice respect de sine şi moralitate acceptă să fie slugile acestor cinci grupe de criminali.

Această gândire nu e cum cred unii de azi sau de ieri. Nu. Această gândire este veche, este gândirea celui cu ghioaga despre care vorbeam anterior, el a pornit şi a alimentat această nebunie la care s-a ajuns azi. Şi în afara acelui cu ghioaga mai este un vinovat, unul extrem de vechi despre care voi vorbi în partea a doua a acestei cărţi.

Credeţi că poluarea actuală este cea a industriei fie ea datorată direct chimicalelor împrăştiate în mediu, sau a gazelor de ardere, credeţi că poluarea e cea a hidrocarburilor împrăştiate ca atare sau cea a chimizării exagerate a agriculturii ?

Am să vă dau un motiv de reflecţie. Atât parcul naval cât şi cel aerian global, după părerea mea, este fiecare din ele numeric egal sau apropiat de numărul de automobile care circulă pe şoselele Statelor Unite ale Americii. Acum luaţi în calcul faptul că un avion la fel ca şi un vapor produce de peste 1000 de ori mai multe gaze de eşapament decât automobilul dumneavoastră !...


146

Insectele nu sunt sensibile la cantitatea de bioxid de carbon din atmosferă sau la efectul de seră pe care acesta l-ar produce. Insectele sunt extrem de sensibile la metalele grele şi sutele de compuşi chimici rezultaţi din arderea hidrocarburilor în turbopropulsoarele avioanelor şi în motoarele diesel ale vapoarelor. Aceste mijloace de transport străbat lumea în lung şi în lat astfel încât dacă ar fi să trasăm o dungă care să arate drumul fiecăreia din ele pe timp de o zi, am descoperi îngroziţi că prin pânza de linii trasată nu s-ar mai vedea cerul. Pentru insecte metalele grele şi celelalte chimicale din gazele de eşapament constituie otrăvuri letale.

Insectele nu sunt sensibile la bioxidul de carbon din atmosferă şi nici la căldura pe care o produce acesta ci sunt sensibile la cantităţile crescute de substanţe chimice străine regnului viu – cum ar fi azotaţii, cloraţii şi fosfaţii, sulfaţii, precum şi metalele grele, cele radioactive şi otrăvurile de tot felul – substanţe care ajung în organismul plantelor, preluate fiind din sol. Şi cum ajung ele acolo ? Sunt aduse de ploaie, după ce au fost împrăştiate din avioane deasupra capetelor noastre, fie sub formă de „tratamente chimice” pulverizate direct deasupra câmpului, fie sub formă de otrăvuri ieşite din uz prin depozitele militare, de care nişte descreieraţi din vârfurile ierarhiilor au hotărât să scape pulverizându-le deasupra teritoriilor altor state.

Insectele nu sunt sensibile la efectul de seră dat de bioxidul de carbon ci sunt extrem de sensibile la cantităţile nemăsurate de fumuri eliminate pe zecile de mii de coşuri ale industriilor de pe tot globul, care otrăvesc mediul înconjurător cu tot atâtea mii de compuşi chimici artificiali care mai de care mai otrăvitori.

Insectele sunt cel mai numeros reprezentat gen de fiinţe de pe glob şi totodată sunt, luate global cele mai rezistente. Ele sunt primele animale superioare apărute pe sol şi sunt printre cele mai vechi fiinţe, depăşindu-i cu mult pe rechini. Dar la nivel de specie fiecare în parte sunt foarte sensibile la schimbările majore ale mediului, nu atât fizic cât mai ales chimic.

Lucrul pe care doar o minoritate infimă dintre noi îl ştim şi-l înţelegem este acela că între genul de animale cel mai numeros de pe glob şi specia cea mai numeroasă de pe glob, adică între noi şi insecte există o legătură fantastic de strânsă.

Prin comportarea noastră din ce în ce mai exacerbat agresivă şi lipsită de responsabilitate din ultimele secole, suntem pe cale să facem să dispară fiinţele cele mai vechi şi mai numeroase de pe glob.

Urmarea imediată este catastrofică pentru noi. Pentru că fiind extraordinar de legaţi de ele, mult peste orice închipuire, vom dispărea odată cu ele… sau nu chiar odată… ci la foarte scurt timp !

Acum după ce probabil că v-aţi plictisit citind aceste trei pagini, veţi întreba nerăbdători ce legătură au toate acestea şi subiectul cărţii de faţă.


147

Trebuie să ştiţi că în lumea vie, energia este cu totul altceva decât ne-a învăţat pe noi educaţia să înţelegem că ar fi.

Sistemul educaţional şi mijloacele media oficiale declară cu o făţărnicie stupefiantă că se îndreaptă spre surse de energie prietenoase cu mediul, numindu-le „energie verde”. Şi declară această „energie verde” sau „regenerabilă” acea parte a surselor energetice care, aşa cum am mai spus nu schimbă cu nimic statutul nostru de sclavi ai creşterii conturilor celor care ni le oferă. Conform acestora energii prietenoase sunt biocarburanţii, celulele de combustie, eolienele, microhidrocentralele, panourile fotovoltaice şi colectoarele solare sau captatoarele heliotermice, precum şi pompele de căldură.

Toate, dar absolut toate, sunt rodul unor industrii aparţinând actualei oligarhii industrial – bancare şi toate au preţuri exorbitant de mari raportat la cantitatea de energie pe care o pun la dispoziţia consumatorului, fiind în plus, foarte puţin viabile şi cu viaţa scurtă. Pe deasupra necesită întreţinere periodică.

Ca un exemplu – grupul generator aşa zis independent cu motor cu ardere internă, echipat cu alternator de 5 kW. Costă în moneda noastră cam 6000 lei, necesită pentru funcţionare consum de carburant şi ulei, şi are garanţie de trei ani ceea ce face ca preţul unui kWh să fie mai mare de 5 lei. Iată, dacă se împarte preţul de achiziţie în bani la numărul de ani de garanţie în ore x 5 KW rezultă un preţ de amortisment pe kW de 4, 6 bani. Motorul consumă cam 5 litri de carburant pe ora de funcţionare deci rezultă un preţ pe kW de 5,046 lei. Adică 1kWh = 5,046 lei

Cu doar un sfert din preţul de achiziţie al acestui grup generator, adică cam cu 1500 lei se poate construi generatorul de la pagina 92 şi anexă, care poate furniza 100 KW ( şi care ar funcţiona perfect fără a avea nevoie de lucrări de întreţinere cam 20 de ani ). Preţul per kWh ajunge undeva pe la …staţi să fac un mic calcul: 1500lei / 100 kw x (20 ani x 365 zile x 24 ore ) =1500 lei ( 150 000 bani ) / 17 520 000 ore = 0,0085 bani… Adică 1kWh = 0,0085 bani. Asta înseamnă aproape perfect gratuit.

În lumea vie energia nu vine din hidrocarburi, nu vine din cărbune, nu vine din baraje, nu curge nici pe conducte nici pe cabluri.

În lumea vie energia este tocmai ceea ce stă la baza a ceea ce credem noi că-i energia. Lumea vie este adevărata energie. Lumea vie e cea care a făcut petrolul ( cel puţin conform unor declaraţii oficiale ), lumea vie este cea care a făcut cărbunele, şi lumea vie este cea care a făcut gazele naturale.

Şi a făcut toate astea născându-se, făcând pui, şi murind, rând pe rând de-a lungul a 3,4 miliarde de ani…adică în trei sferturi din viaţa globului terestru.


148

Din ce a făcut lumea vie toate aceste hidrocarburi ? Din lumina soarelui combinată cu sărurile minerale conţinute-n apa din sol… Seva pământului plus lumina soarelui… asta-i energia verde. Ceea ce rezultă din această combinaţie. Adică însăşi viaţa… viaţa verde a planetei… iarba arborii muşchii şi toate celelalte verzi din jurul nostru. În lumea vie energia e soarele, apa şi hrana… asta-i adevărata energie.

Putem şi noi obţine hidrocarburi din plantele din jurul nostru. Dar o facem în mod artificial, prin procesare industrială a plantelor omorâte în prealabil. E drept că şi natura de-a lungul miliardelor de ani a făcut-o tot din plante şi animale moarte… dar a făcut-o cu încetinitorul, pe îndelete şi cu temeinicie.

Toţi ştim că în grădina noastră resturile de plante care se adună după ce am recoltat fructele sau legumele, intră în putrefacţie. În instalaţii concepute special aceste resturi vegetale, combinate cu dejecţii şi alte gunoaie biodegradabile cum ar fi hârtia şi frunzele uscate vor produce biogazul… adică o varietate de gaz combustibil format dintr-un amestec complex de gaze din care principalul component este gazul metan – 70 – 80%, urmat fiind de bioxidul de carbon, hidrogen, hidrogen sulfurat, mercaptani amoniac, azot, indoli şi scatoli. Puterea calorică a biogazului este cu 20 – 30 % mai mică ca a gazului metan datorită gazelor necombustibile din compoziţia sa.

Biogazul se obţine prin fermentarea tuturor materiilor organice de origine vegetală şi a dejecţiilor animale în instalaţii fermentatoare.

Fermentarea are loc în două etape, o etapă aerobă şi una anaerobă a resturilor vegetale, care trebuie mărunţite şi amestecate cu dejecţiile animale. Acestea constituie partea solidă, care se va amesteca în proporţie de 1 – 2 / 10 cu apă călduţă. Fermentatorul trebuie să aibă trei zone, una destinată fermentării aerobe, una destinată fermentării anaerobe şi captării gazului, şi una destinată eliminării materialului fermentat. În fermentator soluţia organică trebuie să aibă Ph. neutru – 6,5 – 8. Nu trebuie să depăşească aceste valori.

Pentru controlul acestor valori se va folosi apă de var, var pastă, carbonat de calciu, fosfat de calciu, uree tehnică, apă amoniacală, sau sodă caustică. Se vor găsi tabele specifice în anexă.

Temperatura trebuie să fie între 20 şi 40 º C. Cantitatea de biogaz ce se obţine depinde mult de compoziţia materialului fermentat, dar este în medie de 0,4 – 0,9 m3/ kg de materie uscată.

Dacă la noi în ţară înainte de 1989 fuseseră construite câteva generatoare de biogaz de mare capacitate destinate asigurării energiei termice la ferme zootehnice sau întreprinderi de sere de pe tot cuprinsul ţării, acestea au fost desfiinţate odată cu instituţiile pe teritoriul cărora


149

fuseseră construite. Astfel au fost la Staţia de epurare a apelor Dancu din Iaşi a cărei instalaţie de biogaz producea 2000 m3 biogaz/zi.

Prin anii ’80 funcţionau pe lângă staţiile de epurare a apelor din Bacău, Iaşi, Timişoare, Oradea, Suceava, Hunedoara, Roman, Piteşti, Sibiu, Cluj generatoare de diferite capacităţii care produceau 85 000 m3 biogaz /zi.

Mai existau la abatoarele judeţene din Ialomiţa şi Timiş şi la distileria de Tescovină Tohani.

În sectorul creşterii animalelor s-a început în 1975 cu Complexul de Cercetare a Porcinelor Tomeşti – Iaşi un fermentator relativ mic cu o producţie de 30m3/zi. În 1979 a intrat în funcţiune prima staţie de tip semi industrial la Staţiunea de Cercetare şi Creştere a Porcilor Periş care producea 580m3/zi.

După 1982 au intrat în execuţie şi în exploatare alte staţii de capacităţi similare sau mai mari, care folosesc tot dejecţii de porc pentru fermentarea anaerobă. Se menţionează cele de la fosta Întreprindere de Stat 30 Decembrie – Giurgiu, I.S.C.I.P. Caracal (Olt), Codlea (Braşov), Roman (Bacău), Asociaţia Economică Industrială Pecineaga (Constanţa). Spre exemplu, staţia de biogaz de la I.S.C.I.P. Caracal furniza o producţie globală de 7 000 – 8 000 m3biogaz/zi.

În aceiaşi perioadă s-au răspândit instalaţiile de capacitate mică care produc biogaz pentru colectivităţi mici sau pentru gospodăriile populaţiei.

Ele au apărut ca rezultat atât al unor acţiuni centrale cât şi al iniţiativelor unor gospodari întreprinzători, în acea perioadă publicându-se în revista Tehnium şi almanahul ei precum şi în alte reviste cu caracter tehnico – aplicativ, articole privind obţinerea biogazului. În acest sens recomand numerele 11/79 şi 4 şi 5/83 ale revistei Tehnium, pe care la data respectivă le-am avut. De fapt le am şi acum. Astfel, în 1979 s-a acţionat pentru realizarea unor instalaţii prototip de capacitate mică (5 – 10 m3 ), ulterior făcându-se şi instalaţii având fermentatoare de capacităţi de 20, 30, 40 şi 50 m3. Progrese notabile în realizarea de instalaţii de biogaz de capacitate mică s-au obţinut în judeţele Iaşi, Argeş, Olt, Constanţa, Brăila, Timiş.

Biogazul având putere calorică mai mică necesită lărgirea duzelor arzătoarelor. În staţiile de capacitate mare, este folosit fie pentru obţinerea agentului termic pentru încălzire, fie după o prealabilă epurare ( care îndepărtează gazele necombustibile ) acţionează grupuri electrogene cu motoare cu ardere internă pe gaz. Se poate astfel obţine curent electric din biogaz.

Una peste alta România, la data respectivă a fost printre pionierii cercetării şi folosirii biogazului, chiar dacă suntem printre ţările care au bogate zăcăminte de gaz metan.


150

Iată aici din multitudinea de generatoare de biogaz unul cu alimentare continuă care are marele avantaj că odată pus în funcţiune nu mai trebuie golit decât odată la câţiva ani, pentru reparaţii capitale sau în situaţia că s-a colmatat.

Funcţionarea sa este în ciclu continuu. Să înţelegem mai întâi care

sunt părţile sale componente şi din ele ne vom da seama şi cum funcţionează.

Are trei zone şi anume. A este zona de alimentare unde are loc fermentarea aerobă, este acoperită cu un capac de lemn dar nu este etanşă, B este zona de fermentaţie anaerobă şi este o zonă etanşă. C este zona de evacuare unde se adună nămolul de fermentaţie. Acesta este produsul final, neutru din punct de vedere al poluării, constituind un îngrăşământ agricol deosebit de bun, consistenţa aspectul şi mirosul fiind foarte asemănător cu nămolul de pe fundul bălţilor.

Funcţionarea în ciclu continuu este dată de înclinarea podelei fermentatorului cu 30 – 35º. Alimentarea se face prin conductă de alimentare care poate aduce amestecul de apă cu dejecţii şi cu tocătură de material vegetal organic, din întreaga gospodărie. În această conductă se poate vărsa atât ţeava de 110 mm de evacuare a grupurilor sanitare, umane sau de la grajduri ( cu specificarea că în acestea nu trebuie să ajungă


151

detergenţi sau alte asemenea care vor omorî bacteriile fermentatoare ! ). Tot în această conductă trebuie să se verse şi conducta prin care se adaugă materialul vegetal tocat. În zona a doua B are loc fermentarea anaerobă.

Acest compartiment trebuie să aibă prevăzut prin capac sau prin peretele lateral, un dispozitiv amestecător care să permită omogenizarea biomasei în curs de fermentare. Capacul sub care se adună biogazul, trebuie să aibă şi o gură de vizitare care se poate închide etanş, prin care se pot executa lucrările de întreţinere curentă. Tot aici în peretele lateral trebuie să fie o ţeavă prin care să se poată controla Ph-ul fermentului.

Acum, părţile componente sunt următoarele: 1 – sol, 2 – izolaţie termică, 3 – pereţii fermentatorului – din beton

armat sau nu, de grosime de 10 cm, foarte compact, B200 – B300 pentru a rezista umidităţii şi a nu fi permeabil la gaze, 4 – garnitura de apă a capacului – menţine etanşeitatea permiţând acumularea gazului sub capac. Capacul se va ridica în garnitură. Greutatea sa va asigura o anumită presiune a gazului, 5 – ţeava de alimentare, 6 – capac de lemn, 7 – ţeavă sau ştuţ de ieşire a gazului spre consumator, fie pe ea, fie direct pe capac trebuie pus un manometru ne va ajuta să ne dăm seama când condiţiile de fermentaţie nu mai sunt normale, şi ca urmare va scădea producţia şi implicit presiunea gazului, 8 – Capacul, metalic, trebuie să aibă aşa cum am spus o gură de vizitare iar dacă manivela amestecătorului este prin capac aceasta trebuie să fie etanşă ( semering ) pentru a nu pierde gaz pe lângă ea.

În plus acesta trebuie şi el acoperit sau învelit într-un strat de 5 – 10 cm de material termoizolant, preferabil polistiren expandat, 9 – manivela amestecătorului – acesta poate fi eventual mecanizat cu ajutorul unui motor electric şi a unei reducţii, 10 – Şnec, şurubul lui Arhimede, care permite scoaterea regulată a nămolului pentru utilizarea sa în grădină – poate fi motorizat sau manual, 11 – serpentină cu apă caldă asigură temperatura de peste 20 º C necesară pentru bunul trai al bacteriilor de fermentaţie. Aceasta poate fi alimentată de un mic bazin cu apă caldă încălzită de o mică flacără alimentată chiar de generator. Această microcentrală termică trebuie să aibă serpentina interioară din compartimentul B din ţeavă de propilenă sau pexal cu diametru cât mai mare posibil pentru a sigura circuitul natural apei calde prin convecţie termică. Date legate de cantităţile de dejecţii şi materii vegetale, de amelioranţi ai Ph-ului, de volumele şi greutăţile amestecurilor precum şi de volumele gazului obţinut funcţie de amestecul biomasei se găsesc în anexa de la sfârşitul volumului. Fermentatoare de mici dimensiuni, aşa zis gospodăreşti sunt folosite intens în China unde se pare că sunt zeci de milioane în mediul rural. Un ultim sfat – generatorul de biogaz ar fi bine să fie adăpostit de intemperii sub o copertină sau un şopron semiînchis – feriţi-vă să-l închideţi complet – atenţie la scăpările de gaz.


152

Partea a II – a Sclavia şi libertatea

Sclavia

Cuvânt introductiv

Încă din copilărie am fost un căutător. Având în casă o bibliotecă am ajuns să citesc mult mai bine decât colegii mei de şcoală. Când spre sfârşitul ciclului primar o parte din ei încă silabiseau pe litere eu citisem opera lui Jules Vernes, o parte din cărţile lui Alexandre Dumas, Tom Sawer şi Huclebery Finn a lui Mark Twain, Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe, Insula misterioasă a lui Stevenson, şi multe altele de care nu-mi mai amintesc acum…

Cam tot pe atunci am început să caut răspunsuri. Începusem să observ că sunt evitat de către o parte din colegii mei, că o altă parte se poartă urât cu mine, şi de asemenea să observ că natura înconjurătoare e mai complexă decât ne-o descriau profesorii. Aşa s-au îndreptat, firesc, lecturile mele spre popularizarea ştiinţei…Căci observam că cele pe care le învăţam în şcoală, nu numai că nu-mi ofereau răspunsuri, dar din contră mai rău mă încurcau… şi începeam să simt că nu tot ce mi se predă îmi foloseşte…

Spre exemplu… matematicile, am înţeles curând că nu-mi foloseau la nimic… ( şi poate şi de aceea nu le-am agreat niciodată ) În nici un caz nu puteam afla cu ajutorul matematicii de ce e o frunză verde iar alta galbenă, de ce are forma pe care o are…, sau de ce e pantera neagră de culoare neagră în vreme ce jaguarul sau pantera obişnuită e tărcată roşcat. Nu-mi spuneau matematicile de ce iepurii au urechile şi picioarele lungi, iar vulpea de deşert e o caricatură între vulpe şi iepure. Nu-mi spunea fizica de ce cade mărul spre centrul pământului… Constanta gravitaţională era doar o formulă matematică care nu era menită să-mi spună ce e gravitaţia ci din contră să-mi ascundă faptul că profesorii mei nu ştiau asta… la fel era şi cu câmpul magnetic şi cu cel electric…

Când am găsit în bibliotecă sau în librărie, nu-mi mai amintesc unde, o cărticică din seria ABC ( erau pe vremea aceea nişte broşurele pentru şcolari ) intitulată „Magnetul”, am fost super entuziasmat. Pentru mine era o joacă să citesc cele 20 pagini ilustrate ale ei. După douăzeci de minute când închideam coperta spate a ei aveam cea mai mare deziluzie din viaţa mea de până atunci…

Nu-mi zicea pe nicăieri ce este câmpul magnetic… Scria că magneţii au forme diferite, că se obţin prin trecerea curentului electric prin nişte


153

bobine ce-i înconjoară, că au doi poli, că pilitura se aşează frumos în jurul lor relevând liniile de câmp… dar nimic despre ce-i câmpul magnetic…

Aveam să termin liceul şi să nu găsesc răspuns la aceste întrebări, şi de altfel la multe altele…

Unul din domenii pentru care nu găseam nici răspunsuri nici literatură dedicată în biblioteci era psihologia… de altfel nici nu ştiam atunci la vârsta de 8 – 10 ani de această ştiinţă… pur şi simplu nu înţelegeam de ce copii din jurul meu sunt atât de răi cu mine…

Disperat prin anul doi de liceu m-am întors spre materiile de predare… căzând în extrema opusă…

Astfel am terminat liceul crezând orbeşte în filozofia, istoria, geografia, economia politică şi altele ca ele ce aveau să-mi creeze o idee falsă despre ceea ce mă aştepta în viaţă…

După terminarea liceului mi-am dat seama imediat cât de grav mă înşelam în această privinţă şi aveam să încep căutările… asta a făcut ca în curând căutătorul din mine să descopere relele colectivelor în care pătrundeam, şi descoperindu-le să fiu pus rapid în situaţia de a fi rejectat de acestea… Nimănui nu-i place să i se spune că greşeşte, sau că comportarea sa nu e morală…

Încet dar sigur mă îndreptam spre ceea ce sunt acum. Un om fără serviciu şi fără relaţii… un om profund cinstit nu are cum să aibă relaţii într-o societate profund coruptă.

Un soldat care refuză să spună o minciună în faţa unui general nu mai ajunge la revista de front a doua zi ci pe patul fără saltea a arestului… şi-am stat acolo două săptămâni !

Un asemenea om nu va fi primit bine niciodată şi nicăieri… Înainte de 1989 asemenea oameni erau apreciaţi pentru

profesionalismul lor şi în egală măsură era ocolită orice relaţie cu ei… ba uneori li se puneau în cârcă tot felul de mizerii.

Înainte de 1989 oamenii aceştia pătrundeau uşor la orice loc de muncă căci profesionalismul lor era bine văzut, dar tot la fel de rapid erau expulzaţi de colectiv…

A trebuit să treacă mult timp până să înţeleg de ce se întâmplă asta şi mai ales cum de se întâmplă…

Abia la doi ani după ce am fost dat afară de la Corpul Gardienilor Publici pentru faptul că mi-am făcut datoria prinzând doi hoţi în flagrant în faţa directorului ( aşa a fost să fie ), am înţeles de ce am fost dat afară. Nu mi s-a iertat faptul că fiind obligată să scot pistolul, l-am scos, nu mi s-a iertat faptul că am făcut asta în faţa directorului întreprinderii pentru care executam serviciul de pază respectiv, şi mai ales nu mi s-a iertat că am stricat în acest fel nişte mafii locale… dar ceea ce a fost culmea


154

meschinăriei a fost micimea morală a colegilor mei care s-au răzbunat pe mine pentru faptul că au fost reţinuţi de poliţie pentru a da nişte declaraţii…

Societatea dinaintea lui 1989 a prosperat cu ajutorul cinstei, devotamentului şi dăruirii oamenilor ei. Atunci chiar dacă omul era meschin, cum de altfel a fost dintotdeauna, aceste caracteristici ale sale erau prea puţin apreciate şi oricum nu erau încurajate… pe atunci meritocraţia încă exista.

Societatea actuală încurajează tocmai cele mai negative atribute ale sufletului uman… încurajează şi mai ales promovează tot ce e mai rău în om…

Am spus-o deja, abia la doi ani după ce am fost dat afară pentru că mi-am făcut datoria am înţeles de ce am fost dat afară…

Am găsit treptat răspunsuri la toate întrebările copilăriei şi tinereţii mele… şi …

… a venit momentul să aflăm care este rostul nostru pe această lume, sau măcar care credem că este rostul nostru pe această lume.

Ce-are sula cu prefectura !? – veţi spune dumneavoastră. Are căci sula dacă e mânuită corespunzător de mâini dibace, îndreptată fiind spre posteriorul domnului prefect la momentul şi locul adecvat poate influenţa întreaga politică a unui judeţ şi implicit destinele multor oameni…

O simplă sulă împlântată acolo unde trebuie şi când trebuie…. Deci paradoxal poate, la prima vedere, legătura dintre subiectul cărţii

de faţă şi scopul „filozofic” al existenţei noastre pe lume este atât de strânsă încât de fapt este indestructibilă şi influenţează destinul fiecărui cetăţean al acestei planete şi implicit al dumitale, dragă cititorule.

Sarcina de a demonstra acest lucru, deşi nu e una tocmai uşoară ea este la îndemâna oricui a citit oleacă mai mult decât manualele de şcoală şi a fost interesat de cele ce se petrec în jurul lui de-a lungul celor x ani cât a fiinţat pe acest pământ.

Dovadă a importanţei pe care consider că o are această legătură, este tocmai faptul că am acordat acestui subiect o bună parte din numărul de pagini care mi-au mai rămas de scris în continuare.

Marele Albert Einstein obişnuia să spună spre sfârşitul vieţii sale, că dacă despre infinitatea Universului a început să aibă serioase îndoieli, despre infinitatea prostiei umane este din ce în ce mai convins.

O altă afirmaţie care pare a nu avea legătură cu subiectul cărţii de faţă…

Cei care aţi citit primul volum al acestui ciclu, vă amintiţi probabil că la pagina 9 scriam: „Vă întrebaţi probabil de ce dau aceste amănunte financiare. Poate părea irelevant dar oricât ar fi de surprinzător, ele au legătură cu subiectul cărţii de faţă, au legătură cu cele ce le-am spus în


155

primele rânduri. Vom vedea şi mai târziu cum. Aşa că fiţi vă rog, îngăduitori şi acordaţi atenţie şi acestor amănunte.”

Ei bine aici a venit vremea să aflaţi ce legătură există între cele ce vi le spuneam atunci şi subiectul general al cărţii de faţă. Ce legătură este între subiectul cărţii de faţă, situaţia socio – economică globală actuală, şi mistificarea istoriei coroborat cu starea catastrofală de degradare a învăţământului pe plan mondial…

Veţi afla că mistificarea nu se limitează numai la domeniul istoriei ci e o minciună generală, şi veţi înţelege de ce…

În continuare veţi afla ce legătură există între energia liberă şi mafia industrial bancară, ce legătură există între energia liberă şi societăţile secrete, ce legătură este între energia liberă şi mafia farmaceutico – alimentară. Veţi afla ce legătură este între ecologie şi energia liberă, şi veţi înţelege că sunt inseparabile…

Şi mai ales veţi înţelege de ce de douăzeci de ani încoace ţara noastră a fost şi este în continuare distrusă metodic iar poporul nostru este agresat din ce în ce mai puternic pe toate căile cu intenţia de a-l desfiinţa. Veţi înţelege de ce suntem prima şi singura ţară în care se aplică codexul alimentar şi veţi afla de ce şi cine este vinovat…

Veţi afla ceea ce eu am reuşit să înţeleg după mai mulţi ani de studii, cercetări şi lecturi.

Veţi înţelege ce se ascunde în spatele expresiei: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic.”

Veţi înţelege că sunteţi vinovaţi cu toţii alături de mine şi de ceilalţi cetăţeni cinstiţi ai planetei… Şi veţi afla cum se poate face ceva pentru a înfrânge răul… veţi afla şi ce e de făcut în continuare… Dar pentru asta va trebui să facem o analiză, o analiză profundă…

Natura umană Înainte de a trece la orice fel de analiză am să vă spun cum am ajuns

eu să înţeleg societatea în care trăiesc. Cele ce le voi scrie în continuare nu sunt literă de lege, nu sunt nici măcar ştiinţifice, sunt doar date, realităţi, clasificări şi ipoteze de bun simţ. Nu vă cer să le credeţi orbeşte. Vă povestesc cum am ajuns eu la ele şi vă rog să faceţi un exerciţiu de comparaţie şi unul de logică simplă… Vă rog să comparaţi cele pe care vi le voi spune de aici încolo cu cele ce vă înconjoară în viaţa de zi cu zi şi după ce veţi fi comparat realitatea cu vorbele mele vă rog să încercaţi să gândiţi logic…

Înainte de a începe am să vă spun cum am ajuns eu să înţeleg sufletul şi comportarea omului… Această clasificare care s-a format undeva în


156

creierul meu de-a lungul anilor, încet, încet, la început doar ca o simplă intuiţie, dar apoi pe măsura trecerii timpului ca o imagine tot mai clară… m-a ajutat enorm…m-a ajutat nu doar să înţeleg de ce am fost rejectat de societatea actuală, ( asemenea multor semeni ai mei de vârstă apropiată ), dar şi să înţeleg fenomene şi realităţi mai ample, unele dintre ele chiar globale.

Această clasificare nu e conformă cu nici o ştiinţă dedicată comportării umane, nu e recunoscută de nici o ştiinţă… nici de psihologie, nici de psihiatrie, nici de filozofie nici de…altele. Este doar o rezolvare practic – expeditivă, personală, menită unei mai bune înţelegeri a fenomenelor sociale din jur… Deci nu o luaţi ca literă de lege. Luaţi-o doar ca un exemplu şi căutaţi fie să o îmbunătăţiţi, fie să vă faceţi propria dumneavoastră clasificare… Veţi vedea cât de mult vă ajută.

Deci după umila mea părere omul are şapte esenţe din care e construit. Combinarea acestor şapte esenţe în diferite proporţii are ca rezultat cinci categorii de oameni, în care se încadrează oricare dintre noi.

Cele şapte esenţe sunt: a submediocrii – sunt oameni răi la suflet, criminali, prin esenţă. b mediocrii – sunt oameni care se tem de necunoscut, se tem de cei

de altă confesiune, de alte rase, nu acceptă noul, nu acceptă nimic diferit de ei, sunt răzbunători, invidioşi, mincinoşi, prefăcuţi şi marea lor majoritate proşti ( chiar dacă au studii !)

c căutătorii – sunt oameni care-şi pun întrebări despre viaţă d inteligenţii – sunt cei cu mintea sclipitoare, capabili să rezolve şi să

înţeleagă fenomene complexe e oportuniştii – sunt cei care sunt capabili să observe din instinct

ocaziile şi ştiu să profite de ele f ambiţioşii – sunt cei care au voinţă deosebită, capabili să treacă

peste obstacole grele prin luptă psihică şi fizică g îngerii – sunt cei eminamente buni la suflet. Cele cinci categorii sunt: 1 subnormalii – sunt o minoritate, de obicei aici obişnuiesc să-i

plasez pe cei cu diferite grade de handicap mintal, şi pe cei submediocrii. Cred că sunt cam 5 % din populaţia globului.

2 normalii – sunt marea lor majoritate, în această categorie după părerea mea intră 70 % din populaţia globului. Sunt combinaţii în diferite grade dintre a şi b, b singuri sau 80 % b şi restul una sau mai multe din următoarele esenţe în diferite grade.

3 supra-normali – sunt cei situaţi peste limita de sus a normalităţii, şi sunt după părerea mea cam 10 % din populaţia globală. Sunt cam 20 % b şi restul una din c, d, f, g singure sau împreună în diferite grade


157

4 superiorii – sunt mult deasupra normalităţii şi sunt tot cam 10 % din populaţie, sunt 10 % b plus una din esenţele superioare sau combinaţii dintre ele ( c – g ).

5 geniile – sunt vârfurile şi nu cred că depăşesc 4 – 5 % din populaţia globului, fiind combinaţii în diferite grade şi proporţii ale esenţelor superioare c – g.

Peste toate aceste cinci categorii se amestecă cele patru tipuri temperamentale ale psihicului uman recunoscute de psihologie şi anume calmi, normali, violenţi (colerici, impulsivi), sângeroşi.

Analiza despre care vorbeam şi pe care o voi face în continuare se bazează în parte pe un fapt pe care am ajuns să-l înţeleg după ani de zile şi anume acela că normalii – cea mai mare majoritate a celor din jurul nostru, în combinaţie cu subnormalii şi cu o mică parte din supra-normali – formează prin esenţa lor o entitate imensă cu picioare de lut, care nu permite nimănui diferit de ei să-i depăşească în vreun fel, din simpla teamă că le-ar putea lua locul. Astfel, fără voinţă sau fără a şti, ei organizează o coaliţie dublată de o conspiraţie a mediocrităţii, coaliţie extrem de greu de depăşit mai ales de către cei supra-normali şi de o bună parte din cei superiori. De fapt cei care-i depăşesc intelectual sunt în situaţia unui om căzut într-o mlaştină cu nisipuri mişcătoare... de ce se zbat mai mult să iasă deasupra, de aceea sunt mai îngenunchiaţi, mai sufocaţi, mai împiedicaţi în reuşita lor.

De fapt e cât se poate de simplu. Dacă şeful tău, este un mediocru pus în post de un membru al elitei la fel de mediocru ca şi el, iar promovarea ta depinde de el tu fiindu-i superior fizic sau mai ales intelectual, niciodată nu vei fi promovat. Dacă vei pleca în altă parte şi vei da iar peste un asemenea şef mediocru, iar nu vei promova. Deşi cei doi nu se cunosc, au totuşi un interes comun să nu te promoveze, acest interes este teama că le poţi lua locul, fiind mai deştept ca ei. Fără să ştie unul de altul ei s-au aliat inconştient împotriva ta, într-o combinaţie de coaliţie şi conspiraţie a mediocrităţii…

Iar dacă de-a lungul secolelor procentul acestor mulţi normali a fost mai mic raportat la populaţia totală, asta deoarece diferenţele între categorii nu erau atât de puternice, paradoxal, prin educaţie aceste diferenţe s-au accentuat, dar şi procentul normalilor a crescut.

Acum societatea globală a ajuns să fie stratificată bizar şi anormal aş spune, datorită unui foarte mic grup de oameni, care nu reprezintă poate decât mai puţin de 0,1 % din populaţia globală, dar care prin esenţa lor sunt pur malefici. Ei bine, datorită caracterului lor eminamente corupt şi lacom, ei doresc, nici mai mult nici mai puţin, decât să pună stăpânire pe toate resursele energetice globale, şi prin asta de fapt vor să-şi însuşească şi să stăpânească toată planeta.


158

Veţi spune poate că sunt bolnav de spionită şi teoria conspiraţiei. Am spus că am ajuns la concluziile la care am ajuns după patruzeci de ani de lecturi, şi studii, după douăzeci de ani de urmărit actualităţi şi documentare televizate şi după circa zece ani de căutări şi studii pe cea mai mare reţea informatice şi anume Internetul.

Voi aduce dovezi şi argumente asupra celor spuse în fraza precedentă, dar mai întâi, pentru a înţelege mai bine care-i situaţia socio- economică mondială actuală am să fac o analogie folosind un munte. Şi voi folosi o imagine a unuia din cei mai frumoşi şi iubiţi munţi din lume şi anume vulcanul Fuji din Japonia. Mi-am permis să fac nişte modificări minore ale unei fotografii a vulcanului luată de pe unul din cele trei lacuri situate în jur şi anume cred că de pe lacul nordic, modificări care ilustrează mai bine cele ce le voi spune.

Astfel am adăugat undeva în partea inferioară a zonei înzăpezite a

vârfului o perdea de fum şi nori, care acoperă cuiva aflat la baza vulcanului vederea vârfului. Am mai adăugat două săgeţi la bază una lungă de culoare


159

galbenă, care arată diametrul bazei muntelui iar alta albă scurtă care arată diametrul aproximativ al craterului la vârf.

Am mai adăugat apoi patru acolade de diferite culori şi primele patru litere ale alfabetului în dreptul lor. Între acoladele colorate din stânga am adăugat nişte benzi bicolore şi în fine, undeva, deasupra vârfului muntelui se vede destul de greu, abia de se observă, un ochi… este ochiul din piramida de pe bancnota americană de 1 dolar.

Muntele se reflectă în luciul apei lacului pe care se află fotograful. Ceea ce se află deasupra luciului de apă este realitatea, care este

constituită din A – marea majoritate a umanităţii şi anume subnormalii, normalii şi supra normalii, B – superiorii şi geniile, C – vârful ocultei mondiale. Între A şi B se află elitele vizibile, iar între B şi C elitele invizibile – oculta mondială cei sub 0,1 % din populaţia globului despre care am spus mai sus că vor să ne fure bunul nostru cel mai de preţ, al tuturora, şi anume planeta şi libertatea. Despre ei vom vorbi mai pe larg mai târziu.. Noi cei mulţi nu vedem de jos de la baza muntelui decât categoria A şi o parte din B precum şi elitele dintre ele. Deasupra lor se află ceaţa şi fumul dezinformării D.

Datorită ei, cei mulţi şi proşti A + B – săgeata galbenă – sunt stăpâniţi şi manipulaţi de cei foarte puţini şi nevăzuţi C prin intermediul unei părţi din B şi a elitelor vizibile şi mai ales invizibile – săgeata albă.

Dacă încercăm să ne depărtăm de munte pentru a-l vedea în întregime, vedem imaginea din luciul apei care este o realitate falsă creată de o combinaţie complexă de factori printre care principalii sunt, educaţia noastră, tradiţiile culturale şi religioase, teama de a vedea adevărul, dezinformarea, prostia, înfumurarea şi experienţa de viaţă pe care o avem şi care ne învaţă că ceea ce nu vedem şi nu simţim, cu simţurile noastre, de bună seamă că nici nu există.

Şi chiar dacă noi vedem doar reflexia muntelui pe luciul apei… asta nu înseamnă că muntele adevărat nu există.

Realitatea aceasta falsă pe care o vedem şi o acceptăm are rădăcini adânci în istoria întregii umanităţi şi ea a crescut din rădăcinile răului, care deşi sunt acum răspândite şi ramificate ca miceliul unui mucegai, pe un măr stricat, în întreaga lume, pe întreg globul terestru, în toată societatea modernă, noi nu le vedem pentru că sunt foarte fine, invizibile şi au început să crească în timpuri imemoriale. Acest mucegai a început să crească cu mult înaintea zorilor umanităţii, încă din noaptea preumană, de pe vremea când mai existau dinozaurii…

Acest mucegai pornit fiind înaintea apariţiei noastre, a crescut odată cu noi şi asta este de fapt principala cauză pentru care nu-l vedem. E la fel


160

ca aerul pe care-l respirăm, sau ca atunci când te afli într-o pădure şi nu vezi pădurea următoare din cauza arborilor care te înconjoară…

Aici veţi spune probabil că de unde ştiu eu asta de vreme ce atunci nici nu se născuse omul ? Pentru că, în cazul perioadei preumane, există dovezi materiale, iar pentru perioada de după apariţia omului, la dovezile materiale s-au adăugat şi cele epice. Acestea sunt în cea mai mare majoritate a lor înglobate în tradiţii, legende, basme, scrieri vechi, credinţe religioase. Ele ca atare pot fi interpretate ca simplă mitologie, ca poveşti de adormit copii, dar dacă ne aplecăm un pic şi asupra dovezilor materiale care vin să le confirme… se schimbă calimera…

Şi-n ultimă instanţă veţi spune. Şi ce dacă ?! Ce mă interesează pe mine că nişte descreieraţi emit pretenţii asupra întregului glob ?! Ei sunt puţini şi noi mulţi, şi de aceea ei n-or să reuşească niciodată să facă asta. Că a-ţi dori nu înseamnă neapărat şi a putea. Cum să vină unii de pe celălalt continent sau mai ştiu eu de unde să-mi ia mie porcu’ din curte? Sau cum să-mi ia casa ? Am acte pe ea, sunt proprietar !

Mai gândiţi-vă ! Oare nu au venit acum câţiva ani şi v-au omorât păsările din curte ? Aţi luat vreo atitudine ?! I-aţi împiedicat să o facă ?

Poate că atunci v-a fost omorât cel mai frumos fazan pe care-l aveaţi sau poate că atunci v-au fost omorâte toate cele 300 de prepeliţe, care vă asigurau tratamentul cu ouă căci eraţi bolnav de ficat, sau de inimă… sau poate că găina cea mai frumoasă şi mai ouătoare, sau curcanul cel mai mare şi mai vrednic şi-au găsit obştescul sfârşit atunci. „Gripă aviară” ! Până atunci n-aţi auzit de aşa ceva, Şi nu v-aţi întrebat atunci ce au păsările voastre din curte de se îmbolnăvesc de gripă aviară, iar ciorile nu au ? De ce nu au fost prinse şi omorâte mai întâi miliardele de grauri, miliardele de ciori, şi toate, toate păsările cerului, înainte de fi omorâte păsările din ograda voastră ?...

Lume multă, oameni puţini… Şi-am să vă fac acum o dezvăluire mai şocantă decât cea de acum

două pagini. Faptul că ei, unii extrem de puţini, au pretenţia de a voi să se facă proprietari peste toată planeta, este şocant, dar şi mai şocant este pentru voi faptul că nu doar vor să o facă. Cel mai şocant este că o fac de mult şi o fac cu ajutorul nostru, după un plan care a fost urzit în urmă cu sute şi în anumite părţi ale lui, cu mii de ani, şi mai şocant este că în chiar timpul în care eu vă scriu acum ei îşi urmează neabătuţi planul…

Aţi auzit de globalizare ? Ce credeţi că înseamnă ? Aţi auzit de acte cu CIP. Ce credeţi că înseamnă ? Aţi auzit de NATO. ? Ce credeţi că înseamnă ? Aţi auzit de Grupul G 8, G 20 sau de Bilderberg ? Ce credeţi că


161

înseamnă? Aţi auzit de Codexul Alimentar ? Ce credeţi că înseamnă ? Aţi auzit de Monsanto ? Ce credeţi că înseamnă ?

Nu aţi observat că treptat, treptat, prin tot felul de întruniri politice, şi manevre murdare de ocolire sau de cumpărare a aleşilor voştri, politicienii din executiv vă restricţionează drepturile prin legi adoptate în proceduri care ocolesc dezbaterea în forul aleşilor de dumneavoastră – parlamentul ? Nu observaţi că guvernul şi preşedintele nu mai respectă absolut nici un articol din Constituţia ţării ? Nu vedeţi că prin minciuni meşteşugite şi manevre murdare aţi fost daţi afară din locurile de muncă, aţi fost dezbinaţi, vi s-au distrus întreprinderile ridicate de părinţii voştri întreprinderi din care ar fi trebuit să vă creşteţi copii şi să ieşiţi la pensie ?

Nu vedeţi că până şi cel mai sfânt drept al oricărui om de pe planetă v-a fost luat, anume dreptul la a avea o bătrâneţe decentă după o viaţă de muncă ? Nu vedeţi că aţi fost aduşi într-o stare de sărăcie cum poporul acesta nu a mai avut nici măcar în cele mai negre perioade de foamete, şi cotropire ?

Ce credeţi că înseamnă faptul că nu mai există nici o bancă românească în ţară ? Când vă duceţi să faceţi un împrumut la bancă, cum puteţi fi atât de proşti încât să semnaţi un acord de înapoiere a unei sume de două sau chiar de trei ori mai mare decât suma pe care aţi împrumutat-o ?

Ce credeţi că înseamnă faptul că din ce în ce mai mulţi semeni de-ai voştri sunt daţi afară din propriile case, după ce au fost înşelaţi sau au fost proşti şi au semnat să dea înapoi sume de două – trei ori mai mari decât au împrumutat, şi culmea unor străini ?

Nu vedeţi că aţi ajuns nişte nimicuri ? Nu vedeţi că aţi ajuns ca nişte robi ?.. De fapt sunteţi nişte SCLAVI !

Iar cei ce v-au înrobit şi v-au distrus vieţile sunt nici măcar văzuţi, cei despre care voi credeţi că v-au făcut asta sunt la rândul lor tot nişte sclavi ! Ce credeţi că a făcut preşedintele ţării a doua zi după alegerea sa când a făcut o vizită aproape secretă în Statele Unite ?

Să vă mai pun asemenea întrebări ? Globalizarea este planul multimilenar, urmat din generaţie în

generaţie, prin care nişte tâlhari nevăzuţi, foarte puţini dar a căror suflet este întruparea răului şi prefăcătoriei, vă fură cu neruşinare planeta, libertatea şi viaţa. Iar voi, sclavi lipsiţi de demnitate şi de respect de sine, prostiţi de promisiunile vieţii moderne, dar în acelaşi timp din ce în ce mai săraci şi mai speriaţi, ca nişte fricoşi patologici, îi slujiţi ajutându-i să vă fure pământul şi casa de sub picioare, viaţa din suflet şi libertatea de a fi oameni…


162

Pentru ei sunteţi doar nişte viermi care se târăsc lingând pământul pentru a le aduna lor în conturi bani dar înainte de orice pentru a se ploconi în faţa puterii lor nemăsurate.

Cum puteţi să-i ajutaţi să vă transforme în viermi ? Cum puteţi să renunţaţi la tradiţiile voastre, la demnitatea voastră, la voi înşivă ?!…

Dragii mei, indiferent cât de bogaţi ar fi, indiferent cât de puternici s-ar crede, indiferent cine şi unde sunt plasaţi pe scara socială, indiferent dacă sunt vizibili sau nu, aceştia, când s-au născut, s-au născut la fel ca voi, goi puşcă, neajutoraţi şi orăcăind plini de umorile trupului mamelor lor. Şi indiferent de cât de puternici cred ei că au ajuns tot aceleaşi membre au ca şi voi şi tot la fel ca voi vor ajunge sub pământ ! Cu o moarte toţi suntem datori ! Dar nu-i tot una să mori vierme sau vultur !

Dacă accepţi să fii sclav, nu mai eşti om. De aceea un cântăreţ îndrăgit spunea acum câtva timp într-unul din cântecele sale:

„ … Lume multă, oameni puţini !…” Iată o altă imagine a aceluiaşi munte de mai devreme:

În vreme ce ei stau acolo sus, deasupra tuturor, nevăzuţi urzind

planuri murdare de cucerire parşivă a planetei şi a vieţilor voastre, voi, aici, jos, la poalele piramidei sociale, vă vedeţi de vieţile voastre mărunte, muncind şi adunând recolte bogate, care credeţi că sunt ale voastre, pe care le îngrijiţi şi le aşezaţi frumos în căpiţe. Dar făcând asta nu realizaţi că de


163

fapt recoltele nu sunt ale voastre, pentru că acei de sus nevăzuţi, au cumpărat prin bani, promisiuni, ameninţări, şi alte mijloace murdare pe conducătorii voştri, care le-au vândut cu acte în regulă ţara. Voi recoltaţi grâul de pe ţarina pentru care aveţi act de proprietate, şi vă vedeţi de interesele şi vieţile voastre mărunte, dar de fapt recoltaţi grâu, orez, etc. de pe pământul ocultei mondiale…

Iar aceasta, din ce în ce mai bogată şi puternică datorită muncii voastre prosteşti şi naive, îşi urmează neabătut planul multimilenar de a acapara toată planeta cu o viteză comparabilă cu cea a trenului glonţ.

Voi ce faceţi ? Priviţi cum trece trenul ?! … Vedeţi că în acel tren este viaţa şi planeta voastră !!... Ştiţi oare unde se duce acel tren ? Merge spre rai sau spre iad ?!.... Nu-i totuna!… N-ar trebui oare să-l opriţi ? N-ar trebui să vă urcaţi în el şi să încercaţi să-l conduceţi acolo unde

trebuie să ajungă ? Dar oare v-aţi gândit vreunul unde vreţi să ajungă acel tren ? V-aţi gândit ce vreţi să faceţi cu viaţa şi cu planeta voastră ?... Vierme sau vultur ?! Nu-i totuna !... Lume multă, oameni puţini !... Dumneavoastră din care categorie faceţi parte ? !

Mărturii Atât profesorii de istorie şi de ştiinţe ale naturii din întreaga lume, de

la orice nivel de învăţământ, cât şi oamenii de ştiinţă din muzeele de ştiinţe ale naturii şi istorie – arheologie ne învaţă că omul modern a apărut în urmă cu 100 000 de ani în sudul Africii. De acolo ar fi migrat spre nord până în Europa şi spre est peste Asia, pentru a ajunge pe continentul american în urmă cu 15 000 de ani.

Eu declar aici, acum, că sunt toţi nişte mincinoşi ordinari. Sunt mincinoşi pentru că ne învaţă în şcoli acest lucru, inducându-ne în eroare pentru tot restul vieţii noastre, sunt mincinoşi pentru că în muzee continuă cu neruşinare să prezinte şi să expună numai dovezile care sprijină această teorie falsă, în ciuda faptului că pentru fiecare descoperire care sprijină această teorie există o alta care o infirmă. Depozitele tuturor muzeelor şi institutelor de cercetări arheologice din lume gem de dovezi care contrazic


164

această teorie. Sunt ţinute în depozite. Nu trebuie să ajungă la cunoştinţa publicului larg, nu trebuie să fie văzute. Nu concordă cu ceea ce se predă în şcoli şi universităţi, nu concordă cu adevărul oficial pe care-l vedem aici :

Voi prezenta în continuare o înşiruire de dovezi materiale descoperite

de arheologi pe întreg mapamondul, înşiruire ce reprezintă doar un infim procent din zecile de mii, poate sutele de mii de dovezi de acelaşi gen care stau ascunse prin diferite muzee, seifuri sau sub obrocul interdicţiei de a se vorbi de ele.

Nu va exista o ordine anume, vor fi doar în ordinea în care-mi amintesc de ele şi vor avea comentarii nu foarte amănunţite. Amănunte se pot afla din consultarea bibliografiei acestei cărţi.

Voi începe cu un subiect despre care-mi voi permite să vorbesc mai mult – Uriaşii. Iată o imagine cuprinzând patru fotografii, făcute în diferite locuri pe glob, în timpul unor săpături arheologice:

Remarcaţi vă rog perfecta identitate anatomică între scheletul unui om modern pe care-l vedeţi în orice manual de anatomie, şi al cărui mulaj chiar l-aţi atins în copilărie în laboratorul de ştiinţele naturii din şcoala unde-aţi învăţat, şi aceste schelete uriaşe.

Probabil că până acum aţi crezut că uriaşii sunt doar nişte născociri de basm, sau de legendă ale minţii unor oameni primitivi care-şi închipuiau că omul pe care nu l-au putut învinge era un uriaş, tocmai pentru că ei n-au fost în stare să-l învingă.


165

Ar trebui să adăugăm aici că pentru ca flora şi fauna să fie una de

uriaşi, trebuie ca condiţiile pedoclimatice să fie deosebite. Să existe o cantitate sporită de oxigen, să fie o temperatură medie ridicată. Aceste condiţii au existat acum peste cincizeci de milioane de ani… ar fi un argument ca măcar o parte din aceste schelete de uriaşi să poată fi mai vechi decât credem noi.

Acum probabil că undeva prin creierul dumneavoastră, dragi cititori are loc o reorganizare, începeţi să reconsideraţi toate basmele şi legendele în care apar uriaşi, începeţi să înţelegeţi că biblia şi în special vechiul testament descrie nişte evenimente istorice…

Trebuie să vă spun că toate aceste schelete, care reprezintă variante mai mari ale omului modern sunt datate fără excepţie cu mult înaintea datei oficiale a apariţiei omului modern ( homo sapiens ) , şi anume unele dintre ele au vechimi mai mari de 300 000 de ani. Ce spune ştiinţa oficială despre acea dată? Atunci ar fi trebuit să existe pe pământ doar omul de Cro-Magnon iar cel de Neanderthal abia să apară….


166

Cel mai înalt uriaş expus într-un muzeu, este cel din Filipine şi are 5,2 m. Oficial la muzeele respective aceste schelete sunt declarate ca aparţinând unor accidente genetice sau unor exemplare bolnave de gigantism – mizându-se pe faptul că omul de rând nu ştie că un om bolnav de gigantism este diform, are anumite neconcordanţe de proporţionalitate între segmentele osoase, şi de asemenea prezintă degenerări osoase în zonele încheieturilor. Aceste amănunte nu sunt cunoscute şi nu pot fi depistate de omul de rând de aceea minciuna prinde. Aceste schelete din imaginile de mai sus sunt perfect proporţionate şi în mod categoric nu sunt ale unor oameni bolnavi de gigantism. Gigantismul nu duce la o dezvoltare mai mare de 2,5 m şi în plus oamenii bolnavi de gigantism mor până-n vârsta de 30 de ani, rar ajung la 40. Vestitul nostru uriaş din perioada interbelică Dumitru Gogea zis Mitu avea gigantism şi a murit la 22 de ani.

Expresia încetăţenită-n uzul limbajului curent al poporului nostru „gogeamite” se dovedeşte deci mai tânără decât ne-am fi închipuit venind de fapt de la numele lui Mitică Gogea.

Se pare că a fost ajutat să moară, dar oricum ar fi, mărturii din epocă spun că deja începuse să manifeste suferinţele care l-ar fi dus la moarte în următorii ani. La o analiză numai a fotografiilor de deasupra se poate conchide că aceşti uriaşi erau mult mai mari – cel din fotografia de deasupra stânga sus, la o comparaţie cu arheologul aflat în picioare alături, depăşeşte 6 m. Un om cu înălţimea medie de 1,7 m are craniul înalt de 22 – 23 cm şi distanţa de la sol până la rotulă de 50 cm. Craniul se înscrie de 7,7 ori în înălţime.

Dacă privim imaginea stângă de jos observăm că craniul este cam de două ori mai mare decât femurul omului aplecat alături. Deci are cam 0,9 m înălţime. Rezultă de aici o înălţime a întregului schelet de 6,8 – 7 m.

Numai la noi în ţară există mai multe cimitire pline cu asemenea oseminte şi arheologii români au deshumat mai mult de 80 de asemenea schelete cu înălţimi cuprinse între 2,5 şi 7 m. Cine ne minte ? Aparatul de fotografiat sau cei ce ne-au spus că omul modern există pe pământ doar de 100 000 de ani. Atunci de unde-au apărut aceşti uriaşi cu mult mai vechi, care seamănă perfect cu noi ?

Numai fotografiile acestea şi cred c-ar fi suficiente să ne facă să ne reconsiderăm total atitudinea faţă de mitologiile popoarelor lumii şi să înţelegem măcar acum în al doisprezecelea ceas că ele, fără excepţie, povestesc lucruri care s-au întâmplat, care au fost reale. Reţineţi aceasta.

Ceea ce povestesc legendele lumii, fie ele legendele biblice, fie cele mesopotamiene, sumeriene, egiptene, indiene, mayaşe sau cine mai ştie ale căror popoare de pe planetă nu mint. Spun adevăruri ! Trebuie doar să înţelegem că sunt povestite aşa cum au fost înţelese de povestitori. În


167

prisma acestui fapt legendelor din Ramayana, Mahabharatha sau Vede precum şi celor celtice despre războaiele antice purtate cu vehicule aeriene şi arme atomice trebuie să li se acorde acelaşi credit pe care-l acordăm azi unor ştiri de televiziune care ne prezintă în direct un eveniment ce se petrece pe cealaltă parte a globului.

În acelaşi registru al neconcordanţei dintre data oficială a apariţiei omului şi dovezile din teren am să vă spun acum despre urmele de paşi încastrate în piatră de pe întreg globul. Toate aceste urme sunt datate cu multe zeci şi chiar sute de milioane de ani în urmă, fiind făcute atunci cânt piatra respectivă era în stare vâscoasă, adică era mâl pe malul unei ape.

Acest lucru se poate dovedi prin secţionarea pietrei respective, în secţiune văzându-se clar că structura internă a pietrei nu este cioplită ci microparticulele ei sunt deplasate întocmai cum se deplasează particulele din mâlul nisipos atunci când este presat. Cele mai vestite sunt cele de pe malul râului Paluxy din Texas unde urme de om şi de dinozaur se încrucişează, pentru a merge apoi în aceiaşi direcţie. Urmele dinozaurului cel puţin o dată calcă deasupra celor umane. De asemenea mai există tot pe continentul american o descoperire năucitoare. La Antelope Springs la 60 km de delta Utah, în data de 1 iunie 1968 William J. Meister a descoperit o urmă de om perfect încastrată într-o rocă. Piciorul care lăsase acea urmă strivise în timpul mersului trei trilobiţi.

Dar parcă dinozaurii au domnit în intervalul cuprins între vreo 200 milioane şi 65 milioane de ani în urmă?!...

Iar trilobiţii parcă au fost mai de mult, nu ?! Ei dominau apele acum vreo 500 milioane de ani, nu-i aşa?!... Ori omul a apărut mai de mult, ori trilobiţii şi dinozaurii au apărut doar acum 100 000 ani ?! Ar mai fi şi o a treia întrebare retorică aş spune… Ori am fost minţiţi în legătură cu apariţia noastră ?...

Să trecem la altă mărturie de teren. Teoria evoluţionistă ne spune că omul a apărut prin evoluţie firească de-a lungul milioanelor de ani prin dezvoltarea maimuţei… Atunci de ce nu s-a găsit până acum absolut nici un oscior care să fie catalogat ca aparţinând acelor fiinţe care, teoretic, ar fi trebuit să trăiască cel puţin vreo câteva sute de mii de ani şi care să aibă atât caractere umanoide cât şi caractere de primat. Se găsesc schelete care sunt catalogate ca aparţinând fie maimuţelor fie primilor oameni… Veriga de legătură dintre maimuţă şi om lipseşte la apel cu o încăpăţânare demnă de fapte mai bune ! … Unde-i veriga lipsă ?… De ce nu e găsită ?!. Avem sute de fragmente de schelet şi chiar schelete întregi din ambele categorii, precum şi schelete de uriaşi sau pitici perfect asemănători omului modern pe vremea dinozaurilor, şi nu avem veriga lipsă…


168

Se găseşte întreg lanţul evolutiv al tuturor fiinţelor existente azi pe Terra, doar lanţul evolutiv al omului este rupt şi nu vrea să se unească sub nici o formă… Ce poate să însemne asta ?... Gândiţi?! Gândiţi !!...

Acum vă voi pune o altă întrebare. De unde-au luat lumină, pictorii peşterilor rupestre ? Veţi răspunde instantaneu: „De la făclii!”

Ei bine, aflaţi că în nici o peşteră pictată, la fel cum în nici un mormânt egiptean, nu există urme de fum provenind de la făclii. Fumul ar fi trebuit să se menţină cel puţin în acele peşteri uscate, având în vedere că în peşteri climatul este perfect static neschimbat milioane de ani. Există vetre de foc în zonele de locuire, aici pereţii sunt afumaţi, dar în zonele pictate nu s-au găsit dovezi ale folosirii făcliilor la iluminare.

Şi pentru că am trecut de la fiinţele umane în sine, la urmele activităţilor lor vom continua spunând că întreaga preistorie oficială a omului, când se presupune că nu existau decât cel mult ghioaga şi ciocanul de piatră, este plină de construcţii megalitice. Spre exemplu cele din nord-vestul Europei şi sudul Marii Britanii sunt chiar o adevărată enigmă… Cum au fost transportate şi ridicate blocuri de zeci sau sute de tone de la zeci şi chiar sute de km, şi cum au fost ridicate şi puse pe poziţie, atunci când, conform istoriei oficiale omul abia învăţa să-şi construiască un ciocan din piatră ? Blocurile de piatră din care este construită cetatea pre incaşă Tiahuanaco din Bolivia situată la 3800 m altitudine sunt tăiate perfect în unghiuri de 90º cu feţe perfect plane, cu toleranţe de zecimi de milimetru, şi chiar şi în ziua de azi asemenea blocuri fiind greu de prelucrat astfel.

Cetatea este poate cel mai vechi oraş din lume fiind datată în urmă cu 12 000 de ani.

Unele dintre construcţiile megalitice mai noi, sunt perfect executate prin îmbinarea blocurilor de piatră de diferite forme, fără mortar lucru greu de realizat chiar şi cu tehnologia actuală, (între ele nu pătrunde nici un vârf de ac ). Cetatea cu cele mai mari blocuri fiind Sacsayhuaman din Peru, care au în medie 360 tone..

Cea mai inexplicabilă dintre ele este fireşte fundaţia templului Baalbeck din Liban, formată din trei blocuri de piatră de peste 1000 tone bucata. O a patra piatră cam de 1200 tone zace încă în cariera din apropiere.

Cele două imagini alb negru în care aproape că abia se disting oamenii sunt edificatoare. Toate acestea au în comun o mare enigmă. Cum au fost desprinse din cariere, cum au fost cărate, cum au fost cioplite perfect geometric şi aşezate atât de exact având în vedere dimensiunile lor impresionante ? Chiar şi în ziua de azi cele mai mari macarale abia dacă reuşesc să ridice 100 – 150 de tone. Arhitectura egipteană este în egală măsură de monumentală ca şi cea de peste ocean. Spre exemplu la Osireon


169

blocurile au o medie de 100 tone. Fiind aliniate perfect atât în ce priveşte planeitatea cât şi orientarea după punctele cardinale.

Legendele popoarelor din zonele respective spun fie că strămoşii cunoşteau o reţetă din plante prin care înmuiau piatra, fie că foloseau o incantaţie magică prin care făceau ca pietrele să-şi piardă greutatea.

Explicaţiile acestea, azi sunt de neconceput, frizând absurdul. Dar

oricât ar părea de ciudat se pare că există un sâmbure de adevăr în ele. Unii pelerini care au călătorit prin regiunea mănăstirilor tibetane la sfârşitul secolului nouăsprezece şi începutul celui de-al douăzecilea, au afirmat că au fost martorii unor asemenea minuni. Au văzut cum călugării ridicau blocuri de piatră imense cântând toţi la unison acompaniaţi de nişte instrumente asemănătoare cornului, care scoteau nişte sunete grave.

În plus, în Statele Unite a existat un om, Edward Leedskalnin care a construit singur un castel – Coral Castle, din blocuri de peste 6 tone lucrând doar cu mâinile goale. Unii martori spuneau că au văzut cum masivele pietre pluteau singure prin aer deplasate de acesta prin gesturi simple în timp ce le cânta…

Se pare că secretul stă în sunet. Nu ar fi greu de descoperit dacă e adevărat. Dar cred că nimeni nu crede asta în ziua de azi, şi ca atare, nimănui nu i-a trecut prin minte să caute să afle. N-ar fi nici prea greu. Acum există cântare destul de precise. Calculatoarele pot genera orice frecvenţă audio, pură, iar amplificatoarele şi difuzoarele moderne sunt


170

foarte fine. N-ar fi greu să se aşeze un cântar purtând un bloc de piatră, între două boxe audio. Şi n-ar fi greu ca în acestea să fie injectate frecvenţe audio rând pe rând începând de la cea mai de jos poziţie a spectrului până la cea mai înaltă, urmărindu-se greutatea blocului de piatră aşezat pe cântar ?

Dacă nu se ajunge la nici un rezultat folosind spectrul audio normal se poate trece la zonele de infra sau ultrasunete. Crescându-se frecvenţa hertz cu hertz e imposibil ca la un moment dat cântarul să nu ne arate vreo modificare… dacă într-adevăr se poate obţine pierderea greutăţii prin sunet…

Dar sincer să fiu eu cred că e adevărată metoda, deoarece şi în cronicile conchistadorilor apar mărturii despre faptul că aztecii posedau nişte aparate de zbor ca nişte platouri din aur pur care zburau printr-o metodă bulversantă. Discurile – platou respective scoteau un sunete înalt atunci când erau lovite. Pentru a zbura cu ele utilizatorul lor se aşeza în centrul platoului respectiv şi îl lovea cu nişte ciocănele din ce în ce mai repede la fel cum lovesc călugării noştri toaca, şi la un moment dat discul se ridica de la sol odată cu omul de pe el.

Din păcate faptul că erau făcute din aur este motivul pentru care nu a ajuns până la noi un asemenea obiect. Aceste obiecte au avut soarta celei mai mari părţi a aurului aztec…

Am să continui acum cu o enigmă la fel de mare anume, cu cele trei piramide principale din Egipt, de pe platoul Gizeh şi marele Sfinx de lângă ele. Profesorii la şcoală continuă să ne spună că piramidele erau morminte ale faraonilor, că au fost construite în timp de 30 de ani şi altele asemenea.

Întrebarea imediată pe care o pun eu acum de ce în nici una din cele peste o sută de piramide de pe tot cuprinsul Egiptului, nu există înmormântat nici măcar un singur faraon ?

Pe de altă parte, dacă cercetăm scrierile antice vom găsi, cel puţin pentru piramidele de la Gizeh şi pentru sfinx ( săgeata roşie ) consemnat faptul că egiptenii le considerau o moştenire străveche, atunci cu câteva secole înaintea erei noastre ei habar nu aveau cine le-a construit.

În afară de acest fapt, la un studiu amănunţit interiorul piramidei lui Keops va releva lucruri ciudate, precum ar fi dovezi că piramida a fost inundată cu apă, că a avut diferite adăugiri cu caracter tehnic, care duc spre


171

interpretarea faptului că dacă a fost un locaş de cult, în mod sigur nu a fost unul normal, ci unul foarte tehnicizat.

În afară de asta, sfinxul de alături prezintă urme de eroziune datorată apei, eroziune care nu ar fi ajuns atât de avansată decât după zeci sau sute de ani de acţiune a apei. Ori ultima perioadă în care ar fi existat o asemenea cantitate de apă în Egipt este cu mult înaintea primelor dinastii egiptene.

Cercetătorii s-au aplecat şi asupra alinierii complexului cu punctele cardinale, şi firesc s-au legat de astronomie, căci marea majoritate a popoarelor străvechi construiau legat de configuraţia astronomică a momentului. S-a ajuns astfel prin coroborarea datei când a fost erodat sfinxul şi cu poziţia constelaţiilor la concluzia că complexul a fost construit cu mai bine de 11 000 de ani în urmă. În acest context alinierea celor trei piramide se suprapune pe stelele centrale din Orion, iar orientarea sfinxului este spre constelaţia Leului, la poziţia la care s-au aflat ele în momentul construcţiei monumentelor.

Coincidenţele şi enigmele sunt prea multe şi prea evidente pentru a fi trecute cu vederea. Doar nişte oameni de ştiinţă obtuzi şi cu ochelari de cal ar putea-o face…. Dovada e că o şi fac !

În aceiaşi ordine de idei putem vorbi despre alte piramide la fel de

impresionante despre care nu ne-a spus nimeni niciodată. Sus este un sit arheologic subacvatic despre care nu ştiu decât foarte puţini pe planetă care este situat la 72º40’longitudine V şi 41º15’ latitudine N . Dacă vă veţi uita pe hartă este în apropierea coastei estice a Statelor Unite nu departe de


172

oraşul New York. Piramide care îmbină arhitectura egipteană cu cea incaşă… Imaginile din stânga sunt imagini satelitare ale sitului arheologic respectiv şi relevă nu doar poziţia geografică, chenarul gradat de pe margine, ci şi faptul că peste poziţia de amplasament a acestor piramide se suprapune perfect constelaţia pleiadelor…. Încă odată legături misterioase între arhitectura terestră şi una din constelaţiile despre care legendele spun că sunt casa unor zei arhetipali…

Să fie ele rămăşiţele presupusei Atlantide ? Un alt rest din supercivilizaţia care ne-a precedat ?…Nu ne spune nimeni nimic.

Dacă da, atunci este interesant, căci deja la fel de secrete ca şi aceste piramide au început să apară dovezi că aceasta ar fi fost de fapt pe actualul continent Antarctica. Sub kilometricul strat de gheaţă de pe continentul sudic se află construcţii monumentale despre care nu ne spune nimeni, nimic. Veţi spune că Atlantida se afla în Atlantic. Atunci în vechime Atlanticul nu purta acest nume. Practic întregul ocean era considerat o mare iar poziţia continentelor era cu totul alta. Periodic pământul, datorită înclinării axei sale de rotaţie, este supus unor cataclisme majore. Mai exact cam odată la patruzeci de mii de ani, se pare că stratul de gheaţă acumulat la poli ajunge suficient de mare şi de greu pentru a determina deplasarea bruscă într-o încercare naturală de reechilibrare a întregii scoarţe terestre pe stratul vâscos – lichid de magmă de dedesubt. Ultima asemenea deplasare care a durat o zi, s-a petrecut atunci când Atlantida a dispărut. În sprijinul acestei teorii vin multe dovezi materiale despre care însă oamenii de ştiinţă şi profesorii noştri de istorie se feresc ca dracul de tămâie să ne spună.

Acum doi’şpe mii de ani când s-a întâmplat acest lucru ultima dată, întreaga scoarţă terestră a lunecat spre sud cu câteva mii de kilometri.

Urmare a fost că gheţarii care acopereau nordul continentului american s-au topit accelerat dând naştere marilor lacuri şi a unei inundaţii catastrofice ce a măturat întreg continentul până ce s-a revărsat în ocean.

Urmele materiale ale acestei inundaţii se găsesc pe toată partea de nord a continentului nord american, însă oamenii de ştiinţă nu prea se înghesoaie să ne explice ce şi cum. În acelaşi timp oraşul Tiahuanaco, a fost părăsit tot în acea perioadă deoarece prin deplasarea întregului continent condiţiile geoclimatice şi ecologice nu i-au mai putut susţine dezvoltarea. Toate legendele lumii spun că atunci a existat o zi sau o noapte mai lungă ( funcţie de poziţia de pe glob a poporului respectiv în momentul deplasării continentului ). Toate mitologiile lumii spun de un potop apocaliptic care a inundat totul într-un timp extrem de scurt. Odată cu Atlantida, în mitologii se mai spune de un tărâm la fel de dezvoltat tehnologic care a dispărut înghiţit de ape. E vorba de miticul continent Mu.


173

În întreaga zonă subarctică actuală s-au dezgropat zeci şi chiar sute de animale erbivore, printre care mai multe exemplare de mamuţi care au trăit acum doisprezece mii de ani, animale care au murit de frig în mod misterios, toate odată, îngheţând înainte de a apuca să intre în putrefacţie.

Acum le dezgropăm şi le putem face autopsia descoperind chiar şi cu ce specii de plante se hrăneau. Şi, surpriză, toate se hrăneau cu plante specifice climatului mediteranean, sau chiar tropical…

Cine o fi cărat sute de erbivore şi le-o fi îngropat sub câţiva metri de lut îngheţat ?... Nu-i mai logic că întregul continent s-a deplasat pe neaşteptate şi le-a adus în situaţia să se înece brusc sub un potop de apă şi mâl care a năvălit peste ele în timp ce continentul se deplasa după care, fireşte au îngheţat apoi în câteva zile ?

Nu s-au găsit în marea majoritate a regiunilor de coastă pe zeci şi chiar sute de km, funcţie de nivelul terenului, un strat aluvionar care are aceiaşi vechime cu dispariţia supercivilizaţiei, şi cu miticele potopuri din legendele lumii ?!

Fiecare din acestea luate separat nu spun nimic unui om cu ochelari de cal. Dar o coroborare a tuturor acestor dovezi se completează una pe cealaltă confirmând teoria derivei bruşte a scoarţei terestre şi implicit a faptului că Atlantida este de fapt actuala Antarctică. Cine ar fi idiot să construiască clădiri monumentale prelucrate aproape identic cu cele din misteriosul oraş Tiahuanaco, tocmai pe cel mai îngheţat loc de pe Terra sub o gheaţă de mii de metri grosime? Şi cum au făcut acest lucru, oare ?

Acum, dacă am vrea să construim pe terenul ferm de sub cei câţiva kilometri de gheaţă, o clădire, cum am proceda ?... Cu toată tehnologia actuală de care suntem atât de mândri nu am avea cum ? Atunci cei care au construit acele palate care încep acum să se ivească de sub gheaţă cum au făcut ?

Simplu mai întâi au fost construite şi apoi s-a depus şi gheaţa peste ele… Adică au fost construite într-o zonă cu climat mai cald, dar la un moment dat tot continentul s-a deplasat brusc, creând valuri de siaj imense până s-a oprit în locul unde e acum . Apa care a năvălit pe continent în timpul acelei deplasări a îngheţat în câteva zile după care s-a tot depus zăpadă şi gheaţă peste zăpadă şi gheaţă până în prezent.

În sprijinul veridicităţii faptului că atlanţii şi civilizaţiile contemporane zburau stau de asemenea hărţile lui Piri Reis – 1513 – care reprezintă suprafaţa emisferei sudice aşa cum se vede ea din aer de la foarte mare înălţime, în ea apărând şi o parte din continentul antarctic de sub gheaţă, precum şi harta lui Oronteus Finaeus – 1532 care prezintă continentul antarctic aşa cum arată el sub calota de gheaţă. Ambele sunt făcut conform notaţiilor de pe marginea lor, după hărţi foarte vechi. Se


174

poate deduce doar că hărţile originale au fost făcute atunci când continentul antarctic nu apucase încă să fie acoperit de gheaţă.

Ceea ce au descoperit nemţii în expediţia lor de atunci de la sfârşitul războiului au fost urmele acestei supercivilizaţii.

Cauza pentru care a fost ucis John F. Kenedy a fost faptul că a vrut să dea publicităţii că serviciile secrete americane cunoşteau şi erau puternic implicate în cercetările acestor vestigii. Aceste cercetări presupuneau foraje sub kilometri de gheaţă, şi amenajări speciale, care făceau ca sume imense să dispară volatilizându-se fără a avea o justificare anume. Când a aflat ce i se ascundea Kennedy a turbat de supărare şi a vrut sa facă totul public.

Proastă idee !...

De ce ţineau şi continuă să ţină americanii secret aceste lucruri ?

Simplu. Civilizaţia atlantă ca şi cea lemuriană – presupuşii locuitori ai continentului Mu – conform tuturor dovezilor antice scrise, era extraordinar de dezvoltată. Faptul că acum aflăm din legendele antice că strămoşii noştri zburau cu aparate de zbor numite Vimanas, că posedau arme cu raze sau comparabile cu rachetele atomice de azi, ne duce firesc cu gândul la faptul că civilizaţia atlantă o depăşea cu mult pe cea actuală.

În speranţa de a pune stăpânire pe cine ştie ce secrete tehnice care să le menţină supremaţia militară, anumite creiere bolnave de la vârful omenirii fac în aşa fel încât aceste lucruri să nu ajungă la cunoştinţa opiniei publice.


175

Şi pentru că am spus mai sus de legături ale arhitecturii vechi cu poziţia constelaţiilor trebuie să spunem că asemenea legături au marea majoritate a monumentelor megalitice cele mai vestite pentru noi fiind calendarul de la Sarmisegetuza, calendarul mult mai exact de decât cel din Orăştie, scos la lumină la Argedava ( care a dispărut, dosit fiind de interese oculte, odată cu scheletele de uriaşi scoase tot de acolo ), sau foarte cunoscutul pe plan mondial Stonehenge. Toate duc cu gândul la cunoştinţe mult prea avansate ale unui om despre care ni se spune că abia începea să înveţe să învârte ghioaga deasupra capului…

Cine a minţit, cine continuă să ne mintă ? Acum 12 – 13 mii de ani alta era aşezarea polilor, zilele erau diferite

ca lungime, nordul şi sudul precum şi vestul cu estul erau inversate. Documente vechi papirusuri egiptene de prin unele muzee ale lumii confirmă, hărţile de pe mormântul lui – Senmut arhitectul reginei Hatşeptsut care spun că inversarea polilor a avut loc doar în câteva zile, scrierile maiyaşe, Tăbliţele de la Tirvalur în vechea Indie în care astronomii au consemnat alinierea planetelor la data de16 februarie 3102. Sunt pomenite rând pe rând planetele ieşind la vedere după aliniere. Venus nu e printre ele.

Pe tăbliţele babiloniene arătând sistemul solar nu există Venus. Babilonienii nu o cunoşteau acum 5000 de ani.

Tradiţia mexicană spune despre şarpele Quetsalquatle că a atacat soarele şi s-a făcut întuneric timp de patru zile după care şarpele a dat drumul soarelui şi s-a transformat într-o stea foarte strălucitoare.

Legendele majorităţii popoarelor străvechi au exprimări de genul „ pe când luna nu era…” sau asemenea.

Calendarul lui Sothis care spune de faptul că civilizaţia umană ar fi început în Egipt…

Toate astea spun că în afară de posibilitatea unor cataclisme ciclice cum ar fi cel datorat acumulării de gheaţă la poli, în tradiţia orală şi scrisă a popoarelor străvechi s-au menţionat şi alte cataclisme sau realităţi impresionante. Noi am învăţat la geografie sau la astronomie, cei care au făcut această materie că atât Luna cât şi Venus fac parte dintotdeauna din sistemul nostru solar.

Ori, iată că legendele şi scrierile vechi spun altceva. De ce s-ar apuca popoarele străvechi să consemneze în cronicile lor că o „stea” atât de strălucitoare cum este Venus a apărut pe cer acolo unde înainte nu existase.

De ce ar uita astronomii străvechi să consemneze o planetă atât de strălucitoare şi importantă dar le-ar consemna pe cele mai îndepărtate şi mai greu de observat ?

Sunt întrebări legitime, întrebări legitime care confirmă un adevăr istoric. Planeta Venus nu a fost dintotdeauna o planetă a sistemului solar, şi


176

la fel şi companionul nostru, Luna. Toate legendele popoarelor străvechi leagă apariţia lunii şi a planetei Venus de cataclisme, de schimbare a lungimii zilelor, de cutremure etc.

Dacă ar fi să întrebăm un astronom care ar fi urmările pentru un corp ceresc ca Pământul care ar avea axa de rotaţie diferită de cea de azi, în momentul în care brusc s-ar stabili în apropierea lui un corp ceresc comparabil cu el ca masă, răspunsul ar fi unanim. Ar avea loc destabilizări ale axei de rotaţie, modificări importante ale orbitei, modificări ale vitezei de rotaţie şi de revoluţie… adică cam toate fenomenele care sunt puse de către vechile legende în legătură cu apariţia acestor două corpuri cereşti… Luna şi Venus.

Şi pentru că tot suntem la acest capitol astronomico – istoric o altă enigmă despre care nu ne spune nimeni nimic este centura de asteroizi.

Este o orbită în jurul soarelui care nu e populată de o planetă aşa cum ar fi normal ci de zeci sau sute de milioane de pietre mici. E ca şi când un camion uriaş ar fi descărcat treptat, treptat toată încărcătura sa de pietriş între Marte şi Jupiter, aceasta împrăştiindu-se apoi uniform pe o orbită în jurul soarelui, orbită aliniată cu celelalte orbite.

De ce e orbita centurii de asteroizi aliniată în acelaşi plan cu cea a celorlalte planete ale soarelui ? De ce este plasată între Jupiter şi Marte exact la distanţa la care ar fi trebuit să se afle o planetă de mărime medie între cele două ? De ce ?

Dacă s-ar însuma volumul tuturor corpurilor care compun centura de asteroizi ar rezulta exact volumul echivalent cu al planetei care ar trebui să existe acolo, conform legilor mecanicii cereşti.

Nu cumva de fapt această centură este de fapt o rămăşiţă? Nu cumva constituie resturile unei planete? Şi ce-i rău în asta? O fi venit un corp ceresc şi o fi lovit-o şi s-a transformat în pulbere…

Ar fi frumos să fie aşa. Dar această pulbere de stele aliniată frumos nu poate rezulta din ciocnirea a două corpuri cereşti şi transformarea unuia sau amândoura în pulbere..

Chiar şi la scară astronomică, ciocnirea dintre două planete nu poate avea ca rezultat pulverizarea uneia. Dacă sunt din rocă dură, se vor deplasa reciproc de pe orbita iniţială şi vor suferi rupturi minore, raportate la dimensiunea lor. Dacă una e din rocă dură iar cealaltă din materiale mai moi, afară de deplasarea de pe orbita iniţială, a amândoura, cea de-a doua se va rupe poate în două – trei , patru – cinci bucăţi mai mici, dar în nici un caz nu va fi pulverizată. Pulverizarea ar putea avea loc, teoretic doar dacă o planetă dintr-un material care se poate fărâmiţa, ar fi lovită de un corp cu masa mult mai mică, dar cu o energie infinită… Cam cum se întâmplă cu un măr atunci când este lovit de un glonţ tras dintr-o armă de mare putere –


177

cum ar fi o armă cu lunetă, de la distanţă mică – medie. Dar chiar şi atunci, sunt foarte mici şansele să aibă loc o pulverizare comparabilă cu centura de asteroizi. Centura de asteroizi nu poate fi decât rezultatul unei explozii a întregului corp ceresc sau a unei părţi a lui.. Nici un corp ceresc, în afara stelelor nu explodează de la sine ! Şi atunci vine fireasca întrebarea cine a aruncat în aer planeta din care a rezultat centura de asteroizi ?!... Şi mai sunt multe, foarte multe lucruri care nu se leagă de istoria oficial mincinoasă a pământului care este predată în toate sistemele de învăţământ de pe glob la toate nivelurile. • Spre exemplu, de unde ştiau pictorii pietrelor de la Ica, sau a sutelor de fresce de pe tot globul cum arătau balaurii, balauri în care recunoaştem fără nici o putinţă de tăgadă diferitele specii de dinozauri ? • De ce aproape toate şantierele arheologice din spaţiul orientului apropiat şi nord – estului Africii confirmă legendele biblice ale Vechiului Testament ? • De ce pe foarte multe şantiere arheologie străvechi se găsesc cetăţi întregi sau doar porţiuni de ziduri vitrificate ? Cum au fost vitrificate ? Nu cumva cu armele cu raze sau atomice descrise în Ramayana, Mahabharatha, Vede, etc.? • De ce se tot aude că Noul testament ar fi avut mai multe evanghelii ? Nu cumva chiar au fost ? Şi dacă au fost, Consiliul de la Niceea de ce le-a eliminat ? Nu cumva pentru a ascunde ceva legat de adevărata viaţă a lui Iisus, sau de anumite evenimente care s-au petrecut atunci ?

• De ce nu ne spune nimeni de cărţile de aur ale zeilor aflate în enigmaticele tuneluri din Ecuador, cărţi care stau la baza cultului mormon. Ce se scrie în acele cărţi de nu vrea nimeni să ne spună ? Iată una:


178

• De ce nu ne spune nimeni despre cei câteva zeci de meteoriţi ascunşi prin diferite depozite de muzee, meteoriţi care prezintă diferite urme de viaţă, de la microorganisme la organisme mai evoluate ? • Despre lanţul din cărbune şi cuiul din cuarţ despre care am pomenit anterior, de ce nu ne spune nimeni ? • Despre mina de cupru, de acum treizeci de mii de ani, care este una conform celor mai moderne tehnologii actuale de ce nu vorbeşte nimeni pe nicăieri ? • Despre zecile de mii de kilometri de tuneluri perfect rectangulare, cu pereţii lucioşi şi perfect plani, prin care se poate circula cu camioanele şi care împânzesc subsolul întregii planete, tuneluri care stau la baza teoriei pământului gol, de ce nu ne spune nimeni. De ce nu ni se spune despre presupuşii lor locuitori, care ar vieţui acolo în acelaşi timp cu noi ? • Despre cei care au construit aparatele după care au fost făcute micile modele aeronautice din lemn din Egipt sau din aur din America centrală, de ce nu ne spune nimeni. Ştiţi că nişte modele la scară mai mare dotate du motor au zburat perfect, dovedind calităţi aeronautice deosebite, chiar de la primul zbor ? • Despre cei sau cel care a construit vestitul ceas calendar de la Antikitera de ce nu ne spune nimeni ceva concret ? • Despre manuscrisul Voynich de ce nu ştim ? • De ce nu ştim nimic de omul amfibiu vechi de milioane de ani găsit în China ? • Dec ce nu ne explică nimeni de ce Nefertiti şi o serie de alţi regi egipteni aveau craniul prelung şi cu capacitate dublă faţă de omul de azi ? • De ce nu ni se spune cine au fost în realitate marii iniţiaţi şi profesori ai umanităţii, cum ar fi Confucius, Hermes Trismegistul, Zalmoxis, Toth, Moise Enoh, , etc. ? • De ce nu ni se predau în şcoli mitologiile popoarelor ? De ce nu avem dreptul să ştim că strămoşii noştri ştiau să zboare şi încă cu vehicule mult superioare celor de azi ?

Şi aş putea să continui cu asemenea întrebări înşirate pe zeci de pagini…

Acestea sunt, toate, mărturii. Mărturii pentru dezvăluirea cărora arheologi şi alţi oameni de ştiinţă oneşti şi-au riscat, şi şi-au pierdut uneori nu doar carierele ci chiar şi viaţa.


179

Ameninţări şi crime

„ – Alo, bună ziua… – Vă transmit un mesaj, fiţi foarte atenţi ! Nu mai vorbiţi despre

Bucegi ! – Cine sunteţi ? – Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi

nu trebuie să fie făcute publice ! Aţi intrat într-un joc periculos. Sunteţi tineri, aveţi familii… sunt suficiente subiecte în ţara asta pe care să le dezbateţi…

– Cine sunteţi ? – Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi… Atât am

avut de spus…” Acesta este telefonul primit la redacţia emisiunii „Acces direct” de la

postul de televiziune „Antena 1”, emisiune făcută de Mădălin Ionescu. A fost un ciclu de câteva emisiuni în cursul anului trecut în care s-a abordat subiectul descoperirilor misterioase din Bucegi, descoperiri despre care se tot aude pe diferite canale de câţiva ani încoace.

Despre ce este vorba ? În perioada anilor 2000 – 2003 s-au produs mai multe serii de cutremure locale de mică intensitate în zona Sinaia, Azuga, Predeal, Buşteni. Cutremurele aveau loc în serii de câteva zeci uneori chiar sute, durau câteva ore şi se produceau mereu la acelaşi ore, în timpul nopţii în jurul orei trei dimineaţa iar în timpul zilei după masa.

Aceste cutremure neputând fi pricinuite de vreo experienţă militară deoarece în acea zonă nu se află unităţi militare care ar putea face manevre cu explozibili puternici, s-a făcut ulterior legătura cu cuprinsul unei cărţi apărute prin 2004 anume cartea intitulată „Viitor cu cap de mort” a lui Radu Cinamar. În acea carte autorul afirmă că ar descrie evenimente reale.

Concret se pare că americanii au detectat prin programele lor secrete de explorare geodezică, cu ajutorul sateliţilor un oraş subteran undeva în măruntaiele muntelui Omul. În urma unui acord de colaborare între cele două guverne s-ar fi recurs la cercetări care au scos la iveală nişte tuneluri uriaşe, perfect tăiate în stânca muntelui, şi care par a fi decupate printr-o tehnologie cel puţin diferită, dacă nu superioară tehnologiilor actuale.

Aceste tuneluri ar fi săpate în măruntaiele muntelui intersectându-se la un unghi de 30º, iar unul din ele ar da într-o sală în care s-ar afla o masă uriaşă. Camera respectivă se pare că ar fi dotată cu o tehnologie sofisticată mult superioară celei actuale. Tehnica respectivă ar consta în ceea ce noi am numi aparatură de proiecţie. Ce proiectează ? S-ar părea că holograme foarte complexe cuprinzând cunoştinţe tehnologice superioare. Din această


180

cameră ar pleca trei tuneluri uriaşe de mii de kilometri în direcţii diferite, făcând legătura cu diferite zone ale planetei.

Aceste misterioase tuneluri ar fi protejat de un câmp de forţă, care are dublu rol de camuflaj dar şi de poartă care împiedică apropierea de intrarea reală. Această descoperire prin dimensiunile fizice ale tunelurilor şi a mesei din sala proiecţiilor a făcut fireşte să apară fireasca legătură cu uriaşii şi pe un plan mai depărtat ar fi fost pusă în relaţie şi cu misterioasele dispariţii şi teleportări de care s-a auzit în trecut în diferite zone din Carpaţi. Partea română ar fi vrut să facă publice descoperirile, în vreme ce partea americană s-ar fi opus categoric. Tocmai în momentul în care s-ar fi ajuns la un oarecare acord se pare că ar fi intrat pe fir un mare mahăr din oculta mondială, mai exact un membru al clubului Bilderberg, după care tunelurile ar fi fost sigilate şi totul ar fi rămas în coadă de peşte.

Una peste alta reţeta perfectă a unui roman de succes – ceea ce a şi fost de altfel. Asta până ce ar fi transpirat pe diferite căi către presa română informaţia că totul ar fi real, şi că a existat o şedinţă a C.S.A.T. în care au participat şi nişte americani de pe la Pentagon, şedinţă care ar fi devenit o ceartă cu lovituri de pumni în masă şi ameninţări…

Dacă coroborăm seriile de cutremure din perioada 2000 – 20003 cu şedinţa C.S.A.T. şi cu faptul că în emisiunea lui Mădălin Ionescu, domnul Vasile Rudan a afirmat că i s-a întâmplat în timpul vieţii sale de cercetător ştiinţific să întâlnească în Bucegi un asemenea scut energetic, atunci începem parcă să nu mai fim convinşi că romanul lui Cinamar e o ficţiune.

Ce a păţit de fapt Rudan ? Conform spuselor lui, scutul l-ar fi împiedicat să se poată apropia de aparenta intrare într-o peşteră. La o anumită distanţă de acea intrare, deşi o vedea perfect şi între el şi intrare nu se afla nici un obstacol, el şi prietenul care-l însoţea nu au mai fost capabili să-şi mişte picioarele fiind doborâţi la pământ de o slăbiciune profundă.

În plus dacă totul ar fi doar imaginaţia unui scriitor SF, ce rost a mai avut telefonul de ameninţare dat la emisiune ?… Sau poate că acesta a fost regizat ?… Nu ştim.

Ştim însă că în nici o ţară din lume nu există atât de multe şi de mari cimitire cu uriaşi, ştim de că numai scheletele de uriaşi scoase la lumină de arheologii români sunt suficiente pentru a situa ţara noastră pe primul loc în privinţa numărului de asemenea oameni.

Ştim că statistici oficiale au stabilit nu o dată că ţara noastră deşi are doar 20 – 22 milioane de locuitori totuşi a furnizat şi continuă să furnizeze 6 % din geniile omenirii, şi mai ştim că de foarte, foarte mulţi ani se tot încearcă cucerirea acestei ţări…

Ceva, ceva tot trebuie să fie ? Nu credeţi că prea sunt multe coincidenţe ?!


181

Prima necropolă a uriaşilor a fost situl arheologic Argedava – Popesti-Novaci, excavat în 1947 din care s-au scos 80 de schelete de culoare roz ( probabil iradiate ). Tot de acolo s-a scos un calendar de andezit, semănător celui de la Sarmisegetuza, dar mult mai exact decât acesta. Toate aceste artefacte au fost cum era firesc trimise spre muzeul naţional de istorie al republici. Numai că lucrul interesant e că ele nu au mai ajuns acolo niciodată.

Ulterior arheologul care a condus acel şantier arheologic a fost ajutat un pic să fie călcat de tramvai pe strada Giurgiului… spre a se duce acolo de unde i-a scos pe uriaşi. Şi de foarte mult timp nu a mai spus nimeni nimic oficial de uriaşi, de calendare exacte şi alte asemenea. Numai că cimitire de uriaşi există în multe locuri în ţara noastră, numai prin jurul Bucureştiului fiind cunoscute documentat cel puţin două. Unul pe malul lacului Cernica, iar celălalt într-un sat Măriuţa, de la 36 km de Bucureşti.

Au mai fost scoase la lumină cimitire de uriaşi la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate pană în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. La această necropolă nu s-au mai continuat săpăturile. Din Pantelimon – Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi. La Scăieni (Buzău), necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase doua schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat.

De altfel poporul nostru spune că întreaga zonă cuprinsă între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului, unde încă se mai văd resturile unor ziduri ciclopice înşirate pe culmi de munte, a fost locuită de tartari sau tatari neam de uriaşi.

Şi conform anticului istoric Homer ei ar fi cei care au ridicat altare uriaşe zeilor şi tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confecţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Din ei se trage legendarul Hercules.

Să nu uităm de mitologia românească care abundă de Zmei, Strâmbă lemne, Novaci, Sfarmă-piatră, Căpcăuni, Tatari, etc. Toate acestea sunt denumiri de uriaşi. De altfel novaci li se spune uriaşilor în multe zone din ţara noastră.

Şi apoi să nu uităm că sunt foarte multe localităţi în ţară în care tradiţia orală şi credinţa fermă sunt încă puternice în a afirma că în acele locuri au trăit uriaşi. Toponimiile legate de uriaşi abundă pe tot teritoriul ţării.

Şi acum să trecem pe alte meleaguri. Iată un exemplu lut dintr-un film documentar – figurează la bibliografia cărţii. Virginia Steen McIntyre – geolog, a fost dată afară din comunitatea academică pentru faptul că a avut „neobrăzarea” să dateze corect nişte unelte din piatră descoperite în Mexic


182

în 1966. Conform datării ei, riguros ştiinţifice – prin două metode diferite – uneltele respective au fost făcute în urmă cu 250 000 de ani.

Toate bune dar… de vreme ce omul a ajuns pe continentul american în urmă cu 15 000 de ani… vă daţi seama câte minţi obtuze au fost supărate de concluziile ei ?

Iată deci. Ameninţări voalate din partea unora care nu au minima bărbăţie de a spune cine sunt, ascunzându-se sub anonimatul unei voci pe o linie telefonică, un „binevoitor” care dă o mână de ajutor îmbrâncind un arheolog sub roţile unui tramvai, şi coaliţia mediocrităţii alungând un învăţat din lumea oamenilor de ştiinţă…

Ar trebui să umblu doar o zi prin vastitatea Internetului pentru a aduce alte exemple. Acum mă veţi întreba : De ce ?

Simplu. De vreme ce toţi spun un lucru, cel ce se trezeşte singur să spună altfel, automat va fi eliminat, chiar dacă are dreptate.

Dar la urma urmei care-i adevărata cauză a acestei situaţii ? Ei bine, este cam aceiaşi pe care v-am spus-o şi în paginile anterioare. Cauza este una de natură morală, şi este foarte, foarte veche, având rădăcini care merg dincolo de data oficială a apariţiei omului.

Deci…

De ce ? Cele ce vi le voi spune în acest capitol sunt o părere personală

privitoare la adevărata istorie a omenirii. Am ajuns să-mi fac o imagine sper eu foarte apropiată de adevăr, după ani de zile de lecturi, după multe muzee vizitate, după multe documentare urmărite, după multe informaţii găsite pe Internet, după multe, multe întrebări la care încet, încet au venit răspunsuri… răspunsuri care au conturat cele ce vi le voi spune în continuare.

Strămoşii veniţi de aiurea.. ne-au dăruit două lucruri diametral opuse – ne-au dat viaţă creându-ne prin intervenţii în evoluţia noastră, dar au făcut-o cu un scop precis… acela de a ne înrobi. Aveau nevoie de forţă de muncă pentru exploatarea resurselor globale…

Am evoluat de la plecarea lor ca urmaşi sau servitori direcţi ai lor… şi ca sclavi de rând… această segregare păstrându-se până în prezent, sprijinită de organizarea primilor în societăţi mai mult sau mai puţin secrete, privilegiate, de ceea ce credeau şi continuă să creadă ei că sunt drepturile lor – pe care le impun printr-un plan bine gândit planificat încă din negura timpurilor, pe care-l aplică pas cu pas spre atingerea inexorabilă a scopului suprem – acapararea resurselor energetice planetare şi prin asta a puterii absolute.


183

Noi cei mulţi şi mai ales cei ce ne conduc, conduşi de instinctele animalice de a avea şi a fi mai presus de cei din jur le suntem sclavi fideli şi neştiutori spre îndeplinirea acestui scop.

Zeii şi planurile lor Pentru început să lămurim un lucru foarte important. Viaţa se poate

răspândi în univers pe cale naturală relativ repede, sub formă de fiinţă primitivă extrem de simplă – amintiţi-vă de acei zeci de meteoriţi cu urme de viaţă despre care vă spuneam că sunt ţinuţi la secret prin diferite muzee ale lumii. Dar datorită unei perioade extrem de lungi şi a condiţiilor de mediu specifice care-i sunt necesare vieţii pentru a evolua de la stadiul de procariot la cel de fiinţă inteligentă superioară, civilizaţia ca stare supremă de dezvoltare al inteligenţei nu se poate răspândi în univers pe cale naturală.

De aceea nu s-a răspândit în univers decât în momentul în care a ajuns să poată să călătorească prin voinţă proprie, răspândirea ei din acel moment fiind foarte rapidă raportat la timpul trecut de la naştere.

Asta înseamnă că acele fiinţe inteligente capabile să poată călători prin univers sunt extrem de bătrâne ca specii şi în egală măsură au suficientă experienţă pentru a şti să nu se autodistrugă, indiferent de caracterul lor agresiv sau paşnic.

Ca urmare, undeva, în spatele oricărei civilizaţii capabilă să călătorească prin univers se află un şir întreg de specii sau strămoşi ai lor care s-au autodistrus, poate nu doar o dată.

De aici ideea de moarte şi renaştere a unei civilizaţii primitive, de n ori la rând, nu este, după părerea mea, una ieşită din comun mai ales pentru o civilizaţie agresivă.

Dar pe aceiaşi logică numărul de civilizaţii agresive ajunse la un asemenea nivel de superioritate, este cred eu, paradoxal, mult mai mic decât al civilizaţiilor paşnice.

Şi nu vă miraţi vă rog că spun lucrurile acestea. Gândiţi-vă că numai în universul cunoscut de noi acum sunt miliarde de galaxii având fiecare din ele miliarde de stele. Practic se consideră că numărul de stele din univers este mult mai mare decât numărul de fire de nisip de pe toate plajele lumii.

Ca atare a considera că în univers sunt fie 10 fie 100 de civilizaţii capabile de călătorii interstelare sau intergalactice este la fel de plauzibil şi probabil.

De aici vine firesc concluzia că orice civilizaţie care a ajuns atât de bătrână şi poate călători oriunde în univers, va căuta ca oriunde găseşte condiţii propice de dezvoltare a vieţii inteligente să caute să sprijine oarecum apariţia şi dezvoltarea ei.


184

Reţineţi aici ideea că dacă viaţa simplă relativ primitivă, poate prospera în condiţii extrem de grele ( aminti-vă de adâncurile oceanelor, în fumarolele vulcanilor subacvatici unde temperatura este de 400º C – mai mult decât temperatura de topire a plumbului – sau de lacurile acide ale gheizerelor… ), viaţa inteligentă nu se poate dezvolta decât în condiţii mult mai restrictive, ceea ce face ca numărul planetelor propice vieţii inteligente să fie mult mai mic, decât a celor pe care se pot dezvolta fiinţele primitive.

Ca urmare existând această intenţie de a sprijini şi chiar impulsiona apariţia şi dezvoltarea vieţii inteligente, automat va exista şi interesul de a menţine o legătură mai mult sau mai puţin strânsă cu acea planetă pe care viaţa inteligentă e pe cale a se dezvolta.

De ce ar face o eventuală civilizaţie intergalactică acest lucru ? Motivele principale, după părerea mea ar fi trei. Primul care rezidă din cele ce le-am spus mai sus cu privire la vârsta civilizaţiei respective. O civilizaţie în vârstă are interesul de a-şi asigura cumva perpetuarea, nu neapărat ca specie cât mai ales ca realizări spirituale, ori asta nu se poate decât prin predarea ştafetei unei alte fiinţe – civilizaţii inteligente, întocmai cum la nivel individual fiecare părinte predă ştafeta vieţii mai departe copiilor săi.

Al doilea motiv principal ar fi acela pur educativ – interesul de a feri inteligenţa de a se autodistruge în drumul său spre civilizaţie – orice părinte-şi fereşte odraslele de pericole.

Pe de altă parte trebuie să adăugăm aici al treilea motiv care e ceva mai complex rezultând din două considerente. Primul constă în faptul că navigaţia interstelară şi intergalactică este infinit mai complicată decât navigaţia pe suprafaţa oceanului sau a cerului unei planete oarecare. Trebuie să ţinem seama de faptul că adevărata realizare a unei asemenea civilizaţii nu este aceea pur tehnică de a te putea deplasa în timpi rezonabili pe distanţe fantastice sau eventual de a trece dintr-un univers în altul, ci mai ales de a rezolva navigaţia într-un spaţiu infinit de mare având mai multe dimensiuni, într-un timp finit.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi închis, singur în cea mai mare sală de sport sau de concert din lume, iar aceasta este plină cu mici baloane, milioane de mici baloane, care plutesc aleatoriu în jurul vostru, umplând tot spaţiul sălii respective. Vi s-a impus să spunem, de către cel ce v-a închis acolo, ca în termen de două săptămâni să ieşiţi. Atât hrana cât şi apa şi cheia de la ieşire se află în câte unul din baloanele ce vă înconjoară, iar celelalte baloane care nu vă sunt utile sunt periculoase fiind umplute cu un gaz toxic. În plus nu ştiţi nici unde-i ieşirea, imensa sală fiind cufundată în semiîntuneric. Cum aflaţi care din milioanele de baloane este cel care vă poate ajuta să trăiţi şi


185

să scăpaţi ? Cum găsiţi ieşirea înaintea împlinirii celor două săptămâni, când baloanele cu gaz toxic vor începe să se spargă ?

Pentru cineva aflat în spaţiu, miliardele de galaxii şi miliardele de stele din fiecare galaxie sunt identice oriunde s-ar întoarce şi ar privi.

Pe de altă parte trebuie să mai subliniem aici faptul că indiferent cât de superioară ar fi o asemenea civilizaţie, probabil că nu călătoreşte cu întreaga planetă de baştină ci cu nişte nave, chiar dacă ele ar fi uriaşe…

Aceasta-i marea realizare a unei civilizaţii capabile de călătorii interstelare, posibilitatea de a înţelege şi a se descurca într-un spaţiu atât de vast, găsindu-şi hrana, apa resursele, într-un cuvânt energia necesară traiului pe mai departe având totodată putinţa să revină acasă.

Atunci când descoperă o planetă pe care sunt resurse energetice, uşor exploatabile, are tot interesul de a reţine unde se află şi de a o regăsi într-un viitor apropiat, pentru a-şi asigura eventual o escală de aprovizionare pe un drum mai lung între două puncte.

Şi când mă refer aici la resurse energetice uşor exploatabile nu mă refer la ceea ce ne-a învăţat pe noi ştiinţa şi învăţământul pervertit de pe planeta noastră că este energie.

Noi oamenii când spunem energie ne gândim la petrol, gaze naturale, electricitate extrasă din mediu cu ajutorul barajelor sau a centralelor termonucleare, într-un cuvânt la o tehnologie periculoasă, agresivă, ineficientă şi mai presus de toate criminală.

Energia este apa, hrana, resursele minerale care ne asigură dezvoltarea tehnologică şi abia în ultimă instanţă energia electrică, extrasă din mediul înconjurător prin tehnici şi metode nondistructive.

Veţi spune că resurse minerale există pe orice planetă. Da, dar nu orice planetă are aer, apă şi hrană care să-ţi permită să stai acolo luni sau ani şi să le exploatezi. Veţi spune că o asemenea civilizaţie ar putea să teraformeze planeta respectivă. Da, dar asta costă resurse materiale şi de timp. În plus chiar dacă găseşti o asemenea planetă, oricât de superior tehnologic vei fi, probabil că-ţi va trebui forţă de muncă pentru a extrage acele resurse. Deci ce e mai ieftin, să aduci de la mii de ani lumină de pe planeta ta de origine forţa de muncă necesară sau să o găseşti bine mersi, la faţa locului ? Sau ce e mai ieftin, să teraformezi o planetă sau să o găseşti cu condiţii propice vieţii inteligente ?

Iată deci al treilea motiv pentru care o civilizaţie de călători stelari are interesul să sprijine apariţia şi dezvoltarea inteligenţei. Ai nevoie de un minim de inteligenţă din partea muncitorilor care-ţi sapă în măruntaiele unei planete după aur, cupru, fier, mercur sau mai ştiu eu ce-ţi trebuie ca să-ţi întreţii navele şi civilizaţia…


186

Înainte de a continua am să vă arăt o imagine cu două fotografii, spunându-vă că statueta din lut este foarte, foarte veche.

În urmă cu… cinci sute de milioane de ani, poate un pic mai mult sau

mai puţin, o civilizaţie galactică precum cea despre care am vorbit mai sus, în rătăcirile ei prin spaţiile necuprinse ale galaxiei sau poate ale universului, a descoperit că există într-o margine a galaxiei un sistem solar al unui soare mic care are două planete alăturate capabile să susţină viaţa ambele având apă şi atmosferă, iar una este chiar acoperită aproape în întregime cu apă în stare lichidă. O raritate chiar şi pentru ei care călătoreau de mult prin imensităţile spaţiale. S-au oprit şi le-au cercetat mai atent, descoperind că datorită distanţei lor faţă de steaua sistemului, oferă un potenţial imens pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii inteligente. Oceanul planetar de pe cea de-a doua planetă deja colcăia de tot felul de fiinţe primitive. Nici pe cea de-a treia planetă condiţiile nu erau rele…

Au hotărât să treacă pe hărţile lor această pereche inedită şi să-i urmărească evoluţia. Aşa se face că din când în când reveneau aici.

Construiseră se pare şi baze de supraveghere pe cele două planete alăturate celei cu multă apă. Astfel că de pe planeta a treia şi a patra ei puteau urmări evoluţia celei de-a doua… Dar nu erau singurii care descoperiseră această lume. Timpul trecea, apăreau peştii superiori, reptilele, acestea avansau pe uscat şi aici unde deja vegetaţia era luxuriantă, cucereau noi teritorii. Dar planeta avea să efectueze multe, multe rotaţii în jurul micii sale stele până ce din noianul de fiinţe care colcăiau acolo să se desprindă una inteligentă.

Şi acea specie a fost cum era firesc una acvatică. Veţi întreba de ce acvatică. Pentru că fiinţele din ocean erau cele mai vechi. În acel moment civilizaţia aceea a hotărât să intervină şi să controleze strict evoluţia speciilor spre o direcţie convenabilă apariţiei unei specii asemănătoare lor.

Au mai trecut zecile şi sutele de mii de ani şi iată ca apar primele primate care cu puţin ajutor devin hominizi. Pentru că genul care stăpâneşte


187

efectiv uscatul este cel reprezentat de o bogată colecţie de reptile, de la unele foarte mici până la cele uriaşe, aceşti primi hominizi nu sunt ca cei de azi… ei seamănă cu omul modern doar fizic, însă în genele lor există multe, multe caracteristici reptiliene. Putem presupune că supravegherea şi intervenţia în dezvoltarea speciilor pe planetă a fost una nu doar a unei singure civilizaţii ci aproape sigur a mai multora.

Cert este că la un moment dat pe planetă existau oameni, care convieţuiau atât cu reptilele cât şi cu mamiferele uriaşe.

Ce s-a întâmplat în continuare ? Cine poate şti exact. Cert este că aceşti primi oameni nu au trecut testul timpului. Poate că nici nu erau suficient de inteligenţi pentru asta. Poate că fuseseră ajutaţi să apară şi să se dezvolte doar cu scopul unic de a fi o forţă de muncă ieftină pentru „zeii” veniţi din ceruri care aveau nevoie de apă, aer, hrană şi diferite metale.

De unde ştiu că au existat aceşti oameni ? Amintiţi-vă de piciorul care a strivit în plimbarea lui trei trilobiţi, amintiţi-vă de cuiul scăpat din închisoarea cristalului de cuarţ, sau de lanţul scăpat din cea a cărbunelui…

Ce s-a întâmplat cu aceşti oameni ? Nu putem decât presupune şi e probabil că au dispărut odată cu majoritatea dinozaurilor şi a faunei şi florei acelor vremuri. Sau poate că au rezistat mai mult… Poate că dinozaurii nu au dispărut aşa cum se presupune acum datorită unui asteroid care a căzut la limita dintre ocean şi uscat pe unul din continente. Poate că una din civilizaţiile care-şi revendicau dreptul de paternitate asupra acestei inteligenţe s-a ciocnit cu o alta… poate că între ele a apărut un război…

Poate că în urma acelui război a patra planetă a sfârşit tragic transformându-se-n pulbere de stele. Poate că asteroidul care se presupune azi că ar fi desfiinţat dinozaurii a fost doar o bucată din acea planetă ! Poate că lucrurile au stat altfel. Poate că omul acela a ajuns suficient de dezvoltat pentru a putea să înţeleagă şi să folosească tehnologia zeilor săi… şi necugetat el a fost cel ce a distrus planeta vecină…Cine ştie ?! Nu ştim.

Bănuim doar că undeva, atunci, de mult, a patra planetă a sistemului solar s-a transformat într-o centură de asteroizi… Dacă a fost distrusă de zei sau de slujitorii lor… asta nu mai ştim. Ştim însă că o asemenea explozie nu putea să nu aibă urmări asupra planetelor alăturate. – dacă a fost o explozie…

Astfel, atunci a treia planetă a fost destabilizată de pe orbita sa, nu mult, doar atât cât să înceapă să se răcească, să-şi încetinească rotaţia şi să piardă mare parte din gravitaţie şi odată cu ea, atmosfera.

Azi, acelei planete noi îi spunem Marte şi facem încercări timide a o cerceta…


188

După acea explozie teribilă, probabil că şi a doua planetă a avut de suferit pagube extreme… Poate că cea mai mare parte a vieţii de pe ea a dispărut…

Poate că dintre acei primi oameni unii au supravieţuit… fie asteroidului, fie exploziei planetei vecine… Nu ştim. Ştim doar că din acel moment evoluţia vieţii pe cea de-a doua planetă a luat-o pe un alt drum. Şi din nou… privitori din ceruri, „zeii” au supravegheat o nouă dezvoltare spre o fiinţă inteligentă.

Şi acea planetă noi o numim azi cu drag dar în egală măsură cu lipsă de respect Terra şi trăim pe ea fără a avea minima decenţă de a-i mulţumi pentru asta.

Acum mă veţi apostrofa: Prostule, Tera şi Marte sunt a treia şi a patra planetă de la soare ! Da. Acum aşa sunt . Dar atunci… cu mult foarte mult mai mult de cinci mii de ani în urmă, erau a doua şi a treia, căci Venus, căreia azi îi spunem cu drag luceafăr, nu făcea parte din sistemul solar.

Poate că nici nu a fost aşa. Poate că mai exact a fost că explozia celei de-a patra planete a avut loc mai devreme, fiind responsabilă de dispariţia acestei prime civilizaţii iar cea distrusă de asteroid odată cu dinozaurii a fost a doua civilizaţie umană.

„Cum ? Au fost mai multe !?” – veţi spune dumneavoastră. Iar eu vă voi răspunde categoric. Da. După prima civilizaţie au fost

încă trei. Şi fireşte că mă veţi întreba de unde ştiu. Ei bine, de circa 100 – 150 de ani de când oameni de ştiinţă şi amatorii răscolesc pământul în căutarea rămăşiţelor strămoşilor noştri au fost găsite atât urme de paşi, unii purtând ghete, atât diferite schelete, cât şi artefacte tehnice toate situate la intervale de timp uriaşe. Acest lucru duce cu gândul al existenţa celor patru nivele diferite de civilizaţie umană. Veţi spune că am intrat deja pe tărâmul speculaţiilor. Poate, dar nu poate nimeni contesta un lucru, care face din speculaţie certitudine. Acest lucru este următorul. Numărul impresionant de urme de civilizaţie reprezentate de artefactele tehnice şi de scheletele umane care nu se încadrează în teoria oficială, găsite, fiind la intervale de timp uriaşe, nu prezentau diferenţe notabile de dezvoltare. Mai simplu aveau acelaşi nivel tehnologic.

Gândiţi-vă că noi cei de azi pornind de la capcană şi ghioagă ne-au trebuit cinci mii de ani pentru a fi capabili să ieşim în spaţiu, şi să eventual să distrugem planeta. Iar cea mai mare parte a dezvoltării noastre tehnologice a avut loc în ultima mie de ani. Dezvoltarea urmând legea progresiei geometrice, oare la ce nivel vom fi peste 1000 de ani ?

De câte ori este cuprinsă viaţa noastră actuală – oficială – de 150 000 de ani în cele cca. 350 milioane de ani cât am putea presupune că au trecut de la prima civilizaţie – omul care a călcat pe trilobiţi ? Rezultatul este


189

fantastic de mare – 2 333 Deci timpul fizic necesar ajungerii la nivelul nostru actual de dezvoltare ar putea fi cuprins lejer de câteva sute de ori în acest interval de timp, dacă luăm în calcul o distrugere completă a potenţialelor civilizaţii trecute. Astfel dacă noi am fi decimaţi acum de o boală misterioasă şi am dispărea de pe faţa pământului împreună cu 80 % din fauna actuală, Terrei i-ar trebui cam 5 000 de ani pentru a se reface şi a deveni ceea ce era înaintea apariţiei primului om şi probabil i-ar mai trebui alte 200 000 de ani pentru a ne crea din nou. Odată cu această dispariţie a noastră urmele civilizaţiei noastre ar dispărea complet cam în acelaşi interval de timp. Deja la o primă privire numai după 1000 de ani nu ar mai exista nici urmă de oraşele şi tehnologia de care suntem acum atât de mândri. Titanicul de pe fundul Atlanticului nu va mai exista deloc peste încă 100 de ani de acum încolo, căci deja este pe jumătate mâncat de rugină şi de bacterii.

Ori aici vine acel lucru care spuneam că face din speculaţie

certitudine. Nici o civilizaţie nu ar rămâne blocată la un anumit nivel tehnologic mai multe zeci de mii de ani. Concluzia logică este că avem de-a face nu cu o civilizaţie ci cu exact patru căci cam acesta-i numărul de niveluri care au fost arătate de artefacte ca cele din imaginea de deasupra:

Amintiţi-vă iar de cuiul din cristalul de cuarţ, de lanţul şi de arma automată de tip special desprinse dintr-un strat de cărbune de acum peste 150 milioane de ani pe continentul american, de cizma de cosmonaut cam de aceiaşi vechime desprinsă din stratul de cărbune de la una din minele din Prahova sau de zeiţa de oricalc a prietenului lui Doru Davidovici şi de câte altele pe care eu nu le ştiu dar care sigur există şi despre care, poate că dumneavoastră aveţi cunoştinţă.


190

Având în vedere faptul că mărturiile atât de vechi nu sunt decât de natură materială nu putem şti nimic altceva despre aceste civilizaţii decât faptul că au existat. Cum sau numit cum s-au dezvoltat ce erau capabili să facă sau cum au dispărut nu prea putem şti.

Putem însă bănui faptul că e posibil ca din fiecare din ele să fi supravieţuit rămăşiţe, indivizi sau grupuri mici care au constituit sămânţa pentru cele ce le-au urmat. Pare logic de vreme ce în antichitatea modernă se părea că pe ici pe acolo mai existau atlanţi, De altfel se pare că uriaşii ar fi fost aceşti atlanţi. În plus trebuie să nu pierdem din vedere faptul că în tot acest timp acea sau acele civilizaţii galactice au fost aici lângă noi.

Despre ultima sau ultimele civilizaţii pământene avem însă o sumedenie de informaţii. Sunt informaţii cuprinse-n cronici precum Mahabharata, Ramayana, Vede, sau tăbliţele sumeriene. Există legendele şi miturile celtice, ale dogonilor, populaţiilor vechi amerindiene – Popol Vuh sau Quetsalquatle, sau ale celor asiatice, precum şi din insulele Pacificului.

Avem de asemenea hărţile lui Piri Reis şi Oronteus Finaeus. Acestea două ar fi cea Lemuriană şi cea Atlantă.

Toate aceste mituri şi cronici ale diferitelor popoare de pe glob duc la nişte poveşti asemănătoare.

Noi vom vorbi pe scurt doar despre povestea provenită de la sumerieni, poveste care s-ar situa undeva între Lemuria şi Atlantida sau poate anterior amândoura. Vechii locuitori ai teritoriilor dintre Tigru şi Eufrat, mesopotamienii şi sumerienii dataţi oficial între mileniul 4 şi secolul 4 înaintea erei noastre, cunoscând mai multe niveluri de civilizaţie, aveau o cultură foarte avansată, fiind matematicieni excepţionali, chirurgi – efectuau operaţii pe creier, astronomi şi astrologi, jurişti, etc. Aici se consideră oficial că ar fi apărut şi cea mai veche scriere – Mesopotamia 3500 – 3300 i.e.n. Pentru necunoscători aflaţi că de fapt prima scriere nu a fost cea mesopotamiană ci aceasta provenea dintr-o scriere mult mai veche cu vreo două milenii, anume cea de pe teritoriul ţării noastre atestată de descoperirea arheologului Nicolae Vlasa în 1961, la Tărtăria jud. Alba trei plăcuţe de ceramică care au fost datate cca. 5300 – 5200 î.e.n.

Aceste plăcuţe prezentând o scriere liniară A care în mod categoric este mai veche dar are caracteristici asemănătoare cu cea mesopotamiană, sunt deci purtătoarele scrierii din care a evoluat cea mesopotamiană.

Aceste plăcuţe sunt una un fel de calendar, sau horoscop, cea rotundă, iar celelalte două sunt un fel de listă cum am face noi azi o listă de cumpărături şi este o imagine a unui păstor conducând o capră. Iată de fapt cea mai veche scriere din lume în imaginea de mai jos.


191

Nu este însă singura descoperire de acest gen din spaţiul Carpato –

Danubiano – Pontic. Au mai fost descoperite scrieri asemănătoare cam de aceiaşi vechime şi la sud de Dunăre.

Acum trecând peste această paranteză iată povestea spusă de tăbliţele sumeriene:

Această poveste este uluitoare şi oferă o perspectivă nouă atât formării sistemului solar cât şi a civilizaţiei umane actuale.

Povestea sistemului solar este următoarea. Sumerienii, astronomi de geniu, ştiau perfect care este structura sistemului solar şi ce e mai surprinzător conform cunoştinţelor lor pământul şi luna aşa cum le ştim noi azi sunt rezultatul unei catastrofe cosmice. Ei spun că sistemul solar lipsit de pământul actual şi de satelitul său, avea în locul unde azi e centura de asteroizi o planetă mare numită Tiamat. La un moment dat o altă planetă împreună cu sateliţii săi a pătruns în sistemul solar. Această planetă se numea Nibiru şi a trecut pe lângă Neptun, Uranus şi Saturn şi unul din sateliţi numit Marduk a lovit Tamatul. S-au produs mai multe destabilizări ale orbitelor, coliziuni, şi au apărut sateliţi noi. La următoarea revoluţie a lui Nibiru – are o perioadă de revoluţie în jurul soarelui de 3600 de ani – Tiamatul a fost din nou lovită şi rezultatul este unul din scenariile pe care le explicam eu legat de centura de asteroizi. Anume în urma acestei coliziuni, a rezultat pulverizarea unei porţiuni din planeta Tiamat şi eliberarea în cosmos a unei mari cantităţi de resturi mărunte. Deci centura de asteroizi nu este urmarea exploziei unei planete întregi ci rămăşiţele mici rămase după ruperea unei planete mari. Acea planetă mare după rupere fiind acum un pic mai mică a capturat pe unul din sateliţii planetei Nibiru şi s-a mutat împreună cu acesta pe o orbită mai apropiată de soare, astfel născându-se ceea ce noi numim azi Pământul şi Luna.


192

Este uluitoare povestea cu atât mai mult cu cât ea aproape sigur este exactă. Problema apare abia acum. De unde ştiau ei despre o catastrofă cosmică care s-a petrecut cu mult foarte mult timp în urmă ?

Răspunsul vine abia acum. Conform celui mai important document mesopotamian „Epopeea Atrahasis” apariţia şi evoluţia omului este urmarea directă şi a intervenţiei unei civilizaţii venite din cosmos. Această civilizaţie, numită Anunnaki a venit de pe Nibiru în urmă cu 450 000 de ani adică la mai multe milioane de ani după cele povestite anterior, pentru a exploata aurul de pe planeta noastră. Primul grup număra 50 de inşi care au aterizat în Marea Arabiei şi s-au stabilit în Mesopotamia unde au înfiinţat prima colonie numită Eridu. Anul planetei Nibiru, cu numele de şar, fiind unitatea lor de măsură temporală – firesc, nu ? – de la venirea primului grup până la potopul lui Noe au trecut 120 de şari ceea ce ne spune când mai exact au venit ei. Imediat după sosire, constatând condiţiile de trai excelente şi existenţa aurului au ţinut o întrunire cu cei de acasă şi au hotărât că au nevoie de muncitori (Lulu amelu– muncitor primitiv ). Deci astfel s-a hotărât crearea omului…

E de reţinut asta pentru că acel muncitor primitiv pe care au hotărât să-l creeze suntem noi… adică e vorba de strămoşul nostru.

Şi mai e de subliniat un lucru – noi, ca specie am apărut datorită unei nevoi, nevoia de materii prime, care în ultimă instanţă înseamnă tot energie, după cum am spus anterior. Fără materii prime nu există nici viaţă nici energie.

Deci „zeii” având nevoie de aurul nostru au hotărât naşterea unui neam de sclavi – a noastră…

Asta s-a întâmplat în urmă cu trei sute de mii de ani. Era plină epocă glaciară şi conform altor scrieri străvechi – cele tibetane – atunci rămăşiţele civilizaţiilor pământene anterioare se retrăseseră sub pământ sau cele care nu s-au retras au degenerat devenind ceea ce noi numim azi omul de neanderthal şi homo erectus

Ei bine faptul că între aceştia şi omul modern – sapiens este o perioadă prea scurtă de timp – veriga lipsă, vine să confirme faptul că tăbliţele sumeriene spun adevărul şi noi suntem o rasă creată. Normal că suntem, vor spune unii, doar aşa spune şi Vechiul Testament. Da, numai că Vechiul testament este ulterior tăbliţelor sumeriene şi vine doar să repovestească ceea ce ne spun sumerienii.

Am fost creaţi de zei, aceştia purtând de fapt numele de Anunnaki şi în particular Enki, Adam ( adamo ) a fost creat prin manipulări genetice de către Enki care era fiul regelui nubirian. În limba sumeriană EnKi înseamnă stăpânul pământului şi am putea deci presupune că era guvernatorul sau şeful tuturor extratereştrilor. Acesta avea un frate, Enlil, în favoarea căruia


193

la un moment dat pierde supremaţia. Enki era un mare om de ştiinţă şi inginer, el fiind nu doar cel ce a creat omul ci şi cel care a asanat mlaştini, a creat baraje, a construit palate, etc.

El a fost cel care a luat apărarea noii rase, atunci când fratele său, după ce anunnaki au terminat de exploatat aurul, au hotărât distrugerea noii rase, nemaiavând nevoie de ea.

Nu face obiectul prezentei cărţi să înşirăm întreaga poveste a apariţiei omului. E suficient să spunem că Enki nefiind de acord cu distrugerea rasei umane, mai ales după ce aceasta a căpătat – poate prin consumul mărului – rodiei – o anumită superioritate a conştiinţei suficientă pentru a-şi lua destinul în propriile mâini, a fost exilat.

Ce contează este că încă din zorii copilăriei noastre ca specie am fost trataţi ca sclavi de către unii ce erau sau se credeau mai presus şi-şi arogau dreptul de viaţă şi moarte.

Enki înainte de a fi definitiv alungat organizase o mişcare de rezistenţă, „Frăţia şarpelui” care a rămas în memoria arhetipală colectivă a omului. E complicat de explicat care-s procesele prin care cele întâmplate în acele vremuri imemoriale au devenit legende şi mituri.

Cert este că acele întâmplări sunt acum confirmate de descoperiri arheologice care nu concordă cu declaraţiile oficiale ale învăţătorilor şi oamenilor de ştiinţă dar în schimb concordă cu miturile creaţiei majorităţii popoarelor vechi..

Alte mituri decât cel biblic şi cel sumerian, spre exemplu cele tibetane, cele chinezeşti sau cele indiene spun poveşti şi mai vechi, ale civilizaţiilor dinaintea venirii anunnakilor…

Pentru scopul cărţii de faţă cel mai important este acest mit al sumerienilor deoarece, faptele petrecute atunci, din perspectiva resurselor energetice planetare şi a decăderii morale la care am ajuns au avut urmări catastrofale pentru întreaga rasă umană actuală.

Înainte de a explica exact ce vreau să spun prin asta am să vă atrag atenţia asupra unui lucru care în mod sigur a scăpat şi continuă să scape din vedere marii majorităţi. Anume faptul că textele sumeriene spun categoric că anunnaki au aterizat în Marea Arabiei şi au venit pentru a exploata mult aur de care aveau nevoie pe planeta lor. Bun, analizaţi acest fapt şi dacă nu observaţi am să vă spun eu, aceste două afirmaţii se bat cap în cap. Contradicţia stă în faptul că dacă au aterizat în marea Arabiei – pe care o ştim noi azi, nu au avut unde găsi aur în zonă. Pe de altă parte dacă au venit să extragă aur în cantitate mare înseamnă că nu au aterizat în marea Arabiei – cel puţin nu marea Arabiei a noastră, cea pe care o ştim noi azi.

Nu uitaţi un fapt recunoscut de toţi arheologii şi istoricii lumii, anume acela că în lumea veche ( adică Europa, Nordul Africii şi o mare


194

parte din Asia Mică ) nu există aur. Cantitatea de aur ce se găseşte în aceste zone este mult prea mică pentru a putea asigura întregul necesar al antichităţii. De fapt întreaga cantitate de aur care circula şi se utiliza în antichitate în acest vast areal provenea dintr-un singur loc. Acel loc erau minele de la Roşia Montană. Veţi spune că exagerez că vreau să arog strămoşilor noştri merite pe care nu le aveau sau nu le meritau. Vă răspund prin a vă ruga să-mi arătaţi o mină, una singură în tot acest areal, care să aibă vechimea şi dimensiunile pe care le-ar implica exploatarea masivă a aurului în perioade atât de îndepărtate. Nu veţi putea să-mi spuneţi de nici una pentru faptul că nu există. Aurul egiptean, aurul celtic, aurul galic, sau oricare alt artefact din aur găsit pe teritoriul vast pe care l-am pomenit mai sus, toate au aceiaşi compoziţie chimică de bază – compoziţie specifică aurului din ţara noastră.

Dacă acum două – trei mii de ani tot aurul din antichitate provenea de la Roşia Montană ce vă face să credeţi că situaţia ar fi stat altfel în urmă cu trei sute de mii de ani ? Trei sute de mii de ani, la scara geologică nu e un timp suficient de mare care să justifice eventuală ieşire sau intrare în măruntaiele pământului a unui zăcământ bogat. Deci dacă nu era aur decât la noi acum trei mii de ani aceiaşi a fost situaţia şi cu trei sute de mii de ani mai devreme.

Pe de altă parte un alt aspect care poate întări cele ce le spun eu este faptul că textele sumeriene sunt transcrieri ale unor legende transmise oral timp de generaţii. La data când s-a hotărât transcrierea lor, deja probabil că situaţia geografică a lumii vechi era alta faţă de ce spuneau aceste legende..

Nu uitaţi că deşi teoria deplasării continentelor spune că ele se deplasează cu o viteză foarte mică, scrieri şi hărţi vechi spun că nu de mult Antarctica de azi a fost situată într-o zonă caldă. Deci dacă cumva întreaga scoarţă terestră a alunecat deplasând actuala Antarctică în locul unde se află azi, înseamnă că undeva mai la nord probabil că ceea ce e azi Europa s-a deplasat spre nord. Această ipoteză poate fi confirmată de oasele de dinozauri şi de flora pe care a avut-o Europa continentală şi nordică, care a fost de tip tropical – subtropical.

Deci e foarte posibil ca atunci când au venit, aceşti anunnaki să fi aterizat nu în Marea Arabiei de azi ci într-o mare mai nordică anume în Mediterana de azi. Amintiţi-vă de asemenea că atunci nu exista Marea Neagră.

Deci au aterizat probabil undeva în nordul Mării Mediterane de azi, şi primul oraş înfiinţat de cei 50 nu a fost în Iraqul de azi ci în Ardealul de azi – care fireşte era cu tot continentul un pic mai la sud cu vreo mie – două de kilometri.


195

Dovezi ? Cea mai veche şi mai mare mină de aur din lume – Roşia Montană. Cea mai numeroasă populaţie de uriaşi din lume, numărul cel mai mare de genii la mia de locuitori. Cizma de astronaut descoperită în cărbunele minei prahovene, zeiţa de oricalc, cea mai veche scriere din lume din care a evoluat cea sumeriană… şi mai nou, descoperirea din 2003 din Bucegi. În plus tradiţia orală a mitologiei româneşti care abundă de poveşti despre uriaşi, şi sălaşurile lor secrete din munţi. O altă dovadă ar fi cea lingvistică şi arheologică care stabileşte categoric că întreaga civilizaţie actuală a plecat dintr-unul şi acelaşi spaţiu, cel Carpato – Danubiano – Pontic. Lucru confirmat de vechimea vetrelor de civilizaţie, vestitele noastre culturi preistorice, care prezintă cele mai vechi unelte din Europa într-o abundenţă uluitoare, precum şi abundenţa florei şi faunei carpatice în textele vedice. Spre exemplu fagul nu există nici azi în India dar este pomenit de multe ori în vede…

De ce ? Printre altele pentru faptul că aici este singura zonă de pe întregul supercontinent Africano – Euroasiatic care are sare la suprafaţa solului, exploatabilă cu mijloace primitive.

Deci dacă privind faptul că prima civilizaţie umană a fost creată sau nu de extratereştri în urmă cu 250 milioane de ani putem avea dubii, cel puţin pentru cea actuală ştim cu certitudine acest lucru chiar dacă arheologii şi istoricii noştri se feresc ca dracul de tămâie să ne spună.

Deci după ce au creat muncitorul primitiv prin inginerie genetică, creaţie care a durat o perioadă şi care a dus la apariţia uriaşilor – era nevoie de fiinţe foarte puternice pentru a exploata uşor şi repede aurul în lipsa mijloacelor tehnice pe care le puteai aduce destul de greu de acasă – la un moment dat terminând exploatarea au hotărât să-şi distrugă creaţia.

Atunci au apărut neînţelegerile şi unul din şefii străini fiind expulzat de conaţionalii lui, a fost obligat să rămână captiv pe planetă împreună cu creaţia pe care o apăra. Enki împreună cu întreaga populaţie şi slujitori cărora le era devotat a plecat din zona ţării noastre îndreptându-se spre sud şi s-a instalat între Tigru şi Eufrat… aceasta fiind şi rezolvarea enigmei istorice privind apariţia de nicăieri a poporului sumerian.

Sau poate că a fost un pic altfel. Poate că nu au fost doar cei doi fraţi pomeniţi de textele sumeriene. Poate că au mai venit aici şi alte civilizaţii stelare. În mod sigur au venit. Amintiţi-vă de miturile dogonilor, sau de miturile mayaşilor precum şi de celelalte mituri care spun că strămoşii au venit din stele, dar nu din aceleaşi stele… La stupul desfăcut vin multe muşte, nu ? !

Dacă la stup au fost mai multe muşte putem presupune ca o concluzie logică a abundenţei de tipuri de arme şi tehnologie în mitologia celtică şi cea vedică, şi asta ar explica şi o parte din poveştile biblice.


196

Practic, aceşti zei, s-au împrăştiat în toată lumea veche, şi pentru a putea stăpâni eficient populaţiile imense de muncitori care începeau să-şi revendice dreptul la autodeterminare, au fost obligaţi ca în ciuda faptului că păreau şi într-o oarecare măsură erau atotputernici, să delege pe unii din cei mai inteligenţi sau mai linguşitori dintre sclavi să le îndeplinească ordinele la nivel de mase. În plus îndelungata şedere aici, departe de casă a făcut ca aceştia, în ciuda interdicţiei categorice să se împerecheze cu localnicii şi astfel au apărut semizeii. Este firesc, aşa se stăpânesc masele şi nu e ceva pur pământean ci e o lege universală.

Numai că, cei din eşalonul doi, semizei şi slujitorii lor direcţi au început cu timpul să poftească la puterea „zeilor”…

Astfel au început să apară răzmeriţe şi nesupuneri care fireşte nu erau convenabile, şi pe de altă parte populaţia de muncitori în continuă creştere începea să pună în pericol nu doar statutul celor atotputernici ci însăşi viaţa lor. Aşa s-a ajuns la acţiuni ca arderea din temelii a unor cetăţi cum au fost Sodoma şi Gomora…

Dar nu era suficient… În plus faptul că o parte din „zei” mai sufletişti erau de acord cu afirmarea unui destin propriu din partea muncitorilor a îngreunat situaţia, aşa că la un moment dat acele una, două sau x civilizaţii galactice au luat hotărârea de a părăsi planeta şi a lăsa umanitatea să se dezvolte prin forţe proprii. Plecând însă i-au părăsit pe cei din rândurile lor care se răzvrătiseră trecând de partea „sclavilor”…

Ar trebui să presupunem că cei numiţi semizei precum şi slujitorii lor direcţi probabil că au fost înfrânţi uşor de grupurile chiar dacă nu organizate, dar cel puţin mai puternice şi mai numeroase de muncitori foşti sclavi, în momentul în care rămaşi fără sprijinul tehnic şi moral al stăpânilor nu au mai făcut faţă revoltelor.

Asta a făcut ca cei dintre ei scăpaţi să se reorganizeze în societăţi secrete, şi să-şi propună fireşte răzbunarea.

Şi de aici a pornit totul. Încă de atunci unii dintre ei crezându-se îndreptăţiţi prin faptul că erau metişi ai zeilor plecaţi, au emis pretenţia de a fi ei înlocuitorii zeilor… de a pune ei stăpânire pe întreaga planetă părăsită de şefii plecaţi… dar pentru asta trebuiau să lupte cu alte mijloace…

Astfel s-a născut ideea de a prelua puterea asupra planetei, nu prin luptă dreaptă ci prin uneltiri şi înşelăciune.

Zeii plecând…


197

Planul slugilor lor … a devenit liber să se nască. Înainte de a vă expune planul şi motivele pentru care cred în

existenţa lui, am să vă spun de la bun început că nu sunt nici extremist, nici xenofob, nici ultranaţionalist. Sunt doar un om normal, care acordă oricărui popor sau seminţie respectul cuvenit căci orice popor are în urma sa o istorie, o tradiţie şi o cultură. Dar pe de altă parte consider că tendinţele extremiste, ultranaţionaliste sau xenofobe care au dus la decăderea morală a societăţii actuale, sunt rodul activităţii şi gândirii unor oameni bolnavi mintal, pe care aşa cum am spus anterior de obicei îi situez în categoria subnormalilor. Din păcate pentru noi ceilalţi aceştia deşi sunt o minoritate, conştienţi de acest fapt acţionează subversiv, ascuns şi prefăcut, folosindu-se de căi şi mijloace murdare pentru a-şi atinge scopul de a se ridica deasupra majorităţii.

Pentru a vă arăta că am dreptate voi începe capitolul cu un citat mai mare care cuprinde fragmente dintr-o scriere străveche, scriere care este cunoscută de marea majoritate a lumii ca fiind un cod de precepte morale.

Cei care l-au conceput, având grijă deosebită ca anumite fragmente din acest „cod” să nu ajungă la cunoştinţa majorităţii. Este vorba de Talmud, o colecţie de cărţi scrise de vechii rabini. Redactarea ei s-a terminat în Palestina prin secolele 2 – 3. Din câte ştiu eu există un talmud babilonian şi unul evreiesc, ambele fiind de fapt scrise de aceiaşi rabini, diferenţa de denumire venind de la mărimea cărţii şi zona în care s-a încheiat redactarea ei. Nu sunt convins că cele ce le voi transcrie aici chiar fac parte din această carte străveche căreia îi sunt atribuite. Nu sunt nici lingvist nici arheolog sau istoric şi nu am citit toate acele mii de pagini în original pe care le are întreaga carte. Pe de altă parte dacă e o sămânţă de adevăr în ascunderea unor părţi atunci sunt convins că există o variantă oficială a cărţii destinată celor mulţi, care nu sunt iniţiaţi şi una ştiută doar de practicanţii fervenţi.

Ca atare chiar dacă aş fi avut acces la studiul original admiţând că aş cunoaşte limba, tot am serioase îndoieli că aş fi putut citi textul original.

Dar mergând pe logica faptului că cine a scris aceste directive este cel puţin bolnav mintal, sau de o răutate extremă, voi cita aici fragmente dintr-un text ce îşi propune demascarea acelor părţi ascunse ale vechii scrieri:

„ Evreii vor nega existenţa acestor versete controversate şi vor apela

imediat la arma lor cea sacră „anti-semitism”. Se vor lepăda de ele şi vor minţi că acestea sunt invenţii „rasiste” şi „anti-semite” inventate de grupuri rasiste precum Ku Klux Klanul din SUA. Alţi evrei ar spune că


198

aceste versete sunt ori în afara contextului ori traduse greşit. Până la urma urmei cine ar admite aşa ceva?

Spre exemplu dacă creştinii ar avea astfel de învăţături în viaţa de zi cu zi sau în Biblie, le-ar admite sau nu? Cu siguranţă 99% le-ar nega... Totuşi mai există chiar şi evrei ateişti care nu cred în religia mozaică (Iudaism) şi care au confirmat şi chiar contribuit la demascarea Talmudului. Un exemplu ar fi „Fratele Nathanael Kapner” care se consideră „fost evreu”. El declară că s-a născut evreu, a crescut evreu (în religia mozaică) dar în vara anului 2007 s-a convertit la religia Creştin Ortodoxă şi a început să-şi demaşte foştii lui fraţi şi lucrările lor sataniste.

Cartea evreiască „MizDeach” declară că „nu există nimic superior Talmudului Sfânt”. Talmudul declară că doar evreii sunt oameni iar non-evreii sunt „goy/goyim” care sunt pe aceeaşi scară cu vitele sau orice animal. Urmează citate şocante dar exacte din diverse cărţi ale „Talmudului”.

- Aboda Sarah 37a: „O fată non-evreică care are doar 3 ani poate fi violată. ”

- Aboclah Zara 26b: „Chiar şi cei mai buni dintre non-evrei trebuie să fie omorâţi. ”

- Abodah Zarah 36b: „Fetele non-evreice sunt în stare de „niddah” (mizerie) de la naştere. ”

- Babba Bathra 54b: „Proprietatea non-evreiască aparţine evreului care a folosit-o primul. ”

- Baba Kamma 37b: „Non-evreii sunt în afara protecţiei. Legii şi Dumnezeu le-a expus banii lor Israelului. ”

- Baba Kamma II 3a: „Evreii pot folosi minciuni („subterfugii”) pentru a înşela un non-evreu. ”

- Baba Kamma 113a: „Orice evreu îi este permis să folosească minciuni şi mărturie falsă pentru a aduce un non-evreu în ruină. ”

- Baba Mezia 24a: „Evreii pot fura de la non-evrei. Dacă un evreu găseşte un obiect pierdut de un non-evreu, nu trebuie să-l înapoieze. ” (De asemenea este afirmat şi în Baba Kamma 113b)

- Baba Mezia 114a-114b: „Non-evreii nu sunt oameni. Doar evreii sunt oameni. ”

- Baba Necia 114,6: „Evreii sunt fiinţe umane, dar naţiunile lumii nu sunt umane ci bestii. ”

- Choschen Ham (156,5 Hagah): „Evreul are voie să se ducă la Akum (non-evreu), să-l conducă, să facă afaceri cu el, sa-l înşele şi să-i ia banii. Pentru că bogăţia non-evreilor trebuie să fie privită ca proprietate comună şi aparţine primului care o ia. ”


199

- Choschen Ham 183. 7: „Dacă doi evrei au înşelat un non-evreu. trebuie să împartă profitul. ”

- Choschen Hamm 388, 15: „Dacă se poate dovedi că cineva a dat banii Israeliţilor la Goyim, trebuie găsită o posibilitate prudentă să-l razi de pe faţa pământului. ”

- Hagigah 27a: „Niciun rabin nu poate ajunge în iad. ” - Hilkkoth Akum XI: „Nu salva Goyim în pericol de moarte. ” - Kilkhoth Akum X1: „Nu arăta nici o milă la Goyim. ” - Kethuboth 11b: „Sexul este permis cu o fetită de 3 ani, lacrimile

vor veni din ochi din nou şi din nou, tot aşa şi virginitatea se va întoarce fetiţei de sub 3 ani. ”

- Kerithuth 6b pagina 78, Jebhammoth 61a: „Doar evreii sunt oameni, non-evreii nu sunt oameni, ci vite. ”

- Iore Dea 337, 1: „Aşa cum înlocuieşti vite si măgari, tot aşa înlocuieşti şi non-evreii morţi. ”

- Libbre David 37: „Să comunici orice unui Goy despre relaţiile noastre religioase ar fi egal cu omorârea tuturor evreilor, pentru că dacă goyim ar ştii ce învăţăm noi despre ei, ne-ar omora în mod deschis. ”

- Libbre David 37: „Dacă un evreu va fi chemat să explice orice parte din cărţile rabinice, va trebui să dea doar explicaţii false. Oricine va viola această lege va fi omorât. ”

- Midrasch Talpioth 225: „Non-evreii au fost creaţi pentru a servi evreilor ca sclavi. ”

- Menahoth 43b-44a: „Un bărbat evreu este obligat să spună următoarea rugăciune în fiecare zi: Mulţumesc Dumnezeule că nu m-ai făcut non-evreu, o femeie sau un sclav. ”

- Nidrasch Talpioth, p. 225-L: „Iehova a creat non-evreul în formă umană pentru ca evreul să nu trebuiască să fie servit de bestii. Non-evreul este prin urmare un animal în formă umană condamnat să servească evreul zi şi noapte. ”

- Orach Chaiim 57, 6a: ,,Trebuie să te fereşti de non-evrei chiar mai mult decât de porci bolnavi. ”

- P'sachim, fol.113, col. 2: „Cinci lucruri Canaan şi-a învăţat fii: iubiţi-vă între voi, iubiţi tâlhăria, iubiţi excesul, urâţi-vă şefii şi niciodată să nu spuneţi adevărul. ”

- Rosh Hashanah 17a: „Creştinii şi toţi cei care resping Talmudul vor ajunge în iad unde vor fi pedepsiţi pentru toate generaţiile. ”

- Sanhedrin 54b: „Un evreu poate face sex cu un copil atâta timp cât acel copil are peste 9 ani. ”


200

- Sanhedrin 55b: „O virgină de 3 ani şi o zi poate fi obţinută în căsătorie prin raport sexual iar dacă soţul ei decedează şi fratele soţului ei face concubinaj cu ea, ea devine a lui. ”

- Sanhedrin 57a: „Un evreu nu trebuie să plătească un non-evreu banii care îi datorează pentru muncă. ”

- Sanhedrin 57a: „Când un evreu omoară un non-evreu, nu se va aplica pedeapsa cu moartea. Ce fură un evreu de la un non-evreu poate păstra. ”

- Sanhedrin 59a: „Să omori Goyim e ca şi cum ai omorî animale sălbatice. ”

- Sanhedrin 106a: „Mama lui Iisus a fost o târfă. ” - Schabouth Hag. 6d: „Evreii pot jura fals prin a folosi diverse

subterfugii. ” - Schulchan Aruch, Choszen Hamiszpat 156: „Când un evreu a

apucat un non-evreu, alt evreu se poate duce la acelaşi non-evreu să-l împrumute cu bani şi în schimb să-l înşele, pentru ca non-evreul să fie ruinat. Pentru că proprietatea non-evreului, potrivit legii noastre, aparţine nimănui şi primul evreu care trece are drepturi depline să ia el proprietatea. ”

- Schulchan Aruch, Choszen Hamiszpat 348: „Toată proprietatea ţărilor străine aparţine naţiunii evreieşti, care în mod consecutiv este intitulata să o preia fără nicio remuscare. ”

- Seph. Jp., 92, 1: ..Dumnezeu a dat evreilor putere asupra tuturor posesiilor şi sângelui tuturor naţiunilor. ”

- Shabbath 116a: „Evreii trebuie să distrugă cărţile Creştinilor, spre exemplu Noul Testament. ”

- Talmud IV/1 /113b: „Evreului îi este permis să exploateze greşelile unui non-evreu şi să-l păcălească. ”

- Talmud IV/2/70b: „Evreului îi este permis să practice camătă la non-evrei. ”

- Talmud IV/4/52b: „Pedepsibil pentru evreu este doar adulterul către femeia altui evreu. Soţia non-evreului este exclusă. ”

- Talmud IV/8/4a: „Dumnezeu nu se supără pe evrei niciodată ci numai pe non-evrei. ”

- Tosefta. Aboda Zara B, 5: „Dacă un non-evreu omoară un non-evreu sau un evreu, este responsabil; dar daca un evreu omoară un non-evreu nu este responsabil. ”

- Tosefta, Abda Zara VIII, 5: „Cum să interpretezi „Furtul Mondial”. Unui non-evreu îi este interzis să fure, să tâlhărească sau să ia femei sclave, etc., de la un non-evreu sau de la un evreu. Dar unui evreu nu îi este interzis să facă toate acestea unui non-evreu. ”


201

- Yebhamoth 11 b: „Actul sexual cu o fetiţă este permis dacă ea are 3 ani. ”

- Yebamoth 98a: „Toţi copii non-evrei sunt animale. ” Goy = Cuvânt în limba ebraica ce înseamnă „oameni străini care nu

sunt evrei”, asemănaţi cu vitele de obicei. Exemplu: Cum numesc europenii şi americanii pe africani, cioroi sau ciori aşa spun evreii „goy” tuturor oamenilor. Goyim = Versiunea la plural a cuvântului „goy”

Gentile = Cuvântul Goy/Goyim îndulcit şi tradus în limba engleză Akum = non-evreu în limba ebraică Cuthean = non-evreu în limba ebraică Niddah = mizerie în limba ebraica Talmudul = Cărţi scrise de rabini, considerate per total o singură

carte mai mare care poartă numele de „Lege” sau de „Cartea Sfântă”. Notă. unele versete pot conţine mici erori de traducere. Majoritatea versetelor conţin cuvântul jignitor „goy” dar au fost şi

mici excepţii unde a fost utilizat cuvântul „Akum”. Deşi nu are legătură directă cu Talmudul, urmează un citat al

evreului din Germania care a fondat comunismul, Karl Marx! „Poporul evreu în întregime va fi propriul său Mesia. Acesta va

realiza dominaţia lumii prin dizolvarea altor rase ... şi prin stabilirea unei republici mondiale în care evreii de pretutindeni vor exercita privilegiul de cetăţeni. În această Nouă Ordine Mondială copiii lui Israel ... vor furniza toţi liderii fără a întâlni opoziţie... ”

(Karl Marx într-o scrisoare către Baruch ) ” Şocant de extremist şi de xenofob ! Dar ce e mai grav este că aceste directive au început a fi redactate în

urmă cu mai multe mii de ani şi că ele relevă o dorinţă de răzbunare profundă şi prin concepţie permit celor ce le aplică să poată câştiga averi şi poziţie socială pe orice cale oricât de imorală ar fi aceasta, fără a se teme vreodată de vreo pedeapsă. Acesta-i faptul extrem de grav, alături de acela că prin păstrarea unui secret profund asupra acestor directive majoritarii, indiferent că sunt sau nu creştini sau evrei sunt lipsiţi total de apărare în faţa unui asemenea fel de a acţiona.

Acum, înainte de a trece mai departe am să vă supun atenţiei un alt fapt care are ca rezultat direct decăderea morală a unei mari părţi din societatea actuală precum şi imposibilitatea teoretică de redresare a situaţiei.

Cândva un acord se încheia printr-o strângere de mână şi o privire ochi în ochi. Dar de când au apărut politicienii acest mod de a rezolva


202

lucrurile a dispărut, a murit… iar mortul de la groapă nu se mai întoarce, nu-i aşa ?!

Politicienii din toate timpurile şi de oriunde pornesc de la o premisă falsă. Politica ar trebui să însemne parteneriat şi cooperare. Mulţi ar spune chiar că asta înseamnă… De fapt politicianul, dintotdeauna, sau măcar din ultimele două mii de ani vede în cel din faţa sa nu un partener ci un potenţial duşman, iar discuţiile cu acesta nu reprezintă o cooperare pentru rezolvarea amiabilă a problemelor societăţii ci o potenţială capcană… care trebuie evitată.

De altfel un politician, chiar dacă are în faţă posibilitatea de a rezolva o problemă pe cale onestă, dreaptă, va evita instinctiv această posibilitate temându-se că i se întinde o capcană…

Acest mod de a gândi a avut şi are ca rezultat trei lucruri la fel de grave. Primul dintre ele este acela că niciodată nu vor accede în politică oameni cu adevărat cinstiţi, oneşti plini de bune intenţii, fie pentru că el omul cinstit nu se poate adapta la un asemenea mod de gândire, fie pentru că va fi eliminat de sistem în momentul în care se va dovedi că nu este înregimentat modului de gândire politicianist general.

Al doilea lucru este un corolar al celui precedent şi anume este apariţia încă din zorii politicii mondiale de asocieri, organizări secrete, bazate pe legături de rudenie, sau de interese materiale, sau morale, care fac parte din structurile oficiale, dar care nu sunt de acord cu politica structurii respective şi ca urmare luptă subversiv spre atingerea altor scopuri decât cele declarate prin voinţa majorităţii.

Al treilea lucru este acela că a apărut de la sine necesitatea încheierii de acorduri mai mult sau mai puţin secrete scrise care să consemneze pentru mai târziu înţelegerile la care s-a ajuns.

Rezultatul o degradare morală tot mai accentuată a componentei politice a societăţii.

Dar tocmai aceste acorduri scrise, aceste dovezi, măsuri de siguranţă pe care şi le iau politicienii sunt cele care fac ca din când în când noi cei mulţi să descoperim stupefiaţi că e o contradicţie flagrantă între scopul pentru care i-am delegat noi pe oamenii aceia în funcţiile pe care le ocupă şi realitatea celor pe care le fac ei acolo.

Aceste acte sunt cele care au făcut ca noi să aflăm de afaceri gen Watergate din S.U.A. din timpul mandatului lui Nixon, sau mai dâmboviţenele noastre afaceri cu statul ale politicienilor…

Toate sunt de fapt căi de ocolire a legii în scopul obţinerii de bani pentru îndeplinirea unor scopuri, altele decât cele cu care au fost delegaţi politicienii respectivi de către popor, acolo unde sunt…


203

Un astfel de act este şi cel din care vă voi prezenta următoarele citate, cu precizarea că organizaţia care l-a conceput – francmasoneria – este una subversivă, foarte veche şi care urmăreşte încă de la înfiinţarea ei cu mult, foarte mult timp în urmă, să îndeplinească un scop murdar şi anume cel despre care v-am mai spus, acela de a pune stăpânire pe întregul glob terestru, cu tot ceea ce e pe el sub el şi în jurul lui… dacă ne e permisă o asemenea exprimare.

Acum vă voi supune atenţiei o parte din acest act iar ulterior vă voi spune pe scurt şi cum a ajuns totuşi acest act ultrasecret la cunoştinţa opiniei publice. Grav este că fiind la fel de şocant ca şi precedentul citat, marea majoritate nu pot crede că e real.

„ 1 Dreptul, în viziunea francmasonilor, constă în forţă. Libertatea este o idee himerică… …Mulţimea trebuie să fie păcălită. Anarhia şi efectele ei. Politica şi morala nu trebuie să aibă nimic comun. Dreptul trebuie să fie al celui mai tare. Puterea ascunsă francmasonică trebuie să fie de neînvins. Scopul francmasonic justifică întotdeauna mijloacele. Mulţimea este oarbă şi de aceea poate să fie atât de uşor manipulată de francmasoni. Alfabetul politic secret. Discordiile partidelor.

Forma de guvern care conduce cel mai bine la scopul principal urmărit de francmasoni este autocraţia… …Desfrâul generalizat. Principiul şi regulile principale ale guvernului superstatal francmasonic. Teroarea necesară. Libertate, Egalitate, Fraternitate sau marea minciună…. …Amovibilitatea (revocarea) reprezentanţilor poporului….

2 …Administratorii, aleşi cu grijă din popor de către noi dintre creştinii inconştienţi cei mai slugarnici, nu vor fi niciodată oameni competenţi pentru administraţia ţării. În acest chip ei vor deveni nişte păpuşi trase de aţă de către inteligenţii şi genialii noştri sfetnici, de către specialiştii noştri, crescuţi şi pregătiţi încă din copilărie în vederea administrării afacerilor lumii întregi… …Să nu credeţi nici o clipă că aceste afirmaţii sunt fără o bază serioasă: gândiţi-vă la succesul pe care l-am ştiut făuri cu Darwinismul, Marxismul, Nietzscheismul. Însă numai nouă influenţa cu adevărat rea a acestor tendinţe trebuie să ne fie cunoscută….

3 …Nestabilitatea urmărită a balanţei constituţionale. Teroarea necesară care se inoculează în palate…… Sclavia economică… …Accelerarea prin toate mijloacele a degenerării creştinilor… …Venirea şi încoronarea "stăpânului planetar universal"… …Criza economică generală provocată de francmasonerie. Siguranţa celor care sunt de ai "Noştri"… Regele despot este o prefigurare a "STĂPÂNULUI PLANETAR UNIVERSAL". Cauzele de bază ale invulnerabilităţii francmasoneriei mondiale. Libertatea este o himeră. Vă pot anunţa că suntem deja aproape


204

de ţelul final…… Popoarele sunt înlănţuite prin munca grea, cu mai multă eficienţă şi tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia Evului Mediu se mai putea scăpa uneori, într-un fel sau altul. Sclavii puteau fi răscumpăraţi, dar astăzi noi urmărim ca majoritatea oamenilor să nu poată scăpa de mizerie. Drepturile pe care noi le-am înscris în constituţii sunt himerice închipuiri pentru mulţime deoarece ele sunt neadevărate. Toate aceste aşa-zise „drepturi ale poporului” nu pot exista decât în închipuire, fiindcă în realitate ele nu pot fi înfăptuite niciodată……Foamea dă capitalului mai multe drepturi asupra muncitorului decât căpătase aristocraţia de la puterea regilor şi a legilor.

Prin mizerie şi prin ura pe care o produce ea, noi îndrumăm mulţimile, ne folosim de mâinile lor pentru a zdrobi pe cei ce se împotrivesc planurilor noastre. Atunci când va veni vremea ca regele nostru universal, al întregii planete, să fie încoronat, toate aceste mâini vor mătura din calea noastră tot ceea ce ar putea fi o piedică. Creştinii aproape că au pierdut obişnuinţa de a gândi fără ajutorul sfaturilor noastre ştiinţifice……Trebuie ca fiecare să ştie că niciodată nu poate exista egalitate în urma deosebitelor feluri de muncă la care sunt supuşi oamenii, că nu pot fi toţi deopotrivă răspunzători înaintea legii; că, de pildă, răspunderea nu e aceeaşi pentru acela care nu aduce atingere decât cinstei lui proprii… …Dimpotrivă însă, în starea de azi a ştiinţei, aşa cum am făurit-o noi, poporul încrezându-se orbeşte în cuvântul tipărit nutreşte, în urma neadevărurilor pe care le crede şi cu care îi întreţinem prostia, o ură împotriva tuturor poziţiilor pe care le crede a fi deasupra lui, deoarece el nu înţelege importanţa fiecărei poziţii sociale. Această duşmănie va creşte încă în urma crizei economice, care se va sfârşi prin încetarea operaţiunilor de bursă şi a mersului industriei.

Când vom da naştere (cu ajutorul tuturor mijloacelor ascunse de care dispunem, prin aurul care se află în întregime în mâinile noastre) unei crize economice generale, atunci vom arunca în stradă mulţimi întregi de muncitori în aceeaşi zi, în toate ţările Europei. Aceste mulţimi nemulţumite vor vărsa cu sete sângele acelora pe care, în simplitatea neştiinţei lor, îi pizmuiesc încă din copilărie şi ale căror bunuri le vor putea atunci jefui.

Ele însă nu se vor atinge de ai noştri, deoarece momentul atacului ne va fi cunoscut dinainte şi vom lua toate măsurile pentru a ne pune la adăpost… …De atunci noi ducem poporul de la o dezamăgire la alta, cu scopul ca să se lipsească chiar şi de ceea ce este bun, în folosul viitorului Rege-despot, pe care în viitor îl pregătim lumii…

4 …Cine ar putea răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră este una de felul acesta. Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planurilor noastre; planul final al acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale, SUPREM


205

CONDUCĂTOARE, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului……Libertatea în sine ar putea fi complet nevătămătoare şi ar putea exista într-un Stat fără a aduce vreun rău bunăstării popoarelor, dacă ea s-ar sprijini pe legile credinţei în DUMNEZEU şi ale frăţiei omeneşti, străină de acea egalitate care este dezminţită chiar de legile firii, care a statornicit înfrânarea şi supunerea. Având o asemenea credinţă, poporul s-ar lăsa guvernat de către autoritatea parohiilor şi ar merge înainte, umil şi paşnic, sub conducerea păstorului său sufletesc, împăcat cu împărţirea făcută de Dumnezeu a bunurilor acestei lumi. Iată de ce trebuie să dărâmăm complet credinţa în cele divine şi trebuie să smulgem din mintea creştinilor însuşi gândul Dumnezeirii şi al Sufletului, pentru a le înlocui cu meschine calcule şi lipsuri materiale.

Pentru ca cele mai alese şi elevate suflete ale creştinilor să nu aibă aproape de loc timp să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem pe creştini de la aceste preocupări, împingându-i numai către grijile industriei şi ale comerţului. În acest chip toate naţiunile îşi vor urmări doar câştigurile lor şi, luptând fiecare cu îndârjire pentru propriile foloase, nu vor băga de seamă care este duşmanul lor comun. Însă, pentru ca libertatea să poată astfel dezbina şi nimici în întregime societatea creştinilor, trebuie să facem din speculaţie baza industriei. Procedând astfel, nici una dintre bogăţiile pe care industria le va scoate din pământ nu va rămâne în mâna industriaşilor, ci toate se vor spulbera în speculaţii, adică, în final, vor cădea în pungile noastre…

5 …Crearea unei cât mai puternice centralizări a Guvernului. Mijloacele tainice de a-şi însuşi puterea care sunt specifice francmasoneriei. De ce adeseori statele nu se pot înţelege între ele. Elitismul generator de mândrie al francmasonilor. Aurul şi banii sunt totdeauna motorul principal care face să se mişte toate mecanismele în state. Monopolurile create de francmasoni în comerţ şi în industrie… … Ce formă de administraţie se poate da unor State în care stricăciunea, corupţia a pătruns peste tot, unde nu poţi ajunge la bogăţie decât prin acele viclene surprize îndemânatice care sunt pe jumătate pungăşii? … …Ce altă formă de guvernare să se dea acestor societăţi, decât forma despotică pe care o vom descrie mai departe? Noi vom călăuzi atunci în mod mecanic viaţa politică a supuşilor noştri prin legi noi. Aceste legi vor lua înapoi, una câte una, avantajele şi prea marile libertăţi care au fost împărţite de către creştini, iar domnia noastră va pune temeliile unui despotism atât de măreţ, încât doar el va fi în stare, oricând şi oriunde, să impună tăcere creştinilor care vor voi să ni se împotrivească şi care vor fi nemulţumiţi… …Mai mult încă, arta noastră de a guverna masele şi pe indivizi cu ajutorul unei teorii şi a unor jocuri de cuvinte meşteşugit alcătuite, ori prin reglementări ale


206

vieţii sociale şi prin tot felul de alte mijloace dibace - pe care creştinii nu le înţeleg deloc - face şi ea parte din geniul nostru administrativ, crescut în spiritul de analiză, de observaţie şi de o mare eficienţă în concepţii, cum până acum nimeni nu a mai avut şi nu ni se poate asemăna… …O alianţă trainică între toţi creştinii din lume ne-ar putea opri oricând pentru câtva timp, dar acum noi ştim că suntem scutiţi de această primejdie prin rădăcinile adânci de neînţelegere pe care nu le mai poate nimeni smulge din inima creştinilor…… Ţinta de căpetenie a acţiunilor noastre este să slăbim spiritul public al creştinilor prin critică, să-i facem să-şi piardă obiceiul de a cugeta adânc, deoarece gândirea profundă dă naştere împotrivirii faţă de noi. Să obosim, din contră, puterile gândului în vane hărţuieli oratorice… …Noi vom împrumuta fără să ezităm haina tuturor partidelor, ale tuturor tendinţelor şi vom îmbrăca cu ele pe oratorii noştri, care vor vorbi atât de mult încât toată lumea va fi dezorientată şi obosită să-i mai asculte. Pentru a dezbina şi a câştiga opinia publică, trebuie să o buimăcim răspândind din diferite părţi şi vreme îndelungată atâtea păreri care se bat cap în cap, încât creştinii vor sfârşi prin a se pierde în labirintul acesta şi vor sfârşi prin a considera că este mult mai bine să nu ai nici o părere în politică. Vor recunoaşte în final că acestea sunt fapte care nu privesc deloc societatea şi că ele nu sunt menite a fi cunoscute decât de acela care o conduce. Acesta este primul secret. Al doilea secret, necesar pentru a guverna cu succes prin dezbinare, constă în a înmulţi în aşa fel greşelile poporului, apoi obiceiurile rele, patimile şi regulile vieţii în comun, încât nimeni să nu mai fie în stare să descurce acest haos şi oamenii să ajungă să nu se mai înţeleagă unii cu alţii… …În locul guvernelor de astăzi noi vom pune câte un Guvern fantomă care se va chema Administraţia Guvernului Suprem. Mâinile sale vor fi întinse în toate părţile ca nişte cleşti, iar organizaţia sa va fi atât de mare, încât până la urmă nici un popor nu se va putea feri ci i se va supune…

6 …Monopolurile; averile tuturor creştinilor vor ajunge în curând să depindă de aceste monopoluri. Aristocraţia slăbită va fi lipsită de bogăţia funciară. Comerţul, industria şi speculaţia ca mijloace francmasonice de îmbogăţire fără muncă. Luxul care înrobeşte. Mărirea salariului şi scumpirea imediat ulterioară a obiectelor de primă necesitate. Anarhia întreţinută şi beţia generalizată. Înţelesul secret al propagandei unor teorii economice năucitoare… …Trebuie să mărim prin toate mijloacele cu putinţă însemnătatea Guvernului nostru Suprem, înfăţişându-l ca pe ocrotitorul şi răsplătitorul tuturor celor care i se supun de bună voie… …Aristocraţia creştinilor, din tată în fiu, neştiind să se mulţumească cu puţin, va fi uşor de ruinat… …Trebuie ca industria să răpească pământului roadele muncii sale ca şi ale capitalului şi, prin speculaţie, să


207

ne pună la dispoziţie nouă banii lumii întregi. Fiind astfel aruncaţi în rândurile proletarilor, toţi creştinii se vor pleca înaintea noastră pentru a obţine cel puţin dreptul de a trăi modest. Pentru a nimici industria creştinilor vom mări speculaţia, gustul luxului, al acelui lux inutil care înghite totul. Vom face să se mărească salariile, care totuşi nu vor aduce nici un folos muncitorilor, deoarece vom face să apară în acelaşi timp şi o scumpire a bunurilor de primă necesitate, datorită (vom spune noi) decăderii agriculturii şi a crescătorilor de vite. Mai mult chiar, vom submina cu dibăcie şi în profunzime temeliile producţiei, obişnuind pe muncitori cu anarhia şi cu băuturile spirtoase, în vreme ce vom lua toate măsurile cu putinţă pentru a îndepărta de pe pământurile şi întreprinderile lor pe creştinii inteligenţi. Pentru ca situaţia să nu fie văzută prea devreme sub adevărata ei lumină, vom ascunde adevăratele noastre intenţii sub masca pretinsei dorinţe de a răspândi şi face accesibil lumii marile principii economice pe care le învăţăm astăzi…”

Dincolo de cât de şocant de diabolic este conceput acest plan, nu vi

se pare că ceea ce se întâmplă în lume şi în special în ţara noastră în ultimii douăzeci de ani seamănă suspect de mult cu cele scrise în acest plan ?

Veţi spune că sunt poate doar nişte citate dint-un text. Cartea de faţă nu are ca obiect analiza pe text a acestui act, de aceea acolo unde sunt serii de trei puncte este explicaţia a cum trebuie aplicat practic ceea ce se spune.

Şi nu v-am prezentat decât câteva fragmente din primele şase puncte ale actului care are 24 de puncte…

Am să vă supun atenţiei în continuare o sintetizare a ce este în continuare în acest act, pe care mi-am permis să o extrag din cartea unuia mai deştept ca mine şi nume „Organizatii Secrete” de Jan Van Helsing:

„ Controlul asupra credinţei. Noi le vom lua oamenilor adevărata

credinţă. Noi vom modifica stâlpii legilor spirituale sau îi vom dezrădăcina. Lipsa lor va slăbi credinţa în sufletele oamenilor, deoarece religiile vor fi lipsite de argumente. Aceste goluri le vom umple noi, cu teze materialiste şi calcule matematice.

A zăpăci minţile este o metodă. Pentru a fi stăpâni pe opinia publică, trebuie s-o aducem într-o stare de zăpăceală. Noi vom folosi presa ca să prezinte oamenilor ştiri atât de diverse, încât ei să se piardă în labirintul acestor informaţii. Oamenii vor ajunge la concluzia că este mai bine să nu aibă nici o părere (politică) ...

Dorinţa de a trăi în lux. Pentru a accelera ruina industriei goimilor, le vom stimula dorinţa de a face lux. Cetăţeanul de rând însă nu îşi va putea permite bucuria de a cumpăra articole de lux, pentru că noi vom avea grijă


208

să ridicăm mereu preţurile. Astfel, fiecare va trebui să muncească mai mult, dacă va voi să capete ceea ce doreşte. Până când îşi vor da seama cu ce sistem au de a face, vor fi deja prinşi în capcana lui.

Politica, instrument de manipulare. Prin propagarea de către noi a liberalismului în organismele statale, întreaga structură politică va fi modificată. O constituţie nu este decât marele for al neînţelegerilor, al certurilor şi toanelor partidelor, într-un cuvânt un for care are numai funcţia de a distruge personalitatea instituţiilor de stat. În „epoca republicană” noi îi vom înlocui pe stăpânitori cu o caricatură de guverne, cu un preşedinte din popor, adică din rândurile „păpuşilor” noastre, ale „sclavilor noştri”. Vom organiza alegeri în aşa fel încât, cu ajutorul lor, vom reuşi să preluăm stăpânirea întregii lumi. Celui mai neînsemnat alegător îi vom da iluzia că, prin întruniri şi coaliţii, el poate influenţa mersul politic în stat.

În acelaşi timp, vom elimina importanţa familiei şi rolul ei educativ, de asemenea formarea personalităţii independente.Este de ajuns ca un popor să fie lăsat să trăiască în „democraţie” un oarecare timp, pentru ca el să se transforme într-o plebe dezordonată. Puterea plebei este oarbă, fără scop şi fără raţiune, mereu gata să fie influenţabilă dintr-o parte sau alta. Dar orbul nu-l poate conduce pe orb, fără să-l conducă în prăpastie. Numai cine de la naştere a fost crescut să fie stăpân independent, este instruit în ABC-ul politic.

Reuşita noastră va fi uşurată de faptul că, în relaţiile cu oamenii de care vom avea nevoie, noi vom specula punctele slabe ale acestora: lăcomia de bani şi de bunuri materiale, precum şi pasiunile de orice natură.

Controlul asupra hranei. Puterea noastră rezidă şi în faptul că hrana pe acest pământ devine din ce în ce mai insuficientă. Capitalul are puterea de a provoca foamete, ceea ce ţine mai bine în frâu pe muncitor decât au putut-o face aristocraţii prin legile din timpul monarhiei.

Provocând lipsuri, invidie şi ură, noi vom stăpâni masele. Numai ţăranul ce posedă pământ ar putea reprezenta un pericol pentru noi; deoarece el este autonom. De aceea, trebuie cu orice preţ să-l deposedăm de pământ. Acest lucru ne va reuşi dacă vom împovăra cu datorii pe cei care deţin pământ.

Funcţia războaielor. Ca să determinăm pe cei setoşi de putere să facă abuz de ea, vom face ca aceste puteri să ajungă în conflict. În toată Europa, ca şi în sferele de influenţă ale Europei, noi trebuie să insuflăm şi să răspândim frământări, învrăjbire, duşmănie. Trebuie să fim capabili să întâmpinăm cu război orice rezistenţă a unui stat vecin. Dacă state vecine pornesc contra noastră, atunci vom provoca un război mondial.


209

Controlul prin educaţie. Pe goimi îi vom educa să nu tragă concluzii practice din observaţiile faptelor istorice, ci să facă teoretizări, fără spirit analitic, ale evenimentelor. În acest sens, noi le vom sugera să se orienteze spre cercetarea ştiinţelor. Cu ajutorul presei vom propaga încrederea oarbă în teoriile ştiinţifice. Goimii intelectuali se vor mândri cu cunoştinţele lor ştiinţifice. Astfel poporul fiind mereu educat de a nu gândi şi de a nu-şi forma o părere proprie, vor vorbi toţi limba pe care dorim noi să o vorbească.

Controlul asupra lojilor masonice. Noi vom înfiinţa în toate ţările din lume loji masonice, le vom mări numărul şi vom atrage toate personalităţile ce pot urca sau sunt deja în funcţii publice. Noi vom dirija toate aceste loji de la o administraţie centrală, pe care numai noi o vom cunoaşte şi care va rămâne pentru toţi ceilalţi, în principiu, necunoscută.

Ce sau cine poate lupta cu o putere necunoscută? Exact aceasta este puterea noastră. Masonii neevrei ne folosesc nouă drept paravan, atât pentru noi cât şi pentru ţelurile noastre. Planul de acţiune al puterii noastre va fi pentru toţi, chiar şi pentru fraţii noştri din loji, un secret, deci va fi necunoscut….”

Eu nu acuz pe nimeni, eu doar vă supun atenţiei un act politic

încheiat în 1773 în casa lui Mayer Amschel Rotschild la o adresă de pe o stradă evreiască din Frankfurt, în urma unei reuniuni la care au participat 12 dintre cei mai bogaţi evrei ai lumii de atunci. S-au plănuit în mare secret trei războaie mondiale, care urmau să ducă la instaurarea unui guvern mondial, până la sfârşitul anului 2000. Familia Rotschild, descoperise cât de uşor reuşiseră să subjuge economia Angliei intereselor lor şi au hotărât atunci să întocmească un plan prin care să poată stăpâni tot globul. Ideea nu era nouă, ea fiind reiterată din timp în timp încă de la înfiinţarea masoneriei cu trei patru mii de ani în urmă în Egiptul antic cât şi de conducerea bisericii catolice în speţă Vaticanul. Dar era prima dată când capii finanţelor mondiale elaborau un plan bine structurat, care trebuia aplicat punct cu punct printr-o strategie diabolică şi bine organizată. Actul acesta poartă numele de „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” . Înţelepţii Sionului fiind o organizaţie secretă sionistă înfiinţată tocmai cu scopul de a domina prin mijloace subversive sistemul economic statal. Aceste protocoale au fost strict secrete până în 1901 când, nu se ştie prea exact prin ce concurs de împrejurări ( se spune c-ar fi fost copiate de o slujnică nemulţumită de felul cum a fost tratată ) au căzut în mâna unui profesor rus S. Nilus. Acesta le-a tradus şi le-a publicat. În anul 1921 au fost traduse în engleză şi astfel au ajuns la cunoştinţa opiniei publice.


210

Veţi spune că de vreme ce a fost făcut public nu mai are nici o valoare. Poate da, poate nu… Cine vă garantează că ce se întâmplă în lume nu e totuşi aplicarea neabătută a acestui plan ?

Acum poate începeţi să înţelegeţi şi ce înseamnă de fapt globalizarea şi vă mai întreb odată: Nu vi se pare că ceea ce se întâmplă în jurul dumneavoastră seamănă suspect de mult cu ce ar trebui să fie dacă s-ar aplica acest plan ?!

Şi acum înainte de a trece mai departe trebuie să lămurim un lucru – unul din principiile universal valabile ale organizaţiilor subversive este acela de a se ascunde sub numele unor organizaţii cu acelaşi nume dar care au scop oficial, declarat, la vedere, diametral opus. Astfel, francmasoneria este prezentă în toată lumea, şi în general se ocupă de fapte de binefacere, de sponsorizări, de sprijin umanitar, etc. Asta la nivelurile de jos, dar capii cei mai de sus, pe care membrii de rând nici măcar nu-i cunosc se ocupă cu împlinirea acestui plan.

Să mai lămurim şi problema evreilor. Deşi am declarat mai sus că nu sunt xenofob sau extremist, e posibil ca unii dintre dumneavoastră să mă suspecteze de antisemitism. Vă reamintesc că poporul român are în limba vorbită curent două cuvinte care desemnează acest popor. Un termen este cel pe care-l întâlnim cel mai des azi anume cel de evreu, iar cel de-al doilea este termenul de jidan. Diferenţa dintre ele nu este cum ar părea la prima vedere azi, cea dintre folosirea unui termen normal şi a unuia peiorativ. Nu.

Poporul nostru, în inteligenţa şi spiritul său de pătrundere a făcut încă de la început o distincţie clară între evreul de rând, cinstit văzându-şi de viaţa lui, şi celălalt tip de evreu, cel colportist, necinstit, intrigant, care urăşte pe toată lumea şi unelteşte planuri necurate. De altfel bătrânii noştri chiar ştiau foarte bine un lucru pe care azi prea puţini îl mai ştiu, acela că sub numele de evrei se desemnează două popoare diferite, între care nu e aproape nici o legătură decât cea declarată a apartenenţei la aceiaşi religie.

De fapt evreii se împarte în trei grupe anume - evreii sefarzi, sau ebraici – evrei de rit spaniol emigraţi din Spania

la sfârşitul secolului XIX, în nordul Africii, în Orientul apropiat şi în unele ţări europene,

- evreii sionişti – cei care sunt adepţi ai sionismului – ideea întemeierii unui stat evreiesc în Palestina,

- evreii askenazi – evrei de origine Khazară ( ashkenazim înseamnă evrei huni ) – grupare de evrei extremişti din care au făcut parte mulţi din acoliţii lui Hitler, cel care a produs şi folosit gazul Ciclon B în lagărele nemţeşti împotriva celorlalţi evrei... tot din această grupare a făcut parte întreaga clasă politică comunistă în frunte cu Trotzki, Stalin şi Lenin,


211

la începutul secolului trecut, şi tot din această grupare sunt şi semnatarii citatelor de mai sus.

Din ultimele două grupe fac parte cei care formează evreimea extremistă. Ei bine, bătrânii noşti când spuneau unui evreu „jidan”, aveau măcar bănuiala că acesta este un khazar.

Finanţele şi industria mondiale actuale, şi în general vârful de lance al planului globalizării, parte din oculta mondială, este formată din aceşti evrei sionişti sau khazari. Ca o paranteză ungurii sunt şi ei în parte urmaşi ai hunilor khazari, dacă nu mă înşeală pe mine memoria, dar fiind o ramură paralelă nu au aderat la iudaism, datorită condiţiilor geografice diferite în care au evoluat.

Iată acum câteva citate din cartea „Confesiunile unui asasin

economic” scrisă de Jhon Perkins „ Mercenarii sau asasinii economici (AE) sânt profesionişti extrem

de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de « ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloace de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă. Jocul lor datează de când şi imperiul, căpătând însă noi şi terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globalizării. E cât se poate de firesc să fiu la curent cu această realitate, căci şi eu personal am fost nici mai mult, nici mai puţin decât un astfel de AE

Am scris aceste rânduri în 1982, la începutul unei cărţi având titlul provizoriu Conştiinţa unui asasin economic. Cartea era dedicată preşedinţilor a două ţări, foşti clienţi de-ai mei pe care i-am respectat şi pe care i-am considerat spirite înrudite - Jaime Roldos, preşedintele Ecuadorului, şi Omar Torrijos, preşedintele Republicii Panama. Amândoi muriseră, în 1981, în accidente tragice de avion. Morţile lor nu au fost însă accidentale. Ei au fost asasinaţi deoarece se opuneau fraternizării dintre capii corporaţiilor, ai guvernului şi ai băncilor al căror scop nu era şi nu e altul decât clădirea imperiului global. Noi, AE, am ratat ocazia de a le schimba opiniile, drept care a intrat în scenă cealaltă categorie de asasini economici, mai precis şacalii vânaţi de CIA, aflaţi mereu în urma noastră, gata să intervină.


212

Am fost convins să renunţ la a mai scrie această carte. Am mai început-o de vreo patru ori în decursul următorilor douăzeci de ani. De fiecare dată, decizia mea de a o reîncepe a fost influenţată de evenimentele mondiale curente: invazia americană în Panama din 1989, primul război din Golf, Somalia, ascensiunea lui Osama bin Laden. Şi totuşi, ameninţările sau mita m-au determinat de fiecare dată să mă opresc.

În 2003, preşedintele unei edituri de renume, deţinută de o corporaţie internaţională foarte influentă, a citit o copie a ceea ce devenise, de această dată, Confesiunile unui asasin economic. A descris-o ca fiind „o poveste fascinantă ce trebuie neapărat relatată”. După care a zâmbit trist, a dat din cap şi mi-a spus că, ţinând cont de faptul că cei din conducerea superioară ar putea avea de obiectat, nu îşi permite riscul de a o publica. Tot el mi-a sugerat să o transform într-o ficţiune. „Te-am putea lansa pe piaţă într-o formulă de romancier tip John Le Carré sau Graham Greene"

Doar că nimic din cele scrise în această carte nu este ficţiune. Este povestea adevărată a vieţii mele. În cele din urmă, un editor mai curajos, unul din cei nesupuşi vreunei corporaţii internaţionale, a consimţit să mă ajute să trec la relatarea ei… … De fiecare dată când discut despre evenimente istorice sau recreez dialogurile cu alte persoane, îmi vin în ajutor numeroasele documente publicate, notele şi înregistrările personale, amintirile - ale mele, dar şi ale celorlalţi participanţi, cele cinci manuscrise începute de mine anterior şi mărturiile istorice ale altor autori, în special cele publicate recent de cei mai prestigioşi dintre ei, dezvăluind lucruri care, până de curând, constituiseră informaţii strict secrete sau indisponibile din cu totul alte motive… …Preşedinţii executivi ai celor mai respectate companii din ţara noastră angajează oameni cu salarii de mizerie pentru a trudi din greu, în condiţii inumane, în atelierele din Asia.

Companiile petroliere poluează în mod absurd râurile din pădurea tropicală, ucigând deliberat oameni, animale şi plante şi comiţând un adevărat genocid în moştenirea civilizaţiilor străvechi. Industria farmaceutică le refuză medicamentele ce pot salva viaţa a milioane de africani infestaţi cu virusul HIV… … Industria energetică a creat un Enron, industria contabilităţii, un Andersen. Raportul venitului unei cincimi din populaţia din cele mai bogate ţări faţă de cel ai unei cincimi din cele mai sărace a ajuns de la 30 la 1, în 1960, la 74 la 1, în 1995. Statele Unite cheltuiesc peste 87 de miliarde de dolari pentru a purta războiul din Irak, în timp ce Organizaţia Naţiunilor Unite estimează că, dacă am folosi mai puţin de jumătate din această sumă, am putea asigura apă potabilă, alimentaţie corespunzătoare, servicii sanitare şi educaţia elementară fiecărui locuitor de pe planetar.


213

Şi ne mai mirăm că ne atacă teroriştii? Unii ar pune problemele noastre actuale pe seama unei conspiraţii organizate. Mi-aş dori ca totul să fie atât de simplu. Membrii unei conspiraţii pot fi depistaţi şi aduşi în faţa justiţiei. Doar că acest sistem este alimentat de ceva mult mai mult mai periculos decât conspiraţia. El nu este condus de o mână de oameni, ci de un concept care a ajuns să fie acceptat drept literă de lege: orice creştere economică este în avantajul şi cu cât este mai mare această creştere, cu atât mai răspândite sânt beneficiile ei. Această credinţă mai are şi un corolar, şi anume că aceia care excelează în alimentarea focului creşterii economice trebuie preamăriţi şi recompensaţi, în timp ce aceia născuţi la periferie pot fi exploataţi după bunul plac… …În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră susţin atât conceptul fals, cât şi resortul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în creştere exponenţială, într-atât de uriaşe încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămânându-i altă soluţie decât să se devoreze pe sine.

Corporatocraţia nu este o conspiraţie, deşi membrii ei împărtăşesc valori şi ţeluri comune. Una dintre funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua şi de a extinde şi consolida în permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit”, precum şi posesiunile lor – reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare – sânt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie şi, în consecinţă, ea serveşte intereselor noastre superioare. Indivizi ca mine primesc salarii scandalos de mari pentru a crea legăturile sistemului. Dacă dăm greş, o formă şi mai diabolică de asasin economic, şacalul, intră în scenă. Iar dacă şi şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.

Această carte reprezintă confesiunea unui om care, pe vremea când era AE, făcea parte dintr-un grup relativ restrâns. În prezent, indivizi care joacă un asemenea rol abundă. Ei poartă titluri eufemistice, se plimbă pe coridoarele de la Monsanto, General Electric, Nike, General Motors, Wal-Mart şi pe cele ale aproape tuturor companiilor importante din lume. Într-o accepţiune cât se poate de reală, Confesiunile unui asasin economic este nu numai povestea mea, ci şi a lor.

Ea este însă şi povestea lumii dumneavoastră şi a lumii mele, despre primul imperiu cu adevărat global. Istoria ne avertizează că, dacă nu vom


214

reuşi să schimbăm această poveste, sfârşitul tragic ne este asigurat. Imperiile nu durează la infinit. Rând pe rând, toate s-au năruit groaznic. În goana lor după o dominaţie tot mai extinsă, ele au distrus numeroase civilizaţii, pentru ca apoi, la rândul lor, să se prăbuşească. Nici o ţară sau vreo uniune de ţări nu poate progresa pe termen lung, bazându-se pe exploatarea celorlalţi.

Această carte a fost scrisă pentru ca noi să luăm aminte şi să ne re-modelăm povestea. Sânt sigur că, în clipa în care suficient de mulţi dintre noi vom deveni conştienţi de felul în care suntem exploataţi prin angrenajul economic care generează un apetit insaţiabil pentru resursele naturale mondiale şi care se reflectă în sisteme de favorizare a sclaviei, atunci nu vom mai tolera această situaţie. Vom ajunge să ne reconsiderăm rolul în această lume în care o mână de indivizi înoată în bogăţie, în vreme ce majoritatea se îneacă în mizerie, poluare şi violenţă. Ne vom dedica navigării pe un curs ducând spre portul compasiunii, democraţiei şi dreptăţii sociale pentru toţi.

A admite existenţa unei probleme reprezintă primul pas către găsirea unei soluţii…

… Oraşul Shell - zonă de frontieră şi bază militară, înfiinţată la marginea junglei amazoniene a Ecuadorului pentru a deservi compania petrolieră al cărei nume îl poartă - este situat la aproape două mii de metri mai jos decât Quito. … …Plecasem spre a mă întâlni cu reprezentanţii triburilor Shuar, Kichwa şi ai triburilor vecine lor, Achuar, Zaparo şi Shiwiar - triburi hotărâte, chiar cu preţul vieţii lor, să împiedice companiile petroliere americane să le distrugă căminele, familiile şi pământurile. Pentru ei, acesta este un război legat de supravieţuirea copiilor şi a civilizaţiilor lor, în timp ce pentru noi el este legat de putere, bani şi resurse naturale, reprezentând o parte a luptei pentru supremaţie mondială şi visul unui pumn de oameni nesăţioşi: crearea imperiului global1.

De fapt, ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine este să clădim tocmai acest imperiu global. Suntem un grup de elită alcătuit din femei şi bărbaţi care utilizează organizaţiile financiare internaţionale pentru a crea condiţiile în măsură să 'determine aservirea celorlalte naţiuni corporatocraţiei aflate în fruntea celor mai mari corporaţii, guverne şi bănci. Asemenea echivalenţilor noştri din Mafie, şi noi, asasinii economici, facem tot felul de favoruri. Acestea iau forma împrumuturilor pentru dezvoltarea infrastructurilor - centrale electrice, autostrăzi, porturi, aeroporturi sau parcuri industriale.

O condiţie a acordării acestor împrumuturi este ca numai companiile de construcţii şi inginerie tehnologică din ţara noastră să se ocupe de respectivele proiecte. În esenţă, cea mai mare parte din bani nu părăseşte


215

niciodată Statele Unite, fiind pur şi simplu transferaţi din conturile de la Washington către firmele prestatoare din New York, Houston sau San Francisco.

În ciuda faptului că banii sânt returnaţi aproape imediat corporaţiilor membre ale corporatocraţiei (creditorul), ţara care le primeşte este obligată să returneze întreaga sumă, plus dobânda. Dacă un AE dobândeşte un succes deplin, atunci împrumuturile sânt atât de mari încât, după câţiva ani, debitorul ajunge în imposibilitatea de a le mai plăti. În astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne revendicăm partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii: control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse preţioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani — şi, uite aşa, o altă ţară se mai adaugă la imperiul nostru global. …”

Eu, parcă aş recunoaşte ceva aici… dumneavoastră nu ? Parcă ceva

de genul acesta s-a întâmplat şi pe la noi, nu ? Parcă seamănă cu ce a păţit poporul nostru între 1989 şi 2000.

Deci spuneam la începutul capitolului că prin plecarea zeilor planul

slugilor lor a devenit liber a se naşte. Prin asta înţelegem faptul că toţi acei servitori slugarnici şi metişi care puseseră umărul la controlul şi asuprirea populaţiei primitive în vederea umplerii calelor navelor cu aur şi poate şi alte materii prime, s-a trezit deodată liberi, dar în acelaşi timp şi expuşi furiei maselor pe care le asupriseră. Ca urmare, poate o pare din ei, au avut prima dată-n viaţă experienţa de a mânca bătaie de la cei asupriţi. Poate că foarte mulţi şi-au şi pierdut viaţa în asemenea confruntări – amintiţi-vă de pilda lui David şi Goliat.

Scăpaţi cu greu de furia maselor eliberate de plecarea stăpânilor, aceştia s-au văzut puşi în situaţia de a se retrage, a se regrupa, a se reorganiza şi mai mult ca sigur că şi-au jurat răzbunare.

Astfel au luat fiinţă primele organizaţii secrete. Printre acestea, îndreptăţit sau mai puţin îndreptăţit au fost şi metişii şi urmaşii lor care se considerau moştenitorii de drept ai zeilor şi care şi-au jurat să ajungă din nou stăpâni.

Pe plan secund au fost slugile lor directe, care fireşte aveau şi ei pretenţiile lor.

Aceste organizaţii mai mult sau mai puţin secrete au avut totuşi un plan secret. Acela ca dacă ei nu vor reuşi să se ridice acolo de unde-au picat, măcar urmaşii lor să o facă.


216

Aşa se face că de-a lungul mileniilor, din tată în fiu s-a transmis prin tradiţie această dorinţă de a accede la conducerea sclavilor.

Şi iată că acum, după mii de ani, există în sânul populaţiei mondiale o minoritate care are convingerea şi pretenţia de a fi urmaşii direcţi ai zeilor şi care sub această convingere acţionează în consecinţă.

Aceştia sunt de fapt oculta mondială despre care vorbeam. Dar la urma urmei cine sunt ei? – veţi întreba. Să nu vă aşteptaţi cumva să vă spun că ar fi grupuri ca G8, G20 sau mai ştiu eu ce G-uri, sau Francmasonii Bilderberg sau … Illuminati …

Nu. Toate astea nu sunt decât slugile lor. Oculta e mai sus. Şi nici aceste grupuri nu o cunosc. Şi chiar dacă unii din cei din ocultă sunt membri în consiliile de administraţie sau în conducerile acestor organizaţii politico – financiare actuale, ei nu sunt cunoscuţi nici chiar acolo cu adevărata lor calitate. Probabil că cei mai apropiaţi de adevărata ocultă sunt Illuminati, dar am serioase rezerve că ei ar fi adevărata ocultă mondială…

De ce ? Pentru că de fapt oculta nu e formată doar din francmasoni ci şi din bancheri, industriaşi, case regale, etc., câte puţin din fiecare.. vârfurile tuturor acestora...

Totuşi putem bănui cu o destul de mare şansă de a nu ne înşela cine sunt aceştia. În primul rând sunt membrii celor mai vechi case regale de pe planetă. Ei şi în special casa regală britanică cu ramificaţiile ei sunt convinşi că se trag direct din „Frăţia şarpelui”, fiind deci urmaşii direcţi ai anunnakilor.

Poate că vă vine să râdeţi, Şi chiar e de râs, dar, nu contează cât de fantasmagorică şi hilară e această idee. Contează faptul că ei chiar sunt convinşi că aşa este şi ca urmare întreaga politică pe care o duc este îndreptată nu spre a îndeplini mandatul popular pe care-l au ca conducători ai popoarelor lor ci acela de a reuşi să pună din nou stăpânire pe planetă.

În al doilea rând sunt capii cei mai de sus ai bisericii catolice, ai principalelor corporaţii industriale mondiale şi de asemenea capii cei mai de sus ai sistemului militar mondial.

Iar în al treilea rând sunt urmaşii evreilor muncitori pietrari asupriţi de faraonii egipteni, ei fiind de fapt întemeietorii francmasoneriei. Nu sunt francmasonii de rând, ci sunt vârfurile cele mai de sus ale francmasoneriei, cei care au stabilit atât talmudul, cât şi doctrina secretă Kabala precum şi Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Aceştia prin negura timpului s-au infiltrat în întreaga finanţă mondială şi acum sunt capii cei mai de sus ai sistemului bancar mondial conducând de acolo nu doar diferitele loji masonice la cel mai înalt nivel cât mai ales guvernele şi şefii băncilor naţionale ale majorităţii statelor lumii.


217

Unul din servitorii lor fervent fiind după părerea mea şi capul băncii noastre naţionale…

Argument ? În 1990 banca naţională avea rezerve de 40 miliarde de dolari. Până

la jumătatea acelui an au venit încă 20 miliarde reprezentând datorii ale altor ţări către Republica Socialistă România. În acel an în loc să se facă o stabilizare monetară, sub conducerea băncii naţionale, s-a pornit un tăvălug inflaţionist, care a sărăcit populaţia, şi a făcut să dispară toţi banii din ţară.

În acelaşi timp cu permisiunea şi grija aceleiaşi Bănci Naţionale toate băncile româneşti au fost devalizate, spoliate şi falimentate, pentru a se aduce în locul lor bănci străine

În paralel, sub pretextul retehnologizării oamenii au fost momiţi să părăsească întreprinderile care apoi au fost retehnologizate cu buldozerul pe direcţia fierul vechi…

În acest fel s-a reuşit două lucruri deodată, spulberarea solidarităţii sociale a poporului, şi aducerea lui în imposibilitatea de a mai avea un viitor şi implicit demnitate.

Atât sistemul bancar cât şi rezervele de atunci ale Băncii Naţionale precum şi toate întreprinderile industriale şi agricole desfiinţate în acei ani au fost proprietatea poporului român.

Iată dinamica P.I.B. – ului din 1989 până în 2007. Acest grafic dovedeşte cele ce le voi spune mai jos:

Domnul Mugur Isărescu ar trebui să spună Poporului Român unde

sunt cei 60 miliarde de dolari existenţi în 1990 în Banca Naţională, unde


218

este retehnologizarea promisă cu care a momit oamenii să-şi părăsească slujbele, unde sunt cele cca. 1000 de întreprinderi industriale care erau floarea industriei româneşti, şi de asemenea să răspundă cu capul pentru faptul că a patronat spirala inflaţionistă şi desfiinţarea sistemului bancar autohton ?

Trebuie să răspundă cu capul alături de conducerea politică a acestei ţări pentru cei peste 1000 de miliarde de Euro spoliaţi în aceşti ultimi 20 de ani din proprietatea poporului român.

În plus dumnealui chiar recunoaşte oficial că este membru al Clubului de la Roma, Club care se ştie destul de bine că este una din filialele internaţionale ale francmasoneriei mondiale.

Toate aceste acţiuni au fost nici mai mult nici mai puţin decât parte a planului francmasonic expus mai sus.

Încheind paranteza făcută referitor la partea românească a planului aproape satanic expus mai sus, am să vă mai spun că pe lângă efectele lui pe care deja le vedem în jurul nostru, domnii aceştia ascunzându-se sub masca anonimatului şi arogându-şi puteri nemăsurate, au ajuns acum în aceiaşi situaţi în care au fost stăpânii lor acum vreo câteva zeci de mii de ani în urmă, anume să fie o minoritate, şi ca urmare să se teamă fantastic de mult de faptul că majoritatea ar putea lua atitudine.

Să fie clar un lucru… Planeta… aşa cum se află ea acum, este perfect capabilă să suporte o populaţie de 20 de miliarde de locuitori. Voi argumenta mai târziu faptul.

Problema este că o asemenea populaţie dacă s-ar răscula împotriva planului lor diabolic, pur şi simplu i-ar arunca de pe suprafaţa planetei, nu doar fizic ci probabil că şi din sufletele lor negre s-ar alege praful…

Ori în obscurantismul lor exacerbat de bogăţie, frica de aşa ceva e fantastic de mare… Deci urmare este că trebuie să ia măsuri ca numărul sclavilor să scadă rapid…

Ca urmare prin anii 60’ ai secolului trecut au mai conceput un plan – un plan avizat, culmea ! – de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de Organizaţia Naţiunilor Unite, anume planul de depopulare a planetei. Prin acest plan se urmăreşte reducerea forţată a populaţiei globului la o valoare uşor de stăpânit şi care să poată fi uşor şi fără riscuri controlată anume la numai un sfert din cea actuală.

Au încercat nemţii în al doilea război să reducă forţat populaţia folosind camerele de gazare şi crematoriile şi s-a dovedit fantastic de ineficient. Pe de altă parte chiar şi războiul cu toate distrugerile sale este ineficient, pe de altă parte este şi foarte periculos. Un război, scăpat cumva de sub control ar putea duce la distrugerea planetei, ori ei nu au interes să sufere şi ei de pe urma metodei de reducere a populaţiei.


219

Ca urmare trebuia găsită o soluţie cu adevărat eficientă. Atunci în anii ’60 au conceput un plan satanic prin josnicia lui morală. Au ajuns la concluzia că dacă nu e eficient să ucizi, atunci ar fi mult mai eficient şi mai uşor să determini populaţia să se sinucidă. Pentru asta, însă e nevoie de o strategie deosebită.

S-a hotărât astfel că pentru a se face acest lucru trebui acţionat pe mai multe căi. Aceste căi erau pe scurt următoarele.

1 – degradarea nivelului energetic şi calitativ al tuturor plantelor de cultură, slăbirea sistemului lor imunitar şi dotarea lor cu proprietăţi otrăvitoare. În paralel au fost modificate în sensul de a deveni sterile sau incapabile să supravieţuiască dacă nu sunt stropite cu anumite substanţe chimice. Vârful de lance al acestei activităţi subversive este marele producător de seminţe modificate genetic Monsanto, care a reuşit o mişelie demnă de Satan. Au reuşit să impună în legislaţia americană şi internaţională brevetarea materialului genetic, a seminţelor, ceea ce le-a dat apoi dreptul să acţioneze pentru distrugerea plantelor de cultură de pe întregul glob, producătorii locali de material săditor au fost falimentaţi prin mijloace criminale, de tip mafiot, sau de damping iar ei au ajuns treptat să fie singurii producători de material săditor de pe planetă. Aceşti criminali au un sediu şi în România la 30 km de Bucureşti între Sineşti şi Moviliţa.

Sluga lor la noi este actualul ministru al agricultorii Valeriu Tabără, care promovează fervent folosirea materialului săditor modificat genetic.

2 – Degradarea nivelului energetic al alimentelor procesate industrial.

3 – Introducerea în toate alimentele procesate industrial a unor cantităţi aparent inofensive de otrăvuri, care însă prin consumul alimentelor din coşul zilnic să depăşească doza admisă de organism – adică otrăvirea populaţiei prin alimente

4 – Adăugarea în alimentele de bază de adaosuri care să le anuleze proprietăţile benefice şi chiar să devină periculoase pentru organism.

5 – În paralel se vor adăuga tuturor alimentelor procesate industrial pe lângă otrăvurile sus pomenite, potenţatori de gust care vor face o delicatesă până şi din cele mai scârboase resturi .

Nu ştim căci nu ne spune nimeni că aceşti potenţatori de gust sunt droguri foarte puternice care creează dependenţă şi atacă sistemul nervos central la fel cum o fac fluorurile şi fosfaţii.

Aceste măsuri au ca urmare o scădere drastică a capacităţilor de apărare a sistemului imunitar, creştere exponenţială a îmbolnăvirilor cu boli metabolice precum şi intoxicaţii grave sau agravante pentru alte boli sau fiziologice cum ar fi cancere de tot felul.


220

6 – Dar pentru ca populaţia să nu-şi dea seama de aceste acţiuni, trebuie ca în paralel să reduci drastic nivelul educaţional, astfel încât chiar după terminarea şcolii să nu ştie că substanţele pe care le mănâncă, ( care sunt trecute pe etichete conform legii ) sunt otrăvuri. Un exemplu simplu este cel al sării care conţine antiaglomerant. Ce este acest antiaglomerant ?

Ferocianură de potasiu, şi ferocianură de sodiu. Câţi din tinerii de azi ştiu ce-i ferocianura ? Noi, cei mai mari exportatori de sare brută din Europa avem acum fabricile de prelucrare finală a sării închise în schimb importăm, sarea pe care am exportat-o brut, prelucrată în sare alimentară care conţine aceste ferocianuri. Cianurile sunt cele mai puternice otrăvuri de sinteză.

Un alt exemplu ar fi acela al fluorului şi fosforului. Eu şi cei de vârsta mea am învăţat încă din şcoala primară că atât fluorul cât şi fosforul şi compuşii lor sunt principalii blocanţi şi distrugători ai sistemului nervos central şi al celui osos. Adică o otravă foarte periculoasă. Ce spun acum toţi dentiştii şi ce scrie pe toate pastele de dinţi ?

Ne mirăm că vedem din ce în ce mai mulţi bolnavi de alshaimer, scleroze, parkinson şi alte boli degenerative ale sistemului nervos. Dar nu băgăm de seamă cantitatea din ce în ce mai mare ai compuşilor acestor două substanţe chimice pe care le ingerăm zilnic. De ce ? Pentru că în şcoli nu ne mai spune nimeni cât sunt de periculoase şi pentru că sunt pe rafturile tuturor magazinelor alimentare şi cosmetice.

7 – Şi tot în acest context pentru ca populaţia să ia de bună voie toate otrăvurile, după ce am avut grijă să nu mai înveţe în şcoli ce-i periculos şi ce nu, vom da liber producătorilor tuturor acestor otrăvuri să le prezinte ca pe ceva foarte bun, sănătos şi benefic.

Care-i băutura răcoritoare cea mai vândută pe plan mondial şi în ultimul timp chiar şi la noi ? Coca Cola. Ştiţi care-i componentul principal secret al ei ? Este un amestec de acid acetic şi acid fosforic. Acidul acetic este un acid sintetic, Este moderat toxic. Dar ştiţi cumva ce-i acidul fosforic. Aţi auzit de sarin, de fosgen, sau de ciclon B ? Sunt cele mai periculoase otrăvuri de uz militar. Ciclon B este otrava cu care erau gazaţi evreii şi ţiganii în lagărele de exterminare naziste. Primele două sunt otrăvuri care au la bază acid fosforic ! Ei bine combinaţia dintre acidul acetic şi acidul fosforic îi diminuează acestuia din urmă agresivitatea, dar asta nu înseamnă că nu mai e otrăvitor…din contră e mai periculos căci acţionează insidios şi neştiut.

Faceţi vă rog o mică experienţă, tăiaţi o fâşie de carne crudă de vreo 50 – 100 g şi puneţi-o la păstrat în conţinutul unei sticle de Coca Cola. Vedeţi ce se întâmplă.

8 – În acelaşi timp crescând incidenţa cancerelor şi a altor sumedenie de boli, pentru ca planul să reuşească era necesar ca


221

medicamentele care se găsesc în farmacii să nu mai aibă efect. Pentru asta s-a trecut la modificarea acestora. Păstrându-şi acelaşi format, acelaşi ambalaj şi acelaşi gust, medicamentelor li s-au redus dozele de substanţe active sub nivelul la care să mai aibă vreun efect real. În paralel unele din medicamentele foarte eficiente cunoscute şi foarte vândute, datorită eficienţei li s-a declarat descoperirea unor proprietăţi periculoase pentru a justifica retragerea lor de pe piaţă. Medicamentelor cărora li s-a păstrat reţeta originală li s-au schimbat denumirea comercială, le-a fost mărit preţul exponenţial, aşa fel încât să nu mai aibă acces la ele decât cei foarte bogaţi.

Fabricile care au refuzat să facă asta au fost închise. Paralel cu toate acestea medicina naturistă este discreditată pe toate căile şi chiar cele mai eficiente plante medicinale sunt declarate droguri şi se interzice sau se restrânge drastic accesul la ele asta în timp ce adevăratele plante toxice şi droguri naturale sunt încurajate la comercializare cu denumiri comerciale de droguri uşoare, sau plante etnobotanice…. ( ce incult trebuie să fii ca să poţi denumi nişte plante cu termenul acesta – „ plantă etno – botanică” – şi pe de altă parte trebuie să fii la fel de incult ca să ţi se pară normal acest lucru şi să accepţi să cumperi aşa ceva ).

9 – În acelaşi timp un alt front de atac este constituit de obligarea prin mijloace necurate a populaţiei de a se vaccina pentru tot felul de boli închipuite, sau create de laboratoare criminale din întreaga lume. Astfel este dovedit acum că majoritatea îmbolnăvirilor de SIDA de la sfârşitul anilor ’80 din ţările Africii şi din primii ani de după ‚’90 în România au fost făcute intenţionat de firmele farmaceutice prin vaccinuri şi transfuzii infestate. De altfel este dovedit acum că virusul HIV a fost împrăştiat în lume de firma nemţească Baer.

Am avut prin anii ’70 – ’80 cea mai amplă campanie de vaccinare antituberculozică din lume, cu toate acestea avem cei mai multe cazuri de TBC de pe tot globul, în timp ce în ţările în care nu s-au făcut de loc vaccinuri de acest fel, practic, TBC –ul lipseşte cu desăvârşire. Oare asta nu spune nimic ? La fel stau lucrurile şi cu toate celelalte boli împotriva cărora s-a acţionat cu vaccinuri. Nu vă întrebaţi acum oare de ce ?

Simplu. Pentru că de fapt prin vaccinare nu s-a făcut imunizarea organismului împotriva bolii respective ci s-a declanşat epidemia…

Acum s-a ajuns la metode poate la fel de murdare dar mai greu de dovedit. Au început să împrăştie otrăvuri şi virusuri din avioanele comerciale de la mari înălţimi, astfel încât să nu mai existe dovezi palpabile ale acţiunii respective.

Astfel unul din drepturile fundamentale ale omului, cel la sănătate este restricţionat drastic. Pe acelaşi palier se înscrie şi asprirea legislaţiei privitoare la accesul în spitale şi la calitatea actului medical în sine. S-a


222

ajuns astfel ca acces la un tratament normal, în spitale să nu mai aibă decât bogătaşii, actul medical fiind condiţionat material pe diferite căi.

10 – Pe de altă parte pentru a nu întâmpina prea multă rezistenţă se invocă crize de genul, terorismului, epidemiilor ( amintiţi-vă de gripa aviară, de gripa porcină, de HIV, etc. ) sau se invocă faptul că planeta nu ar mai fi capabilă să susţină populaţia care ar fi crescut nemăsurat de mult.

Pentru ca totul să pară credibil s-a recurs la otrăvirea sistematică a biosferei, prin folosirea unor mijloace mişeleşti şi subversive, cum ar fi pulverizarea de otrăvuri din avioanele civile de pasageri, sau încurajarea în paralel a sărăcirii populaţiei şi aşa sărace a globului şi sprijinirea poluării pe toate căile a mediului de trai a acestor populaţii sărace.

11 – Tot acest atentat criminal la integritatea şi sănătatea fiinţei umane este sprijinit de procesul legislativ care aproape în întreaga lume a început să ocolească căile normale de adoptare, prin evitarea supunerii legilor spre analiză şi aprobare reprezentanţilor poporului, adică parlamentarilor, folosindu-se tot felul de subterfugii şi scuze mârşave şi iluzorii. Spre exemplu puţină lume ştie că în Statele Unite este interzis prin lege a se cultiva legume pe lângă casă, legea care interzice asta nu a fost însă aprobată de Congres. Tot o lege care nu a fost aprobată de Congres, care de fapt este şi rădăcina răului planetar este legea de înfiinţare a Băncii Centrale Federale a Statelor Unite. Această bancă însă nu e nici federală nici a Statelor Unite. Este a unor vârfuri din oculta mondială. Prin această bancă Statele Unite sunt împrumutate cu banii ce circulă pe piaţă, guvernul fiind obligat să returneze împrumutul la o dobândă usturătoare, ceea ce face din cetăţenii „celei mai libere ţări din lume” sclavii unor evrei satanişti foarte bogaţi.

Pe aceiaşi cale a fost înfiinţată şi F.M.I. – Fondul Monetar Internaţional – şi pe cale de consecinţă împrumutul contractat de stalul român la această bancă este de două ori ilegal, odată pentru că nu a fost aprobat de popor fie prin reprezentanţii săi din parlament fie prin referendum, şi a doua oară pentru că a fost făcut la o bancă ilegal constituită.

La fel este şi legea privind impozitul pe venituri din aceiaşi ţară lege care nu a fost niciodată votată de vreun reprezentant al poporului. Ca urmare americanilor li se fură pur şi simplu bani din buzunar pe motivul ilegal al plăţii impozitului…

De asemenea sub pretextul terorismului – cine se mai îndoieşte acum că atacul de la 11 septembrie 2001 a fost unul provocat de serviciile secrete americane este un prost – a apărut legea numită „Patriot Act” care limitează marea majoritate a drepturilor constituţionale şi prevăzute de carta


223

drepturilor omului, pentru oricine locuieşte pe teritoriul Statelor Unite şi pentru o bună parte din cetăţenii altor state.

Acum cred că nu mai e cazul să vă reamintesc cum are loc legiferarea în ţara noastră de ceva timp încoace. Parlamentarii noştri sunt doar nişte momâi neavând nici un rol în aprobarea legilor. Ce e mai grav este că dumneavoastră dragi mei concetăţeni acceptaţi să vă supuneţi acestor legi…

12 – Poate nu în ultimul rând în agenda acestui plan diabolic este o din ce în ce mai puternică limitare a dreptului la muncă printr-o legislaţie tot mai restrictivă în acest sens, în marea majoritate a statelor lumii. Asta are ca rezultat direct o sărăcire accentuată a populaţiei şi implicit limitarea accesului la sănătate cu urmare directă a creşterii mortalităţii.

Această limitare a dreptului la muncă se face pe două căi complementare anume. Pe de o parte se reduce drastic nivelul de calitate al şcolii – cu rezultatul formării unei forţe de muncă necalificată sau prost calificată. Iar pe cealaltă parte se legiferează cererea unui cât mai înalt nivel de pregătire şi experienţă profesională, care fireşte că nu sunt îndeplinite de sistemul de învăţământ. Amintiţi-vă de faptul că tinerilor care tocmai au terminat şcoala sau facultatea li se cere o anumită experienţă şi vechime în domeniul respectiv de obicei 3 – 5 ani.

Pe de altă parte tot în acest sector s-ar înscrie şi anularea obligaţiilor pe care le au angajatorii faţă de angajaţi în paralel cu creşterea tot mai mare a obligaţiilor acestora din urmă, mergând până la interzicerea dreptului de a se organiza.

Slaba pregătire profesională ca rezultat al unui învăţământ dezastruos are urmare directă şi creşterea alarmant de mare a accidentelor la locurile de muncă… accidente pentru care de cele mai multe ori angajatorului nu i se găseşte nici o vină, în ciuda nerespectării celor mai elementare condiţii de siguranţă a muncii.

…Şi toate astea pentru ce ? Pentru ca nişte descreieraţi să poată avea siguranţa că atunci când vor dori să ia în stăpânirea întreaga planetă să nu aibă cine să li se opună…

Vedeţi dumneavoastră, aşa cum spuneam la începutul acestui capitol, strămoşii veniţi de aiurea.. ne-au dăruit două lucruri diametral opuse. Ne-au dat viaţă creându-ne prin intervenţii în evoluţia noastră, dar au făcut-o pentru a ne înrobi. Ne-au înrobit pentru energie şi resurse…

Am evoluat de la plecarea lor ca urmaşi ai servitorilor lor… şi ca sclavi ai acestora… în virtutea a ceea ce credeau şi continuă să creadă ei că sunt drepturile lor asupra noastră.

Născuţi sclavi, evoluând sclavi ai unor zei… acum am ajuns sclavi ai unora dintre noi…

Şi totul pentru resursele planetei… pentru planeta însăşi !...


224

Înainte de a trece mai departe am să vă pun o întrebare al cărui răspuns vă va pune, în mod sigur, pe gânduri pentru mult timp de acum înainte. Care este cel mai grav delict pe care-l poate comite un om în viaţa sa ? Veţi răspunde poate cam aşa: Crima, sau trădarea naţională sau subminarea economiei naţionale…

Am să vă spun că este unul mult mai grav decât toate acestea trei la un loc. Este crima în masă sau genocidul. Ei bine prin cele 12 puncte ale planului de mai sus s-a legalizat genocidul. Cu alte cuvinte trăim într-o societate în care dacă ucizi un om eşti condamnat la mulţi ani de puşcărie, sau pe viaţă sau chiar la moarte după cum este legislaţia ţării în care te afli, în timp ce dacă descreieraţii de mai sus ucid prin aceste metode milioane de oameni pe zi, sunt răsplătiţi, se îmbogăţesc şi trăiesc în huzur…

Puţin cam inechitabil, nu ? Vă întrebaţi poate de ceva timp unde-s cele 10 porunci biblice ? Acelea au fost scrise încă de la început pentru a împiedica pe omul cinstit să pună beţe în roate criminalului în masă…

Şi vin şi vă mai întreb odată. Dumneavoastră ce faceţi ? Priviţi cum trece trenul glonţ pe lângă

dumneavoastră îndeplinind diabolicul plan, şi mai ales răpindu-vă libertatea, viaţa şi planeta ?...

Şi totuşi de ce ? Acum când am dezvăluit felul cum văd eu planificarea depopulării

planetei am să vă răspund şi la întrebarea care stă pe buzele tuturor de ceva timp. Pare că tot acest plan este aplicat cu mai multă sălbăticie şi îndârjire la noi în ţară. Oare doar ni se pare nouă ? Suferim noi de mania persecuţiei ?

Sau e ceva adevărat în această impresie ? Ei bine, aflaţi că nu ni se aplică numai nouă. Aţi răsuflat uşuraţi, deci nu suntem bolnavi de persecuţii închipuite. Da, dar, paradoxal, deşi chiar nu suntem bolnavi de mania persecuţiei, aflaţi totuşi că nu ni se pare. Chiar se urmăreşte distrugerea acestei ţări şi desfiinţarea poporului nostru. Şi alături de noi mai este un popor căruia i s-a pregătit aceiaşi soartă.

Şi am să vă explic aici de ce. De către cine, probabil că deja ştiţi sau bănuiţi. Deci, cei care au urzit planul de depopulare al planetei sunt hotărâţi pe cât posibil. ca printre cei care dispar odată cu restul populaţiei globale să fie şi poporul român în integralitatea sa alături de celălalt popor… daţi-mi voie să nu vă spun deocamdată care-i acesta.

Iată de ce…. S-o luăm metodic. Anumite studii internaţionale au relevat că pe plan mondial există

doar două state capabile să se dezvolte în continuare folosind doar resursele proprii dacă li s-ar închide graniţele. Aceste două state sunt Canada şi


225

România. Dacă pentru Canada e de înţeles, având în vedere suprafaţa şi relieful variat al acestei ţări, e cu atât mai surprinzător un asemenea potenţial din partea unei ţări de dimensiunile României.

În afară de aceasta am mai spus anterior că tot anumite studii internaţionale au stabilit faptul că România a furnizat şi continuă să furnizeze constant 6 % din geniile lumii, asta în condiţiile în care populaţia sa reprezintă doar 0,35% din populaţia globului. Asta înseamnă doar faptul că noi chiar suntem mai cu moţ. Adică pe lângă faptul că ne aflăm din moşi strămoşi pe un teritoriu care ne poate ajuta să fim total independenţi economic, avem şi un nivel de inteligenţă foarte ridicat în comparaţie cu celelalte popoare ale lumii.

Şi spuneam că mai există un popor pe planetă care ni se asemănă, deşi locuieşte pe un teritoriu geografic mai puţin binecuvântat cu resurse naturale. Acest popor este cel iraqian.

Am mai spus anterior un lucru interesant, acela că Banca Naţională a României avea rezerve de patruzeci de miliarde de dolari la sfârşitul anului 1989. Aceste rezerve urmau să mai crească în primăvara anului următor – 1990 cu încă douăzeci de miliarde.

Odată cu terminarea plăţii datoriei externe a ţării noastre, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi domnul Sadam Husein urmăreau să pună în comun rezervele băncilor naţionale pentru a înfiinţa o bancă de dezvoltare ce ar fi permis lumii a treia să contracareze asaltul distructiv al economiilor corporatiste şi al globalizării care începuse să se facă simţit. Practic ceea ce urmăreau ei era, cred eu, să stopeze îndeplinirea planului globalizării şi depopulării pe care tocmai l-am expus în capitolul precedent.

O să vă întrebaţi de unde această idee. Nu e chiar o idee trăsnită de-a mea ci în anumite cercuri financiare se cunoaşte asta ca un lucru cert.

Pe de altă parte poate vă întrebaţi de unde această afinitate a lui Ceauşescu pentru colaborarea cu Iraqul ? N-aş putea jura dar bănuiala mea este că atât Nicolae Ceauşescu cât şi Sadam Husein ştiau foarte bine povestea anunnakilor şi probabil că considerau popoarele noastre ca fiind popoare înfrăţite prin ascendenţa din aceşti strămoşi veniţi de pe Nibiru.

Pare trasă de păr şi fantasmagorică ideea dar sunt trei lucruri care vin să o confirme.

- Faptul că atât distrugerea economiei României cât şi a celei Iraqiene au avut loc simultan, în Iraq prin război, în România prin înşelarea poporului cu ideea retehnologizării şi realizarea acesteia cu buldozerul spre vapoarele de fier vechi, în paralel cu distrugerea sistemului bancar românesc...

- Faptul că România în primii ani după 1989 a fost la un pas să fie dezmembrată la fel cum s-a întâmplat cu Iugoslavia. A spus-o de câteva ori


226

Ion Iliescu – fostul preşedinte şi pere-mi-se şi generalul Ion Talpeş - fostul şef al S.R.I. care au afirmat că s-a reuşit cu mare greutate să se împiedice să nu se întâmple asta. Nu uitaţi că o parte din fosta Iugoslavie şi nordul Bulgariei în istoria medie au fost teritorii locuite tot de români. Iar Nikola Tesla s-a născut pe teritoriul fostei Iugoslavii.

- Faptul că după căderea cortinei de fier, doar doi preşedinţi de state au fost declaraţi trădători vinovaţi de genocid şi au fost executaţi. Veţi spune că Ceauşescu a fost executat de propriul popor în vreme ce Sadam Husein a fost capturat şi executat de americani.

Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, eu consider că direct răspunzători atât de moartea lui Nicolae Ceauşescu cât şi de cea a lui Sadam Husein sunt tot anumite cercuri foarte înalte americane – cu trimitere directă spre oculta mondială.

Am să vă aduc acum un argument pentru a justifica afirmaţiile de mai sus. Puţini mai ştiu acum un lucru, anume faptul că poporul român a ajutat poporul iraqian prin anii ’80 construind acolo cea mai mare rafinărie de petrol din lume. La punerea în folosinţă a acelei rafinării au dat faliment câteva rafinării americane şi industria de prelucrare a petrolului din fosta Uniune Sovietică a trebuit să se reorganizez serios. Dacă economia rusă ar fi fost una capitalistă şi aici ar fi avut loc nişte falimente.

Rezervele de petrol ale Statelor Unite sunt foarte mari, fiindcă sunt circa 50 de ani de când ei nu folosesc de loc petrolul propriu ba în plus surplusul nefolosit din importuri îl stochează. Pe de altă parte, la felul cum funcţionează sistemul lor corporatist şi bancar ei nu au nevoie de a impune un monopol pe petrolul din Orientul Apropiat, căci oricând pot dispune de acest petrol.

Adevăratul scop al atacului asupra poporului iraqian a fost desfiinţarea acestui popor. Argumentul suprem este că odată ajunşi în capitala statului obiectivul principal pe care l-au atacat şi distrus a fost muzeul naţional de istorie al acestui stat, muzeu din care au jefuit toate artefactele care dovedeau existenţa anunnakilor şi legătura poporului iraqian cu aceştia prin strămoşii lor.

Şi apoi informaţi-vă şi aflaţi, dacă nu vă mai amintiţi, că adevăratul război a fost purtat împotriva populaţiei civile din acest stat, populaţie care a fost pur şi simplu masacrată, încălcându-se toate legile internaţionale privind desfăşurarea războiului. Amintiţi-vă de miile de copii, tineri şi femei gravide omorâte de soldaţii americani. Şi amintiţi-vă că nici un for internaţional nu a luat atitudine. De ce ? Nu doar pentru faptul că Statele Unite sunt jandarmul lumii, cât mai ales pentru că deja oculta mondială este infiltrată adânc în toate structurile statale şi internaţionale de pe glob.


227

Pare hilar ce spun dar gândiţi-vă un pic. Am spus că există în special o anumită casă regală foarte veche care se declară a se trage din aceşti strămoşi extratereştri, şi în acest sens îşi revendică dreptul asupra planetei.

Aflaţi acum dacă nu ştiaţi că între familia Bush ( care se trage de fapt din neamul Buşilor din nordul Moldovei ) şi familia regală britanică există alianţe de rudenie şi de afaceri foarte strânse.

Să stăm un pic strâmb şi să judecăm drept: - Să presupunem deci că ideea acestei pretenţii a lor ar fi reală ( dar

credeţi-mă chiar este ! ) fără însă a fi şi fondată. Reamintesc că de fapt nu contează dacă e aşa sau nu, contează că ei cred orbeşte asta şi acţionează în consecinţă. În acest sens ei ar avea tot interesul ca toţi cei care le pot contesta acest „drept” – pretenţie ar trebui să dispară.

- În al doilea rând dacă acei care le-ar putea contesta acest „drept” ar avea dovezi materiale şi scrise, ar trebui ca aceste dovezi să dispară.

Dovezile acestea nu există decât în singurele locuri de pe planetă unde Anunnaki au activat, pe teritoriul României şi pe teritoriul Iraqului.

Acum înţelegeţi şi de ce de peste 15 ani, se tot duc lupte ale intereselor oculte la Roşia Montană. Adevărata intenţie nu este exploatarea aurului de acolo în interesul statului Român sau al poporului nostru. Adevărata luptă care se duce este de a se distruge Minele Antice, în ciuda faptului că sunt declarate patrimoniu mondial de către Unesco, pentru că ele sunt cele mai concrete dovezi ale exploatării aurului din vremuri imemoriale. Sunt dovezile care atestă şi întăresc povestea scrisă pe tăbliţele sumeriene. Iar tăbliţele sumeriene erau depozitate la muzeul naţional de istorie din Bagdad. Aceiaşi e şi cauza pentru care a fost distrus şi muzeul aurului de la Brad.

De ce credeţi că nu s-a dat publicităţii nimic despre descoperirea din Bucegi ? Fiţi convinşi că dacă nu ar fi avut vreun interesa ca această descoperire să se păstreze aşa cum e ar fi distrus-o. Sau poate că ceea ce s-a găsit acolo e indestructibil pentru tehnica actuală, şi atunci cu atât mai mult interesul de a se ţine totul secret.

- Iar dacă pe deasupra acei care le-ar putea contesta acest „drept” ar mai fi şi cei mai inteligenţi oameni de pe planetă, cu atât mai mult ar trebui să dispară.

- Şi în al patrulea rând să presupunem că cei care le pot contesta pretenţiile sunt şi prieteni şi mai vor să şi înfiinţeze cea mai puternică bancă mondială destinată dezvoltării lumii a treia, cu atât mai mult trebuie să dispară.

Şi acum aflaţi că printre cei care formează oculta mondială sunt şi familia regală britanică împreună cu familia Bush.


228

Iată cum creierul bolnav al unor regi degeneraţi ( sunt cu adevărat degeneraţi căci în convingerile lor fantasmagorice că sunt urmaşii „frăţiei şarpelui” s-au ferit să se împerecheze cu „vulgul”, şi încet, încet de-a lungul istoriei s-au tot împerecheat între ei până când au ajuns a fi afectaţi de consangvinizare ) a dus şi duce la un genocid de proporţii planetare, care ne loveşte acum pe noi românii după ce mai înainte i-a lovit pe fraţii noştri de pe malurile Tigrului şi Eufratului…

Şi chiar dacă, poate vi se pare cusută cu aţă albă, această teorie, puneţi mâna şi vă informaţi … şi după multe căutări şi străduinţe veţi constata pe măsură ce veţi afla mai multe că am dreptate, dacă nu îmn totalitate măcar în cea mai mare parte..

Veţi înţelege că ocultei îi e teamă atât de poporul iraqian cât mai ales de poporul român… căci după părerea lor suntem suficient de inteligenţi şi pe deasupra avem şi mijloacele pentru a-i putea demasca şi detrona. Le e teamă să nu ne unim împotriva lor şi de aceea fac tot posibilul ca dacă nu reuşesc să ne desfiinţeze măcar să ne dezbine, să ne facă cumva incapabili de a acţiona…Căci, dacă noi am acţiona, ei nu ar mai putea pune stăpânire pe planetă…

Libertatea Nouă, poporului român ni se spune peiorativ mămăligari. Şi de

asemenea se face referirea la caracterul nostru cu expresia „mămăliga nu explodează” Da, mămăliga nu explodează, în schimb dacă este foarte moale şi inconsistentă ceea ce noi numim terci, bolboroseşte în timp ce fierbe şi stropeşte şi opăreşte.

Guvernanţii ultimilor două decenii împreună cu aliaţii lor din cercurile industrial bancare şi a celor politice aservite ocultei mondiale, au impresia că ne-au strivit … ne-au transformat în terci.

De asemenea au făcut o sumedenie de greşeli. În toate spolierile numite pompos „privatizări” indiferent la ce nivel, care au distrus economia naţională, au făcut greşeala de a încheia contracte cu clauze secrete. Ori conform dreptului românesc, cel puţin din câte ştiu eu până în prezent un contract care are clauze secrete este ilegal şi ca urmare este lovit de nulitate.

Ca urmare cei ce au semnat aceste contracte precum şi cei ce le-au aprobat sunt răspunzători penal…

Pe de altă parte tocmai de aceea ei ar trebui să nu uite că dacă mămăliga nu explodează, terciul opăreşte… şi afară de asta om fi noi mămăligari dar suntem urmaşii unui popor care nu ştia ce înseamnă să pleci capul. Dacii mâncau pâine…


229

Deci indiferent ce cred guvernanţii noştri că au vândut, şi indiferent ce cred tâlharii străini care au semnat acele contracte, că au cumpărat, adevărul este că industria acestei ţări a fost ridicată de părinţii şi bunicii noştri din resursele subsolului acestei ţări, cu material românesc, cu inteligenţă românească şi aparţine încă poporului român. Francezii, care au luat gazele, austriecii sau ştiu eu cine-or fi luat petrolul, ei numai cred că au luat aceste resurse şi sistemele de distribuţie. Nu le-au luat. Pentru că acelea au fost construite de părinţii noştri din pământul acestei ţări şi ne aparţin nouă. Ei au semnat nişte contracte ilegale cu nişte escroci care au vândut fără a avea acceptul acestui popor şi sunt vinovaţi de fals în acte şi de tâlhărie.

Ca urmare să nu uite dumnealor că mămăligii dacă i se toarnă prea multă apă devine terci iar acesta e chiar foarte periculos… dacă fierbe prea puternic stropeşte, se comportă ca o bombă…

Asta ca o paranteză pentru cei care cred că au făcut din poporul acesta un terci…

Şi acum hai să vedem cum ne putem elibera din situaţia în care

suntem, şi nu numai noi, ci oricine de pe planeta aceasta… După cum spuneam, planeta poate susţine fără probleme o populaţie

umană de 20 de miliarde de locuitori. Dar cu nişte mici condiţii… Aceste mici condiţii înseamnă toate la un loc un lucru – anume

renunţarea la modul de viaţă risipitor şi distructiv şi criminal actual. Iată cum se poate face acest lucru, pe puncte ca să poată fi mai uşor

de evidenţiat. 1. O agricultură bazată pe cultura plantelor locale adaptate mediului şi dăunătorilor specifici zonei de cultură şi o zootehnie bazată pe creşterea raselor locale, adaptate condiţiilor pedoclimatice folosindu-se forţa de muncă locală. O agricultură bine planificată organizată pe principiul cererii şi necesităţilor vitale locale. Înainte de 1989 întregul consum alimentar al României se baza pe agricultura internă. Atunci o populaţie de 22 milioane de locuitori trăia lejer cu 20 % din producţie căci restul mergea la export. Asta înseamnă o agricultură bine planificată. Deci prin extrapolare populaţia actuală a globului poate trăi lejer cu doar 20 % din producţia agricolă actuală sau producţia agricolă actuală poate susţine lejer o populaţie de 5 ori mai mare decât cea actuală. Acum suntem oficial 6 miliarde de locuitori rezultatul e simplu – peste cifra de 20 miliarde cât am spus eu mai sus. Condiţia principală este eliminarea risipei şi o administrare judicioasă şi corectă a resurselor alimentare bazată pe planificări corecte.

Când spuneam de cultura plantelor bazată pe plante locale nu o spuneam în mod gratuit. Agricultura actuală mono-culturală, centralizată,


230

chimizată şi modificată genetic ne-a îndepărtat de natură. În flora spontană a oricărei ţări sunt sumedenie de plante alimentare foarte valoroase atât pentru potenţialul lor alimentar cât şi pentru potenţialul farmaceutic. Spre exemplu din flora spontană a ţării noastre ţăranii utilizau la începutul secolului trecut cam 150 de specii de plante alimentare. Câte din ele le cunoaşteţi dumneavoastră, azi, dragi cititori ? Ştiţi că printre ele este cel mai eficient anticancerigen şi antibiotic natural din Europa ? Probabil că acum veţi întreba repede – Care-i acela ? Ce-aţi spune dacă aş da din umeri ?… Aţi fi dezamăgiţi. Am să vă spun totuşi că ştiu, este vorba de ştir. Şi aflaţi că odată ştirul era aliment de bază pentru străbunii noştri… 2. O industrie uşoară necentralizată bazată pe necesităţile locale şi folosind forţa de muncă locală. Înainte de 1989 România a fost ţara cu cel mai mare ritm de creştere economică din Europa tocmai pentru că industrializarea a vizat înainte de toate necesităţile interne ale ţării şi abia pe plan secund cererea externă, 3. O industrie grea planificată şi bine ancorată în necesităţile locale. Întreprinderile noastre siderurgice sunt încet, încet puse pe butuci în vreme ce calea ferată are nevoie de zeci de mii de km de şină nouă. Numai dacă s-ar reîncepe producţia de şină de cale ferată s-ar ridica o bună parte din economia ţării. Dacă gândiţi puţin veţi găsi şi altele asemenea acestui exemplu, 4. Un comerţ bazat pe necesităţile locale ci nu pe legea profitului în care să fie implicată tot forţa de muncă locală, 5. Acest comerţ duce automat la o bună administrare şi utilizare a alimentelor nu cum se întâmplă acum când monopolurile şi forţa profitului au dus la consumuri exacerbate de risipă. Acum în vreme ce în zonele bogate lanţurile de supermagazine aruncă şi distrug lunar zeci de mii de tone de alimente şi produse nevândute, în zonele sărăcite populaţia moare de foame. Şi această politică se aplică nu doar în domeniul alimentaţiei şi bunurilor de larg consum ci şi în cel farmaceutic, 6. Construirea în fiecare localitate a unui depozit alimentar, prin subscripţie publică locală, cu forţă de muncă locală. Acest depozit ar servi drept bază pentru sistemul de colectare a supraproducţiei agricole, colectare făcută la un preţ corect. Sistemul acesta ar fi interconectat, legând toate localităţile şi ar fi deservit de forţa de muncă locală. Astfel s-ar aduna de pe o rază mare producţia agricolă, care ar fi apoi distribuită spre centrele industriale, spre export, spre rezerva naţională, etc. 7. Renunţarea la acest sistem energetic risipitor slab productiv şi ineficient, 8. Odată cu renunţarea la acest sistem energetic agresiv se va trece în mod automat şi pe o industrie non-agresivă. Toate instalaţiile


231

industriale actuale bazate pe consumuri de hidrocarburi vor trece pe electricitate produsă local… ceea ce va degreva mediul de o potenţială şi permanentă sursă de otrăvire. Acum în multe zone pânza freatică este contaminată cu tot felul de otrăvuri de provenienţă industrială sau fitosanitară. Până pe la jumătatea secolului trecut la sate singura sursă de apă potabilă erau fântânile iar în zonele de munte izvoarele. Am locuit pentru o perioadă la sat şi acolo în acea localitate unde am locuit, pe malul Argeşului, fiecare casă avea fântâna sa proprie. Pânza freatică la o adâncime nu prea mare, 10 – 15 m avea apa destul de curată având în vedere faptul că zona nu era puternic industrializată şi în plus se ştie că straturile de pietriş şi nisip specifice luncilor sunt un foarte bun filtrant. .

Ţăranii noştri ştiu şi acum cum să facă o fântână. În unele zone unde pânza freatică e destul de apropiată de suprafaţă se folosesc puţuri înfipte. Aceste se fac dintr-o ştangă de ţeavă galvanizată de 6 – 10 m lungime, de 2 ţoli grosime căreia i se sudează un vârf metalic conic cu unghiul de 30º. Pe prima treime a ei se vor da câteva sute de găuri de Ø 8mm. Ţeava se umple cu sare pentru a nu permite pământului să intre în ea şi apoi se bate în pământ cu barosul sau cu soneta.

După ce s-a ajuns la pânza freatică, capătul mutilat se îndreaptă şi la el se conectează o pompă. În timp în jurul capătului ascuţit al ţevii se va forma o pungă de apă curată cu diametrul de circa 2 – 3 m.

Iată imaginea de alături, edificatoare: 9. Trecerea la sisteme de transport bazate pe motoare non-poluante – turbine autonome, motoare magnetice, surse de energie liberă mici care să alimenteze motoare electrice…

Aţi văzut anterior cele două generatoare ale lui Smith, de la paginile 66 şi 69 care pot furniza 480 kWh. respectiv 400 kWh. Ştiţi câtă energie electrică consumaţi acum ? Cam 2 – 5 Kwh – şi o plătiţi de vă usucă.

Gândiţi-vă că o termocentrală care arde cantităţi imense de cărbune, gaz metan sau păcură are puteri instalate de ordinul a 30 – 100 MW şi ocupă o suprafaţă de 1 – 2 kilometri pătraţi. În plus curentul electric realizat mai este şi acela transportat prin reţeaua de transformare şi distribuţie care mai înseamnă şi aceea cam aceiaşi suprafaţă plus consumul de materiale şi


232

costurile de întreţinere. Prin folosirea generatoarelor prezentate la paginile 66 şi 69 precum şi-n anexă, aceste termocentrale pot dispărea căci aceste generatoare sunt suficient de mici pentru a putea sta pe raftul unui dulap într-o debara. Şi un număr de 100 de asemenea generatoare care ar fi echivalente cu o asemenea termocentrală ( adică 40 MW ) dacă ar fi să fie puse unul lângă altul ar ocupa doar suprafaţa unei camere, adică vreo 30 m2. Prin folosirea lor ar dispărea toată poluarea, toată agresiunea la adresa mediului înconjurător.

Dar să nu vă aşteptaţi că va veni un guvernant sau vreun şef de sus să decreteze că de azi vom folosi geratoare Smith şi renunţăm la industria energetică actuală. Niciodată nu se va întâmpla asta. Pentru că de acolo din această industrie energetică actuală îşi umplu buzunarele cei care ne consideră pe noi sclavii lor. Ia gândiţi-vă:

Vă construiţi acum o casă. Aţi terminat-o. E finisată frumoasă are instalaţie electrică, instalaţie de încălzire. Puteţi să vă mutaţi în ea. Dar a mai rămas ceva. Trebuie să vă branşaţi la reţeaua de curent electric şi la reţeaua de gaze. Cât vă costă aceste două branşamente ? Şi apoi cu cât cumpăraţi energia electrică şi gazul furnizat ? Lună de lună – întreaga dumneavoastră viaţă… Păi, ei sunt proşti că vă consideră sclavi sau dumneavoastră că acceptaţi asta ?!...

Cu doar 1 % din suma necesară acestor branşamente vă puteţi construi un generator Smith de 100 Kw şi veţi avea energia electrică proprie gratuită. Şi de la ea veţi avea atât electricitate cât şi încălzire, a dumneavoastră. Treceţi pe aragazuri electrice, pe centrale electrice, pe radiatoare, calorifere electrice… pe instalaţii electrice de încălzire, care toate vor funcţiona cu energia pe care o veţi avea în dulapul din debara.

Deci ce nu înţeleg eu este de ce aşteptaţi dumneavoastră să se întâmple o minune care nu se va întâmpla niciodată ?

Niciodată oligarhii industrial bancari şi oculta mondială care sunt ascunşi în spatele tehnologiilor criminale actuale nu vor lăsa ciolanul din gură.

Trebuie să vă construiţi dumneavoastră aceste generatoare şi să renunţaţi la serviciile lor binevoitoare de atotputernici stăpâni…

Când populaţia va lua atitudine şi va renunţa la sistemele energetice actuale trecând fiecare independent în propria lui casă pe surse de energie liberă gratuite care pe deasupra oferă şi libertatea … aceştia se vor trezi eliminaţi din circuit… vor fi ca nişte haine vechi pe care le aruncăm la gunoi pentru că au prins miros de mucegai… O haină care pute prea rău nu o mai speli ci o arunci…

Faceţi un calcul, cât curent electric consumaţi într-un an întreg, şi apoi încercaţi să adăugaţi la acesta cât aţi consuma dacă aţi avea şi


233

încălzirea, apa caldă şi gătitul electric, şi apoi vedeţi cam cât din cei 100 kW furnizaţi de această microcentrală personală portabilă asigură tot acest consum. Veţi fi surprinşi să constataţi că nu vă va fi necesar mai mult de 30 kWh.

10. Trecerea la un sistem monetar al poporului, ancorat în realităţile economice, fără dobânzi şi camătă, cum este cel actual.

Reţineţi, niciodată aceste schimbări nu vor veni de sus în jos şi

niciodată oligarhiile care au dus la perfecţiune aceste sisteme energetice criminale nu vor renunţa la ele, căci din ele le vin bogăţiile. Pe de altă parte sistemele energetice de energie liberă sunt suficient de mici şi de uşor de construit pentru ca schimbarea să vină de jos în sus. De la dumneavoastră… consumatorul final. Cel care acum plătiţi energia cu o jumătate uneori chiar cu tot salariul dumneavoastră. Ia recitiţi pagina 147. Aproape perfect gratuit… aşa e subliniat acolo… acesta-i preţul energiei obţinută din sursele energetice descrise în aceste trei volume…

Procuraţi-vă, construiţi-vă asemenea surse. Asociaţi-vă între voi, găsiţi-vă prieteni meşteri care se pricep să facă cele ce sunt descrise în aceste cărţi şi treceţi pe energie electrică gratuită proprie. Apoi… reziliaţi contractele cu furnizorii naţionali.

Aveţi grijă să construiţi sursele respective perfect portabile, adică cu posibilitatea de fi pornite de la o baterie auto. În felul acesta dacă cineva rău voitor va încerca să vă facă probleme pe motiv că încălcaţi legea energiei electrice, veţi fi asigurat de faptul că sursele energetice portabile nu intră sub incidenţa acestei legi. Nicăieri în lume. Ar însemna ca toţi cei care cumpără azi grupuri generatoare cu motor cu ardere internă să răspundă pentru încălcări ale acestei legi. Sursele portabile se consideră în afara acestei legi oriunde în lume.

În propria dumneavoastră curte puteţi să vă construiţi două baterii telurică de mare putere care pot să vă furnizeze câte 3 KW ceea ce e arhisuficient pentru consumul unei case.

Sau puteţi să alegeţi orice din aceste trei volume. Presupun că de vreme ce citiţi acum aceste rânduri deja aţi citit volumele precedente.

Dacă fiecare din noi consumatorii finali actuali am rezilia contractele cu furnizorii naţionali, la un moment dat, aceştia dacă vor dori să nu moară de tot vor fi obligaţi să treacă ei pe construirea şi comercializarea de asemenea surse energetice. Dar nu aşteptaţi să facă ei primul pas. Asta nu se va întâmpla niciodată.

Şi doar astfel pornind de la noi, cei pe care ei îi consideră sclavi, se va putea schimba situaţia planetei. Doar pornind de la noi cei mici şi mulţi se va putea curăţa planeta aceasta de mizeriile industriei criminale actuale…


234

În momentul în care cei care vor utiliza surse personale de energie liberă vor fi din ce în ce mai mulţi, atunci elitele, vor înţelege că dacă nu renunţă la acţiunile lor criminale asupra planetei şi a voastră, vor muri…

Vor da faliment, vor fi obligaţi să caute să treacă la utilizarea unei tehnologii non-distructive… căci dacă vor continua să o folosească pe cea pe care o folosesc azi, nu vor mai avea clienţi. Cine va fi prost să dea bani pe energie când cel puţin doi trei vecini ai săi o produc gratuit…

Şi din momentul acela planeta se va regenera. Amintiţi-vă faptul că planeta dacă e lăsată să se descurce singură, poate anihila efectele poluării actuale în circa 20 – 50 de ani. Atunci va fi perfect capabilă să susţină fără greutate toată populaţia globului fără probleme. Planeta este perfect capabilă să cureţe aerul şi să elimine otrăvurile de pe suprafaţa ei, cu condiţia ca aceste să nu mai curgă cu nemiluita cum curg acum din zeci de mii de surse industriale în fiecare ţară de pe suprafaţa ei. Căci dacă tehnologia nu se va mai baza pe metodele agresiv – criminale actuale, planeta va fi mai sănătoasă, noi vom fi mai sănătoşi, vom trăi în armonie cu planeta şi atunci când vom ajunge pe patul de moarte nu ne vom întreba prosteşte: Oare de ce am trăit ?

Vom fi independenţi, nu vom mai fi stresaţi, agresaţi, speriaţi, otrăviţi sau mai ştiu eu cum suntem acum… şi vom fi fericiţi să trăim frumos văzându-ne de pasiunile noastre, având timp să vedem frumuseţile planetei noastre, pentru ca atunci când vom muri să murim fericiţi şi fără să ne întrebăm îngrijoraţi: Oare ce se va întâmpla cu fi-miu/fi-mea după moartea mea ?...

Dar pentru ca aceste lucruri să se întâmple este necesar, alături de acţiunea fiecăruia de a trece pe surse de energie liberă să luăm atitudine şi să începem să respectăm planeta cu adevărat.

Iată cum îmi imaginez eu o societate modernă, viitoare pe care mi-ar place să mai apuc să o văd:

Îmi place să îmi imaginez o societate în care copii nu mai cară în

spate ghiozdane de 3 – 5 kg reprezentând uneori o treime din greutatea lor. Îmi place să cred că ar putea fi o societate în care copii să înveţe la

şcoală lucruri cu adevărat utile în viaţă. Ce e util şi ce nu ? Gândiţi un pic: câte din materiile pe care le-aţi studiat în şcoală v-au fost cu adevărat folositoare în viaţă ? Întregul liceu aţi studiat matematici superioare spre exemplu. Aţi terminat liceul acum 10 ani. De atunci câte integrale sau câte diferenţiale aţi mai rezolvat ?

Cu un pic de efort de gândire vom constata fiecare din noi că de fapt 70 – poate chiar 80 % din materia de studiu din fiecare an şcolar este


235

inutilă. Singurul ei scop fiind să justifice existenţa unui corp profesoral şi aparat birocratic supradimensionat.

1. Spre exemplu, după părerea mea în ciclul primar ar trebui studiată aritmetica, geometria plană, abecedarul şi literatura pentru copii, sportul, relaţiile omului cu natura şi principii de bază ale ecologiei, istoria patriei şi geografia fizică locală.

2. În partea a doua a ciclului primar să spunem cam de pe la 10 – 11 ani până pe la 14 ani când intră la liceu ar trebui să studieze introducere în ecotehnologii şi tehnologii energetice non-agresive.

3. Să se aprofundeze istoria naţională subliniindu-se părţile frumoase din ea fără a denatura însă adevărul istoric. La fel ar trebui să se studieze şi geografia care ar trebui legată cumva cu istoria căci patria este împânzită de mărturiile fizice lăsate de strămoşi.

4. Ar trebui ca elevul atât în ciclul primar cât şi în cel liceal să aibă în şcoală ateliere practice unde să înveţe tâmplărie, lăcătuşărie, îndemânările specifice întreţinerii unei gospodării şi fireşte sport.

5. În ciclul secundar sau liceal ar trebui să se aprofundeze această disciplină a ecotehnologiilor şi tehnologiilor energetice. Acestea per total ar trebui să fie cam ceea ce am scris eu în aceste trei cărţi, discipline care i-ar crea elevului alături de îndemânarea practică căpătată în atelierele şcolii capacitatea de a-şi putea colecta energia necesară casei, atelierului şi mijloacelor de transport din mediul înconjurător în orice punct de pe planetă s-ar afla. Ar trebui să studieze ecologie aprofundată, fizică, chimie, ( dar nu la nivel academic ci la nivel practic – într-aşa fel încât elevul să înţeleagă şi să reţină cum poate să-şi prepare în casă diferite produse alimentare sau de uz casnic, cum să înţeleagă funcţionarea unor mecanisme simple, legile generale ale naturii, explicate la nivel de principiu ci nu demonstrate prin matematici superioare aşa cum se face acum.

Dacă încerci să-i demonstrezi unui elev o teorie sau un principiu prin formule matematice să fii absolut sigur că acel elev nu numai că nu va înţelege şi nu va reţine nimic din demonstraţia ta, dar nici nu va reţine ce principiu ai vrut să demonstrezi şi cum se enunţă acela.

De altfel aceasta-i principala cauză pentru care sistemul de învăţământ actual scoate doar proşti şi incompetenţi.

6. Ar trebui abia acum să se studieze istoria şi geografia universală, fireşte în acelaşi ideea a sublinierii părţilor bune şi frumoase fără a se denatura însă adevărul istoric şi realităţile fizice.

7. Ar trebui apoi să se studieze disciplinele agricole, silvicultură, un pic de geologie şi astronomie, de asemenea la nivel practic ci nu teoretic bazat pe demonstraţii matematice cum se face azi.


236

8. Ar trebui ca elevul să înveţe de asemenea noţiuni practice de medicină naturistă , acupunctură, masaj, etc.

9. De asemenea să studieze constituţia ţării sale, şi drept penal şi civil pe înţelesul oricui.

10. Ar trebui să se pună un accent deosebit pe respectul naturii şi aproapelui prin studierea unei disciplină numită „conştiinţă civică” sau „simţ civic”, sau ceva de genul acesta. Această disciplină ar trebui să fie bazată pe preceptul biblic „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”.

Această disciplină să aprofundeze acest precept în toate aspectele sale extrapolându-l prin cele zece porunci, aşa fel încât elevul la terminarea ciclului secundar să aibă un adevărat bun simţ, simţ civic, un respect deosebit şi iubire pentru tot ce-i viu pe planetă iar viaţa lui de acolo-înainte să se bazeze în întregime pe acest respect şi această iubire.

Acest tip de sistem de învăţământ ar crea oameni adevăraţi, căci iubirea aduce după sine înţelegere, cooperare, întrajutorare, respect, compasiune şi tot ce-i cu adevărat mai frumos în fiinţa umană.

Într-un cuvânt învăţământul ar trebui orientat pe partea pur practică a vieţii de zi cu zi, al posibilităţilor de colectare şi utilizare a energiei din mediul înconjurător fără a-l agresa, pe folosirea unor tehnologii productive industriale non-agresive mediului.

Doar în învăţământul superior se poate trece la studiul aprofundat al disciplinelor de specialitate cum ar fi medicina, ingineria matematicile superioare, etc., funcţie de specializare.

Acest tip de învăţământ ar modela oameni adevăraţi care ar transmite copiilor încă din fragedă copilărie iubirea şi respectul faţă de mediu şi de aproapele tău, fie el om, animal sau plantă…

Acest tip de învăţământ ar aduce după sine un sistem industrial agricol bazat pe respectul pentru mediul imediat înconjurător şi de aici prin extrapolare pentru întreaga planetă. Doar atunci poate că am deveni cu adevărat conştienţi că ei îi datorăm viaţa, ea ne poartă prin imensităţile universului ferindu-ne prin câmpul său energetic de energiile negative universale.

Acum suntem din ce în ce mai speriaţi şi bulversaţi prinşi între teama de oficialităţile lumii şi catastrofele naturale ale planetei, fără să înţelegem că trebuie să încetăm să o mai agresăm prin punerea în fruntea noastră a unor criminali care ne transformă şi pe noi în nişte criminali exacerbând agresiunile la adresa planetei mamă.

Noi încă nu suntem conştienţi că de fapt planeta este agresivă ca răspuns la agresiunea noastră din ce în ce mai exacerbată la adresa ei.


237

Analizaţi un pic cele 10 puncte de mai sus şi spuneţi-mi ce e imposibil în ele. De ce credeţi că nu se aplică acum. Fiecare în parte sunt extrem de simple şi ar putea fi aplicate chiar de ieri…

Totuşi… De ce credeţi că nu se aplică ? Nu cumva pentru că un asemenea sistem de învăţământ ar crea

oameni care niciodată nu ar fi permis să se ajungă la nivelul de degradare morală mondială care este acum ?

Nu cumva pentru că un asemenea sistem de învăţământ este cel care nu ar fi permis apariţia şi dezvoltarea paroxistică a tehnologiei eco-criminale actuale?

Nu cumva pentru că un asemenea sistem de învăţământ creează oameni nu sclavi ?

Nu cumva pentru că un asemenea sistem de învăţământ nu ar fi permis apariţia sistemului bancar actual ?

Nu cumva pentru că acest tip de învăţământ nu ar fi permis apariţia şi exacerbarea până la paroxism a societăţilor secrete ? Nu cumva pentru că un asemenea sistem de învăţământ nu ar fi permis existenţa ocultei mondiale, a mafiei medicale, a mafiei alimentare, a mafiei industrial bancare, a planului de depopulare forţată a planetei ?

Cine sunt acei domni din ocultă pentru a hotărî dumnealor că trei sferturi din populaţia planetei trebuie să moară ?

Şi cum aleg ei cine moare sau nu şi mai ales cu ce drept. Să fie clar un lucru Şi eu sunt pentru o guvernare globală. Dar nu în

termenii actuali. O guvernare globală ar permite o bună administrare a resurselor

energetice planetare, de orice tip ar fi ele, vii sau nevii, ar crea legitimitatea colaborării cu alte civilizaţii, ar fi benefică pentru tot globul.

Dar încă odată subliniez: Nu în termenii actuali !! O guvernare globală doar în termenii celor 20 puncte anterioare ar fi

benefică. Dar să nu vă aşteptaţi ca asta să vină de sus. De la cei care v-au

înşelat pentru a le da voltul iar atunci când au ajuns la conducere v-au vândut drept sclavi oligarhiilor industrial bancare şi ocultei pe o casă un cont şi-o maşină.

Să nu aşteptaţi ca această schimbare să vină de la politicieni, sau de la corporaţiile industriale, sau de la Organizaţia Naţiunilor Unite sau mai ştiu eu de unde ? Toate sunt slugile ocultei mondiale şi ca urmare niciodată nu vor accepta implementarea unui sistem care ar fi pentru ele unul sinucigaş.

Totul trebuie să plece de la noi, de la cei de jos fiecare în comunitatea sa locală.


238

Prin crearea Partidului Poporului la iniţiativa domnului Dan Diaconescu s-a dovedit că se poate crea ceva amplu şi pornind de jos în sus nu doar de sus în jos.

Acum există descentralizarea administraţiei, a spitalelor a şcolilor, deci cine vă împiedică ca la nivelul fiecărei primării să impuneţi o programă şcolară în sensul celor 10 puncte de mai sus. Nu înlocuirea totală deodată a celei actuale căci nu vi s-ar permite aşa ceva, ci reducerea treptată a ponderii programei actuale în favoarea celei expuse mai sus. În doi trei ani… Veţi spune că nu există profesori. Ba da. Există. Orice profesor de bilogie, de ştiinţe agricole sau silvice ştie cum trebuie indus în mintea unui copil respectul pentru mediu.

Singura disciplină pentru care cu adevărat nu sunt acum cadre didactice ar fi ecotehnologiile şi tehnologii energetice non-agresive. Adică tehnologii „free energy” cele descrise în aceste trei volume ale acestei cărţi…

Dar nu-i un capăt de ţară, totul se poate învăţa. Reţineţi doar acest aspect : O societate cu adevărat responsabilă nu

poate porni de sus, în condiţiile în care oculta mondială şi oligarhiile industrial bancare stăpânesc toate instituţiile statale ale lumii.

Schimbarea trebuie făcută de jos, de la fiecare din noi, aşa cum am realizat Partidul Poporului putem realiza şi alt sistem de învăţământ, putem instaura şi tehnologii non-agresive mediului, putem să ne construim fiecare în casa proprie sursa personală de energie non-agresivă pentru a putea apoi renunţa la sursele de energie actuale care sunt o ameninţare la adresa mamei noastre a tuturor Terra.

E timpul să nu mai privim trenul glonţ cum trece. E timpul să ne urcăm în el şi să-l conducem !… Fiecare la casa lui, în cartierul sau pe strada lui, în satul sau în

comuna lui poate face acest lucru. Urcaţi-vă-n tren şi luaţi-vă destinul în propriile mâini. Transformaţi trenul glonţ dintr-unul al înrobiri care este acum într-

unul al libertăţii !


239

Un ultim cuvânt

Această carte nu e scrisă de vreun inginer, nici de vreun profesor şi nici măcar de vreun politician. Această carte este scrisă de un om simplu, pentru oameni simpli. E o carte în care am explicat cât am putu eu mai bine pentru cei ca mine. Ţara asta geme de oameni gospodari de meşteri, de oameni îndemânatici care ar face dar nu ştiu ce şi cum. Iar atunci când găsesc prin cărţi sau reviste ori nu le explică nimeni nimic lor ori le explică atât de înflorit şi întortocheat încât ei nu pricep nimic. Această carte e scrisă de un om cu studii medii pentru oameni cu studii medii. E drept că acest om cu studii medii a citit şi citeşte mult. E drept că acest om cu studii medii are mai multe calificări.

Dar tot la fel de drept este că acest om nu a acceptat să fie sclavul nimănui, şi de aceea a ajuns că, deşi are şapte calificări să nu fie angajat pe nicăieri.

A fi refuzat la o angajare cu următoarea frază a fost poate cel mai şocant lucru pe care l-am trăit vreodată în viaţa mea de 46 de ani:

„Domnule, dumneata ai prea multe calificări, precis eşti vreo şarlă !”

O fracţiune de secundă am rămas blocat, după care am smuls din mâna acelui om, mai tânăr decât mine, cartea de muncă, i-am spus – „Mulţumesc la fel!” – şi am ieşit… Un asemenea patron chiar dacă te-ar angaja sigur îşi va bate joc de tine. Din păcate marea majoritate a patronilor au această mentalitate.

Dar fraza aceasta m-a urmărit ani de zile, căci a fost rostită acum aproape 10 ani.

Atunci aveam doar cinci calificări. Trei din acele calificări le căpătasem înainte de 1989. Atunci a avea mai multe calificări arăta că eşti un om inteligent, care învaţă şi are dorinţa de perfecţionare profesională şi umană. De obicei mai multe calificări pe vremea aceea însemna o mai uşoară promovare profesională, fireşte în măsura în care nu te loveai de reaua voinţă a vreunui şef. Una peste alta atunci era apreciată competenţa profesională iar promovările într-o proporţie de peste 70 % se făceau pe criterii de meritocraţie.

Din păcate pentru mine am terminat liceul în 1983 , am pierdut un an jumătate în armată şi încă un an în şcoala profesională silvică. Au mai fost vreo câteva luni pe care le-am pierdut eu aiurea, ca orice tânăr, am mai avut şi o problemă de sănătate care mi-a mai mâncat şi aceasta vreo trei luni.

Una peste alta, vechimea pe care am acumulat-o atunci nu a fost prea mare, iar din 1990 prins de tăvălugul desfiinţării economiei naţionale am ajuns să nu am pe cartea de muncă decât 12 ani. În plus în încercarea de a


240

mă integra în societatea în schimbare, am mai făcut trei calificări şi din fiecare din ele mi-am pierdut slujba, datorită desfiinţării rând pe rând a locurilor de muncă respective…

Am mai avut două locuri de muncă la care cartea mea de muncă nu a fost nici măcar deschisă. Într-unul din ele era să-mi pierd cartea de muncă căci patronul respectiv afirma senin că nu i-am înmânat-o. A durat mai multe luni până mi-a găsit-o rătăcită printr-o debara din locuinţa personală.

Am mai pierdut astfel din anii ce ar fi trebuie înscrişi în cartea de muncă încă trei. Acum poate că aş fi avut minima vechime pentru a putea cere o pensionare…

Dar oare aşa trebuie să stea lucrurile ?! În acelaşi timp peste tot se face o reclamă tot mai sălbatică

recalificărilor. Pentru ce ? Unde să te angajezi ? Doar pentru ca cineva să mai fure nişte bani din buzunarele săracilor, sărăcindu-i şi mai tare.

Acel patron care mi-a spus că sunt o şarlă cu cinci calificări, acum că am şapte, cum oare m-ar numi ?

De doi ani domnul director al Oficiului de Ocupare a Forţei de Muncă din localitatea unde locuiesc, domnul Archip Vasile, care se presupune că ar trebui să mă ajute să-mi găsesc o slujbă, îşi bate joc de mine trimiţându-mă săptămânal la firme care declară locuri de muncă vacante, care locuri nu există. De multe ori nu există nici firmele respective.

L-am reclamat şi eu la Poliţia şi la Parchetul local. Cine credeţi ca a fost sancţionat ? Nimeni. În schimb eu am fost ameninţat de poliţia locală că voi primi o amendă de douăzeci de milioane atunci când am întrebat cine trebuie să-mi facă dreptate dacă poliţia nu o face, parchetul nu o face, primarul nu o face… ? Îmi rămâne deci să-mi fac dreptate singur ?…

Oare aşa trebuie să stea lucrurile ?!... Dragi cititori dacă nu luăm toţi atitudine, vom ajunge toţi în situaţia

în care sunt eu acum… Oare nu v-aţi săturat ca toţi escrocii de pe planeta aceasta să

năvălească în ţara voastră şi să-şi bată joc de dumneavoastră în propria voastră ţară, şi de multe ori în propria dumneavoastră casă ?

Oare nu v-aţi săturat ca fiecare drept al dumneavoastră prevăzut în Carta Drepturilor Omului şi în Constituţia ţării voastre să trebuiască să-l cumpăraţi sau să-l negociaţi murdar şi nedemn ?

Dreptul la muncă, la sănătate, la o viaţă decentă, dreptul la învăţământ, dreptul la libera exprimare, toate acestea nu se cumpără. Toate trebuie să vă fie oferite de către stat căci de aceea se numesc drepturi.

Dreptul la intimitate şi integritate… unde mai este acesta dacă vi se vâră pe gât acte CIP- ate.

Ştiţi care-i cel mai mare pericol al cardului de sănătate cu CIP ?


241

Acolo va fi trecută şi grupa dumneavoastră sanguină, Rh-ul şi alte caracteristici biologice strict personale. Orice hacker care ar intra în sistemul informatic al casei de sănătate ar detecta imediat cine are aceleaşi caracteristici cu ale bogătaşului X care tocmai a făcut un infarct şi nu mai are de trăit decât maxim o lună. Credeţi că acel bogătaş nu va fi dispus să dea o jumătate din averea lui celui care-i va aduce o inimă bună ?

Şi astfel, poate că nici nu va trece o lună de când veţi purta acel card de sănătate în buzunar şi veţi fi călcat de o maşină… şi astfel bogătaşul va primi o inimă nouă…

Cum spuneam, Dacă organele propriului tău stat te batjocoresc ignoră-le. Organizează-te de jos în sus, astfel încât neştiut să apară un alt fel de stat paralel, al tău, al cetăţeanului de rând, stat paralel care atunci când va fi destul de puternic, să-l dea la o parte pe cel corupt, actual…

Viitorul copiilor noştri şi al planetei pe care vor trăi stă în mâinile şi voinţa fiecăruia din noi…

Cu speranţa că această carte v-a modificat un pic perspectiva asupra

vieţii şi v-a fost utilă măcar cât de cât, vă urez: Sănătate – că-i mai bună decât toate – aşa cum spune românul – şi o viaţă mai fericită!.

Cu stimă ! Autorul. 1 februarie 2011


242

Anexă Deoarece am vorbit în această carte despre magneţii sinterizaţi şi am

făcut referire repetată la comerciantul clujean „Euromagnet” voi prezenta aici un mic extras dedicat magneţilor de formă discoidală din catalogul de preţuri al acestei firme, descărcat de la ei anul trecut. Sunt magneţii pe care-i recomand spre a fi folosiţi în diferite construcţii. Mi-am permis să adaug o coloană cu forţa de aderenţă aproximativă în Kg a magneţilor respectivi, la cei la care am putut-o afla. Nu uitaţi să adăugaţi la calculul preţului şi TVA – ul. Comanda minimă e de 50 RON. Datele de contact ale firmei sunt: EUROMAGNET S.R.L. 400655 Cluj – Napoca, Str. Izlazului nr.18, ap. 112 M. ORANGE: 0745 MAGNET ( 0745 – 624638 ) M – RDS: 07711 – 590551 * F: 0364 – 815161 E: office@euromagnet ro, www.euromagnet ro

Formă Material Tip D (mm)

H (mm)

Forţă de aderenţă

Kg

Preţ fără TVA

disc NdFeB N35 6 12 cca. 1 1,96 disc NdFeB N35EH 6 12 idem 2,03 disc NdFeB N48 6 12 idem 2,09 disc NdFeB N48 6 15 cca. 1,5 2,36 disc NdFeB N48 6 15 idem 2,49 disc NdFeB N48 8 8 - 2,47 disc NdFeB N35 8 10 - 2,62 disc NdFeB N48 8 20 - 5,04 disc NdFeB N35 8 40 - 6,61 disc NdFeB N48 8 40 - 6,87 disc NdFeB N35 10 5 cca.1,5 2,29 disc NdFeB N48 10 5 cca. 2,5 2,49 disc NdFeB N35 10 8 - 3,01 disc NdFeB N48 10 10 cca. 4 3,21 disc NdFeB N48 10 20 cca. 6 5,24 disc NdFeB N50 12 6 cca. 5 3,63 disc NdFeB N35 12 8 idem 3,86 disc NdFeB N48 14 8 cca.6,5 5,50 disc NdFeB N35 15 45 cca.7 17,57 disc NdFeB N48 20 20 cca. 20 15,71 disc NdFeB N48 30 30 cca. 30 58,91 disc NdFeB N48 45 30 cca. 70 124,75 disc NdFeB N48 50 25 idem 116.50 disc NdFeB N48 60 30 cca. 100 166,31 disc NdFeB N48 70 40 idem 256,31


243

Releu auto-oscilant De asemenea am mai afirmat de vreo două ori despre posibilitatea

folosirii releelor în regim de auto-oscilaţie. Un releu poate funcţiona în regim de auto-oscilaţie prin alimentarea bobinei sale prin intermediul unuia din contactele sale normal închise. În momentul în care este alimentat, bobina atrage contactul şi întrerupe circuitul. Întreruperea circuitului înseamnă oprirea alimentării bobinei, deci dispariţia câmpului magnetic şi ca urmare revenirea contactului în poziţia normal închis, ceea ce duce la realimentarea bobinei şi se intră în regim de auto-oscilaţie. Frecvenţa de auto-oscilaţie a releului depinde de rezistenţa electrică a bobinei, de mobilitatea pieselor sale mobile şi de dimensiunea lor. Astfel releele de dimensiuni mari oscilează la frecvenţa de 150 – 200 Hz în vreme ce cele de dimensiuni foarte mici pot avea frecvenţa de auto-oscilaţie mai crescută de peste 200 Hz. În regim de auto-oscilaţie releul lucrează în condiţii de stres. De asemenea datorită întreruperilor repetate ale contactelor sale, la acestea apar scântei electrice, care agresează suprafaţa acestora. De aceea e indicat a se proteja contactele prin montarea în paralele pe ele a unor condensatori de capacitate mică la tensiune cât mai mare.

Dacă vrem să micşorăm frecvenţa de auto-oscilaţie a unui releu putem înseria cu bobina sa un condensator de ordinul microfarazilor. Orice releu de dimensiuni mari poate fi obligat să oscileze la frecvenţa de 50 Hz sau chiar mai mică, prin această metodă. Deoarece frecvenţa de auto-oscilaţie depinde de cuplul bobină – condensator trebuie folosit un condensator variabil pentru stabilirea frecvenţei dorite, după care se va pune unul fix. Atenţie, condensatorul trebuie să aibă tensiunea de lucru egală sau puţin mai mare decât tensiunea de lucru a bobinei releului. Iată cum se face asta.


244

Tabele utile pentru producerea biogazului

Producţia de gaz pentru diferite materii organice Materie organică Producţie de gaz în m3/kg materie uscată

Excremente de porc 0,39 – 0,54 Excremente de păsări 0,21 – 0,31

Nămol staţie de epurare 0,39 – 0,60 Deşeuri vegetale 0,45 – 0,94

Frunze uscate 0,45 Gunoi divers 0,24

Coceni de porumb 0,81 Pleavă de grâu 0,94 PH. Dacă Ph-ul scade repede alimentarea cu material organic

proaspăt trebuie oprită imediat şi reluată treptat după ce Ph sa stabilizat. Pentru menţinerea Ph-ului în valori optime, prevenindu-se acidifierea, se vor introduce substanţe alcaline conform următorului tabel:

Substanţa Forma în care se adaugă

Cantitatea de adăugat la m3 de materie uscată, (l sau kg)

Apa de var (10 kg. var nestins/100 l. apă) Soluţie 10

Var pastă (25 – 30 kg. Var nestins/100 l. apă) Pastă 5

Carbonat de calciu Pulbere 5 Fosfat de calciu Pulbere 4 – 5

Uree tehnică Pulbere 3 – 4 Apă amoniacală 15 – 20 % Soluţie 8 – 10

Hidroxid de sodiu 40 % (sodă caustică) Soluţie 4 – 5


245

Propunere de construcţie Propun în continuare o modalitate practică de construcţie a unui

generator electric de curent alternativ care va furniza trei faze a câte 220 V la frecvenţa de 50 Hz bazat pe ideea de la pagina 92.

După cum se vede este un grup total independent sau portabil, a cărui pornire este asigurată de o baterie auto care prin intermediul unui invertor via un comutator alimentează un motor electric de mică putere având 3000 de rotaţii/minut ( asigură astfel frecvenţa de 50 Hz).

După pornire se va acţiona comutatorul care va comuta alimentarea de pe invertor pe una din prizele de ieşire ale generatorului.

Cuplajul mecanic dintre motor şi generator trebuie făcut elastic şi de asemenea trebuie să includă şi un volant, care să poată asigura continuarea rotaţiei pe perioada scurtă cât se va efectua comutarea alimentării de la invertor la autoalimentare.

Aceasta e o idee de principiu, care sugerează cam cum trebuie construite asemenea surse independente de curent electric. Fireşte după citirea cărţii orice electrician va avea probabil ideile sale proprii, mai mult sau mai puţin practice în funcţie de condiţiile de teren şi de materialele pe care le are la dispoziţie.


246

Bibliografie Carte tipărită • Amintiri despre viitor – Erich von Däniken – editura Politică Bucureşti

1970 • Meteorologie… fără formule – Ioan Stăncescu, Sergiu Ballif – editura

Albatros Bucureşti 1974 • Pămîntul ca planetă – Ştefan Airinei – editura Albatros Bucureşti 1982 • Construcţii – lupta împotriva gravitaţiei – Mario Salvadori – editura

Albatros Bucureşti 1983 • Dicţionar de mitologie generală – Victor Kernbach – editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică Bucureşti1989 • Celţii şi extratereştri – E. Coarer-Kalondan şi Gwezenn-Dana – editura

Athena 1995 • Provocarea zeilor – Erich von Däniken – editura Domino Târgovişte 1996 • Sfidarea timpului – Sorin Ştefănescu – editura Aldo Press SRL

Bucureşti 1997 • Experimentul Pământ – Hartwig Hausdorf – editura Domino în 1998 • Să nu atingi această carte – J.v. Helsing – editura Antet în 2005 • Secretul suprem – David Icke – editura Daksha Bucureşti 2006 • Cartea Cărţilor – Robert Charroux la editura Pro editură şi tipografie

2007 • Prada România – singur printre mulţi „rechini” vol. I şi II – Eugen Delcea

– editura Obiectiv Craiova 2007 şi 2008 • Tehnologii free energy” – Jeane Manning editura Excalibur în 2008 • Mafia medicală – Ghislaine Lanctôt – editura Evoluţionism Sibiu 2008 • Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială –

Miguel Pedrero – editura Litera Internaţional Bucureşti 2008 • Războiul geofizic – Emil Străinu – editura SOLARIS PRINT Bucureşti 2009 • Minciuni milenare de J.v. Helsing şi Stefan Erdman – editura Antet în

2009 • Inteligenţa materiei – dumitru Constantin – Dulcan – editura Eikon Cluj

Napoca 2009 • Istoria se înşală – Erich von Däniken – editura Paralela 45 Piteşti 2010 • Cine conduce lumea vol. I, II şi III de J.v. Helsing – editura Samizdat • Mistere ale pământului românesc – Leagănul omenirii – Isabela Iorga –

editura Antet Bucureşti


247

Carte electronică • Dicţionarul explicativ al limbii române DEX varianta electronică • Bearden - Energy from the vacuum - concepts and principles .pdf • Patrick J. Kelly – A Practical Guide to Free-Energy.pdf • dr. Constantin Cojocaru – Crima numită privatizare.pdf • T. Henry Moray & John E. Moray – The Sea of Energy in wich

the Earth Floats.pdf • Peter A. Lindeman – Secretele electricităţii reci.pdf • J.Perkins – Confesiunile unui asasin economic.pdf • Encyclopedia of Energy [Vol 2] - C. Cleveland (ed) (Elsevier,

2004).pdf • Future Of Geothermal Energy - 2006 Mit Study.pdf • Managementul mediului şi obţinerea biogazului în fermele

suinicole.pdf – I. Păunescu şi G.Paraschiv – Universitatea Politehnică Bucureşti

• Protocoalele înţelepţilor Sionului.pdf • Dr. Constantin Cojocaru – Crima numită privatizare.pdf

Filme documentare: • The Illuminati părţile 1 – 7 – CHRISTOPHER EVERARD-JURQUET • Secret Space părţile 1 – 5 – CHRISTOPHER EVERARD-JURQUET • Mysterious Origins of Man - Forbidden Archeology – B.C. VIDEO

INC NYC 1996 – J.Cheshire şi B.şi C. Cotte • Ancient Aliens părţile 1 – 6 – MICHAEL STILLER • The Future of Food – DEBORAH KOONS GARCIA • SiCKO – MICHAEL MOORE • Roger and Me – MICHAEL MOORE • Zeitgeist – PETER JOSEPH • Zeitgeist Addeneum – PETER JOSEPH • Ezoteric agenda – TALISMANIC IDOLS • End Game - Blueprint For Global Enslavement – ALEX JONES • The Money Masters – PAT RAKER • 911 In Plane Site – WILLIAM LEWIS şi DAVE WONKLEIST • An Inconvenient Truth – ALL GORE • Global Dimming DAVID SINGTON BBC • Contact Has Begun cu James Gilliland - povestea lui


248

Situri web : • http://www.euromagnet ro firmă din Cluj la care se pot comanda

magneţi NdFeB de diferite mărimi şi forme. Comenzile pot fi plătite ramburs. Livrarea se face prin poştă sau curier. • http://www.supermagnete.de firmă elveţiană la care se pot comanda

magneţi NdFeB de diferite mărimi şi forme, la preţuri excelente ( cu cât comanda e mai mare cu atât preţul pe bucată e mai mic ! ). Din păcate comenzile se fac într-una din următoarele limbi: germană, franceză, italiană şi engleză iar plata se face numai prin card bancar. • http://www.energielibera net • http://energiegratis.wordpress.com

t.e. 15545


249

Documents

73733692-63328681-Energia-Pentru-Toti