Upload
muraru-daniel
View
98
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
DREPT PROCESUAL PENAL
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL. SUCCESORII, REPREZENTANŢII sI
SUBSTITUIŢII PROCESUALI
BUCUREsTI
2004
CUPRINS
CAPITOLUL I
Consideratii generale privind participantii în procesul penal 4
I.1. Delimitari conceptuale 4
I.1.1. Notiunea de participant în procesul penal 5
I.1.2. Notiunea de parte în procesul penal 8
I.2. Alti participanti în procesul penal. Scurta prezentare 15
I.2.1. Instantele de judecata 15
I.2.2. Ministerul Public 16
I.2.3. Organele de cercetare penala 17
I.2.4. Aparatorul 17
I.2.5. Auxiliarii procesuali 20
I.3. Partile în procesul penal. Scurta prezentare 21
I.3.1. Faptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul 21
I.3.2. Partea vatamata 23
I.3.3. Partea civila 24
I.3.4. Partea responsabila civilmente 25
CAPITOLUL II
Participarea succesorilor în procesul penal 27
II.1. Notiune si caracterizare 27
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal 36
II.3. Pozitie procesuala 38
CAPITOLUL III
Reprezentarea în procesul penal 40
III.1. Notiune si caracterizare 40
III.2. Tipologia reprezentantilor 41
III.2.1. Reprezentantii legali 43
III.2.2. Reprezentantii conventionali 45
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penala 47
III.4. Pozitie procesuala 48
CAPITOLUL IV
Substituitii procesuali 53
IV.1. Notiune si caracterizare 53
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire 56
IV.3. Pozitie procesuala 57
CAPITOLUL V
Consideratii finale 63
V.1. Comparatie între participantii în procesul penal si participantii
în procesul civil 63
V.2. Concluzii 64
BIBLIOGRAFIE 69
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
I.1. Delimitari conceptuale
În urma savârsirii unei infractiuni ia nastere un conflict de drept penal
substantial care genereaza un raport juridic de drept penal. Acest conflict este adus
spre rezolvare în fata justitiei penale, în cadrul unui proces, situatie în care ia
nastere un raport juridic procesual penal, care se dezvolta si se rezolva progresiv cu
devoltarea si solutionarea procesului penal.
Solutionarea raportului juridic procesual penal se realizeaza prin rezolvarea
conflictului aparut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul
distinct al unui proces penal care se compune dintr-un complex de acte succesive,
îndeplinite de anumite organe si persoane care au diferite calitati procesuale.
Procesul penal este, prin urmare, o activitate complexa reglementata de lege care
se desfasoara progresiv si coordonat, prin participarea organelor judiciare si a unor
persoane ca titulare de drepturi si obligatii, în scopul constatarii faptelor care
constituie infractiuni si pentru tragerea la raspundere penala celor care le-au
savârsit. Aceste organe si persoane care, prin activitatea lor, participa la realizarea
scopului procesului penal, au calitatea de participanti în desfasurarea acestuia.
Delimitarea conceptuala concreta a notiunii de participant în procesul penal
este indiscutabil legata de notiunea de proces penal. Astfel, dintre definitiile
procesului penal, o redam pe urmatoarea (care se bazeaza pe o corelatie evidenta
dintre procesul penal si participantii la acesta)1[1]: procesul penal este activitatea
reglementata de lege, desfasurata într-o cauza penala, de catre organele judiciare cu
participarea partilor si a altor persoane, ca titulare de drepturi si obligatii, având ca
scop constatarea la timp si în mod complet a infractiunilor si tragerea la raspundere
penala a celor care le-au savârsit, pentru asigurarea ordinii de drept si pentru
apararea intereselor legitime ale persoanelor.
I.1.1. Notiunea de participant în procesul penal
În aceasta subsectiune ne vom ocupa de raportul dintre notiunile de
"participant" si "parte" si apoi vom analiza amanuntit prima dintre acestea, urmând
ca în urmatoarea subsectiune sa ne ocupam exclusiv de analiza notiunii de "parte"
în procesul penal.
1[1]Alexandru Pintea - "Drept procesual penal. Partea generala si speciala", Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2002, pag. 54.
În primul rând, trebuie sa mentionam ca în literatura juridica de specialitate
din tara noastra, în ceea ce priveste notiunea de participanti în procesul penal,
exista doua acceptiuni (larga si restrânsa).
În sens larg, notiunea de participanti încorporeaza toate persoanele care au
rol în vreo activitate procedurala2[2], din rândul acestora facând parte organele
judiciare, partile, aparatorul si alte persoane, acceptiune care este mai putin folosita
si nu are o semnificatie tehnica, întrucât presupune reunirea în aceasta notiune a
tuturor celor care iau parte la proces. Mai exact, daca expresia "organe judiciare"
are un continut aproape fara dubii, în acceptiunea mentionata exista o expresia
"persoane", ce poate induce în eroare pe cei nefamiliarizati cu limbajul juridic,
unde ar putea fi înglobate (fara a avea o contributie directa la desfasurarea procesul
penal si mai ales la solutionarea acestuia), cum ar fi: agentii de paza a cladirilor
organelor judiciare si mai ales a salilor de judecata, soferii judecatorilor,
procurorilor si aparatorilor, însotitorii inculpa
11311c213l 55;ilor arestati ca reprezentanti ai penitenciarelor în care acestia sunt
detinuti, cât si agentii de citare.
În sens restrâns, prin participanti în procesul penal se înteleg organele
judiciare, partile si aparatorul3[3].
Daca am încerca sa comparam cele doua acceptiuni, ar rezulta ca prima se
refera la o notiune de participare mai complexa, incluzând în plus acele persoane
care au un rol auxiliar în procesul penal (în materia probatiunii sau în cea a
2[2] Traian Pop - "Drept procesual penal. Partea speciala", Tipografia Nationala, Cluj-Napoca,
1948, vol. II, pag. 45.
3[3] Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea generala", Ed. Paideia, Bucuresti,
1999, pag. 142.
executarii): grefierii, executorii judecatoresti, expertii, interpretii, traducatorii,
martorii, martorii asistenti, denuntatorii etc. Aceasta categorie de participanti, sau
mai concret spus, unii dintre acesti participanti nu sunt întâlniti la toate procesele
penale, prezenta lor fiind determinata de natura si împrejurarile concrete ale
fiecarei cauze4[4].
Îmbratisând cea de a doua acceptiune, trebuie sa mentionam ca în cadrul
organelor judiciare intra instantele de judecata (si aici au în vedere numai
completele care judeca dosare de natura penala de la judecatorii si sectiile penale
de la celelalte instante), reprezentantii Ministerului Public (procurorii si procurorii
militari) si organele de cercetare penala (angajatii Ministerului Administratiei si
Internelor5[5], de obicei, ofiteri de politie cu studii superioare de profil juridic). Pe
de alta parte, dintre partile în procesul penal, una este obligatorie (învinuitul sau
inculpatul), alta fiind obligatorie numai în cazul anumitor infractiuni pentru
urmarirea si judecarea carora este necesara prezenta si marturia sa (partea
vatamata), iar în cazul în care partea vatanata se constituie si parte civila, în
cazurile în care legea prevede, pe lânga învinuit sau inculpat în procesul penal este
chemata si partea responsabila civilmente. În ceea ce priveste aparatorul, acesta are
calitatea de avocat dobândita conform Legii nr. 51/1995, republicata, si prezenta
acestuia este obligatorie numai în anumite cazuri prevazute explicit de lege
(reprezentare legala), în restul situatiilor acesta intervenind pe baza unei
reprezentari conventionale.
Ca o concluzie, putem afirma ca raportul din notiunile de "participanti" si cea de "parti"
este de incluziune a celei de a doua categorie în prima, împreuna cu organele judiciare si
aparatorul.
4[4] Alexandru Pintea, op. cit., pag. 55.
5[5] Dupa noua reorganizare ministeriala realizata în luna iunie 2003.
Nu în ultimul rând, trebuie sa mentionam ca sensurile participatiunii în dreptul penal si în
cel procesual penal nu trebuie confundate. Astfel, în dreptul penal notiunea reuneste persoanele
care au conlucrat la savârsirea infractiunii (coautori, complici, instigatori). Dimpotriva, dreptul
procesual penal cuprinde în notiunea de participanti si acei subiecti care desfasoara activitatea
împreuna în cadrul procesului penal.
Daca privim participantii în procesul penal prin prisma raporturilor juridice
procesuale în care acestia se afla observam ca ei au si calitatea de subiecti
procesuali. De aceea, în opinia unor autori6[6], participantii mai poarta si
denumirea de subiecti procesuali. Întrucât procesul penal se desfasoara în
conditiile principiului oficialitatii, aceiasi autori a clasificat subiectii procesuali,
tinând seama si de acest criteriu, în subiecti oficiali si subiecti particulari. Subiectii
oficiali sunt acele persoane care îndeplinesc atributii privind activitatea organelor
judiciare penale. Astfel, subiecti oficiali se pot împarti, la rândul lor, judiciari
(judecatori, procurori, lucratori în aparatul organelor de cercetare) si extrajudiciari
(persoane cu atributii de inspectie de stat, organe de control, comandanti de nave si
aeronave etc.). Subiectii particulari sunt persoanele particulare care participa în
diferite pozitii si roluri la desfasurarea procesului penal. Pe de alta parte, subiectii
particulari pot fi divizati în subiecti principali (partile) si secundari (ceilalti
participanti).
Codul de Procedura Penala reglementeaza regimul procesual al diferitelor
categorii si subcategorii de participanti (subiecti procesuali), prevazând în ce
conditii si situatii poate o persoana deveni participant al procesului penal, care este
pozitia procesuala a acestor participanti, ce atributii, ce sarcini si ce drepturi au,
cum trebuie sa le îndeplineasca sau sa le exercite etc. În îndeplinirea sarcinilor sau
6[6] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu - "Explicatii teoretice ale Codului de Procedura Penala român. Partea
generala", Ed. Academiei, Bucuresti, 1976, vol. I, pag. 84-85; Nicolae Volonciu, op. cit., pag.
142-143.
exercitarea drepturilor care le revin, toti participantii trebuie sa se comporte cu
probitate si loialitate deoarece numai în acest fel poate fi aflat adevarul si înfaptui
justitia penala. În acest sens, în Codul Penal sunt incriminate si acele fapte care
sunt de natura sa împiedice înfaptuirea justitiei. Regimul juridic al fiecarui subiect
trebuie sa se cunoasca cu multa precizie pentru ca un participant în procesul penal
nu poate ocupa pozitii între care exista incompatibilitate. Legea prevede aceste
cazuri atât pentru subiectii oficiali (judecatorii; art. 46-49 Cod Procedura Penala)
cât si pentru anumiti subiecti particulari (experti, interpreti si martori; art. 54 Cod
Procedura Penala).
În final, putem accepta si definitia (este adevarat, destul de simplista)
conform careia participantii la procesul penal sunt organele judiciare si
persoanele chemate sa contribuie la desfasurarea procesului penal în vederea
realizarii scopului acestuia7[7].
I.1.2. Notiunea de parte în procesul penal
Din dispozitiile art. 23 si 24 Cod Procedura Penala rezulta ca în urma
exercitarii actiunii penale sau a actiunii civile, în cadrul procesului penal, anumite
persoane apar ca titulare de drepturi si obligatii, capatând calitatea de parti. Potrivit
acestor reglementari, sunt parti în procesul penal8[8]: inculpatul, partea vatamata,
partea civila si partea responsabila civilmente.
7[7] Ion Neagu - "Drept procesual penal. Tratat", Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, pag. 74.
8[8] Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae - "Manual de
drept procesual penal", Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1999, pag. 37-38.
Într-o opinie9[9], partile în procesul penal sunt acele persoane fizice sau
juridice, care au drepturi si obligatii ce izvorasc în mod direct din exercitarea
actiunii penale si actiunii civile în cadrul procesului penal.
Într-o alta opinie10[10], partile sunt subiectii procesuali particulari ale caror
interese contrarii se confrunta în litigiu dedus în fata instantei. De aceea, s-a
afirmat ca daca procesul este necesar partilor, atunci si partile sunt deopotriva
necesare procesului.
În aprecierea pozitiei procesuale a partilor trebuie sa se tina seama de
existenta laturilor procesului penal. De aceea, în latura penala a procesului sunt
parti inculpatul si partea vatamata, iar în latura civila inculpatul, partea civila si
eventual partea responsabila civilmente. Acceptiunea strict procesuala de parte este
uneori dublata si de conceptia care priveste aceasta categorie de pe pozitiile
dreptului material. Într-o asemenea viziune, interesele contrarii ale partilor nu se
pot afirma fara o baza de drept material care sa le justifice pe plan procesual.
Problema prezinta interes mai ales în latura sa civila, motiv pentru care implicatiile
sale au fost abordate atât în literatura de specialitate, cât si în practica
judiciara11[11].
Spre deosebire de organele judiciare, care actioneaza în numele statului
pentru ocrotirea intereselor întregii colectivitati, partile din proces actioneaza
pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din infractiune, prin formularea
de cereri, memorii, interventii, concluzii adresate organelor judiciare.
9[9] Theodor Mrejeru - "Drept procesual penal", Ed. Sylvi, Bucuresti, 1999, pag. 17.
10[10] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 174-175.
11[11] T.S., c. 7 jud., dec. nr. 94/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, pag. 54.
Literatura de specialitate12[12] utilizeaza mai multe criterii de clasificare a
partilor în procesul penal care converg toate catre o singura distinctie: inculpatul
este singurul considerat ca fiind parte principala a procesului penal, iar partea
vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente sunt parti secundare. Pe de
alta parte, inculpatul si partea vatamata reprezinta partile constante, iar partea
civila si partea responsabila civilmente sunt parti eventuale, clasificare considerata
de noi temeinica.
În mod obisnuit, partile au cele mai largi drepturi procesuale, însa au de
îndeplinit si anumite îndatoriri care, de regula, nu incumba altor participanti. În
exercitarea drepturilor, partile trebuie sa manifeste o atitudine corecta, de loialitate
procesuala si de realizare exclusiva a unor interese legitime ocrotite de lege. Teoria
abuzului de drept din dreptul procesual civil este aplicabila în mod corespunzator
si în procesul penal în ceea ce priveste cel putin latura civila13[13]. În cadrul
laturii penale, teoria trebuie reorientata în asa fel încât sa se tina seama de faptul ca
obiectul procesului decurge totdeauna din existenta unui conflict de drept penal.
Pornind de la teza ca subiectii cauzei penale (ai raportului juridic de conflict
care face obiectul procesului penal) sunt, în acelasi timp, si subiectii procesului
penal, unii autori14[14] au ajuns la concluzia ca statul este parte în procesul penal.
Acest punct de vedere a ramas izolat în literatura de specialitate, majoritatea
autorilor considerând ca parti nu sunt decât acei subiecti procesuali pe care legea îi
12[12] Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 72-73.
13[13] D. Radu, R. Sanielevici - "Exercitarea drepturilor civile si procesual civile si abuzul de
drept în practica noastra judiciara", Analele Univ. "Al.I. Cuza" Iasi, 1967, pag. 163 si urm.
14[14] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87-88.
determina riguros în art. 23-24 Cod Procedura Penala. Pe de alta parte, din moment
ce se sustine ca partile sunt subiecti procesuali particulari, ar fi deosebit de dificil
ca statul sa fie cuprins printre acestia.
Însa, în desfasurarea procesului penal pot apare, uneori, si alte persoane în
locul partilor. Aceste persoane care înlocuiesc partile pot avea calitati diferite:
succesori, reprezentanti sau substituiti procesuali, care devin la rândul lor parti ale
procesului penal, cu pozitii procesuale diferite, care se subroga în calitatea
procesuala a titularilor drepturilor si intereselor care sunt supuse dezbaterii în
procesul penal.
Pentru prefatarea si facilitarea modului de analiza pe care-l vom aborda în
capitolele II-IV ale lucrarii noastre (referitoare la succesorii, reprezentantii si
substituitii procesuali), vom prezenta în cele ce urmeaza conditiile cerute de
Codul de Procedura Penala pentru ca o persoana fizica sau juridica sa poata
deveni parte în procesul penal. Aceste conditii nu pot fi analizate decât în strânsa
legatura cu modul în care se dobândeste calitatea de parte procesuala (în legatura
cu latura penala sau cu cea civila a cauzei).15[15]
Întrucât cauza penala izvoraste din raportul juridic penal dintre stat si
infractor, raport nascut în urma savârsirii unei infractiuni, iar actiunea penala
apartine statului, aspectele privind conditiile cerute pentru a fi parte în latura
penala a procesului se simplifica mult fata de modul în care problema se pune în
procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul subiectiv valorificat, interesul
care pune în miscare actiunea judiciara si altele nu au semnificatie, iar cele
15[15] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 176.
referitoare la capacitatea si calitatea procesuala îsi reduc dimensiunile ori se
modeleaza în lumina institutiilor de drept penal sau procesual penal.
Astfel, inculpat devine într-o cauza penala numai persoana a carei
raspundere penala poate fi angajata. În raport de aceasta, ramâne lipsita de sens
deosebirea între capacitatea procesuala de folosinta si cea de exercitiu. De
asemenea, distinctia dintre capacitatea procesuala ("legitimatio ad processum") si
calitatea procesuala ("legitimatio ad causam") muta problema într-un alt plan, cel
al deosebirii dintre o parte (inculpatul) si un împricinat care nu are aceasta calitate
(învinuitul).
În cadrul laturii civile a cauzei pozitiile partii civile, precum si cele ale
inculpatului si partii responsabile civilmente se aseamana în multe privinte cu
pozitiile reclamantului si pârâtului dintr-un proces civil (existând totusi numeroase
particularitati). În consecinta, cerintele pretinse de lege pentru ca o persoana sa fie
parte într-un proces civil16[16], trebuie sa fie satisfacute în mod corespunzator si
în cadrul laturii civile din procesul penal.
i) În primul rând, inculpatul, partea civila sî partea responsabila civilmente
trebuie sa aiba (sub aspect civil) capacitate procesuala ("legitimatio ad
processum") atât de folosinta, cât si de exercitiu. De exemplu, partea civila este
deseori o persoana juriica, deci în astfel de cazuri trebuie sa se cunoasca faptul ca
ea dobândeste capacitatea de folosinta în general de la data înregistrarii, ori de la
data, dupa caz, a actului de dispozitie care o înfiinteaza, respectiv de la data
16[16] Pentru ca actiunea reclamantului sa fie întemeiata, este nevoie de îndeplinirea anumitor conditii
generale si uneori speciale de admisibilitate. Conditiile generale sunt în numar de patru si anume:
capacitatea procesuala (de folosinta si de exercitiu); calitatea procesuala; existenta unui drept; 4.
justificarea unui interes (Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein - "Drept procesual civil. Teoria generala", Ed.
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, vol. I, pag. 278 si urm.).
recunoasterii sau a înfiintarii ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). În ceea ce
priveste capacitatea de exercitiu, aceasta este evocata în numeroase texte din Codul
de Procedura Penala17[17].
ii) Calitatea procesuala ("legitimatio ad causam") activa subzista pentru
partea civila atunci când exista o identitate între aceasta si persoana care este titular
al dreptului în raportul juridic civil dedus judecatii. Calitatea procesuala pasiva se
exprima în identitatea care trebuie sa se manifeste între inculpat, respectiv parte
civilmente responsabila si persoana obligata în acelasi raport juridic. În cadrul
laturii civile, poate avea loc si o transmitere legala a calitatii procesuale. Aceasta
poate avea loc prin succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 Cod
Procedura Penala) ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21
alin. 2 Cod Procedura Penala).
iii) Dreptul partii care exercita actiunea civila si fata de care se nasc
îndatoririle celorlalte parti trebuie sa fie recunoscut si ocrotit de lege sub aspect
substantial si actual sub aspectul protejarii sale prin actiunea în justitie. Acest din
urma aspect presupune ca dreptul sa nu fie supus unui termen sau unei conditii
suspensive.
iv) Interesul reprezinta folosul practic, care îl are o parte pentru a justifica
participarea sa în cauza juridica. În procesul penal, interesul partilor angrenate în
latura civila este totdeauna material18[18]. Spre deosebire de aceasta, în procesul
civil interesul poate fi deseori si moral.
17[17] De exemplu: art. 17, art. 18 si art. 222 Cod Procedura Penala.
18[18] Art. 14 alin. 2 Cod Procedura Penala: "Repararea pagubei se face potrivit dispozitiilor legii civile:
a) în natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare savârsirii infractiunii, prin
O ultima problema care merita analizata în ceea ce priveste partile în
procesul penal este solidaritatea procesuala. Astfel, solidaritatea activa sau pasiva
din domeniul dreptului material care face ca mai multi subiecti ai raporturilor
juridice sa dobândeasca drepturi sau obligatii se poate manifesta si pe plan
procesual. Pentru a se înregistra o solidaritate procesuala trebuie sa existe un
litisconsortiu, adica o grupare procesuala a unor subiecti care nu au numai aceeasi
calitate în proces, ci pozitia lor comuna rezulta din faptul ca drepturile si obligatiile
lor au aceeasi cauza juridica ("consortium litis"). Situarea în cadrul coparticipatiei
procesuale este determinata nu de pozitia formal comuna în cadrul procesului, ci de
aceeasi pozitie în cadrul cauzei.
Într-un proces penal, pot exista mai multe parti având aceeasi pozitie
procesuala si fara a forma un "consortium litis", când în acelasi proces sunt reunite
mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexitatii, mai multi inculpati se
judeca reuniti în acelasi proces pentru fapte diferite. La fel, pot exista într-un
proces penal parti civile numeroase, dreptul lor de despagubire derivând însa din
împrejurari distincte. Alta este situatia când, de exemplu, o fapta penala a fost
savârsita de mai multi participanti (coautori, complici, instigatori) si care duce pe
plan procesual la o solidaritate procesuala a coinculpatilor. De asemenea,
caracterul de "consortium litis" al grupului de parti civile este evident în cazul când
aceeasi fapta penala a produs un prejudiciu material la persoane diferite19[19].
desfiintarea totala sau partiala a unui înscris si prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei
despagubiri banesti, în masura în care repararea în natura nu este cu putinta. De asemenea, se acorda
despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea civila".
19[19] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 178.
Distinctia între simpla existenta a mai multor parti având formal aceeasi
calitate procesuala si grupul procesual care presupune o coparticipare procesuala
este necesara pentru deosebirea consecintelor juridice diferite pe care fiecare din
cele doua situatii juridice le produc. Solidaritatea procesuala duce la consecinte
mergând pâna la aspecte privind solutionarea cauzei. De exemplu, probele admise
în cauza referitoare loa existenta faptei sunt opozabile tuturor partilor care
formeaza un litisconsortiu; actele efectuate de unul din membrii grupului
procesual, daca priveste fapta sau circumstantele reale ale acesteia, sunt profitabile
tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al cailor de atac se manifesta în
limitele coparticipantilor solidari din punct de vedere procesual etc. În celalalt caz,
efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul procesual si nu de
rezolvarea cauzei. De exemplu, când sunt constituite mai multe parti civile între
care nu exista o solidaritate procesuala, drepturile lor decurgând din litigii diferite,
la dezbateri se va da cuvântul totusi în ordinea stabilita de art. 340 Cod Procedura
Penala. Aceasta înseamna ca practic vorbesc întâi toate persoanele care au calitatea
de parte civila în proces si numai dupa aceea se va da cuvântul inculpatilor.
I.2. Alti participanti în procesul penal. Scurta prezentare
I.2.1. Instantele de judecata
În sistemul organelor de judecata din România, potrivit Legii nr. 92/1992
de organizare judecatoreasca, republicata, intra urmatoarele instante: judecatoriile,
tribunalele, curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie. De asemenea, exista
instante militare organizate prin lege, iar în cadrul Curtii Supreme de Justitie
functioneaza sectiile civila, penala, comerciala, de contencios administrativ si
militara. Tribunalele si curtile de apel pot avea una sau mai multe sectii, dupa
natura si amploarea activitatii care o desfasoara. În conformitate cu prevederile
Decretului nr. 203/1974 pe lânga judecatoriile si tribunalele Constanta si Galati
functioneaza sectiile maritime si fluviale competente sa solutioneze (printre altele)
infractiunile care ar crea stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau care au
tulburat activitatile de transport maritim si fluvial20[20].
Prin instante de judecata în conformitate cu dispozitiile constitutionale si
cele din legea de organizare judecatoreasca se înteleg verigile care constituie
sistemul unitar al organelor judiciare, asa cum ele sunt dispuse în piramida si pâna
la vârf la unitatile de baza. Art. 125 din Constitutia României precizeaza ca în tara
noastra justitia se înfaptuieste prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte
instante judecatoresti stabilite de lege21[21]. Spre deosebire de aceasta acceptiune,
ori de câte ori Codul de Procedura Penala utilizeaza notiunea de instanta de
judecata are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict
determinata, dar variabila dupa diverse ipoteze precis delimitate si care este chemat
sa judece si sa solutioneze o anumita pricina penala dedusa în fata unui anumit
organ judecatoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanta de judecata pot
sa desfasoare activitatea jurisdictionala mai multe complete de judecata sau la un
tribunal anumite complete judeca în prima instanta, iar altele în apel etc. Toate
aceste organe judiciare compuse si constituite potrivit normelor legale sunt instante
de judecata22[22].
I.2.2. Ministerul Public
20[20] Ovidiu Predescu - "Elemente de drept penal si procedura penala", Ed. Printech, Bucuresti,
1999, pag. 325.
21[21] Prin Legea de revizuire din septembrie 2003, acest text constitutional a fost modificat,
urmând ca pe viitor instanta de cel mai înalt grad ierarhic sa devina Înalta Curte de Casatie si
Justitie.
22[22] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 148.
Un important organ judiciar, care desfasoara activitatea pe parcursul
întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din Constitutia României
fixeaza atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciara, cât si relatia dintre
noul organism creat si procurorii care îl încadreaza. Ministerul Public reprezinta în
activitatea judiciara interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept,
precum si drepturile si libertatile cetatenilor. Ministerul Public îsi exercita
atributiile prin procurori constituiti în parchete. Parchetele sunt organizate pe
criteriile subordonarii ierarhice si functioneaza pe lânga judecatorii, tribunale si
curti de apel fiind conduse de prim procurori si respectiv procurori generali pentru
parchetele de pe lânga curtile de apel. Parchetul General de pe lânga Curtea
Suprema de Justitie are în fruntea sa pe Procurorul General. Totodata, parchetele
militare sunt organizate si functioneaza pe lânga fiecare instanta militara, în raport
cu întinderea circumscriptiilor teritoriale ale instantei respective. În cadrul
Parchetului General de pe lânga Curtea Suprema de Justitie functioneaza si sectia
parchetelor militare. Sectiile maritime si fluviale ale instantelor din Constanta si
Galati au si ele organizate parchete.
I.2.3. Organele de cercetare penala
În cadrul organelor de cercetare penala sunt incluse doua categorii (art.
201 Cod Procedura Penala): organe de cercetare ale politiei judiciare si organe de
cercetare speciala. Cu referire la competenta trebuie mentionat faptul ca primele au
o competenta generala, adica pot efectua cercetarea pentru orice infractiune care nu
este data în mod obligatoriu în competenta altor organe de cercetare (art. 207 Cod
Procedura Penala). Totodata, potrivit art. 208 Cod Procedura Penala, organele de
cercetare penala speciale sunt: ofiterii anume desemnati de catre comandantii
unitatilor militare de corp aparte si similare, cât si comandantii acestor unitati;
ofiterii desemnati din Ministerul Administratiei si Internelor pentru infractiunile de
frontiera; capitanii porturilor.
În legatura cu natura juridica a urmaririi penale efectuate de organele
prevazute în art. 201 lit. c Cod Procedura Penala trebuie facuta o precizare, cu cât
mai necesara cu cât noua redactare a acestei norme a adus o modificare care nu
credem ca schimba punctul de vedere initial al legiuitorului si nu constituie decât o
inadvertenta de text, care a ramas nemodificata chiar si dupa adoptarea Legii nr.
281/2003 de modificare a Codului de Procedura Penala. Astfel, în locul formularii
anterioare adoptarii Legii nr. 141/1996 a art. 201 lit. b privitoare la "organele de
cercetare speciale", textul actual se refera la organele de cercetare speciala.
I.2.4. Aparatorul
Aparatorul are o pozitie procesuala speciala printre participantii în cauza
penala. El nu are calitatea de parte în proces, deoarece nu este subiect al raportului
conflictual al cauzei nesustinând sau revendicând interese personale. Împrejurarea
ca aparatorul nu este parte se evidentiaza în art. 23-24 Cod Procedura Penala, care
enumera limitativ partile în procesul penal, printre care nu se numara si aparatorul.
Potrivit dispozitiilor legii, aparator poate fi numai un avocat, membru al unui
barou de avocati, din care face parte si care îsi desfasoara activitatea într-una din
formele juridice prevazute de lege. Astfel, pentru ca o persoana sa dobândeasca
calitatea de avocat, acesta trebuie sa îndeplineasca cumulativ doua conditii:
a) sa fie membru al unui barou din România;
b) sa nu fie incompatibil potrivit legii; cauzele generale ale
incompatibilitatii sunt: activitatea salariata în cadrul altor profesii;
activitatea care lezeaza demnitatea si independenta profesiei de avocat;
exercitarea nemijlocita de fapte de comert.
În cadrul procesului penal, aparatorul nu este parte în proces. Datorita, însa,
contributiei sale la aflarea adevarului, cât si datorita functiei sale procesuale pe
care o exercita, el se înscrie între principalii participanti la rezolvarea cauzei
penale. Desi nu este parte în proces, trebuie sa precizam ca aparatorul se situeaza
pe pozitia procesuala a partii ale carei interese le sustine si le apara23[23].
Conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat,
republicata, aparatorul (avocatul) îsi poate exercita atributiile prin doua modalitati:
acordarea de asistenta juridica uneia dintre partile în proces si reprezentare a uneia
dintre partile în proces.
i) Relativ la asistenta juridica, mentionam ca în conformitate cu prevederile
art. 6 alin. 4 Cod Procedura Penala, orice parte are dreptul sa fie asistata de
aparator în tot cursul procesului penal, iar potrivit art. 171 alin. 1 Cod Procedura
Penala, organele judiciare sunt obligate sa aduca la cunostinta acest drept
învinuitului sau inculpatului. De la regula potrivit careia partile pot aprecia daca
vor apela sau nu la aparator în cursul procesului penal, exista unele exceptii
prevazute în art. 171 alin. 2 si 3 Cod Procedura Penala. Astfel, conform modificarii
aduse de Legea nr. 281/2003, textului codului, asistenta juridica este obligatorie,
"când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen
redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de învatamânt, internat într-
un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar
în alta cauza ori când organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca
23[23] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 23.
învinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apararea, precum si în alte cazuri
prevazute de lege".
De asemenea, în cursul judecatii, asistenta juridica este obligatorie si în
cauzele în care legea penala prevede pentru infractiunea savârsita pedeapsa
detentiunii pe viata sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare24[24].
Daca învinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, când asistenta
juridica este obligatorie, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu.
Delegaia acestuia înceteaza, totusi, la prezentarea aparatorului ales (art. 171 alin. 4
si 5 Cod Procedura Penala).
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus un nou text de lege care prevede
urmatoarele (art. 171 alin. 41): "Când asistenta juridica este obligatorie, daca
aparatorul ales nu se prezinta nejustificat la doua termene consecutive, dupa caz, la
data stabilita pentru efectuarea unui act de urmarire penala sau la termenul de
judecata fixat, îngreunând astfel în mod voit desfasurarea si solutionarea procesului
penal, organul judiciar desemneaza un aparator din oficiu care sa-l înlocuiasca,
acordându-i timpul necesar pentru pregatirea apararii, care nu poate fi mai mic de 3
zile, cu exceptia solutionarii cererilor privind arestarea preventiva, unde termenul
nu poate fi mai mic de 24 de ore".
ii) În ceea ce priveste reprezentarea, vom reveni pe parcursul capitolului III
al lucrarii nostre cu amanunte. Totusi, trebuie sa precizam ca daca în cadrul
asistentei juridice, aparatorul pune concluzii în prezenta partii, în cazul
24[24] Din vechea reglementare a fost eliminata situatia "când instanta apreciaza ca inculpatul
nu si-ar putea face singur apararea".
reprezentarii, partea ale carei interese sunt reprezentate este înlocuita de aparatorul
reprezentant.
În cursul procesului penal, aparatorul are mai multe drepturi, dintre care
amintim cu titlu de exemplu: sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala,
sa formuleze cereri si sa depuna memorii, sa ia contact cu inculpatul etc.
I.2.5. Auxiliarii procesuali
Am apreciat în prima parte a acestui capitol introductiv al lucrarii noastre ca
expresia din lege de "alte persoane" care pot fi considerati participanti în procesul
penal se refera la urmatoarele persoane: experti, traducatori, interpreti, martori,
martori asistenta, grefieri si executori judecatoresti.
Grefierul este acel angajat al Ministerului Justitiei, auxiliar al unei anumite
instante de judecata, care participa la sedintele de judecata sau la efectuarea actelor
de urmarire penala, face toate consemnarile despre desfasurarea acestora si
îndeplineste orice alte însarcinari din dispozitia si sub controlul presedintelui
completului de judecata ori al procurorului.
Martorii sunt persoane straine de proces, care au receptionat si memorat
fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces penal, si care le relateaza în
instanta de judecata, ajutând-o la stabilirea adevarului.
Martorul este o persoana dezvoltata din punct de vedere psihic, care nu este
si nu poate fi parte în procesul respectiv si care este chemata în instanta pentru a da
o declaratie având importanta pentru solutionarea cauzei. În mod firesc, martorii nu
pot fi catalogati dupa vreun criteriu, dar în literatura franceza s-a efectuat o astfel
de împartire în: martori testamentari, martori onorari (la casatorie), martori
certificatori (în actele notariale) si martori instrumentari.
Expertul este specialistul care este desemnat de instanta de judecata, în
vederea cerecetarii unor împrejurari de fapt, în legatura cu obiectul litigiului, care
necesita cunostinte de specialitate.
Interpretii sunt acele persoane care sunt desemnate de instanta de judecata
în scopul facilitarii înetelegerii de catre una din partile procesului penal a
continutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducator sau translator
(daca partea nu cunoaste limba româna) sau un cunoscator al limbajelor pentru
persoane cu anumite handicapuri (surdo-muti sau orbi).
Organul de executare este persoana învestita cu autoritatea de stat pentru a
executa sanctiunile penale impuse condamnatului. El reprezinta un auxiliar al
justitiei, pentru aducerea la îndeplinire a hotarârilor judecatoresti.
I.3. Partile în procesul penal. Scurta prezentare
I.3.1. Faptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul
Inculpatul este considerat de întreaga literatura juridica de specialitate ca
fiind singura parte principala din procesul penal, fara de care acesta nu se poate
desfasura. Însa, trebuie facuta precizarea ca aceeasi persoana fizica (infractorul) va
întruchipa diverse calitati procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din
acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmarire, judecata,
executare), cât si drepturile si obligatiile pe care le are cel care a încalcat legea
penala.
Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a savârsit infractiunea
are calitatea de faptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict
devine, o data cu declansarea procesului penal, subiectul principal pasiv al
raportului juridic procesual penal. O data cu pornirea urmaririi penale împotriva
faptuitorului, acesta capata calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi
si obligatii procesuale, faptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu exista
cadrul procesual în care el sa aiba anumite drepturi si obligatii, acest cadru
nascându-se o data cu începerea urmaririi penale, care coincide, de regula, cu
pornirea procesului penal25[25]. În acest context, precizam ca actele procesuale
prin care se confera faptuitorului calitatea de învinuit sunt rezolutia si procesul-
verbal.
Calitatea de inculpat apare o data cu punerea în miscare a actiunii penale.
Potrivit art. 23 Cod Procedura Penala, persoana împotriva careia s-a pus în miscare
actiunea penala este parte în procesul penal si se numeste inculpat. Acesta poate fi
numai o persoana fizica, legea româna nelasând posibilitatea (care exista în alte
legislatii) ca asupra persoanelor juridice sa poata fi pronuntate sanctiuni penale.
Momentul în care este pusa în miscare actiunea penala este ales de catre organele
de urmarire penala si coincide cu existenta temeiurilor care rezulta din totalitatea
probelor de vinovatie administrate în cauza. Actele procesuale prin care se confera
unei persoane aceasta calitate sunt: ordonanta de punere în miscare a actiunii
penale, rechizitoriul, declaratia orala a procurorului si încheierea instantei de
judecata (în conditiile prevazute de art. 336 alin. final Cod Procedura Penala, când
plângerea se adreseaza direct instantei).
Când o fapta prevazuta de legea penala a fost savârsita de mai multi
faptuitori si acestia sau o parte dintre ei sunt urmariti sau judecati deodata, ei
formeaza grupul procesual (litisconsortiu) al coînvinuitilor sau coinculpatilor. Cu
25[25] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 17.
privire la coinculpati trebuie sa se faca deosebire între coinculpati în aceeasi cauza
(participanti) si coinculpati în acelasi proces26[26].
În momentul ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti penale, calitatea
de inculpat se transforma în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toti
autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în
raportul juridic de drept executional, raport plasat în afara sferei procesului penal.
I.3.2. Partea vatamata
Categoria juridica de victima a infractiunii apartine dreptului penal, dreptul
procesual penal operând cu notiunea de persoana vatamata, prin care se întelege
persoana nemijlocit vatamata prin infractiune27[27].
Parte vatamata în procesul penal devine numai persoana vatamata care îsi
exprima vointa în acest sens sau care efectueaza acte specifice sustinerii laturii
penale a procesului penal, acte care releva fara echivoc vointa persoanei vatamate
de a participa în procesul penal în calitate de parte vatamata. Cu alte cuvinte,
persoana vatamata în vreun mod, printr-o infractiune, nu dobândeste automat si
calitatea de parte vatamata.
Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vatamata se regaseste în
cursul urmaririi penale sau al judecatii numai daca organele judiciare o solicita în
realizarea unor activitati. Persoana vatamata poate sa fie audiata ca martor, poate fi
solicitata sa participe la reconstituire sau confruntare etc.
26[26] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.
27[27] Gheorghe Elian - "Persoana vatamata în procesul penal", Ed. stiintifica, Bucuresti, 1961,
pag. 201.
Daca însa victima se constituie ca parte vatamata, aceasta devine subiect al
laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretentii materiale. Decesul
acesteia lasa un gol procesual neînlocuibil de succesori, deoarece se exercita un
drept personal care se stinge odata cu titularul sau.
I.3.3. Partea civila
Constituirea ca parte civila se poate face numai în cazul în care persoana
vatamata cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin
infractiune. Întotdeauna, temeiul constituirii partii civile trebuie sa fie o infractiune
care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligatia de
acordare a despagubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un
fapt ilicit extrapenal28[28].
Constituirea persoanei vatamate ca parte civila în procesul penal ofera
acesteia avantaje în raport cu exercitarea actiunii civile în afara procesului penal
astfel: rapiditatea obtinerii despagubirilor materiale (deoarece procesul penal este
caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai usor (calea
procesului penal permitând folosirea unor mijloace energice de administrare a
probelor, precum perchezitii, cercetari la fata locului etc.), folosirea acestei cai
ofera si avantaje de ordin economic, actiunea civila exercitata în cadrul procesului
penal fiind scutita de taxa de timbru.
Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a vointei persoanei vatamate.
În consecinta, constituirea de parte civila se poate face atât printr-o cerere scrisa cât
si printr-o cerere orala. Pe de alta parte, constituirea de parte civila poate fi
efectuata atât de persoana vatamata cât si de alte persoane care au calitatea de
28[28] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 19.
reprezentanti legali sau substituiti (aparatorul, sotul, copiii minori, procuratorul). În
cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaratia
reprezentantului acesteia.
I.3.4. Partea responsabila civilmente
În domeniul dreptului civil este reglementata si raspunderea pentru faptele
altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat
personal la plata despagubirilor civile, va raspunde pentru el partea responsabila
civilmente, iar când nu are bunuri îndestulatoare, aceasta va raspunde alaturi de
învinuit sau inculpat, raspunderea fiind solidara29[29]. Sediul respectivei institutii
juridice este art. 24 alin. 3 Cod Procedura Penala.
Nu orice persoana fizica sau juridica poate fi responsabila civilmente. În
literatura de specialitate30[30] s-a aratat ca sunt persoane responsabile civilmente
în sensul dispozitiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil si Legea nr.
22/1969), urmatorii:
- parintii pentru faptele ilicite savârsite de copiii lor;
- comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor în functiile
încredintate;
- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii
aflati în supravegherea lor;
- persoanele care au constituit o garantie pentru gestionar;
29[29] Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 328.
30[30] Ion Neagu, op. cit., pag. 78.
- persoanele care s-au facut vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea
în functie a unui gestionar fara respectarea conditiilor legale de vârsta,
studii si stagiu, antecedente penale etc.;
- persoanele care au gospodarit împreuna cu infractorul ori au avut
raporturi strânse cu acesta, în masura în care s-a constatat judecatoreste
ca au obtinut foloase de pe urma savârsirii infractiunii.
Potrivit art. 16 Cod Procedura Penala, introducerea în procesul penal a
persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie în
cursul urmaririi penale, fie în fata instantei de judecata pâna la citirea actului de
sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal pâna la terminarea cercetarii
judecatoresti la prima instanta, luând procedura din stadiul în care se afla în
momentul interventiei.
CAPITOLUL II
PARTICIPAREA SUCCESORILOR ÎN PROCESUL PENAL
II.1. Notiune si caracterizare
Dupa cum am mentionat în primul capitol al lucrarii noastre, în desfasurarea
procesului penal pot sa participe si alte persoane în locul subiectilor procesuali
principali denumiti parti. Succesorii sunt unii dintre acestia si ei devin subiecti ai
procesului penal, cu pozitii procesuale diferite. "Per a contrario", un martor sau un
expert nu poate fi reprezentat prin succesorii sai la un proces penal, calitatea sa
procesuala fiind una ce are în consideratie cunostintele personale speciale ale
acestora.
Astfel, în caz de deces al vreunei parti din procesul penal, daca procesul
continua sa se desfasoare, în locul partii decedate pot fi introdusi urmasii sai
legitimi. Unii autori31[31] considera ca aceasta înlocuire prin succesori nu poate
avea loc în ceea ce priveste latura penala a procesului penal, deoarece unul din
subiectii raportului de drept procesual penal este statul, care este nepieritor, iar
moartea inculpatului stinge acest raport în ceea ce priveste latura penala a
procesului, raspunderea penala stiindu-se ca este "intuitu personae". În aceeasi
ordine de idei, dreptul de a participa în procesul penal pe care îl are persoana
vatamata se stinge, de asemenea, prin decesul acesteia, fiind un drept personal si
individual al celui vatamat prin infractiune.
Succesorii sunt parti în procesul penal, iar nu substituiti procesuali sau
reprezentanti, întrucât ei nu valorifica drepturile antecesorilor, ci îsi valoridica
drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiintare sau dizolvare, au încetat
sa mai fie subiecti de drept32[32] (nefiind deci posibila substituirea sau
reprezentarea lor).
Înlocuirea partilor prin succesori este însa întotdeauna posibila în latura
civila a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat (art. 21 Cod Procedura
Penala). În procesul penal, în exercitarea actiunii civile pot interveni, potrivit
dispozitiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice33[33].
Acestea fiind regulile generale ale participarii succesorilor în procesul penal,
în continuare vom încerca sa caracterizam situatia partilor în procesul penal si
31[31] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 92.
32[32] Vasile Pavaleanu - "Drept procesual penal. Partea generala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
2002, pag. 85.
33[33] Ion Neagu, op. cit., pag. 75.
modul particular în care pot interveni succesorii fiecareia dintre acestea în procesul
penal.
În caz de deces al învinuitului sau inculpatului, succesorii acestuia vor fi
introdusi în procesul penal daca la data decesului fusese pusa în miscare actiunea
civila în cadrul procesului penal. În caz contrar, succesorii faptuitorului nu vor
putea fi trasi la raspundere decât pe calea unei actiuni separate începute la o
instanta civila. În acest sens, într-o speta34[34] s-a stabilit ca instanta nu poate
introduce în cauza mostenitorii unuia dintre faptuitori, pentru care organul de
urmarire a încetat urmarirea datorita decesului acestuia.
Când o fapta penala a fost savârsita de mai multi participanti, iar unul sau
unii dintre ei au decedat mai înainte ca sa se fi pornit procesul penal pentru acea
fapta, succesorii celui sau celor decedati vor putea fi introdusi în procesul penal ca
raspunzatori civilmente în baza solidaritatii civile între participantii la aceeasi
fapta.
Am afirmat mai sus ca succesorii pot înlocui partile numai daca procesul
penal nu a trecut în alta faza a sa. Pe de alta parte, totusi, când persoana decedata
este subiectul pasiv al faptei persoane (victima), iar decesul acesteia s-a produs
înainte de punerea în miscare a actiunii civile, succesorii sai pot sa porneasca ei
însisi aceasta actiune.
De asemenea, în caz de deces al persoanei responabile civilmente, fie
înainte, fie ulterior introducerii sale în procesul penal, vor fi chemati sa participe la
proces succesorii sai.
34[34] T.S., s. pen., dec. nr. 2802/1969, în R.R.D. nr. 1/1970, pag. 182.
Pentru a întelege mai bine notiunea de succesori, consideram ca o scurta
incursiune în notiunile de succesori din dreptul civil ar fi utile în acest context,
pentru caracterizarea succesorilor ca participanti în procesul penal. În acest sens,
mentionam ca în categoria de "succesori" pe care o analizam intra atât succesorii
legali, cât si cei testamentari, în temeiul certificatului de mostenitor eliberat de
notarul public. Daca problema mostenitorilor testamentari este clara (fiind necesara
instituirea în favoarea acestora de catre defunct a unui legat universal, cu titlu
universal sau cu titlu particular), institutia mostenitorilor legali întâmpina anumite
discutii în doctrina cât si în practica. De aceea, în cele ce urmeaza vom analiza
conditiile cerute de lege pentru a succede si apoi principiile legale ale devolutiunii
legale a succesiunii.
Conditiile dreptului de succesiune legala
Sub titlul "Despre calitatile cerute pentru a succede", Codul Civil, în art.
654-658, prevede doua conditii, una pozitiva si una negativa, pe care trebuie sa le
întruneasca o persoana pentru a putea mosteni: sa aiba capacitate succesorala si sa
nu fie nedemna de a mosteni. La aceste doua conditii, în literatura de specialitate se
mai adauga una, si anume vocatia (chemarea) la mostenire.
Art. 654 Cod Civil dispune ca "pentru a putea succede trebuie neaparat ca
persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii". De aici
rezulta ca orice persoana care exista în momentul deschiderii succesiunii are
capacitate succesorala, respectiv capacitatea de a mosteni.
Cu toate acestea, pentru ca o persoana sa aiba dreptul de a culege, în tot sau
în parte, mostenirea lasata de o persoana fizica decedata, existenta capacitatii
succesorale nu este suficienta, ci mai este necesar ca persoana ce pretinde
mostenirea sa aiba chemare la mostenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea
testamentului lasat de defunct35[35].
35[35] Marin Popa - "Drept civil. Succesiuni", Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1997, pag. 24.
Legea confera vocatie la mostenire rudelor defunctului, în anumite limite,
inclusiv rudenia rezultata din adoptie, sotului supravietuitor si statului. Vocatia
succesorala testamentara poate sa apartina, în principiu, oricarei persoane cu
capacitatea succesorala.
Notiunea de vocatie la mostenire are un dublu înteles. În sensul ei general,
ea desemneaza vocatia potentiala, eventuala a unor persoane de a culege
mostenirea lasata de alta persoana. În sensul ei concret, vocatia desemneaza acele
persoane care vor culege în mod concret mostenirea lasata de defunct. Deci,
vocatia succesorala concreta presupune doua conditii: una pozitiva, respectiv
vocatia succesorala generala si una negativa, aceea ca persoana în cauza sa nu fie
înlaturata de la mostenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil,
sau de un legatar.
În dreptul românesc au vocatie succesorala rudele în linie dreapta,
descendenta si ascendenta, în mod nelimitat în grad, precum si rudele în linie
colaterala pâna la gradul al IV-lea inclusiv. Aceasta vocatie este numai potentiala,
pentru stabilirea ordinii de referinta între rudele defunctului cu vocatie generala,
legea foloseste doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si gradul de
rudenie.
În sfârsit, pentru ca o persoana sa vina la mostenire nu este suficient sa aiba
vocatie succesorala generala si concreta, fiind necesar sa îndeplineasca o conditie
negativa, si anume sa nu fie nedemna de a mosteni.
Nedemnitatea succesorala este decaderea mostenitorului legal din dreptul de
a culege o mostenire determinata, inclusiv rezerva, deoarece s-a facut vinovat de o
fapta grava fata de cel care lasa mostenirea sau fata de memoria acestuia.
Nedemnitatea reprezinta o sanctiune civila care se aplica numai în cazul savârsirii
faptelor expres si limitativ prevazute de lege. De asemenea, nedemnitatea opereaza
de drept, cel care lasa mostenirea neputând înlatura efectele ei prin iertarea
nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasa mostenirea va
putea totusi sa-l gratifice pe nedemn. În sfârsit, sanctiunea nedemnitatii fiind
prevazuta pentru fapte savârsite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu
discernamânt.
Art. 65 Cod Civil prevede trei cazuri de nedemnitate:
atentatul la viata celui care lasa mostenirea, respectiv omorul sau
tentativa de omor savârsite asupra celui a carui mostenire este vorba,
constatate prin hotarâre penala de condamnare definitiva;
acuzatia capitala calomnioasa, care nu mai opereaza în dreptul român
datorita abolirii pedepsei cu moartea;
nedenuntarea omorului a carui victima a cazut cel care lasa mostenirea.
Asadar, în puterea legii, mostenitorul nedemn este decazut din dreptul de a
mosteni. Desfiintarea titlului de mostenitor se produce din momentul deschiderii
mostenirii, indiferent de momentul savârsirii faptei care atrage nedemnitatea. În
consecinta, hotarârea instantei prin care se constata nedemnitatea, si care poate fi
pronuntata numai dupa deschiderea mostenirii, opereaza retroactiv, având un
caracter declarativ iar nu constitutiv.
Nedemnitatea produce efecte si asupra copiilor nedemnului, într-o oarecare
masura, întrucât acestia pot veni la succesiunea autorului tatalui lor, dar numai în
nume propriu, nu si prin reprezentare. Acest efect al nedemnitatii nu se întinde si
asupra descendentilor subsecventi ai nedemnului.
Principiile generale ale devolutiunii legale a succesiunii
În temeiul legii, sunt chemate la mostenire rudele defunctului, iar alaturi de
ele sotul supravietuitor, iar, în lipsa lor, daca defunctul nu a dispus nici prin
testament de bunurile mostenirii, statul.
Vocatia concreta rudelor defunctului de a culege mostenirea este determinata
pe baza a trei principii de baza36[36]:
principiul chemarii la mostenire în ordinea claselor de mostenitori;
Codul Civil, în art. 659 si art. 669-675, stabileste patru clase de mostenitori
legali: clasa I - clasa descendentilor în linie directa ai defunctului, fara limita în
timp; clasa a II-a - a ascendentilor privilegiati (parintii defunctului) si colateralilor
privilegiati (fratii si surorile defunctului si descendentii acestora pâna la gradul al
IV-lea inclusiv); clasa a III-a - clasa ascendentilor ordinari, fara limita în grad si
clasa a IV-a - clasa colateralilor ordinari pâna la gradul al IV-lea inclusiv.
36[36] Francisc Deak - "Tratat de drept succesoral", Ed. Actami, Bucuresti, 1999, pag. 36.
Ca principiu, existenta unei rude dintr-o clasa mai apropiata, exclude venirea
la mostenire a rudelor din clasele subsecvente. Aceasta este posibila numai în
ipoteza exheredarii totale prin testament a mostenitorilor dintr-o clasa preferata,
care culeg totusi rezerva succesorala.
principiul proximitatii gradului de rudenie între mostenitorii din aceeasi
clasa;
Potrivit acestui principiu, în cadrul aceleiasi clase, rudele mai apropiate
înlatura de la mostenire pe cele mai îndepartate în grad ("proximior excludit remotiorem").
De la acest principiu exista doua exceptii: în cadrul clasei a II-a, parintii
defunctului nu înlatura de la mostenire fratii sau surorile defunctului si nici
descendentii lor, ci ei vin împreuna la mostenire, primind anumite cote stabilite de
lege, precum si reprezentarea succesorala.
principiul egalitatii între rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad
chemate la mostenire;
Potrivit acestui principiu, daca rudele din clasa chemata la mostenire sunt de
acelasi grad, ele împart mostenirea în parti egale.
si de la acest principiu legea prevede doua exceptii: împartirea pe tulpini a
mostenirii în cazul venirii la mostenire a rudelor de acelasi grad prin reprezentare
succesorala si împartirea pe linii, daca la mostenire vin doi sau mai multi colaterali
privilegiati proveniti din parinti diferiti sau descendentii acestora.
În ceea ce priveste reprezentarea succesorala, aceasta este un beneficiu al
legii, în virtutea caruia un mostenitor legal de grad mai îndepartat, numit
reprezentant, urca în gradul, locul si drepturile ascendentului sau, numit
reprezentat, care este decedat la deschiderea mostenirii, pentru a culege partea care
s-ar fi cuvenit acestuia din mostenire daca s-ar mai fi aflat în viata37[37].
Utilitatea reprezentarii, institutie reglementata de art. 664-668 Cod Civil,
consta în faptul ca, prin efectele pe care le produce, înlatura unele consecinte
37[37] Maria Ileana Mutiu - "Drept civil. Succesiuni", Imprimeria de Vest, Oradea, 1997, pag.
37.
injuste ale principiului proximitatii gradului de rudenie si ale principiului egalitatii
între rudele de acelasi grad.
Reprezentarea este admisa în privinta descendentilor copiilor defunctului si a
descendentilor din frati si surori, dar numai cu respectarea a trei conditii, si anume:
cel reprezentat sa fie decedat la data deschiderii mostenirii; locul celui reprezentat
sa fie un loc util, respectiv daca ar fi fost în viata la data deschiderii mostenirii sa fi
avut vocatie concreta de a mosteni si, în al treilea rând, reprezentantul sa
îndeplineasca toate conditiile necesare pentru a culege mostenirea lasata de
defunct, respectiv sa aiba capacitate succesorala, sa aiba vocatie succesorala
proprie la mostenirea lasata de defunct si sa nu fie nedemn fata de defunct, sa nu fi
renuntat la mostenirea acestuia si sa nu fi fost exheredat de acesta.
Daca conditiile aratate sunt îndeplinite, mostenirea opereaza în toate
cazurile, la infinit, de drept si imperativ, ceea ce înseamna ca regulile reprezentarii
succesorale nu pot fi modificate în nici un fel prin vointa defunctului. Daca
reprezentarea este admisa, atunci împartirea se face pe tulpini. Aceasta înseamna
ca reprezentatii unei persoane, indiferent de numarul lor, vor lua din mostenire
numai partea care i s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat daca ar mai fi fost în
viata la data deschiderii mostenirii.
Alaturi de rude, legea recunoaste drepturi succesorale distincte sotului
supravietuitor, în concurs cu oricare dintre cele trei clase de mostenitori legali. În
toate cazurile, stabilirea cotei care se cuvine sotului supravietuitor se face cu
întâietate fata de stabilirea cotelor mostenitorilor cu care concureaza, micsorând
partea care se cuvine acestora din urma.
În afara de partea sa succesorala, Legea nr. 319/1944 recunoaste sotului, cu
conditia sa nu vina în concurs cu descendentii defunctului, iar acesta sa nu fi dispus
astfel prin testament de aceste bunuri, de mobilele si obiectele care fac parte din
gospodaria casnica, precum si de darurile de nunta. De asemenea, din momentul
deschiderii mostenirii si indiferent de mostenitorii cu care vine în concurs, sotul
supravietuitor are un drept de abitatie asupra casei în care a locuit, daca aceasta
face parte din mostenire si nu are o alta locuinta proprie.
În lipsa de mostenitori legali sau testamentari, bunurile care constituie
succesiunea sunt culese de stat, în virtutea unui drept de mostenire legala cu
caracter special.
Totusi, analiza de mai sus se refera la situatia succesorilor unei persoane
fizice, dar în latura civila a procesului penal, ca parte civila sau parte responsabila
civilmente poate sa se constituie si o persoana juridica.
Despre succesiune, în cazul persoanelor juridice se poate vorbi în
urmatoarele situatii:
- reorganizarea judiciara, care se face (în cazul societatilor
comerciale38[38]) într-una dintre formele si cu respectarea conditiilor prevazute de
Legea nr. 31/1990, republicata (art. 153, 174 si 175) si Decretul nr. 31/1954 (art.
41-50);
- dizolvare; societatile comerciale pot fi dizolvate în urmatoarele situatii: la
expirarea termenului pâna la care a fost legal constituita societatea, realizarea sau
constatarea irealizabilitatii obiectului societatii, prin hotarârea adunarii generale,
prin faliment sau prin reducerea capitalului social sub limita minima prevazuta de
38[38] Ne referim ca generaliare a persoanelor juridice la societatile comerciale, deoarece reorganizarea
asociatiilor cu scop nepatrimonial nu era reglementata prin Legea nr. 21/1924, în aceste conditii
aplicându-se reglementarile generale privind comasarea si divizarea persoanelor juridice. Nici O.G. nr.
26/2000 nu reglementeaza reorganizarea asociatiilor cu scop nepatrimonial sau a fundatiilor. Art. 54 din
O.G. nr. 26/2000 stabileste ca asociatiile si fundatiile se dizolva de drept, prin hotarârea judecatoriei sau
a tribunalului, sau prin hotarârea adunarii generale. Fundatiile se dizolva de drept sau prin hotarârea
judecatoriei. Asociatia îsi poate înceta existenta în urma hotarârii adunarii generale. De drept, asociatiile
si îsi pierd personalitatea juridica prin: expirarea termenului pentru care a fost constituita asociatia;
realizarea scopului social; când scopul social nu poate fi realizat; lichidarea asociatiei; când organele de
conducere si administrare nu pot fi constituite conform statutului; când numarul asociatilor scade sub
limita stabilita prin statut sau prin lege. Prin judecata, asociatiile si fundatiile îsi pierd personalitatea
juridica în urmatoarele conditii: când scopul sau actiunea asociatiei devin ilicite, contrare bunelor
moravuri sau ordinii publice; când asociatia urmareste un alt scop decât cel pentru care a fost autorizata
si constituita.
lege; pe de alta parte, societatile comerciale se pot dizolva si în situatii specifice
fiecarei forme societare de organizare39[39];
- desfiintare a persoanei juridice.
Motivele desfiintarii persoanei juridice pot fi variate, dupa cum sunt variate si diferitele categorii
si tipuri de persoane juridice. Nici un act normativ nu reglementeaza explicit sfârsitul capacitatii
de folosinta a persoanei juridice. Acesta se deduce din legatura indisolubila dintre capacitatea de
folosinta si calitatea de subiect de drept. În momentul în care persoana juridica pierde calitatea de
subiect de drept, ea pierde si capacitatea juridica. Actele normative ce reglementeaza regimul
juridic al diverselor categorii de persoane juridice prevad parcurgerea etapelor lichidarii înainte
de pierderea personalitatii juridice prin desfiintare. Procesul de lichidare a persoanei juridice este
condus de lichidatori, numiti de catre organele de conducere sau de decizie ale persoanei
juridice, iar pe parcursul întregului proces, acestia vor decide în privinta tuturor aspectelor
importante privitoare le persoana juridica.
În oricare dintre aceste situatii este valabila aplicarea prevederilor art. 21
Cod Procedura Penala care stabileste ca "daca una din parti este o persoana
juridica, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauza unitatea succesoare
în drepturi, iar în caz de desfiintare sau de dizolvare se introduc în cauza
lichidatorii". Aceste din urma situatii reprezinta o alta modalitate de transmitere a
calitatii procesuale.
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal
Dupa cum am mentionat mai devreme, regula privind succesorii în procesul
penal este prevazuta în art. 21 Cod Procedura Penala, conform caruia înlocuirea
partilor prin succesori este însa întotdeauna posibila în latura civila a procesului
penal, oricare ar fi partea care a decedat. În acest context, putem mentiona
urmatoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:
39[39] De exemplu, societatile în comandita simpla se dizolva prin incapacitatea, excluderea,
retragerea, falimentul sau moartea singurului comanditat (în lipsa unei clauze de continuare cu
mostenitorii acestuia).
actiunea civila ramâne în competenta instantei penale în caz de deces a
unei parti, introducându-se în cauza mostenitorii acesteia (art. 21 alin. 1
Cod Procedura Penala);
succesorii inculpatului, ai partii civile si cei ai partii responsabile
civilmente pot declara apelul, dar numai în ceea ce priveste latura civila a
procesului penal (art. 362 Cod Procedura Penala);
succesorii inculpatului, ai partii civile si cei ai partii responsabile
civilmente pot declara recursul, în aceleasi conditii ca la declararea
apelului (art. 3852 Cod Procedura Penala);
pot cere revizuirea sotul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar
dupa moartea acestuia (art. 396 lit. b Cod Procedura Penala);
recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând,
chiar dupa moartea acestuia, cu privire la latura penala, iar cu privire la
latura civila, numai daca solutionarea acesteia se rasfrânge asupra laturii
penale (art. 411 alin 1 Cod Procedura Penala);
cererea de reabilitare judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa
moartea acestuia, de sot sau de rudele apropiate; sotul sau rudele
apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita anterior decesului
(art. 495 alin. 1 Cod Procedura Penala).
Astfel, într-o speta40[40], inculpatii au fost condamnati pentru savârsirea
infractiunii de vatamare corporala prevazuta de art. 181 Cod Penal si obligati la
40[40] C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 631/1999, în R.D.P. nr. 3/2000, pag. 160.
despagubiri în favoarea celor doua parti vatamate constituite ca parti civile. Apelul
partii civile care a decedat dupa declararea apelului si înainte de judecare a fost
solutionat fara introducerea în cauza a succesorilor acestuia. În aceasta situatie,
succesorii partii civile decedate au introdus apel la Curtea de Apel Suceava,
motivându-si cererea astfel: partea civila a declarat apel la 28.12.1988, a decedat la
data de 23.02.1999, iar instanta de apel a fost încunostiintata despre deces la data
de 23.02.1999 (întocmai data decesului acesteia). Judecata, însa, a fost amânata
pentru 23.03.1999, când s-a solutionat apelul, fara citarea succesorilor, asa cum
prevede art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala. Judecând apelul partii civile decedate
în lipsa si fara citarea succesorilor sai, instanta a pronuntat o decizie lovita de
nulitate care a produs, evident, o vatamare a acestora, care nu poate fi înlaturata
decât prin anularea actului. În consecinta, recursurile declarate de mostenitori au
fost considerate ca fiind fondate, fiind admise cu trimiterea dosarului pentru
rejudecarea apelului.
II.3. Pozitie procesuala
Sub aspect procesual, succesiunea poate constitui o împrejurare de
transmitere atât activa, cât si pasiva a calitatii procesuale. De exemplu, în cazul
succesorilor partii civile opereaza o "translatio activa", iar în cazul celor ai
inculpatului ori partii responsabile civilmente o "translatio pasiva".41[41]
Succesorii vor lua locul partilor decedate sau desfiintate si vor deveni ei parti, atât
succesorii partii civile (care vor cere repararea prejudiciului cauzat prin
infractiune), cât si succesorii inculpatului decedat, ai partii responsabile civilmente
decedata sau desfiintata, împotriva carora va fi exercitata actiunea civila.
41[41] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 143.
Prin decesul partii si prin încunostiintarea organului judiciar instrumentator
ar fazei în care se afla procesul (organ de cercetare penala sau parchet în faza
urmaririi penale sau instanta judecatoreasca în faza judecatii), succesorii devin
subiecti procesuali principali în latura civila a procesului penal si sunt considerati
parti prin succesiune. Ei au aceleasi prerogative si facultati procesuale pe care le
avea si partea decedata.
Succesorii reiau procedura asa cum se gasea aceasta în momentul
introducerii lor în cauza. Ei nu pot cere însa motivat repetarea sau refacerea unor
acte care au fost efectuate înainte de decesul partii pe care o înlocuiesc, dar în
absenta acesteia.
În literatura juridica42[42] s-a afirmat ca exista doua ipoteze în cazul
participarii succesorilor în cadrul procesului penal: în una succesorii exercita
actiunea civila "jure proprio", iar în cealalta "jure hereditatis".
Între succesorii aceleiasi parti decedate exista întotdeauna, activ si pasiv,
solidaritate procesula. Daca persoana decedata facea parte dintr-un litisconsortiu,
va exista solidaritate procesuala si între succesorii partii decedate si ceilalti
componenti ai consortiului procesual respectiv.
Ca o ultima precizare, trebuie sa afirmam ca, la rândul lor, succesorii pot fi
reprezentati si pot conveni ca unul sau unii dintre acestia sa-i reprezinte în cursul
actelor procesuale penale.
CAPITOLUL III
REPREZENTAREA ÎN PROCESUL PENAL
42[42] Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 70.
III.1. Notiune si caracterizare
Desfasurarea activitatilor procesuale penale presupune participarea activa în
cauza a partilor care îsi realizeaza drepturile si îsi promoveaza interesele
nemijlocit. Totusi, exista situatii când partile nu pot fi prezente la activitatile
procesual penale, dar procesul trebuie sa îsi urmeze cursul. În asemenea cazuri
(când partile lipsesc), pentru a da o continuitate pozitiei acestora, legea permite ca
ele sa fie reprezentate.
Rezulta deci ca reprezentantul este persoana împuternicita sa îndeplineasca
în cadrul procesului penal acte procesuale în numele si în interesul unei partin din
proces, care nu doreste sau nu poate sa participe la activitatile procesual
penale43[43].
În literatura de specialitate44[44] s-a facut mentiunea ca reprezentantii sunt
obligati, în limitele prevazute de lege si a împuternicirii pe care o au ca mandatari
sa faca tot ce este necesar pentru apararea intereselor partii pe care o înlocuiesc.
În ceea ce intereseaza obiectul principal al lucrarii noastre, reprezentarea se deosebeste atât de
substituirea procesuala, cât si de succesiunea în drepturile procesuale. În acelasi timp,
reprezentarea se deosebeste si de asistenta juridica oferita de aparatorul în procesul penal; în
cazul asistentei juridice, aparatorul pune concluzii în prezenta partii, pe când, în cadrul
reprezentarii, partea ale carei interese sunt reprezentate este înlocuita de reprezentant.
Reprezentantii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna
partii cu exceptia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în
43[43] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 66.
44[44] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
doctrina45[45] s-a precizat ca reprezentantul nu poate exercita drepturile
procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevazute "intuitu personae" si nici nu
poate renunta la vreunul din drepturile acestuia fara un mandat special de
renuntare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 si art. 3854 alin. 2 Cod
Procedura Penala privind renuntarea sau retragerea apelului ori a recursului.
O ultima precizare trebuie facuta în legatura cu institutia reprezentarii în
procesul penal si anume ca daca învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentati
decât în câteva situatii limitativ prevazute de lege, celelalte parti pot fi reprezentate
totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmarire penala cât si în cursul
judecatii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civila.
III.2. Tipologia reprezentantilor
Daca întreaga doctrina este de acord ca tipologia reprezentantilor în procesul
penal îi împarte pe acestia în doua clase distincte - reprezentantii legali si
reprezentantii conventionali - ne vom referi în cele ce urmeaza la o opinie distincta
si singulara (dar desueta dupa cum vom arata), cum ca mai exista o categorie de
reprezentanti si anume cei calificati.
Astfel, autorii în cauza46[46], pornesc de la faptul ca statul, ca subiect pasiv
general si principal al oricarei infractiuni, este titularul dreptului de a trage la
raspundere penala pe infractori. Prin punerea în miscare a actiunii penale, statul
devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces
(motivându-se ca situatia este identica cu faptul ca statul este parte si în conflictul
45[45] Grigore Theodoru, op. cit., pag. 73; Vasile Pavaleanu, op. cit., pag. 89.
46[46] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.
de drept penal rezultat din savârsirea infractiunii). Apoi, se precizeaza ca statul
fiind parte în toate procesele penale, o mentiune speciala despre aceasta pozitie
procesuala în normele Codului de Procedura Penala nu-si avea ratiune ca fiind
subînteleasa. Combatem aceasta argumentare deoarece daca legea nu prevede o
anumita norma, nici intrepretul nu trebuie sa adauge la lege.
Autorii afirma ca statul, fiind însa o persoana juridica, îsi exercita drepturile sale procesuale, ca
orice persoana juridica, prin reprezentanti, ia acesti reprezentanti ai statului sunt subiecti
calificati (procurorii) si uneori anumiti substituiti procesuali speciali cu împuterniciri limitate
(persoanele vatamate în cazul infractiunilor pentru care este necesara o plângere prealabila,
precum si unele organe exclusiv competente sa faca sesizari în vederea punerii în miscare a
actiunii penale).
Astfel, se preciza ca reprezentantii calificati, ca si substituitii procesuali
speciali (cu exceptia persoanei vatamate) nu capata calitatea de parte în procesul
penal, ci numai pe aceea de subiecti procesuali. Reprezentantii calificati având
atributia functionala de a pune în miscare actiunea penala si de a o exercita, desi nu
sunt parti, sunt totusi subiecti ai actiunii penale. Statul ca parte si ca titular al
actiunii penale, asa cum s-a mai aratat, poate dispune de aceasta actiune fie dupa
comiterea infractiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminarii, prin nesolicitarea
extradarii), fie anticipat dar sub conditie (prin prescriptie, prin retragerea plângerii
prealabile sau prin împacarea partilor). Reprezentantii calificati pot dispune
indirect, în cazurile admise de lege, de desfasurarea procesului penal. Acesti
reprezentanti calificati, nefiind parti nu pot actiona prin reprezentanti personali, ei
pot fi însa înlocuiti prin alti reprezentanti calificati. Ca mandatari ai unei parti,
reprezentantii calificati nu pot îndepliniti atributii incompatibile în aceeasi cauza
penala.
Concluzia noastra asupra acestei opinii singulare este ca statul nefiind parte
în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu
poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în
ceea ce priveste procurorii (acestia erau considerati a fi "reprezentantii calificati"),
în privinta rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrarii noastre, iar
problema consideram ca este clarificata din punct de vedere juridic.
III.2.1. Reprezentantii legali
Reprezentantul legal este acea persoana desemnata de lege sa participe la
proces în locul partii interesate care nu are dreptul de a sta în cauza în mod
nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului sau legal, de
exemplu, o persoana juridica sau o persoana lipsita de capacitate de
exercitiu47[47].
Astfel, de exemplu, persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu,
poate fi reprezentata de parinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt
reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director,
presedinte, jurisconsult etc.).
În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legala nu este
reglementata printr-un text de principiu. Lipsa reglementarii reprezentarii legale în
legislatia procesual penala se explica prin aceea ca învinuitul sau inculpatul lipsit
de capacitate de exercitiu, daca este minor sub 14 ani, nu raspunde penal, si în
consecinta nu poate sa apara ca subiect în procesul penal48[48].
47[47] Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae, op. cit., pag.
39.
48[48] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 25.
O persoana juridica sau orice unitate dintre cele prevazute în art. 145 Cod
Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civila sau parte
responsabila civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.
Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede ca pentru persoanele lipsite de capacitate
de exercitiu împacarea se face numai de reprezentantii lor legali. Codul de
Procedura Penala prevede mai multe cazuri de reprezentare legala.
În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legala
obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedura Penala, se stabileste ca atunci
când inculpatul este arestat, instanta care urmeaza a efectua comisia rogatorie
dispune desemnarea unui aparator din oficiu, care îl va reprezenta. În practica
judiciara49[49], s-a decis ca nerespectarea acestei dispozitii duce la nulitatea
hotarârii în conditiile art. 197 alin. 2 Cod Procedura Penala. Pe de alta parte,
conform art. 1401 alin. 3 si art. 159 alin. 4 Cod Procedura Penala, în cazul în care
inculpatul se afla internat în spital si din cauza sanatatii nu poate fi adus în fata
instantei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibila, plângerea sau
propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive vor fi examinate în lipsa
inculpatului, dar numai în prezenta aparatorului, caruia i se da cuvântul pentru a
pune concluzii.
În ceea ce priveste forma reprezentarii legale, în cazul în care partea civila
sau partea responsabila civilmente este o persoana juridica, reprezentant în
procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o alta persoana având o
functie de conducere de rang ierarhic superior (director, presedinte), care este
obligat sa participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegatie semnata de seful
49[49] T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.
compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane
juridice.
III.2.2. Reprezentantii conventionali
Reprezentantul conventional este acea persoana care desfasoara activitatea
în baza unui mandat sau procuri speciale50[50].
Reprezentarea conventionala sau voluntara constituie tipul obisnuit de
reprezentare judiciara, ea întemeindu-se pe existenta unui contract de mandat
intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplina de exercitiu si este
parte în proces, si reprezentant51[51]. Altfel spus, reprezentarea conventionala
implica un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o da partea si din
acceptarea pe care o face reprezentantul.
De aceea, reprezentarea conventionala neavând caracter obligatoriu este
lasata la aprecierea partilor care folosesc aceasta institutie atunci când înteleg ca în
absenta lor activitatea procesuala poate continua, ca si cum ele ar fi prezente,
interesele celor lipsa fiind promovate si actele procesuale îndeplinite de
reprezentantul conventional.
În cazul reprezentarii conventionale, o parte (mandant) împuterniceste o alta
persoana (mandatar) sa se prezinte în proces în numele si interesul sau,
exercitându-i drepturile procesuale si îndeplinindu-i obligatiile care-i revin. Prin
mandatul judiciar sau procesual se efectueaza o reprezentare în justitie, în care
mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul sau, evident în
50[50] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 147.
51[51] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.
limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie sa fie special52[52], în sensul ca, în
cuprinsul sau trebuie specificata împuternicirea de reprezentare în procesul la care
partea întelege sa nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi
încredintat oricarei persoane, însa în practica se da unui avocat, care, având
pregatire juridica, are dreptul de reprezentare, dar si de asistenta juridica. O
asemenea reprezentare este considerata de unii autori53[53] ca fiind o reprezentare
tehnica.
Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare si
mandatului dat unui aparator care are si calitatea de reprezentant exsita o diferenta
în sensul ca reprezentantul avocat are dreptul si de a pleda ("jus pledandi"), în timp
ce persoana particulara nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin aparator
este o varietate a reprezentarii conventionale pentru ca reprezentant conventional
poate fi orice persoana careia partea îi încredinteaza prin mandat o asemenea
sarcina judiciara si evident cu atât mai mult un avocat.
În ceea ce priveste reprezentarea conventionala prin intermediul
aparatorilor (avocatilor), am precizat în primul capitol al lucrarii noastre, ca pe
lânga asistenta judiciara, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a
profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicata. Se poate spune ca
reprezentarea conventionala consta în împuternicirea unei persoane numita
reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama
unei parti care nu se poate prezenta sau nu doreste sa se prezinte în fata organelor
judiciare.
52[52] Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.
53[53] Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 60.
Instituind principiul asistentei juridice facultative, legea a lasat posibilitatea
celor interesati sa-si aleaga si aparatorul pe care-l prefera. Aparatorul poate fi
numit si din oficiu. În cazul în care activitatea procesuala se desfasoara fara
prezenta aparatorului, când aceasta este obligatorie, hotarârile judecatoresti
pronuntate sunt lovite de nulitate absoluta. Deoarece primeaza posibilitatea alegerii
aparatorului fata de numirea acestuia, legea arata ca delegatia aparatorului
desemnat din oficiu înceteaza la prezenta aparatorului ales.
Avocatul participa la desfasurarea procesului penal în temeiul unui contract
încheiat în forma scrisa, care dobândeste data certa în momentul înscrierii în
registrul oficial de evidenta, în cazul în care este ales, sau în urma desemnarii sale
de catre barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calitatii
de aparator se face prin împuternicire avocatiala. În ipoteza în care aparatorul
cumuleaza si calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale
partilor, are nevoie, pe lânga delegatia de aparator, si de un mandat special.
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penala
Daca am precizat ca în cazul partii vatamate, a partii civile si a partii
responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricarui act
procesual si în orice stadiu al procesului penal, alta este situatia în cazul
învinuitului sau inculpatului - reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate
realiza numai în acele situatii prevazute expres de lege. Restrângeri ale regulii
(privind celelalte parti în procesul penal) nu apar decât în putine cazuri limitate de
caracterul strict personal al activitatilor (de exemplu, audierea nemijlocita a unei
parti în cadrul ascultarii ei, astfel cum este reglementata în art. 76-77 Cod
Procedura Penala sau acordarea la sfârsitul dezbaterilor a beneficiului ultimului
cuvânt).
În faza de urmarire penala, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este
posibila numai la acele acte de urmarire penala la care legea indica expres aceasta.
Astfel, conform art. 104 Cod Procedura Penala, când învinuitul sau inculpatul se
afla retinut sau arestat si nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau perchezitie, la
activitatea respectiva el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetarii la fata
locului, când învinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca nu poate fi adus
la cercetare, organul de urmarire penala îi pune în vedere sa fie reprezentat si îi
asigura, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedura Penala).
Anterior modificarii Codului de Procedura Penala prin Legea nr. 281/2003,
art. 174 alin. 1 prevedea faptul ca în cursul judecatii, inculpatul poate fi
reprezentat, numai în urmatoarele ipoteze:
a) la judecarea cauzei în prima instanta ori la rejudecarea ei dupa
desfiintarea hotarârii de apel sau dupa casare de catre instanta de recurs,
numai daca pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta supusa judecatii este
amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;
b) la judecarea cauzei în caile de atac.
Dupa modificarea legislativa, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedura Penala a devenit "În cursul
judecatii învinuitul si inculpatul, precum si celelalte parti pot fi reprezentati, cu exceptia
cazurilor în care prezenta învinuitului sau inculpatului este obligatorie".
Totusi, chiar si în cele doua situatii mentionate anterior, daca instanta
considera necesara prezenta inculpatului la judecata poate dispune aducerea
acestuia54[54].
III.4. Pozitie procesuala
54[54] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.
Trebuie retinut si faptul ca dreptul de a reprezenta pe una din parti confera
persoanei mandatate calitatea de subiect procesual si nu de parte în proces55[55].
Astfel, desi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de
subiect al procesului penal si nu de subiect al cauzei penale, întrucât
reprezentantul, aparând în locul partii vatamate (de exemplu), nu se confunda
niciodata cu pozitia procesuala a celui reprezentat.
Când la o activitate procesuala participa în locul partii reprezentantul
acesteia, se aplica regimul juridic corespunzator situatiei în care ar fi fost de fata
însasi persoana reprezentata. În practica judiciara56[56] s-a decis ca pentru partea
civila care a lipsit atât de la dezbateri cât si de la pronuntare, fiind însa reprezentata
de un aparator ales, termenul de declarare a caii de atac curge de la pronuntarea
sentintei, ca si cum partea ar fi fost prezenta în cursul judecatii, si nu de la data
comunicarii acestei sentinte.
În ceea ce priveste pozitia procesuala a aparatorului ca reprezentant,
acesta, la fel ca o persoana participara oarecare, nu are pozitia procesuala de parte,
deoarece nu are drepturi si obligatii izvorâte din exercitarea unei actiuni penale sau
civile într-un proces penal, ci drepturi si obligatii care îsi au izvorul în contractul
de asistenta juridica încheiat cu clientul si în lege. El este subiect procesual care se
situeaza numai pe pozitia procesuala a partii pe care o apara fara însa a se confunda
cu aceasta. Deci, se poate afirma ca aparatorul are o pozitie procesuala "sui
generis", distincta atât de cea a partilor, de care se apropie numai prin natura
activitatilor specifice apararii, constând în exercitarea drepturilor partilor, cât si de
55[55] Alexandru Pintea, op. cit., pag. 57.
56[56] T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.
cea a organelor judiciare, datorita functiei procesuale proprii pe care o îndeplineste
în procesul penal.
În exercitarea functiei procesuale fundamentale a apararii de pe o pozitie
procesuala distincta, aparatorul trebuie sa fie un colaborator al organelor judiciare
pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Acesta este motivul pentru
care asa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate57[57], aparatorul
serveste în procesul penal nu numai interesul privat al partii pe care o asista sau o
reprezinta (dupa caz), ci si un interes general, interesul înfaptuirii justitiei în
cauzele penale.
Aparatorul trebuie sa dea dovada de o temeinica pregatire juridica de
specialitate si de o vasta cultura generala. De asemenea, trebuie sa stapâneasca
instrumentele logicii juridice si sa aiba talent oratoric, sa fie un bun psiholog, sa
dea dovada de cinste, corectitudine, loialitate si probitate profesionala, atât în
relatiile cu clientul, cât si în relatiile cu organele judiciare penale. În exercitarea
drepturilor si obligatiilor ce-i revin potrivit legii si contractului civil încheiat cu
clientul, aparatorul trebuie sa manifeste o înalta constiinta profesionala si sa
slujeasca cu cinste si devotament interesele justitiei pentru aflarea adevarului si
realizarea scopului procesului penal.
Pozitia procesuala a aparatorului se impune a fi analizata din perspectiva a
doua categorii de raporturi:
raporturile aparatorului cu organele judiciare penale cu care vine în
contact în îndeplinirea functiei de aparare, adica atât cu organele de
57[57] Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal în lumina ultimelor
modificari legislative" în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.
urmarire penala, cât si cu instantele de judecata, în functie de faza
procesuala în care actioneaza;
raporturile dintre aparator si clientul sau.
Aparatorul întretine relatiil strânse cu organele judiciare penale, însa numai
în masura în care acestea sunt necesare scopului apararii, pentru realizarea actului
de justitie si afirmarea rolului sau educativ. Raporturile cu organele judiciare
trebuie sa aiba un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizarii
scopului procesului penal, în raport de fiecare faza procesuala. În cadrul acestor
raporturi, se nasc drepturi si obligatii corelative, astfel, organele judiciare sunt
obligate sa garanteze realizarea dreptului la apararea al partilor si execitarea de
catre aparator a drepturilor prevazute de lege pentru înfaptuirea apararii58[58].
Corelativ aceste obligatii, aparatorului îi revine la rândul sau datoria de a apara
doar interesele legitime ale partilor si de a actiona doar în limitele legii, cu
mijloacele juridice prevazute de lege. Aparatorului nu îi este permis sa se serveasca
de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevarului ori amânarea
nejustificata a cauzelor penale. El are obligatia sa apere interesele legale ale
partilor doar prin intermediul cunostintelor juridice de specialitate si a experientei
sale în profesie.
În literatura de specialitate59[59] s-a subliniat ca "bara constituie o linie de
unire între o instanta si aparator, între care una împarte dreptatea ceruta de
cealalta". Raporturile dintre aparator si organele judiciare penale nu trebuie sa se
58[58] Ioan Doltu - "Rolul procurorului în prima faza a procesului penal cu privire la respectarea
normelor procesual penale care asigura si garanteaza dreptul la aparare al învinuitului si
inculpatului" în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.
59[59] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., pag. 20.
lase influentate în mod negativ de celelalte raporturi dintre aparator si parte si nici
sa nu influenteze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, sa conduca la
pierderea încrederii partii în aparaorul sau). În contextul acestor raporturi,
aparatorul este liber si independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau
limita activitatea profesionala specifica, decât atunci când apararea ar depasi cadrul
legal.
În mod inevitabil, în exercitarea functiei procesuale a apararii, aparatorul
întretine raporturi strânse cu clientul sau, raporturi izvorâte din contractul de
asistenta juridica sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie sa se bazeze pe
onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate si confidentialitate. În cadrul acestor
raporturi, obligatia aparatorului este de a depune toate diligentele necesare pentru
realizarea serviciului avocatial pentru care a fost angajat. El este obligat sa pastreze
secretul profesional si sa nu divulge informatiile încredintate în afara de acelea
care aduc atingere sigurantei statului. De asemenea, aparatorul nu poate depune ca
martor împotriva partii aparate fara consimtamântul acesteia. Contractul dintre
avocat si client poate fi denuntat prin acordul ambelor parti; partile pot denunta
unilateral contractul de asistenta juridica, în conformitate cu prevederile expres
mentionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunta la prestarea
serviciilor de aparator pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are
obligatia sa asigure substituirea sa de catre un alt avocat pentru a nu prejudicia
clientul sau.
Având în vedere caracterul unilateral al functiei de aparare, se poate spune
ca aparatorul serveste doar partial si subiectiv legea, deoarece urmareste numai
lamurirea împrejurarilor ce pledeaza în favoarea partii ale carei interese le sustine
si le apara. Astfel, aparatorul inculpatului, de exemplu, trebuie sa se refere numai
la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, si cu utilizarea mijloacelor legale.
Din acest punct de vedere, aparatorul se afla într-o situatie de relativa independenta
si libertate fata de partea pe care o apara, întrucât este obligat sa sustina numai
interesele legitime ale acesteia si sa utilizeze doar mijloacele prevazute de lege.
CAPITOLUL IV
SUBSTITUIŢII PROCESUALI
IV.1. Notiune si caracterizare
Substituitul procesual este persoana împuternicita de lege sa exercite un
drept procesual al unei parti din proces, în numele sau, dar în interesul
acesteia60[60].
Astfel, se poate afirma ca substituitii procesuali au un drept propriu, de
natura procesuala, prin mijlocirea caruia valorifica un drept material privind pe cel
caruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamna
ca acesta lucreaza în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept
de natura materiala sau substantiala al celui pe care îl substituie. Este posibil, însa,
ca substituitul sa aiba un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul
material al altuia, însa acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui
care îl substituie.
Substituitii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însa ramâne
la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptatiti de lege,
neraspunzând pentru neîndeplinirea acestora61[61]. În acest sens, putem da ca
60[60] Grigore Gr. Theodoru - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Cugetarea, Iasi,
1998, pag. 73.
61[61] Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae, op. cit., pag.
39.
exemplu art. 222 Cod Procedura Penala, conform caruia plângerea poate fi facuta
de un sot pentru celalalt sot sau de copilul major pentru unul din parintii sai. Altfel
spus, doctrina62[62] este în unanimitate de acord cu faptul ca substituitii
procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizarii drepturilor
procesuale pe care le au, însa ei nu sunt tinuti sa raspunda pentru ramânerea în
pasivitate sau pentru neglijenta.
Substituirea procesuala este un drept, iar nu o obligatie, astfel cum se
întâmpla în cazul reprezentarii. Calitatea de substituit procesual rezulta din lege si
se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizeaza în mod expres.
Deoarece substituitii procesuali sunt subiecti procesualiu care exercita
drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea
carora substituitii procesuali participa în proces nu sunt implicate în interesele
contradictorii litigioase ale partilor. În consecinta, subiectii respectivi nu sunt
interesati în cauza în aceleasi conditii ca partile.
În finalul acestei sectiuni trebuie sa facem precizarea ca între reprezentanti si
substituiti procesuali exista deosebiri esentiale. Astfel, în toate situatiile prevazute
de Codul de Procedura Penala, persoana îndreptatita sa faca un act procesual nu
este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii
legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoana care este parte în procesul
penal.
Pe de alta parte, reprezentantul are o însarcinare si trebuie sa o îndeplineasca
în mod obligatoriu si constiincios, raspunzând de comportarea sa chiar în caz de
62[62] Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 67; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.; Ion Neagu, op.
cit., pag. 78.
neglijenta. Substituitul procesual are o abilitate legala pe care este liber sa o
foloseasca sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lasata la
aprecierea sa. El nu raspunde nici de ramânerea voita în pasivitate si cu atât mai
putin de neglijenta. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor
judiciare penale, neintroducerea unei cai de atac de catre un substituit ptocesual nu
angajeaza raspunderea procesuala a acestuia.
În cazul în care substituitul procesual este conducatorul unei autoritati
(persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori
consecinte, dar nu pe cale procesuala, ci din punct de vedere al disciplinei interne
la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însa confundata situatia subtituitului
procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesitatii sesizarii cu situatia
persoanelor obligate sa sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal si art. 227
Cod Procedura Penala63[63]).
Nu în ultimul rând, trebuie sa mentionam ca unii autori64[64] au considerat
ca exista si o categorie aparte de substituiti procesuali speciali, fiind vorba de fapt
de persoana vatamata care poate porni procesul penal numai în temeiul unei
plângeri prealabile, argumentându-se ca acest act procedural (plângerea prealabila)
63[63] Dupa modificarea suferita în urma adoptarii Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedura
Penala contine urmatoarele:
"Orice persoana cu functie de conducere într-o unitate la care se refera art. 145 din Codul
Penal sau cu atributii de control, care a luat cunostinta de savârsirea unei infractiuni în acea
unitate, este obligata sa sesizeze de îndata pe procurorul sau organul de cercetare penala si sa ia
masuri sa nu dispara urmele infractiunii, corpurile delicte si orice alte mijloace de proba.
Obligatiile prevazute în alin. 1 revin si oricarui functionar care a luat cunostinta despre
savârsirea unei infractiuni în legatura cu serviciul în cadrul caruia îsi îndeplineste sarcinile."
64[64] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.
este o exceptie de la modul în care este pornit procesul penal si anume din oficiu
(adica de catre unul din organele judiciare prevazute în Codul de Procedura
Penala). În prezent, consideram ca aceasta argumentare nu mai are temei, deoarece
reglementarea institutiei plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal
pornit în aceasta modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau institutia
împacarii partilor) depinde numai de modul în care persoana vatamata considera
sa-si exercite drepturile conferite de lege.
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire
În acest context, putem mentiona urmatoarele cazuri în care succesorii pot
interveni în procesul penal:
cererea de liberare provizorie poate fi facuta si de substituitii procesuali,
si anume de sotul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia
(art. 1606 alin. 1 Cod Procedura Penala);
în cadrul procedurii de citare, daca persoana citata nu se afla acasa,
agentul înmâneaza citatia sotului, unei rude sau oricarei persoane care
locuieste cu ea, ori care în mod obisnuit îi primeste corespondenta (art.
179 alin. 1 Cod Procedura Penala);
plângerea se poate face si de catre un sot pentru celalalt sot sau de catre
copilul major pentru unul sau ambii sai parinti (art. 222 alin. 5 Cod
Procedura Penala);
apelul si recursul pot fi declarate si de sotul sau aparatorul inculpatului
(art. 362 alin. 2 si art. 3851 Cod Procedura Penala);
revizuirea poate fi ceruta de sotul sau rudele condamnatului (art. 396
alin. 1 lit. b Cod Procedura Penala);
legea prevede ca uneori actiunea penala nu va fi pusa în miscare fara
sesizarea unei autoritati (persoane juridice) sau unui organ competent,
astfel încât conducatorul acesteia sau organul competent are dreptul de a
aprecia daca este sau nu locul ca actiunea penala sa fie pusa în miscare si
în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedura Penala).
Unii autori65[65] mentioneaza printre aceste cazuri si pe acela conform
caruia legea prvede ca în locul statului, titular al actiunii penale, aceasta actiune
poate fi pusa în miscare pentru anumite fapte prevazute de legea penala, numai la
plângerea prealabila a persoanei vatamate printr-o astfel de fapta, deci numai daca
aceasta persoana introduce o plângere prealabila. Autorii continua, afirmând ca
persoana vatamata nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a
aprecia daca actiunea penala se cuvine sau nu sa fie pusa în miscare si în caz
afirmativ sa faca o plângere prealabila (art. 131 Cod Penal si art. 279 si urm. Cod
Procedura Penala). Însa, cu privire la pozitia procesuala a statului, care este de fapt
pozitia procesuala a partii vatamate, ne-am exprimat opinia anterior si am
considerat ca aceasta opinie a ramas unica în doctrina si a intrat în desuetudine.
IV.3. Pozitie procesuala
În literatura juridica de specialitate66[66] s-a afirmat ca substituitii
procesuali sunt participanti eventuali si sporadici ai procesului penal. Acestia, desi
65[65] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
66[66] Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.
înlocuiesc în anumite acte pe una din partile procesului penal, nu au calitatea de
parte. Actele efectuate de substituitii procesuali produc efecte în limitele prevazute
de lege. Partea în folosul careia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara ca nu-
si însuseste acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedura Penala).
Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are
legitimare procesuala, însa nefiind titular al dreptului material, el nu are
"legitimatio ad causam". Substituitii procesuali au execitiul unor drepturi
procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfasurarea procesului
penal67[67].
În cazul în care pentru acelasi act procesual sunt mai multi substituiti
procesuali (cum ar fi, sot, ruda apropiata, aparator) si au intervenit fiecare dintre
acestia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.
În concluzie, pozitia procesuala a substituitului în cazul plângerii prealabile
se modifica dupa introducerea plângerii daca persoana vatamata se constituie parte
civila sau declara ca întelege sa participe în proces ca parte vatamata. Acesti
substituiti procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar daca aceasta
este însusita procesul penal poate continua. Ei nu au, însa, posibilitatea sa se
împace cu învinuitul sau inculpatul.
O situatie speciala în cadrul procesului penal o au societatile de asigurare,
care pot intrerveni fie ca parte civila, fie ca parte responsabila civilmente, iar
numai rareori ca parte vatamata. Au fost si cazuri, când doctrina a considerat ca
societatea de asigurare poate fi chemata în procesul penal drept substituit procesual
(datorita calitatii de garant).
67[67] Vasile Pavaleanu, op. cit., pag. 90.
În ipoteza în care faptuitorul a produs printr-un accident de circulatie pagube
unei terte persoane si are calitatea de asigurat în cadrul asigurarii de raspundere
civila, indiferent ca este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativa, trebuie sa
se faca aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile în România.
Asiguratorul datoreaza despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de
autovehicule, atât pentru bunuri, cât si pentru persoane, atunci când pentru accident
se poate angaja, potrivit legii, raspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru
care raspunde persoana asigurata. Despagubirile se stabilesc pe baza conventiei
tripartite între asigurat, persoana pagubita si asigurator (societatea de asigurare), iar
în cazul în care întelegerea nu se realizeaza, se stabilesc printr-o hotarâre
judecatoreasca pronuntata de o instanta de judecata din România.
Daca în cazul unui proces penal se realizeaza conventia numai între persoana
pagubita si asigurat, hotarârea care consfinteste învoiala partilor nu-l obliga si pe
asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului,
iar asiguratul este obligat sa se apere (obligatie de diligenta), dupa cum se impune
si citarea celui raspunzator de producerea pagubei, în toate cazurile în care actiunea
civila este pornita împotriva asiguratorului. Daca asiguratul dovedeste ca l-a
despagubit pe tertul pagubit, asiguratorul este obligat, daca plata s-a facut în baza
conventiei tripartite sau hotarârii judecatoresti, sa-l despagubeasca pe asigurat.
Daca asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea
despagubirilor platite tertului pagubit, asiguratul are dreptul la actiune împotriva
asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Asadar, desi asiguratorul nu
raspunde pentru paguba cauzata, el urmeaza sa suporte plata daunelor potrivit legii
si contractului, putând sa refuze plata numai daca paguba a fost creata intentionat.
În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina si practica judiciara nu au
reusit sa cada de acord în ceea ce priveste pozitia procesuala a societatii de
asigurare, catalogând-o ca parte responsabila civilmente, parte civila (separata) sau
substituit procesual. În cele ce urmeaza vom mentiona argumentele folosite de
sustinatorii celor trei variante.
a) Calitatea de persoana responsabila civilmente. În procesul penal, art. 23 si
24 Cod Procedura Penala limiteaza numarul partilor, în raportul de raspundere
civila fiind chemati sa raspunda inculpatul si partea responsabila civilmente.
Pornind de la aceasta enumerare limitativa, unele instante prahovene, cât si din alte
judete din circumscriptia Curtii de Apel Ploiesti, au introdus în cauza si au obligat
societatile de asigurare în calitate de parti responsabile civilmente la plata
despagubirilor civile catre partile vatamate constituite parti civile în procesul
penal68[68]. În aceasta opinie, încercând sa de satisfactie persoanelor pagubite,
instantele au asimilat societatea de asigurare comitentilor, a caror raspundere
pentru fapta prepusilor este prezumata în baza unui contract de prepusenie. Desi
instantele mentionate nu au motivat atribuirea calitatii de parte responsabila
civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile
argumente69[69]:
- întocmai ca în cazul raspunderii pentru fapta altuia, institutia partii
responsabile civilmente se bazeaza potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de
garantie, în speta garantarea si protejarea intereselor persoanelor pagubite, dar si pe
ideea de risc asumat;
68[68] T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploiesti, sent. pen. nr. 2900/1998.
69[69] Gheorghe Dumitru - "Societatile de asigurare. Calitate procesuala" în R.D.P. nr. 4/2000,
pag. 90-91.
- rezolvarea actiunii civile în procesul penal este diriguita de normele de
drept civil, astfel ca persoana chemata în garantie din procesul civil devine parte
responsabila civilmente în procesul penal;
- posibilitatea oferita de lege persoanei pagubite de a actiona în judecata atât
asiguratul, cât si asiguratorul, acesta din urma putând fi obligat sa plateasca daune
nemijlocit persoanei pagubite;
- desi în cazuri restrânse, asiguratorul are totusi posibilitatea actiunii în
regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulatie sau ca
urmare a savârsirii unei infractiuni ori autovehiculul a fost condus fara
încuviintarea asiguratului;
- Codul de Procedura Penala nu prevede alta calitate pentru persoanele
chemate sa plateasca în locul inculpatului;
- între persoana pagubita, asigurat si asigurator se poate perfecta o întelegere
întocmai ca tranzactia dintre reclamant si pârât cu participarea partii responsabile
civilmente.
b) Parte civila separata. Din chiar definitia data în art. 24 alin. 3 Cod
Procedura Penala rezulta ca partea responsabila civilmente este persoana chemata
sa raspunda potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului.
Este, deci, o raspundere pentru fapta altei persoane, dar o raspundere care
presupune neîndeplinirea culpabila a unor obligatii. Însa, în cazul asigurarilor de
raspundere civila, societatile de asigurare au ca obligatie despagubirea persoanelor
pagubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o data
cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despagubirilor se face în temeiul
contractului si nu se întemeiaza pe ideea de culpa care caracterizeaza raspunderea
pentru fapta altei persoane.
Astfel, asiguratorul este cel care are initiativa contractuala pentru a înlatura
efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când
prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obtinerii unei remuneratii, si
nu pentru a se asigura de raspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata
despagubirilor, dar daca nu exista vreunul din cazurile prevazute în art. 58 din
Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitarii actiunii în regres, spre
deosebire de partea responsabila civilmente care poate recupera întreaga suma
platita pentru inculpat, pe calea acestei actiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu
aceea ca prepusul actioneaza ca un adevarat mandatar al comitentului si, deci, fapta
sa ilicita este fapta comitentului70[70], situatie ce nu poate fi întâlnita în
raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerata ca fiind
parte civila separata.
c) Nu în ultimul rând, s-a recurs si la formula introducerii în cauza a
asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemanarile dintre
contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 si urm. Cod Civil, contractul de
asigurare si institutia girantilor prevazuta în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a
considerat ca garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul
penal71[71].
Este adevarat ca, în ambele situatii, ideea de garantare a posibilitatii de
reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicita a
70[70] T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.
71[71] Valentin Mirisan - "Drept procesual penal", Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.
altor persoane calauzeste preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevarat este ca
fundamentarea celor doua contracta este diferita. Contractul de fidejusiune este un
contract accesoriu fata de obligatia principala a debitorului catre creditor, un
contract prin care se da nastere la obligatii numai pentru fidejusor, un contract cu
titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de
asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligatii reciproce, oneros, în care
asiguratorul se obliga ca, în schimbul primelor de asigurare platite de asigurat, sa-l
despagubeasca pe acesta la producerea elementului aleatoriu.
Practica fostei instante supreme72[72] a statuat ca garantul urmeaza sa fie
chemat în procesul penal ca parte responsabila civilmente, dar nu a atribuit
niciodata aceasta calitate ADAS-ului, care detinea în acea vreme monopolul pe
piata asigurarilor din România. De altfel, aceeasi instanta a decis ca ADAS-ul
raspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolva în
afara procesului penal73[73].
CAPITOLUL V
CONSIDERAŢII FINALE
V.1. Comparatie între participantii în procesul penal si participantii în procesul civil
În ceea ce priveste participantii în procesul civil, exista multe deosebiri între
cele doua Coduri de Procedura, dar exista si unele asemanari. Astfel, în ceea ce
priveste instantele de judecata, distinctia este aceea ca avem în vedere toate
celelalte sectii sau complete în afara celor penale sau militare, în cazul proceselor
civile. Iar în ceea ce priveste participarea procurorilor din cadrul Ministerului
72[72] T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.
73[73] T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.
Public, aceasta se rezuma numai la câteva situatii prevazute expres de lege sau la
situatiile când o autoritate a statului este parte în procesul civil.
În ceea ce priveste aparatorul, acesta are aceleasi drepturi si obligatii ca si în
cadrul procesului penal, în procesul civil el actionând tot conform normelor
juridice prevazute în Legea nr. 51/1995.
Referindu-ne la parti, procesul civil nu se poate desfasura fara minimum
doua parti principale: reclamantul si pâratul. Trebuie mentionat ca pe parcursul
procesului civil, tertii intervenienti pot deveni subiecti procesuali distincti sau pot
realiza un litisconsortiu cu unul sau unii dintre reclamanti sau pârâti dobândind atât
drepturile cât si obligatiile procesuale ale acestora, în vederea sustinerii drepturilor
subiective aparate ori a realizarii intereselor comune.
În ceea ce intereseaza subiectul lucrarii noastre, succesorii pot interveni în
orice faza a procesului civil, ba chiar pot depune cererea de chemare în judecata în
numele autorului lor. Exista, ca si în procesul penal, totusi, câteva situatii în care
succesorii nu pot începe sau continua procesul civil în numele autorilor lor, si
acestea sunt situatiile în care dreptul subiectiv sau interesul supus judecatii este
unul "intuitu personae", cum ar fi, de exemplu, actiunea de dobândire a calitatii de
curator ori cea de desfacere a casatoriei prin divort.
Din punctul de vedere al reprezentarii, exista aceleasi reguli obligatorii
privind reprezentarea legala a persoanelor juridice, iar aparatorii pot ori sa acorde
asistenta juridica uneia din partile procesului civil ori pot sa o reprezinte pe întreg
parcursul procesului în temeiul unei procuri sau delegatii avocatiale. În practica, în
procesele civile se întâlnesc însa si cele mai multe situatii de reprezentare
conventionala prin persoane particulare.
Referitor la substituitii procesuali, nu exista o astfel de institutie juridica în
dreptul procesual civil, însa Codul de Procedura Civila cuprinde anumite norme
privind posibilitatea aparatorului, a sotului sau a unor rude apropiate uneia din parti
de a efectua anumite acte procesuale (cum ar fi declararea apelului sau recursului
ori a revizuirii).
V.2. Concluzii
Procesul penal concretizându-se printr-o activitate complexa care se
desfasoara progresiv si coordonat, înfaptuirea acesteia implica în mod firesc o
succesiune de situatii cu relevanta procesuala, provocate si rezolvate prin
interventia unor persoane obligate sau interesate sa asigure desfasurarea activitatii
procesuale. Între diferitele persoane care participa la producerea si solutionarea
situatiilor procesuale se nasc în mod inevitabil anumite relatii care dau loc unor
raporturi juridice cu caracter procesual. Procesul penal, în complexitatea sa,
cuprinde o pluralitate de astfel de raporturi procesuale, raporturi care se deosebesc
prin continutul, prin importanta, prin persoanele între care intervin relatiile
specifice fiecarui raport.
a) Raporturi principale, care sunt determinate de însusi suportul (temeiul) de
fapt si de drept al procesului penal, adica de conflictul de drept penal care face
obiectul cauzei penale. Aceste raporturi privesc deci persoanele între care s-a
produs conflictul de drept penal: persoana care a comis infractiunea si persoana
vatamata prin acea infractiune. Caracterul principal al acestor raporturi decurge,
asadar, din conexiunea lor cu raportul de conflict care face obiectul procesului
penal sub îndoitul aspect al conflictului de drept (latura penala) si al conflictului de
drept civil (latura civila). Când procesul penal are ca obiect mai multe fapte
prevazute de legea penala, va exista o pluralitate de raporturi procesuale principale.
b) Raporturi judiciare. Desfasurarea procesului penal efectuându-se prin
interventia obligatorie a organelor judiciare penale, în mod firesc o suma de situatii
procesuale sunt prilejuite de interventia acestor organe, situatii care dau loc la
raporturi procesuale cu caracter judiciar si constituie sursa a numeroase relatii între
organele judiciare si persoanele la care se refera acele situatii. În fiecare proces
penal, numarul acestor raporturi procesuale judiciare este corespunzator naturii
cauzei penale care face obiectul procesului penal si conditiilor în care se desfasoara
activitatea procesuala.
c) Raporturi secundare. Pentru realizarea scopului porocesului penal, adica
constatarea si sanctionarea la timp a infractiunilor, este necesar sa se afle adevarul
asupra cauzei penale care face obiectul procesului penal. Înfaptuirea acestui
rezultat face sa devina necesar concursul tuturor celor care ar putea contribui la
descoperirea adevarului, iar acest concurs duce implicit la anumite situatii
procesuale în care iau fiinta numeroase raporturi procesuale între organele judiciare
si persoanele care participa la aflarea adevarului. Aceste raporturi procesuale,
datorita caracterului lor derivat fata de raporturile procesuale principale, se numesc
raporturi procesuale secundare.
d) Raporturi civile. Când actiunea civila a persoanei vatamate este alaturata
actiunii penale, în procesul penal vor exista în mod corespunzator anumite
raporturi procesuale principale si secundare privind latura civila a procesului penal.
Aceste raporturi procesuale sunt denumite civile si au caracter autonom fata de
raporturile procesuale ale laturii penale, ele putându-se stinge sau supravietui
distinct fata de acestea din urma.
e) Raporturi accesorii. În desfasurarea procesului penal pot interveni unele
situatii în privinta carora organele judiciare au posibilitatea de a lua anumite
masuri procesuale cu caracter preventiv sau asigurator. În astfel de situatii se nasc
în mod corespunzator raporturi juridice substantiale (de exemplu: în cazul privarii
de libertate sau al sechestrului penal) care dau loc pe plan procesual la tot atâtea
raporturi procesual colaterale fata de raportul procesual principal al procesului
penal. Aceste raporturi procesuale se numesc accesorii. Exista desigur si cauze
penale în care ivirea acestor raporturi este exclusa.
f) Raporturi de executare. Când procesul penal a luat sfârsit printr-o hotarâre
definitiva, dispozitiile acesteia trebuie sa fie aduse la îndeplinirea prin executare,
care constituie o faza procesuala. Executarea da loc la situatii care devin sursa de
raporturi juridice care în general au caracter administrativ, ele devin însa procesual
penale ori de câte ori se ivesc incidente de executare (contestatii) a caror rezolvare
este data în competenta organelor judiciare penale. Raporturile procesuale privind
executarea se numesc raporturi de executare.
Potrivit legii, desfasurarea procesului penal presupune participarea în primul
rând a partilor (ca subiecti procesuali principali) la activitatile care trebuie
îndeplinite. În situatia în care partile nu pot sa fie prezenta la una sau mai multe
activitati, sau chiar absenteaza cu totul, drepturile si obligatiile ale acestora sunt
preluate de alti subiecti procesuali. Dupa modul în care acesti subiecti procesuali
(care înlocuiesc partile) intervin în procesul penal si în functie de natura drepturilor
si obligatiilor pe care le au, acestia pot fi: succesori, reprezentanti si substituiti
procesuali.
În ceea ce priveste participarea succesorilor în procesul penal, trebuie
retinut faptul ca în cazurile în care una din partile procesului penal decedeaza, daca
este vorba de o persoana fizica, sau când se reorganizeaza, desfiinteaza ori se
dizolva, daca este vorba de o persoana juridica, atunci în cadrul procesului penal
pot fi introdusi succesorii acestora. Privind succesiunea persoanelor fizice se aplica
normele juridice din Codul Civil si Legea nr. 319/1944 privind drepturile
succesorale ale sotului supravietuitor, iar privind succesiunea persoanelor juridice
se aplica normele juridice din cadrul Legii nr. 31/1990, republicata (în cazul
societatilor comerciale), din cadrul O.G. nr. 26/2000 (în cazul asociatiilor si
fundatiilor cu scop nepatrimonial) sau din cadrul altor acte normative care
cârmuiesc regulile de încetare a capacitatii de folosinta a persoanei juridice
respective.
În ceea ce priveste participarea reprezentantilor, trebuie retinut ca în
desfasurarea procesului penal prezenta unora dintre parti este necesara, fie în mod
permanent, fie doar la anumite acte. Astfel, pentru a nu împiedica normala
desfasurare a procesului penal, s-a admis ca partile care nu se pot prezenta înaintea
organelor judiciare sa aiba, în general, dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanti,
care vor partcipa la activitatile procesuale în numele sau în interesul partii pe care
o reprezinta. Cu privire la participarea reprezentantilor în procesul penal, se aplica
regulile contractului de mandat (cu clauze speciale referitoare la un anumit proces
aflat în curs de desfasurare), cele din Legea nr. 51/1995, republicata (în cazul
reprezentarilor prin aparator-avocat) sau cele rezultate din coroborarea Legii nr.
31/1990, republicata, Legii nr. 15/1990 si a regulemantelor interne ale persoanelor
juridice (în cazul reprezentarii legale a acestei categorii de persoane).
Ultima categorie de participanti speciali în procesul penal o reprezinta
substituitii procesuali, care apar ca subiecti în cadrul procesului penal datorita
unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes legal al altuia.
Acestia au exercitiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de
desfasurarea procesului penal. De obicei, normele Codului de Procedura Penala
indica ca substituiti procesuali sotul, copiii majori sau alte rude ale partii ce poate
fi substituita, cât si aparatorul acesteia.
BIBLIOGRAFIE:
I. Legislatie:
1) Constitutia României din 1991 (cu modificarile aduse prin Legea de revizuire
publicata în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);
2) Codul de Procedura Penala român (cu modificarile aduse prin Legea nr. 104/1992,
Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 si Legea nr. 281/2003);
3) Codul Penal român (cu modificarile aduse prin Legea nr. 140/1996 si Legea nr.
169/2002);
4) O.U.G nr. 43/2002 privind înfiintarea Parchetului National Anticoruptie, publicata în
M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
II. Cursuri si tratate:
1) Mihai Apetrei - "Drept procesual penal", Ed. Victor, Bucuresti, 2001;
2) Matei Basarab - "Drept procesual penal", Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1973;
3) Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu - "Drept procesual penal", Ed. All Beck,
Bucuresti, 2001;
4) Petre Buneci - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Fundatiei "România de Mâine",
Bucuresti, 2003;
5) Gheorghe Chivulescu, I.V. Socec - "Revizuirea în dreptul procesual", Ed. stiintifica,
Bucuresti, 1961;
6) Viorel Mihai Ciobanu - "Tratat teoretic si practic de procedura civila", Ed. National,
Bucuresti, 1996;
7) Nicolae Alin Darânga - "Drept procesual penal român", Ed. Mondograf, Constanta,
2001;
8) Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu - "Explicatii teoretice ale Codului de Procedura
Penala român. Partea generala", Ed. Academiei, Bucuresti, 1976;
9) Vintila Dongoroz, Gheorghe Darânga, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel
Nemes, Mihai Popovici, Petre Sârbulescu, Vasile Stoican - "Noul cod de procedura
penala si codul de procedura penala anterior. Prezentare comparativa", Ed. Politica,
Bucuresti, 1969;
10)Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Ilie Fodor, Nicoleta Iliescu, serban
Petrovici - "Modificarile aduse Codului Penal si Codului de Procedura Penala prin
actele normative din anii 1956-1960", Ed. Academiei, Bucuresti, 1962;
11)Ion Ionescu-Dolj - "Curs de procedura penala româna", Ed. Socec, Bucuresti, 1937;
12)Siegfried Kahane - "Dreptul procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1963;
13)Gheorghita Mateut - "Procedura penala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
14)Valentin Mirisan - "Drept procesual penal", Ed. Treira, Oradea, 2002;
15)Theodor Mrejeru - "Drept procesual penal", Ed. Sylvi, Bucuresti, 1999;
16)Ion Neagu - "Drept procesual penal. Tratat", Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002;
17)Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae - "Manual
de drept procesual penal", Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1999;
18)Adi Oroveanu-Hantiu - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Europa Nova,
Lugoj, 1999;
19)Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lörincz, Mircea Damaschin - "Drept procesual
penal", Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, 2001;
20)Vasile Pavaleanu - "Drept procesual penal. Partea generala", Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2002;
21)Alexandru Pintea - "Drept procesual penal. Partea generala si speciala", Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 2002;
22)Traian Pop - "Drept procesual penal. Partea speciala", Tipografia Nationala, Cluj-
Napoca, 1948;
23)Ovidiu Predescu - "Elemente de drept penal si procedura penala", Ed. Printech,
Bucuresti, 1999;
24)Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein - "Drept procesual civil. Teoria generala", Ed.
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983;
25)Ion Tanoviceanu - "Tratat de drept si procedura penala", Ed. Curierul Judiciar,
Bucuresti, 1927;
26)Grigore Gr. Theodoru - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Cugetarea, Iasi,
1998;
27)Grigore Theodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1979;
28)Adrian Tulbure - "Procedura penala româna", Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brasov, 1999;
29)Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea generala" (vol. I), Ed. Paideia,
Bucuresti, 1999;
30)Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea speciala" (vol. II), Ed. Paideia,
Bucuresti, 1999;
31)Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala", Ed. Michaela Press, Bucuresti,
2001.
III. Articole (studii) de specialitate:
1) Ioan Doltu - "Rolul procurorului în prima faza a procesului penal cu privire la
respectarea normelor procesual penale care asigura si garanteaza dreptul la aparare al
învinuitului si inculpatului" în Dreptul nr. 7/1994;
2) Gheorghe Dumitru - "Societatile de asigurare. Calitate procesuala" în R.D.P. nr.
4/2000;
3) Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal în lumina ultimelor
modificari legislative (I)" în Dreptul nr. 5/1996;
4) Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal în lumina ultimelor
modificari legislative (II)" în Dreptul nr. 6/1996.