79943139 Furtul Furtul Calificat Culegere de Practic a Judiciar A

Cheagă Dumitru Vasile MariusMoloman George Gil Vasile

Schmutzer Rudolf

Furtul. Furtul calificat. Culegere de practică judiciară

-2007-Editura Moroşan

1

1. ABUZ DE ÎNCREDERE. FURT. CRITERII DE DEOSEBIRE

Însuşirea unui bun mobil încredinţat temporar spre pază constituie infracţiunea de abuz de încredere şi nu de furt deoarece pentru existenţa contractului de depozit sunt suficiente acordul de voinţă şi predarea lucrului.

Prin această decizie se revine asupra practicii potrivit căreia în asemenea cazuri fapta constituie infracţiunea de furt.

Curtea supremă de justiţie - s. ContenciosDecizie contencios nr. 1742 din 16 iulie 1992, nepublicată

ABUZ DE ÎNCREDERE; FURT DIFERENŢIERE

Însuşirea unui bun mobil încredinţat spre păstrare pe durata unei călătorii constituie infracţiunea de abuz de încredere, nu infracţiunea de furt, deoarece lucrul se afla în detenţia celui ce şi l-a însuşit.

Curtea de Apel TimişoaraDecizie penală nr. 332/A/1995

ABUZ DE ÎNCREDERE. FURT. DISTINCŢIE

Fapta inculpatului, care, primind de la partea vătămată telefonul acesteia pentru a-l folosi, nu-l mai restituie, constituie infracţiunea de abuz de încredere, şi nu infracţiunea de furt, întrucât inculpatul a intrat legal în posesia telefonului mobil al părţii vătămate.

Inculpatul O.E.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 din Codul penal, constând în aceea că, la data de 01.03.2002, în jurul orei 21,00, i-a sustras părţii vătămate I.C. un telefon mobil pe care şi l-a însuşit şi apoi l-a vândut cu suma de 1.900.000 lei.

Prin Sentinţa penală nr. 1115 din 27.09.2002 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptei, din

2

infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. e) şi g) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 213 din Codul penal, cu aplicarea art. 99 din Codul penal, şi, luându-se act de retragerea plângerii părţii vătămate I.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere, pe de o parte, declaraţiile contradictorii ale părţii vătămate, care iniţial a susţinut că nu-l cunoaşte pe inculpat, iar ulterior, în faza de judecată, a revenit, precizând că au fost colegi de clasă, însă a ascuns acest aspect din dorinţa de a se efectua cercetări şi a-şi recupera mai rapid telefonul, iar, pe de altă parte, declaraţiile constante ale inculpatului privitoare la modalitatea în care a intrat în posesia telefonului mobil al părţii vătămate, respectiv solicitându-i-l pentru a telefona cuiva, pentru ca apoi să nu i-l mai restituie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei.

Prin Decizia penală nr. 754/A din 02.06.2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.

În cauză, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a declarat recurs, criticând ambele hotărâri tot sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei.

Curtea a apreciat recursul declarat ca nefondat, reţinând că din probele administrate în cauză rezultă, fără dubiu, că partea vătămată nu a fost deposedată de telefonul mobil fără consimţământ, ci, dimpotrivă, aceasta i-a încredinţat inculpatului telefonul mobil pentru a-l folosi, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp. Aşa fiind, este evident că inculpatul a intrat legal în posesia telefonului mobil al părţii vătămate, iar apoi nu l-a restituit, situaţie de fapt ce nu poate fi calificată decât ca infracţiunea de abuz de încredere, astfel cum este definită de art. 213 din Codul penal.

În consecinţă, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.

Curtea de apel bucureşti - secţia aII a penală Decizie penală nr. 1816 din 15 septembrie 2003

ACCEPŢIUNEA BUN GĂSITÎn timp ce se aflau cu vitele la păşunat în apropierea unui şantier

de construcţii, inculpaţii au observat cum o persoană, rămasă necunoscută, a scos din şantier 7 ţevi de metal pe care le-a dus într-un

3

păpuriş, iar dupăplecarea acesteia au luat ţevile şi le-au transportat la domiciliul lor.

Fiind condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a C. pen., inculpaţii au susţinut, prin motivele de recurs, că fapta comisă de ei nu constituie infracţiunea reţinută în sarcina lor, ci infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 alin. 1 C. pen.

Recursul nu este fondat deoarece, pentru ca un bun să fie considerat găsit, în accepţiunea art. 216 C. pen., este necesar ca el să fi fost pierdut, în sensul că a ieşit din posesia proprietarului; or, în speţă, faptul că o altă persoană a transportat ţevile din incinta unităţii pe un teren pendinte tot de şantier nu semnifică o pierdere a posesiei de către partea vătămată; pe de altă parte, inculpaţii, văzând de unde au fost luate ţevile, şi-au dat seama că ele aparţin şantierului şi. deci, nu sunt bunuri pierdute

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1403/1998

ACHITARE. LIPSĂ PERICOL SOCIAL. (ART. 18^1 COD PENAL). RECIDIVIST. CRITERII

Recursul inculpatului S.G. urmează a se admite, pronunţându-se achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. "a" raportat la art. 10 lit. "b^1" Cod procedură penală cu referire la art. 18^1 Cod penal pentru infracţiunea de furt în dauna avutului privat prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. "a" Cod penal.

Sustragerea comisă de inculpat se referă la un butoi de bitum cu care acesta a fost surprins, prejudiciul de 80.000 lei acoperindu-se astfel în natură, prin restituirea obiectului sustras.

Este evident că în raport cu valoarea şi circumstanţele sustragerii, cât şi cu datele personale ale inculpatului, instanţele - pronunţând condamnarea făptuitorului - n-au făcut o analiză temeinică a periculozităţii sociale în lumina art. 18^1 Cod penal, dând o semnificaţie excesivă a existenţei condiţiilor recidivei postcondamnatorii.

Desigur, existenţa recidivei reprezintă un temei de reflexie specială în privinţa aplicării art. 18^1 Cod penal, dar oricum, nu constituie un impediment legal şi nici o situaţie ce ar face inutilă orice analiză în acest sens.

În speţă, este vorba de o persoană cu o situaţie socială deosebită (care are 6 copii minori în întreţinere), care a recunoscut şi regretat cu sinceritate faptele, condiţii care raportate la obiectul sustragerii şi valoarea sa modică, susţin concluzia că în raport cu

4

conţinutul ei concret şi cu atingerea minimă adusă unor valori sociale, fapta - fiind lipsită în mod vădit de importanţă - nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni în sensul art. 18^1 Cod penal.

Datele concrete care defineau starea de recidivă postcondamnatorie, nu prezentau o asemenea gravitate specifică, încât să schimbe concluzia aplicării art. 18^1 Cod penal.

Curtea de apel braşov decizie penală nr. 9/r din 15 ianuarie 1997

ACTE CARE SERVESC PENTRU DOVEDIREA STĂRII CIVILE, PENTRU LEGITIMARE SAU IDENTIFICARE. FURTUL PORTOFELULUI ÎN CARE PE LÂNGĂ BANI SUNT ŞI ASTFEL DE ACTE. INTENŢIE INDIRECTĂ. FURT CALIFICAT.

Obiectul material al infracţiunii de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 209 alin. ultim Cod penal, îl constituie actele care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare, adică: buletinul de identitate, actul prin care se stabileşte apartenenţa unei persoane la o instituţie, paşaportul.

Agravanta se justifică prin faptul că, sustrăgând asemenea acte, inculpatul le poate folosi la săvârşirea altor infracţiuni.

În speţă, s-a furat un portofel în care se aflau, pe lângă bani, şi acte de legitimare şi identificare.

Deşi inculpaţii nu au urmărit şi însuşirea actelor, fapta trebuie totuşi încadrată în prevederile art. 209 alin. ultim Cod penal, deoarece pentru aplicarea agravantei sus-menţionate, este suficient ca făptuitorul să fi prevăzut şi acceptat un asemenea rezultat or, din moment ce ei şi-au însuşit portofelul în care, în mod obişnuit, se ţin şi acte care servesc pentru legitimare şi identificare, este evident că ei au avut o astfel de reprezentare, acţionând deci cu intenţie indirectă.

Tribunalul bucureşti - s. II-a penalăDecizie penală nr. 380 din 1 ianuarie 1993

ACTE DE COMPLICITATE

În fapt, s-a reţinut că, în zilele de 19 şi 23 august 1995, inculpaţiiV G. şi T. T., în timp ce se aflau în serviciu, au cerut şefului lor, inculpatul C. M., permisiunea de a merge să procure saci, pentru a încărca ciment de la o întreprindere din apropiere, unde era garat un tren cu ciment vrac, învoirea solicitată fiindu-le acordată - cu toate că C.

5

M. şi-a dat seama că cei doi vor fura ciment -, V G. şi T. T. au mers la linia unde era garat trenul, au desfăcut cu o cheie fixa capacul unuia din vagoane şi, lăsând să curgă ciment, au încărcat în cele două zile în totul 35 de saci cu ciment pe care şi i-au însuşit.

Pentru săvârşirea acestor fapte inculpaţii V G. şi T. T. au fost condamnaţi, de către prima instanţă, la câte două pedepse de câte 2 ani fiecare, în baza art. 208, 209 lit. a, c şi g C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C. pen., iar inculpatul C. M. a fost condamnat la două pedepse de 1 an închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 208,209 lit. a, c şi g C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a şi 34 lit. a C. pen.; executarea ambelor pedepse rezultante - de 2 ani şi, respectiv, 1 an închisoare a fost suspendată condiţionat.

Tribunalul, sesizat numai cu apelul inculpatului C. M., l-a admis şi a pronunţat achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C. proc. pen., considerând că, în raport cu modalitatea de săvârşire a furturilor de către ceilalţi doi inculpaţi, el nu a contribuit la comiterea acestora; totodată, făcând aplicarea art. 371 C. proc. pen., a extins efectul apelului în favoarea inculpaţilor V G. şi T. T., pe care i-a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1

C. proc. pen., cu aplicarea art. 181 C. pen., apreciind că, dată fiind modalitatea în care au fost săvârşite, faptele reţinute în sarcina lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Parchetul a declarat recurs, criticând soluţia de achitare a tuturor inculpaţilor.

Această critică nu este fondată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C. M.. deoarece împrejurarea că el le-a permis coinculpaţilor de a lipsi din staţie pentru a procura saci în scopul de a sustrage ciment nu constituie o activitate de complicitate la infracţiunile săvârşite de aceştia, atâta vreme câi complicitatea presupune intenţia de a ajuta sau înlesni săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În mod greşit, însă, tribunalul a apreciat că, în modalitatea în care au fosf comise, faptele săvârşite de inculpaţii V G. şi T, T. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, căci periclitarea valorilor sociala ocrotite de legea penala nu a fost minimă.

În consecinţă, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa decizia atacată numai cu privire Ia dispoziţia de extindere a efectului apelului declarat de inculpatul C. M. faţă de inculpaţii V. G. şi T. T., se va înlătura această dispoziţie de extindere şi se va menţine soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce îi priveşte pe aceşti inculpaţi.


ACT DE IDENTITATE. INTENŢIE INDIRECTĂ. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE

Sustrăgând cu intenţie directă diferite bunuri din poşeta părţii vătămate, inculpatul a avut reprezentarea eventualităţii ca în acea

6

poşetă să se găsească şi un act de identitate al acesteia.În raport de această împrejurare, se impunea şi aplicarea

agravantei prevăzute de art. 209 alin. 2 lit. b) din Codul penal, chiar dacă inculpatul nu a urmărit şi însuşirea pe nedrept a actelor de identitate aparţinând persoanei vătămate.

Prin Sentinţa penală nr. 803 din 7.09.2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a fost condamnat inculpatul A.F. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a), art. 74 lit. c) şi art. 80 alin. 2 din Codul penal.

Conform art. 83 din Codul penal, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1464/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în final inculpatul urmând a executa pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că la data de 4 iulie 2002, în timp ce se afla în staţia R.A.T.B. de pe şoseaua Colentina, inculpatul s-a aşezat în spatele părţii vătămate CA., care purta o geantă pe umăr, şi cu o lamă a tăiat geanta, sustrăgând un portmoneu ce conţinea un document R.A.T.B., o legitimaţie de acces la metrou, o legitimaţie de distribuitor Oriflame şi suma de 450.000 lei.

Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 236 din 12.02.2001, a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare şi, urmare a aplicării art. 83 din Codul penal, inculpatul va executa în final 3 ani închisoare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.

Prin recursul parchetului s-au criticat cele două hotărâri pentru nelegalitate şi netemeinicie, învederându-se că încadrarea juridică dată faptei comise de inculpat este greşită.

Inculpatul şi-a retras recursul.Examinând hotărârile atacate, Curtea a constatat că recursul

parchetului este fondat.Potrivit art. 209 alin. 2 lit. b) din Codul penal, aşa cum a fost

modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, furtul unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare este sancţionat în mod distinct.

Instanţele au omis să încadreze fapta comisă de inculpat şi în acest text, deşi au reţinut în concordanţă cu probele administrate că din poşeta părţii vătămate au fost sustrase, alături de o sumă de bani şi alte bunuri, şi două legitimaţii ce serveau la legitimarea acesteia.

Sustrăgând cu intenţie directă diferite bunuri din poşeta părţii

7

vătămate, inculpatul a avut reprezentarea eventualităţii ca în poşetă să se găsească şi un act de identitate, deoarece, în mod obişnuit, femeile păstrează astfel de acte în poşetă. Or, din moment ce cu privire la împrejurarea sus-menţionată, inculpatul a acţionat cu o poziţie psihică ce caracterizează intenţia indirectă, se impunea şi aplicarea acestei agravante, prevăzută de art. 209 alin. 2 lit. b) din Codul penal, chiar dacă inculpatul nu a urmărit şi însuşirea pe nedrept a actelor de identitate aparţinând persoanei vătămate.

În consecinţă, Curtea a admis recursul parchetului, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, a casat hotărârile recurate cu privire la încadrarea juridică a faptei şi, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 208, 209 alin. 1 lit. e), cu aplicarea art. 37 lit. a), art. 74 şi 76 din Codul penal, cu referire la art. 80 alin. 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 alin. 1 lit. e) şi alin. 2 lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, text în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.F. la 3 ani şi 6 luni închisoare.

Curtea de Apel Bucureşti , Decizia nr. 657 din 26 aprilie 2001 -

ACT DE IDENTITATE. ÎNŢELES În speţă, inculpatul a fost condamnat pentru săvîrşirea

infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. d şi alin. ultim C. pen., reţinîndu-se că, aflîndu-se într-un troleibuz, a sustras portmoneul părţii vătămate în care se aflau bani, diferite chitanţe şi o reţetă medicală.

Întrucît chitanţele şi reţetele medicale nu pot servi, prin natura lor, la dovedirea stării civile şi nici pentru legitimarea sau identificarea unei persoane, constituind doar un indiciu cu privire la identitate, fără a avea însă o asemenea destinaţie conform legii, fapta trebuia încadrată numai în dispoziţiile art. 208 raportat la art. 209 lit. d C. pen.

Tribunalul Suprem, secţia penalăDecizie nr. 449/1989

ACTE PREGĂTITOARE

În fapt, inculpatul, intenţionând să fure furaje din incinta unei unităţicomerciale - aşa cum a recunoscut el însuşi în faţa instanţei -, a escaladat gardul unităţii, având asupra sa doi saci goi în care voia să pună furajele sustrase, şi s-a apropiat de locul unde se aflau furajele, dar a fost surprins în acel moment.

Activitatea desfăşurată de inculpat nu constituie o tentativă de

8

furt calificat, prevăzută în art. 20 raportat la art. 208, 209 lit. g şi i C. pen. - faptă penală pentru care a fost condamnat -, ci simple acte pregătitoare, care nu se pedepsesc. Ar fi existat tentativă numai dacă inculpatul ar fi ajuns la locul unde se aflau furajele şi ar fi început să le încarce.

În consecinţă, prin admiterea recursului, inculpatul va fi achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat Ia art. 10 lit. a C. proc. pen.


ACŢIUNEA INCULPATEI DE A DEPOSEDA PĂRŢILE VĂTĂMATE MINORE, PRIN ADEMENIRE. REALIZAREA CERINŢELOR DISPOZIŢIILOR ART. 209 LIT. d) C. PEN. GREŞITA ÎNCADRARE A FAPTELOR ÎN INFRACŢIUNEA DE TÂLHĂRIE, PREVĂZUTĂ DE ART. 211 ALIN. 2 LIT. e) C. PEN.

Prin sentinţa penală nr. 423 din 11 iulie 2000, Tribunalul Iaşi a încadrat faptele inculpatei în două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. e) C. pen.

S-a reţinut în sarcina inculpatei că în zilele de 3 mai 2000 şi de 9 mai 2000, în jurul orelor 15,00, a ademenit două minore în vârstă de 5 ani, şi cu promisiunea că le va cumpăra dulciuri, le-a dus cu liftul la ultimul etaj al unui bloc turn, timp în care le-a luat cerceii din urechi.

În apelul inculpatei, analizându-se din oficiu sentinţa apelată, s-a reţinut că este nelegală, instanţa procedând la o greşită încadrare juridică a faptelor.

Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, este necesar ca deposedarea părţii vătămate să se realizeze prin întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări. Acţiunea desfăşurată de inculpată — aceea de a ademeni părţile vătămate care datorită vârstei au fost în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra — nu se circumscrie dispoziţiilor art. 211 C. pen., deoarece nu s-au exercitat acte de violenţă sau ameninţare în realizarea scopului acestora.

Acţiunile inculpatei se circumscriu dispoziţiilor art. 208, art. 209 lit. d) C. pen., care incriminează furtul săvârşit asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra.

Pentru cele precedente, s-a desfiinţat sentinţa şi procedându-se în conformitate cu art. 379 pct 2 lit. a) C. pr. pen. la rejudecarea cauzei.

În conformitate cu art. 334 C. pr. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 lit. e) C. pen., în două infracţiuni de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. l,art. 209 lit. d)C. pen.

În speţă nu este realizată cerinţa locului public, cum a reţinut instanţa de fond, deoarece deposedarea s-a realizat în lift—loc care prin destinaţia lui nu este accesibil publicului.

9

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 334 din 3 octombrie 2000

AGRAVANTA PREVĂZUTĂ LA ART. 209 LIT. G COD PENAL - FURTUL SĂVÂRŞIT „ÎN TIMPUL NOPŢII". CONDIŢII

Săvârşirea faptei de furt în timpul nopţii, dar într-un spaţiu care este în permanenţă iluminat artificial, face să nu fie incidente în cauză dispoziţiile agravantei de la lit. g a articolului 209 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 446 din 27 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 1, inculpatul S.M. a fosl condamnat în baza dispoziţiilor art. 208-209 lil. e, g Cod penal, cu aplicarea prevederilor art. 37 lit. b Cod penal, la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 74-64 Cod penal.Instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 16 decembrie

1997, în jurul orelor 21,00. inculpatul, aflat în faţa biroului de informaţii din incinta Gării de Nord, a sustras o geantă de voiaj aparţinând părţii vătămate S.O.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei. S-a susţinui că întrucât fapta s-a comis într-un loc care este în permanenţă iluminat artificial nu are relevanţă faptul că era noapte, astfel încât nu sunt incidente în cauză prevederile agravantei cuprinse în lit. g a art. 209 Cod penal.

Tribunalul Bucureşti, prin decizia penală nr. 1024/A din 15 iulie 1998 a Secţiei I penale, a apreciat că apelul este întemeiat.

S-a arătat în motivarea deciziei că, întrucât fapta a fost comisă într-un loc în permanenţă iluminat artificial, nu există raţiunea aplicării agravantei cuprinse în ari. 209 lit. g Cod penal.

Aşa fiind, admiţându-se apelul în baza prevederilor art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, se desfiinţează în parte sentinţa şi în fond se dispune schimbarea încadrării juridice în sensul înlăturării aplicării lit. g din art. 209 Cod penal.

Tribunalul Bucureşti, Secţia l penală, decizia nr. 1024/A din 15.07.1998

AMNISTIE. FURT În speţă, inculpatei - soţia părţii civile - i s-a dat de către un

cetăţean străin suma de 190 dolari S.U.A., pe care, în parte, aceasta a

10

folosit-o pentru cumpărarea unui casetofon. Când, ulterior, a părăsit domiciliul conjugal, ea a luat cu sine acel casetofon, faptă pentru care - la plângerea prealabilă a soţului - a fost condamnată, în baza art. 208 cu aplicarea art. 210 Cod penal.

Recursul declarat de inculpată este întemeiat. Întrucât, potrivit art. 31 lit. b din Codul familiei, bunurile

dobândite în timpul căsătoriei prin donaţie de către unul din soţi, în măsura în care donatorul nu a prevăzut că vor fi comune - ceea ce nu este cazul în cauza de faţă - constituie bunuri personale ale acestuia, fapta inculpatei nu constituie infracţiunea de furt.

Deci, în faţa instanţei inculpata a declarat, la unul din termene că doreşte să beneficieze de amnistia acordată prin Decretul-lege nr. 3/1990, întrucât prin toată atitudinea sa ulterioară în proces şi prin probele pe care le-a administrat a înţeles să-şi dovedească nevinovăţia; urmează a se constata că nu sunt îndeplinite elementele infracţiunii de furt şi a se pronunţa o soluţie de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală.

Tribunalul Bucureşti - s. I penală ,decizie penală nr. 549 din 1 ianuarie 1990, nepublicată

AMNISTIE. FURT DIN AVUTUL PUBLIC Sustragerea de cereale de pe terenul unei societăţi agricole,

care nu este accesibil publicului, nu constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 lit. c C. pen., întrucât terenul respectiv nu constituie "loc public".

Nu constituie "loc public" nici curtea secţiei unităţii de mecanizare unde urma ca grâul să fie descărcat din bunkerul batozei în saci.

Întrucât momentul săvârşirii infracţiunii este acela când cerealele au ieşit efectiv din posesia unităţii agricole, respectiv atunci când acestea au fost ascunse la marginea câmpului, nici în aceste condiţii nu poate fi reţinută avangarda sus-menţionată deoarece nici acest loc nu poate fi considerat public.

Tribunalul Constanţa Decizie penală nr. 403/1991

APEL. NEAGRAVAREA SITUAŢIEI INCULPATULUI LA REJUDECAREA CAUZEI

11

Ca urmare a desfiinţării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare, conform art. 373 din Codul de procedură penală, instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru inculpatul care a declarat apel, atunci când rejudecarea este consecinţa admiterii căii de atac promovate de acesta.

Prin Sentinţa penală nr. 958 din 31.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, în baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul G.M. la pedeapsa de 5 ani de închisoare, cu aplicarea art. 71, 54 din Codul penal.

În baza art. 350 din Codul de procedură penală, a fost menţinută starea de arest a inculpatului, a fost dedusă prevenţia de la 28.01.2003 la zi.

S-a luat act că partea vătămată J.H. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut

că la 28 ianuarie 2003, în jurul orelor 8,00, inculpatul G.M. a urcat în autobuz. Întrucât autobuzul era aglomerat, inculpatul a rămas pe scara din spate a acestuia, aşezându-se în spatele părţii vătămate J.H. (70 de ani). După ce autobuzul a plecat din staţie, sub pretextul că nu are loc, inculpatul a început să îmbrâncească partea vătămată. În aceste condiţii, inculpatul a deschis fermoarul genţii părţii vătămate, iar din interior a sustras un plic de culoare albă, pe care l-a introdus în buzunarul drept al hainei cu care era îmbrăcat. Activitatea inculpatului a fost observată de către poliţişti ai Secţiei 25 Poliţie, aflaţi în misiune ordonată în autobuz, şi de către martorul P.B.M. Inculpatul a coborât la staţia "Mihail Kogălniceanu", fiind imobilizat imediat de către organele de poliţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul G.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei condamnări, întrucât nu a săvârşit nici o infracţiune. Inculpatul a arătat că nu s-a ţinut cont de susţinerile sale, în sensul că este nevinovat, ci doar de antecedentele sale penale.

Prin Decizia penală nr. 1523/A din 3.11.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi, în fond, rejudecând în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, în art. 208 alin. 1), art. 209 alin. 1 lit. f), cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, şi a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-a dedus prevenţia de la 28.01.2003 la zi şi a fost menţinută

12

starea de arest a inculpatului. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul

G.M., criticând hotărârile date în cauză cu privire la greşita sa condamnare, iar în subsidiar a solicitat o reanalizare a probelor şi rejudecarea cauzei.

Prin Decizia penală nr. 80R din 15.01.2004 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, a fost admis recursul declarat de inculpat, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.

La rejudecarea cauzei, prin Decizia penală nr. 200 din 11.02.2004 pronunţată în Dosarul nr. 761/2004 de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.M. împotriva Sentinţei penale nr. 958/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a constatat că partea vătămată l-a recunoscut pe inculpat indicând instanţei de judecată faptul că acesta este autorul infracţiunii. La termenul de audiere a părţii vătămate, inculpatul asistat de avocatul său nu a formulat apărări în raport de susţinerile părţii vătămate.

În ceea ce priveşte pedeapsa, s-a constatat că aceasta corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 din Codul penal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o în ceea ce priveşte individualizarea greşită a executării pedepsei, în sensul că ar fi fost incidente dispoziţiile art. 86^1 din Codul penal.

Din oficiu s-a pus în discuţie cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, în sensul că s-a agravat situaţia inculpatului în propria cale de atac.

Analizând hotărârea recurată conform art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, Curtea a admis recursul, deoarece prin Decizia penală nr. 80 din 15 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a admis recursul inculpatului G.M. şi s-au casat Sentinţa penală nr. 958/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 şi Decizia penală nr. 1523/A/2003 a Tribunalului Bucureşti, trimiţându-se cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 1523/A/2003, s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptei prin înlăturarea alin. 2 al art. 209 din Codul penal, aplicându-se o pedeapsă de 4 ani de închisoare.

Ca efect al deciziei recurate în prezenta cauză, Decizia nr. 200/2004, s-a respins apelul inculpatului, menţinându-se Sentinţa nr. 958/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal.

Conform art. 373 din Codul de procedură penală, instanţa de

13

apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Având în vedere că acesta fusese condamnat anterior la o pedeapsă de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. f) din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, instanţa de apel condamnându-l la 5 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 din Codul penal a creat o situaţie mai grea apelantului în propria cale de atac, astfel încât pe acest considerent recursul este fondat, Curtea urmând să dispună conform art. 334 din Codul de procedură penală schimbarea încadrării juridice dată faptei, prin înlăturarea alin. 2 al art. 209 din Codul penal.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 385^8 din Codul de procedură penală, instanţa a menţinut pedeapsa de 4 ani, apreciind că scopul educativ al pedepsei poate fi atins prin privare de libertate.

Curtea de apel bucureşti – secţiaI penală decizie penală nr. 837/r din 19 mai 2004

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE PENALĂ MAI FAVORABILĂ

În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru

aceeaşi infracţiune sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13 din Codul penal se aplică legea care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.

Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârşită anterior completărilor şi modificărilor aduse art. 209 Cod penal prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, nu sunt aplicabile prevederile de agravare ale acestei legi.

Prin sentinţa penală nr. 238 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul minor P.P.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal şi de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. "g" şi "i", cu aplicarea art. 99 şi a art. 109 Cod penal pentru ambele infracţiuni.

S-a reţinut că, în noaptea de 3/4 martie 1996, inculpatul şi-a însuşit, prin efracţie, bunuri în valoare de 400.000 lei de la partea vătămată D.M., iar în dimineaţa zilei de 19 septembrie 1997 şi-a mai însuşit o bicicletă aparţinând părţii vătămate V.V.

Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.

14

Recursul în anulare este fondat. Reţinându-se că inculpatul a săvârşit fapta de însuşire a

bunurilor aparţinând părţii vătămate D.M. la data de 3 martie 1996, trebuia să se observe că, în urma modificării aduse articolului 209 din Codul penal prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, au fost stabilite limite mai mari ale pedepsei pentru furtul calificat (săvârşit "în timpul nopţii" sau "prin efracţie").

Or, nerespectând prevederile art. 13 din Codul penal, potrivit cărora "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, instanţa a încadrat fapta în art. 209 alin. 1 lit. g şi i Cod penal, astfel cum acesta a fost completat şi modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e şi g din Codul penal în redactarea anterioară apariţiei acestei legi, prin care furtul săvârşit "în timpul nopţii" sau "prin efracţie" era pedepsit cu închisoare de la 1 la 5 ani.

În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 din Codul penal, faptei de furt calificat săvârşite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greşită, iar pedeapsa la care a fost condamnat este în alte limite decât cele prevăzute de textul de lege ce-i era aplicabil.

Ca urmare, s-a admis recursul în anulare şi, schimbându-se încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. "e" şi "g" cu aplicarea art. 99 şi a art. 13 din Codul penal, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziţii mai favorabile.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 572 din 18 februarie 1999

APLICAREA FACULTATIVĂ A LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE. CONDIŢII

Prevederile art. 15 din Codul penal privind aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile sunt incidente atunci când există o succesiune de legi în timp, dintre care cea nouă este mai favorabilă condamnatului. Textul nu este aplicabil în situaţia în care, printr-un act normativ ulterior condamnării, se modifică doar cuantumul prejudiciului faţă de care se încadrează juridic fapta.

Prin contestaţia la executare adresată Tribunalului Bucureşti, condamnatul V.B. a solicitat reducerea pedepsei de 10 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 461 din 29 septembrie 1999,

15

pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 263 din 23 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave.

În motivarea cererii condamnatul a arătat că, în raport de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, fapta sa nu mai poate fi considerată că a produs "consecinţe deosebit de grave", astfel încât se impune reducerea pedepsei.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Sentinţa penală nr. 549 din 18 septembrie 2001, a respins ca nefondată contestaţia la executare.

S-a reţinut că în prezent, chiar în contextul modificărilor legislative menţionate, pedeapsa de 10 ani închisoare este mai mică decât maximul prevăzut pentru infracţiunea de furt calificat în varianta simplă, sancţionată cu închisoarea de la 3 la 15 ani. Pe de altă parte, în raport de infracţiunea săvârşită, de împrejurările în care a fost comisă, de cuantumul prejudiciului cauzat şi de timpul executat din pedeapsă, reducerea sancţiunii nu este justificată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul, solicitând reducerea pedepsei în raport de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000.

Apelul este nefondat. Dispoziţiile art. 15 din Codul penal devin aplicabile în cazul în

care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea integrală a pedepsei, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, aceasta fiind prima condiţie a textului.

Or, în cauză, nu există succesiune de legi în timp, în sensul de reglementări care să prevadă, pentru aceeaşi infracţiune, pedepse diferite. Sancţiunile au rămas aceleaşi şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, modificându-se numai cuantumul prejudiciului în raport de care se încadrează juridic fapta. Pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată condamnatului reprezintă minimul special prevăzut pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, înainte şi după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000.

Prin cererea sa, condamnatul a solicitat implicit schimbarea încadrării juridice a faptei, ceea ce confirmă inexistenţa succesiunii de legi în timp. Pe de altă parte, schimbarea încadrării juridice se dispune după cu totul alte reguli, cuprinse în art. 334 din Codul de procedură penală, şi nici nu este posibilă pe calea contestaţiei la executare prin aplicarea prevederilor art. 15 din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală Decizie penală nr. 609 din 12 noiembrie 2001

16

Secţia I penală

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE MAI FAVORABILĂ. INFRACŢIUNE CONTINUĂ

În cazul infracţiunii continue începute sub legea veche mai

favorabilă şi consumată sub legea nouă mai nefavorabilă se aplică legea nouă, prevederile art. 13 din Codul penal nefiind aplicabile.

Prin sentinţa penală nr. 234 din 30 aprilie 1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul Z.C. a fost condamnat la 100.000 de lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 13 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări la tabloul electric exterior şi la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi înregistrată în perioada noiembrie 1996 - martie 1997.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că s-a făcut o greşită aplicare a art. 13 din Codul penal, este fondat.

Potrivit art. 10 şi 13 din Codul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existenţa unei activităţi infracţionale săvârşite până în momentul apariţiei noii legi.

Când activitatea ilicită a infractorului începută sub legea veche s-a prelungit în timp şi sub legea nouă, având caracterul unei infracţiuni continue, momentul consumării infracţiunii este acela al epuizării activităţii materiale.

Infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul penal se pedepsea anterior modificării prin Legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar după modificare cu închisoare de la 1 la 12 ani.

În cauză s-a stabilit că inculpatul a sustras energia electrică în perioada noiembrie 1996 - martie 1997, furtul constituind o infracţiune continuă. Între momentul începerii activităţii infracţionale - noiembrie 1996 - şi momentul consumării acesteia - martie 1997 - a intervenit Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996.

Întrucât infracţiunea s-a consumat după modificarea limitelor speciale ale pedepsei, în speţă nu are semnificaţie succesiunea în timp a legilor penale, prevederile art. 13 din Codul penal nefiind incidente,

17

furtului săvârşit de inculpat aplicându-i-se legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, nealternativă cu amenda.

Decizie penală nr. 2514 din 17 iunie 1999 curtea supremă de justiţie - s. Penală

ASOCIEREA PENTRU SĂVÂRŞIREA DE INFRACŢIUNI. FURT CALIFICAT

Participarea spontană şi fără o înţelegere prealabilă a mai multor persoane la săvârşirea unor fapte penale, nu constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 Cod penal.

Prin Sentinţa penală nr. 575 din 22.04.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 10.740/1997, s-au dispus următoarele:

În baza art. 334 Cod penal s-a schimbat încadrarea juridică pentru inculpata C.D.G. din art. 208 - 209 lit. a şi i Cod penal, în art. 210 raportat la art. 209 lit. a şi i Cod penal, şi pentru inculpatul D.F. din art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal în art. 208 - 209 lit. a Cod penal (fapta din 10.12.1996).

În baza art. 210 raportat la art. 209 lit. a şi i Cod penal, a fost condamnată inculpata C.D.G. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. În baza art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art.

13 Cod penal şi art. 37 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul C.V. la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.


13 Cod penal şi art. 37 lit. b Cod penal, inculpatul C.V. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (12/13.10.1996).

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. În baza art. 208 - 209 lit. a şi g Cod penal, cu aplicarea art. 37

lit. b şi art. 13 Cod penal, a fost condamnat inculpatul C.V. la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. În baza art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a şi g Cod penal, cu

aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnat inculpatul P.N. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea unei complicităţi la infracţiunea de furt calificat.

18


37 şi art. 13 Cod penal, inculpaţii C.V. şi I.D. au fost condamnaţi la câte 3 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (6/7.05.1996), făcându-se aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 13 Cod penal, inculpatul S.B.D. a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, făcându-se aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi art. 13 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul C.V. la 4 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (28/29.04.1996), făcându-se aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 13 Cod penal, inculpatul S.B.D. a fost condamnat la 4 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 13 Cod penal, inculpaţii C.V. şi I.D. au fost condamnaţi la câte 5 ani închisoare (24/25.04.1996), făcându-se aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul S.B.D. din art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal în art. 26, raportat la art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal.

În baza art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. a Cod penal, inculpatul S.B.D. a fost condamnat la 4 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea unei complicităţi la furt calificat, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 14 alin. 3 lit. a şi art. 346 Cod procedură penală, s-a constatat că prejudiciul cauzat părţii civile R.L.E.O. a fost parţial acoperit, prin restituire, inculpaţii fiind obligaţi în solidar la plata sumei de 30.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri către partea civilă arătată.

În baza art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. b Cod penal, inculpaţii C.V. şi D.F. au fost condamnaţi la câte 2 ani închisoare, pentru furt calificat, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 323 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, aceiaşi inculpaţi au fost condamnaţi la câte 4 ani închisoare pentru asociere la săvârşirea de infracţiuni, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 323 Cod penal, inculpaţii C.D.G. şi D.F.C. au fost condamnaţi la câte 4 ani închisoare pentru asociere la săvârşirea de infracţiuni, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 323 Cod penal, cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. a Cod penal, inculpatul S.B.D. a fost condamnat la 2 ani închisoare

19

pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 323 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpaţii D.C., S.C. şi P.N. au fost condamnaţi la câte 2 ani închisoare pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

În baza art. 33 şi art. 34 Cod penal, au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpaţii să execute pedeapsa cea mai grea, astfel: inculpatul C.V. - 4 ani şi 10 luni închisoare; inculpatul C.D.G. - 4 ani închisoare; inculpatul P.N. - 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată

inculpaţilor, durata reţinerii şi arestării preventive astfel: pentru inculpatul C.V. de la 11.12.1996 la zi; pentru inculpata C.D.G. de la 18.12.1996 la zi; pentru inculpatul S.B.D. reţinerea de la 2.03.1997 şi de la 3.04.1997 la zi; pentru inculpatul P.N. durata reţinerii (29.12.1996) şi arestării preventive de la 17.01.1997, până la punerea efectivă în libertate în baza încheierii din 25.02.1998.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că inculpaţii au desfăşurat activităţi de constituire a unei asociaţii cu scopul de a săvârşi mai multe fapte penale, după cum urmează:

În ziua de 18.10.1996, inculpaţii C.V., D.F.C., T.N., D.C. şi I.Ş. au sustras de la sediul firmei S.C. "Arial" S.R.L., aparţinând părţii vătămate C.D., o serie de bunuri, pe care le-au împărţit în mod egal între ei.

Partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză. În ziua de 10.12.1996, inculpaţii C.V., D.F.C., D.F., C.D.G. şi

F.L.M. au pătruns, prin efracţie, în apartamentul părţii vătămate A.E. - sora inculpatei C.D. - de unde au sustras o serie de bunuri, care, ulterior, au fost descoperite şi restituite părţii vătămate.

În noaptea de 27/28.10.1996, inculpaţii T.N., C.V., D.F.C. şi D.C. au pătruns, prin efracţie, în sediul firmei S.C. "Calmimport Export" S.R.L., de unde au sustras un seif şi o servietă "Diplomat", conţinând suma de 25.000.000 lei, 8000 DM şi 1600 USD.

În noaptea de 12/13.10.1996, inculpaţii C.V. şi T.N. au pătruns în boxa părţii vătămate B.I., de unde au sustras 2 butelii de aragaz în valoare de 120.000 lei.

Partea vătămată a primit de la cei doi inculpaţi suma de 120.000 lei, astfel că nu s-a mai constituit parte civilă în cauză.

În noaptea de 6/7.05.1996, inculpaţii C.V., I.D., D.F.C., S.B.D. au pătruns, prin efracţie, în S.C. "Tagene" S.R.L., de unde au sustras suma de 1.000.000 lei, 3500 USD şi 200 DM, pe care i-au împărţit în mod egal între ei.

În noaptea de 28/29.04.1996, inculpaţii C.V., D.F.C., I.D. şi

20

S.B.D. au pătruns, prin efracţie, în restaurantul "Golden Falcon", de unde au sustras 11 tablouri în valoare de 4000 USD. O parte din acestea au fost vândute de inculpatul I.D. unor persoane necunoscute şi restul au fost distruse. Trei tablouri au fost restituite părţii vătămate de la cumpărătorul de bună-credinţă I.Gh.

În noaptea de 24/25.04.1996, inculpaţii C.V., D.F.C., I.D. au pătruns, prin efracţie, în domiciliul părţii vătămate R.L., de unde au sustras bunuri în valoare de 30.000.000 lei.

În noaptea de 23/24.01.1996, inculpaţii C.V., T.N. şi D.F. au pătruns, prin efracţie, în depozitul S.C. "Gipo Pescar" S.R.L., de unde au sustras bunuri în valoare de 10.000.000 lei, constând în pelerine de ploaie, pe care inculpaţii le-au dus la groapa de gunoi Glina, constatând că nu au unde să le valorifice.

În urma administrării probatoriilor, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei de la pct. 2 din rechizitoriu, privind pe inculpata C.G., care, împreună cu ceilalţi inculpaţi, a pătruns, prin efracţie, şi a sustras mai multe bunuri din apartamentul surorii sale, A.E., din infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 210 raportat la art. 209 lit. a Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii C.D.G., P.N., I.Ş., C.V., S.C., S.B.D., D.C., T.N. şi D.F., însă, la termenul de judecată din 13.08.1998, inculpaţii S.C., D.C. şi D.F. au învederat că îşi retrag calea de atac promovată.

În motivele de apel expuse oral în faţa instanţei, apelanţii critică sentinţa primei instanţe sub aspectul netemeiniciei aplicării unor pedepse prea aspre în raport de faptul că au avut o atitudine sinceră, recunoscând şi regretând faptele comise, sunt infractori primari (P.N.), au copii minori în întreţinere (C.V., S.B.D., T.N. - bolnav TBC, I.Ş. - care a şi achitat prejudiciul în sumă de 4.500.000 lei, depunând la dosar recipisa CEC nr. 423.001/98/40.6/000107) şi au solicitat redozarea pedepselor spre minimul prevăzut de lege.

Inculpatul C.V. a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul reţinerii greşite a stării de recidivă postexecutorie, el făcându-se vinovat pentru săvârşirea a 9 infracţiuni de furt calificat, comise pe parcursul a două luni. Mai mult decât atât, prin sentinţa pronunţată a fost condamnat la 6 ani închisoare, deşi maximul pedepsei era de 5 ani.

Prin Decizia penală nr. 1.444/A din 5.11.1998, pronunţată în dosarul nr. 1.911/1998, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a admis apelul declarat de inculpatul C.V. împotriva Sentinţei penale nr. 575 din 22.04.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, a înlăturat aplicarea art. 37 lit. b Cod penal din condamnările inculpatului C.V.

21

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii C.D., P.N. şi S.B.D.

S-a dedus prevenţia pentru inculpatul C.V. de la 11.12.1996 la zi, pentru inculpata C.D. de la 18.12.1996 la zi şi pentru inculpatul S.B.D. de la 3.04.1997 la zi.

Inculpaţii C.D., P.N. şi S.B.D. au fost obligaţi la câte 350.000 lei cheltuieli judiciare statului, din care 300.000 lei - onorariu avocat oficiu - urmau să fie avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.

Tribunalul a apreciat că, în mod greşit, s-a reţinut în sarcina inculpatului C.V. starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b Cod penal, în condiţiile în care pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea, situaţie în care a înlăturat dispoziţiile art. 37 lit. b Cod penal pentru toate infracţiunile deduse judecăţii, fără însă a redoza pedepsele aplicate de instanţa de fond.

Apelurile inculpaţilor C.D., P.N. şi S.B.D. au fost respinse, ca nefondate, deoarece s-a apreciat că pedepsele aplicate au fost corect individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal.

Împotriva Deciziei penale nr. 1.444/A din 5.11.1998 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală au declarat recurs inculpaţii C.V., C.D., S.B.D. şi P.N., care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 Cod penal, cât şi pentru pedepsele aplicate, în legătură cu care au solicitat redozarea, considerându-le prea aspre în raport de circumstanţele reale ale comiterii faptelor, cât şi faţă de circumstanţele lor personale.

Recursurile declarate de inculpaţi vor fi analizate în cadrul dispoziţiilor art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală referitoare la hotărârile prin care s-a comis o gravă eroare de fapt, şi art. 385^9 pct. 14 Cod procedură penală, referitoare la pedepsele greşit individualizate, în raport de prevederile art. 72 Cod penal.

Analizând materialul probator administrat în dosar, Curtea apreciază că recursurile sunt fondate.

Potrivit art. 323 Cod penal, constituie fapta de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni acea faptă de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167 Cod penal ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.

Din materialul probator aflat în dosarul de urmărire penală (pe parcursul cercetării judecătoreşti nu s-a mai administrat nici o probă) nu rezultă sub nici o formă că inculpaţii au premeditat constituirea unei asocieri în vederea comiterii infracţiunilor, participarea lor fiind spontană şi fără o înţelegere prealabilă.

În acest context, reţinându-se în sarcina inculpaţilor agravanta de la art. 209 lit. a Cod penal (fapta a fost săvârşită de două sau mai

22

multe persoane împreună) în mod greşit aceştia au fost condamnaţi şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 Cod penal, ajungându-se la o dublă sancţionare pentru aceeaşi faptă, în condiţiile în care nu există dovezi că inculpaţii s-au asociat anume pentru comiterea furturilor.

Aşa fiind, lipsind unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 323 Cod penal, şi anume latura subiectivă, Curtea va dispune achitarea inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală.

Se apreciază că instanţele de fond şi de apel au reţinut o situaţie de fapt contrară probelor administrate în dosar, astfel încât, prin hotărârile pronunţate, s-a comis o gravă eroare de fapt.

În al doilea rând, Curtea apreciază că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt greşit individualizate, în raport de dispoziţiile art. 72 Cod penal, deoarece nu s-a ţinut cont, la stabilirea cuantumului acestora, de împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, de cuantumul prejudiciilor, care, în cea mai mare parte, au fost recuperate, cât şi de conduita procesuală a inculpaţilor, toţi recunoscând faptele şi ajutând efectiv la aflarea adevărului în cauză.

Nu este lipsit de importanţă nici faptul că infracţiunile au fost săvârşite în cursul anilor 1995 - 1996, sub imperiul legii penale vechi şi că regimul sancţionator era mult mai blând, după cum, la fel de important este şi faptul că inculpaţii sunt arestaţi de peste doi ani, timp în care procesul de reeducare s-a realizat eficient.

În sfârşit, trebuie remarcat şi faptul că, deşi inculpatului C.V. i s-a înlăturat starea de recidivă, totuşi pedepsele nu i-au fost redozate, cu toate că acest lucru se impunea, în condiţiile în care a dispărut o cauză de agravare a acestora.

Aşa fiind, exceptând pe inculpatul S.B.D., care a săvârşit infracţiunile în stare de recidivă post-condamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a Cod penal, Curtea va admite, ca fondate, recursurile, va casa parţial ambele hotărâri, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, iar, în fond, rejudecând, va redoza pedepsele, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal şi după circumstanţele descrise mai sus.

Recursul inculpatului S.B.D. va fi admis numai sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 Cod penal.

Curtea de apel bucureşti - s. I penală decizie penală nr. 389 din 1999

AUTORAT. FURT CALIFICAT. CONDIŢII

Sustragerea unor componente ale sistemelor de irigaţii

23

presupune mai întâi, ca operaţiune prealabilă, tăierea ţevilor, iar apoi sustragerea propriu-zisă a acestora, cele două activităţi reprezentând acte de punere în executare a aceleiaşi rezoluţii infracţionale, respectiv aceea de a sustrage asemenea componente, fiecare din ele apărând ca indispensabile pentru realizarea faptei incriminate de legea penală.

Prin urmare, chiar dacă inculpatul a efectuat doar o operaţiune de tăiere a ţevilor din conductă, având în vedere că fără o asemenea activitate sustragerea ulterioară a ţevilor, în sensul de însuşire propriu-zisă a acestora, nu ar fi fost posibilă, în sarcina acestuia se reţine săvârşirea infracţiunii în calitate de coautor, şi nu de complice.

Prin Sentinţa penală nr. 80 din 10 iunie 2004 a Tribunalului Călăraşi, în baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul R.N. din infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), i) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), i) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal, texte în baza cărora, cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), i) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal, au fost condamnaţi inculpaţii S.S. şi Gh.P. la câte 2 ani închisoare.

În baza art. 86^1 şi 86^2 din Codul penal, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere pe câte un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni pentru inculpatul R.N. şi, respectiv, 4 ani pentru inculpaţii S.S. şi Gh.P., termene calculate de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În fapt, s-a reţinut că în ziua de 28 septembrie 2003, inculpatul Gh.P. a propus inculpatului S.S. să sustragă împreună ţevi metalice aflate lângă staţia de pompare a apei. În aplicarea rezoluţiei infracţionale cei doi au mers la martorii N.F. şi M.Gh., cărora le-au cerut aparatul de sudură şi tubul de oxigen, după care au apelat la inculpatul R.N. să taie "nişte fier", promiţându-i acestuia suma de 200.000 lei.

Ajunşi la locul unde se aflau piesele metalice, inculpatul R.N. a realizat că este vorba despre ţevi componente ale unui sistem de irigaţii, dar a tăiat cinci bucăţi de ţeavă metalică de lungimi diferite.

Inculpaţii au fost surprinşi de organele de poliţie în vreme ce se pregăteau să încarce ţevile în căruţă.

În privinţa inculpatului R.N., tribunalul a apreciat că activitatea sa infracţională reprezintă o complicitate la furt, întrucât, deşi el a tăiat efectiv ţevile, nu a făcut acest lucru în scopul sustragerii, ci a oferit un serviciu (pentru care i s-a promis o sumă de bani) autorilor infracţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe

24

lângă Tribunalul Călăraşi, criticând-o printre altele sub aspectul schimbării de încadrare juridică, considerându-se că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat sub forma autoratului, inculpatul fiind cel care a sustras bunurile din sistemul de irigaţii şi le-a tăiat cu un aparat de sudură.

Apelul este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că, la iniţiativa

inculpatului Gh.P., în ziua de 28 septembrie 2003, acesta împreună cu ceilalţi doi inculpaţi au tăiat cinci bucăţi de conductă metalică din sistemul de irigaţii aparţinând S.N.I.F. SA - Sucursala Călăraşi, fiind surprinşi de către organele de poliţie în momentul în care încărcau bunurile în căruţă.

Curtea a apreciat că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), i) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal, în forma autoratului, astfel încât critica parchetului referitoare la greşita schimbare a încadrării juridice în cazul inculpatului R.N. este întemeiată.

Sustragerea unor componente ale sistemelor de irigaţii presupune mai întâi, ca o operaţiune prealabilă, tăierea ţevilor, iar apoi sustragerea propriu-zisă a acestora, cele două activităţi reprezentând acte de punere în executare a aceleiaşi rezoluţii infracţionale, respectiv aceea de a sustrage asemenea componente, acte care se completează reciproc într-o activitate unică, fiecare din ele apărând aşadar ca indispensabile pentru realizarea faptei incriminate de legea penală.

Prin urmare, chiar dacă inculpatul R.N. a efectuat doar o operaţiune de tăiere a ţevilor din conductă, având în vedere că fără o asemenea activitate sustragerea ulterioară a ţevilor, în sens de însuşire propriu-zisă a acestora, nu ar fi fost posibilă, rezultă că în sarcina acestuia trebuie reţinută săvârşirea infracţiunii, în calitate de coautor.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 642 din 1 septembrie 2004

BUN GĂSIT. CONDIŢIIInculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunea de furt calificat

prevăzută în art. 208, 209 lit. a şi g C. pen., săvârşită prin aceea că, într-o noapte, în timp ce se deplasau cu un atelaj hipo, au văzut pe marginea drumului o căruţă cu pepeni pe care s-au hotărât să şi-o însuşească; în acest scop au demontat-o, au încărcat piesele rezultate, precum şi pepenii, în propria lor căruţă şi le-au transportat la domiciliu.

25

Recursul prin care inculpaţii - invocând cazul de casare prevăzut în art, 3859 pct. 17 C. proc. pen. - susţin că fapta lor nu constituie infracţiunea de furt, ci infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 C. pen., nu este fondat.

În speţă, persoana vătămată îşi lăsase, temporar, căruţa pe şosea, pentru a aduce materialele necesare reparării unei avarii, ceea ce înseamnă că ea nu pierduse paza juridică a căruţei. Or, un bun aflat în posesia subiectului pasiv - chiar în condiţiile unei întreruperi vremelnice, de moment, a contactului material cu el nu este, obiectiv, un bun pierdut şi, corespunzător, din punctul de vedere al celui care şi-l însuşeşte, un bun găsit; de aceea însuşirea lui nu se încadrează în art. 216 C. pen., ci în art. 208 sau 209 C. pen.


BUNURI SUSTRASE ÎN SCOPURI DIFERITE. UNITATE INFRACŢIONALĂ

Prin sentinţa penală nr. 75 din 26 iunie 1998, Judecătoria Hîrlău a încadrat activitatea infracţională a celor doi inculpaţi în infracţiunile de furt calificat prevăzut de art. 208 alin. 1, art. 209 lit a), g) şi c) C. pen. şi de art. 208 alin. 4, art. 209 lit. a), g) şi c) C. pen. cu reţinerea dispoziţiilor art. 33 lit. b) C. pen.

S-a reţinut în sarcina celor doi inculpaţi că în seara de 21 ianuarie 1998, în baza unei înţelegeri prealabile, au sustras şareta părţii vătămate în scopul de a se deplasa în oraşul Hîrlău. După ce au ajuns, inculpaţii au abandonat şareta dar au sustras din şaretă 30 kg de faină şi 4 kg tărâţe.

Tribunalul Iaşi, prin decizia penală nr. 527 din 6 mai 1999, a admis apelul Parchetului şi a reţinut concursul de infracţiuni, dar în condiţiile art. 33 lit. a) şi nu art. 33 lit. b), cum a reţinut instanţa de fond.

Prin recursul Parchetului s-a susţinut că în speţă există un concurs de infracţiuni, dar încadrarea juridică a celor două fapte este greşită în dispoziţiile art. 209 lit. c) în loc de dispoziţiile art. 209 lit. e) C. pen. şi s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a celor două fapte de furt în infracţiunile prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), e) şi g) şi de art. 208 alin. 4, art. 209 lit. a), e) şi g) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Instanţa de recurs a constatat că greşit instanţele au reţinut la încadrarea juridică a faptei de furt calificat agravanta prevăzută de art. 209 lit. c) C. pen., care incriminează fapta săvârşită de persoane deghizate, în loc de agravanta prevăzută de art. 209 lit. e), care vizează fapta săvârşită în loc public.

Din oficiu, instanţa de recurs a reţinut că încadrarea juridică a activităţii infracţionale a inculpaţilor este nelegală cu privire la reţinerea concursului de infracţiuni în condiţiile art. 33 lit. a) sau b)C. pen.

26

Acţiunea inculpaţilor de a folosi pe nedrept vehiculul părţii vătămate şi de a-şi însuşi pe nedrept bunurile din vehicul este unică şi constituie latura obiectivă a infracţiunii unice de furt calificat prevăzut de art. 208 alin. 1 şi 4, art. 209 lit a), e) şi g) C. pen.

Dacă prin acţiunea unică ce constituie latura obiectivă a infracţiunii de furt s-a realizat deposedarea părţii vătămate de mai multe bunuri, dar în scopuri diferite—unele pentru însuşire pe nedrept şi altele pentru folosire pe nedrept — există o singură infracţiune şi nu un concurs de infracţiuni în raport de scopul sustragerii, faptă prevăzută de art. 208 alin. 1 şi alin. 4, art. 209 lit. a), e) şi g) C. pen.

Nelegal instanţele au scindat unitatea infracţională în raport de elementul laturii subiective — scopul sustragerii bunurilor — şi au reţinut concursul de infracţiuni, în speţă fiind realizate elementele constitutive ale infracţiunii unice de furt calificat.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 830 din 30 noiembrie 1999

CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI. CONSTRÂNGEREA MORALĂ. CONDIŢII

În cazul în care pericolul cu care făptuitorul pretinde că a fost ameninţat putea fi înlăturat şi prin alte mijloace, comiterea infracţiunii de furt calificat, în formă continuată, prin patru acte materiale, nu apare ca fiind săvârşită sub imperiul constrângerii morale.

Prin Sentinţa penală nr. 819 din 2.07.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, inculpaţii C.M.C. (major) şi T.V.C. (minor) au fost condamnaţi, în baza art. 208 - 209 lit. a, e, g, i Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi în baza art. 208 - 209 lit. a, e, g, i Cod penal, cu aplicarea art. 33 - 34 Cod penal, la pedepse rezultante de 3 ani şi, respectiv, 1 an şi 6 luni închisoare.

În fapt, s-a reţinut în sarcina acestora că în luna ianuarie 1998, în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au sustras, împreună şi prin efracţie, bunuri din 3 autoturisme, aflate în locurile de parcare şi, anterior, în luna iulie 1997 au săvârşit o altă faptă asemănătoare.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul C.M.C., criticând-o pentru netemeinicie, cu motivarea că instanţa de fond a dat o greşită apreciere probelor şi nu a luat în consideraţie susţinerile sale, în sensul că a acţionat sub imperiul unei constrângeri morale, fiind ameninţat.

Prin Decizia penală nr. 893/A din 14.06.1999 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, apelul inculpatului a fost respins, ca

27

nefondat, cu motivarea că pericolul cu care inculpatul ar fi fost ameninţat putea fi înlăturat şi prin alte mijloace (spre exemplu, denunţarea persoanei care l-a constrâns), astfel încât, cele două infracţiuni de furt calificat, una în formă continuată - cuprinzând trei acte materiale şi împreună cu un infractor minor, nu apar ca fiind săvârşite sub imperiul constrângerii morale.

Împotriva acestor hotărâri, inculpatul C.M.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat, şi fiind examinat din oficiu, potrivit art. 385^1 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, l-a respins, ca nefondat, reţinând că în cauză nu se identifică incidenţa vreunui caz de casare.

Curtea de apel bucureşti - s. II-a penală Decizie penală nr. 15359 din 1999

CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI. EROARE DE FAPT. FURT CALIFICAT

Nu există eroare de fapt cu privire la obiectul furtului, când inculpatul, văzând că bicicleta fratelui său a dispărut, şi-a însuşit o altă bicicletă cu care s-a deplasat până acasă, apoi a adus unele modificări bunului sustras.

Art. 51 Cod penal defineşte eroarea de fapt ca fiind situaţia în care făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Or, în speţă, inculpatul a recunoscut că, după plecarea din bar, văzând că bicicleta fratelui său - vehicul cu care venise până acolo şi pe care îl lăsase afară - a dispărut, şi-a însuşit o altă bicicletă cu care s-a deplasat până acasă.

Că inculpatul cunoştea provenienţa bicicletei sustrase rezultă şi din alte împrejurări ale faptei.

Astfel, deşi fratele inculpatului şi-a găsit ulterior bicicleta răsturnată în şanţ, inculpatul nu a făcut nici un demers pentru a restitui bicicleta sustrasă, ci a păstrat-o până când organele de poliţie au ridicat-o, cu acea ocazie constatându-se că bicicleta fusese revopsită şi i se schimbaseră coarnele şi şaua.

Rezultă, deci, cu certitudine că inculpatul nu s-a aflat în eroare de fapt, având intenţia clară de a-şi însuşi bicicleta pe nedrept.

Prin Sentinţa penală nr. 554 din 19.10.1998, Judecătoria

28

Urziceni, în baza art. 208 - 209 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul C.S. la 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului particular.

În baza art. 71 Cod penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 Cod penal pe durata executării pedepsei.

S-a constatat că prejudiciul cauzat părţii vătămate C.M. a fost acoperit.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 300.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, iar onorariul avocatului din oficiu - 100.000 lei - urma să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în ziua de 20.07.1997, inculpatul a împrumutat de la fratele său o bicicletă, cu scopul de a se deplasa a doua zi cu ea la serviciu.

În aceeaşi zi, inculpatul s-a deplasat cu bicicleta la bufetul din localitate, unde a consumat băuturi alcoolice, lăsând bicicleta afară.

După terminarea consumaţiei, inculpatul nu şi-a mai găsit bicicleta afară, nici nu a căutat-o, însuşindu-şi o altă bicicletă, aparţinând părţii vătămate C.M., care consuma băuturi alcoolice în acelaşi bar.

Cu bicicleta sustrasă, inculpatul s-a deplasat acasă, apoi, a doua zi, la serviciu, neavând intenţia de a o restitui, inculpatul păstrând-o până la data de 24.07.1997.

În aceeaşi seară, fratele inculpatului şi-a găsit bicicleta răsturnată într-un şanţ, în preajma barului.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa inculpatului s-a găsit bicicleta aparţinând părţii vătămate, bicicletă la care se efectuaseră mici modificări.

Partea vătămată C.M. nu s-a mai constituit parte civilă în procesul penal, deoarece şi-a recuperat bunul în timpul procesului penal.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 798/A din 27.11.1998 a Tribunalului Ialomiţa.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut vinovăţia sa, cu toate că s-a aflat în eroare de fapt, cu privire la obiectul furtului, considerând bicicleta însuşită de el ca fiind a fratelui său.

Recursul este nefondat. Art. 51 Cod penal defineşte ca eroare de fapt, situaţia în care

făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Or, în speţă, inculpatul a recunoscut că, după plecarea din bar, văzând că bicicleta fratelui său - vehicul cu care venise până acolo şi

29

pe care îl lăsase afară - a dispărut, şi-a însuşit o altă bicicletă cu care s-a deplasat până acasă.

Totodată, Curtea reţine că, deşi fratele inculpatului şi-a găsit ulterior bicicleta răsturnată într-un şanţ, inculpatul nu a făcut nici un demers pentru a restitui bicicleta sustrasă, ci a păstrat-o până la 24.07.1997, când organele de poliţie au ridicat-o, cu acea ocazie constatându-se că bicicleta fusese revopsită şi i se schimbaseră coarnele şi şaua.

În aceste condiţii, rezultă cu certitudine că inculpatul nu s-a aflat în eroare atunci când a luat o altă bicicletă dintr-un loc public, având intenţia clară de a şi-o însuşi pe nedrept.

Verificând hotărârile pronunţate sub aspectul cazurilor de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost bine stabilite, s-a dat faptei o încadrare juridică corespunzătoare, iar pedeapsa aplicată a fost bine individualizată, potrivit tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 Cod penal.

Aşa fiind, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, recursul urmează a fi respins ca nefondat.


CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE. FURT Conform art. 209 lit. a Cod penal, se consideră calificat furtul

săvârşit de două sau mai multe persoane împreună. Faţă de această dispoziţie, în cazul unui furt comis de trei coautori, reţinerea şi a circumstanţei agravante prevăzută în art. 75 lit. a Cod penal (săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună) nu se mai justifică, pentru că aplicarea prevederii legale sus-menţionate este înlăturată de dispoziţia cu caracter special cuprinsă în art. 209 lit. a Cod penal.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penalăDecizie nr. 390/1990

CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE. FURT CALIFICAT

Conform art. 209 lit. a Cod penal, se consideră calificat furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună. Faţă de această dispoziţie, în cazul unui furt calificat comis de trei coautori, reţinerea şi a circumstanţei agravante prevăzută în art. 75 lit. c Cod penal (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună) nu se mai

30

justifică, pe de o parte, pentru că aplicarea prevederii legale sus-menţionate este înlăturată de dispoziţia cu caracter special cuprinsă în art. 209 lit. a Cod penal.

Tribunalul bucureşti - s. I penală decizie penală nr. 390 din 1 ianuarie 1990

CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE. SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE CĂTRE UN INFRACTOR MAJOR ÎMPREUNĂ CU UN MINOR

Deşi minorul în vârstă de 12 ani nu răspunde penal pentru participarea sa la săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat, fapta celorlalţi inculpaţi majori trebuie sancţionată şi în baza art. 75 lit. c Cod penal.

Prin Sentinţa penală nr. 5/1999, Tribunalul Giurgiu i-a condamnat pe inculpaţii A.I. şi A.F. la 8 luni şi, respectiv, 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 - 209 lit. a şi g Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 lit. c Cod penal.

S-a reţinut că cei doi inculpaţi, împreună cu un alt făptuitor, în vârstă de 12 ani, au sustras, într-o noapte, mai multe piese şi agregate auto din incinta unei unităţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel parchetul, susţinând că, în mod greşit, nu s-a aplicat inculpaţilor circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c Cod penal, atâta timp cât au comis infracţiunea împreună cu un minor.

Apelul a fost considerat întemeiat, sentinţa a fost desfiinţată parţial, făcându-se aplicarea art. 75 lit. c Cod penal cu privire la ambii inculpaţi.

S-a motivat că, deşi s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva celui de-al treilea făptuitor, întrucât nu împlinise vârsta de 14 ani la data săvârşirii infracţiunii, atât timp cât inculpaţii majori au participat împreună cu acesta la sustragerea bunurilor, în sarcina lor trebuia să se reţină circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c Cod penal.


CIRCUMSTANŢE ATENUANTE. CONCURS DE INFRACŢIUNI

31

Reţinerea circumstanţelor atenuante, în cazul concursului de infracţiuni, este obligatorie pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului.

Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa penală nr. 518 din 6.12.2001, în baza art. 192 alin. 2 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul P.C. la 2 ani închisoare.

În baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. g) din Codul penal a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 şi 34 din Codul penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul, în noaptea de 5/6 august 2001, a pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate R.A. şi a sustras din imobil mai multe bunuri în valoare de 1.200.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi, arătând că, în mod eronat, instanţa a făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 81 alin. 2 din Codul penal, deşi pedeapsa aplicată conform art. 33 şi 34 din Codul penal este de cel mult 2 ani.

Apelul a fost considerat fondat, deoarece, într-adevăr, instanţa a făcut aplicarea art. 81 - 83 din Codul penal, deşi pedeapsa rezultantă este, în cauză, mai mare de 2 ani şi, în atare situaţie, sancţiunea este nelegală.

Tribunalul a apreciat că această nelegalitate poate fi înlăturată cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi 76 din Codul penal infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. g) din Codul penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul reţinerii de circumstanţe atenuante în sarcina inculpatului fără a se arăta care sunt acestea, dar şi pentru aplicarea lor numai în raport de una dintre infracţiuni, deşi inculpatul a săvârşit două fapte în concurs real.

Recursul parchetului a fost analizat atât prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, cât şi din oficiu asupra cazurilor la care obligă dispoziţiile art. 385^9 alin. 3 din Codul de procedură penală, constatându-se că este fondat.

Inculpatul P.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni, în concurs real, reţinându-se că, în noaptea de 5/6.08.2001, după ce a consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice, împreună cu partea vătămată R.A., la barul S.C. "Z" din comuna Modelu, s-a deplasat la locuinţa celui din urmă şi găsind uşa descuiată a pătruns în interior, sustrăgând un ceas electronic şi covorul

32

întins pe podea, fapte încadrate ca infracţiuni de violare de domiciliu şi furt calificat.

Prejudiciul modic cauzat părţii vătămate, recuperat integral, atitudinea sinceră a inculpatului, precum şi lipsa antecedentelor sale penale au constituit circumstanţe atenuante de care instanţa de apel a ţinut cont la coborârea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de furt calificat făcând trimitere generală la dispoziţiile art. 74 şi art. 76 din Codul penal, justificând posibilitatea acordării suspendării condiţionate a pedepsei, care în cazul concursului de infracţiuni trebuie să fie de cel mult 2 ani, conform art. 81 alin. 2 din Codul penal.

Se constată însă că reţinerea de circumstanţe atenuante s-a făcut selectiv de către instanţă şi s-a raportat numai la una dintre infracţiunile săvârşite de inculpat (furtul calificat) pentru care s-a şi coborât pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, deşi aceleaşi împrejurări considerate circumstanţe atenuante, reţinute de instanţă a fi cele din art. 74 din Codul penal, caracterizau persoana inculpatului per ansamblu şi nu puteau fi disociate în funcţie de una sau de alta dintre infracţiunile săvârşite în concurs.

Aşa fiind, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, a casat în parte Decizia penală nr. 27/A din 6.02.2002 şi rejudecând, pe fond, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi 76 din Codul penal şi a redus pedeapsa aplicată în baza art. 192 alin. 2 din Codul penal la 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă în urma aplicării regulilor concursului de infracţiuni.

Curtea de apel bucureşti - secţia aII-a penalăDecizie penală nr. 1108 din 6 iunie 2002

CIRCUMSTANŢE ATENUANTE. INAPLICABILITATEA DISPOZIŢIILOR ART. 334 COD PROCEDURĂ PENALĂ PRIVITOARE LA SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE

În cazul reţinerii unor circumstanţe atenuante nu sunt incidente dispoziţiile art. 334 Cod procedură penală privind punerea în discuţia părţilor a schimbării încadrării juridice a faptei.

Prin Sentinţa penală nr. 2.016 din 17.08.1998, pronunţată în dosarul penal nr. 4.656/1998, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus următoarele:

În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 lit. a, g, i Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 37 lit. a Cod penal a

33

condamnat pe inculpatul D.A., fiul lui I. şi I., născut la 6.10.1977, în Bucureşti, la 4 ani închisoare.

În baza art. 61 Cod penal s-a revocat liberarea condiţionată din pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.109/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi s-a contopit restul rămas neexecutat de 404 zile cu pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus

prevenţia de la 23.03.1998, la zi. În baza art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a, g, i

Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal a condamnat pe inculpatul F.M. (fiul lui I. şi G., născut la 26.11.1977, în municipiul Galaţi) la 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. S-a dedus prevenţia de la 23.03.1998 la 11.06.1998. S-a luat act că prejudiciul cauzat părţii vătămate S.C. "Crimex

Paticom" S.R.L. a fost acoperit prin restituirea bunurilor sustrase şi că aceasta nu s-a constituit parte civilă.

Inculpaţii au fost obligaţi fiecare la câte 250.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul de avocat din oficiu pentru fiecare inculpat în sumă de 200.000 lei a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 22/23.03.1998, în jurul orelor 0,30, în timp ce inculpatul F.M. asigura paza locului, inculpatul D.A. a demontat un geam de la magazinul S.C. "Crimex Paticom" S.R.L. şi, pătrunzând în interior, a sustras diverse bunuri, după care a părăsit patiseria pe uşa din spate, care era asigurată cu un zăvor. După ce împreună cu inculpatul F.M. a transportat bunurile la aproximativ 50 m de locul săvârşirii faptei, cei doi s-au reîntors la magazin, de unde inculpatul D.A. a sustras şi alte bunuri pe care le observase anterior, timp în care inculpatul F.M. asigura paza.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel cei doi inculpaţi, criticând-o pentru netemeinicie, motivând că pedepsele aplicate sunt prea aspre.

Prin Decizia penală nr. 1.362 din 7.10.1998, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins apelurile inculpaţilor, motivând că pedepsele aplicate satisfac criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs cei doi inculpaţi, iar prin Decizia penală nr. 1.308 din 2.12.1998, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a casat Decizia penală nr. 1.362 din 7.10.1998 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală numai cu privire la inculpatul

34

F.M. şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că, deşi inculpatul F.M. a solicitat un termen pentru a-şi angaja avocat, tribunalul a procedat la judecarea cauzei, încălcând astfel dreptul la apărare al acestuia.

Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 147 din 3.02.1999, a admis apelul declarat de inculpatul F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 2.016 din 17.08.1998, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi, în fond, în baza art. 334 Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a, g, i Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal în art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a, g, i Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a şi c, art. 76 lit. c Cod penal şi l-a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că inculpatul

este la primul conflict cu legea penală, este încadrat în muncă şi a avut o poziţie procesuală bună, prezentându-se la toate termenele fixate de Tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, motivând că, deşi s-a procedat la schimbarea încadrării juridice, nu s-a pus în discuţia părţilor noua încadrare.

Se critică soluţia instanţei de fond şi pentru netemeinicie, motivându-se că există neconcordanţă între minută şi dispozitiv, deoarece în minută se face aplicarea art. 26 Cod penal, iar în dispozitiv se schimbă încadrarea juridică, într-o faptă comisă de autor şi nu de complice.

În recursul său, parchetul invocă motivul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17 Cod procedură penală, referitor la greşita încadrare juridică şi art. 385^9 pct. 14 Cod procedură penală, referitor la pedeapsa greşit individualizată în raport de dispoziţiile art. 72 Cod penal.

Analizând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu sub toate celelalte aspecte, Curtea apreciază că recursul parchetului este fondat doar în parte, urmând a fi admis ca atare.

Curtea apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului F.M. nu a fost corect individualizată, nefiind avute în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, şi anume gradul de pericol social concret al faptei comise, limitele speciale ale pedepsei, modalitatea şi împrejurările în care s-a comis fapta şi anume pe timp de noapte, prin efracţie şi împreună cu altă persoană.

Chiar dacă inculpatul F.M. a acţionat doar în calitate de complice, totuşi contribuţia lui a avut o importanţă deosebită, dând

35

posibilitatea celuilalt inculpat să acţioneze în siguranţă, reţinând că este cineva afară care îl poate avertiza în caz de pericol.

Având în vedere această situaţie, Curtea apreciază că aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare în cazul inculpatului F.M. corespunde gradului de pericol social al faptei comise.

Numai sub acest aspect urmează a fi admis recursul parchetului, celelalte motive invocate în recursul său nefiind fondate.

Aprecierea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante reţinute în favoarea inculpatului nu ţine de încadrarea juridică a faptei, astfel încât instanţa de apel nu trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 334 Cod procedură penală.

Nici celălalt motiv de recurs nu este întemeiat. Faptul că în minută se menţionează dispoziţiile art. 26 Cod

penal, iar în dispozitivul deciziei se omite această menţiune nu poate fi considerat ca o neconcordanţă, ci doar o omisiune, aspect ce nu poate conduce la casarea deciziei.

Faţă de considerentele arătate, Curtea urmează ca, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, să admită recursul declarat de parchet, să caseze parţial decizia şi, rejudecând în fond, să majoreze pedeapsa aplicată inculpatului F.M. de la 6 luni închisoare la 1 an închisoare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei. Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200.000 lei, se va

suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Curtea de apel bucureşti - s. I penală Decizie penală nr. 813 din 1999

CIRCUMSTANŢE ATENUANTE. MENŢIONARE DOAR ÎN CONSIDERENTELE HOTĂRÂRII. NELEGALITATEA PEDEPSEI

Enunţarea dispoziţiilor art. 74 - 76 Cod penal în considerentele hotărârii şi motivarea împrejurărilor considerate circumstanţe atenuante nu acoperă nelegalitatea pedepsei aplicate, în condiţiile în care în minută şi în dispozitiv nu se menţionează aplicarea art. 74 - 76 Cod penal.

Prin Sentinţa penală nr. 347 din 18.06.1998, Judecătoria Călăraşi l-a condamnat pe inculpatul V.I, la 1 an închisoare, în baza art. 208 alin. 1 - 209 lit. a, g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal.

36

În baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a, g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal a condamnat pe inculpatul P.A.G., la 3 ani închisoare.

În baza art. 39 Cod penal a dispus contopirea pedepsei de 1 an închisoare, pronunţată prin Sentinţa penală nr. 605/1994 a Judecătoriei Călăraşi, cu pedeapsa pronunţată prin prezenta sentinţă, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

A anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 978 din 20.01.1997 al Judecătoriei Călăraşi şi a emis un nou mandat, în sensul celor dispuse prin prezenta sentinţă.

S-a dedus prevenţia de la 20.03.1998, la zi. S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 Cod penal. A constatat recuperat prejudiciul în sumă de 1.880.000 lei

cauzat părţii civile R.A.G.C.L. Călăraşi. Inculpaţii au fost obligaţi la câte 200.000 lei cheltuieli judiciare

către stat, iar onorariile avocaţilor din oficiu în sumă de 300.000 lei pentru inculpatul P.A.G. şi, respectiv, 200.000 lei pentru inculpatul V.I. au fost suportate din fondul Ministerului Justiţiei.

S-a reţinut că cei doi inculpaţi au sustras în noaptea de 13/14.03.1998, prin efracţie, folosind o bară metalică, mai multe rame şi uşi tip autobuz, confecţionate din aluminiu, dintr-un autobuz situat în parcul auto al R.A.G.C.L. Călăraşi, valoarea bunurilor fiind de 1.880.000 lei.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe, numai de inculpatul P.A., a fost admis de Tribunalul Călăraşi, care, prin Decizia penală nr. 435 din 8.10.1998, a desfiinţat-o parţial, numai cu privire la pedeapsa aplicată acestui inculpat, pedeapsă ce a fost redusă la 2 ani închisoare, prin aplicarea dispoziţiilor art. 74 - 76 Cod penal.

Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, se consideră că pedeapsa inculpatului este nelegală, fiind aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, atâta timp cât în minută şi în dispozitiv nu sunt prevăzute dispoziţiile art. 74 - 76 Cod penal, aceste dispoziţii fiind menţionate numai în considerentele deciziei.

Totodată, se cere casarea deciziei ca netemeinică, întrucât, nejustificat, s-a redus pedeapsa inculpatului P.A., cu toate că acesta este recidivist, în condiţiile art. 37 lit. a Cod penal, iar modul în care a fost săvârşită sustragerea, prin efracţie, împreună cu altă persoană, pe timp de noapte, denotă un grad sporit de pericol social al faptei.

Recursul este întemeiat. În mod greşit, Tribunalul a admis apelul inculpatului P.A. şi a

redus pedeapsa aplicată de prima instanţă, coborând-o sub limita

37

minimă prevăzută de lege, fără ca în minuta în care este consemnată hotărârea să se facă aplicarea art. 74 - 76 Cod penal.

Enunţarea, numai în considerentele deciziei, a dispoziţiilor art. 74 - 76 Cod penal, atunci când se motivează împrejurările care sunt considerate circumstanţe atenuante, nu acoperă nelegalitatea pedepsei.

De altfel, coborârea pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege, în cazul recidiviştilor, prin recunoaşterea unor circumstanţe atenuante, nu era obligatorie.

Aşa fiind, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, va admite recursul, va casa decizia atacată şi va menţine sentinţa primei instanţe, întrucât tribunalul a admis greşit apelul declarat de inculpatul P.A.

Se va deduce detenţia preventivă a inculpatului de la 20.03.1998, la 8.03.1999.

Onorariul apărătorului din oficiu al inculpatului, va fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

Curtea de apel bucureşti - s. I penalăDecizie penală nr. 309 din 1999

CIRCUMSTANŢE ATENUANTE PRIVITOARE LA PERSOANA FĂPTUITORULUI

În cazul în care, pentru una din infracţiunile de aceeaşi natură săvârşite în concurs, instanţa a reţinut circumstanţe atenuante privitoare la persoana inculpatului, acestea urmează a fi reţinute, în principiu, pentru toate infracţiunile.

Prin sentinţa nr. 41 din 2 februarie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul C.V. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a, g şi i şi alin. ultim, cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a Cod penal.

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 25 septembrie 1997, inculpatul, împreună cu un alt inculpat, a sustras un autoturism iar mai târziu, împreună au sustras alte bunuri ale aceleiaşi părţi vătămate.

38

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr. 167 din 16 aprilie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Prin recursul declarat, inculpatul a cerut, între altele, reconsiderarea pedepsei. Recursul este fondat sub acest aspect.

Din examinarea hotărârilor atacate se constată că instanţele au omis să reţină circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a din acelaşi cod, în condiţiile în care, în mod justificat, ţinându-se seama de circumstanţele personale ale inculpatului, circumstanţele atenuante au fost reţinute în cazul infracţiunii prevăzute de art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a, g şi i şi alin. ultim Cod penal săvârşite de acelaşi inculpat în concurs real.

În consecinţă, recursul urmează a fi admis şi a se aplica prevederile art. 74 şi 76 Cod penal pentru ambele infracţiuni.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 2187 din 18 mai 2000

COAUTORAT. CONDIŢII

În recursul său inculpatul P.O.V. critică încadrarea juridică a faptelor sale drept infracţiune de coautorat la tâlhărie (art. 211 alin. 1 Cod penal); în realitate el nu a comis nici un act de violenţă împotriva victimei, astfel că poate răspunde cel mult pentru infracţiunea de complicitate la furt (art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, 209 lit. a Cod penal).

Recursul inculpatului este nefondat, urmând a fi respins în condiţiile art. 385^15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Într-adevăr, inculpatul recurent nu a exercitat personal acte de violenţă asupra victimei, dar din probele administrate în cauză rezultă că a participat direct la pregătirea şi realizarea infracţiunii (al cărui iniţiator şi autor moral este), prezenţa sa în chiar momentul comiterii faptei în locul respectiv, fiind de natură să contribuie direct la anihilarea şi înfrângerea forţei de împotrivire a victimei.

Cât priveşte acordul subiectiv al celor doi făptuitori, el este deplin demonstrat în cauză, fiind limpede că s-au înţeles să atace violent victima şi să o deposedeze de geantă; pentru existenţa coautoratului este nesemnificativ dacă numai violenţele unuia dintre participanţii prezenţi la locul faptei au fost suficiente pentru a înfrânge victima şi a i se putea lua astfel obiectul din mână.

Curtea de apel braşov Decizie penală nr. 57/r din 26 februarie 1997

39

COAUTOR. COMPLICITATE. FURT

În speţă, doi dintre inculpaţi au pătruns în timpul nopţii, prin efracţie, în locuinţa părţii vătămate de unde au sustras mai multe bunuri, în timp ce al treilea inculpat le-a asigurat paza la intrare. Toţi inculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunea de furt calificat prevăzut de art. 209 lit. a, e şi g C. pen.

Încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului care a asigurat paza la intrarea celorlalţi inculpaţi în locuinţa părţii vătămate este greşită deoarece acesta nu a participat nemijlocit la săvîrşirea furtului, ci doar a ajutat. În consecinţă, el fiind complice, fapta sa trebuia încadrată în prevederile art. 26 raportat la art. 209 lit. a, e şi g C. pen.

Tribunalul Suprem, secţia penalăDecizie nr. 1127/1989COAUTORAT. COMPLICITATE. CRITERII DE DIFERENŢIEREPrin sentinţa penală nr. 146 din 3 februarie 1999 a Judecătoriei

Bîrlad, a fost condamnat inculpatul P.M. la următoarele pedepse: 3 luni închisoare, pentru art. 208 alin. 1 C. pen.. cu aplicarea art. 74 - 76 C. pen.; 3 luni închisoare pentru art. 208 alin. 1. cu aplicarea art. 74 - 76 C. pen. şi 5 luni închisoare pentru art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 - 76 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea. de 5 luni închisoare.

S-au aplicat inculpatului dispoziţiile an. 71 raportat la art. 64 C. pen. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit a), raportat la art. 10 lit. b) Cod pr. pen., achitarea inculpaţilor M.R şi M.L. pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a) C. pen. şi li s-a aplicat câte o amendă administrativă în cuantum de 300.000 lei.

S-a reţinut în fapt că într-o zi din luna martie 1998, inculpatul P.M. a condus-o pe mama sa la tren cu căruţa proprietate personală, iar la întoarcere a sustras două porţi metalice de la clădirea releului Viişoara.În luna aprilie 1998, inculpatul a revenit la clădirea releului Viişoara şi profitând de lipsa paznicului a sustras trei ţevi metalice, mai multe cărămizi şi bolţari, pe care le-a transportat la domiciliu. În cursul aceleiaşi luni, inculpatul se deplasa cu căruţa spre com. Crasna, jud. Vaslui. Pe traseu i-a ajuns pe inculpaţii M.E. şi M.L., pe care i-a luat cu căruţa şi au convenit ca la întoarcere să circule în acelaşi mod.

Când au ajuns în apropierea releului, inculpatul P.M. a observat

40

un bazin metalic şi a propus celor doi tineri care îl însoţeau să îl sustragă; aceştia iniţial au ezitat, dar apoi l-au ajutat pe inculpat să urce bazinul în căruţă. Toate bunurile sustrase au fost găsite la domiciliul inculpatului şi au fost restituite părţii vătămate, recuperându-se prejudiciul cauzat.A mai reţinut prima instanţă că în raport de poziţia subiectivă a inculpaţilor M.L. şi M.F. şi de contribuţia lor materială, constând în ajutarea inculpatului P.M. la urcarea bazinului metalic în căruţă, activitatea lor realizează doar conţinutul unei complicităţi la infracţiunea de furt calificat, sens în care a schimbat încadrarea juridică.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen Parchetul de pe lângă Judecătoria Bîrlad şi inculpatul P.M. În apelul Parchetului s-a susţinut că în mod greşit prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice a situaţiei de fapt, deoarece inculpaţii M.L. şi M.F. au executat acte de autorat şi nu de complicitate; s-a mai precizat că faţă de valoarea prejudiciului cauzat prin infracţiune, aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen. este nelegală. Inculpatul P.M. a susţinut în motivarea apelului declarat că bunurilepe care şi le-a însuşit erau abandonate, nu se aflau în posesia sau detenţiacuiva.

Tribunalul Vaslui, prin decizia penală nr. 9/A din 18 ianuarie 2000, a respins ca nefondat apelul Parchetului şi a admis apelul inculpatului, reţinând că valoarea totală a prejudiciului cauzatele acesta prin infracţiune este de 1.661 000 lei şi nu de 7.900.000 lei. În motivarea deciziei s-a arătat că prima instanţă, în mod corect a dispus schimbarea încadrării juridice a situaţiei de fapt pentru inculpaţii M.L. şi M.F. deoarece, atât obiectiv cât şi subiectiv aceştia au executat acte de ajutorare a inculpatului P.M., ceea ce în drept reprezintă o participaţie sub forma complicităţii.

Decizia Tribunalului Vaslui a fost atacată cu recurs de procuror şi de inculpat.În motivarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui s-a susţinut că în mod greşit primele instanţe au apreciat că activitatea materială desfăşurată de inculpaţii M.F. şi M.L. ar constitui o participaţie în forma complicităţii, în condiţiile în care ei au fost coautori la infracţiunea de furt calificat.

Inculpatul a susţinut în motivarea recursului său că bunurile erau abandonate, nu s-a produs o deposedare, iar agravanta prevăzută de art. 209 lit. a) C. pen. nu este incidenţă în cauză.

Recursul Parchetului a fost respins ca nefondat, cu următoarea motivare: acţiunea inculpaţilor M.F. şi M.L. constând în aceea că, la cererea inculpatului P.M., după o mică ezitare, l-au ajutat să încarce bazinul metalic în căruţă pentru a fi transportat la domiciliul său, reprezintă acte de complicitate şi nu de autorat. Ei au ajutat la săvârşirea faptei de furt, dar nu au avut intenţia de a apropria bunul, de însuşire a lui sau de obţinere a unui folos ca urmare a valorificării

41

acestuia.Acţiunea lor se încadrează fără echivoc în forma de participaţie a complicităţii materiale.

S-a mai reţinut că soluţia de achitare a celor doi inculpaţi şi de aplicare a unor sancţiuni cu caracter administrativ este legală şi temeinică, faţă de contribuţia lor concretă şi de valoarea prejudiciului cauzat.

A fost admis recursul inculpatului şi reţinându-se că întregul prejudiciu cauzat este doar de 1.661.000 lei, s-a apreciat că fapta este lipsită în mod vădit de importanţă şi s-a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit a) raportat la art 10 lit. b)1 Cod pr. pen. raportat la art. 181 C. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ de 1.000.000 lei.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 774 din 28 septembrie 2000

COAUTORAT. CONŢINUT.

Fapta inculpatului care a participat la acţiunea celorlalţi doi făptuitori de sustragere a unui televizor din locuinţa părţii vătămate reprezintă coautorat la infracţiunea de furt calificat.

Prin sentinţa instanţei de fond s-a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct: 2 lit.a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208-209 lit. a şi i Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul a fost rugat de doi necunoscuţi, un bărbat şi o femeie, să-i transporte cu autoturismul dintr-o comună suburbană în municipiul Bucureşti.

Inculpatul, deşi nu-i cunoştea pe cei doi, a acceptat, şi împreună s-au deplasat la adresa indicată de aceştia, unde femeia a rămas în maşină, iar cei doi bărbaţi au intrat în bloc, inculpatul rămânând pe hol, iar celălalt a pătruns, prin efracţie, într-un apartament, la etajul I, de unde a sustras un televizor şi mai multe bunuri.

Concluzia instanţei de fond a fost aceea că inculpatul nu a avut cunoştinţă că îi ajută pe cei doi necunoscuţi să comită un furt şi, în consecinţă, a dispus achitarea acestuia.

Apelul declarat de procuror a fost respins cu aceeaşi motivare.Recursul declarat de procuror, pentru motivul de casare

prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală este fondat.Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că

soluţia de achitare a inculpatului de instanţele de fond şi de apel se bazează pe o eroare gravă de fapt, provocată de neaprecierea judicioasă a probelor.

Participarea inculpatului la acţiunile celorlalţi doi făptuitori,

42

împreună cu autoturismul său, nu cunt contestate.Poziţia acestuia de coautor la infracţiunea de furt calificat

rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, potrivit cărora, inculpatul a lăsat-o pe femeie în autoturismul său, cu motorul pornit, deşi aceasta era, după declaraţia lui, o persoană necunoscută.

În momentul în care inculpatul a intrat în scara blocului, acesta s-a deplasat de la parter la etajul II şi retur, deşi, potrivit depoziţiei sale, femeia îi precizase că însoţitorul ei s-a dus la primul etaj pentru a lua televizorul.

Apreciind judicios aceste probe, Curtea a concluzionat că inculpatul se face vinovat de coautorat la furt calificat şi l-a condamnat, cu opinia separată a unui judecător, în sensul respingerii recursului declarat de procuror.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia l-a penală, decizia penală nr. 1.483/1999

COINCULPAT CARE A SUSTRAS DIN AVEREA TATĂLUI SĂU UN BUN PE CARE L-A VALORIFICAT. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Prin sentinţa penală nr. 403 din 25 martie 1999, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, inculpatul M.I. a fost achitat, în baza art 11 pct. 2 lit a rap. la art. 10 lit b1 C.pr.pen., combinat cu art. 181 C.pen., pentru infracţiunea de furt calificat, prev. şi ped. de art. 208 alin. 1, 209 lit a şi g C.pen., iar în temeiul art. 181 rap. la art. 91 C.pen., i s-a aplicat o amendă administrativă de 500.000 lei.

S-a reţinut că inculpatul este vecin cu familia părţii vătămate C.N. şi îl cunoştea pe fiul minor al acesteia, căruia i-a propus să sustragă de la părinţii săi o şişcorniţă, pe care să o vândă şi, cu banii rezultaţi, să plece în ţară la lucru, fapt realizat la data de 5.03.1998, când au sustras şişcorniţa pe care au vândut-o, iar banii i-au folosit amândoi.

În raport cu aceste date şi cu faptul că inculpaţii nu au urmărit îmbogăţirea rapidă şi injustă, ci doar deplasarea la Reşiţa, pentru a se încadra în muncă, şi cum unul din făptuitori este chiar fiul persoanei vătămate, s-a apreciat că, în condiţiile concrete date, fapta, în conţinutul ei concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin decizia nr. 1196 din 15 noiembrie 1999, Tribunalul Suceava, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchet şi a desfiinţat în parte sentinţa, în sensul că l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, cu aplicarea art. 75 lit. c, art. 74 şi 76 C.pen., la 3 luni închisoare şi a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 64 C.pen., în condiţiile prev. de art. 71, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o

43

pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin aceea că fapta comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, Secţia penală, l-a admis, a casat decizia instanţei de apel şi a menţinut soluţia pronunţată a Judecătoriei Rădăuţi, cu motivarea că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 181 C.pen.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 273 din 23 martie 2000

COMPETENŢA MATERIALĂ ÎN RAPORT DE VALOAREA PREJUDICIULUI. JUDECATA ÎN FOND, DUPĂ CASARE CU TRIMITERE. FURT CALIFICAT. CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE

Chiar dacă, după casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost modificată prin lege competenţa materială în funcţie de plafonul valoric al prejudiciului, competenţa de rejudecare revine instanţei ce a pronunţat sentinţa desfiinţată, conform art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a aflat Dosarul nr. 869/1998, în care inculpaţii B.N., D.I. şi S.D. au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) şi alin. ultim din Codul penal.

Judecarea cauzei în primă instanţă de către tribunal a fost determinată, conform competenţei legale de la acel moment, de valoarea prejudiciului.

Urmare a apelurilor ce au fost declarate în cauză, a fost pronunţată Decizia penală nr. 651 din 06.12.2000 (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Dosar nr. 2260/2000), prin care instanţa de control judiciar a admis apelurile, a desfiinţat soluţia de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Reînvestită pe această cale, instanţa de fond şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub motiv că, prin efectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 a fost majorat plafonul valoric ce atrage încadrarea juridică în categoria "consecinţe deosebit de grave" şi, implicit, competenţa de soluţionare în fond a speţei de faţă revine judecătoriei, iar nu tribunalului.

Primind cauza, ca urmare a declinării de competenţă materială, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi-a declinat, la rându-i, competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, considerând că acesta este învestit, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, cu soluţionarea

44

fondului cauzei. A apărut astfel conflictul negativ de competenţă, care impune,

conform art. 43 din Codul de procedură penală, emiterea regulatorului de competenţă.

Spre acest scop, Curtea a stabilit următoarele: Este adevărat că, raportat la datele speţei, luată ca atare,

valoarea prejudiciului nu mai determină, după apariţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, competenţa materială a tribunalului.

Dar, dispoziţiunile exprese ale art. 379 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală nu îngăduie nici un dubiu că, în cazul desfiinţării sentinţei primei instanţe, judecarea, pentru motivele anume arătate, incidente în speţa de faţă, este în competenţa instanţei a cărei hotărâre a fost desfiinţată.

Pe de altă parte, competenţa instanţelor, odată câştigată, este păstrată, conform art. III din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 invocată. În nici un caz nu poate fi primită susţinerea tribunalului în sensul că, pronunţând soluţia şi dezînvestindu-se, nu mai este competent material, câtă vreme este vorba de o cauză aflată în curs de judecată.

Curtea de apel bucureşti - secţia i penală Sentinţă penală nr. 5 din 4 iulie 2001

COMPETENŢA MATERIALĂ A INSTANŢEI PENALE. OBLIGATIVITATEA VERIFICĂRII DIN OFICIU. NEEFECTUARE. EFECTE. PLÂNGERE PENALĂ PRELABILĂ DIN CARE REZULTĂ CĂ INSTANŢA NU ERA LEGAL SESIZATĂ

În fapt, instanţa de judecată fusese sesizată cu soluţionarea unei plângeri penale, prin care se reclamă comiterea infracţiunii prevăzute de art. 208 combinat cu art. 210 Cod penal (furt săvârşit între soţi). Luând act de retragerea plângerii de către partea vătămată, prima instanţă a dispus încetarea procesului penal.

În realitate, din plângerea penală formulată de către partea vătămată, rezultă că furtul fusese comis de mai multe persoane, ceea ce determină o altă încadrare juridică a faptei, presupunând efectuarea urmăririi penale de către organele competente şi sesizarea instanţei, prin rechizitoriu.

În consecinţă, soluţia primei instanţe care a luat act de retragerea plângerii cu privire la o infracţiune unde aceasta nu opera, este nelegală şi trebuie casată.

45

Tribunalul Braşov, decizie penală nr. 541 din 14 iulie 1992

COMPETENŢA MATERIALĂ. SCHIMBARE PRIN LEGE

SPECIALĂ. FURT CALIFICAT. CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE

Instanţa legal învestită cu judecarea unei cauze rămâne competentă să soluţioneze acea cauză, dacă legea specială de modificare a competenţei în raport de obiectul material al faptei conţine o normă expresă şi derogatorie în acest sens.

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu din 16 iulie 2001, a fost trimisă în judecată inculpata P.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal, fiind sesizată Judecătoria Giurgiu pentru soluţionarea cauzei.

La data de 13.08.2001, Judecătoria Giurgiu şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, prin Sentinţa penală nr. 946/2001, cu motivarea că prin art. 1 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată prin Legea nr. 456/2001, s-a modificat art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în sensul că judecarea în primă instanţă a infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal intră în competenţa tribunalului.

Tribunalul Giurgiu, prin Sentinţa penală nr. 160 din 19.11.2001, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Giurgiu, în temeiul art. 39, 42 şi 43 din Codul de procedură penală raportat la art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 456/2001.

Curtea, sesizată cu acest conflict de competenţă, constată că soluţionarea acestei cauze este de competenţa sa, potrivit art. 28^1 pct. 4 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 43 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că, la data sesizării Judecătoriei Giurgiu, 27.07.2001, cu Rechizitoriul din 16.07.2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, competenţa materială de soluţionare a infracţiunii de faţă (art. 208 - 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal) aparţinea acestei judecătorii, în conformitate cu prevederile art. 25 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000.

În cursul judecării cauzei la Judecătoria Giurgiu, prin Legea nr.

46

456/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001) s-a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, cu unele modificări şi completări. Una dintre modificări s-a referit la art. 27 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, prin care infracţiunile prevăzute în Codul penal la art. 209 alin. 3 şi 4 au fost trecute în competenţa tribunalului. Această modificare însă nu produce efecte asupra competenţei judecătoriei în cauza de faţă, deoarece art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 (nemodificat prin Legea nr. 456/2001) dispune: "Cauzele penale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor continua să fie judecate de instanţele legal învestite.".

În concluzie, întrucât, la data învestirii cu judecarea cauzei de faţă, competenţa aparţinea Judecătoriei Giurgiu, potrivit normei juridice cuprinse în art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, această instanţă continuă judecarea, chiar dacă ulterior s-a modificat competenţa materială.

În consecinţă, în baza art. 25 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, Curtea va soluţiona acest conflict de competenţă stabilind că instanţa competentă este Judecătoria Giurgiu.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penalăSentinţă penală nr. 14 din 11 decembrie 2001

COMPETENŢĂ TERITORIALĂ. COMPETENŢA PENTRU INFRACŢIUNILE SĂVÂRŞITE ÎN STRĂINĂTATE

Competenţa judecării unei infracţiuni de furt săvârşite în străinătate de un cetăţean român în paguba altui cetăţean român revine, potrivit art. 31 alin. 1 teza I Cod procedură penală, instanţei în a cărei rază îşi are domiciliul făptuitorul.

Partea vătămată M.P. a cerut Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea trimiterea în judecată a inculpatului C.P. pentru infracţiunea de furt, prevăzută în art. 208 Cod penal, constând în aceea că, în anul 1994, în timp ce se aflau în Spania, acesta i-a sustras mai multe bunuri.

Prin rezoluţia nr. 261/P/1994, Parchetul de pe lângă Judecătoria Babadag a trimis Judecătoriei Babadag spre soluţionare cauza, cu motivarea că fapta constituie infracţiunea prevăzută de art. 210 Cod penal.

47

Prin sentinţa penală nr. 303 din 6 decembrie 1996, Judecătoria Babadag şi-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

La rândul ei, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 549 din 22 mai 1997, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Babadag şi, constatând că s-a ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat cauza Curţii Supreme de Justiţie.

Potrivit art. 31 alin. 1 Cod procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 45/1993, infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Numai dacă acesta nu are domiciliu şi nici nu locuieşte în România, se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dacă fapta este de competenţa judecătoriei, iar în celelalte cazuri se judecă de instanţa competentă, după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti.

Or, din adresa Inspectoratului Poliţiei Judeţene Tulcea, aflată la dosar, rezultă că făptuitorul îşi are domiciliul în comuna Mihai Bravu, judeţul Tulcea, în raza de competenţă a Judecătoriei Babadag.

Aşa fiind, competenţa de judecare a cauzei privind pe C.P. revine Judecătoriei Babadag.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 246 din 2 februarie 1998 nepublicată

COMPLICITATE.

Prin sentinţa penală nr. 204/1998 a Judecătoriei Vatra Dornei au fost condamnaţi minorul C.S. la pedeapsa de un an închisoare, reţinându-i-se circumstanţe atenuante, iar inculpatul P.D. la 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în paguba avutului particular prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. a, g şi i, respectiv art. 209 lit. a cu aplicarea art. 74-76 C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă a fost achitat inculpatul M.M pentru infracţiunea de complicitate la aceleaşi infracţiuni în temeiul art. 10 lit. d C. proc. pen.

Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, între altele, că în perioada ianuarie-februarie 1998, pe timp de noapte, inculpatul C. S. a pătruns, prin efracţie, în locuinţa lui CV. aflată în construcţie în oraşul Vatra Dornei, de unde în mod repetat a sustras 9 corpuri de mobilier în valoare de 14.000.000 lei, la transportul a 6 dintre acestea participând şi coinculpatul M.M. care nu a cunoscut caracterul ilicit al faptei acestuia, mobila fiind vândută ulterior la două persoane, cu suma de

48

1,5 milioane lei.Apelul introdus de Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra

Dornei a fost respins de Tribunalul Suceava prin decizia penală nr. 26 din 18 ianuarie 1999.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava în motivarea căruia se susţine că în mod greşit a fost achitat inculpatul M.M. atâta timp cât la dosar există probe suficiente care fac dovada vinovăţiei, inclusiv recunoaşterea acestuia.

Sesizată cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava a admis recursul Parchetului, a casat decizia instanţei de apel şi în parte sentinţa judecătoriei, condamnându-l pe inculpat M.M. la un an închisoare pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat în paguba avutului particular prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a, g şi i C. pen., cu aplicarea art. 41, art. 42 şi art. 75 lit. c, art. 74 şi art. 76 C. pen. menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că aşa cum rezultă din probele dosarului, participarea inculpatului M.M la furtul corpurilor de mobilă, în 3 nopţi succesive, este arătată în mod constant de către coinculpatul C.S., care 1-a contactat tocmai pentru că locuiau în vecinătatea acelei case şi o cunoştea, ceea ce rezultă şi din declaraţiile acestuia, din procesul verbal de confruntare întocmit de organul de cercetare penală al poliţiei, din procesul verbal de reconstituire precum şi din declaraţia autografa a inculpatului.

Din aceste probe rezultă că inculpatul nu a săvârşit aceste fapte dezinteresat, acestuia fiindu-i promise de către inculpatul C.S. nişte rigle pe care i le-a procurat tot prin furt.

Cum din motivele analizate rezultă că achitarea inculpatului M.M. este greşită, în temeiul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. urmează a se admite recursul parchetului.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 450 din 6 septembrie 1999

COMPLICITATE. COAUTORAT. DISTINCŢIE. FURT CALIFICAT

În lipsa unei înţelegeri prealabile cu privire la însuşirea bunului, preluarea peste gard a acestuia constituie doar o acţiune de înlesnire a săvârşirii furtului.

Aşa fiind, participaţia îmbracă forma complicităţii, şi nu a coautoratului.

49

Prin Sentinţa penală nr. 782 din 29.05.1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul N.N. în baza art. 208 - 209 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, la 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

A fost menţinută liberarea condiţionată a inculpatului pentru un rest de 586 zile rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 6 ani şi 7 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 583/1992 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

S-a dedus detenţia preventivă de la 17.10.1997 la zi. S-a constatat prejudiciul acoperit. În baza art. 118 lit. d Cod penal s-a confiscat suma de 200.000

lei de la inculpat. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut

următoarele: În ziua de 14.04.1997, inculpatul, împreună cu făptuitorul V.L.

au consumat băuturi alcoolice, apoi s-au deplasat la un atelier particular din str. Bârlogeni, sectorul 1. Aici, V.L. a escaladat gardul şi din curte a sustras un compresor electric, pe care l-a dat peste gard inculpatului N.N. Ambii făptuitori au transportat compresorul la domiciliul inculpatului, apoi, a doua zi, l-au vândut martorului T.I. cu suma de 200.000 lei. În cursul cercetării penale, compresorul a fost ridicat de organele de poliţie şi restituit părţii vătămate R.D. Cumpărătorul de bună-credinţă T.I. nu a solicitat restituirea preţului achitat inculpatului N.N.

Făptuitorul V.L. a fost trimis în judecată, dar, faţă de împrejurarea că N.N. s-a sustras urmăririi penale, cu privire la el s-au disjuns cercetările.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală prin Decizia penală nr. 1.262 din 15.10.1998, ca nefondat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât în mod greşit s-a reţinut participarea sa sub forma coautoratului, deşi a ajutat numai la transportul compresorului şi la valorificarea acestuia, iar pedeapsa aplicată este prea mare.

Recursul este fondat. În tot timpul procesului, inculpatul a susţinut că nu s-a înţeles

cu V.L. să sustragă compresorul, că nu a cunoscut intenţia acestuia şi că numai după ce compresorul i-a fost dat peste gard, a înţeles că a fost sustras şi l-a ajutat pe V.L. să-l transporte şi apoi să-l valorifice.

La rândul său, V.L., în declaraţia existentă la dosarul de urmărire penală, a arătat că l-a rugat pe inculpat să-l ajute să transporte un tub de oxigen, ce-i este necesar pentru o lucrare particulară, spunându-i că-l împrumută de la un prieten care are un

50

atelier de reparaţii auto, situat pe str. Bârlogeni. În continuare, ajungând la respectivul atelier, constatând că

poarta este încuiată, i-a cerut inculpatului să-l aştepte în stradă, iar el a escaladat gardul. După ce a căutat un tub de oxigen, dar nu l-a găsit, dintr-un dulap, aflat în curte, a luat un compresor de aer cu roţi, pe care l-a dat peste gard inculpatului N.N. şi împreună l-au transportat la domiciliul acestuia şi apoi l-au valorificat.

Din coroborarea acestor probe rezultă că între inculpat şi V.L., autorul sustragerii, nu a existat nici o înţelegere prealabilă cu privire la însuşirea compresorului, că N.N. a rămas în stradă, iar preluarea peste gard a compresorului nu este o activitate indispensabilă realizării infracţiunii, ci constituie doar o acţiune de înlesnire a săvârşirii furtului.

Ca atare, participaţia inculpatului a fost sub forma complicităţii, nicidecum a coautoratului.

Potrivit art. 26 Cod penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte penale.

În momentul în care V.L. i-a dat peste gard compresorul sustras, inculpatul şi-a dat seama de caracterul ilicit al faptei comise de acesta şi a acceptat să-l ajute.

Prin urmare, fără a analiza complet şi corect probele dosarului, instanţa de fond a dat o încadrare juridică greşită faptei reţinute în sarcina inculpatului, şi i-a aplicat o pedeapsă neproporţională cu întinderea vinovăţiei sale.

Aflându-se în prezenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385^9 pct. 14 şi 17 Cod procedură penală, Curtea urmează a admite recursul inculpatului şi, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, va casa decizia tribunalului şi parţial sentinţa primei instanţe.

Rejudecând, în baza art. 334 Cod procedură penală, Curtea va schimba încadrarea juridică a faptei comise de inculpat din art. 208 - 209 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a, în art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

La individualizarea pedepsei ce va fi aplicată inculpatului se va reţine că acesta este recidivist, dar a avut o participare redusă la comiterea faptei şi ulterior a contribuit la acoperirea prejudiciului, indicând, organelor de poliţie, persoana care a cumpărat compresorul şi ajutând la transportul acestuia până la atelierul părţii vătămate.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei urmează a fi menţinute. Se va deduce detenţia preventivă a inculpatului de la

17.10.1997 la 25.01.1999.


51

COMPLICITATE. CONDIŢII

Pentru reţinerea participaţiei unei persoane sub forma complicităţii trebuie dovedită, pe de o parte, înlesnirea sau ajutorul dat de complice la săvârşirea faptei sau promisiunea de tăinuire a bunurilor, ori de favorizare a infractorului, iar, pe de altă parte, existenţa intenţiei, respectiv faptul că persoana calificată drept complice prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestuia.

În toate cazurile însă, indiferent de forma concretă în care se săvârşeşte complicitatea, trebuie să existe o înţelegere între complice şi autor, înţelegere care trebuie să fie anterioară sau cel mult concomitentă săvârşirii faptei.

Prin Sentinţa penală nr. 268 din 8 august 2000 a Judecătoriei Bolintin Vale, a fost condamnat inculpatul F.I. la două pedepse a câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, respectiv de art. 208 - 209 lit. a), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74, 76 şi art. 37 lit. b) din Codul penal.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din Codul penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74, 76 din Codul penal a fost condamnat inculpatul L.O.C. la 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74, 76 din Codul penal au fost condamnaţi inculpaţii L.O.C. şi N.M. la câte 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă. S-a reţinut că în seara zilei de 19/20.02.1998, în jurul orelor

21,00 - 22,00, cei trei inculpaţi s-au aflat în vizită la numita M.N., prietena inculpatului N.M., care domiciliază în Bucureşti, unde au stat până în jurul orelor 24,00 - 1,00 când cei trei au plecat, hotărâţi să se plimbe în afara Bucureştiului.

Având nevoie de o maşină, la propunerea inculpatului F.I., cei trei s-au deplasat la domiciliul inculpatului N.M., de unde acesta a sustras cheile autoturismului "CIELO", proprietatea tatălui său. La

52

volan s-a urcat inculpatul F.I. care, deşi nu poseda permis de conducere, a condus maşina prin Bucureşti, după care s-a îndreptat spre satul R., unde sus-numitul domiciliază. Ajunşi aici, inculpatul a oprit autoturismul la poarta locuinţei bunicii sale, iar din casă a luat o geantă de voiaj, pe care a pus-o în maşină.

Cei trei şi-au continuat deplasarea cu maşina, ajungând pe raza comunei B. în jurul orei 2,30. Inculpatul F.I. a oprit autoturismul în apropierea bufetului comunal, a coborât din maşină şi a mers la respectivul local, în interiorul căruia a pătruns prin efracţie.

După ce a sustras din interior o cutie de carton în care se aflau suma de 400.000 lei (în bancnote de 1.000 lei, respectiv 500 lei), trei brichete şi 16 pachete Snagov, sus-numitul a urcat în autoturism cu geanta de voiaj în care pusese bunurile şi banii sustraşi. La volanul autoturismului a urcat din nou inculpatul F.I. şi toţi trei inculpaţii au plecat cu maşina în direcţia localităţii B.V.

Pe raza acestei localităţi, la semnul regulamentar al organelor de poliţie de a opri, inculpatul F.I. a simulat oprirea, dar ulterior şi-a continuat deplasarea, autoturismul fiind urmărit de lucrătorii de poliţie.

În apropierea staţiei PECO "A.", situată la intrarea în localitate, inculpatul F.I. a oprit autoturismul, cei trei reuşind să fugă în direcţia pădurii, situată pe malul râului Argeş. Procedându-se la verificarea autoturismului, s-a stabilit că acesta este proprietatea numitului N.A., tatăl inculpatului N.M., iar în interiorul acestuia au fost identificate următoarele bunuri şi obiecte: în torpedo au fost găsite mai multe bancnote de 1.000 şi 500 lei, iar în portbagaj - două perechi mănuşi din piele, mai multe monede de 100 şi 50 lei, trei brichete, 16 pachete Snagov, 3 sacoşe din rafie, o geantă de voiaj, 3 şurubelniţe, un dispozitiv metalic pentru deschis-închis butuci tip yală, o rangă, o foarfecă pentru tăiat oţel-beton şi o ţeavă metalică de un ţol, având la un capăt un dispozitiv butuc tip yală (toate aceste obiecte fiind folosite în operaţiunile de spargere).

La autoturism a fost condus apoi numitul B.I., gestionarul bufetului din comuna B., care a recunoscut marfa sustrasă, prejudiciul de 400.000 lei fiind recuperat în întregime.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul L.O.C., care a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală.

Prin Decizia penală nr. 400 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului Giurgiu, a fost admis apelul inculpatului, desfiinţată sentinţa penală în parte şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, a fost achitat apelantul-inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a), g) şi i) din Codul penal.

S-a înlăturat obligarea apelantului la plata cheltuielilor judiciare

53

către stat şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-a reţinut că, potrivit art. 66 din Codul de procedură penală,

învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, rezultând deci că sarcina de a proba vinovăţia revine organelor judiciare.

Existenţa unei înţelegeri între inculpaţi cu privire la săvârşirea faptei trebuia dovedită, simpla presupunere neputând constitui un act de învinuire, în înţelesul legii penale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, arătând că în mod greşit instanţa de apel a pronunţat achitarea inculpatului L.O.C.

Din declaraţia inculpatului N.M. rezultă că acesta a stat pe scaunul din dreapta al autoturismului, observându-l pe inculpatul F.I. întorcându-se cu o cutie de carton în care se aflau bani şi ţigări "Snagov", cutie din care F.I. le-a băgat în portbagaj.

Din procesul-verbal de cercetare întocmit în urma verificărilor autoturismului, rezultă că în torpedoul maşinii s-au găsit 8 bancnote a 1.000 lei şi 25 bancnote a 500 lei, din banii aflaţi în cutia de carton sustrasă de inculpatul F.I. şi a cărei dispariţie a fost reclamată de partea vătămată.

Din declaraţia inculpatului L.O.C. reiese că inculpatul F.I. a revenit după prima oprire cu o geantă pe care a pus-o în portbagaj, deşi inculpatul N.M. arată că geanta era de fapt a lui L.O.C., care o împrumutase inculpatului F.I. în urmă cu câteva zile.

Inculpatul L.O.C. a precizat că maşina a fost oprită pe o stradă laterală, întrucât inculpatul F.I. a spus că se duce să ia bani şi haine de la o mătuşă, deşi inculpatul N.M. afirmă că inculpatul F.I. s-ar fi dus să lase ce avea în geantă la nişte rude de-ale lui.

Martorul ocular P.M. declară că, întorcându-se în jurul orei 22,30 de la un bar, a observat o persoană care a ieşit din bufet şi a traversat drumul, luând-o spre drumul ce duce spre P. Imediat de pe acest drum a virat la stânga o maşină străină cu viteză foarte mare.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate, critici care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acesta este nefondat.

Pentru a reţine existenţa unei grave erori de fapt, în cauză trebuie să existe o contradicţie evidentă, esenţială şi necontroversată între ceea ce spune dosarul în actele sale şi ceea ce spune instanţa prin hotărârea sa.

În speţă, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului, apreciind în esenţă că, din probatoriul administrat în cauză, nu s-au făcut dovezi în sensul existenţei unei înţelegeri între inculpaţi cu privire la săvârşirea faptei, rezultând fără dubiu că inculpatul L.O.C. nu a

54

înlesnit sau ajutat cu intenţie pe inculpatul F.I. la săvârşirea faptelor. Potrivit art. 26 din Codul penal, complicele este persoana care

cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ori care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Rezultă că pentru reţinerea participaţiei unei persoane sub forma complicităţii trebuie dovedită pe de o parte înlesnirea ori ajutorul dat de complice la săvârşirea faptei sau promisiunea de tăinuire a bunurilor, ori de favorizare a infractorului, iar pe de altă parte existenţa intenţiei, respectiv faptul că persoana calificată drept complice prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestuia.

În toate cazurile însă, indiferent de forma concretă în care se săvârşeşte complicitatea, trebuie să existe o înţelegere între complice şi autor, înţelegere care trebuie să fie anterioară sau cel mult concomitentă săvârşirii faptei.

Îndeplinirea acestor condiţii, prin raportarea lor în concret la situaţia de fapt reţinută în cauză şi la norma legală incriminatoare, trebuie să rezulte din probele administrate în cauză, în urma examinării lor prin coroborare de către organele judiciare.

În speţă, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă însă a fi îndeplinite nici una dintre cele două condiţii expuse anterior.

În mod constant, în toate declaraţiile pe care le-a dat în cauză, inculpatul L.O.C. a negat săvârşirea infracţiunii pentru care este cercetat, neexistând nici un mijloc de probă din care să rezulte contrariul, respectiv existenţa unei înţelegeri a coinculpaţilor, în sensul participaţiei la comiterea faptei de către inculpatul F.I. şi, în consecinţă, a ajutorului concret acordat de inculpatul L.O.C. în comiterea faptei.

În esenţă, cu privire la momentul propriu-zis al comiterii faptei, inculpatul L.O.C. a recunoscut că s-a aflat împreună cu ceilalţi doi coinculpaţi în autoturismul condus de inculpatul F.I., însă atât el, cât şi inculpatul N.M. au rămas în maşină după ce inculpatul F.I. a oprit şi a coborât sub pretextul că se duce să ia haine şi bani de la o mătuşă.

Din materialul probator, respectiv declaraţiile inculpaţilor şi a martorului P.M., rezultă că infracţiunea a fost comisă de către inculpatul F.I., acesta fiind de altfel singura persoană pe care martorul P.M. a văzut-o îndepărtându-se de locul faptei.

În acelaşi timp, atitudinea ulterioară a inculpatului L.O.C. dovedeşte, de asemenea, inexistenţa unei înţelegeri cu inculpatul F.I., în sensul ajutorului dat acestuia în comiterea faptei. Astfel, fuga inculpaţilor, după oprirea maşinii de către inculpatul F.I., s-a datorat susţinerii acestuia în sensul că nu are permis de conducere; de

55

asemenea, este relevant în acelaşi sens şi faptul că atât inculpatul L.O.C., cât şi inculpatul N.M. au dorit să se întoarcă în aceste condiţii la autoturismul abandonat, abia în acest moment ei aflând de la inculpatul F.I. adevăratul motiv pentru care acesta a evitat întâlnirea cu organele de poliţie, respectiv faptul că în momentul în care anterior oprise maşina, el sustrăsese unele bunuri dintr-un chioşc.

În consecinţă, soluţia de achitare a inculpatului L.O.C., dispusă de instanţa de apel, nu se bazează decât pe o interpretare corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, neexistând nici o concordanţă între acesta şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Nepotrivirile existente între unele susţineri ale inculpaţilor din declaraţiile date pe parcursul procesului penal nu pot conduce prin ele însele la concluzia vinovăţiei inculpatului L.O.C., în sensul complicităţii la infracţiunea de furt calificat, în condiţiile în care, de altfel, nici măcar în rechizitoriu nu se arată în ce a constat în mod concret ajutorul dat de inculpatul L.O.C., inculpatului F.I., la comiterea faptei.

Pentru toate aceste considerente, apreciind ca nefondat recursul declarat de parchet, Curtea urmează a-l respinge, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală Decizie penală nr. 174 din 5 februarie 2001

COMPLICITATE. CONŢINUT.

Fapta inculpatului care a participat la sustragerea genţii părţii vătămate după deschiderea portierei autoutilitarei de către celălalt inculpat, prin asigurarea pazei, reprezintă complicitate la infracţiunea de furt calificat.

Prin sentinţa instanţei de fond inculpatul I.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C.pen. pentru jnfracţiunea prev.de art.26 rap.la art.208 alin.1-209 lit.a, e şi i C.pen.

Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul D.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.208 alin.1-209 alin.1, lit.a, e şi i C.pen.

În esenţă, s-a stabilit că în ziua de 01.04.1999, în jurul orei 13:30, pe Calea Vitan, în faţa ICEMENERG Sector 3, organele de poliţie au observat pe inculpatul l.l. care asigura paza, şi pe inculpatul D.C., care a deschis portiera autoutilitarei marca Mercedes şi a sustras geanta părţii vătămate Z.A.

Prin decizia penală nr. 1454/A/15.10.1999, Tribunalul Bucureşti - secţia a ll-a penală a admis apelul declarat de inculpatul l.l. şi, în fond,

56

a dispus achitarea acestuia în temeiul art.10 lit.a C.pen., reţinând că în cauză nu sunt probe certe care să ateste vinovăţia inculpatului l.l. la săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat.

Recursul declarat de procuror, pentru motivul de casare prev.de art.3859 pct.17 C.pr,pen.,este fondat.

Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că soluţia instanţei de apel, de achitare a inculpatului I.I., este eronată, şi se întemeiază pe aprecierea trunchiată a probelor.

Concluziile instanţei de apel, privitoare la neparticiparea inculpatului l.l. la comiterea faptei, sunt contrazise de procesul-verbal de flagrant al organelor de poliţie, potrivit căruia, acest inculpat l-a însoţit pe inculpatul D.C. până în apropierea autoutilitarei, unde i-a asigurat paza celui din urmă.

Mai mult, participarea inculpatului l.l. la comiterea faptei, în calitate de complice, rezultă şi din declaraţiile celor doi inculpaţi, date imediat după reţinerea lor de organele de poliţie, în care precizează fiecare că inculpatul l.l. a coborât din autoturismul său şi l-a însoţit pe autor, lângă autoutilitară, a asigurat paza şi după sustragerea genţii s-au reîntors pe rând la autoturismul din care coborâseră ei.

Potrivit art.26.C.pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la comiterea unei fapte penale.

În speţă, furtul a fost înlesnit prin paza pe care inculpatul l.l. a asigurat-o.

Ca urmare, asigurarea pazei nu este o activitate indispensabilă realizării infracţiunii, pentru a caracteriza forma de participaţie penală a inculpatului l.l. ca fiind coautorat, ci constituie doar o acţiune de înlesnire a furtului, inculpatul l.l. fiind complice la furt.

Rejudecând, Curtea a menţinut sentinţa fondului, în totalitate.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 192/2000COMPLICITATE LA FURT. CONDIŢII

Chiar în lipsa unei înţelegeri prealabile săvârşirii faptelor, tăinuirea repetată de bunuri, ştiind că provin din furturi repetate, constituie complicitate la furt.

Transportând bunurile sustrase de ceilalţi inculpaţi şi ajutând la ascunderea lor, inculpatul a contribuit nemijlocit la comiterea faptelor.

Or, potrivit art. 26 din Codul penal, complice este acea persoană care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile sustrase.

57

Prin Sentinţa penală nr. 721 din 10.04.2002, Judecătoria Slobozia a condamnat alături de alţii şi pe inculpatul S.V. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în seara zilei de 2/3.11.2001, inculpaţii R.I., D.B.A., G.M.C. şi T.G.F. au sustras un casetofon dintr-un autoturism şi l-au dus la autoturismul inculpatului S.V., căruia i-au spus de unde provine, şi l-au transportat la marginea comunei de domiciliu, ascunzându-l pe marginea drumului. În aceeaşi seară, au mai sustras două scurte din piele, pe care le-au ascuns în acelaşi loc.

Instanţa de fond a apreciat că inculpatul S.V. nu este participant la sustragerile din cele două autoturisme, ci favorizatorul celor care au săvârşit furturile, pentru că, de fiecare dată când a fost solicitat să transporte bunurile deja furate, nu a putut anticipa că după prima sustragere urmează cea de-a doua infracţiune de furt.

Acţiunea lui a constat doar în ajutorul dat participanţilor la furt să transporte bunurile deja furate, fără să fi existat o înţelegere anterioară consumării furturilor.

Prin Decizia penală nr. 460/A/2002, Tribunalul Ialomiţa a admis apelul declarat de parchet şi, în fond, în baza art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal şi art. 81 din Codul penal.

Tribunalul a reţinut că din probele administrate rezultă că inculpatul S.V. s-a înţeles tacit cu autorii furturilor să-i transporte cu bunurile sustrase.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 385^15 pct. 2 lit. d) cu referire la art. 385^9 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se constate că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, în condiţiile în care s-a aflat în eroare, astfel că se impune achitarea, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) din Codul de procedură penală.

Curtea a considerat că recursul nu este fondat. Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a

cunoscut despre furt şi a acceptat să transporte bunurile şi să le ascundă la marginea localităţii.



Într-adevăr, în cauză, inculpatul nu a avut o înţelegere

58

prealabilă săvârşirii faptelor, însă după momentul celor două fapte de furt a tăinuit comiterea acestora, tăinuirea repetată de bunuri, ştiind că provin din furturi repetate, constituind complicitate la furt. Prin activitatea sa inculpatul a ajutat la comiterea faptelor, transportând bunurile sustrase de către ceilalţi inculpaţi şi ajutând la ascunderea lor.

De asemenea, această împrejurare a ascunderii bunurilor cu ajutorul recurentului-inculpat justifică faptul că acesta nu s-a aflat în nici o eroare, ci a acţionat cu intenţie fermă de a-i ajuta pe coinculpaţi, facilitându-le transportul bunurilor din zona locului comiterii faptelor de furt.

Aşa fiind, Curtea, în temeiul art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Curtea apel bucureşti - secţia i penală decizie penală nr. 2321/r din 29 noiembrie 2002

COMPLICITATE LA FURT. FAVORIZAREA INFRACTORULUI. DISTINCŢIE.

Fapta paznicului care, în baza unei înţelegeri cu autorul infracţiunii, îi permite acestuia să iasă din unitate cu bunurile sustrase constituie complicitate la infracţiunea de furt şi nu favorizarea infractorului.

Pentru existenţa infracţiunii prev.de art.264 C.pen., este necesar ca ajutorul să fie dat inculpatului fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii.

Prin sentinţa penală nr.3570/02.11.1999 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti au fost condamnaţi inculpaţii O.l. şi M.l. la 1 an şi 3 luni închisoare, respectiv 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.208-209 lit.a C.pen., cu aplicarea art.74 lit.a şi art.76 lit.c C.pen.

Prin aceeaşi sentinţă au fost condamnaţi inculpaţii P.S, şi V.l. la câte 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.26 C.pen. rap.la art.208-209 lit.a C.pen., cu aplicarea art.74 lit.a şi art.76 lit.c C.pen.

S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 C.pen.S-a dedus pentru fiecare inculpat reţinerea dispusă de organul de

cercetare de 24 ore.S-a constatat recuperat prejudiciul în sumă de 7.469.237 lei produs

părţii vătămate S.C.” R” SA . Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

59

În fapt, s-a reţinut că la data de 24.06.1998, inculpatul O.l. şi Ml. af lându-se la locul de muncă (S.C.” R” SA), au luat hotărârea de a sustrage din unitate subansamble (profile utilitare folosite la fabricarea automobilelor). În acest sens cei doi inculpaţi au solicitat inculpatului P.S. să-l roage pe numitul D.G. să le încuvinţeze depozitarea bunurilor sustrase în curtea sa.

Bunurile au fost încărcate într-un autobuz condus de inculpatul M.l., iar inculpatul V.I., aflat de serviciu (a poarta nr.3, a permis scoaterea acestora din unitate contra unei sume de bani.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi neţemeinicie sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor P.S. şi V.l. şi individualizarea necorespunzătoare a pedepselor aplicate în cauză.

Prin decizia penală nr.357/08.03.2000 a Tribunalului Bucureşti - secţia I penală a respiris, ca tardiv formulat, apelul inculpatului M.l. şi ca nefondate apelurile inculpaţilor P.S. şi O.S.

A fost admis apelul inculpatului V.l., a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, în baza art.334 C.pr.pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului V.l. din art.26 C.pen. rap.Ia art.208-209 lit.a C.pen., în infracţiunea prev.de art.264 C.pen.

A fost condamnat inculpatul V.l. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.264 C.pen., suspendându-se condiţionat executarea pedepsei pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că infracţiunea de furt calificat s-a consumat în momentul în care inculpaţii O.l. şi M.l. au încărcat în autobuz subansamblele respective, deci anterior momentului în care autobuzul astfel încărcat a ajuns la poarta de acces unde se afla inculpatul V.l.

Întrucât nu a existat o înţelegere prealabilă între inculpaţii O.I., M.l. sau P.S. şi inculpatul V.L, fapta acestuia, care, realizând că bunurile din autobuz provin din săvârşirea unei infracţiuni, a fost de acord să permită inculpaţilor să părăsească incinta societăţii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art.264 C.pen., în forma asigurării folosului sau produsului infracţiunii.

Împotriva deciziei pronunţată în apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii O.l. şi P.S.

În recursul său, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti critică decizia penală sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei săvârşită de inculpatul V.l. din art.26 C.pen., rap.Ia art.208-209 lit.a C.pen., în art.264 C.pen.

Inculpatul O.l. solicită achitarea sa în baza art.11 pct.2 lit.a rap.Ia art.10 lit.b1 C.pr.pen., şi art.181 Cpen. întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar în subsidiar reducerea pedepsei.

60

http://prev.de/

http://art.11/

http://prev.de/

http://prev.de/

În recursul declarat de inculpatul P.S. se invocă incidenţa cazului de casare prev.de art.3859 pct.17 C.pr.pen., motivându-se că fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire şi nu complicitatea la infracţiunea de furt calificat.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este fondat, decizia pronunţată în cauză fiind supusă casării în baza art.3859

pct.17 C.pr.pen.Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de schimbare a încadrării

juridice pe lipsa unei înţelegeri prealabile între inculpatul V.l. şi inculpaţii O.l. şi M.l. (autorii furtului calificat) şi pe faptul că acesta a favorizat inculpaţii, asigurând folosul sau produsul infracţiunii.

Curtea apreciază că pe baza-materialului probator administrat, se poate susţine că în cauză sunt întrunite elementele de fapt care constituie latura obiectivă a complicităţii la infracţiunea de furt calificat.

Astfel, inculpatul M.l. a mers la poarta nr.3, unde a vorbit cu portarul V.I., căruia i-a spus despre subansamble, iar acesta i-a dat voie să iasă pe poartă, în plus, inculpatul M.l. i-a promis că la întoarcere îl va „cinsti".

În cauză s-a dovedit înţelegerea prealabilă între inculpatul M.l. şi V.l. înainte de săvârşirea faptei, precum şi un ajutor ulterior corespunzător, constând în lăsarea inculpatului M.l. să scoată efectiv pe poarta unităţii subansamblele în discuţie.

Esenţial în calificarea unei fapte ca fiind infracţiunea de favorizare a infractorului este aspectul pe care legea îl condiţionează, respectiv absenţa unei înţelegeri stabilite înainte sau în timpul infracţiunii de referinţă.

În speţă, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că între inculpatul V.l. şi inculpatul M.l. a intervenit o înţelegere chiar în timpul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, fără „ajutorul" dat de inculpatul V.I., bunurile neputând fi scoase din patrimoniul părţii vătămate.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că fapta comisă de inculpatul V.l. întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt calificat.

În ceea ce priveşte recursul inculpatului P.S., Curtea constată că este nefondat, întrucât inculpaţii P.S., O.l. şi M.i. au acţionat în baza unei înţelegeri prealabile, inculpatul P.S. fiind cel care, în dimineaţa comiterii faptei a purtat discuţii cu martorul D.G., pentru ca acesta să fie de acord cu depozitarea bunurilor sustrase.

Recursul declarat de inculpatul O.l. este întemeiat în parte.Nu se poate reţine că fapta inculpatului nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracţiuni, având în vedere natura faptei comise şi modalitatea de săvârşire.

În baza art.3859 pct.14 C.pr.pen., Curtea apreciază că se poate da o eficienţă mai mare circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea

61

http://prev.de/

inculpaţilor, în baza art.3857 C.pr.pen. urmând să extindă efectele recursului şi să reducă pedepsele pentru toţi inculpaţii, inclusiv pentru inculpatul M.i., care nu a declarat recurs.

În consecinţă se vor admite recursurile declarate în cauză, se vor casa înparte ambele hotărâri şi se va înlătura schimbarea încadrării juridice pentruinculpatul V.I., precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C.pen.

Rejudecând în fond, se vor reduce pedepsele aplicate tuturor inculpaţilor.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia nr. 1044/2000

COMPLICITATE LA FURT PRIN TĂINUIRI REPETATE— ÎNCADRARE JURIDICĂ CORECTĂ. GREŞITĂ REŢINERE A AGRAVANTEI PREVĂZUTE DE ART. 209 LIT. A) C PEN. PENTRU AUTORUL FAPTEI ŞI A CIRCUMSTANŢELOR REALE AGRAVANTE PENTRU COMPLICELE MORAL

Prin sentinţa penală nr. 2469 din 22 iunie 1999, Judecătoria Iaşi a condamnat pe inculpaţii: M.I.C. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 99 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare; C.V pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la furt calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g), i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi complicitate la furt calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g), i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare. În baza art. 33 lit a) şi art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, sporită cu 6 luni, deci pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare. Au fost aplicate inculpaţilor dispoziţiile art. 71 raportat la art 64 C. pen. M.S. pentru săvârşirea unei tăinuiri la furt, prevăzută de art 221 C. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare. În baza art..81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe o durată de 2 ani şi 8 luni care constituie termen de încercare, potrivit dispoziţiilor art 82 C. pen.Au fost învederate inculpatului dispoziţiile art. 83 C. pen. Au fost obligaţi inculpaţii la plata despăgubirilor civile. În esenţă, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:

1. În cursul lunii iulie 1997, inculpatul M.I.C. a pătruns în repetate rânduri în locuinţa părţii vătămate S.C. şi i-a sustras

62

următoarele bunuri: 4 saci cu făină de grâu, 7 păsări, 3 cuţite din inox, o pâlnie şi un motortip "Hercule". Pentru valorificarea motorului tip "Hercule", inculpatul a fost ajutat de coinculpatul C.V. care l-a transportat cu căruţa, deşi îi cunoştea provenienţa ilicită.

2.În cursul lunii decembrie 1997, inculpatul M.I.C a pătruns de două ori în locuinţa părţii vătămate R.N., a efractat lacătul de la o magazie şi i-a sustras mai multe bunuri.

3. În luna noiembrie 1997, inculpatul M.I.C a sustras 70 dale de beton din Tunelul C.F.R. Bârnova, le-a ascuns în pădure, iar de aici le-a transportat la locuinţa martorului T.Gh., fiind ajutat de coinculpatul C.V, care cunoştea provenienţa ilicită. Pentru efectuarea transportului, au folosit căruţa inculpatului C.V. Prejudiciul cauzat a fost recuperat înnatură.

4. În noaptea de 7/8 martie 1998, inculpatul M.I.C a pătruns prin efracţie într-un vagon aparţinând S.C "Moldoforest" S.A. Iaşi şi a sustras bunuri în valoare de 450.000 lei.

5. În noaptea de 21 martie 1998, inculpatul M.I.C a pătruns prin escaladare în curtea locuinţei părţii vătămate S.C şi a sustras două canistre cu motorină, pe care le-a vândut;

6. În noaptea de 25 martie 1998, tot prin escaladare, inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate A.C. şi din grajd i-a sustras o cabalină în valoare de 3.500.000 lei pe care a vândut-o. Prejudiciul a fost recuperat prin restituire.

7. În noaptea de 6 martie 1998, inculpatul a pătruns prin escaladare în curtea părţii vătămate B.A., de unde a sustras mai multe bunuri pe care le-a dus la domiciliu, unde au fost găsite in urma cercetărilor efectuate de organele de poliţie.

Sentinţa a fost apelată de inculpaţii M.I.C. şi CV, fiind criticatăpentru nelegalitate şi netemeinicie.

În cursul judecăţii, inculpatul M.I.C. şi-a retras apelul. Inculpatului CV. i-a fost respins apelul ca nefondat, cu motivarea că hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, iar pedeapsa rezultantă bine dozată faţă de concursul de infracţiuni comis şi de starea de recidivă.

Hotărârile au fost recurate de inculpatul CV, fiind criticate pentru netemeinicie.

Motivându-şi recursul, inculpatul a susţinut că faţă de împrejurările concrete în care a comis faptele, de prejudiciul modic cauzat şi care a fost recuperat integral, precum şi de poziţia sa sinceră, pedeapsa rezultantă aplicată este prea severă.

A solicitat reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 - 76 C pen. şi reducerea pedepselor.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, a constatat că recursul promovat de inculpatul CV este fondat şi l-a admis cu următoarea motivare: primele instanţe au stabilit corect

63

situaţia de fapt, dar i-au dat o greşită încadrare juridică. Din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, rezultă că inculpatul CV, în cursul lunii noiembrie 1997, l-a ajutat pe coinculpatul M.I.C — autorul furturilor comise în dauna părţilor vătămate S.C. şi Regionala C.F.R. Iaşi — să transporte bunurile sustrase, în vederea valorificării, cunoscând împrejurarea că acestea proveneau din furt. Activităţile se circumscriu conţinutului infracţiunii de tăinuire repetată care în drept reprezintă o complicitate la furt. Aşa fiind, a fost admis recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva ambelor hotărâri, care au fost casate în parte, în latura penală, numai cu privire la acest inculpat.

Rejudecând cauza, a fost descontopită pedeapsa rezultantă în pedepsele de bază, a fost înlăturat sporul de pedeapsă de 6 luni închisoare, precum şi cele două pedepse aplicate.

În baza art. 334 Cod pr. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor, din două complicităţi la infracţiunea de furt calificat, într-o singură complicitate.

Au fost reţinute în favoarea recurentului largi circumstanţe reale şi personale şi a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g), i) C pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C pen. şi cu reţinerea dispoziţiilor art. 74, 76 lit. c) C pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.


COMPLICITATE LA INFRACŢIUNEA DE FURT CALIFICAT ÎN FORMĂ CONTINUATĂ. TĂINUIRE. DIFERENŢIERE. RECURS. NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIA CALE DE ATAC

Încadrarea juridică corectă a faptei de a primi, în mod repetat, bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unei fapte penale, este aceea de complicitate la furt calificat în formă continuată, şi nu de tăinuire, deoarece prin atitudinea sa repetată de primire a bunurilor respective inculpatul i-a ajutat pe autorii sustragerilor, întărindu-le convingerea că activitatea lor este uşurată, având asigurată valorificarea.

În cazul în care procurorul nu a declarat apel asupra cuantumului pedepselor, iar prin admiterea apelurilor inculpaţilor s-au aplicat prevederile art. 81 - 82 din Codul penal, prin recursul procurorului nu se poate solicita majorarea pedepselor, ci numai înlăturarea dispoziţiilor din decizia penală privitoare la individualizarea pedepselor.

În caz contrar s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

64

Prin Sentinţa penală nr. 428 din 31.10.2000, Judecătoria Feteşti l-a condamnat pe inculpatul U.D.S. la 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) şi alin 2 lit. c) din Codui penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 99 şi următoarele şi art. 74 - 76 din Codul penal, iar pe inculpatul T.l. tot la 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) şi alin. 2 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 lit. c) din Codul penal şi art. 74 şi 76 din Codul penal.

Prin aceeaşi sentinţă penală a fost achitat inculpatul S.M., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, şi, de asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 181 din Codul penal, pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. 1 din Codul penal şi sancţionat cu 500.000 lei amendă administrativă.

S-a reţinut în fapt că, în perioada iulie- decembrie 1999, inculpatul U.D.S., singur şi uneori ajutat de inculpatul T.l. (care asigura paza), a sustras prin efracţie, noaptea, din 13 autoturisme, parcate în locuri publice, diferite bunuri, în valoare totală de 10.935.000 lei. în noaptea de 30.12.1999, cei doi au sustras un autoturism şi, întrucât au fost depistaţi, l-au abandonat şi au fugit.

În sarcina inculpatului S.M. s-a reţinut că în aceeaşi perioadă, în trei rânduri, a cumpărat bunuri de la inculpatul T.I., cunoscând că acestea provin din furturi (trei radiocasetofoane şi boxele aferente), pe care le-a revândut cu un preţ mai mare.

Pentru acest inculpat, prima instanţă a reţinut că din cele trei acte de cumpărare de bunuri, provenind din infracţiune, de către inculpatul S.M., primul act constituie tăinuire (şi a aplicat art. 181 din Codul penal), iar pentru celelalte două acte lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt, respectiv latura subiectivă.

Prin Decizia penală nr. 488 din 22.12.2001 a Tribunalului Ialomiţa, s-a respins apelul declarat de procuror pentru greşita achitare a inculpatului S.M. şi totodată s-au admis apelurile inculpaţilor U.D.S. şi T.l. şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 - 82 din Codul penal, pentru pedepsele de câte 6 luni închisoare aplicate acestora de prima instanţă.

Această decizie penală a fost atacată cu recurs de procuror cu privire la greşita achitare a inculpatului S.M., precum şi cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 81 - 82 din Codul penal asupra pedepselor de câte 6 luni închisoare la care au fost condamnaţi inculpaţii U.D.S. şi T.I., în raport de numărul mare al actelor de

65

sustragere (13 acte de furt) şi de caracterul organizat al acestor activităţi.

Recursul declarat de procuror este fondat.După cum s-a arătat cu ocazia expunerii stării de fapt, inculpaţii

U.D.S. şi T.l. au comis un număr mare de acte de sustragere de bunuri prin efracţia încuietorilor unui număr de 13 autoturisme, parcate în locuri publice, în toiul nopţii, precum şi sustragerea unui autoturism pe care apoi l-au abandonat, ca urmare a intervenţiei unor martori.

Pe de altă parte, inculpaţii nu sunt încadraţi în vreo formă de activitate utilă pentru întreţinerea lor, obişnuind să umble noaptea în scopul comiterii unor acte de sustragere.

În consecinţă, aplicarea unor pedepse reduse, sub limita minimă prevăzută de lege pentru aceste infracţiuni, nu se justifică, faţă de pericolul social concret al faptelor şi al circumstanţelor personale, în sensul prevederilor art. 72 din Codul penal, acestea nefiind de natură să asigure reeducarea lor şi prevenirea comiterii altor sustrageri.

Cum însă procurorul nu a declarat apel, în sensul sus-arătat, iar recursul vizează doar netemeinicia suspendării condiţionate a executării pedepselor de câte 6 luni închisoare, dispusă de instanţa de apel, ca urmare a admiterii apelurilor celor doi inculpaţi, Curtea va admite recursul procurorului numai sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 81 - 82 din Codul penal, deoarece altfel s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac (prevăzută la apel în art. 372 din Codul de procedură penală şi la recurs în art. 3858 din Codul de procedură penală).

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul S.M., criticile procurorului sunt de asemenea întemeiate, reţinându-se că acest inculpat avea cunoştinţă despre activitatea infracţională a celorlalţi doi inculpaţi, iar prin actele sale de primire repetată a bunurilor sustrase le-a întărit acestora convingerea că au asigurată valorificarea uşoară a bunurilor sustrase de ei, astfel încât încadrarea juridică a acţiunilor acestui inculpat este aceea de complicitate la infracţiunea de furt calificat în formă continuată.

În consecinţă, Curtea, în baza art. 38513 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, a admis recursul declarat de procuror, a casat parţial ambele hotărâri şi, rejudecând în fond, l-a condamnat pe inculpatul S.M. la 4 luni închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 208- art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 99 şi următoarele şi art. 74 - 76 din Codul penal.

De asemenea, a înlăturat aplicarea art. 81 - 82 din Codul penal pentru ceilalţi doi inculpaţi.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 434 din 26 martie 200J - Secţia I penală

66

COMPLICITATE LA INFRACŢIUNEA DE FURT. TĂINUIRE. LATURĂ OBIECTIVĂ

Pentru existenţa complicităţii la infracţiunea de furt, în moda-litatea promisiunii de a tăinui bunurile sustrase, nu se cere ca promisiunea să fie expres formulată. În cazul în care, în mod repetat, o persoană cumpără de la autorul unor furturi de autoturisme numeroase piese ale acestora, ştiind că ele provin din furt, fapta sa constituie un ajutor moral dat autorului la săvârşirea furturilor, acesta ştiind că are asigurată valorificarea bunurilor sustrase.

Prin sentinţa nr. 867 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului Bucu-reşti, secţia a II-a penală, inculpatul MV. a fost condamnat, între altele, în baza art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) şi art 209 alin. (1) lit a), e), g) şi i) C. pen. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de furt calificat.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în cursul anului 1999, a cumpărat în patru rânduri de la autorul unor infracţiuni repetate de furt de autoturisme, piese ale acestora, ştiind că ele provin din infracţiune.

Prin decizia nr. 179 din 11 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, după rejudecare în urma casării, apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat este nefondat.Critica adusă hotărârilor atacate sub aspectul încadrării juridice a

faptelor comise de inculpat, în sensul că se impune schimbarea înca-drării în infracţiunea de tăinuire, nu este întemeiată.

Examinând datele cauzei se constată că inculpatul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor, ştiind că cel de la care le achiziţionează se ocupă cu furtul de autoturisme, atitudinea sa contribuind la încurajarea activităţii infracţionale a acestuia.

Chiar dacă inculpatul recurent nu a promis expres autorului că va tăinui bunurile sustrase, înainte sau în timpul săvârşirii furturilor, faptul că în mod repetat a achiziţionat numeroase piese auto în schimbul unor sume derizorii reprezintă un ajutor dat autorului la săvârşirea infrac-ţiunilor, acesta ştiind că are asigurată valorificarea bunurilor furate.

Încadrarea juridică a faptelor fiind corectă, recursul inculpatului afost respins.

Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 166 din 11 ianuarie 2005

COMPLICITATE LA INFRACŢIUNEA DE FURT CALIFICAT. TĂINUIRE. ELEMENTE CONSTITUITIVE

Prima instanţă, în urma schimbării încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu, a achitat pe inculpatul G.S.N. în baza art.11

67

pct.2 lit. a rap. la art.10 lit. c C. pr. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art.26 rap. la art.208 alin.l şi art.209 alin.1 lit. a, i C. pen.

Parchetul a criticat soluţia de achitare a inculpatului considerând că în legătură cu acesta se impunea schimbarea încadrării juridice din complicitate la furt calificat în tăinuire şi condamnarea pentru această infracţiune.

Apelul este fondat.Din starea de fapt stabilită pe baza probelor administrate în

cauză rezultă că inculpatul G.S.N. a avut posibilitatea să cunoască despre faptul că ceilalţi inculpaţi s-au întâlnit la el acasă şi au acţionat pentru săvârşirea unui furt.

După comiterea furtului ceilalţi inculpaţi au revenit la locuinţa inculpatul G.S.N. în timp ce aveau asupra lor o geantă cu combina muzicală sustrasă şi, în prezenţa acestuia din urmă, învinuitul B.S. a ascuns un teanc de bancnote în căptuşeala unei haine.

Inculpatul G.S.N. a primit spre păstrare 3 bijuterii din aur provenite din furt şi a fost de faţă la amanetarea bijuteriilor. Cu banii obţinuţi în acest mod i-au fost cumpărate bunurile pe care le-a primit de la inculpata B.G.A.

Chiar dacă cel în cauză nu a avut nici o contribuţie la săvârşireafaptei şi nu a ajutat în nici un mod este evident că la momentul la care a primit mai multe bunuri care îi fuseseră cumpărate din bani furaţi a cunoscut provenienţa banilor.De altfel, acest inculpat a putut să constate că ceilalţi inculpaţi au efectuat o serie, de cheltuieli importante fără să aibă posibilitatea legală de a dispune de banii respectivi.

Pentru aceste considerente, apelul va fi admis şi în temeiul art.334 C. pr. pen. se va schimba încadrarea juridică pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului G.S.N. din art.26 rap. la art.208 alin.l, 209 alin.l lit. a şi i C. pen. în infracţiunea prevăzută de art.221 C. pen.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr.64/Ap din 28 martie 2001

COMPLICITATE. TĂINUIRE. ELEMENTE CONSTITUTIVE

Constituie infracţiunea de complicitate la furt, cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt, deoarece promisiunea de tăinuire repetată a unor asemenea bunuri ce urmează a fi sustrase, devine complicitate în conformitate cu dispoziţiile art. 26 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 286/1997 Judecătoria Timişoara a

68

condamnat doi inculpaţi la câte 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 208, art. 209 literele e şi g Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prima instanţă a reţinut că în perioada 11 decembrie 1995 - 11 martie 1996 autori necunoscuţi au pătruns prin efracţie în mai multe unităţi comerciale, de unde au sustras bunuri, iar o parte din bunurile sustrase au fost găsite la locuinţa unuia dintre inculpaţi care le-a cumpărat de la celălalt inculpat, iar acesta la rândul său le-a cumpărat din piaţă de la persoane necunoscute, reţinându-se că ambii inculpaţi cunoşteau că bunurile respective proveneau din furt.

Apelul inculpaţilor prin care susţineau că nu sunt vinovaţi de săvârşirea faptei, a fost admis de instanţa de apel, Tribunalul Timiş, prin decizia penală nr. 1129/1997, care în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul G.A. întrucât din probele administrate nu rezultă vinovăţia, deci lipseşte unul din elementele infracţiunii, inculpatul neştiind că bunurile cumpărate de la celălalt inculpat sunt furate, iar cu privire la inculpatul T.G. a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod penal, căci din probele administrate nu rezultă că a cunoscut modul de procurare a bunurilor, dar faţă de numărul mare de bunuri achiziţionate şi preţul plătit, sub valoarea reală, inculpatul şi-a dat seama că bunurile provin din comiterea unor fapte penale.

Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a casat decizia instanţei de apel şi a menţinut sentinţa primei instanţe, întrucât din probele administrate, dar greşit analizate şi interpretate de instanţa de apel, rezultă vinovăţia celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat.

Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută în legea penală, sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu este îndeplinită.

Fapta inculpaţilor de a cumpăra în mod repetat bunuri care proveneau din furt constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.

Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens autorului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Curtea de apel timişoara decizie penală nr. 558 din 29 aprilie

69

1998

COMPLICITATE. TĂINUIRE. ELEMENTE CONSTITUTIVE.

Fapta inculpatului de a transporta, după o prealabilă înţelegere, pe autorii infracţiunii de furt la locul săvârşirii faptei, cu autoturismul său, de a-i aştepta şi apoi de a-i duce, împreună cu bunurile sustrase, la locuinţa unuia dintre ei, unde acestea au fost împărţite, constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu aceea de tăinuire.

Prin sentinţa penală nr. 1138 din 29 septembrie 1994 a Judecătoriei Găeşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul P.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

Instanţa a reţinut că, la 10 decembrie 1990, inculpaţii U.M. şi S.V. s-au înţeles cu inculpatul P.D. ca acesta să-i transporte cu autoturismul său, în oraşul Găeşti, pentru a sustrage bunuri dintr-un magazin. Ajunşi la destinaţie, inculpatul P.D. a rămas în maşină, iar ceilalţi doi inculpaţi au pătruns în magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare de 146.000 lei. Cu aceeaşi maşină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului I.F. şi împărţite între cei 3.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care,

cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu mai este îndeplinită.

Fapta inculpatului P.D. care, anterior săvârşirii infracţiunii de furt, a acceptat să-i transporte pe autori cu autoturismul său la locul faptei, a asigurat paza în timpul sustragerii bunurilor şi apoi a transportat bunurile sustrase la domiciliul unuia dintre autori, primind şi el o parte din bunuri, constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.

Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens, autorului, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, urmează a se schimba încadrarea juridică din infracţiunea de tăinuire, în complicitate la infracţiunea de furt calificat.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 1142 din 10 mai 1996

70

COMPONENTE ALE REŢELELOR ELECTRICE, FURT CALIFICAT.

Sustragerea de cabluri electrice de pe stâlpi de susţinere întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 209 alin. 3 lit. c) din Codul penal, cablurile constituind componente ale reţelelor electrice.

Prin Sentinţa penală nr. 339 din 10 octombrie 2001, Judecătoria Carei a condamnat pe inculpaţii I.P., C.V. şi A.T. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a), g) şi i) din Codul penal.

Instanţa a reţinut că în cursul lunii ianuarie 2001, în timpul nopţii, inculpaţii s-au deplasat la o bază de recepţie a societăţii comerciale "S.", de unde, prin tăiere, au sustras conductor de aluminiu - cablu electric - de pe 6 stâlpi.

Tribunalul Satu Mare, prin Decizia penală nr. 547 din 29 noiembrie 2001, a respins apelul declarat de procuror, iar Curtea de Apel Oradea, prin Decizia penală nr. 214 din 12 martie 2002, a respins recursul acestuia.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, este fondat.

Potrivit art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 3 lit. c) din Codul penal, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, constituie infracţiunea de furt calificat fapta prin care au fost sustrase componente ale reţelelor electrice şi se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au sustras 1.050 m de conductor de aluminiu de pe 6 stâlpi de susţinere.

Aşa fiind, instanţele trebuiau să dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei, reţinând şi prevederile art. 209 alin. 3 lit. c) din Codul penal.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul considerentelor ce preced şi condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări.

Înalta curte de casaţie şi justiţie - secţia penală decizie penală nr. 1889 din 6 aprilie 2004

CONCURS DE INFRACŢIUNI În condiţiile în care inculpaţii au pătruns fără drept în curtea

locuinţei părţii vătămate, pe poarta descuiată, cu scopul de a comite

71

furt, ceea ce au şi realizat prin efracţia ulterioară, a încuietorii pivniţei şi sustragerea din pivniţă a unor bunuri, încadrarea în drept a acestor fapte este în infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., şi furt calificat în paguba avutului personal, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a, e şi g C. pen., infracţiuni aflate în concurs, deoarece faptele constau în acţiuni distincte şi sînt prevăzute de legea penală ca infracţiuni de sine stătătoare.

Infracţiunea de violare de domiciliu s-a consumat de la intrarea în curte prin poarta descuiată şi abia cînd a fost forţată încuietoarea uşii pivniţei a început comiterea infracţiunii de furt în forma calificată.

Chiar dacă inculpaţii au pătruns în curte cu scopul de a fura, acest fapt nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, deoarece inculpaţii au avut reprezentarea pătrunderii fără drept într-un imobil, iar această faptă nu constituie o agravantă a infracţiunii de furt, ci există concurs de infracţiuni.

Doar în situaţia în care inculpaţii ar fi pătruns în curtea imobilului prin efracţia încuietorii porţii de intrare şi apoi ar fi sustras bunurile din pivniţă, se putea reţine încadrarea juridică numai în prevederile art. 209 lit. g C. pen., în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu fiind absorbită în infracţiunea de furt calificat.

Tribunalul SibiuDecizie penală nr. 179/1991

CONCURS DE INFRACŢIUNI. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. FURT. MINOR

Faptele de furt săvârşite în locuri şi prin mijloace diferite, la perioade de timp relativ mari, profitându-se de anumite condiţii prielnice, nu constituie o infracţiune continuată, ci sunt săvârşite în condiţiile concursului de infracţiuni, împrejurările menţionate excluzând existenţa unei rezoluţii unice.

Când ultima infracţiune este săvârşită după împlinirea vârstei de 18 ani, dispoziţiile legale privind pe minori sunt inaplicabile pentru toate faptele.

Prin sentinţa penală nr. 553 din 20 august 1992, Judecătoria Băileşti a dispus, în baza art. 3 din Decretul nr. 218/1977 trimiterea inculpatului minor B. G. într-o şcoală specială de muncă şi reeducare pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. e şi g şi art. 244 alin. 1, cu aplicarea art. 11 alin. 2 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în lunile mai, octombrie şi decembrie 1991, inculpatul a sustras, în timpul nopţii, prin efracţie, din discoteca şi

72

de la casa de cultură din oraşul Băileşti, mai multe bunuri şi aparate electronice.

Tribunalul Dolj, prin decizia penală nr. 117 din 12 februarie 1993, a admis recurs declarat de inculpat şi a redus durata măsurii educative la 2 ani.

Recursul în anulare în cauză este întemeiat. Potrivit art. 41 alin. 2 din Codul penal, pentru existenţa

infracţiunii continuate este necesar ca toate acţiunile sau inacţiunile care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să fi fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii. În consecinţă, în momentul luării hotărârii, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea activităţii infracţionale pe care urmează să o desfăşoare, în ansamblul său, cel puţin în liniile ei generale.

În speţă, faptele de furt fiind săvârşite prin modalităţi diferite - spargerea unui fişet metalic, forţarea lacătului de la intrarea în grădina de vară a casei de cultură deci în locuri diferite şi la intervale de timp relativ mari, profitând de anumite condiţii prielnice, se impune concluzia că inculpatul nu a avut, de la început, reprezentarea concretă şi de ansamblu a activităţii infracţionale desfăşurate ulterior. Ca atare, el a acţionat pe baza unor hotărâri distincte, luate în mod spontan, reînnoite de fiecare dată când s-a ivit prilejul să comită noi fapte de furt, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a din Codul penal privind concursul de infracţiuni, nu cele ale art. 41 alin. 2 din acelaşi cod referitoare la infracţiunea continuată.

Din datele cauzei mai rezultă că inculpatul s-a născut la 20 noiembrie 1973, iar furtul din decembrie 1991 a fost comis după împlinirea vârstei de 18 ani, situaţie în care trebuia să i se aplice dispoziţiile legale privind pe infractorii majori.

În consecinţă, constatându-se că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 410 alin. 1, partea I, pct. 7 din Codul de procedură penală, se va admite recursul în anulare cu trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, la prima instanţă.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 862 din 1 iunie 1994

CONCURS DE INFRACŢIUNI. INFRACŢIUNE SILVICĂ. FURT CALIFICAT ASUPRA AVUTULUI PUBLIC

Fapta inculpatului, de a tăia fără drept 6 arbori dintr-o pădure a statului şi de a-i ridica după două zile, constituie infracţiunile de tăiere ilegală de arbori şi furt calificat contra avutului public prevăzute de art. 30 alin. 2 lit. c din Legea nr. 2/1987 şi art. 208-209 lit. a şi c raportat la

73

art. 224 alin. 1 Codul penal, deoarece prima dintre ele nu este o infracţiune complexă, care înglobează şi sustragerea arborilor.

Curtea Supremă de Justiţie - s. PenalăDecizie penală, nr. 2470 din 16 noiembrie 1993, nepublicată

CONCURS DE INFRACŢIUNI. INFRACŢIUNE UNICĂ. DIFERENŢIERE. FURT DE OBIECTE ŞI FURT DE FOLOSINŢĂ A UNUI AUTOVEHICUL, PRECUM ŞI CONDUCEREA ACESTUIA FĂRĂ PERMIS

Faptele inculpatului de a-şi fi însuşit unele obiecte, după ce a forţat, în timpul nopţii, uşa de intrare la un apartament, ocazie cu care găsind (pe masa din casă) şi cheile de contact de la motoreta părţii vătămate a luat-o, de asemenea, şi pe aceasta şi a folosit-o, conducând-o fără permis, după care a readus-o la locul ei, constituie infracţiunile prevăzute de: art. 208 combinat cu art. 209 lit. e şi g C. pen.; art. 208 alin. 4 C. pen. şi art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966. Cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a C. pen., întrucât este vorba de un concurs de infracţiuni.

Judecătoria Vişeul de SusSentinţă penală nr. 43/1991

CONCURS IDEAL DE INFRACŢIUNI. CONCURS REAL DE INFRACŢIUNI. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. ULTRAJ.

Prin sentinţa penală nr. 29 din 17 ianuarie 1995 a Judecătoriei

Sectorului Agricol Ilfov, rămasă definitivă prin neapelare, cei patru inculpaţi au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1, raportat la art. 209 lit. a, şi de ultraj, prevăzută în art. 239 alin. 2, cu aplicarea art. 33 lit. a şi 34 lit. a din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, la 13 iulie 1994, inculpaţii au sustras de la o fermă pomicolă 132 kg de prune; fiind surprinşi de doi poliţişti, i-au lovit pe aceştia pentru a-şi asigura scăparea.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Sustragerea unor bunuri de către patru persoane, urmată de

ameninţarea şi lovirea celor doi poliţişti, care au încercat să-i legitimeze şi să-i împiedice să plece cu bunurile sustrase, nu constituie infracţiunea de furt calificat în concurs cu cea de ultraj, ci infracţiunile de tâlhărie şi de ultraj.

Tâlhăria, prevăzută în art. 211 alin. 1 din Codul penal, trebuie

74

reţinută în modalitatea furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat şi pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Infracţiunea de ultraj împotriva poliţistului se află în concurs ideal cu cea de tâlhărie, în raport cu fiecare poliţist agresat, dar există atâtea infracţiuni de ultraj aflate în concurs real, câte persoane au fost vătămate prin această infracţiune.

În consecinţă, faptele săvârşite de către fiecare dintre inculpaţi constituie câte o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 şi câte două infracţiuni de ultraj prevăzute în art. 239 alin. 2, cu aplicarea art. 33 lit. a, art. 34 lit. a şi art. 75 lit. a din Codul penal.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 2611 din 26 noiembrie 1996

CONCURS DE INFRACŢIUNI. OMITEREA APLICĂRII CIRCUMSTANŢELOR ATENUANTE PERSONALE PENTRU UNA DIN INFRACŢIUNI. NEPRECIZAREA CIRCUMSTANŢELOR REŢINUTE. PEDEAPSĂ NELEGALĂ

Judecătoria Piatra Neamţ a condamnat inculpatul la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt în dauna proprietăţii private prevăzută de art. 208 - 209 lit. a Cod penal cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal şi la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. II Cod penal. S-au contopit pedepsele şi s-a dispus să execute 6 luni închisoare.

S-a reţinut în fapt că în noaptea de 23 octombrie 1992 a pătruns fără drept în locuinţa victimei, sustrăgându-i o vacă din grajd, prejudiciul fiind în sumă de 112.000 lei.

Apelul declarat de inculpat pe motivul că pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare sunt prea severe a fost respins de Tribunalul Neamţ, care a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă individualizare a pedepsei conform art. 72 Cod penal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, pe considerentul că instanţa de apel nu a ţinut seama de circumstanţele invocate şi dovedite, solicitând reducerea pedepsei şi aplicarea art. 81 Cod penal.

Recursul este întemeiat. În primul rând instanţa de apel a ignorat faptul că pentru

infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. II Cod penal s-a aplicat inculpatului o pedeapsă nelegală prin omiterea aplicării circumstanţelor personale şi pentru această infracţiune, din moment ce în motivarea sentinţei s-a reţinut printre alte circumstanţe atenuante, lipsa antecedentelor penale şi recuperarea pagubei, care constituie circumstanţe personale ce se răsfrâng asupra ambelor

75

infracţiuni comise. Instanţa de apel nu a sesizat şi faptul că aplicându-se art. 74 şi

76 Cod penal, prima instanţă nu a precizat la care din cazurile respective s-a referit, legal fiind a se reţine conform actelor dosarului dispoziţiunile prevăzute de art. 74 lit. a, b, c cu referire la art. 76 alin. I lit. b pentru infracţiunea de furt calificat şi art. 76 alin. 1 lit. e Cod Penal, pentru infracţiunea de violare de domiciliu.

Motivarea în sensul că aplicând art. 74 şi 76 Cod penal urmează a se aplica o pedeapsă orientată spre minimum special prevăzut de lege este nelegală, deoarece potrivit art. 76 alin. 1 lit. d şi e Cod penal este obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special.

Cum minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de violare de domiciliu este de 6 luni închisoare, pedeapsa stabilită de 6 luni închisoare este nelegală.

Pentru considerentele arătate s-a admis recursul declarat de inculpat impunându-se casarea în întregime a sentinţei în temeiul art. 385^9 alin. 1 pct. 14 şi art. 385^9 alin. 2 Cod procedură penală şi în parte sentinţa primei instanţe numai cu privire la omisiunea aplicării circumstanţelor atenuante pentru infracţiunea de violare de domiciliu şi la pedeapsa aplicată pentru această infracţiune, reţinându-se cauza pentru rejudecare.

Curtea de apel bacăuDecizie penală nr. 206/r din 24 mai 1994

CONDIŢIA SIMULTANEITĂŢII ACTIVITĂŢII PARTICIPANŢILOR. FURT CALIFICAT COMIS DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ (ART. 209 LIT. A COD PENAL)

Pentru existenţa agravantei prevăzută de art. 209 lit. a Cod penal, când fapta a fost comisă de un autor şi un complice, se impune ca activităţile lor infracţionale să fie simultane (comise în acelaşi timp) şi nu comise la intervale diferite de timp.

În speţă condiţia simultaneităţii nu este îndeplinită, complicitatea realizându-se prin repetate fapte ulterioare de tăinuire.

Decizia penală nr. 62/Ap din 12 septembrie 1995

CONDIŢII DE APLICARE A AGRAVANŢEI PREVĂZUTĂ DE ART. 209 LIT. A COD PENAL

Pentru existenţa agravanţei prevăzută de art. 209 lit. a Cod penal - săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane împreună - atunci când fapta e comisă de un autor şi un complice, se impune ca ambii participanţi să fie prezenţi la locul faptei şi ultimul să-l ajute într-

76

un mod oarecare pe cel dintâi la însuşirea bunului, sau, în cazul în care complicele se găseşte la oarecare distanţă de autor, să asigure paza acestuia, ori să o reţină pe victimă în timp ce autorul comite sustragerea.

Prin urmare, pentru a fi incidentă agravanţa prevăzută de art. 209 lit. a Cod penal se cere ca acţiunea constitutivă a infracţiunii să fi fost săvârşită de către participanţi prin activităţi comune şi simultane care necesită prezenţa tuturor la locul şi în momentul comiterii ei.

Constatând că în speţă, inculpatul a fost condamnat pentru complicitate la furt, conform art. 26, 208, 209 lit. a Cod penal, fapta sa constând în aceea că a lăsat autorului infracţiunii trei bidoane de plastic pe care acesta le-a umplut cu motorină, bidoane ridicate a doua zi de inculpat, s-a admis recursul acestuia şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în complicitate la infracţiunea de furt simplu, prevăzută de art. 26, art. 208 alin. 1 Cod penal.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 78/r din 22 februarie 1995

CONDIŢII DE REŢINERE

Nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fapta inculpatului care fiind cazat la un hotel fură de acolo mai multe lucruri. Aceasta, pentru că, în acest caz, nu este vorba de o găzduire a inculpatului, ci despre existenţa unui contract civil de prestări de servicii în baza căruia inculpatul a fost cazat, nu găzduit, în unitatea hotelieră.

Tribunalul BraşovDecizie penală nr. 376/1993

CONDIŢII CE TREBUIE ÎNDEPLINITE PENTRU REŢINEREA AGRAVANTEI. FURT SĂVÂRŞIT DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ. FURT SĂVÂRŞIT ÎN TIMPUL NOPŢII.

Prin sentinţa penală nr. 2891 din 8 decembrie 1999, Judecătoria Vaslui a condamnat pe inculpatul M.V. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a) şi g) C. pen., cu aplicarea art 74 lit. a), b) şi c) raportat la art. 76 lit. c) C. pen.

S-au aplicat inculpatului dispoziţiile art. 71 raportat la art. 64 C. pen.În baza art. 14 şi 346 Cod pr. pen. raportat la art. 998 C. Civ., s-a

constatat recuperat prejudiciul cauzat părţii civile Direcţia Silvică

77

-Bacău, Ocolul Silvic Brodoc.În fapt s-a reţinut că în seara zilei de 5 iunie 1999, inculpatul M.V.

ajutat de învinuitul L.P. au luat, în scopul însuşirii pe nedrept, mai mulţi arbori de esenţă tei, cu diametrele cuprinse între 25 şi 47 cm, respectiv echivalentul a 2,713 m.c. material lemnos din depozitul aparţinând parchetului de exploatare a pădurii Ocolului Silvic Brodoc.

Materialul lemnos a fost transportat la locuinţa inculpatului M.V. unde a fost găsit de organele de poliţie şi a fost restituit părţii vătămate.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termen inculpatul, invocând netemeinicia acesteia. A susţinut inculpatul că faţă de prejudiciul modic cauzat, de poziţia sinceră avută în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti şi de lipsa antecedentelor penale, se poate aprecia că reeducarea se va realiza şi prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Apelul a fost respins ca nefondat, cu următoarea motivare: inculpatul a sustras echivalentul a 2,713 m.c. material lemnos din depozitul părţii civile, cauzând un prejudiciu de 1.302.240 lei, în circumstanţele ce califică conţinutul infracţiunii, respectiv de două sau mai multe persoane împreună şi pe timp de noapte.

Faţă de modul de săvârşire a faptei şi de cuantumul prejudiciului cauzat, nu se poate aprecia că aceasta ar fi lipsită în mod vădit de importanţă şi nu ar întruni gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În recurs, inculpatul a susţinut că în mod greşit primele două instanţe au reţinut în sarcina sa forma calificată a infracţiunii de furt, în condiţiile în care fapta a fost comisă pe timp de zi, iar celălalt participant la săvârşirea faptei nu a fost trimis în judecată.

S-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a) şi g) C. pen., în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen. şi reindividualizarea pedepsei aplicate.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelorinvocate, a reţinut că recursul este întemeiat şi l-a admis pentruurmătoarele considerente:

Aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul M.V. a sustras materialul lemnos în seara zilei de 5 iunie 1999, fiind ajutat de numitul L.P.

În cauză nu s-a stabilit cu certitudine dacă afară era sau nu întuneric, spre a se reţine în sarcina inculpatului agravanta prevăzută de art. 209 lit. g) C. pen. — furtul săvârşit în timpul nopţii.

Caracterul calificat al infracţiunii de furt prevăzută de art. 209 lit. g) C. pen. derivă, din voinţa legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că inculpatul a săvârşit fapta "în timpul nopţii", iar instanţa nu poate condiţiona reţinerea acestei agravante de dovedirea şi a altor împrejurări.

78

Cum nu a existat certitudinea că la data de 5 iunie 1999, când inculpatul a comis fapta afară era întuneric, Curtea a admis recursul promovat, a casat ambele hotărâri în latura penală şi rejudecând cauza a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 C. pen.

Au fost menţinute toate celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.Critica vizând înlăturarea agravantei prevăzute de art. 209 lit. a) C.

pen., respectiv săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună nu este justificată.

În cauză a fost cercetat şi numitul L.P., cu privire la săvârşirea infracţiunii de furt calificat, dar prin rechizitoriul întocmit de Parchet a fost scos de sub urmărire, reţinându-se că a fost în vădită eroare de fapt în momentul săvârşirii faptei.

Atâta vreme cât inculpatul a acţionat cu intenţie, lipsa capacităţii penale sau inexistenţa intenţiei în persoana celorlalţi participanţi este nerelevantă pentru reţinerea circumstanţei agravante, prevăzute de art. 209 lit. a) C. pen.

Acest aspect se poate deduce cu uşurinţă chiar din redactarea textului de lege, atunci când defineşte agravanta de la art. 209 lit a) utilizează expresia "săvârşirea faptei", aspect ce indică fără echivoc că pentru reţinerea acestei agravante este determinantă cooperarea fizică a mai multor persoane, conlucrarea lor în sens material, iar nu atitudinea psihică a acestora; prin urmare, agravanta menţionată trebuie reţinută chiar dacă vreuna dintre persoanele care a acţionat împreună este minor sub 14 ani, iresponsabil sau a lucrat sub influenţa erorii.

Un alt argument care s-ar mai putea aduce este acela că ceea ce măreşte forţa de acţiune a făptuitorilor şi anihilează sau micşorează posibilităţile victimei de a-şi apăra avutul, este pluralitatea făptuitorilor şi conlucrarea fizică a acestora, iar nu existenţa unei coeziuni psihice între ei. Aşa fiind, agravanta prevăzută de art. 209 lit. a) C. pen. a fost corect reţinută.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 307 din 18 aprilie 2000

CONFISCARE SPECIALĂ

Potrivit art. 118 lit. d C. pen., sunt supuse confiscării speciale "lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia".

79

În conformitate cu prevederile textului sus-menţionat, dacă lucrurile furate au fost vândute unor persoane şi sunt găsite, ele se ridică şi se restituie părţii vătămate.

În acest caz, în situaţia în care cumpărătorul, de la care au fost luate lucrurile este de bună-credinţă, va fi chemat în proces şi întrebat dacă se constituie parte civilă împotriva inculpatului, dacă sunt cerute despăgubiri, inculpatul trebuie obligat să restituie preţul pe care l-a primit. Dacă, dimpotrivă, cumpărătorul este de rea-credinţă el nu are dreptul la despăgubiri, iar banii obţinuţi de inculpat trebuie confiscaţi în temeiul prevederilor art. 118 lit. d C. pen.

Reaua-credinţă a cumpărătorului poate rezulta, printre altele, şi din preţul vădit redus pe care l-a plătit.

În speţă, inculpatul a furat o cameră video pe care apoi a vândut-o unei persoane cu preţul de 35.000 lei.

Prin hotărârea instanţei de judecată s-a dispus şi confiscarea de la inculpat a sumei de 35.000 lei încasată din vânzarea camerei video.

Împotriva hotărârii judecătoreşti respective s-a declarat recurs extraordinar susţinându-se că cumpărătorul camerei video a fost de bună-credinţă şi deci ar fi trebuit să fie audiat dacă se constituie sau nu parte civilă, ceea ce nu s-a făcut. Suma de bani plătită inculpatului pentru camera video nu ar fi trebuit confiscată, ci restituită cumpărătorului. Recursul extraordinar nu este întemeiat întrucât datorită faptului că cumpărătorul a plătit camera video cu un preţ derizoriu, fără ca vânzătorul să posede acte de provenienţă, aceste împrejurări fac dovada că dobânditorul n-a fost de bună-credinţă, aşa încât confiscarea sumei de 35.000 lei a fost dispusă în mod justificat.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penalăDecizie nr. 243/1992

CONFISCARE SPECIALĂ. ART. 118 LIT. D DIN CODUL PENAL. LUCRU DOBÂNDIT PRIN SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII CARE SERVEŞTE LA DESPĂGUBIREA PERSOANEI VĂTĂMATE

Banii primiţi de inculpat în urma vânzării unor bunuri furate nu pot fi confiscaţi deoarece, negăsindu-se acele bunuri spre a fi restituite persoanei vătămate, banii servesc la despăgubirea acesteia.

Ca atare, confiscarea banilor şi obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei ce reprezintă valoarea bunurilor furate este nelegală în raport cu prevederile art. 118 lit. d din Codul penal şi constituie, totodată, o dublă obligare a inculpatului la plata aceleiaşi

80

sume de bani.

Prin sentinţa penală nr. 14 din 7 februarie 1995 a Judecătoriei Lipova, inculpatul R.V. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a şi g din Codul penal.

În baza art. 118 lit. d din Codul penal, s-a confiscat de la inculpat suma de 200.000.

Instanţa a reţinut că, în ziua de 1 iunie 1994, pe timp de noapte şi prin efracţie, inculpatul a sustras de la partea civilă bunuri în valoare de 980.000 de lei.

O parte din bunurile sustrase au fost vândute de inculpat unor persoane necunoscute cu suma de 200.000 de lei.

Apelul şi recursul declarate de inculpat au fost respinse prin decizia penală nr. 352 din 20 aprilie 1995 a Tribunalului Arad şi decizia penală nr. 582/R din 22 noiembrie 1995 a Curţii de Apel Timişoara.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 118 lit. d din Codul penal, sunt supuse confiscării

speciale lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

Din probele dosarului rezultă că inculpatul a sustras de la partea civilă bunuri în valoare de 980.400 de lei, din care o parte le-a vândut pentru suma de 200.000 de lei, iar restul bunurilor, evaluate la 180.400 de lei, au fost recuperate şi restituite păgubaşului constituit parte civilă. Pentru diferenţa de 800.000 de lei inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile.

Dispunându-se şi confiscarea de la inculpat a sumei de 200.000 de lei, în baza art. 118 lit. d din Codul penal, reprezentând bani realizaţi din vânzarea bunurilor furate, s-a ajuns la o dublă obligare a inculpatului la plata acestei sume, deoarece ea este inclusă şi în despăgubirile acordate părţii civile în cuantum de 800.000 de lei.

Aşadar, în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 118 lit. d din Codul penal, suma de 200.000 de lei dobândită de inculpat prin infracţiunea de furt neputând fi confiscată, de vreme ce serveşte la despăgubirea persoanei vătămate.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1694 din 3 iulie 1997

CONFISCARE SPECIALĂ. ATELAJ. CONDIŢII

Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de furt calificat

81

în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 208 alin. 1 combinat cu art. 209 lit. e raportat la art. 224 alin. 1 teza a II-a din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Decretul nr. 306/1981.

S-a dispus confiscarea specială a căruţei, calului şi harnaşamentelor, proprietatea inculpatului.

S-a reţinut, în sarcina inculpatului că, în noaptea de 4 octombrie 1989, a sustras de pe tarlaua C.A.P. Roman, cantitatea de 490 kg porumb în valoare de 3893 lei, pe care apoi a transportat-o acasă cu un atelaj, format dintr-o căruţă şi un cal, proprietatea sa.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de inculpat.

Recursul extraordinar este întemeiat. Potrivit art. 118 lit. b din Codul penal, sunt supuse confiscării

speciale bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului.

Pe de altă parte, furtul în paguba avutului obştesc, faptă pentru care a fost condamnat R.F., este o infracţiune care se consumă în momentul epuizării actelor materiale corespunzătoare acesteia - prin luarea bunurilor din posesia unei persoane juridice - efectuate cu vinovăţie.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, după ce a intrat în tarlaua C.A.P., a sustras ştiuleţi de porumb, prin ridicarea lor de pe pământ şi încărcarea lor în căruţă, acţiune care a realizat latura obiectivă a infracţiunii de furt în paguba avutului obştesc.

Ca urmare, în acest moment s-a consumat infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat.

În această situaţie, nu are relevanţă faptul că, după deposedarea unităţii de cantitatea de porumb, inculpatul a încărcat-o în căruţă şi a transportat-o acasă, întrucât această activitate, posterioară acţiunii ilicite de luare a porumbului, nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii de furt.

Ca atare, atelajul inculpatului nu a servit şi nici nu a fost destinat să servească la comiterea infracţiunii de furt, fiind folosit numai pentru transportarea cantităţii de porumb la domiciliu, situaţie în care confiscarea lui, în baza art. 118 lit. b din Codul penal, este nelegală.

De altfel, din materialul probator nu rezultă că lăsarea calului şi a căruţei în posesia inculpatului prezintă pericol pentru săvârşirea unor fapte similare în viitor, atelajul folosindu-l pentru exercitarea meseriei de căruţaş particular.

Curtea Supremă de Justiţie - s. penală ,decizie penală nr. 682 din 6 iunie 1990, nepublicată

82

CONFISCARE SPECIALĂ. DESPĂGUBIRI. CUANTUM

Inculpatul, condamnat pentru infracţiunea de furt, a vândut videocasetofonul sustras, cu preţul de 23.000 lei, lui P.R. şi D.C., iar aceştia, la rândul lor, l-au vândut, în schimbul sumei de 30.000 lei, lui P.I.; ulterior, videocasetofonul a fost ridicat de la acesta din urmă şi restituit păgubaşului.

În soluţionarea laturii civile, instanţa trebuia să-l oblige pe inculpat la plata sumei de 23.000 lei către subdobânditorul P.I., care, pentru recuperarea diferenţei de 7.000 lei are la dispoziţie calea acţiunii civile împotriva vânzătorilor; acest mod de rezolvare a pretenţiilor civile se impune faţă de faptul că toţi dobânditorii bunului au fost de bună-credinţă.

Cum suma de 23.000 lei, obţinută de inculpat prin vânzarea videocasetofonului furat, este destinat acoperirii prejudiciului cauzat părţii civile P.I., măsura confiscării speciale este nelegală.


CONFISCARE SPECIALĂ.FURT

Vehiculul cu care au fost transportate obiectele de la locul furtului trebuie considerat că a folosit la săvârşirea infracţiunii, iar lăsarea acestuia în patrimoniul inculpatului prezintă stare de pericol. Sub acest aspect, prin "luarea lucrului" nu se înţelege numai ridicarea lui din locul unde se găseşte, în sensul că în acel moment furtul ar fi fost consumat. Punerea lui în vehiculul aflat la locul faptei, în vederea "însuşirii pe nedrept", se situează în sfera săvârşirii infracţiunii, de furt, atunci când scopul prevăzut de lege nu se poate realiza, datorită volumului ori cantităţii bunurilor.

În speţă, inculpatul a sustras, la date diferite, trei porci în greutate de 50, 60 şi 200 Kg. pe care i-a pus în căruţa aflată la locul faptei şi cu care apoi i-a transportat la domiciliul său.

În conformitate cu prevederile art. 118 C. pen., în aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a unui vehicul, pentru motivul că a servit ori a fost destinat să servească la comiterea unei infracţiuni de sustragere, este necesar să se stabilească, în primul rând, dacă săvârşirea faptei a avut ca element determinant folosirea acestuia.

Pe de altă parte, prin "săvârşirea unei infracţiuni", în sensul art. 118 lit. b C. pen., trebuie să se înţeleagă întregul complex al activităţii

83

psihice şi materiale, aflateîntr-o strânsă intercondiţionare ce include atât luarea hotărârii de a comite infracţiunea, cât şi toate activităţile legate de comiterea acesteia.

Aşa fiind, caracterul determinant al folosirii efective sau al posibilităţii folosirii vehiculului la sustragerea unor bunuri nu trebuie raportat numai la executarea nemijlocită a activităţii de sustragere definite în lege prin "luarea lucrului", ci şi la procesul de formare a rezoluţiei infracţionale, impunându-se a se stabili dacă hotărârea făptuitorului de a comite fapta ar mai fi fost luată în cazul în care acesta nu era conştient că se poate folosi de vehiculul ce-i aparţine.

Totodată, din interpretarea prevederilor art. 111 C. pen., rezultă că pentru luarea acestei măsuri trebuie să se verifice şi dacă există o stare de pericol ca urmare a deţinerii vehiculului, în continuare, de către infractor, acesta putând fi apreciată, între altele, în raport cu numărul actelor de sustragere săvârşite, folosindu-se acel vehicul. Or, în raport cu împrejurarea că vehiculul a fost folosit în repetate rânduri la săvârşirea furturilor, în mod corect instanţa a conchis în sensul existenţei stării de pericol în cazul lăsării lui, în continuare, în patrimoniul inculpatului, existând temerea că acesta s-ar putea servi de el la comiterea unor noi sustrageri.


CONFISCARE SPECIALĂ. MIJLOACE DE TRANSPORT. CONDIŢII. ART. 118 LIT. B ŞI 111 COD PENAL

Inculpaţii au fost condamnaţi, S.P. şi R.F., la câte 2 ani

închisoare, pentru infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, prevăzută în art. 208 alin. 1, 209 lit. a, e şi g raportat la art. 224 alin. 1 teza a II-a Cod penal.

În baza art. 118 lit. b Cod penal instanţa a confiscat autoturismele aparţinând inculpaţilor două chei inelare şi recipienţii din folie de polietilenă.

S-a reţinut că, în noaptea de 5/6 august 1988, inculpaţii menţionaţi, împreună cu alţi patru inculpaţi, condamnaţi în aceeaşi cauză, au pătruns în incinta instalaţiei de parc - pompe din Combinatul Petrochimic Piteşti, au procedat la desfacerea parţială a piuliţelor de la îmbinarea a două segmente de conductă prin care se transporta alcool etilic, folosind două chei, iar alcoolul care curgea a fost pus în şase recipienţi confecţionaţi din folie de polietilenă, fiecare inculpat având câte un asemenea recipient.

În timp ce se îndreptau spre autoturismele care fuseseră lăsate în incinta C.E.T. Piteşti II, situat în imediata vecinătate a

84

Combinatului Petrochimic, inculpaţii au fost surprinşi de organele de miliţie, împreună cu mai mulţi paznici.

Tribunalul judeţean a respins recursurile inculpaţilor. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs extraordinar

procurorul general cu privire la greşita confiscare a celor două autoturisme.

Recursul extraordinar este întemeiat. Potrivit art. 111 Cod penal, măsurile de siguranţă au ca scop

înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Or, faţă de împrejurările concrete în care faptele au fost săvârşite şi ţinând seama că automobilele, prin ele însele, nu prezintă pericol social, în mod greşit instanţele au aplicat prevederile art. 118 lit. b Cod penal cu privire la automobilele proprietatea celor doi inculpaţi.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 578 din 22 mai 1990

CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ

Furturile repetate, timp de 3 ani, săvârşite prin efracţie din

locuinţe, cu acelaşi mod de operare şi de valorificare a bunurilor sustrase în valoare de peste 140 milioane de lei printr-o societate comercială înfiinţată în acest scop de făptuitor, constituie infracţiune continuată de furt care a produs consecinţe deosebit de grave.

Prin sentinţa penală nr. 23 din 25 februarie 1998, Tribunalul Vâlcea a condamnat pe inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g, i şi alin. 3, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în perioada iunie 1993 - noiembrie 1996, inculpatul a pătruns prin efracţie în 38 de locuinţe din care a sustras bunuri în valoare totală de 146 milioane de lei.

Inculpatul săvârşea furturile după o atentă supraveghere a locurilor, mai ales la sfârşit de săptămână, profitând de absenţa locatarilor. Actele de sustragere au fost comise în special noaptea şi prin folosirea unei bormaşini de mână şi a unor leviere cu care erau forţate încuietorile.

S-a mai reţinut că inculpatul sustrăgea bunuri de mare valoare (aparatură electronică, bijuterii, blănuri, valută, îmbrăcăminte scumpă) pe care le transporta cu autoturismul său în comuna Turceni şi le valorifica printr-o societate comercială pe care a înfiinţat-o în acest scop.

85

În consecinţă, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit faptele în condiţiile infracţiunii continuate, având de la început reprezentarea în ansamblu a acţiunilor sale, a condiţiilor de operare, a zonelor unde va acţiona şi în ce perioade ale nopţii.

Curtea de Apel Piteşti, secţia I penală, prin decizia nr. 97/A din 7 mai 1998, a respins apelul inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că greşit s-a reţinut comiterea unei infracţiuni unice care a avut consecinţe deosebit de grave, şi nu a unor infracţiuni concurente.

Recursul este nefondat. Corect s-a reţinut în sarcina inculpatului o infracţiune unică de

furt calificat în formă continuată. Conform art. 41 alin. 2 din Codul penal, infracţiunea este

continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, iar în speţă există toate elementele care, potrivit legii, caracterizează acest tip de infracţiune.

Astfel, pe de o parte actele materiale de sustragere din locuinţe, comise de inculpat în raza Municipiului Râmnicu Vâlcea, în perioada iunie 1993 - noiembrie 1996 întrunesc fiecare în parte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat.

Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că toate sustragerile au fost comise după o supraveghere atentă a apartamentelor, în anumite zone ale oraşului, într-un anumit timp al nopţii, prin folosirea aceloraşi instrumente şi mijloace de efracţie, iar bunurile au fost valorificate printr-o societate comercială înfiinţată de inculpat în acest scop. Or, toate aceste împrejurări vădesc faptul că, de la început, inculpatul a avut reprezentarea, cel puţin în linii generale, a activităţii infracţionale pe care urma să o desfăşoare şi că, deci, a acţionat cu aceeaşi rezoluţie.

În consecinţă, toate faptele de sustragere intră în conţinutul unei singure infracţiuni de furt calificat, care, în raport cu valoarea totală a bunurilor sustrase, de 146 milioane de lei, a produs consecinţe deosebit de grave.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 2305 din 8 iulie 1999 nepublicată

CONSUMAREA FAPTEI DE SUSTRAGERE A UNUI AUTOTURISM PRIN SMULGEREA FIRELOR DE CONTACT

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208, 209 lit. e C. pen., reţinându-se, în fapt că în ziua de 3 mai 1997, în jurul orei 13, folosindu-se de o cheie mincinoasă, a pătruns în autoturismul unei persoane, a smuls firele de

86

contact şi a pornit motorul, începând deplasarea, dar în acel moment a apărut proprietarul maşinii, care 1-a imobilizat.

Această faptă a fost corect încadrată în textele de lege menţionate, constituind infracţiunea - consumată - de furt calificat, chiar dacă până în momentul descoperirii autoturismul parcursese doar 3-5 metri de la locul de parcare.


CONSUMAREA INFRACŢIUNIIFapta inculpatului care, într-o noapte, după ce a pătruns prin

efracţie în magazinul unei societăţi comerciale, a luat din casa de marcaj o sumă de bani pe care a ascuns-o în buzunarul pantalonilor şi slip, fiind surprins de organele de poliţie mai înainte de a fi părăsit magazinul, constituie infracţiunea - consumată - de furt calificat prevă-zută în art. 208, 209 lit. e,.g şi i C. pen., şi nu o tentativă a acestei infracţiuni. Pentru caracterizarea faptei comise de inculpat ca furt consumat, este irelevantă împrejurarea că în momentul surprinderii sale de către poliţie acesta se găsea încă în interiorul magazinului, deoarece infracţiunea se consumase anterior acelui moment, prin luarea banilor din casa de marcaj şi ascunderea lor în îmbrăcămintea sa.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 767/1997

CONSUMAREA INFRACŢIUNII DE FURTLuând hotărârea de a sustrage cupru din incinta unei societăţi

comerciale, inculpatul a escaladat gardul şi apoi, printr-o fereastră, a pătruns în magazie, de unde a luat mai multe platbande de cupru pe care le-a încărcat în trei saci; după aceea a scos sacii prin aceeaşi fereastră şi a transportat unul din ei până la gardul unităţii, dar nu a reuşit să-l treacă peste gard deoarece a fost surprins de poliţie.

Prin încărcarea în saci a platbandelor de cupru, infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 alin. 1 lit. i C. pen. s-a consumat -nerămânând în faza tentativei, cum susţine inculpatul prin motivele de recurs -, deoarece prin această acţiune s-a realizat deposedarea părţii vătămate şi trecerea obiectului material al infracţiunii sub puterea de dispoziţie a inculpatului. Împrejurarea că, după consumare, inculpatul a fost surprins la locul faptei, cu bunurile luate asupra sa, este nerelevantă sub aspectul formelor infracţiunii care, odată consumată, nu se poate converti într-o formă imperfectă, pentru motivul că inculpatul nu a putut păstra posesia bunurilor sustrase.


CONTRIBUŢIA INCULPAŢILOR LA SĂVÂRŞIREA UNEI INFRACŢIUNI DE FURT CALIFICAT. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII

87

JURIDICE

În raport cu starea de fapt reţinută de prima instanţă pe baza materialului probator administrat se impune schimbarea încadrării juridice pentru inculpaţi cu privire la infracţiunea de furt calificat.

Astfel, rezultă că cei doi inculpaţi au indicat autorilor sustragerii locul în care se găsea fierul vechi şi le-au permis accesul în unitate dar nu au participat efectiv la sustragerea fierului vechi.

În aceste condiţii, cu respectarea tuturor cerinţelor art.334 C. pr. pen. se va dispune schimbarea încadrării juridice în sensul înlăturării autoratului şi reţinerii complicităţii acestora la săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

Curtea de Apel Braşov , Decizia penală nr.267/Ap din 19 decembrie 2001

CRITERII DE DIFERENŢIERE ÎNTRE TENTATIVĂ ŞI INFRACŢIUNE CONSUMATĂ ÎN CAZUL INFRACŢIUNII DE FURT.

În cazul în care inculpaţii, după ce au forţat portierele unui autoturism, au smuls din interior radiocasetofonul şi boxele, fiind apoi surprinşi de către partea vătămată, activitatea lor infracţională constituie infracţiunea consumată de furt calificat iar nu tentativă la această infracţiune.

Prin sentinţa penală nr. 529 din 30 aprilie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 s-a dispus, în baza prevederilor ari. 208 alin. 1-209 alin. 1 lit. a, e, i Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, condamnarea inculpaţilor CM. şi F.G. la pedepse de câte 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de ari. 64 lit. a şi b Cod penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, după o înţelegere prealabilă, în ziua de 12 septembrie 1997 inculpatul CM. a deschis autoturismul părţii vătămate P.C. cu o şurubelniţă, după care inculpatul F.M. a căutat bunuri în maşina şi a smuls, în vederea însuşirii, radiocasetofonul şi boxele. Inculpaţii au fost surprinşi apoi de către partea vătămată, nereuşind să sustragă nici un bun.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambii inculpaţi, solicitând în principal schimbarea încadrării juridice în tentativă la furt calificat, întrucât nu au mai apucat să sustragă radiocasetofonul şi boxele, fiind surprinşi de partea vătămaiă.

Analizând probatoriile administrate în cauză, Tribunalul Bucureşti, prin decizia penală nr. 1074/A din 5 august 1998 a Secţiei I penale a constatat că apelurile sunt neîntemeiate.

88

S-a motivat că infracţiunea de furt calificat s-a consumat în momentul sustragerii prin smulgere a casetofonului şi a boxelor radio. În acel moment, bunurile au intrat în sfera de stăpânire a inculpaţilor. Faptul că aceştia au fost surprinşi de partea vătămată, au abandonat bunurile şi au fugit, fiind imobilizaţi de cetăţeni la circa 10 m de autoturism, nu reprezintă un temei pentru schimbarea încadrării juridice în sensul solicitat.

Aşa fiind, apelurile inculpaţilor sunt respinse potrivit prevederilor art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1074/A din 5.08.1998

CRITERII DE DIFERENŢIERE. FURT CALIFICAT. TENTATIVĂ. DELIMITAREA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII DE FURT DE ACELEA CARE CARACTERIZEAZĂ INFRACŢIUNEA DE LUARE DE MITĂ

Prin sentinţa penală nr. 147/2004, Tribunalul Braşov în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul B.P.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. şi pe inculpatul T.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de către fiecare dintre inculpaţi B.P.A., T.A. şi S.L.G. din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i), alin. (3) lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art, 20 alin. (1) raportat la art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i), alin. (3) lit. a) C. pen.

În baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 21 alin. (2) C. pen,, a condamnat pe inculpatul B.P.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare iar pe inculpaţii T.A. şi S.L.G. la câte 2 ani închisoare pe fiecare.

În baza art. 86/1, 86/2 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului B.P.A. pe durata unui termen de încercare de 6 ani.

În baza art. 81, 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de câte 2 ani închisoare aplicată inculpaţilor T.A. şi S.L.G. pe durata a câte unui termen de încercare de 4 ani pentru fiecare inculpat si le-a atras atenţia asupra prevederilor art. 83 C. pen. Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul B.P.A. a fost angajat în calitate de muncitor necalificat la staţia de combustibil aparţinând S.C'A" S.R.L. Braşov având ca atribuţiuni de serviciu vânzarea carburantului şi paza obiectivului,

Inculpatul T.A. nu are loc de muncă însă îşi câştigă existenţa prin

89

efectuarea unor diverse lucrări cu tractorul pe care îl deţine.Cu 2-3 zile înainte de data de 7 octombrie 2003 inculpaţii B.P.A.

şi T.A. au convenit să sustragă benzină şi motorină din depozitul staţiei nr. 3, inculpatul B.P.A., urmând să-i vândă inculpatului T.A. combustibilul sustras cu 1500 lei/l pentru motorină şi 20.000 lei/l pentru benzină, preţuri care erau mai mici decât preţurile de la pompă; în acelaşi mod inculpaţii au mai procedat în cursul lunii august 2004.

Inculpatul B.P.A. i-a solicitat ajutorul şi inculpatului S.L.G. şi toţi trei inculpaţii s-au întâlnit în noaptea de 7/8 octombrie 2003 în jurul orei 2,30, inculpatul T.A. venind cu autoturismul său pe care 1-a parcat în apropierea staţiei şi a adus trei recipiente de plastic de diferite dimensiuni (20, 26,5 şi 60 litri) două găleţi şi o pâlnie, bancheta din spate a autoturismului fiind scoasă.

Inculpatul B.P.A. a intrat în ţarcul unde erau îngropate rezervoarele cisternă, teren împrejmuit cu un gard metalic cu o înălţime de 50 cm şi a deşurubat cu o cheie şuruburile de fixare a capacelor rezervoarelor de benzină şi motorină, a ridicat capacele şi a scos cu găleţile benzină şi motorină din rezervoare, găleţile fiind preluate de către inculpaţii T.A. şi S.L.G., care turnau combustibilul în bidoane cu ajutorul pâlniei.

Totodată această activitate de sustragere a combustibilului a fost observată de către martorii care organizaseră în acea noapte o pândă datorită dispariţiei repetate a unor cantităţi de combustibil din staţie.

La un moment dat, martorul M.A. a anunţat telefonic societatea de pază şi un echipaj mobil s-a deplasat imediat la faţa locului. Cei doi martori s-au deplasat în întâmpinarea lor, întâlnindu-se la aproximativ 300 metri de staţia de benzină şi cu toţii au venit cu maşina societăţii de pază din staţie.

Inculpaţii au văzut luminile de la farurile maşinii care se apropia şi atunci inculpaţii T.A. şi S.L.G. au fugit, fără a lua vreun recipient cu benzină sau motorină, iar inculpatul B.P.A. a mers în staţie şi ia întrebarea martorului M.A, dacă ştie că se fură combustibil a răspuns că nu ştie.

Mergând în spatele staţiei, martorii au găsit recipientele respective, o parte din ele fiind pline; în urma cântăririi combustibilului găsit în recipiente, s-a stabilit că inculpaţii au sustras, până la intervenţia pazei, 123 litri benzină Premium a 25.7501ei/litru şi 30 litri motorină Euro a 21.950 lei/litru, în valoare totală de 3.835.750 lei. Această stare de fapt a fost reţinută din coroborarea declaraţiilor celor trei inculpaţi cu plângerea S.C. „A". S.R.L., cu procesul verbal de cercetare la faţa locului al organelor de poliţie, cu procesul verbal de examinare a autoturismului şi cu declaraţiile martorilor.

Tribunalul a reţinut că inculpatul B.P.A. nu a respectat atribuţiunile sale de serviciu privind paza staţiei de combustibil nu ca

90

urmare a oferirii vreunei sume de bani de către inculpatul T.A., ci chiar inculpatul B.P.A. a luat hotărârea de a sustrage benzină şi motorină din rezervoarele de combustibil pe care le avea în pază şi a convenit cu inculpatul T.A. să i le vândă acestuia din urmă la un preţ mai mic decât preţui de la pompă.

Prin urmare, nerespectarea atribuţiilor de pază a obiectivului de către inculpatul B.P.A. nu a fost determinat de promisiunea oferirii unor bani de către inculpatul B.P.A. pentru ca acesta din urmă să sustragă combustibil pentru a-1 vinde ulterior.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul a constatat că lipseşte elementul material al laturii obiective pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. şi de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor B.P.A., respectiv T.A şi s-a dispus achitarea acestora pentru săvârşirea acestor infracţiuni în baza art. 211 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pen.

Pe de altă parte, cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către avocaţii celor trei inculpaţi, este evident că inculpaţii au fost întrerupţi din activitatea de sustragere a combustibilului prin intervenţia martorilor şi a agenţilor din echipa mobilă de intervenţie. Inculpaţii T.A. şi S.L.G. au fugit de la faţa locului fără a lua vreun bidon umplut cu benzină sau motorină şi trei bidoane de 60 litri goale, fiind îndeplinite cerinţele art. 20 alin. (1) C. pen.

Nu se poate aprecia că acţiunea de sustragere a combustibilului de către cei trei inculpaţi a fost finalizată prin scoaterea combustibilului din rezervor, deoarece în acest care s-ar fi impus reţinerea mai multor acte materiale, egale în număr cu numărul găleţilor scoase din rezervoare, însă activitatea efectivă de sustragere constă în deplasarea bidoanelor de combustibil şi nu în scoaterea găleţilor.

Prin urmare, în baza art. 334 C. proc. pen., tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor săvârşite de fiecare dintre inculpaţi din infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (19 lit. a), g), i) alin. (3) lit. a) C. pen., în infracţiunea de tentativă Ia furt prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i) C. pen.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov cu motivarea că în mod greşit s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de furt calificat în tentativă la infracţiunea de furt calificat şi s-a dispus achitarea inculpatului B.P.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., iar a inculpatului T.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen.

Apelul este fondat numai cu privire la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de furt calificat şi a pedepselor aplicate, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

91

Starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă însă, considerentele referitoare la consumarea infracţiunii de furt sunt greşite.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. pen., infracţiunea de furt constă în luarea unui bun din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, consumarea infracţiunii presupunând scoaterea bunului din posesia sau detenţia persoanei respective şi dobândirea posibilităţii de a se comporta faţă de bun ca şi cum i-ar aparţine, indiferent dacă autorul sau autorii au reuşit sau nu să părăsească incinta locului de unde au sustras.

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi aşa cum a reţinut şi Tribunalul Braşov, inculpaţii s-au întâlnit la depozitul de carburanţi unde - potrivit înţelegerii - inculpatul T.A. a adus recipiente de plastic, găleţi şi o pâlnie, pentru sustragerea carburanţilor.

Benzina şi motorina au fost scoase din rezervoarele depozitului cu găleata, de către inculpatul B.P.A., iar apoi preluată de inculpaţii T.A. şi S.L.G. peste gărduleţul înalt de 50 cm care împrejmuia rezervoarele, după care erau deşertate în bidoanele situate în afara perimetrului împrejmuit.

În aceste condiţii se constată că bunul (carburanţii) fusese scos din posesia părţii civile, iar acţiunea de imposedare se consumase prin turnarea benzinei şi a motorinei în bidoanele care aparţineau inculpaţilor şi se aflau la dispoziţia acestora.

Trebuie reţinut că surprinderea inculpaţilor la locul comiterii faptei s-a produs după ce cantitatea de combustibil se afla în bidoanele de plastic şi fusese deja însuşită.

Acţiunea care nu a mai fost realizată de inculpaţi era transportarea bidoanelor cu combustibil, ceea ce excede sferei laturii obiective a infracţiunii de furt.

Nu are relevanţă împrejurarea că inculpaţii voiau să mai sustragă şi alte cantităţi de combustibil, infracţiunea de furt calificat referindu-se ia cantităţile deja sustrase.

Pentru aceste motive, critica formulată de parchet este fondată şi în temeiul art. 334 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică din art. 20 alin. (1) raportat la art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. 3) lit. a) C. pen. în art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi alin. (3) C. pen.

Procedând la individualizarea pedepselor, se va avea în vedere că inculpatul B.P.A. este acela care a avut iniţiativa infracţională şi i-a atras şi pe ceilalţi doi inculpaţi, prin propunerea pe care le-a făcut-o.

Achitarea inculpatului B.P.A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen. şi a inculpatului T.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. este temeinică şi legală.

92

Din probe rezultă, fără nici un dubiu, că inculpatul B .P.A. a fost acela care a propus inculpatului T.A. să sustragă împreună combustibil din depozit, inculpatul T.A. urmând să-i dea o sumă de bani ca o contravaloare a bunului sustras, într-un cuantum avantajos, în urma valorificării.

În speţă nu este vorba despre pretinderea unui folos material pentru încălcarea atribuţiunilor de serviciu pe care inculpatul le avea ca paznic şi care ar fi constat în permisiunea acordată inculpatului T.A. de a sustrage combustibil - ci este vorba de săvârşirea - împreună - a infracţiunii de furt calificat.

De aceea, fapta paznicului de a iniţia şi de a participa, nemijlocit, la sustragerea unor bunuri aflate în paza sa, în urma acceptării înţelegerii că va primi o sumă de bani, ca valoare a produsului sustras, constituie numai infracţiunea de furt, nu şi aceea de luate de mită, de vreme ce banii urmau să fie obţinuţi prin săvârşirea infracţiunii de furt, iar nu pentru o acţiune sau inacţiune privitoare la îndatoririle sale de serviciu.

Inculpatul B .P.A. a fost principalul autor şi iniţiator în săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

Înţelegerea pentru primirea unei sume de bani nu viza calitatea sa de paznic ci profitul obţinut prin sustragere.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 310/3 din 3 septembrie 2004

CUNOAŞTEREA PROVENIENŢEI BUNURILOR SUSTRASE

Inculpatul T. C. a fost condamnat de către instanţa de apel - care a schimbat încadrarea juridică a faptei din aceea de tăinuire (art. 221 C. pen.), în cea de furt calificat (art. 208, 209 lit. g C. pen.) - pentru faptul că, într-o noapte, văzând cum trei minori, coinculpaţi în proces, au sustras, într-o piaţă, doi saci cu banane şi castraveţi, i-a somat să se oprească, iar după ce aceştia, speriaţi, au abandonat sacii, şi-a însuşit bunurile furate de minori.

Recursul făcut de inculpat care, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., susţine că fapta săvârşită de el constituie infracţiunea de tăinuire, este fondat.

Este indiscutabil că bunurile însuşite de inculpat proveneau dintr-un furt anterior comis de alte persoane şi că inculpatul cunoştea provenienţa acestora.

Prin urmare, prin luarea - adică prin dobândirea - acelor bunuri, despre care ştia că provin din furt, în scopul obţinerii unui folos material, inculpatul a săvârşit o faptă care întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 221 C. pen.

93

În consecinţă, se va admite recursul, se va casa decizia atacată şi se va menţine sentinţa primei instanţe, care făcuse aplicarea acestui text.

C. Apel Bucureşti,s. I pen., dec. nr. 795/1998

CUNOAŞTEREA PROVENIENŢEI ILICITE A BUNURILOR DOBÂNDITE. CERINŢA ESENŢIALĂ PENTRU CARACTERIZAREA LATURII SUBIECTIVE

Prin sentinţa penală nr. 527 din 11 februarie 1999 Judecătoria Iaşi l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

A reţinut instanţa de fond că inculpatul a cumpărat în patru rânduri de la alţi doi inculpaţi — autori ai mai multor furturi — obiecte sustrase din autoturisme.

Prin sentinţa penală nr. 1004 din 16 noiembrie 1996, Tribunalul Iaşi a admis apelul inculpatului, a dispus achitarea pentru infracţiunea de tăinuire şi a respins ca nefondat apelul Parchetului prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. în infracţiunea de complicitate la furt.

A reţinut instanţa de apel că pentru existenţa infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. este necesar ca inculpatul să cunoască provenienţa ilicită a bunurilor, împrejurare ce nu a fost dovedită în cauză.

Cum complicitatea morală prin tăinuiri repetate necesită dovedirea aceleiaşi împrejurări ca şi în cazul tăinuirii, nu sunt realizate nici cerinţele acestei infracţiuni.

Decizia instanţei de apel a fost recurată de Parchet şi criticată pentru nelegalitate în latura penală invocându-se nelegala achitare pentru infracţiunea de tăinuire şi solicitându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de complicitate la furt prevăzută de art. 26 rap. art. 208-209 C.pen.

A motivat Parchetul că şi în situaţia în care din probe nu rezultă că inculpatul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor dobândite, având în vedere natura acestora—radiocasetofon auto, roată de rezervă —, avea posibilitatea de a conştientiza acest fapt.

Cum inculpatul a dobândit aceste bunuri în patru rânduri, tăinuirea repetată constituie complicitate morală la furt. Complicitatea derivată din tăinuiri repetate nu implică o înţelegere prealabilă şi expresă, ci aceasta este prezumată, fie ea şi tacită.

Analizându-se criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Atât infracţiunea de tăinuire cât şi cea de complicitate morală la

94

furt se caracterizează — sub aspectul laturii subiective — prin intenţie directă.

Conform art. 19 alin. 2 pct. 1 lit. a) C. pen., aceasta înseamnă că inculpatul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei.

Pentru existenţa intenţiei, în speţă este necesar ca inculpatul să fi cunoscut că bunurile provin din furt. Această situaţie trebuie dovedită şi nu prezumată cum se motivează în recursul Parchetului, deoarece singura modalitate de dobândire a bunurilor primite de acesta nu este cea a furtului. Există şi alte posibilităţi fără încălcarea dispoziţiilor penale ca inculpaţii care i-au transmis bunurile să le fi dobândit.

A admite susţinerea Parchetului precum că inculpatul putea să conştientizeze că bunurile primite de la inculpaţi provin din furt, ar însemna o prezumţie de vinovăţie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 66 C. pr. pen.

Just instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt dovezi din care să rezulte că inculpatul a cunoscut că bunurile provin din furt. Atât la urmărirea penală cât şi în instanţă, inculpatul a susţinut că nu a cunoscut provenienţa din furt a bunurilor, iar inculpaţii autori ai sustragerilor precizează că nu au relatat inculpatului despre provenienţa bunurilor. Martorii audiaţi la urmărirea penală nu au relatat aspecte referitoare la această împrejurare, iar martorii audiaţi în apărarea inculpatului au precizat că acesta nu a cunoscut de provenienţa ilicită a bunurilor.

Cum în speţă nu s-a făcut dovada că inculpatul a cunoscut că bunurileprimite provin din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, justinstanţa de apel a dispus achitarea acestuia, iar decizia pronunţată estelegală.

Neexistând cerinţa legală pentru infracţiunea de tăinuire, în speţă nu sunt îndeplinite nici condiţiile complicităţii morale la infracţiunea de furt.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 570 din 4 iulie 2000

CURENT ELECTRIC. FURT

Furt energie electrică. Exercitarea fără drept a unei profesii. Conectarea ilegală la reţeaua de curent electric. Încadrare juridică

Speţa 1: pentru reţinerea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C. pen., nu are importanţă dacă inculpatul a săvârşit un singur fapt material sau o succesiune de fapte, această situaţie putând servi instanţei, eventual, la individualizarea pedepsei.

95

Tribunalul Caraş-SeverinDecizie penală nr. 254/1994

DELAPIDARE. FURT Pentru a-l condamna pe inculpat pentru infracţiunea de

delapidare, instanţa de fond a reţinut că acesta, muncitor parchetar, a sustras o parte din cantitatea de linoleum pe care o primise de la unitatea la care era încadrat în muncă spre a o folosi în producţie.

Inculpatul neavînd deci calitatea de gestionar sau administrator al bunului sustras, necesară pentru existenţa infracţiunii de delapidare, fapta sa trebuia calificată ca infracţiune de furt în paguba avutului obştesc.

Tribunalul bacăuDecizie penală nr. 815/1989

DELIMITAREA DE INFRACŢIUNEA DE ÎNSUŞIRE A BUNULUI GĂSIT

Prin sentinţa penală nr. 679 din 18 mai 1998 a Judecătoriei Vaslui, s-a dispus achitarea inculpatului V. I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 208—209 lit. e) C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanţa de fond a reţinut că la data de 26 aprilie 1997, în timp ce se afla în sala de aşteptare din Gara Vaslui, inculpatul a văzut că partea vătămată, cetăţean din Republica Moldova, a plecat pe peron, lăsând bagajul (o geantă) nesupravegheat şi l-a luat, fiind imediat observat de către partea vătămată.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a-şi însuşi bunul (existând posibilitatea de a fi intenţionat să-l predea poliţiei) şi deci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt.

Sentinţa a fost apelată de către Parchet sub aspectul greşitei achitări a inculpatului, a cărui vinovăţie a fost dovedită în cauză.

Prin decizia penală nr. 430 din 22 septembrie 1998, Tribunalul Vaslui a admis apelul şi a desfiinţat în parte sentinţa de fond, în sensul schimbării încadrării juridice a faptei, din furt calificat, prevăzut de art. 208 - 209 lit. e) C. pen, în infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută de art. 216 alin. 1 C. pen., condamnându-l pe inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare, cu aplicarea graţierii, conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997. Instanţa de control judiciar a reţinut ca şi prima instanţă, îndoiala cu privire la intenţia inculpatului de însuşire a bunului, având convingerea că geanta respectivă este un bun pierdut.

96

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui pe motiv că nejustificat a fost schimbată încadrarea juridică a faptei şi că s-a făcut o interpretare eronată a probelor, inculpatul intenţionând să-şi însuşească bunul respectiv.

Recursul este întemeiat.Din probe rezulta că în sala de aşteptare se aflau puţine persoane,

astfel încât inculpatul şi-a putut da seama cine este proprietarul genţii, pe care l-a văzut ieşind pe peron.

Profitând de această împrejurare, a luat geanta şi a ieşit şi el pe peron, propunând, unui martor sa-l ajute să o transporte şi apoi să împartă bunurile, iar apoi, faţă de lucrătorul de poliţie a afirmat că geanta este a lui.

Inculpatul nu a dispus aşadar de un bun găsit pentru a fi întrunite elementele laturii obiective şi subiective ale infracţiunii prevăzute de art. 216 alin. 1C. pen., ci a realizat intenţia de însuşire pe nedrept a bunului aflat în posesia altei persoane, săvârşind infracţiunea de furt calificat, pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare.

Curtea de Apel Iaşi,Decizia penală nr. 99 din 11 februarie 1999 DELIMITARE TÂLHĂRIE-FURT. COMPLICITATE

Luarea unui telefon mobil din buzunar, fără exercitarea unor ameninţări sau violente întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat şi nu ale infracţiunii de tâlhărie. Activitatea celuilalt inculpat care a înlesnit acţiunea primului se circumscrie complicităţii la furt calificat.

Tribunalul Braşov a procedat la condamnarea inculpaţilor R.L. şi P.I. la pedepsele de câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), e) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (2)/l lit. a) C. pen., reţinându-se în esenţă că aceştia s-au deplasat la Liceul de Arte şi Meserii Braşov, au acostat un elev şi au mers într-un loc mai retras, fără ca inculpatul să-1 fi ţinut de mâini sau să-1 ameninţe, pentru a discuta. In acest loc inculpatul R.L. a reproşat părţii vătămate că îi datorează o sumă de bani pentru cele întâmplate la Liceul Economic, iar acesta a comunicat inculpatului că îl confundă cu un coleg de clasă.

Inculpatul a întrebat partea vătămată dacă are mobil acesta a confirmat şi a scos din buzunar telefonul mobil, care a fost luat de inculpatul R.L., în timp ce inculpatul P.I. a spus părţii vătămate că poate să dea telefonul celuilalt inculpat pentru că i-l va restitui, după care cei doi inculpaţi au plecat.

Ministerul Public a solicitat, în apel, condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie , apel respins de către curtea

97

de apel.Prima instanţă a valorificat şi a analizat toate probele

administrate în cauză, care nu conturează existenţa acţiunii de ameninţare şi, de altfel, sunt de observat chiar declaraţiile părţii vătămate care sunt elocvente în acest sens: în prima declaraţie, partea vătămată arată că doi băieţi i-au luat telefonul mobil din buzunarul de la pantaloni, fără a face vorbire de vreo acţiune de ameninţare sau intimidare.

De asemenea, în declaraţia următoare data la politie unde se descrie amănunţit starea de fapt, nu se face vorbire de acţiuni de ameninţare sau de intimidare şi nici în prima declaraţie de la parchet.

Dacă ar fi existat o asemenea acţiune era firesc ca partea vătămată să fi făcut vorbire de această activitate, de ameninţare sau intimidare, chiar în primele declaraţii, când încă s-ar fi putut afla sub imperiul stării de tulburare pricinuită de ameninţare.

Inclusiv în declaraţia dată în faţa instanţei, partea vătămată a spus că nu a fost ameninţat, că nu s-a temut de inculpaţi şi că doar a fost emoţionat, fiind o fire emotivă, însă această împrejurare nu este suficientă pentru a se reţine activitatea de ameninţare ca element constitutiv al infracţiunii de tâlhărie şi care trebuie să reprezinte elementul material al faptei descrise în dispoziţiile art. 193 C. Pen. Cum telefonul a fost luat de inculpatul R.L. rezultă că activitatea inculpatului P.I. se circumscrie complicităţii la infracţiunea de furt calificat, astfel încât se impune schimbarea încadrării juridice în acest sens, deoarece acesta a înlesnit activitatea inculpatului R.L, spunând părţii vătămate că inculpatul îi va restitui telefonul.

În ceea ce priveşte celelalte probe invocate de Ministerul Public în motivele de apel şi anume, depoziţiile martorilor, acestea reprezintă probe indirecte, martorii cunoşteau doar împrejurări relatate de către partea vătămată.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 113/Ap din 5 mai 2003

DESISTARE. CONDIŢII

Pentru a fi apărat de pedeapsă, făptuitorul trebuie să abandoneze săvârşirea infracţiunii din proprie iniţiativă, iar nu ca urmare a unor împrejurări exterioare.

Nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încetarea procesului penal pe motivul desistării dacă inculpaţii şi-au întrerupt activitatea infracţională ca urmare a declanşării alarmei de protecţie a imobilului respectiv.

Prin Sentinţa penală nr. 262 din 13.03.2003, Judecătoria

98

Sectorului 2 Bucureşti, în baza art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul G.P. la 1 an închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 din Codul penal.

În baza art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul C.T. la 1 an şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 83 din Codul penal, a revocat beneficiul suspendării condiţionate pentru pedeapsa de 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 471 din 20.10.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare.

S-a dedus prevenţia ambilor inculpaţi. Au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata despăgubirilor civile

şi fiecare în parte la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că la data

de 14.07.1999, în jurul orei 14,20, ambii inculpaţi au pătruns prin efracţie în apartamentul părţii vătămate W.M. pentru a sustrage bunuri.

Declanşându-se sistemul de alarmă, agenţii de pază au intervenit, i-au prins, reţinut şi predat pe inculpaţi organelor de poliţie.

Prin Decizia penală nr. 1509 din 24.04.2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a redus pedepsele inculpaţilor.

Prin Decizia penală nr. 544 din 10.04.2001, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

În fond, după casare, prin Sentinţa nr. 1390 din 29.01.2002, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a înlăturat circumstanţele atenuante reţinute anterior în favoarea inculpatului G.P. şi a aplicat ambilor inculpaţi câte o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, cu privare de libertate.

Împotriva acestei sentinţe, inculpaţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, inculpatul G.P. solicitând reducerea pedepsei, iar inculpatul C.T. solicitând achitarea pentru că a intervenit desistarea.

Prin Decizia penală nr. 1977 din 9.12.2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi, reţinând că apelul inculpatului G.P. este nefondat, întrucât prima hotărâre a fost casată în recursul declarat de procuror, soluţie în care principiul neagravării situaţiei inculpatului în propria-i cale de atac devine inoperant, iar privitor la apelul inculpatului C.T. a reţinut că în cauză nu voinţa inculpaţilor a determinat împiedicarea consumării faptei, ci declanşarea alarmei.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul C.T., criticând-o

99

pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că în cauză erau incidente prevederile art. 22 din Codul penal, caz de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 15 din Codul de procedură penală, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei, caz de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 14 din Codul de procedură penală.

Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate în raport de criticile aduse, precum şi din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 385^9 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, întrucât în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi necontestată de inculpat a rezultat că nu pot fi incidente prevederile art. 22 din Codul penal.

Astfel, desistarea reprezintă o abandonare din proprie iniţiativă a săvârşirii infracţiunii, iar nu a unor împrejurări exterioare.

Or, în speţă, inculpaţii şi-au întrerupt activitatea infracţională în momentul declanşării alarmei, astfel că nu voinţa lor a fost determinantă în împiedicarea săvârşirii faptei.

Corect s-a reţinut, astfel, că fapta de furt a fost comisă în tentativa prevăzută de art. 20 alin. 1 din Codul penal.

De asemenea, nu este fondată nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei, întrucât pedeapsa aplicată inculpatului este orientată spre minimul special prevăzut de lege, iar faţă de împrejurările în care a fost comisă fapta şi persoana inculpatului, care este recidivist şi a avut o atitudine procesuală sinceră, nu se impune coborârea acesteia sub minimul prevăzut de lege, prin acordarea de circumstanţe atenuante.

Astfel fiind, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat. (M.S.)

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală Decizie penală nr. 481 din 18 martie 2003

DETENŢIA LEGITIMĂ. CONDIŢII

Inculpaţii, după decesul fratelui lor, care era despărţit în fapt de soţia sa - aceasta din urmă stabilindu-şi locuinţa la altă adresă -, au obţinut de la concubina defunctului cheia apartamentului şi au ridicat toate bunurile aflate în casă, cu motivarea că îşi acoperă astfel cheltuielile de înmormântare;

Pentru săvârşirea acestei fapte - încadrată în art. 208, 209 lit. a şi g C. pen. - inculpaţii au fost condamnaţi de către prima instanţă la pedeapsa de 1 an închisoare şi obligaţi a plăti părţii vătămate, soţia defunctului, suma de 9.610.000 lei despăgubiri civile, reprezentând

100

contravaloarea bunurilor sustrase. În apel, însă, inculpaţii au fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, cu aplicarea art. 10 lit. b1 C. proc. pen. şi art. 18' C. proc. pen. - considerându-se că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni -, dar li s-a aplicat o amendă administrativă de câte 25.000 lei, soluţia laturii civile fiind menţinută.

Declarând recurs, inculpaţii, prevalându-se de cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., susţin că atâta timp cât nu avea nici detenţia, nici posesia bunurilor pretins furate, partea vătămată, constituită parte civilă, nu avea calitate procesuală activă şi că - lipsind unul din elementele infracţiunii, luarea bunurilor din detenţia sau posesia altuia - în speţă achitarea trebuia pronunţată în baza art. 10 lit. d C. proc. pen.

Această critică nu este întemeiată. In calitate de soţie supravieţuitoare, partea vătămată avea, la data sustragerii, atât un drept propriu asupra bunurilor realizate în timpul căsătoriei cu soţul decedat, cât şi un drept de moştenire asupra unei cote părţi din aceleaşi bunuri, în concurs cu dreptul fiului său minor, aşa încât avea o detenţie legală în ceea ce priveşte bunurile în litigiu.

Chiar dacă, din punctul de vedere al realizării conţinutului infracţiunii de furt, este fără relevanţă cui aparţine dreptul de proprietate, partea vătămată având detenţia legitimă în momentul săvârşirii faptei, inculpaţii, care au luat fără drept bunuri din detenţia acesteia, cu scopul de a şi le însuşi pe nedrept, au săvârşit o faptă ce prezintă toate elementele constitutive ale infracţiunii de furt.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a. pen., dec. nr. 963/1997

DIFERENŢIERE. ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT-FURT. CONŢINUT

Recursul nu este fondat.Analizând actele şi lucrările de la dosar, în limitele prevederilor

art. 3859 Cod procedură penală, text de lege ce reglementează cazurile în care o hotărâre judecătorească poate fi atacată cu recurs, rezultă că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt corectă, dând faptei comise de inculpat încadrarea juridică legală, respectiv infracţiunea de furt calificat în dauna avutului privat prevăzută ele art. 208 alin. 1, 209 iit. c şi e Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a din acelaşi cod.

Fapta comisă de inculpat nu poate primi o altă încadrare juridică respectiv infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 Cod penal deoarece acesta nu a găsit cojocul părţii vătămate, pe care aceasta să-l fi pierdut.

Inculpatul, aşa cum rezultă din probele administrate, la data de 5 octombrie 1996, în timp ce se afla în Piaţa Sfatului din Braşov a

101

sustras un cojoc din blană de oaie ce aparţinea părţii vătămate şi nicidecum nu l-a găsit după cum susţine în motivele de recurs.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penala nr. 17IR din 4 iunie 1997

DIFERENŢIERE TÂLHĂRIE Deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta, prin

smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracţiune de furt, iar nu de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa întrebuinţării violenţei la care se referă. art. 211, alin. 1 C. pen.

Curtea Supremă de Justiţie, compunerea prevăzută de art. 39Decizie nr. 63/1991

DIFERENŢIERE TÂLHĂRIE Luarea poşetei de sub braţul părţii vătămate, chiar smulgerea

acesteia, fără întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări adresate posesorului bunului, nu echivalează cu săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, ci constituie infracţiunea de furt.

Tribunalul ConstanţaDecizie penală nr. 534/1992

DIFERENŢIERE. TÂLHĂRIE. FURT. EROARE CU PRIVIRE LA CALITATEA PERSOANEI AGRESATE

Atunci când există eroare cu privire la persoana agresată, răspunderea penală este determinată de ceea ce s-a întâmplat în realitate, nu în raport cu ceea ce a crezut făptuitorul că se întâmplă.

În speţă, inculpaţii, care intenţionau să fure morcovi dintr-o seră, societate comercială cu capital integral de stat, fiind convinşi că persoana pe care au găsit-o la locul faptei este paznic de seră, când în realitate aceasta era un hoţ ca şi ei, l-au lovit pe acesta, până când cel bătut le-a dezvăluit adevăratul său rol.

Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt, însă în mod greşit tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de aceştia, în infracţiunea de tâlhărie.

Corecta calificare a faptei este în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 combinat cu art. 200 lit. a şi e Cod penal.

Curtea de Apel Constanţa,

102

Decizie penală nr. 65 din 1 ianuarie 1993

DISTINCŢIE FURT. ABUZ DE ÎNCREDERE

Inculpatul s-a angajat în scris faţă de persoana vătămată să-i renoveze apartamentul în schimbul unei sume de bani, primind în acest scop de la aceasta cheia de la uşa de acces în apartament unde, pe lângă alte materiale, se afla depozitată şi o cantitate de parchet; profitând de această situaţie, inculpatul şi-a însuşit, în timpul nopţii, parchetul, pe care ulterior 1-a vândut.

Fapta comisă de inculpat nu constituie infracţiunea de abuz de încredere, ci aceea de furt calificat; inculpatul nu deţinea cu vreun titlu parchetul, persoana vătămată încredinţându-i doar cheia apartamentului, în vederea efectuării lucrărilor de renovare.

C. Apel Bucureşti, s. aII-a pen., dec. nr. 380/1997

DISTINCŢIE. FURT CALIFICAT. DISTRUGERE.

Însuşirea unor dale nefixate pe malurile râului de către mai mulţi inculpaţi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, prevăzut de art. 208-209 lit. a Cod penal, şi nu infracţiunea de distrugere, dată fiind latura subiectivă a faptei. Distrugerea nu este o infracţiune de pericol şi de aceea rezulta¬tul ei este, întotdeauna, o atingere efectivă care se aduce bunului, în toate cazurile este necesar ca bunul să fie ori făcut inutilizabil, ori să i se reducă posibilitatea de utilizare specifică.

Prin sentinţa penală nr. 538 din 29.10.1998, pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale, judeţul Giurgiu au fost condamnaţi, inculpaţii I.I., I.M. şi S.N., pentru infracţiunea prevăzută de art. 208-209 lit. a Cod penal, şi M.M., pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin.1 Cod penal.

S-a reţinut că, în cursul lunii martie 1997, în timpul ziiei, inculpaţii I.I., I.M. şi S.N,.s-au deplasat la râul Şabar de pe raza satului Cărpeniş, judeţul Giurgiu şi au desprins, pentru a vinde, de pe malurile acestuia 50 bucăţi dale din beton în valoare de 835.850 lei şi le-au transportat la locuinţa martorului H.V., vânzându-le acestuia pentru suma de 75.000 lei, din care i-au achitat numitului M.M. suma de 20.000 lei pentru transport şi restul sumei au împărţit-o între ei.

În cursul lunii martie 1997, singur, inculpatul M.M. s-a deplasat la râul Sabar cu căruţa şi prin desprindere a sustras 50 bucăţi dale din

103

beton, pe care Ie-a transportat la domiciliul său pentru a le folosi în gospodărie.

Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs inculpaţii I.I., I.M. şi S.N., criticându-le sub aspectul greşitei încadrări juridice, în sensul că nu trebuia reţinută infracţiunea de furt calificat, ci aceea de distrugere, ceea ce constituie cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală.

Critica este neîntemeiată.Fapta inculpaţilor întruneşte elementele constitutive ale

infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzută de art. 208-209 lit. a Cod penal, şi nu ale infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. 2 Cod penal, întrucât înţelegerea prealabilă a inculpaţilor a fost să nu distrugă peretele din dale, ci să sustragă dalele de pe malurile râului, dale care nu erau fixate, în scopul de a le vinde.

Curtea de Apel Bucureşti,Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 139/1999

DISTINCŢIE. FURT CALIFICAT. TĂINUIRE

Situaţia premisă a infracţiunii de tăinuire este existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, din care provine bunul tăinuit.

Legătura obiectivă între cele două fapte constă în aceea că existenţa faptei secundare nu este de conceput fără prealabila săvârşire a faptei principale.

Prin sentinţa penală nr. 48/03.02.1998, Judecătoria Feteşti, în baza art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, text în baza căruia a condamnat inculpatul P.L. la o pedeapsă de 10 luni închisoare, pe care a suspendat-o condiţionat, în baza art. 81-82 Cod penal, pe un termen de încercare de 2 ani şi 10 luni.

S-a făcut aplicarea art. 359 Cod procedură penală. S-a luaţ act că prejudiciul cauzat părţii vătămate S.C. „A.S.A." Borduşani a fost recuperat integral, fiind obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul locuieşte în comuna Borduşani şi în perioada campaniei de recoltare a orzului, în zilele de 7 şi 8.07.1997 s-a deplasat cu căruţa tatălui său la ieşirea din comuna Cegani pentru a sustrage orz din autovehiculele ce transportau cereale de pe terenurile S.C. „A.S.A." Borduşani către Silozul Feteşti.

104

S-a susţinut că, în momentul staţionării autovehiculelor se urca în remorca acestora şi încărca saci cu orz pe care apoi îi arunca în şanţul de pe marginea drumului, continuând cu ridicarea acestora şi transportul lor cu atelajul hipo spre domiciliu.

Acţionând în acest mod, inculpatul a strâns în locuinţa sa 35 saci cu orz, adică 1.400 kg cereale, pe care în ziua de 10.07.1997 Ie-a predat pe numele bunicii sale V.Z. la S.C. " F.l." S.R.L. borduşani, fiind primite de administratorul V.V., căruia nu i-a relatat provenienţa orzului.

Pentru orzul predat, inculpatul urma să primească în aceeaşi zi suma de 830.000 lei de la achizitor, însă la întoarcerea spre domiciliu P.L. a fost depistat de către lucrătorii de poliţie, împrejurare în care şi-a recunoscut fapta.

Instanţa de fond a reţinut, din coroborarea probelor administrate, în fapt, că la începutul lunii iulie 1997, în timpul campaniei de recoltat cereale inculpatul a dobândit, în mod repetat, cantitatea de 1.400 kg. orz în valoare de 930.000 lei de la diverşi şoferi de autovehicule ce transportau cereale, prin plata unor sume de bani, cunoscând că orzul provine de la partea vătămată, iar şoferii nu erau îndreptăţiţi să valorifice bunurile.

S-a concluzionat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Feteşti, care a criticat-o pentru schimbarea încadrării juridice a faptei, deoarece din probe s-a stabilit că inculpatul a sustras cantitatea de 1.400 kg orz boabe prin escaladarea oblonului de la autocamioane şi nu că a cumpărat cantitatea menţionată pe care ulterior a vândut-o la o unitate de achiziţii produse agricole.

Prin decizia penală nr. 643/A/1998 a Tribunalului Ialomiţa a fost respins apelul parchetului, ca nefondat.

În considerentele deciziei, tribunalul a reţinut că, din ansamblul probator efectuat, nu s-a dovedit că inculpatul a sustras orzul, argumentându-se cu procesul-verbal de depistare întocmit de poliţie şi cu declaraţiile inculpatului, cele iniţiale necoroborându-se cu nici o altă probă, iar experimentul judiciar nu constituie o probă directă, ca de altfel nici declaraţiile martorilor asistenţi la experimentul judiciar.

Decizia menţionată a fost recurată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa pentru greşita schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat în cea de tăinuire, considerându-se că, în condiţiile situaţiei de fapt reţinute de către ambele instanţe, respectiv repetabilitatea faptelor prin „cumpă¬rare" de orz de la conducătorii de autovehicule, care le sustrăgeau de la societatea care-i angajase pentru transport, inculpatul avea reprezentarea acestui aspect.

Recursul declarat s-a considerat ca fiind fondat, fiind examinat de

105

Curte prin prisma prevederilor art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală.S-a reţinut că situaţia premisă a infracţiunii de tăinuire este

existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, din care provine bunul tăinuit.

Legătura obiectivă între cele două fapte constă în aceea că existenţa faptei secundare nu este de conceput fără prealabila săvârşire a faptei principale, aceasta precedând tăinuirea.

Din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat că şoferii autovehiculelor din care s-a sustras produsul au avut cunoştinţă de faptă, cu atât mai mult că ar fi primit o sumă de bani pentru a-i permite inculpatului să sustragă cantitatea permisă, situaţie de fapt care, într-adevăr, nu ar fi schimbat cu mult încadrarea juridică, fiind în discuţie numai calitatea de autor sau complice la infracţiunea de furt, faţă de repetabilitatea faptelor şi înţelegerea prealabilă.

Infracţiunea s-a consumat la momentul apropriaţiunii bunului (al orzului) adică al deposedării, inculpatul acţionând cu intenţie, ştiind cărui patrimoniu aparţine, şi că nu are consimţământul persoanei vătămate.

Concluzionând, s-a arătat că faptele săvârşite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 208-209 lit. i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi nu ale infracţiunii prevăzute de art. 221 alin. 1 Cod penal, fiind incidente dispoziţiile art. 334 Cod procedură penală privind schimbarea încadrării juridice.

De asemenea, au fost particularizate criteriile individualizării judiciare la cazul concret, reţinându-se distinct şi prevederile art. 74 Cod penal cu regimul sancţionator corespunzător, ale dispoziţiilor art. 71-64 Cod penal privind pedeapsa accesorie.

Astfel, Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa împotriva sentinţei penale nr. 48/03.01.1998, pronunţată de Judecătoria Feteşti şi a deciziei penale nr. 643/A/30.10.1998 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, a casat integral decizia şi în parte sentinţa şi în fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 221 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 208-209 lit. i Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a, b şi c Cod penal.

În baza art. 208-209 lit. i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 74 lit. a, b şi c Cod penal a condamnat pe inculpatul P.L. la 10 luni închisoare, cu aplicarea art. 71-64 Cod penal, menţinând celelalte dispoziţii.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 623/1999

106

DISTINCŢIE FURT- TÂLHARIE Înţelegerea între două persoane de a sustrage un bun aflat

asupra uneia dintre ele, dar aparţinând altuia, prin simularea unei agresiuni asupra acesteia şi luarea bunului de cea de-a doua constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de tâlhărie, însuşirea nefiind săvârşită printr-o agresiune reală asupra unei persoane vătămate.

În fapt, prin sentinţa nr. 486 din 19 mai 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii M.G. şi I.R. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a şi e C.pen., respectiv a complicităţii la această infracţiune.

Instanţa a reţinut că, la 12 aprilie 2001, S.E., contabilă la S.C. "C", s-a deplasat la bancă pentru a ridica banii pentru salarii împreună cu inculpatul I.R. agent de paza, şofer însoţitor pentru asemenea transporturi.

La sediul băncii, după încasarea sumei de 350 de milioane de lei, inculpatul a aşezat banii intr-o sacoşă, mergând apoi împreuna cu contabila spre locul unde se afla autoturismul.

În timp ce inculpatul încerca sa deschidă portiera, s-a apropiat o persoană care a lovit pe I.R. cu palma peste faţă, iar după ce acesta a căzut, i-a smuls sacoşa cu banii din mână şi a fugit. În urma cercetărilor s-a stabilit că între inculpatul I.R. şi inculpatul M.G., care a luat banii, a existat o înţelegere în vederea sustragerii acestora.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin decizia nr. 576 din 9 august 2004, a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi. Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză procurorul a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrata ca furt calificat, iar nu ca tâlhărie.

Recursul este fondat.Din probele administrate rezultă, că inculpatul I.R. a comunicat

celuilalt inculpat că urmează să se deplaseze la bancă să ridice o importantă sumă de bani, cei doi luând legătura prin telefon şi în timpul deplasării spre bancă.

După încasarea banilor, simulând că îl atacă pe I.R., inculpatul M.G, i-a aplicat o lovitura cu palma peste faţă, acesta a căzut, iar el i-a smuls sacoşa cu bani şi a fugit. În următoarele zile inculpaţii au împărţit banii sustraşi.

Aşadar, pe baza înţelegerii stabilite între cei doi inculpaţi, M.G. a sustras cele 350 milioane de lei fiind ajutat de inculpatul I.R.

Fapta celor doi inculpaţi constituie infracţiunea de furt calificat săvârşită de unul în calitate de autor, iar celălalt în calitate de complice.

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, reţinută de prima instanţă şi cea de apel, se cere ca violenţele să fie exercitate asupra persoanei vatămate; or, în speţă, inculpaţii au simulat că unul îl loveşte pe celălalt, încercând prin aceasta să împiedice stabilirea realităţii, identificarea făptuitorilor şi recuperarea prejudiciului.

107

Inculpaţii înţelegându-se să însceneze furtul prin violenţă, nu se poate reţine ca reală una din acţiunile specifice infracţiunii complexe de tâlhărie, ci numai a infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a şi e C.pen.

În consecinţă recursul procurorului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul considerentelor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen.,. dec. 6236/2004

DISTINCŢIE ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSITFapta inculpatului - taximetrist - care, într-o noapte, a sustras de

la autoturismul său, mai multe bijuterii din aur, constituie infracţiunea de furt calificat, prevăzută în art. 208, 209 lit g C. pen.

Chiar dacă susţinerea inculpatului - nedovedită - că persoana vătămată şi-ar fi uitat bijuteriile în maşină, încă fapta sa constituie furt, şi nu infracţiunea de însuşire a bunului găsit, aşa cum se pretinde prin motivele de recurs, deoarece inculpatul ştia cui aparţin acele bijuterii.

În cazul infracţiunii prevăzute în art. 216 C. pen, făptuitorul nu cunoaşte proprietarul bunului.


DISTINCŢII. TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ

Pentru a reţine infracţiunea de tâlhărie, nu este necesară concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni (cea de lovire şi cea de furt) şi este suficient ca autorul să conceapă săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni (în speţă lovire), urmând ca, în timpul desfăşurării acesteia, acesta să hotărască săvârşirea şi a celeilalte acţiuni.

În acest mod, concepând îmbinarea între acţiuni şi rezultatul acestora, chiar dacă rezoluţia infracţională nu a fost luată anterior săvârşirii primului act material, autorii au săvârşit o infracţiune complexă, cu poziţie subiectivă complexă.

Chiar dacă lovirea, ca acţiune adiacentă, a fost prima declanşată şi se susţine că ulterior a survenit ideea săvârşirii furtului, situaţie în care s-ar putea susţine reţinerea a două infracţiuni, infracţiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.

108

Prin Sentinţa penală nr. 1050 din 14 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 1154/2003, în baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpaţii:

- pentru inculpatul I.D.S., din art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal, în art. 20 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal (două fapte);

- pentru inculpata B.M., din art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal în art. 26 din Codul penal raportat la art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal şi art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal (două fapte).

În baza art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la 3 ani închisoare.

În baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) din Codul penal raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.

În baza art. 86^1 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere, cu termen de încercare pentru 8 ani, şi cu aplicarea art. 86^3 din Codul penal.

În baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, inculpata B.M. a fost condamnată la 3 ani închisoare.

În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.

În baza art. 86^1 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei supravegheate, pe un termen de 8 ani, şi cu aplicarea art. 86^3 din Codul penal.

109

În baza art. 14 din Codul de procedură penală raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, s-a luat act că partea vătămată T.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat în natură.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la data de 23.07.2002, partea vătămată T.C. a vizitat-o pe inculpata B.M., în locuinţa acesteia aflându-se în vizită şi martorele B.D. şi L.V. În acelaşi apartament, în sufragerie, martorul P.A., proprietarul casei, a primit vizita inculpatului I.D.S., fost concubin al inculpatei B.M.

În jurul orelor 24,00, partea vătămată a părăsit apartamentul, întrucât a fost rugat de martore să le ducă la domiciliul cu autoutilitara sa.

În momentul când au ajuns la o intersecţie, partea vătămată a oprit, iar martorele au coborât, rămânând o perioadă scurtă de vorbă, apoi s-au îndepărtat, L.V. plecând spre domiciliul său, iar B.D. rămânând în continuare de vorbă cu partea vătămată.

În momentele următoare, inculpaţii, care au parcurs pe jos traseul urmat de partea vătămată cu maşina, s-au apropiat de cei doi, inculpata B.M. lovind pe partea vătămată şi încercând a face acelaşi lucru şi martorei, care însă s-a depărtat în fugă.

Partea vătămată T.C. a fugit o distanţă de 200 - 300 m, însă a fost ajunsă de inculpaţi, care au lovit-o din nou, iar inculpatul l-a întrebat dacă are bani asupra sa şi, la răspunsul negativ al părţii vătămate, a controlat în zona buzunarelor, fără a introduce mâna în interior.

Partea vătămată s-a refugiat în scara unui bloc, încercând să scape de inculpaţi şi a aşteptat un timp, apoi, când a considerat că inculpaţii au plecat din faţa scării, a coborât şi s-a îndepărtat în sensul opus locului unde îşi parcase maşina, pentru a nu se mai întâlni cu aceştia.

Trecând prin dreptul locului unde se afla parcată maşina şi observând portiera deschisă, inculpata B.M. a pătruns în interior şi a sustras borseta părţii vătămate, susţinută moral de inculpatul I.D.S. Ulterior au împărţit bunurile.

Tribunalul a reţinut această încadrare juridică, apreciind că trăsătura caracteristică a infracţiunii de tâlhărie este simultaneitatea acţiunilor de violenţă sau ameninţare cu acţiunea de deposedare a victimei de bunuri.

Dacă întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări nu a servit sau nu a fost realizată pentru a servi ca mijloc de a determina victima să cedeze bunul, aceasta nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.

În condiţiile în care între momentul exercitării violenţelor de către inculpaţi şi momentul însuşirii borsetei s-a scurs o perioadă

110

relativ lungă de timp, iar la momentul însuşirii borsetei partea vătămată se afla refugiată într-o scară de bloc la o distanţă mare de maşină (circa 200 - 300 m), trăsătura caracteristică a infracţiunii de tâlhărie (respectiv simultaneitatea violenţelor cu cedarea bunului) nu este îndeplinită, situaţie în care tribunalul a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor.

În acelaşi sens, sub aspectul laturii subiective, din modalitatea concretă de desfăşurare a faptelor a rezultat că inculpaţii au luat rezoluţii infracţionale distincte, iniţial partea vătămată fiind controlată la buzunar şi lovită, apoi alergată cu intenţia vădită de a fi agresată şi, ulterior, constatând că partea vătămată nu mai cobora din scara blocului unde se refugiase, inculpaţii au decis să părăsească locul unde se aflau, deplasându-se spre strada principală.

În contextul în care, în urma deplasării spre strada principală, inculpaţii au ajuns în dreptul autoturismului părţii vătămate, care era cu uşa deschisă, este evident că inculpata B.M. a luat o nouă rezoluţie infracţională, respectiv de a sustrage bunuri din autoturism, fiind susţinută moral de inculpatul I.D.S.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptelor comise de inculpaţi, precum şi sub aspectul nelegalităţii pedepselor aplicate.

Curtea, analizând sentinţa atacată sub aspectul criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, a constatat că apelul formulat este fondat.

Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Tâlhăria este o infracţiune complexă în care la conţinutul infracţiunii de furt se adaugă conţinutul specific altor infracţiuni (ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.).

Pentru a reţine infracţiunea de tâlhărie nu este necesară concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni şi e suficient ca autorul să conceapă săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni (în cazul nostru cea de lovire), urmând ca, în timpul desfăşurării acesteia, acesta să hotărască să săvârşească şi cealaltă acţiune. În acest mod, concepând combinarea între acţiuni (cea de lovire şi cea de furt) şi rezultatul acestora, chiar dacă rezoluţia infracţională nu a fost luată anterior săvârşirii primului act material, autorii au săvârşit o infracţiune complexă, cu poziţia subiectivă complexă ce este caracteristică.

Chiar dacă acţiunea adiacentă (lovirea) a fost prima declanşată şi s-a susţinut că ulterior a survenit ideea săvârşirii furtului, situaţie în care s-ar putea susţine reţinerea a două infracţiuni, în cauză infracţiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.

111

Poziţia subiectivă a autorului a fost conturată încă de la primele acte materiale (atunci când inculpatul I.D.S. a lovit-o şi a căutat-o în buzunare pe partea vătămată) şi chiar instanţa a consfinţit această conexitate subiectivă prin reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de tentativă la tâlhărie.

Ca atare, insistenţa celor doi inculpaţi în săvârşirea altor acte materiale (faptul că au urmărit-o pe partea vătămată, încercând să o bată, până când aceasta s-a refugiat într-o scară de bloc unde inculpaţii nu au mai avut acces şi faptul că apoi i-au sustras bunuri din autoturism) nu poate fi interpretată ca o rezoluţie infracţională diferită, ci ca o consumare a tentativei la tâlhărie ce putea fi reţinută în prima fază.

Din faptul că inculpatul I.D.S. a căutat-o pe partea vătămată în buzunare pentru a-i lua banii, rezultă că rezoluţia infracţională pentru infracţiunea de furt a fost luată din acel moment şi, întrucât această acţiune era dublată de aplicarea de lovituri, nu se putea reţine pentru această fază decât tentativă la infracţiunea complexă de tâlhărie.

Şi pentru inculpata B.M., în acea primă fază a desfăşurării infracţiunii, nu se putea reţine decât tentativă la tâlhărie (şi nu, cum greşit a reţinut instanţa, complicitate la tentativă de tâlhărie), pentru că inculpata a desfăşurat şi ea acte materiale din conţinutul infracţiunii de tâlhărie - a aplicat lovituri părţii vătămate -, şi, ca atare, şi pentru aceasta se poate reţine că rezoluţia infracţională pentru infracţiunea de tâlhărie a fost luată în acel moment, iar faptul că partea vătămată a fugit a împiedicat consumarea acestei infracţiuni la acel moment.

Faptul că inculpata a sustras la scurt timp bunuri din autoturismul părţii vătămate a dus la consumarea infracţiunii de tâlhărie.

Faţă de aceste motive, Curtea a admis apelul Parchetului, a desfiinţat în parte sentinţa penală, conform prevederilor art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală şi, rejudecând în fond, a condamnat pe fiecare din cei doi inculpaţi la câte 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 2^1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a), c) din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 413 din 2 iunie 2004

DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ. FURT CALIFICAT. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI.

Prin sentinţa penală nr. 281 din 11 octombrie 1995 a

112

Judecătoriei Babadag, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul D.A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, la 5 mai 1995, inculpatul a sustras de la o exploatare minieră 4 tone de fier vechi, fiind ajutat la săvârşirea faptei de două persoane care nu ştiau că fierul vechi este luat de inculpat cu intenţie de însuşire.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Sustragerea de către inculpat a unor bunuri, cu participarea a

două persoane, care au acţionat direct la luarea acestora, dar fără a-şi da seama că săvârşesc o faptă prevăzută de legea penală, fapta lor neconstituind infracţiune, se încadrează în prevederile art. 209 lit. a din Codul penal.

Pentru existenţa furtului calificat, în forma prevăzută în textul de lege menţionat, şi anume de a fi săvârşit de două sau mai multe persoane împreună nu presupune că toate aceste persoane să acţioneze cu vinovăţie sau ca în privinţa fiecăreia să fie îndeplinite condiţiile de a răspunde penal.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 2279 din 17 octombrie 1996

EFRACŢIE. VIOLARE DE DOMICILIU Faptul că inculpatul a intrat în curtea părţii vătămate pentru a

ajunge la imobilul în care a pătruns prin spargerea unui geam, de unde a furat nişte lucruri, nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, neputând fi reţinută, în concurs, şi infracţiunea de violare de domiciliu. Pătrunderea fără drept în curtea părţii vătămate fiind realizată în condiţiile săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 209 lit. g C. pen., este absorbită în această formă a furtului.

Inculpatul nu a intenţionat să fure din curte ci din locuinţa unde nu putea ajunge decât străbătând curtea. Ca atare, existând o unitate infracţională deplină, nu se poate reţine în sarcina inculpatului şi infracţiunea de violare de domiciliu.


EFRACŢIE.DESFACEREA UNOR ŞURUBURI CU O CHEIE FIXA.INAPLICABILITATE.

În fapt, inculpatul a detaşat un, recipient de cupru, fixat într-o carcasă metalică cu 60 de şuruburi, prin desfacerea acestora cu o

113

cheie fixa, după care şi-a însuşit recipientul.Acţiunea inculpatului de desfacere a şuruburilor care fixau

recipientul nu constituie o efracţie, care constă în înlăturarea violentă, prin spargere, rupere, sau alte acte similare a obiectelor destinate a închide şi opri intrarea sau a împiedica accesul într-un loc închis. Deci, fapta săvârşită de inculpat nu se încadrează în art. 209 lit. i C. pen., ci în art 208 alin. 1 C. pen.


ELEMENTE DE DIFERENŢIERE FURT- ABUZ DE ÎNCREDEREÎmpotriva hotărârii a formulat apel inculpatul N.L. solicitând

schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal - greşit reţinută de instanţa de fond în legătură cu anvelopele auto, în infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 Cod penal, întrucât deţinea anvelopele respective cu titlul legal şi nerestituirea lor la termen corespunde elementelor de conţinut specifice infracţiunii de abuz de încredere; cum pentru această infracţiune punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă a părţii vătămate, care nu s-a formulat, soluţia care se impune este încetarea procesului penal.

Obiecţiunile din apel sunt nefondate.Activităţile infracţionale au fost corect reţinute, în deplină concor-

danţă cu probele administrate în cauză, caracterizările juridice atribuite faptelor sunt legale, iar pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune au fost just individualizate, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 Cod penal.

În legătură cu însuşirea anvelopelor nu poate fi vorba de infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 Cod penal, cum se susţine în apel, întrucât inculpatul nu le deţinea în virtutea unui contract încheiat cu societatea respectivă, ci le primise pentru a le folosi la autovehiculul pe care îl avea în primire în calitatea sa de conducător auto, salariat al societăţii păgubite.

Câtă vreme, în condiţiile infracţiunii de abuz de încredere, agentul are posesia bunului respectiv, în temeiul contractului încheiat cu titularul dreptului - contract care-i oferă astfel un titlu pe care, prin fapta de însuşire, îl interverteşte -, în cazul când bunul respectiv i-a fost predat, ca în speţă, de către unitatea al cărui salariat este pentru a fi folosit în cadrul realizării atribuţiilor sale de serviciu, posesia bunului rămâne asupra unităţii, astfel că însuşirea lui corespunde elementelor specifice conţinutului infracţiunii de furt, cum corect a reţinut instanţa de fond.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 731 Ap din 21

114

septembrie 1994

EROARE DE FAPT. CONDIŢII NECESARE PENTRU EXISTENŢA ACESTEIA

Existenţa erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. 1 Cod penal, necunoaşterea de către făptuitor, în momentul săvârşirii faptei penale, a unei anumite stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice cum este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit imprevizibil, iar procurarea substanţei respective s-a realizat printr-o acţiune ilicită, respectiv, prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de deplină siguranţă.

Prin sentinţa penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului Maramureş au fost condamnaţi inculpaţii M.V., B.Al. şi V.S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de stupefiante sau de substanţe toxice prevăzută de art. 312 alin. 1 Cod penal, iar primul inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal.

S-a reţinut că, în ziua de 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras, dintr-un contor al unei staţii de gaz metan, cantitatea de 4,17 kg mercur, cu o puritate de 99,86%, pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 152 din 17 iunie 1998 a Curţii de Apel Cluj.

Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare de fapt, deoarece nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deţinerea de către ei a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu constituie infracţiune potrivit art. 51 Cod penal.

Recursurile nu sunt fondate. Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 1

Cod penal, fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice,

115

cum este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar substanţa respectivă a fost procurată de inculpat prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de siguranţă deplină.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1316 din 2 aprilie 1999 nepublicată

EROARE DE FAPT. FURT CALIFICAT Potrivit art. 209 lit. a C. pen., furtul este calificat atunci când

este săvârşit de două sau mai multe persoane împreună. Cerinţa legii este realizată şi în cazul în care unul dintre cei doi făptuitori nu răspunde penal, aflându-se într-o eroare de fapt.

În speţă, inculpatul G.I., care a furat o bandă transportoare de pe un şantier, i-a spus numitului P.A., de al cărui tractor a legat banda pentru a o transporta acasă, că avea aprobarea conducerii şantierului.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul G.I., a indus în eroare pe P.A., fiind aplicabile, în acest caz, prevederile art. 31 C. pen. referitoare la participaţia improprie.


ESCALADAREA

Escaladarea poate fi reţinută ca agravantă a furtului numai când a constituit un mijloc de realizare a infracţiunii, nu şi în cazul în care inculpatul s-a îndepărtat, prin escaladare, de locul săvârşirii faptei.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 4/A/1997

EVALUAREA STĂRII DE FAPT PENTRU REŢINEREA INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE SAU FURT

Pentru a reţine că inculpatul cunoştea despre provenienţa ilicită a bunului sau că a putut să-şi dea seama de acest lucru, trebuie să avem în vedere întregul context de fapt ce a fost stabilit în cauză.

116

Bunul sustras este o placă de bronz cu un basorelief care repre-zenta o scenă din tipografia lui Honterus şi aparţinea unui monument aflat în imediata apropiere a Bisericii Negre, respectiv statuia lui Honterus.

Acest monument este amplasat la o distanţă de câteva sute de metri de adresa la care. locuieşte inculpatul.

Pe de altă parte, este stabilit că inculpatul s-a deplasat chiar lângă Biserica Neagră şi a văzut când ceilalţi doi inculpaţi, care săvârşiseră furtul, au intrat sub o schelă şi au venit cu un obiect învelit în carton.

Dimensiunile şi modul în care arăta placa de bronz indicau foarte uşor o legătură cu locul de unde au luat-o împreună cu inculpatul şi face foarte greu de acceptat ideea că ar fi putut să aparţină bunicului unuia dintre autorii furtului, aşa cum susţine inculpatul că a crezut.

Împrejurarea că inculpatul, împreună cu ceilalţi doi, au distrus placa înainte de a o vinde se adaugă ca un argument care demon-strează că aceasta a fost o modalitate de ascundere a provenienţei.

Curtea de Apel Braşov, Deciziapenală nr.26/R din 19 ianuarie 2001

EXERCITAREA DIN OFICIU A ACŢIUNII PENALE .FURT SĂVÂRŞIT DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ, DINTRE CARE UNA LOCUIEŞTE ÎMPREUNĂ CU PERSOANA VĂTĂMATĂ.

În cazul în care numai una dintre persoanele care împreună au săvârşit furtul locuieşte cu persoana vătămată, plângerea prealabilă a acesteia se adresează organului de urmărire penală, nu instanţei de judecată.

Prin sentinţa penală nr. 370 din 6 iulie 1998, Judecătoria Corabia a condamnat pe inculpaţii M.G. M.l. şi M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 210 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 12 noiembrie 1997, inculpaţii au pătruns în domiciliul părţii vătămate, socrul inculpatei M.L, de unde au sustras o sumă de bani.

Tribunalul Olt, prin decizia penală nr. 614 din 4 decembrie 1998, a respins recursurile inculpaţilor.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta a fost greşit încadrată juridic, este fondat.

Potrivit art. 209 alin. 1 lit. a C. pen., furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună constituie o formă calificată a infracţiunii de furt.

117

Din probele administrate în cauză rezultă că cei trei inculpaţi au comis infracţiunea de furt împreună.

Potrivit art. 210 din acelaşi cod, furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate, precum şi de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Conform art. 149 C. pen., „rude apropiate" sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.

Or, în cauză, din plângerea părţii vătămate şi declaraţiile inculpaţilor rezultă că inculpaţii M.G. şi M.M. nu sunt rude apropiate cu partea vătămată în sensul art. 149 C. pen., nici nu au locuit împreună cu partea vătămată şi nu au fost găzduite de aceasta.

Aşa fiind, instanţa trebuia să constate că fapta a fost comisă de cei doi inculpaţi în forma calificată prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 iit. a C. pen., care nu face parte dintre infracţiunile prevăzute de art. 279 lit. a C. proc. pen., pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată instanţei de judecată, în privinţa lor urmărirea penală şi judecata făcându-se din oficiu.

Referitor la inculpata M.I., care locuia împreună cu persoana vătămată, socrul său, instanţa trebuia să dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 210, în aceea prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a, cu aplicarea art. 210 C. pen.

Cum încadrarea juridică a faptelor a fost greşită, iar pentru furtul săvârşit de inculpaţii M.G. şi M.M. punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, recursul în anulare a fost admis şi s-a trimis cauza la procuror pentru efectuarea urmăririi penale.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 592 din 11 februarie 2000

FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FURT CALIFICAT. ACHITARE. LIPSA PROBELOR DIRECTE CARE DOVEDESC FAPTELE

Prin sentinţa penală nr. 1278/4 iunie 2002, Judecătoria Braşov l-a condamnat pe inculpatul C.N.Z. la pedepsele de: 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. (a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 208 alin. (1), în art. 209 alin. (1) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi 1 an închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit aceste pedepse şi i-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6

118

luni închisoare.Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că

inculpatul a fost angajat din data de 9 octombrie 1996 la partea civilă SC „O.G.L" SRL Bucureşti, la punctul de lucru din municipiul Braşov, în calitate de operator calculator, având ca atribuţii de serviciu întocmirea facturilor către clienţi, crearea de programe pentru diferite analize, valorificarea instrumentelor bancare, valorificarea şi trimiterea facturilor utilizate în cursul lunii către sediul central, introducerea în gestiune a facturilor privind aprovizionarea cu marfă de la sediul central.

Deşi nu avea acces la depozitul de mărfuri, prin falsificarea a 8 facturi emise către beneficiară, inculpatul a sustras în perioada ianuarie - iulie 1998 cantitatea de circa 3 tone parizer în valoare de 58.948.585 lei.

Prin decizia penală nr. 1080/ 16 decembrie 2003, Tribunalul Braşov a respins apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul solicitând achitarea sa, motivând că nu a săvârşit faptele de care este acuzat, lipsa produselor din depozit, nefiind constatată pe baza unui inventar faptic, evidenţele de pe calculator nefiind rectificate de el.

Recursul este fondat.În cauză nu s-a făcut în nici un fel dovada că inculpatul a sustras

bani din depozitul societăţii parte civilă, unde de fapt acesta nu avea acces. Martorii N.D. şi M.F., gestionari ia depozitele unităţii parte civilă, au declarat că numai ei aveau cheile şi că niciodată inculpatul nu a intrat în acestea, precum şi că, în perioada menţionată, nu au eliberat niciodată mărfuri fără documente justificative si nu au sesizat lipsuri.

Oricum, după descoperirea de către conducerea punctului de lucru din Braşov a neconcordanţelor în evidenţa scriptică a celor două depozite, se impunea efectuarea unui inventar faptic. Numai dacă, în urma inventarierii, apar diferenţe între stocurile faptice şi cele scriptice, se poate vorbi de un minus în gestiune. Or, astfel cum a concluzionat şi raportul de expertiză contabilă, efectuată numai în judecata în apel, prin efectuarea inventarului numai la două luni de la constatarea diferenţelor scriptice, nu se poate constata decât că lipsa este doar scriptică.

De altfel, şi în situaţia în care inventarul ar fi fost făcut de îndată şi cu respectarea dispoziţiilor legale, în lipsa unor probe din care să rezultă că inculpatul a luat bunuri din depozit, personal sau prin intermediul altor persoane, eventualul minus nu îi putea fi imputabil lui. În aceste condiţii, reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a) C. pen., nu are nici un fundament în probele cauzei.

Împrejurarea că inculpatul a desfăcut prin societatea tatălui său produse similare cu cele existente în depozitul societăţii parte civilă,

119

fără a exista acte de provenienţă, nu constituie decât o probă indirectă care nu se coroborează cu nici o probă directă. Mai mult, datele la care aceste produse au fost livrate către SC „D.T. „SRL Târgu Secuiesc, nu concordă cu datele la care, afirmativ, inculpatul le-a luat din depozitele părţii civile.

Faţă de cele arătate, nu se poate susţine că există fapta încadrată prin actul de sesizare în dispoziţiile art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a) C. pen.

Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., este de observat că facturile emise nu au fost în nici un fel falsificate, ceea ce a fost modificat fiind evidenţele ţinute pe calculator, fără ca aceste evidenţe să aibă un regim special. Deşi prin natura funcţiei ocupate, s-ar putea prezuma că inculpatul a fost cel care a făcut modificările în aceste evidenţe, programul care lista stocurile era cunoscut de mai mulţi angajaţi care aveau posibilitatea sa-1 folosească, astfel că există un dubiu dacă inculpatul este autorul sau nu.

Pe de altă parte, aceste evidenţe nu pot fi considerate înscrisuri în înţelesul art. 290 C. pen., modificările putând interveni în condiţii normale, fără îndeplinirea unor formalităţi cum este în cazul înscrisurilor propriu-zise.

Dar, chiar dacă s-ar reţine că aceste evidenţe constituie „înscrisuri sub semnătură privată", potrivit art. 290 C. pen. elementul material al acestei infracţiuni este alcătuit din două acţiuni succesive, şi anume falsificare înscrisului şi apoi folosirea lui ori încredinţarea sa, spre folosire, altei persoane.

Aşa fiind, în lipsa celei de-a doua acţiuni, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 313/R din 8 aprilie 2004

FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. ELEMENTE DE APRECIERE A GRADULUI DE PERICOL SOCIAL

La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie să se ţină seama de toate criteriile de apreciere prevăzute în art. 18^1 alin. 2 Cod penal, în aşa fel ca faptele prezentând un real pericol social să nu fie considerate vădit lipsite de importanţă. Ca urmare, însuşirea în timpul nopţii a unei haine din blană de ied dintr-o locuinţă, în urma pătrunderii în acea

120

locuinţă, prin forţarea şi escaladarea unei ferestre, nu poate fi considerată o faptă lipsită în mod vădit de importanţă, chiar dacă valoarea acelei haine este relativ redusă.

Prin sentinţa penală nr. 65 din 27 martie 1997 a Judecătoriei Orăştie a fost condamnat inculpatul C.M.G. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. g şi i din Codul penal.

S-a reţinut că, în noaptea de 5/6 decembrie 1996, inculpatul a intrat, prin forţarea ferestrei, în locuinţa părţii vătămate T.V., de unde şi-a însuşit o haină din blană de ied.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 1363 din 24 noiembrie 1997 a Tribunalului Hunedoara, iar recursul i s-a respins prin decizia penală nr. 242 din 31 martie 1998 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că prin condamnarea inculpatului s-a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece fapta săvârşită de el nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Recursul în anulare nu este fondat. Potrivit art. 18^1 alin. 1 din Codul penal, "nu constituie

infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni".

Prin alineatul 2 al aceluiaşi articol de lege, se mai prevede că, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Or, fapta inculpatului, de a fi intrat în locuinţa părţii vătămate prin forţarea şi escaladarea ferestrei, după ce a întrerupt curentul electric de la reţeaua publică şi a sărit peste gard în curte, însuşindu-şi apoi, dintr-un dulap, o haină din blană de ied, pe care a ascuns-o la domiciliul său, cu scopul de a o vinde ulterior, nu poate fi considerată, prin modul în care a fost săvârşită şi conţinutul ei concret, că este în mod vădit lipsită de importanţă.

Împrejurarea că partea vătămată a evaluat haina la un milion de lei şi că salariaţii unei societăţi comerciale private au estimat că valoarea ei ar fi de numai 93.707 lei, ca şi conduita anterioară bună a inculpatului, nu justifică aprecierea că fapta ar fi vădit lipsită de importanţă, cât timp modul în care el a acţionat şi locul din care a sustras bunul în timpul nopţii demonstrează că, dimpotrivă, o atare faptă prezintă chiar un accentuat grad de pericol social.

De altfel, conduita anterioară bună a inculpatului şi

121

împrejurarea că valoarea hainei sustrase nu este mare au fost avute în vedere de prima instanţă care, constatând circumstanţe atenuante în favoarea sa, i-a stabilit o pedeapsă redusă substanţial sub minimul special prevăzut de lege.

Ca urmare, recursul în anulare a fost respins.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1405 din 14 aprilie 1999 nepublicată

FAPTĂ LIPSITĂ DE GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI - GREŞITĂ CONDAMNARE

Potrivit dispoziţiilor art. 18^1 Cod penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În speţă, inculpatul, căsătorit, cu un copil minor în întreţinere este cunoscut cu o bună purtare la locul de muncă şi în familie şi nu figurează înscris în cazierul judiciar.

La data de 17 ianuarie 1997, după ce a consumat băuturi alcoolice, în drumul spre casă, a observat pe trotuar o persoană aflată în stare de ebrietate, iar alături de acesta o căciulă din miel, ce-i căzuse de pe cap.

A încercat să ridice victima, dar nereuşind şi datorită stării de ebrietate în care se afla şi el, afară fiind frig, a luat căciula însă fiind strigat de 2 persoane care au observat scena, s-a întors din drum şi a lăsat căciula lângă partea vătămată, fiind reţinut de gardienii publici aflaţi prin apropiere.

În aceste condiţii, se constată că instanţele au condamnat greşit inculpatul pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 litera e Cod penal, deşi erau îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale precitate.

Pentru acest considerent, s-a admis ca fondat recursul declarat de inculpat şi rejudecându-se cauza în urma casării hotărârilor anterioare, s-a pronunţat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a cu referire la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi art. 18^1 Cod penal.

122

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 98 din 12 februarie 1998

FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 18^1 COD PENAL ŞI ACHITAREA INCULPATULUI ÎN RECURSUL ACESTUIA. MOTIVUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385^9 PCT. 18 COD PROCEDURĂ PENALĂ

Instanţa de recurs, reţinând că motivul invocat de inculpat nu este fondat, dacă la verificarea din oficiu constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, admite recursul, casează hotărârea instanţei de fond şi a celei de apel cu privire la tratamentul penal aplicat şi, rejudecând în fond, achită pe inculpat, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18^1 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 928/1998, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a condamnat-o pe inculpată la 4 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 lit. g Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin. ultim Cod penal.

În baza art. 113 Cod penal, inculpata a fost obligată la tratament medical până la însănătoşire.

În fapt, s-a reţinut că inculpata, angajată ca şef atelier confecţii lenjerie de corp la o societate comercială, a sustras într-o noapte 11 saci cu lenjerie şi i-a ascuns în spatele atelierului, apoi a contactat o cunoştinţă să o ajute la transportul sacilor cu autoturismul, fără a-i spune provenienţa reală a bunurilor.

În timpul transportului, inculpata a coborât, rugând martorul să-şi continue drumul spre domiciliul ei şi s-o aştepte acolo până vine ea spre a descărca marfa. În timpul deplasării spre domiciliul inculpatei, autoturismul a fost oprit de organele de poliţie, astfel descoperindu-se provenienţa bunurilor şi autoarea sustragerii.

Valoarea prejudiciului a fost de circa 6 milioane lei şi a fost recuperat prin restituire.

Prin Decizia penală nr. 1.812/1998, Tribunalul Bucureşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpată şi partea vătămată.

Inculpata a declarat recurs, solicitând casarea ambelor hotărâri şi achitarea în temeiul art. 10 lit. d Cod procedură penală, pentru lipsa laturii subiective a infracţiunii, sub forma intenţiei, întrucât, la data comiterii faptei avea discernământul mult diminuat.

Curtea, examinând probele dosarului, a constatat că recursul

123

este fondat dar în alte limite de casare, respectiv pentru motivul prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală.

Astfel, cu privire la motivul invocat de inculpată, nu se poate reţine lipsa laturii subiective a infracţiunii pentru că inculpata ar fi avut discernământul diminuat, deoarece - în derularea activităţii infracţionale - rezultă că ea a avut reprezentarea întregii modalităţi de comitere a faptei, respectiv sustragerea propriu-zisă, contactarea martorului pentru a o ajuta la transportarea bunurilor, precum şi faptul că i-a ascuns provenienţa acestora.

Însă fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în raport de circumstanţele reale în care a fost săvârşită, respectiv pe fondul nemulţumirii inculpatei că de mai multe luni nu mai fusese plătită de partea vătămată pentru munca prestată.

De asemenea, raportat la persoana inculpatei, se reţine că este labilă psihic şi a avut mai multe încercări de suicid.

În consecinţă, admiţând recursul inculpatei, Curtea a casat ambele hotărâri şi, rejudecând în fond, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi art. 18^1 Cod penal, a achitat pe inculpată şi i-a aplicat amenda administrativă în cuantum de 200.000 lei, a constatat prejudiciul acoperit şi a obligat inculpata la cheltuieli judiciare către stat.


FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI

INFRACŢIUNI. CONCURS REAL. ACHITARE. SANCŢIUNI CU CARACTER ADMINISTRATIV. INAPLICABILITATEA ART. 34 COD PENAL

Inculpatul, fiind achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală cu referire la art. 18^1 Cod penal pentru infracţiuni în concurs, art. 34 Cod penal nu are aplicabilitate, deoarece s-au aplicat sancţiuni cu caracter administrativ, prevăzute de art. 91 Cod penal.

Regulile de stabilire a pedepsei principale, prevăzute de art. 34 Cod penal, se aplică numai în cazul condamnării.

Prin sentinţa penală nr. 207 din 9.06.1998, pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară s-au aplicat sancţiuni administrative inculpaţilor D.Ghe. şi D.C. constatându-se că faptele săvârşite nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni.

124

Sancţiunile administrative au fost aplicate, indicându-se mai întâi textele de lege în care se încadrează infracţiunile aflate în concurs şi pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi raportându-se la temeiul încetării procesului penal (cazul prevăzut de art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală cu referire la art. 18^1 Cod penal).

Pentru sancţiunile cu caracter administrativ aplicate s-a dispus ca inculpaţii "să execute pedeapsa cea mai grea", conform dispoziţiilor art. 34 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că într-una din zilele lunii august 1997, de comun acord, inculpaţii au hotărât să sustragă bunuri din locuinţa părţii vătămate C.I., ştiind că proprietarii sunt plecaţi la Bucureşti, casa fiind nelocuită.

În realizarea deciziei infracţionale, cei doi inculpaţi au pătruns în curte pe poarta ce asigura accesul din curtea lor în cea a părţii vătămate (ce le era vecină), apoi printr-un orificiu creat în zid, ca urmare a umezelii, în interiorul casei, de unde au sustras un şifonier din material lemnos de culoare maronie, cu două uşi.

Ulterior transportării bunului la domiciliul comun, inculpata D.C. a revenit la locuinţa părţii vătămate şi de aici a sustras o masă din lemn, de culoare gri, pe care a transportat-o în locuinţa sa, fără a fi ajutată de această dată de către inculpatul D.Ghe.

Infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată au fost: furt calificat, prevăzut de art. 208 alin. 1 - art. 209 lit. a Cod penal şi violare domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, pentru inculpatul D.Ghe., şi infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 lit. a Cod penal, furt prevăzut de art. 208 alin. 1 Cod penal şi infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 33 - 34 Cod penal.

La aplicarea sancţiunilor administrative, prima instanţă a avut în vedere criteriile de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 Cod penal.

Procurorul a declarat apel, criticând sentinţa pentru greşita aplicare a art. 18^1 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 470/A din 14.11.1998, Tribunalul Călăraşi a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385^9 pct. 9 şi 17^1 Cod procedură penală.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii, aspect pe care tribunalul avea

125

obligaţia să-l verifice în temeiul art. 371 alin. 2 Cod procedură penală. Sentinţa a fost criticată sub aspectul motivării, deoarece

instanţa de fond a analizat criteriile de individualizare a pedepsei, deşi soluţia nu a fost de condamnare.

S-a apreciat că hotărârea nu este motivată în fapt şi în drept, instanţa de fond încălcând dispoziţiile art. 356 Cod procedură penală.

Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate, instanţa reţine următoarele:

Sentinţa în discuţie prezintă, neîndoielnic, deficienţe sub aspectul motivării; ea nu satisface cerinţele art. 356 Cod procedură penală, potrivit cărora, expunerea trebuie să cuprindă - printre altele - orice "element de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză" şi "arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză".

Într-adevăr, instanţa de fond, în mod greşit, a făcut referire la dispoziţiile art. 72 Cod penal, deoarece soluţia de achitare pentru lipsa pericolului social al faptei (ca trăsătură esenţială a infracţiunii) se fundamentează pe dispoziţiile art. 181 Cod penal şi, ca atare, era necesar a se face referire la alin. 2 al acestui text de lege, care oferă criteriile de evaluare a gradului de pericol social al faptei.

Aceste deficienţe de motivare nu echivalează cu o nerezolvare a fondului, deoarece instanţa de apel, constatând că sentinţa atacată este necorespunzător motivată, a suplinit motivarea, prin analiza situaţiei de fapt şi referindu-se la criteriile de apreciere prevăzute de art. 181 alin. 2 Cod penal, concluzionând că, pe fond, soluţia de achitare pentru lipsa pericolului social al unei infracţiuni este corectă.

Ca atare, nu subzistă cazul de casare prevăzut de art. 3859

pct. 9 Cod procedură penală. Ceea ce nu a verificat instanţa de apel din oficiu, conform art.

371 Cod procedură penală, a fost tehnica de redactare a minutei, care este greşită.

Astfel, instanţa de fond, în mod greşit, a invocat drept temei legal textul de lege incriminator, în baza căruia se aplică o pedeapsă şi nu o sancţiune administrativă.

Modalitatea corectă de întocmire a minutei este invocarea art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. b din acelaşi cod, cu referire la art. 18^1 Cod penal - texte în baza cărora se achită inculpatul pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa. Acest mod de întocmire a minutei corespunde dispoziţiilor art. 357 Cod procedură penală.

Un alt neajuns al soluţiei este şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 33 - 34 Cod penal.

În situaţia când inculpatul este trimis în judecată pentru infracţiuni aflate în concurs, art. 34 Cod penal nu are aplicabilitate, deoarece operează numai cu privire la "pedepsele principale în caz de

126

concurs de infracţiuni", nu şi în cazul sancţiunilor administrative, prevăzute de art. 91 Cod penal.

Deşi recurentul nu a invocat aceste aspecte, ele atrag cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală, instanţa de fond pronunţând, iar cea de apel menţinând, o hotărâre contrară legii.

Curtea de apel bucureşti - s. II-a penală decizie penală nr. 302 din 1999 FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL

AL UNEI INFRACŢIUNI. CRITERII DE APRECIERE

Este neîntemeiată susţinerea că fapta săvârşită de un inculpat fără antecedente penale nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, dacă scopul urmărit şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta denotă o atingere semnificativă a valorilor apărate de lege.

Prin sentinţa penală nr. 72 din 16.02.1999 a Judecătoriei Călăraşi, V.F. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, prin reţinerea de circumstanţe atenuante, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1, lit. a şi g Cod penal).

Din probele administrate în cauză, a fost reţinută vinovăţia inculpatului care, muncitor fiind la Combinatul Siderurgic Călăraşi şi lucrând în schimbul de noapte, i-a solicitat unui şofer - aflat şi el în serviciu la acel moment - să încarce în maşină anumite elemente de turnare, apoi l-a dirijat pe şofer spre un centru de valorificare a fierului vechi din afara combinatului, unde materialele astfel sustrase au fost descărcate. La ieşirea din centrul de valorificare, inculpatul a fost oprit de o patrulă a poliţiei.

Prejudiciul a fost acoperit prin recuperare şi restituire. Inculpatul a declarat apel în cauză, cu solicitarea de a fi achitat

şi a i se aplica prevederile art. 18^1 Cod penal. S-a susţinut, prin motivele de apel, că fapta nu prezintă

pericolul social al unei infracţiuni, dat fiind faptul că materialele sustrase sunt doar deşeuri.

Tribunalul Călăraşi, prin decizia penală nr. 123 din 5.05.1999, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Reiterând solicitarea şi motivarea din apel, inculpatul a declarat recurs în cauză, invocând motivele de casare prevăzute de art. 385^9 pct. 14 şi 17^1 Cod procedură penală, privind greşita

127

individualizare judiciară a pedepsei şi greşita aplicare a legii. Recursul nu este fondat. Împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale, precum

şi poziţia sinceră a acestuia nu pot constitui elemente care să conducă la concluzia că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Aceste elemente de circumstanţiere personală au fost avute în vedere de instanţa de fond, care le-a reţinut ca circumstanţe atenuante, scăzând cuantumul pedepsei aplicate sub minimul de 3 ani, prevăzut de lege pentru infracţiunea de furt calificat.

La stabilirea gradului de pericol social concret al faptei săvârşite nu poate fi omis modul de operare, anume pe timp de noapte, folosindu-se de maşina unităţii, fără a comunica şoferului scopul transportului şi urmărind valorificarea pentru sine a materialelor sustrase.

Din probe a rezultat că valoarea materialelor sustrase nu este neglijabilă, iar recuperarea prejudiciului nu constituie nicidecum un merit al inculpatului, ci se datorează descoperirii de îndată a faptei.

Astfel fiind, sunt nefondate susţinerile privind lipsa pericolului social concret al faptei şi privind greşita individualizare a pedepsei, iar recursul va fi respins ca atare.


FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL

AL UNEI INFRACŢIUNI. CRITERII DE APRECIERE. FURT CALIFICAT. CONCURS REAL DE INFRACŢIUNI

Valoarea relativ mică a prejudiciului provocat nu poate conduce la stabilirea în concret a lipsei gradului de pericol social al unei infracţiuni în absenţa celorlalte criterii prevăzute de art. 18^1 Cod penal.

Cei patru inculpaţi au fost condamnaţi la câte o lună închisoare în baza art. 217 Cod penal, şi la câte 4 luni închisoare, în baza art. 208 - 209 lit. a şi g Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal, dispunându-se, în baza art. 33 - 34 Cod penal, să execute fiecare câte 4 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpaţii, pe timp de noapte, au sustras produse agricole de pe terenul persoanei vătămate şi, totodată, au distrus alte culturi de pe acelaşi teren, prejudiciul total fiind de 2.220.000 lei.

Apelurile inculpaţilor au fost admise şi s-a dispus achitarea

128

acestora, în baza art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală, cu referire la art. 18^1 Cod penal, pentru ambele infracţiuni, cu motivarea că faptele săvârşite de aceştia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în raport de valoarea mică a prejudiciului (2.220.000 lei).

Prin recursul declarat de parchet, pentru motivul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală, s-a solicitat casarea deciziei şi menţinerea sentinţei penale, întrucât cele două fapte comise de inculpaţi, în mod real, prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, respectiv distrugere şi furt calificat.

Recursul declarat de procuror este fondat. Din probele administrate în cauză se constată că sustragerea

produselor agricole de pe o suprafaţă de 10 ari s-a comis de patru persoane împreună, pe timp de noapte, ocazie cu care au fost distruse şi alte culturi agricole de pe aceeaşi suprafaţă de teren, împrejurări ce conduc la concluzia că aceste fapte, prin conţinutul lor concret, prin modul şi mijloacele în care au fost săvârşite prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Criteriile de determinare în concret a gradului de pericol social, aşa cum sunt enumerate în art. 18^1 Cod penal, trebuie apreciate cumulativ.

Valoarea relativ mică a prejudiciului provocat (2.200.000 lei) nu poate conduce la stabilirea în concret a lipsei gradului de pericol social al unei infracţiuni, în absenţa celorlalte criterii prevăzute de art. 18^1 Cod penal.



AL UNEI INFRACŢIUNI. CRITERII DE APRECIERE. MOTIVAREA SOLUŢIEI

La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei fapte prevăzute de legea penală, dar care nu constituie infracţiune, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă fapta, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Condiţiile aplicării art. 18^1 Cod penal trebuie să fie întrunite cumulativ şi motivate ca atare şi în concret de instanţă în expozeul hotărârii.

129

Prin sentinţa penală nr. 304/1999, Judecătoria Giurgiu, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi art. 18^1 Cod penal, a achitat pe cei trei inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 lit. a şi g Cod penal, şi le-a aplicat o amendă administrativă de câte 250.000 lei.

Prin Decizia penală nr. 41/1999, Tribunalul Giurgiu a admis apelul parchetului, a desfiinţat în totalitate sentinţa şi, în fond, reţinând circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 - 76 Cod penal, a aplicat inculpaţilor o pedeapsă de câte 5 luni închisoare.

Curtea de Apel a admis recursurile inculpaţilor, a casat decizia tribunalului şi a menţinut sentinţa fondului.

În expozeul deciziei, Curtea a menţionat că instanţa fondului a hotărât achitarea inculpaţilor şi aplicarea art. 18^1 Cod penal reţinând că fapta prezintă o atingere minimă adusă valorii apărate de legea penală şi - în conţinutul ei concret - nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni. Că, de asemenea, au fost avute în vedere modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, reţinând că inculpaţii s-au deplasat în câmp şi au sustras lucernă, scopul urmărit de aceştia, prejudiciul "aproape modic" produs, datele personale ale inculpaţilor (necunoscuţi cu antecedente penale) şi atitudinea lor sinceră pe tot parcursul procesului penal.

Cu privire la decizia tribunalului, prin care inculpaţii au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate, Curtea reţine că s-a avut în vedere periculozitatea ridicată a faptei comisă de cei trei inculpaţi împreună şi în timpul nopţii.

În ce priveşte casarea deciziei Tribunalului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, Curtea reţine că aceasta din urmă a avut în vedere pericolul social concret al faptei, urmările acesteia, respectiv prejudiciul modic, precum şi că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Curtea de apel bucureşti - s. I penalăDecizie penală nr. 748 din 1999

FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. FURT CALIFICAT. ACHITARE

Fapta inculpaţilor de a sustrage, în cursul nopţii, de pe un teren agricol, ştiuleţi de porumb în valoare de 400.000 lei nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni datorită atingerii minime aduse patrimoniului părţii vătămate şi faptului că inculpaţii sunt la prima încălcare a legii penale şi au avut o comportare sinceră în cursul

130

procesului penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpaţii au pătruns noaptea pe un teren agricol, de unde au sustras ştiuleţi de porumb în valoare de 400.000 lei, şi prima instanţă i-a condamnat la câte 3 luni închisoare, în baza art. 208 - 209 alin. 2 lit. a şi g Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal.

Apelurile celor doi inculpaţi au fost respinse. Curtea apreciază recursurile inculpaţilor ca fiind fondate. Verificând probele administrate în cauză, instanţa de recurs a

constatat că, prin valoarea modică a prejudiciului, s-a adus o atingere minimă patrimoniului părţii vătămate, iar inculpaţii sunt la prima încălcare a legii penale şi au avut o comportare sinceră în cursul procesului penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 18^1 alin. 1 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în mod concret a gradului de pericol social se ţine seama, printre altele, astfel cum prevede expres art. 18^1 alin. 2 Cod penal şi de "persoana făptuitorului".

În consecinţă, potrivit acestor criterii de stabilire în concret a gradului de pericol social, Curtea a concluzionat că faptele celor doi inculpaţi nu prezintă gravitatea unei infracţiuni şi a dispus achitarea lor, pe acest motiv.


FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI

În raport de circumstanţele reale în care inculpatul a comis fapta (pe timp de iarnă, timp de 4 luni, în scopul încălzirii locuinţei) şi de persoana inculpatului (fără loc de muncă, fără antecedente penale, a avut o conduită constant sinceră pe parcursul procesului penal, a acoperit integral prejudiciul cauzat), în mod judicios au reţinut instanţele că fapta acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin Sentinţa penală nr. 876 din 4.04.2005, pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 7806/2004, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei

131

inculpatului B.M. din infracţiunea prevăzută de art. 62 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 318/2003 raportat la art. 208 alin. 1, 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 62 alin. (1) din Legea nr. 318/2003 raportat la art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 62 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală, inculpatul B.M. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 62 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 318/2003 raportat la art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 91 din Codul penal, i s-a aplicat inculpatului pentru fiecare faptă câte o amendă administrativă în cuantum de 2.000.000 lei, în total 4.000.000 lei.

În baza art. 14 şi art. 346 din Codul de procedură penală, s-a respins acţiunea civilă ca fiind rămasă fără obiect.

În baza art. 192 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reţinut că inculpatul a recunoscut fapta, nu are antecedente penale şi prejudiciul a fost integral recuperat.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, învederând că în mod greşit instanţa a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală, apreciind în mod eronat că fapta inculpatului nu prezintă în concret gradul de pericol social caracteristic infracţiunii.

Prin Decizia penală nr. 1053/A din 7.11.2005, Tribunalul Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul parchetului.

În motivare s-a arătat, printre altele, că s-a apreciat, la fel ca şi de către instanţa de fond, că, din perspectiva criteriilor legale prevăzute de art. 18^1 alin. 2 din Codul penal, fapta inculpatului nu prezintă în concret gradul de pericol social caracteristic infracţiunii.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece fapta comisă de inculpat, de a sustrage energie electrică o perioadă relativ îndelungată de timp, peste 4 luni, creând un prejudiciu însemnat SC "E." SA, prezintă un pericol social concret şi se impune condamnarea acestuia.

Curtea a respins apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a arătat că motivul de recurs invocat, analizat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, este nefondat.

În raport de circumstanţele reale în care inculpatul a comis fapta (pe timp de iarnă, timp de 4 luni, în scopul încălzirii locuinţei) şi

132

de persoana acestuia (fără loc de muncă, fără antecedente penale, a avut o conduită constant sinceră pe parcursul procesului penal, a acoperit integral prejudiciul cauzat), în mod judicios cele două instanţe au reţinut că fapta acestuia nu prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni.

În mod legal, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului şi aplicarea unei amenzi administrative, în cauză fiind îndeplinite cerinţele legale prevăzute de art. 18^1 din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

decizie penală nr. 174 din 3 februarie 2006 FAPTĂ CONSUMATĂFapta inculpatului - condamnat în baza art. 208, 209 lit. e, g şi i C.

pen. - de a fi pătruns prin efracţie, în timpul nopţii, într-un autoturism, de unde a luat o lanternă, o instalaţie de alarmă şi 8 casete video, fiind surprins cu ele asupra sa, de către proprietar, mai înainte de a fi ieşit din autoturism, constituie o infracţiune consumată de furt calificat, şi nu doar o tentativă a acestei infracţiuni; furtul s-a consumat în momentul în care inculpatul a trecut bunurile menţionate în stăpânirea sa, împrejurarea că nu a avut timpul material să iasă din maşină fiind nerelevantă sub aspectul formei de săvârşire a infracţiunii.


FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI

Inculpatul N.V. a fost condamnat de Judecătoria Suceava, prin sentinţa penală nr. 1754/1998, la un an şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. e, g şi i cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. reţinându-se că a încheiat cu partea vătămată S.I. două contracte de vânzare-cumpărare, vânzându-i un autoturism marca „Mitsubishi" şi cumpărând, la rândul lui, de la partea vătămată un autovehicul marca „Renault Trafic". Ulterior, au intervenit neînţelegeri cu privire la starea tehnică a maşinii cumpărate de inculpat precum şi cu o pretinsă obligaţie a părţii vătămate de a-i preda inculpatului o cutie de viteze, peste preţul stipulat în contract.

Pentru rezolvarea divergenţelor ivite, în seara zilei de 16 noiem-brie 1997, inculpatul, împreună cu soţia sa, s-au deplasat la domiciliul părţii vătămate şi au insistat să anuleze ambele convenţii, cu restituirea reciprocă a autoturismelor. În cele din urmă, când soţia inculpatului încerca să obţină actele maşinii vândute, inculpatul a deschis portiera

133

autoturismului „Mitsubishi" parcat în faţa casei, cu dublura cheilor aflate asupra sa şi a plecat spre domiciliu, autoturismul fiind restituit la scurt timp părţii vătămate.

Tribunalul Suceava, secţia penală, prin decizia nr. 360 din 5 aprilie 1999, a admis apelul inculpatului şi a redus pedeapsa la 6 luni închisoare.

Împotriva celor două hotărâri, a declarat recurs inculpatul, criti-cându-le în sensul că greşit instanţele au pronunţat condamnarea pentru o faptă ce nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.

Sesizată cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, secţia penală, l-a admis, a casat în totalitate decizia tribunalului si parţial sentinţa Judecătoriei Suceava în sensul că, în temeiul art. 181 C. pen. raportat la art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. b1 C. proc. pen. l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de furt şi în baza art. 91 C. pen. i-a aplicat inculpatului 500.000 lei amendă administrativă, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă.

Instanţa de recurs a reţinut că doar strict formal fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită şi faptele anterioare dovedind însă, că pericolul social este sub cel minim necesar existenţei infracţiunii de furt calificat, infracţiune gravă, pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani. Inculpatul, convins că a fost păcălit de către partea vătămată, a încercat să aplaneze conflictul pe cale amiabilă în legătură cu cele două convenţii şi numai după aceea, în văzul posesorului, fără a se ascunde a plecat cu autoturismul.

Prin modul concret în care fapta s-a săvârşit, aceasta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 777 din 22 noiembrie 1999

FAPTĂ CONSUMATĂ. TENTATIVĂ. REVENIRI ALE INCULPAŢILOR ASUPRA DECLARAŢIILOR INIŢIALE. EFECTE

Prin sentinţa penală nr. 3933 din 2 decembrie 1997, Judecătoria Iaşi a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. pen., achitarea inculpatului P. C. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g), i) C. pen. şi cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în

134

libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi.

Prin aceeaşi sentinţă au fost condamnaţi inculpaţii P. S. şi R, M. la pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, faptă prevăzută de art. 208 alin. 1, an. 209 lit. a), g). i) C. pen., cu aplicarea art. 74 - 76 C. pen.

S-a menţinut starea de arest a acestor doi inculpaţi şi s-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive, la zi. S-a reţinut în fapt că la data de 18 iunie 1997, cei trei inculpaţi au consumat băuturi alcoolice la un bar de pe raza com. Ciurea, jud. Iaşi. Aici au hotărât să meargă la depozitul de cherestea al S. I. L. Citirea şi să sustragă scânduri pe care să le valorifice. .

A mai reţinut prima instanţă că în jurul orelor 2330 cei trei inculpaţi au pornit spre depozit, dar din cauza stării avansate de ebrietate în care se afla inculpatul P. C, acesta nu şi-a mai realizat scopul propus, în sensul că a rămas pe traseu să se odihnească şi nu a mai ajuns până la depozit.

Ceilalţi doi coinculpaţi şi-au continuat deplasarea, au escaladat gardul pătrunzând în interior şi au început să sustragă cherestea pe care au aşezat-o lângă gardul depozitului, urmând ca după aceea să o arunce peste gard şi să o transporte cu căruţa, la domiciliu. Activitatea infracţională a fost întreruptă de paznicii de serviciu care i-au depistat pe inculpaţi şi au anunţat organele de poliţie. Prejudiciul cauzat a fost recuperat integral prin restituire.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, invocând două motive de nelegalitate; primul vizează greşita achitare a inculpatului P. C, iar al doilea încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, care ar fi de tentativă la infracţiunea de furt calificat şi nu de faptă consumată.

S-a arătat în motivarea apelului că activitatea infracţională a inculpaţilor a fost întreruptă prin intervenţia celor doi paznici, înainte ca situaţia de fapt a bunului să fi fost schimbată, ca efect al sustragerii, astfel că a rămas în faza tentativei.

Achitarea inculpatului P. C. este nelegală. Întrucât întregul material probator administrat în faza urmăririi penale conduce ia concluzia indubitabilă a participării acestui inculpat la săvârşirea faptei.

Tribunalul laşi a respins ca nefondat apelul Parchetului, in motivarea deciziei s-a arătat că în cauza de faţă consumarea infracţiunii de furt s-a produs în momentul în care inculpaţii au sustras scândurile din stivele de cherestea aflate în depozit, deci atunci când deplasându-le de la locul lor, le-au scos din sfera de stăpânire a părţii vătămate; atunci s-a realizat deposedarea părţii vătămate şi trecerea posesiei bunurilor asupra inculpaţilor, chiar dacă această posesie a durat foarte puţin, fiind surprinşi de paznici înainte de a reuşi să le

135

arunce peste gard.Tribunalul Iaşi a menţinut şi soluţia de achitare a inculpatului. În motivarea deciziei s-a arătat că procesul-verbal încheiat

de organele de poliţie are valoare probantă egală cu a celorlalte probe administrate în mod nemijlocit de prima instanţă; cum acesta nu a putut fi coroborat cu nici un alt mijloc de probă care să conducă la convingerea fermă că şi inculpatul P. C. se face vinovat de săvârşirea faptei, în mod corect s-a dispus achitarea acestuia.

Hotărârile au fost recurate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, care a invocat nelegalitate acestora, în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului P. C.

S-a arătat în motivarea recursului că întregul material probator administrat în cursul urmăririi penale dovedeşte şi participarea inculpatului P. C, în calitate de autor, la săvârşirea infracţiunii din noaptea de 17/18 iunie 1997.

Curtea, apreciind materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, a reţinut că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi este fondat şi l-a admis, cu următoarea motivare: procesul-verbal de constatare a infracţiunii întocmit de organele de poliţie a fost semnat de toţi cei trei inculpaţi şi atestă participarea lor incontestabilă.

Prin declaraţiile olografe din data de 18 iunie 1997, toţi cei trei inculpaţi au recunoscut participarea la săvârşirea faptei. Aceste declaraţii le-au menţinut când au fost audiaţi de organele de cercetare penală ale poliţiei şi apoi de procuror în prezenţa apărătorului.

Declaraţiile inculpaţilor se coroborează cu datele consemnate în procesul-verbal de constatare a infracţiunii întocmit de poliţie în care se consemnează ca lângă gardul depozitului de cherestea s-au găsit trei grămezi cu scânduri împrejurare ce dovedeşte odată în plus că la săvârşirea faptei au participat toţi cei trei inculpaţi.

În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul P. C. a revenit asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, pretinzând că nu a participat alături de ceilalţi doi făptuitori la săvârşirea infracţiunii.

Revenirile inculpatului asupra declaraţiilor iniţiale sunt lipsite de relevanţă, simplele retractări nefiind suficiente pentru a înlătura acele declaraţii, dacă ele se coroborează şi cu alte mijloace de probă. Potrivit art. 63 alin. 2 C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aşadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen. pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefacând nici o distincţie în ceea ce priveşte valoarea lor probantă, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale ori în cea a judecăţii.

În consecinţă, nu există un temei legal pentru a se face o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului ori ale martorilor, instanţa fiind îndreptăţită a le reţine numai pe acelea pe care

136

le consideră că exprimă adevărul.Aşa fiind şi reapreciind materialul probator administrat Curtea de

Apel a admis recursul Parchetului, a casat în parte cele două hotărâri numai cu privire la inculpatul P. C. a înlăturat menţiunea privind achitarea acestuia şi. rejudecând cauza l-a condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare. Totodată, în baza art. 36 C. pen., art. 33 lit. a) şi art. 34 lit b) C. pen., s-a contopit această pedeapsă cu fiecare din pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 113 5 din 25 martie 1997, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare,care constituie pedeapsa rezultantă.

Curtea de Apel Iaşi , Decizia penală nr. 759 din 4 noiembrie 1999

.

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎN TIMPUL NOPŢII

Nu este aplicabilă agravanta prevăzută în art. 209 al. 1 lit. g C. pen care se referă la săvârşirea furtului ,,timpul nopţii,, în cazul comiterii faptei la ora 21 din 30 iulie, cu numai 17 minute după apusul soarelui, deoarece la acea oră încă nu s-a lăsat întunericul.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 al. 1 raportat la art. 209 al. 1 lit. g şi i C pen .

S-a reţinut că, în seara zilei de 30 iulie 1997, în jurul orei 21, inculpatul şi-a însuşit din locuinţa părţii vătămate, prin forţarea lacătului de la uşă, diferite bunuri.

Apelul declarat de inculpat a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 al. 1 lit. i C.

Declarând recurs, procurorul a susţinut că, din moment ce furtul a fost săvârşit in jurul orei 21, iar la 30 iulie 1997 soarele a apus la ora 20,43, trebuia menţinută încadrarea faptei şi în agravanta prevăzută în art. 209 al. 1 lit. g C. pen.

Recursul nu este fondat.Criteriul astronomic al apusului şi răsăritului soarelui nu poate

servi, în exclusivitate, la determinarea înţelesului noţiunii „în timpul nopţii" la care se referă dispoziţia de agravare de la art. 209 al. 1 lit. g C. pen., deoarece nici apusul, nici răsăritul soarelui nu schimbă, deodată, ziua în noapte şi noaptea în zi; între apusul soarelui şi ziua reală există un interval în care cele două stări se întrepătrund.

Prin „timpul nopţii" trebuie înţeleasă numai noaptea reală, adică din momentul în care întunericul a luat, în mod efectiv, locul luminii; amurgul, care nu poate fi considerat întuneric, nu face parte din

137

noapte.De aceea, împrejurarea că furtul a fost săvârşit în timpul nopţii

trebuie stabilită în raport cu starea de întuneric ce poate fi stabilită prin probe, ţinându-se seama nu numai de ora comiterii faptei, ci şi de data calendaristică, poziţia topografică a localităţii şi condiţiile atmosferice din momentul respectiv.

Or, la data de 30 iulie 1997, apusul soarelui a intervenit la ora 20,43, adică cu numai 17 minute înainte de comiterea faptei, iar poziţia topografică a localităţii şi condiţiile atmosferice nu au determinat apariţia mai rapidă a întunericului, încât în mod corect s-a apreciat de instanţa de apel că încă nu se făcuse noapte atunci când inculpatul a săvârşit fapta.

CSJ, Secţia Penală,decizia 355/1999

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎNTR-UN MIJLOC DE TRANSPORT ÎN COMUN. FURT CALIFICAT. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Fapta inculpatului de a sustrage într-un mijloc de transport în comun mai multe bunuri din posesia părţii vătămate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, în condiţiile agravantei prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. f) din Codul penal, nefiind incidentă concomitent şi agravanta prevăzută de lit. e) alin. 1 a aceluiaşi articol.

Mijlocul de transport în comun nu poate fi conceput în afara noţiunii de "loc public", astfel cum aceasta este definită prin dispoziţiile art. 152 din Codul penal, fiind un loc care prin natura şi destinaţia lui este întotdeauna accesibil publicului, astfel încât reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, alături de cea prevăzută de art. 209 alin. 1 lit. f) din Codul penal ar însemna să se dea eficienţă juridică de două ori aceleiaşi împrejurări, ajungându-se la o sporire nejustificată a pedepsei în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară pe care o realizează instanţa.

Prin Sentinţa penală nr. 1122 din 29 aprilie 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 2996/2004, s-a dispus, în baza art. 20, raportat la art. 208 alin. 1 lit. e), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, condamnarea inculpatului P.I.V. la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 din Codul penal.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 1.03.2004, în timp ce se afla într-un mijloc de transport în comun,

138

inculpatul a încercat să sustragă bunuri din geanta părţii vătămate B.V. Pe parcursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti,

inculpatul a negat fapta, însă momentul comiterii acesteia a fost observat şi relatat detaliat de martorul ocular M.C., audiat pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa de fond a stabilit că infracţiunea de furt subzistă şi a fost săvârşită de inculpatul P.I.V., dispunând astfel condamnarea acestuia la pedeapsa cu închisoare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea.

Apelul declarat a fost respins ca nefondat, prin Decizia penală nr. 946 din 11.08.2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei sale condamnări, solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, întrucât nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa.

În drept, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală.

Recursul a fost apreciat ca fondat pentru un alt motiv, analizat de Curte din oficiu.

Astfel, din eroare, la încadrarea juridică stabilită de prima instanţă, s-a reţinut şi litera e) a art. 209 alin. 1 din Codul penal, în condiţiile în care această agravantă este prevăzută şi prin litera f) a aceluiaşi articol, fiindu-i astfel inclus în încadrare.

Deşi inculpatul nu a recunoscut fapta, vinovăţia acestuia a rezultat din probele administrate în cauză.

Astfel, din declaraţia părţii vătămate a rezultat că, în timp ce se afla în troleibuz, l-a văzut pe inculpat şi a observat că avea un obiect ascuţit sau tăios, constatând că i-a tăiat geanta, declaraţie ce se coroborează cu declaraţia martorului M.C., care l-a văzut pe inculpat când a tăiat geanta părţii vătămate şi momentul în care acesta a scos mâna din geanta acesteia.

În consecinţă, constatând că instanţele de fond şi de apel au stabilit în mod corect vinovăţia inculpatului, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, a admis recursul acestuia doar în ceea ce priveşte greşita încadrare juridică dată faptei, a casat în totalitate decizia tribunalului şi în parte sentinţa instanţei de fond, dispunând, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. f) din Codul penal, cu

139

aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 3 ani şi 6 luni închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală decizie penală nr. 1713/r din 24 septembrie 2004

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎN LOC PUBLIC

Furtul de produse agricole de pe un câmp nu constituie furt calificat săvârşit într-un loc public, deoarece terenul cultivat nu este, prin natura sau destinaţia lui, totdeauna accesibil publicului.

Prin sentinţa penală nr. 2.084 din 12 mai 1998, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Iaşi a condamnat pe inculpata D.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în perioada 11 - 13 ianuarie 1997, inculpata a sustras de pe câmp, din terenul proprietatea persoanei vătămate, două căruţe cu coceni de porumb.


Potrivit art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, este calificat furtul săvârşit într-un loc public.

Fapta se consideră săvârşită în public, conform art. 152 lit. a Cod penal, dacă a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă o persoană.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din probele administrate, inculpata a săvârşit furtul de pe un câmp care, prin natura şi destinaţia sa, nu este tot timpul accesibil publicului, deci nu este loc public.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi, prin schimbarea încadrării juridice, inculpata a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 1614 din 12 aprilie 2000

FAPTA CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI (ART. 181 COD PENAL). ELEMENTE DE APRECIERE

140

Recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, declarat contra soluţiei de achitarea inculpatului T.M.B. pentru lipsă de pericol social în legătură cu o faptă de furt simplu, este nefondat.

Astfel, inculpatul fiind titularul unei proprietăţi asupra imobilului locuit de partea vătămată N.T. - rudă apropiată cu acesta - la data de 25 aprilie 1994 a demontat dintr-un atelier de tâmplărie trei motoare trifazice, pe care le-a ascuns în podul atelierului, iar ulterior le-a restituit, aşa încât prejudiciul a fost recuperat.

În atari condiţii, sunt evident întrunite cerinţele art. 18^1 Cod penal, inculpatul prin fapta sa a adus, într-adevăr, o atingere minimă valorilor sociale respective, acţiunea sa neprezentând un asemenea pericol social încât să se facă necesară aplicarea unei sancţiuni penale.

Aşa fiind, recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov urmează a se respinge.

Curtea de apel braşovDecizie penală nr. 289/r din 13 noiembrie 1996

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎNTR-UN LOC PUBLIC. ÎNŢELESFapta inculpatului de a pătrunde într-un autoturism parcat într-un

loc public şi de a sustrage un bun din interiorul său întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, în condiţiile agravantei prevăzute de art. 209 lit. e) din Codul penal, fiind săvârşită într-un loc public.

Prin Sentinţa penală nr. 909 din 04.04.2002 a Judecătoriei Sectorului 5, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului D.F. din art. 208 - 209 alin. 1 lit. i) în art. 208 - 209 alin. 1 lit. e) şi i) din Codul penal, text în baza căruia inculpatul a fost condamnat ia 3 ani închisoare.

S-a reţinut de către prima instanţă că, la data de 31.01.2002, în jurul orei 17, inculpatul s-a deplasat pe Calea Rahovei şi a pătruns prin efracţie într-un autoturism, în scopul de a deschide capota din interior. După deschiderea capotei, a coborât şi a tăiat firele bateriei cu un patent, sustrăgând bateria autoturismului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o sub aspectul individualizării pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 1054/A din 12.06.2002 a Tribunalului Bucureşti-Secţia I penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le, între altele, şi sub aspectul încadrării juridice, în ceea ce

141

priveşte reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 lit. e) din Codul penal, întrucât sustragerea bunului s-a făcut din interiorul unui autoturism, iar nu într-un loc public.

Recursul este nefondat.Inculpatul a pătruns într-un autoturism parcat în loc public

(strada), iar după ce a deschis capota maşinii, a coborât şi a sustras bateria, prin tăierea firelor care făceau contactul la borne. Toate aceste activităţi s-au desfăşurat pe stradă, astfel încât în mod legal s-a dispus completarea încadrării juridice a faptei, prin reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 lit. e) din Codul penal.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 1485 din 13 august 2002 - Secţia a II-a penală

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎNTR-UN LOC PUBLIC. ÎNŢELESFurtul unui aparat video dintr-o sală de seminar a unei facultăţi

nu constituie furt calificat, deoarece sala de seminar nu este, prin natura sau destinaţia sa, totdeauna accesibilă publicului.

Prin Sentinţa penală nr. 1443 din 20.09.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost condamnat inculpatul V.R.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 -209 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal.

Prima instanţă a reţinut că în după-amiaza zilei de 17.03.2000, în jurul orei 18,00, inculpatul se afla în holul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, unde urma să se întâlnească cu o prietenă. Văzând că aceasta întârzie, inculpatul a urcat la etajul I, unde bănuia că prietena are cursuri, şi a constatat că uşa uneia dintre săiile de seminar era descuiată şi liberă, iar înăuntru se afla un aparat video şi un monitor TV.

Profitând de faptul că în preajmă nu se afla nimeni, inculpatul a intrat în sala de seminar şi a sustras aparatul video pe care, în aceeaşi zi, l-a vândut martorului M.C., fără a-i spune că bunul provine din furt.

Prin Decizia penală nr. 505/A din 4.04.2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi inculpat.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul V.R.A., solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de furt simplu, motivând că nu se poate reţine agravanta prevăzută de lit. e) a art. 209 din Codul penal, sala de seminar nefiind loc public.

Din analiza materialului probator administrat, Curtea reţine că ambele instanţe au stabilit corect situaţia de fapt, însă în mod greşit au

142

reţinut agravanta prevăzută de art. 209 lit. e) din Codul penal, respectiv săvârşirea infracţiunii într-un loc public.

Curtea consideră că ambele instanţe au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 152 din Codul penal referitoare la locul public, întrucât sala de seminar a unei facultăţi nu este, prin natura şi destinaţia ei, accesibilă publicului, ci ea este destinată unui număr restrâns de persoane care au calitatea de studenţi.

Aşadar, sala de seminar nu poate fi încadrată în accepţiunea locului totdeauna accesibil publicului (prevăzut de art. 152 lit. a) din Codul penal), dar nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 152 lit. c) din Codul penal (loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută).

Dimpotrivă, inculpatul a comis fapta tocmai profitând de împrejurarea că de faţă nu se afla nici o persoană.

Curtea constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859

pct. 17 din Codul de procedură penală, respectiv faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, astfel că urmează să admită recursul şi să caseze integral decizia şi în parte sentinţa, schimbând încadrarea juridică a faptei, conform art. 334 din Codul de procedură penală, din infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 lit. e) din Codul penal, în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 908 din 13 iunie 2001 -

Secţia a II-a penală

FAVORIZAREA INFRACTORULUI. COMPLICITATE. SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI. CRITERII

1. Înţelegerea între o persoană şi autorii furtului, de a

transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un moment când bunurile fuseseră scoase din depozit şi erau duse spre a fi aruncate peste gardul curţii, constituie pentru cel dintâi infracţiunea de favorizare a infractorului, iar nu complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără existenţa unei înţelegeri anterioare.

2. În cazul furtului unor bunuri în valoare de 51 milioane lei în 1999, la care au participat 5 participanţi, coautori şi complici, ajutaţi de favorizator, nu se justifică suspendarea executării pedepsei, în atare situaţie aprecierea că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia fiind lipsită de temei.

143

Prin Sentinţa nr. 612 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I-a penală, au fost condamnaţi inculpaţii I.R., A.V. şi M.P. la câte 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a) şi g) şi alin. 3, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 din Codul penal, iar inculpaţii I.I., M.R. şi T.M. la aceeaşi pedeapsă pentru complicitate la furt calificat.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 17 august 1999, primii 3 inculpaţi au pătruns prin escaladare în incinta depozitului unei societăţi comerciale, de unde au sustras 10 saci cu cafea în valoare de 51 milioane lei, cu complicitatea agenţilor de pază I.I. şi M.R.

După ce au furat sacii cu cafea, unul dintre autori l-a contactat telefonic pe inculpatul T.M., cerându-i să vină şi să ridice cu autoturismul său cafeaua furată. Sacii cu cafea au fost încărcaţi în autoturism şi transportaţi în locuri unde, ulterior, au fost împărţiţi între inculpaţi.

Prin Decizia nr. 91/A din 15 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a admis apelurile inculpaţilor, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor alin. 3 al art. 209 din Codul penal ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 şi a condamnat la câte 2 ani şi 10 luni închisoare pe autori şi la câte 2 ani şi 6 luni pe complici, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepselor.

Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul, cerând înlăturarea suspendării executării pedepselor, şi inculpatul T.M.

Recursurile sunt fondate. În ceea ce priveşte recursul inculpatului T.M., prima instanţă şi

cea de apel au reţinut, corect, că el a fost chemat de inculpatul I.R. în timp ce autorii furtului se pregăteau să arunce sacii cu cafea peste gardul societăţii comerciale. S-a mai reţinut că inculpatul a ajuns la locul faptei în timp ce autorii aruncau sacii furaţi peste gard, neexistând o înţelegere anterioară între acesta şi autorii furtului.

În raport cu această stare de fapt, încadrarea juridică de complicitate la furt dată faptelor recurentului este greşită.

Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Pe de altă parte, conform art. 264 din Codul penal, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

Din examinarea comparativă a textelor, rezultă că ceea ce

144

deosebeşte în mod esenţial complicitatea de favorizare este faptul că în primul caz înţelegerea între autor şi complice este anterioară sau concomitentă cu săvârşirea faptelor autorului, în timp ce în cazul favorizării înţelegerea de a-l ajuta pe autor are loc după săvârşirea faptelor.

În cauză, deposedarea părţii civile de către autori a avut loc în momentul în care sacii cu cafea au fost scoşi din depozitul societăţii comerciale; în acel moment infracţiunea de furt era consumată.

Ulterior, după ce sacii cu cafea au fost duşi din depozit pentru a fi aruncaţi peste gard, a fost chemat inculpatul T.M. care a transportat cu maşina lui bunurile furate.

Prin urmare, inculpatul recurent nu a ajutat la comiterea furtului, care se consumase atunci când a fost chemat la telefon, ci i-a sprijinit pe autori să-şi asigure folosul bunurilor dobândite prin infracţiune.

Aşa fiind, fapta recurentului constituie infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 alin. 1 din Codul penal şi nu complicitate la furt calificat, cum greşit au reţinut instanţele.

În ceea ce priveşte recursul declarat de procuror, se constată că inculpaţii, autori şi complici, au săvârşit o infracţiune gravă contra patrimoniului, pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar la data comiterii faptelor valoarea pagubei era ridicată. Ţinând seama şi de modul în care a fost concepută şi săvârşită infracţiunea, de către mai mulţi făptuitori, erau suficiente şi convingătoare date în sensul că scopul pedepsei nu poate fi atins fără executare.

Aşa fiind, recursurile au fost admise şi, în urma casării în parte a hotărârilor atacate, inculpatul T.M. a fost condamnat în temeiul art. 264, iar cu privire la toţi inculpaţii aplicarea art. 81 din Codul penal a fost înlăturată.

Curtea supremă de justiţie - secţia penală Decizie penală nr. 1072 din 27 februarie 2002FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI ADEVĂRATE.

ÎNŢELESSustragerea de către inculpat a unor bunuri din parohie, în care a

pătruns utilizând cheile pe care le deţinea în calitate de dascăl, cu permisiunea preotului de a le folosi, nu justifică reţinerea agravantei prevăzute de lit. i) a art. 209 din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 451/2000 a Judecătoriei Călăraşi, s-a dispus condamnarea inculpatului A.E. la pedeapsa de 6 luni închisoare în baza art. 208 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

S-a reţinut că inculpatul a sustras de la Parohia B. o candelă de argint şi o cană din inox.

145

Soluţia a fost menţinută în apel de Tribunalul Călăraşi, prin Decizia nr. 51/2001.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticându-le, între altele, pentru greşita încadrare juridică a faptei, susţinând că în speţă erau incidente prevederile art. 209 alin. 1 lit. i) din Codul penal, întrucât inculpatul s-a folosit fără drept de o cheie adevărată.

Curtea a apreciat această critică neîntemeiată.Din probele dosarului rezultă că inculpatul era dascăl la parohie

şi avea permisiunea preotului de a folosi cheile de la parohie, aspect ce reiese chiar din declaraţia preotului.

Motivarea parchetului că inculpatul avea dreptul să folosească cheile, dar în scopuri oneste, nu constituie o justificare pentru reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. i), întrucât raţiunea acesteia este alta.

Pentru a se reţine că s-a folosit fără drept o cheie adevărată este necesar ca cheia să ajungă în mâna inculpatului printr-o împrejurare ce nu-i dă dreptul să se folosească de ea. Poate fi incident acest text atunci când făptuitorul ia cheia fie fără drept (a găsit-o sau a sustras-o), fie în mod legitim, dar nu pentru a o folosi conform destinaţiei ei, ci, spre exemplu, pentru a face un duplicat după ea.

În speţă însă inculpatul deţinea în mod legitim cheia şi avea dreptul s-o folosească chiar potrivit destinaţiei ei, aceea de a deschide uşa, astfel că nu se poate reţine aplicarea agravantei prevăzute de lit. i) a alin. 1 din art. 209 din Codul penal.

FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI MINCINOASE Inculpatul, care lucra ca zilier la o societate comercială,

folosindu-se de o cheie fixă, a demontat două roţi de la un utilaj de cosit, pe care şi le-a însuşit, înlocuindu-le cu alte două roţi uzate.

Această faptă - de furt - nu a fost comisă în condiţiile agravantei prevăzută în art. 209 lit. g C. pen. (săvârşirea furtului prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase). întrucât cheia întrebuinţată de inculpat nu a acţionat asupra unui dispozitiv de închidere, fiind doar o sculă de care s-a servit acesta pentru a demonta roţile.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen.. dec. nr. 31/1998 FOLOSIREA UNEI CHEI ADEVĂRATEInculpaţii T. M., R. V. şi T. I. au fost condamnaţi de către prima

instanţă cel dintâi la 3 ani şi 6 luni închisoare şi ceilalţi doi la câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a, e şi i, cu aplicarea art. 74, 76 C. pen., iar inculpatul T. M. şi la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii

146

prevăzută în art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.S-a reţinut, în fapt, că în ziua de 13 februarie 1998 inculpaţii,

găsind pe stradă o pereche de chei pentru autoturism, au identificat autoturismul, lăsând în interiorul acestuia un bilet prin care îl înştiinţau pe proprietar asupra orei în care putea să se întâlnească cu ei pentru a-şi primi cheile şi a le acorda o recompensă. Cum proprietarul nu s-a prezentat până în ziua de 16 februarie 1998, inculpaţii au hotărât să-şi însuşească autoturismul, astfel că inculpatul T. M. s-a urcat la volan, iar inculpatul R. V. s-a aşezat alături de el; cel de-al treilea inculpat - T. I. - nu i-a urmat, fiindu-i teamă, deoarece ştia că T. M. nu are permis de conducere. După 3 zile, la 19 februarie 1998, inculpaţii au revenit, cu autoturismul, la locul faptei, spre a-1 identifica pe proprietar şi a-şi cere recompensa. Acesta, însă, i-a observat şi a anunţat organele de poliţie, care i-au reţinut.

Apelurile declarate de inculpaţi, care au susţinut că pedepsele ce li s-au aplicat sunt prea grele, au fost respinse ca nefondate; curtea a constatat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, că încadrarea juridică a faptei este legală şi că pedepsele au fost just individualizate.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 225/1998FORMA CONTINUATĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ.

Este nelegală declinarea competenţei de judecată a cauzei de către tribunal în favoarea judecătoriei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, în formă agravantă, prevăzută de art. 209 alin. 3 Cod penal, cu motivarea că actele de executare au fost săvârşite în baza unor rezoluţii distincte şi, respectiv, că prejudiciul total cauzat în cuantum de 296.000.0000 lei, în raport de fiecare din faptele aflate, prin ipoteză, în concurs real, este sub 50.000.000 lei.

Prin sentinţa penală nr. 184/19.04.1999, Tribunalul Bucureşti -secţia a ll-a penală, a dispus, în baza art. 334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptei, pentru inculpatul M.M., din art. 208-209 lit. g şi i şi. alin. 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în 53 de infracţiuni prevăzute de art. 208-209 lit. g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal declinând competenţa soluţionării în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

S-a reţinut că inculpatul a săvârşit 53 furturi din locuinţe, în baza unor rezoluţii delictuoase distincte, iar prejudiciul, deşi prin totalizare, este în sumă de 296.000.000 lei, în raport de fiecare faptă, este sub 50.000.000 lei, astfel că, faţă de noua încadrare juridică competenţa soluţionării cauzei, revine, în primă instanţă, judecătoriei.

Prin sentinţa penală nr. 632/17.05.1999, Judecătoria Sectorului 6

147

Bucureşti, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, şi, constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, a dispus, în temeiul art. 43 Cod procedură penală, trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea acestuia.

S-a reţinut că Tribunalul Bucureşti nu a dispus corelativ schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată şi coinculpaţii D.D. şi R.V., în sarcina cărora s-a reţinut complicitatea la aceeaşi infracţiune de furt calificat, în formă agravantă, şi faţă de care competenţa materială revenea tribunalului.

Curtea de Apel Bucureşti, în soluţionarea regulatorului de competenţă, a constatat că, operându-se cu două premize eronate - existenţa unor rezoluţii unice delictuoase pentru săvârşirea a 53 infracţiuni de furt, nesocotindu-se modus operandi, comun, şi intervalele de timp extrem de scurte la care au fost comise, iar pe de altă parte, divizând prejudiciul ce depăşeşte net suma de 50.000.000 ei în prejudicii corelative fiecăreia dintre faptele aflate în concurs real, Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre esenţial nelegală, fiind atrasă în favoarea sa competenţa de soluţionare a cauzei deduse judecăţii.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a ll-a penală, sentinţa penală

nr. 10/1999

FURT CALIFICAT Atâta vreme cât inculpatul a pătruns în timpul nopţii în locuinţa

persoanei vătămate, de unde şi-a însuşit o butelie de aragaz, găsind uşa de la intrare descuiată, fapta sa întruneşte elementele nu numai ale infracţiunii de furt calificat (art. 208, 209 lit. e C. pen.), ci şi ale infracţiunii, concurente, de violare de domiciliu (art. 192 C. pen.).

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a II-a penalăDecizie nr. 262/1993

FURT CALIFICAT În speţă, inculpatul, profitând de lipsa barmanului de la

tejgheaua localului şi-a însuşit un portofel cu bani aflat pe partea interioară a tejghelei.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat la 1 an şi 2 luni

148

închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt simplu prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen., prin schimbarea calificării din infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 combinat cu art. 209 lit. e C. pen.

S-a considerat că latura interioară a barului, unde nu au acces consumatorii, ci numai barmanul, nu constituie loc public.

Împotriva sentinţei primei instanţe a reclamat apel procurorul, susţinându-se că fapta a fost totuşi săvârşită în loc public, tejgheaua barului neaflându-se într-o încăpere separată, unde nu are acces publicul, ci fiind plasată chiar în restaurant, locul fiind, deci, oricând accesibil publicului. Apelul este întemeiat, întrucât barul, inclusiv tejgheaua acestuia, care este parte intrinsecă a acestuia, se aflau într-un loc care prin natura lui - ca restaurant cu bar - este întotdeauna accesibil publicului, în local aflându-se mai mult de două persoane. Împrejurarea că locul unde se afla portmoneul era pe partea interioară a tejghelei, deci opusă sălii de restaurant, nu are relevanţă juridică de vreme ce accesul la acel loc se putea realiza prin simpla prezenţă lângă bar, în restaurantul loc public, a inculpatului care a observat şi apoi a sustras portmoneul fără a fi necesară intrarea sa după tejghea.

În consecinţă, se admite apelul procurorului şi se desfiinţează sentinţa primei instanţe cu privire la încadrarea juridică a faptei.

Tribunalul Covasna Decizie penală nr. 106/A/1999

FURT CALIFICAT Zăvorul unei porţi care poate fi tras întinzând mâna peste gard

sau desfacerea unei sârme care prinde două belciuge sunt închizători ce nu presupun nici un fel de violenţă sau efort pentru a fi îndepărtate, aşa încât nu se poate reţine că infracţiunea de furt s-a săvârşit în condiţiile art. 209 lit. g Cod penal.

Curtea de Apel Constanţa Decizie penală nr. 36/1997

FURT CALIFICAT. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Prevederile art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal sunt aplicabile în cazul sustragerii de cabluri sau alte componente de comunicaţii, indiferent dacă sunt incluse în instalaţii de telecomunicaţii sau radiocomunicaţii ori se află depozitate în afara instalaţiilor, dar sunt destinate acestora.

149

Prin Sentinţa penală nr. 133 din 21 noiembrie 2002 a Tribunalului Călăraşi, inculpaţii R.V., I.V., T.I. şi I.M. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a) şi g), prin schimbarea încadrării juridice din art. 209 alin. 1 lit. a), g) şi h) din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 4 decembrie 2001, inculpaţii au sustras 173 m de cablu telefonic aparţinând Romtelecom Călăraşi, ce urma să fie montat în reţeaua de telecomunicaţii a unei comune.

În motivarea schimbării încadrării juridice, instanţa a arătat că prevederile alin. 3 lit. h) al art. 209 din Codul penal nu sunt aplicabile, deoarece cablul sustras nu era încorporat într-o reţea de telecomunicaţii.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 143 din 11 martie 2003, a respins apelul procurorului.

Recursul declarat de procuror este fondat. Încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă şi însuşită de

cea de apel, prin înlăturarea prevederilor alin. 3 lit. h) al art. 209 din Codul penal, este greşită.

Potrivit acestui text de lege, constituie furt calificat sustragerea de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, fără a se condiţiona ca bunurile menţionate să facă parte dintr-o reţea sau dintr-un sistem de comunicaţii.

În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor în sensul menţionat şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări.

Curtea supremă de justiţie - secţia penală decizie penală nr. 4380 din 9 octombrie 2003

FURT CALIFICAT. COMPONENTE ALE SISTEMELOR DE IRIGAŢII

Electromotorul montat la o staţie de pompare a apei folosite pentru colectarea apei din canalul de desecare a terenului constituie o componentă a sistemului de irigaţii, sustragerea acestuia încadrându-se în prevederile art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal.

Judecătoria Brăila, prin Sentinţa penală nr. 200 din 23 ianuarie 2002, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpatul I.I. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzute în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g) din Codul penal.

150

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 30 decembrie 2000, inculpatul a sustras din incinta Societăţii Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare, sucursala Brăila, un electromotor.

Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare cu privire la greşita încadrare juridică a faptei.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit alin. 3 lit. b) al art. 209 din Codul penal, este calificat

furtul de componente ale sistemelor de irigaţii. Din probele administrate rezultă că electromotorul, bunul

sustras de inculpat, era montat la staţia de pompare a apei, amplasată la o distanţă de 30 m de digul de apărare de la Dunăre, fiind folosită pentru colectarea apei în canalul de desecare.

Ca atare, bunul sustras constituie o componentă a sistemului de irigaţii a zonei, iar fapta a fost comisă la 30 decembrie 2000, după modificarea Codului penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, situaţie în care instanţa trebuia să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei în alin. 3 lit. b) al art. 209 din Codul penal.

Neprocedând astfel, hotărârea atacată este supusă casării, potrivit art. 385^9 alin. 1 pct. 17 din Codul de procedură penală, motiv pentru care recursul în anulare a fost admis, dispunându-se în sensul celor ce preced.

Curtea supremă de justiţie - secţia penală decizie penală nr. 3855 din 18 septembrie 2003

FURT CALIFICAT. ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT.

Luarea din drum a unui animal domestic nu constituie infracţiunea de însuşire a bunului găsit, ci aceea de furt calificat, deoarece bunul însuşit nu a fost pierdut de proprietarul său şi, ca atare, nu a ieşit din posesia acestuia.

Prin sentinţa penală nr. 255 din 27 februarie 1995 a Judecătoriei Dej, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul B.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de însuşire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 24 noiembrie 1994, inculpatul a găsit, pe drumul public, un porc pe care l-a introdus în curtea sa şi apoi, după 5 zile, l-a sacrificat.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 216 din Codul penal, constituie infracţiunea de

însuşire a bunului găsit fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său.

151

Obiectul material al infracţiunii de însuşire a bunului găsit îl constituie un bun a cărui posesie sau detenţie a fost pierdută de posesorul sau detentorul său.

Pentru a încadra juridic fapta în textul de lege menţionat, trebuia ca animalul însuşit de inculpat să fi fost, pentru proprietar sau detentor, un bun pierdut, iar pentru el un bun găsit.

Un bun este pierdut, atunci când a ieşit, involuntar, datorită unui caz fortuit sau culpei proprietarului sau detentorului, din stăpânirea de fapt a acestuia, în aşa fel încât proprietarul sau detentorul nu ştie de unde să-l ia, fiind în imposibilitatea de a reintra în posesia ori detenţia lui.

În cauza de faţă, sub aspect subiectiv, conţinutul acestei infracţiuni nu este realizat, deoarece în raport cu natura bunului şi de locul de unde a fost luat, inculpatul şi-a dat seama că bunul nu este pierdut.

Corecta încadrare juridică a faptei inculpatului este aceea de infracţiune de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a, c şi e din Codul penal.


FURT. COMPLICITATE. CONDIŢIIChiar în lipsa unei înţelegeri prealabile săvârşirii faptelor,

tăinuirea repetată de bunuri, ştiind că provin din furturi repetate, constituie complicitate la furt.

Transportând bunurile sustrase de ceilalţi inculpaţi şi ajutând la ascunderea lor, inculpatul a contribuit nemijlocit la comiterea faptelor.



Prin Sentinţa penală nr. 721 din 10.04.2002, Judecătoria Slobozia a condamnat alături de alţii şi pe inculpatul S.V. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în seara zilei de 2/3.11.2001, inculpaţii R.I., D.B.A., G.M.C. şi T.G.F. au sustras un casetofon dintr-un autoturism şi l-au dus la autoturismul inculpatului S.V., căruia i-au spus de unde provine, şi l-au transportat la marginea comunei de domiciliu, ascunzându-l pe marginea drumului. În aceeaşi seară, au mai sustras două scurte din piele, pe care le-au ascuns în acelaşi loc.

Instanţa de fond a apreciat că inculpatul S.V. nu este participant

152

la sustragerile din cele două autoturisme, ci favorizatorul celor care au săvârşit furturile, pentru că, de fiecare dată când a fost solicitat să transporte bunurile deja furate, nu a putut anticipa că după prima sustragere urmează cea de-a doua infracţiune de furt.

Acţiunea lui a constat doar în ajutorul dat participanţilor la furt să transporte bunurile deja furate, fără să fi existat o înţelegere anterioară consumării furturilor.

Prin Decizia penală nr. 460/A/2002, Tribunalul Ialomiţa a admis apelul declarat de parchet şi, în fond, în baza art. 26 raportat la art. 208 - art. 209 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, cu aplicarea art. 74 – 76 din Codul penal şi art. 81 din Codul penal.

Tribunalul a reţinut că din probele administrate rezultă că inculpatul S.V. s-a înţeles tacit cu autorii furturilor să-i transporte cu bunurile sustrase.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) cu referire la art. 3859 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se constate că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, în condiţiile în care s-a aflat în eroare, astfel că se impune achitarea, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) din Codul de procedură penală.

Curtea a considerat că recursul nu este fondat.Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a

cunoscut despre furt şi a acceptat să transporte bunurile şi să le ascundă la marginea localităţii.



Într-adevăr, în cauză, inculpatul nu a avut o înţelegere prealabilă săvârşirii faptelor, însă după momentul celor două fapte de furt a tăinuit comiterea acestora, tăinuirea repetată de bunuri, ştiind că provin din furturi repetate, constituind complicitate la furt. Prin activitatea sa inculpatul a ajutat la comiterea faptelor, transportând bunurile sustrase de către ceilalţi inculpaţi şi ajutând la ascunderea lor.

De asemenea, această împrejurare a ascunderii bunurilor cu ajutorul recurentului-inculpat justifică faptul că acesta nu s-a aflat în nici o eroare, ci a acţionat cu intenţie fermă de a-i ajuta pe coinculpaţi, facilitându-le transportul bunurilor din zona locului comiterii faptelor de furt.

Aşa fiind, Curtea, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

153

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 232 l/R din 29 noiembrie 2002 - Secţia I penală

FURT CURENT ELECTRIC În speţă, inculpatul a fost condamnat pentru comiterea

infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. 2 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 208 alin. 2 raportat la art. 224 alin. 1, teza I, C. pen.

În fapt, inculpatul sustrăsese energie electrică prin montarea la domiciliul său a unei prize care ocolea contorul electric.

În drept, judecătoria a motivat schimbarea încadrării juridice prin aceea că reţeaua electrică care deserveşte consumul casnic este curent de joasă tensiune şi prin natura sa aparţine domeniului privat.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel procurorul, care însă a fost respins de tribunal.

Recursul procurorului a fost admis însă de Curtea de apel, fiind casate hotărârile anterioare în partea privind încadrarea juridică şi rejudecându-se cauza s-au reţinut şi prevederile art. 244 alin. 1 C. pen.

În drept, s-a motivat că atât reţelele de înaltă tensiune, cât şi cele de joasă tensiune sunt racordate la sistemul energetic naţional şi, deci, fac, conform art. 135(4) din Constituţia României, obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea de Apel Timişoara Decizie penală nr. 38/R/1996

FURT DE FOLOSINŢĂ În fapt, inculpatul aflat în stare de ebrietate a intenţionat să

sustragă folosinţa unui autovehicul. În acest scop, el a tras geamul din faţă căutând să deschidă portiera fără însă să reuşească. Apoi, după ce a încercat, tot fără succes, să pornească autoturismul prin legătură directă a procedat la împingerea acestuia scoţându-l din locul de parcare, moment în care a fost surprins de organele de poliţie.

Deplasarea prin împingere a autoturismului nu poate fi considerată ca infracţiune consumată, de furt de folosinţă, deoarece inculpatul nu a reuşit să pornească motorul şi să se plimbe cu maşina, cum a intenţionat. Aşa încât, în raport cu finalitatea urmărită de inculpat, fapta a rămas în faza de tentativă.

Tribunalul BihorDecizie penală nr. 495/1991 FURT DE FOLOSINŢĂ.TENTATIVA Furt de folosinţă. Condiţii pentru existenţa infracţiunii. Luarea

154

unui cal, fără consimţămîntul proprietarului şi abandonarea lui după folosire

Fapta inculpatului de a lua un cal, proprietatea unei cooperative agricole de producţie, fără consimţămîntul acelei unităţi, şi de a-l folosi pentru a se deplasa într-o altă comună, după care abandonează calul pe cîmp, constituie infracţiunea de furt de folosinţă, prevăzută de art. 208 alin. 4 C. pen.

Tribunalul doljDecizie penală nr. 361/1989

FURT DE FOLOSINŢĂ. MOMENTUL CONSUMĂRII Constituie infracţiunea de furt luarea autovehiculului cu scopul

de a-l folosi pe nedrept. În acest caz, infracţiunea se consumă nu în momentul

pătrunderii prin efracţie în interior şi al pornirii motorului, ci în momentul punerii în mişcare a autovehiculului.

Prin Sentinţa penală nr. 1371 din 24 septembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpatul D.M. din infracţiunile prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal şi art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, în infracţiunile prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), g), i) din Codul penal şi art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal.

În baza art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, inculpatul D.M. a fost condamnat la 2 ani închisoare.

În baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 4 ani şi 3 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. b) - art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 3 luni închisoare.

S-a dedus prevenţia de la 18 iulie 2003 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e), g), i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul C.G. la 7 ani şi 3 luni închisoare.

155

S-a dedus prevenţia de la 18 iulie 2003 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, au fost obligaţi în solidar inculpaţii la 50.921.710 lei despăgubiri civile către partea civilă U.M.

S-a constatat că numitul U.I. nu are calitate de parte vătămată. În fapt, s-a reţinut că, la 17 iulie 2003, în jurul orelor 22,00, cei

doi inculpaţi au plecat în comuna Pantelimon cu un anume B. spre Bucureşti, deplasându-se cu autoturismul marca "Dacia 1310", proprietatea acestuia din urmă.

Pe drum, inculpatul D.M. a spus celor doi că intenţiona să sustragă o maşină pentru a folosi piesele acesteia la autoturismul său.

În momentul în care au ajuns în zona Vitan, inculpatul D.M. i-a cerut numitului B. să oprească şi a coborât, inculpatul C.G. şi numitul B. rămânând în autoturism cu motorul pornit. Inculpatul D.M., cu ajutorul unor lere pe care le avea asupra sa în acest scop, a descuiat portiera autoturismului Dacia 1310, proprietatea părţii vătămate U.M., după care a pornit motorul şi a plecat spre domiciliu, conducând autovehiculul pe drumurile publice, deşi nu poseda permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule.

În timp ce inculpatul D.M. dezmembra autoturismul sustras, la domiciliul său şi-au făcut apariţia la scurt timp inculpatul C.G. şi numitul B., aceştia ajutându-l, deşi, evident, ştiau că autoturismul este sustras. După ce au terminat de dezmembrat autovehiculul, cei trei au împărţit piesele rezultate, apoi au transportat caroseria pe câmp cu ajutorul unei căruţe (aparţinând soacrei inculpatului D.M.), unde inculpatul D.M. a dat foc caroseriei pentru a şterge urmele infracţiunii.

Inculpatul C.G. a încărcat piesele pe care le luase (capotă, două aripi faţă, farurile şi radiatorul) în aceeaşi căruţă, cu intenţia de a le transporta la domiciliu (în satul C.) şi a plecat împreună cu martorul C.D., însă pe drum au fost opriţi de organele de poliţie din comuna Pantelimon, întrebaţi de provenienţa pieselor şi conduşi la secţia de poliţie.

O parte din piesele autoturismului sustras (amortizor, fuzete, arcuri, planetare, scaune faţă) a fost predată de către inculpatul D.M. fratelui său, Ş.D.

Organele de poliţie au recuperat toate piesele şi subansamblele provenite de la autoturismul sustras, cu excepţia roţilor care fuseseră luate de numitul B.

În ce priveşte încadrarea juridică a faptelor săvârşite de către inculpatul D.M., prima instanţă a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la concursul ideal de infracţiuni, căci printr-o singură acţiune, aceea de "conducere", au fost realizate în momentele constitutive două infracţiuni.

156

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi cei doi inculpaţi.

În ce priveşte parchetul, acesta a criticat hotărârea pentru nelegalitate, cu privire la schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii concursului ideal de infracţiuni. Inculpatul D.M. a sustras autoturismul nu în scopul folosirii pe nedrept, ci în scopul însuşirii, astfel că sunt incidente dispoziţiile referitoare la concursul real etiologic. Infracţiunea de furt calificat constă în acţiunea de luare a autoturismului în deplasarea acestuia către domiciliu, dar şi în dezasamblarea autoturismului pentru însuşirea componentelor. Luând în considerare elementele materiale ale infracţiunii de furt calificat, de conducere fără permis, dar şi hotărârea de a săvârşi aceste infracţiuni, anterioară comiterii ambelor fapte, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile concursului de alte infracţiuni.

În ce priveşte apelurile inculpaţilor, aceştia au criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepselor. Apărătorul inculpatului D.M. a precizat la unul dintre termenele judecăţii în apel că vizează şi achitarea inculpatului, fără însă ca această critică să mai fie susţinută cu ocazia dezbaterilor.

Prin Decizia penală nr. 185/A din 13 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, au fost respinse toate apelurile declarate în cauză.

S-a reţinut astfel că prin probele administrate au fost dovedite atât comiterea faptelor de către cei doi inculpaţi, cât şi vinovăţia acestora, neexistând temeiuri de achitare.

În mod justificat prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii, pentru inculpatul D.M., a concursului ideal de infracţiuni.

Criteriul esenţial de diferenţiere a celor două tipuri de concurs de infracţiuni îl constituie unicitatea acţiunii sau inacţiunii inculpatului. Ori de câte ori inculpatul săvârşeşte o acţiune materială unică ce îmbracă forma şi întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni suntem în prezenţa unui concurs ideal. Dacă este vorba despre acţiuni sau inacţiuni distincte, trebuie reţinut concursul real de infracţiuni.

În speţă, inculpatul D.M. a descuiat portiera autoturismului, a pornit motorul şi l-a condus pe drumurile publice până în comuna Pantelimon, la locuinţa sa.

Această acţiune materială unică de conducere a autoturismului întruneşte pe de o parte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar pe de altă parte întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere fără permis.

Operaţia ulterioară de dezmembrare a autoturismului este nerelevantă, deoarece atât infracţiunea de furt calificat, cât şi

157

infracţiunea de conducere fără permis s-au consumat în momentul în care inculpatul a intrat cu autoturismul în curtea sa.

În acest fel s-au realizat imposedarea inculpatului şi deposedarea părţii vătămate, căci autoturismul a trecut din zona drumului public, accesibil părţii vătămate, în zona domeniului privat al inculpatului, unde partea vătămată nu mai avea acces, pierzând în acest moment posibilitatea de a mai dispune de bunul său.

În acelaşi moment s-a epuizat şi infracţiunea de conducere fără permis, care este infracţiune continuă, căci conducerea fără permis în alte zone decât drumurile publice nu este o faptă prevăzută de legea penală.

În ambele cazuri, activitatea infracţională a încetat în acelaşi moment. Felul în care inculpatul a înţeles să dispună de autoturism (prin dezmembrarea şi valorificarea pieselor) nu face decât să concretizeze scopul însuşirii pe nedrept, care se realizase deja la momentul imposedării inculpatului.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că momentul în care inculpatul a luat hotărârea de a comite infracţiunile, scopul pe care l-a urmărit şi conexitatea celor două infracţiuni nu sunt de natură a determina reţinerea concursului real, deoarece, aşa cum s-a susţinut mai sus, acestea nu constituie criterii de diferenţiere a concursului de infracţiuni, singurul criteriu fiind cel al unicităţii sau pluralităţii acţiunilor sau inacţiunilor inculpatului.

În ce priveşte individualizarea pedepselor, tribunalul a constatat că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 72 şi 52 din Codul penal, stabilind în sarcina inculpaţilor pedepse just individualizate, atât în raport de circumstanţele reale, cât şi de cele personale ale inculpatului.

În cazul inculpatului D.M., pedepsele sunt orientate către minim, prima instanţă dând relevanţă circumstanţei favorabile, constând în lipsa antecedentelor penale ale inculpatului. Redozarea pedepsei nu se impune, având în vedere atitudinea oscilantă a inculpatului D.M. şi gradul ridicat de pericol social al faptei pe care a comis-o.

În privinţa inculpatului C.G., pedeapsa este aproape egală cu jumătatea dintre minimul şi maximul special prevăzut de lege, iar redozarea nu se impune faţă de atitudinea nesinceră a inculpatului şi starea de recidivă postexecutorie, acesta fiind condamnat anterior la 4 ani închisoare pentru tentativă de omor şi la 10 ani închisoare pentru omor deosebit de grav în stare de recidivă postexecutorie.

În privinţa acestui inculpat s-a mai constatat că prima instanţă a reţinut contribuţia mai redusă a acestuia în săvârşirea infracţiunii, acesta acţionând în calitate de complice, şi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 39 alin. 4 din Codul penal, potrivit cărora în cadrul

158

recidivei postexecutorii se aplică o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător se poate adăuga un spor de până la 10 ani.

Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi cei doi inculpaţi.

În recursul său, parchetul a reiterat, practic, critica formulată în apel, vizând greşita încadrare juridică dată faptei săvârşite de inculpatul D.M. S-a susţinut astfel că infracţiunea de furt s-a consumat în momentul descuierii portierei şi pornirii motorului, căci în acest moment inculpatul şi-a însuşit autoturismul şi a fost în stare să facă un act de dispoziţie asupra maşinii - pornirea vehiculului.

Acţiunea de conducere fără permis este ulterioară imposedării şi distinctă faţă de luarea bunului.

În privinţa inculpaţilor, aceştia au criticat hotărârile exclusiv sub aspectul individualizării pedepselor considerate prea severe, în raport de circumstanţele reale şi cele personale reţinute în cauză.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare în care acestea se încadrează, respectiv art. 385^9 alin. 1 pct. 17 şi 19 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate.

Materialul probator administrat în cauză a fost corect perceput şi analizat de către instanţa de fond, care a reţinut săvârşirea cu vinovăţie de către cei doi inculpaţi a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată.

În cazul inculpatului D.M., s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni, respectiv sustragerea unui autoturism şi conducerea acestuia pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.

Infracţiunea de furt constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept.

Atunci când obiectul material al infracţiunii îl constituie un vehicul, legea prevede în alin. 4 al art. 208 din Codul penal că, de asemenea, constituie furt luarea autovehiculului cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Prin urmare, ceea ce deosebeşte cele două variante ale infracţiunii de furt de vehicule este scopul urmărit de făptuitor, respectiv însuşirea (în art. 208 alin. 1) sau, după caz, folosirea pe nedrept a acestuia (în art. 208 alin. 4).

În ambele cazuri, infracţiunea de furt se consumă în momentul imposedării făptuitorului şi deposedării victimei de bunul ce îi aparţine.

Curtea a apreciat că sustragerea unui autovehicul se consumă nu în momentul pătrunderii prin efracţie în interiorul acestuia şi al pornirii motorului, aşa cum în mod greşit a susţinut parchetul în motivele de recurs, ci în momentul punerii în mişcare a autovehiculului.

Până la acest moment, activitatea infracţională a făptuitorului

159

poate îmbrăca forma tentativei, care constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Pe de altă parte, infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere este o infracţiune continuă, care presupune prelungirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, peste momentul consumării, până la momentul epuizării.

Prin urmare, fiind o infracţiune continuă, aceasta are atât un moment al consumării, cât şi un moment al epuizării infracţiunii.

Or, consumarea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără ca făptuitorul să posede permis de conducere are loc chiar în primul moment în care acesta pune în mişcare autovehiculul pe un drum public.

În consecinţă, cum infracţiunea de furt de autovehicule se consumă în momentul punerii în mişcare a acestuia, iar infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere se consumă de asemenea în momentul punerii în mişcare a autovehiculului pe un drum public, rezultă că aceeaşi acţiune întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, ceea ce caracterizează tocmai concursul ideal de infracţiuni prevăzut de art. 33 lit. b) din Codul penal, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.

În ce priveşte individualizarea pedepselor, Curtea a apreciat că acestea sunt rezultatul coroborării criteriilor prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul ridicat de pericol social al infracţiunii, determinat de modalitatea în care inculpaţii au acţionat, de urmarea produsă, valoarea ridicată a prejudiciului şi împrejurarea că acesta a rămas nerecuperat, circumstanţele personale ale inculpaţilor (inculpatul D.M. nefiind cunoscut cu antecedente penale, iar inculpatul C.G. fiind recidivist postexecutoriu, în condiţiile în care anterior a fost condamnat de două ori pentru tentativă de omor şi omor calificat), atitudinea oscilantă şi nesinceră avută de inculpaţi pe parcursul procesului penal.

În funcţie de toate aceste circumstanţe reale şi personale, inculpaţilor li s-au aplicat pedepse diferenţiate, către minim pentru inculpatul D.M. şi între minim şi maxim pentru inculpatul C.G., apte să asigure prin cuantumul lor reeducarea inculpaţilor şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, reprezentând totodată un mijloc de constrângere pentru faptele săvârşite.

Prin urmare, neexistând motive care să justifice clemenţa instanţei de recurs, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi şi i-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Tot astfel, faţă de cele expuse anterior, a respins ca nefondat şi recursul declarat de parchet.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală

160

decizie penală nr. 645 din 31 martie 2004

FURT DE FOLOSINŢĂ

Pentru a se putea da o încadrare corectă a faptului luării din posesia sau detenţia cuiva a unui autovehicul trebuie, întâi, analizată intenţia inculpatului în săvârşirea acestei fapte; adică a luat autovehiculul numai pentru a efectua o plimbare sau să şi-l însuşească efectiv. Fiind vorba de un proces psihic, acesta este, desigur, dificil de decelat, motiv pentru care instanţa de judecată trebuie să examineze cu atenţie activitatea anterioară a făptuitorului şi s-o plaseze în contextul circumstanţelor anterioare, concomitente sau posterioare.

Mai trebuie să se aibă în vedere şi faptul că infracţiunea de furt se realizează, în genere, printr-o manifestare fizică pozitivă - acţiunea de luare, - activitatea desfăşurată de făptuitor trecând prin fazele actelor de executare, consumare şi, eventual, epuizare. Aceste două momente (sau faze) infracţionale: cel al consumării şi cel al epuizării prezintă o importanţă deosebită, pentru că intenţia inculpatului poate fi desprinsă şi din activitatea infracţională desfăşurată între faza consumării şi cea a epuizării.

Fapta de furt este consumată din moment ce acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia persoanei în stăpânirea căreia se află a fost dusă până la capăt (deci, bunul a fost scos din sfera unde se afla la dispoziţia subiectului pasiv).

În cazul în speţă însă, acţiunea de luare a autoturismului s-a prelungit în timp, după momentul consumării, până în momentul epuizării, când inculpatul a intrat cu maşina în zidul unui imobil, nu a mai putut continua drumul şi a fost prins (faza epuizării).

Analizându-se întreg ansamblul comportamental al inculpatului, atât până în faza consumării, cât şi după acest moment, până la epuizare, se poate deduce intenţia inculpatului, dacă a fost numai aceea de folosire pe nedrept a autovehiculului sau de a şi-l însuşi efectiv.

Este adevărat că, de regulă, intenţia de însuşire este mai bine relevată atunci când inculpatul revopseşte autovehiculul, îl dezmembrează sau încearcă să-l vândă.

În speţă, inculpatul nu a avut timpul fizic să ajungă la vreuna din situaţiile sus-menţionate. Dar intenţia sa poate fi dedusă din alte împrejurări şi anume din împrejurarea că, ulterior acţiunii de luare,

161

sesizând că este urmărit de partea vătămată aflată într-o altă maşină a accelerat viteza, a trecut pe lângă baraj şi nu s-a oprit decât atunci când izbindu-se de zidul unei clădiri nu şi-a mai putut continua drumul.

Din acest mod de comportament, ulterior momentului consumării acţiunii de luare, se poate deduce intenţia inculpatului de a-şi însuşi autovehiculul şi nu numai de a-l folosi pe nedrept.


FURT DE MOTORINĂ DIN DEPOZITUL UNEI SOCIETĂŢI DE CONSTRUCŢII. ÎNCADRARE JURIDICĂ ÎN SITUAŢIA ÎN CARE MOTORINA ESTE DESTINATĂ CENTRALEI TERMICE A SOCIETĂŢII

Nu poate fi reţinută forma agravantă a infracţiunii de furt

calificat prevăzute de art. 209 alin. 3 lit. a) din Codul penal, în condiţiile în care sustragerea nu vizează un depozit de combustibil aparţinând unei societăţi care are ca obiect de activitate produse petroliere, ci rezervele de motorină pentru centrala proprie a unei societăţi de construcţii.

Între Judecătoria Sectorului 6 şi Tribunalul Bucureşti s-a ivit un conflict negativ de competenţă legat de calificarea faptei săvârşite de inculpaţii M.D., M.V. şi D.I., constând în sustragerea cantităţii de 540 l motorină de la SC "U." SRL.

Judecătoria Sectorului 6 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti cu motivarea că faptele săvârşite de inculpaţi intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 209 alin. 3 lit. a) din Codul penal, fiind vorba de sustragere de motorină din depozitul SC "U." SRL Bucureşti.

La rândul său, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6, având în vedere că dispoziţiile art. 209 alin. 3 din Codul penal se referă la depozite de combustibil aflate în cadrul unor societăţi care au ca obiect de activitate domeniul petrolier, şi nu la cele destinate nevoilor curente.

Sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti a împărtăşit punctul de vedere şi motivarea tribunalului, arătând că partea vătămată este o societate de construcţii, iar motorina era destinată centralei termice proprii, astfel încât nu sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 209 din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală

162

FURT. DIFERENŢIERE Prin sentinţa penală nr. 1278/1992 a Judecătoriei Constanţa,

inculpatul M.A. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen.

În fapt, inculpatul observând că partea vătămată are asupra sa o sumă mai mare de bani, i-a propus să o ridice în braţe, propunere pe care aceasta a refuzat-o. Totuşi, inculpatul a apucat partea vătămată şi a ridicat-o în aer iar la coborâre i-a sustras din buzunar suma de 7.500 lei.

Împotriva hotărârii sus-menţionate a declarat recurs partea vătămată care a susţinut că fapta pe care a comis-o a primit o greşită încadrare în drept.

Recursul este întemeiat, întrucât inculpatul nu a folosit împotriva părţii vătămate violenţe sau ameninţări pentru a-i lua banii, şi nici nu a folosit asemenea mijloace pentru păstrarea banilor furaţi. În consecinţă, lipsind elementul de ameninţare sau de violenţă, fapta comisă de inculpat nu întruneşte elementele infracţiunii de tâlhărie, ci pe acelea ale infracţiunii de furt.


FURT DIN AVUTUL PUBLIC

Tăierea şi însuşirea unor arbori de pe marginea drumurilor comunale, constituie furt în paguba avutului public, deoarece ei fac parte din patrimoniul regiei autonome a drumurilor locale, aparţinând deci domeniului public, nu domeniului forestier.

În speţă, Judecătoria Tg. Mureş l-a achitat pe inculpatul care fusese trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii silvice prevăzută de art. 30 alin. 2 lit. b din Legea nr. 2/1987, reţinându-se că prin Legea nr. 81/1993, s-au schimbat criteriile după care asemenea fapte erau considerate infracţiuni sau contravenţii, potrivit noii reglementări fapta săvârşită de inculpat constituind contravenţie.

Recursul în anulare declarat în cauză este întemeiat. Potrivit art. 135 alin. 2 din Constituţie, proprietatea este fie

publică, fie privată, iar bunurile ce fac obiectul proprietăţii publice sunt limitativ stabilite prin art. 135 pct. 4.

Conform textului mai sus citat, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de

163

comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege.

Legea administraţiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991 defineşte, în capitolul VI, intitulat "bunuri şi lucrări", patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, iar art. 72 prevede că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes naţional.

Pe de altă parte, arborii plantaţi de-a lungul drumurilor comunale sunt cuprinşi în situaţia aliniamentelor şi, conform art. 1 lit. e din Decretul nr. 257/1982, acest aliniament constituie vegetaţie forestieră, având rol de protecţie a căii de comunicaţie.

Din economia textelor sus-menţionate rezultă că arborii tăiaţi de inculpat şi materialul lemnos însuşit se aflau în proprietatea Regiei Autonome a Drumurilor Locale Mureş şi constituie bunuri ce fac parte din domeniul public, regăsindu-se printre bunurile enumerate în dispoziţiile art. 135 pct. 4 din Constituţie.

Deci, inculpatul a sustras bunuri din avutul public şi nu a comis o încălcare a Legii nr. 2/1987 (respectiv o infracţiune sau o contravenţie în raport cu modificarea Legii nr. 2/1987 prin Legea nr. 81/1993).

Or, potrivit art. 137 C. pr. pen., obiectul judecăţii îl constituie fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, şi nu încadrarea juridică dată prin rechizitoriu, instanţa trebuia, conform art. 334 C. pr. pen., să dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea silvică prevăzută de art. 30 alin. 2 lit. b din Legea nr. 2/1987, în infracţiunea de furt calificat în dauna avutului public prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. c şi art. 224 alin. 1 din Codul penal.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală Decizie nr. 1609/1995

FURT DIN AVUTUL PUBLIC

Deşi prin art. 11 din Decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogată legea specială referitoare la sustragerea de produse agricole de pe cîmp sau din locuri de depozitare (Decretul nr. 306/1981): aceasta nu a atras, totodată, şi dezincriminarea tuturor faptelor de sustragere de produse agricole din avutul obştesc. Asemenea fapte sînt prevăzute în continuare de legea penală şi constituie infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. g şi art. 224 alin. 1 C. pen.

În speţă, inculpatul a sustras dintr-o magazie a cooperativei

164

agricole de producţie cantitatea de 371 kg grîu, în valoare de 5.565 lei. Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat în baza art. 208

raportat la art. 209 lit. g şi art. 224 alin. 1 C. pen., dar tribunalul judeţean, admiţînd recursul inculpatului, a casat sentinţa primei instanţe şi a încetat procesul penal, constatînd, în mod greşit, că fapta a fost dezincriminată prin abrogarea Decretului nr. 306/1981.


FURT DIN AVUTUL PUBLIC Inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 10 luni închisoare, cu

obligarea la muncă corecţională, pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului public prevăzută de art. 208, 209 lit. e şi art. 224 alin. 1 Cod penal, săvârşită prin aceea că, în ziua de 23 ianuarie 1990, în timp ce se afla într-un magazin, a sustras un costum bărbătesc, în valoare de 2.072 lei.

Motivul de recurs invocat de procuror, prin care se susţine că - faţă de prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 218/1977 şi art. 1 din Decretul-lege nr. 5/1989 - în speţă nu se putea dispune ca pedeapsa aplicată inculpatului să fie executată prin muncă, nu este întemeiat.

Este adevărat că, potrivit art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 218/1977, instanţa nu poate lua măsura obligării la muncă corecţională - printre altele - în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani; de asemenea, este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 5 din 29 decembrie 1989, pedeapsa - de la 1 an la 7 ani închisoare - prevăzută de art. 208, 209 raportate la art. 244 alin. 1 Cod penal a fost majorată cu jumătate din maximul ei, fiind deci de 10 ani şi 6 luni. Această majorare nu operează însă în speţă, deoarece prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 5/1989 au caracter temporar, ele nefiind incidente la data şi în condiţiile săvârşirii faptei.

Într-adevăr, din preambulul acestui decret rezultă că dispoziţiile sale sunt aplicabile numai faptelor săvârşite "în timpul desfăşurării acţiunii forţelor patriotice şi democratice ale ţării pentru răsturnarea clanului dictatorial ceauşist, precum şi după aceasta", când, "anumite elemente s-au dedat la acte de devastare, distrugere şi incendiere a unor unităţi economice şi instituţii social-culturale, de însuşire a unor bunuri de valoare deosebită pentru patrimoniul cultural al ţării, la acte de furt, tâlhărie şi violenţă asupra cetăţenilor şi bunurilor acestora".

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală

165

Decizie nr. 323/1990

FURT DIN AVUTUL PUBLIC. INFRACŢIUNI PRIVIND REGIMUL METALELOR PREŢIOASE

Furtul de metale preţioase nu poate fi considerat ca o

modalitate de dobîndire, în scop de speculă, a acestora, în sensul prevederilor art. 14 alin. ultim din Decretul nr. 244/1978, ci este o activitate de realizare a folosului la care se referă art. 208 C. pen., constituind însăşi latura obiectivă a infracţiunii de furt, intrînd deci în structura acesteia. Ca atare, fapta inculpatului de a-şi însuşi din întreprinderea unde lucrează o cantitate de contactori de argint pe care ulterior a încercat să-i valorifice nu poate fi încadrată decît în mod exclusiv în prevederile art. 208 combinat cu art. 224 C. civ., nu şi în prevederile art. 20 raportat la art. 50 lit. c din Decretul nr. 244/1978, pentru că, efectiv, această din urmă infracţiune nu subzistă.

Tribunalul TimişDecizie penală nr. 928/1990

FURT ÎN DAUNA AVUTULUI PUBLIC. OBIECT. CARACTERIZARE. SOCIETATE COMERCIALĂ CU CAPITAL INTEGRAL DE STAT

Întrucât dispoziţiile cuprinse în Titlul IV (art. 223 - 235 C. pen.) nu au fost abrogate, nici expres, nici tacit, prin nici un act normativ, ele fiind deci în vigoare la data comiterii faptei, în mod netemeinic prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de furt în dauna avutului public, în aceea de furt în dauna avutului particular.


FURT EFRACŢIE Furtul prin efracţie dintr-o locuinţă implică şi pătrunderea fără

drept în locuinţa respectivă, această din urmă acţiune încadrându-se în conţinutul infracţiunii complexe prevăzută de art. 209 lit. g C. pen. Ca atare, este vorba de o infracţiune unică, iar nu de concurs între infracţiunea de furt calificat şi cea de violare de domiciliu.


166

FURT ENERGIE ELECTRICĂ. EXERCITAREA FĂRĂ DREPT A UNEI PROFESII. CONECTAREA ILEGALĂ LA REŢEAUA DE CURENT ELECTRIC. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Textul art. 281 C. pen, vizează exclusiv ipoteza în care asemenea activităţi au caracter profesional. Or, inculpatul a comis unele acţiuni ce intră în sfera elementului material al infracţiunii sus-menţionate, dar nu le-a săvârşit cu caracter profesional, ci în scopul sustragerii de energie electrică, astfel încât acţiunile sale reprezintă elementul material al infracţiunii de furt energie electrică.

Tribunalul Caraş-Severin Decizie penală nr. 42/1996

FURT FLAGRANT

Furtul se consideră flagrant în cazul în care persoana vătămată - căreia i s-a sustras din buzunar o sumă de bani în timp ce se afla în tramvai -, constatând lipsa banilor la coborâre din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiţi de săvârşirea faptei, care au recunoscut faţă de ea comiterea sustragerii.

În consecinţă, în mod legal judecata s-a desfăşurat după procedura specială prevăzută de art. 479 şi urm. C. pr. pen.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penalăDecizie nr. 170/1993 Sentinţă penală nr. 50 din 30 mai 2004

FURT ÎN PAGUBA AVUTULUI PUBLIC. ÎNSUŞIREA UNUI MISTREŢ GĂSIT ÎMPUŞCAT

Fapta inculpatului de a-şi însuşi un mistreţ găsit împuşcat, deşi i s-a adus la cunoştinţă acestuia că în fapt este vorba de un vânat rezultat ca urmare a unei vânători legal autorizată de ocolul silvic, constituie infracţiunea de furt în paguba avutului public.

Prin Sentinţa penală nr. 491/1995 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, inculpatul S. Gh. a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt în paguba avutului public, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen., raportat la art. 224 alin. 1 C. pen.

În fapt, s-a reţinut că în ziua de 7 ianuarie 1994 a avut loc o vânătoare colectivă în realizarea sarcinilor de plan, în baza art. 15 din Legea nr. 26/1976 privind vânatul şi vânătoarea.

Cu ocazia respectivă a fost împuşcat un mistreţ care, dat fiind

167

terenul în pantă, a fost rostogolit la vale până la baza pantei, vânătorii urmând să coboare pe o potecă ocolitoare.

Trecând întâmplător prin zonă şi observând mistreţul împuşcat, inculpatul S. Gh., crezând iniţial că acesta provine din braconaj, a început să-l jupoaie şi să taie din el bucăţi de carne, neîncetându-şi activitatea nici după ce vânătorii au sosit la faţa locului aducându-i la cunoştinţă că este vorba de o vânătoare legal autorizată, iar mistreţul trebuie predat ocolului silvic.

Apelul inculpatului împotriva sentinţei sus-menţionate a fost respins prin Decizia penală nr. 296/1995 a Tribunalului Mehedinţi. Împotriva acestor două hotărâri a declarat recurs inculpatul, motivând că pedeapsa aplicată este prea aspră.

Recursul este nefondat. În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, atât instanţa de

fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod just că inculpatul a săvârşit infracţiunea de furt în paguba avutului public, întrucât a fost surprins în timp ce jupuia mistreţul şi lua carnea rezultată din tăiere. Deşi a fost somat de brigadierul silvic să-şi întrerupă activitatea, deoarece mistreţul trebuie predat ocolului silvic, fiind vorba de o vânătoare legal organizată, conform planului de recoltare, inculpatul a refuzat să dea urmare acestei somaţii, drept pentru care organele silvice au sesizat organele de poliţie.

Întrucât nu sunt şi alte motive de recurs care să poată fi invocate din oficiu, recursul inculpatului se respinge ca nefondat.

Curtea de Apel CraiovaDecizie penală nr. 850/1995

FURT ÎN STRĂINĂTATE. Fapta inculpatului de a-şi însuşi o sumă de bani din geanta

unei persoane, urmată de exercitarea de violenţe împotriva organelor de ordine, care au intervenit pentru a-l prinde, constituie infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu aceea de ultraj, iar nu infracţiunea de furt, în concurs cu infracţiunea de ultraj.


FURT ÎN STRĂINĂTATE. TÂLHĂRIE

Constituie infracţiunea de tâlhărie şi nu cea de furt fapta de sustragere urmată de întrebuinţarea de violenţe pentru păstrarea bunului sustras sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, chiar dacă între cele două acţiuni s-a scurs un interval de timp.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală

168

Decizie nr. 1839/1998

FURT. ÎNŞELĂCIUNE. DISTINCŢIE Fapta inculpatului de a sustrage un card din buzunarul părţii

vătămate şi, ulterior, de a-l introduce la un bancomat, cunoscând codul PIN, şi de a-şi însuşi banii de pe acesta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt în formă continuată, iar nu cele ale infracţiunii de furt în concurs cu infracţiunea de înşelăciune.

Inculpatul a sustras cardul părţii vătămate în vederea însuşirii banilor de pe acesta, iar în condiţiile cunoaşterii codului PIN nu se poate reţine că banca a fost indusă în eroare prin vreuna din modalităţile prevăzute de art. 215 din Codul penal sau că i s-ar fi produs vreo pagubă.

Prin Sentinţa penală nr. 157 din 30 ianuarie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul N.G.A. din infracţiunile prevăzute de art. 208 alin. 2 din Codul penal şi art. 215 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal, în infracţiunile prevăzute de art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 215 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul penal, inculpatul a fost condamnat la 1 an închisoare.

În baza art. 215 alin. 1 şi 2 din Codul penal, inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, au fost contopite pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 86^1 din Codul penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la data de 30.05.2002 inculpatul a sustras din buzunarul gecii părţii vătămate N.M.F. un card şi, ulterior, profitând de faptul că ştia codul PIN, fiind prieten cu partea vătămată, l-a folosit în mod fraudulos, inducând în eroare executantul contractului de cont de card bancar, care i-a eliberat suma de 2.400.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.G.A., solicitând reindividualizarea pedepsei aplicate.

Prin Decizia penală nr. 645/A din 23 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa penală şi, în fond, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptelor din

169

infracţiunile prevăzute de art. 208 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 215 alin. 1 şi 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, potrivit art. 81 din Codul penal, pe un termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiată pedeapsa aplicată, iar în baza art. 120 alin. 2 din Codul penal, combinat cu art. 8 din Legea nr. 543/2002, a redus termenul de încercare de la 3 ani la 2 ani.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru greşita schimbare a încadrării juridice a faptei şi invocând cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 17 din Codul de procedură penală.

Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate în raport de criticile aduse, precum şi din oficiu, conform art. 385^9 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul este nefondat.

Instanţele au stabilit o corectă situaţie de fapt, iar instanţa de apel a dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei comise de inculpat.

În împrejurările reţinute, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt săvârşite prin două acte materiale realizate în baza unei rezoluţii infracţionale unice.

Astfel, inculpatul, cunoscând codul PIN al cardului, a luat hotărârea de a-l sustrage în vederea însuşirii banilor de pe acesta.

Cele două acte materiale constau în sustragerea cardului şi, apoi, însuşirea banilor prin introducerea cardului la un bancomat.

În condiţiile cunoaşterii codului PIN, nu se poate susţine că banca a fost indusă în eroare în vreo modalitate impusă de art. 215 din Codul penal şi nici că i s-ar fi pricinuit vreo pagubă.

Astfel, remiterea sumei de bani nu s-a realizat în considerarea faptului că solicitantul este proprietarul cardului, ci având în vedere codul PIN, care corespundea cardului, fiindcă ar fi fost posibil ca chiar şi proprietarul să fi uitat codul PIN, situaţie în care operaţiunea nu s-ar fi realizat, fapt ce denotă că nu prezenţa fizică a proprietarului contează, ci cunoaşterea codului PIN.

Faptul că banca a fost prejudiciată prin blocarea contului este o împrejurare exterioară, care putea să intervină şi în alte cazuri, cum ar fi pierderea cardului, oricum situaţia având un caracter temporar.

Sub aspect subiectiv, s-a apreciat că sunt, de asemenea, îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de furt, deoarece intenţia inculpatului a fost directă, urmărind încă de la început obţinerea banilor în vederea însuşirii acestora pe nedrept, iar

170

sustragerea cardului şi tastarea codului PIN nu constituie decât acţiuni comisive în vederea realizării scopului urmărit, inculpatul cunoscând valoarea economică a cardului.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că instanţa de apel a dat o corectă încadrare juridică a faptei, motiv pentru care, în temeiul art. 385^15 alin. 1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală Decizie penală nr. 1752 din 28 august 2003

FURT ÎNTRE RUDE

a) În speţă, inculpatei - soţia părţii civile - i s-a donat de către un cetăţean străin suma de 100 dolari S.U.A., pe care, în parte, aceasta a folosit-o pentru cumpărarea unui casetofon. Când, ulterior, a părăsit domiciliul conjugal, ea a luat cu sine acel casetofon, faptă pentru care - la plângerea prealabilă a soţului - a fost condamnată în baza art. 208 cu aplicarea art. 210 Cod penal.

Recursul declarat de inculpată este întemeiat. Întrucât, potrivit art. 31 lit. b din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin donaţie de către unul din soţi, în măsura în care donatorul nu a prevăzut că vor fi comune - ceea ce nu este cazul în speţă - constituie bunuri personale ale acestuia, fapta inculpatului nu constituie infracţiunea de furt.

b) Deşi în faţa instanţei inculpata a declarat, la unul din termene, că doreşte să beneficieze de amnistia acordată prin Decretul nr. 3/1990, întrucât prin toată atitudinea sa ulterioară în proces şi prin probele pe care le-a administrat, a înţeles să-şi dovedească nevinovăţia, urmează a se constata că nu sunt îndeplinite elementele infracţiunii de furt şi a se pronunţa o soluţie de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală Decizie nr. 549/1990

FURT-TÂLHĂRIEPrin sentinţa penala nr. 524 din 37 noiembrie 2003 a Tribunalului

Dâmboviţa, inculpatul D.G. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat prevăzute în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. b, e şi g C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzuta în art. 211 alin. 2 lit. b şi c şi alin. 21

lit. b din acelaşi Cod.

171

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10. alin. 1 lit. f C.pr.pen., s-a încetat procesul penal pentru infracţiunile prevăzute în art. 180 alin. 1 şi în art. 180 alin. 2 C. pen.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 26 ianuarie 2003, pe stradă, inculpatul a avut o altercaţie cu R.A. care, de teamă, a fugit. Inculpatul a intrat în restaurantul din apropiere crezând că R.A. se află acolo. În local, inculpatul a reproşat unor consumatori că au băut împreună cu R.A., şi a lovit cu cuţitul două persoane care au părăsit localul. De pe masa celor doi consumatori inculpatul şi-a însuşit o bancnotă de 100 000 lei şi un pachet de ţigări.

În urma loviturilor aplicate de către inculpat, N.N. şi G.M. au suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 5-7 zile de îngrijiri medicale.

Prin decizia penală nr. 46 din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de procuror, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de furt calificat şi lovire în infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. b şi c şi alin. 21 lit. b C.pen. şi în baza acestor texte de lege a condamnat pe inculpat.

Recursul declarat de inculpat este fondat.Potrivit art. 211 C.pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul

săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a intrat în restaurant, convins ca martorul R.A., cu care avusese un conflict, se afla acolo.

În local a întâlnit părţile vătămate cărora le-a reproşat că au băut împreună cu R.A. şi a hotărât să-i pedepsească, lovindu-i cu cuţitul. În faţa acestei agresiuni, părţile vătămate au părăsit localul. Văzând că rămăsese pe masă o bancnotă de 100 000 lei şi un pachet de ţigări, inculpatul a luat hotărârea de a le însuşi.

Este, deci, vorba de fapte distincte, lovire şi furt calificat, câte două fapte, comise în baza unor rezoluţii distincte, actele de violenţă fiind comise pentru că părţile vătămate aveau presupuse legături cu R.A., intenţia de furt survenind după ce acestea părăsiseră localul, abandonând pe masa banii şi ţigările. Ca atare, violenţele nu au fost săvârşite pentru comiterea furtului şi nici pentru ca inculpatul sa-şi asigure scăparea.

Aşa fiind, corect prima instanţă a încadrat faptele în câte două infracţiuni de furt calificat şi de lovire a părţilor vătămate; constatând că acestea nu au formulat plângeri, a încetat procesul penal potrivit legii.

Sentinţa fiind, deci, legală şi temeinică, iar decizia instanţei de

172

apel greşită în drept, recursul inculpatului a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa pronunţată de tribunal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. 2175/2004FURT. VIOLARE DE DOMICILIU

Constituie o singură infracţiune de furt calificat în cazul în care furtul a fost săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase, această infracţiune fiind, potrivit art. 41 alin. 3 C. pen. o infracţiune complexă în conţinutul căreia este inclus şi conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu.

Dar, este posibil ca pătrunderea într-o locuinţă, încăpere, curte, dependinţe etc., să aibă loc fără efracţie, escaladare sau folosirea unei chei adevărate sau mincinoase, situaţie în care, dacă acţiunea a avut loc fără consimţământul persoanei care foloseşte locuinţa, fapta comisă va constitui infracţiunea de violare de domiciliu, ea putând reprezenta o activitate premergătoare furtului.

Violarea de domiciliu, deci, îşi pierde independenţa infracţională, prin absorbţie, numai dacă autorul săvârşeşte furtul prin pătrunderea în locuinţă prin efracţia încuietorilor sau folosind chei adevărate sau mincinoase.

În speţă, autorul a pătruns în curtea locuinţei părţii vătămate, prin poarta deschisă, iar în continuare a comis un furt prin efracţie dintr-un autoturism parcat acolo.

În consecinţă, infracţiunea de violare de domiciliu îşi păstrează individualitatea, trebuind a fi reţinute atât infracţiuni de violare de domiciliu, cât şi cea de furt prin efracţie, în concurs real.

Curtea de apel constanţaDecizie penală nr. 185/1996

Decizia nr. 951 din 20 iunie 2001 — Secţia a II-a penalăFURT CALIFICAT. FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎNTR-UN LOC PUBLIC.

ÎNŢELES

Fapta inculpatului de a pătrunde într-un spital şi de a sustrage dintr-un salon mai multe bunuri aparţinând unui pacient întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, spitalul fiind, conform art. 152 lit. a) din Codul penal, un aşezământ de sănătate care, prin natura şi destinaţia lui, este totdeauna accesibil publicului.

Prin Sentinţa penală nr. 2011 din 17 august 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, inculpatul H.A. a fost

173

condamnat, în baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal, la 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 din Codul penal.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în fapt că, în ziua de 8 iulie 2004, în jurul orelor 16,30, inculpatul a pătruns în Spitalul Militar Central, Secţia Oftalmologie, Rezerva nr. 12, de unde a sustras două telefoane mobile marca "Sagem" şi, respectiv, "Alcatel", aparţinând părţii vătămate C.H., imediat după săvârşirea faptei inculpatul fiind surprins de personalul de pază al spitalului.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 1124 din 22 septembrie 2004, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva sentinţei primei instanţe, considerând nefondată critica formulată în sensul greşitei individualizări a pedepsei.

Astfel, s-a apreciat că sancţiunea a fost stabilită înspre minimul prevăzut de lege şi că nu există motive de reducere a acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul H.A., invocând dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 14 din Codul de procedură penală şi susţinând că pedeapsa aplicată este prea severă, impunându-se reducerea ei.

Reprezentanta parchetului, din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 17 din Codul de procedură penală, solicitând înlăturarea agravantei prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, întrucât rezerva unui spital nu este loc public.

Recursul declarat de inculpat a fost apreciat de Curte ca fiind nefondat.

Din examinarea actelor dosarului, s-a constatat că instanţele, reţinând în mod corect, în baza materialului probator al cauzei, vinovăţia inculpatului în săvârşirea la 8 iulie 2004 în loc public a infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, au aplicat acestuia o pedeapsă privativă de libertate orientată înspre minimul prevăzut de lege.

Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, au fost avute în vedere pericolul social al faptei, împrejurările săvârşirii acesteia, prejudiciul relativ scăzut cauzat părţii vătămate, dar şi persoana inculpatului care a dovedit sinceritate pe parcursul procesului penal şi se află în stare de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. b) din Codul penal, în raport cu pedeapsa anterioară de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1322 din 10 noiembrie 1998 a Judecătoriei Petroşani, executată, potrivit copiei cazierului judiciar al inculpatului, aflat la dosar.

S-a mai constatat că pedeapsa aplicată este de natură a asigura, potrivit art. 52 din Codul penal, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a inculpatului.

Deoarece au fost respectate dispoziţiile legale arătate, iar din

174

actele dosarului nu rezultă existenţa unor temeiuri de reducere a pedepsei aplicate, critica formulată, în sensul greşitei individualizări a pedepsei aplicate, nu a putut fi primită de către Curte.

Sub aspectul cazului de casare invocat de parchet, referitor la incidenţa în cauză a agravantei prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, respectiv săvârşirea furtului în loc public, s-a reţinut că spitalul este, conform art. 152 lit. a) din acelaşi cod, un aşezământ de sănătate accesibil publicului prin natura şi destinaţia lui, iar inculpatul, pătrunzând într-o secţie a Spitalului Militar Central şi sustrăgând bunurile părţii vătămate, răspunde penal pentru săvârşirea acestei infracţiuni de furt calificat.

Aşa fiind, recursul inculpatului nu a putut fi luat în considerare din oficiu, sub aspectul încadrării juridice, conform art. 385^9 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Întrucât motivul de casare invocat este nefondat, iar din examinarea actelor dosarului nu s-a constatat existenţa unor cazuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală Decizie penală nr. 1851/r din 14 octombrie 2004FURT CALIFICAT. FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI

ADEVĂRATE. ÎNŢELES

Sustragerea de către inculpat a unor bunuri din parohie, în care a pătruns utilizând cheile pe care le deţinea în calitate de dascăl, cu permisiunea preotului de a le folosi, nu justifică reţinerea agravantei prevăzute de lit. i) a art. 209 din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 451/2000 a Judecătoriei Călăraşi, s-a dispus condamnarea inculpatului A.E. la pedeapsa de 6 luni închisoare în baza art. 208 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

S-a reţinut că inculpatul a sustras de la Parohia B. o candelă de argint şi o cană din inox.

Soluţia a fost menţinută în apel de Tribunalul Călăraşi, prin Decizia nr. 51/2001.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticându-le, între altele, pentru greşita încadrare juridică a faptei, susţinând că în speţă erau incidente prevederile art. 209 alin. 1 lit. i) din Codul penal, întrucât inculpatul s-a

175

folosit fără drept de o cheie adevărată. Curtea a apreciat această critică neîntemeiată. Din probele dosarului rezultă că inculpatul era dascăl la

parohie şi avea permisiunea preotului de a folosi cheile de la parohie, aspect ce reiese chiar din declaraţia preotului.

Motivarea parchetului că inculpatul avea dreptul să folosească cheile, dar în scopuri oneste, nu constituie o justificare pentru reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. i), întrucât raţiunea acesteia este alta.

Pentru a se reţine că s-a folosit fără drept o cheie adevărată este necesar ca cheia să ajungă în mâna inculpatului printr-o împrejurare ce nu-i dă dreptul să se folosească de ea. Poate fi incident acest text atunci când făptuitorul ia cheia fie fără drept (a găsit-o sau a sustras-o), fie în mod legitim, dar nu pentru a o folosi conform destinaţiei ei, ci, spre exemplu, pentru a face un duplicat după ea.

În speţă însă inculpatul deţinea în mod legitim cheia şi avea dreptul s-o folosească chiar potrivit destinaţiei ei, aceea de a deschide uşa, astfel că nu se poate reţine aplicarea agravantei prevăzute de lit. i) a alin. 1 din art. 209 din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II -a penală Decizie penală nr. 951 din 20 iunie 2001

FURT CALIFICAT. ESCALADARE. ÎNŢELES

Săvârşirea infracţiunii de furt prin "escaladare" presupune depăşirea unui obstacol pentru a ajunge la bun, pe altă cale decât cea normală, sensul juridic al termenului fiind diferit de cel comun.

În situaţia în care, cum este şi cazul în speţă, inculpatul a urcat treptele situate pe stâlpii de înaltă tensiune şi a sustras conductorii electrici din aluminiu susţinuţi de aceştia, nu se poate reţine comiterea faptei prin escaladare, căci într-o asemenea ipoteză acesta era modul normal în care inculpatul putea ajunge la bunul a cărui sustragere a intenţionat-o.

Prin Sentinţa penală nr. 716 din 25.05.2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), g) şi i) şi alin. 3 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din şi art. 99 din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), g) şi alin. 3 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 99 din Codul penal, texte în baza cărora inculpatul N.C. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, reţinându-se şi aplicarea art.

176

74, 76 din Codul penal. În baza art. 217 alin. 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 99 din

Codul penal şi art. 74, 76 din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 8 luni închisoare, pedeapsă constatată ca fiind graţiată.

Instanţa a reţinut că, în perioada decembrie 2001 - februarie 2002, inculpatul a sustras în mod repetat, în timpul nopţii, împreună cu două persoane, faţă de care cercetările s-au disjuns, conductori electrici de protecţie din aluminiu, aflaţi pe stâlpii de înaltă tensiune în comuna Cernica.

În aceste condiţii, s-au produs degradări şi aduceri în stare de neîntrebuinţare a liniilor de înaltă tensiune, pe mai multe porţiuni în reţeaua de înaltă tensiune.

Instanţa de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice, înlăturând agravanta prevăzută de art. 209 alin. 1 lit. i) din Codul penal, întrucât noţiunea juridică de "escaladare" nu este întrunită în cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice, întrucât noţiunea de "escaladare" în sens juridic este întrunită în cauză, fiind vorba despre depăşirea unui obstacol care se interpune între făptuitor şi bunul a cărui sustragere se urmăreşte. Cum inculpatul a urcat pe stâlpul de înaltă tensiune pentru a sustrage conductorii electrici, agravanta prevăzută la alin. 1 lit. i) a art. 209 din Codul penal este întrunită.

Apelul este nefondat. În mod corect instanţa de fond a reţinut, conform definiţiilor

date de literatură şi jurisprudenţă, că prin "escaladare" se înţelege depăşirea unui obstacol pentru a ajunge la bun pe altă cale decât cea normală, şi care necesită un efort.

În speţă, urcarea treaptă cu treaptă a stâlpului metalic reprezintă modul normal de a se ajunge la conductorii de aluminiu, astfel încât, chiar dacă inculpatul "s-a căţărat pe stâlp", aceasta reprezintă o "escaladare" în sensul comun, iar nu juridic al termenului, motiv pentru care în mod corect s-a dispus schimbarea încadrării juridice.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 645/a din 2 septembrie 2004

FURT CALIFICAT CARE A PRODUS CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE, CA URMARE A INTERVENIRII UNEI LEGI PENALE MAI FAVORABILE, ÎN FURT CALIFICAT FĂRĂ CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE. PEDEAPSĂ

177

În cazul în care, după condamnarea în primă instanţă a inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni care a produs consecinţe deosebit de grave, intervine o lege penală mai favorabilă, potrivit căreia consecinţele infracţiunii săvârşite de inculpat nu mai sunt considerate deosebit de grave, instanţa de apel sau cea de recurs, schimbând încadrarea juridică potrivit legii noi mai favorabile, trebuie să modifice, totodată, şi pedeapsa aplicată de prima instanţă, aplicând inculpatului o pedeapsă mai uşoară.

Reconsiderarea individualizării pedepsei, în sensul arătat, trebuie făcută şi în cazul în care durata pedepsei aplicate conform vechii încadrări juridice se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege, potrivit noii încadrări.

Prin Sentinţa penală nr. 319 din 20 septembrie 2000, Tribunalul Hunedoara a condamnat, între alţii, pe inculpaţii L.T. şi A.P., la 10 ani şi, respectiv, 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i şi alin. 3, cu aplicarea art. 109 Cod penal pentru cel din urmă inculpat.

Instanţa a reţinut că inculpaţii au furat, la 24 mai 2000, de la partea vătămată, în condiţiile agravante menţionate, suma de un milion de lei şi un kilogram de bijuterii din aur.

Prin Decizia penală nr. 9/A din 11 ianuarie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile inculpaţilor şi a schimbat încadrarea juridică prin eliminarea aplicării art. 209 alin. 3 Cod penal, dar a menţinut pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată de prima instanţă.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpaţi, cu privire la individualizarea pedepsei de către instanţa de apel în urma schimbării încadrării juridice a faptelor, sunt fondate.

Instanţa de apel, aplicând prevederile legii penale mai favorabile, ca urmare a modificării art. 146 Cod penal prin Ordonanţa de urgenţă nr. 207/2000, a schimbat în mod corect încadrarea juridică a faptelor de furt cu consecinţe deosebit de grave reţinute în sarcina inculpaţilor, în infracţiunea de furt calificat fără asemenea consecinţe, dar a menţinut, totuşi, pedepsele aplicate de prima instanţă.

Or, schimbarea încadrării juridice, prin înlăturarea agravantei privind consecinţele deosebit de grave, trebuia să aibă ca efect şi o nouă individualizare a pedepselor, în sensul reducerii duratei acestora.

În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-au aplicat pedepse mai uşoare, în limitele noii încadrări juridice.


FURT DE PE CÂMP

178

Furtul de produse din culturile aflate pe câmp nu constituie furt calificat - din locuri publice - deoarece terenul agricol nu este asimilat, potrivit legii penale, cu locurile publice.

Prin sentinţa penală nr. 76 din 6 februarie 1997, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Călăraşi a condamnat pe inculpatul S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. c din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul a cules, în mod repetat, de pe un teren agricol aparţinând S.C. "AGRO IND. TURISTICA" S.A., 1800 kg ştiuleţi de porumb în valoare de 502.320 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. În art. 209 din Codul penal, în redactarea anterioară modificării

codului prin Legea nr. 140/1996, sunt arătate în mod expres şi limitativ situaţiile în care o faptă de furt are caracter calificat.

Între cazurile arătate în textul de lege menţionat nu se regăseşte agravanta potrivit căreia sustragerea unor bunuri de pe câmp are caracter calificat, deoarece câmpul pe care se află diverse culturi nu este asimilat locului public, în sensul legii penale.

Ca urmare, prima instanţă în mod greşit a încadrat fapta comisă de inculpat în infracţiunea de furt calificat, corecta încadrare juridică fiind aceea în prevederile art. 208 alin. 1 din Codul penal, anterior modificării prin Legea nr. 140/1996.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 2937 din 16 decembrie 1997

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ ÎNTR-UN LOC PUBLIC. FURT CALIFICAT.

ÎNŢELES Fapta inculpatului de a pătrunde într-un autoturism parcat într-

un loc public şi de a sustrage un bun din interiorul său întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, în condiţiile agravantei prevăzute de art. 209 lit. e) din Codul penal, fiind săvârşită într-un loc public.

Prin Sentinţa penală nr. 909 din 04.04.2002 a Judecătoriei Sectorului 5, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului D.F. din art. 208 - 209 alin. 1 lit. i) în art. 208 - 209 alin. 1 lit. e) şi i) din Codul penal, text în baza căruia inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare.

179

S-a reţinut de către prima instanţă că, la data de 31.01.2002, în jurul orei 17, inculpatul s-a deplasat pe Calea Rahovei şi a pătruns prin efracţie într-un autoturism, în scopul de a deschide capota din interior. După deschiderea capotei, a coborât şi a tăiat firele bateriei cu un patent, sustrăgând bateria autoturismului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o sub aspectul individualizării pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 1054/A din 12.06.2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le, între altele, şi sub aspectul încadrării juridice, în ceea ce priveşte reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 lit. e) din Codul penal, întrucât sustragerea bunului s-a făcut din interiorul unui autoturism, iar nu într-un loc public.

Recursul este nefondat. Inculpatul a pătruns într-un autoturism parcat în loc public

(strada), iar după ce a deschis capota maşinii, a coborât şi a sustras bateria, prin tăierea firelor care făceau contactul la borne. Toate aceste activităţi s-au desfăşurat pe stradă, astfel încât în mod legal s-a dispus completarea încadrării juridice a faptei, prin reţinerea agravantei prevăzute de art. 209 lit. e) din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 1485 din 13 august 2002


AL UNEI INFRACŢIUNI. FURT CALIFICAT. ACHITARE

Sustragerea de benzină de la o staţie de pompare, în mai multe rânduri, cauzându-se un prejudiciu de circa 1 milion lei nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere atingerea minimă a patrimoniului persoanei vătămate şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.

Inculpatul a fost condamnat la 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzut şi pedepsit de art. 208 - 209 alin. 2 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 74 - 76 Cod penal.

180

S-a reţinut, în fapt, că inculpatul, salariat la o staţie de pompare produse petroliere, a sustras benzină, în mai multe rânduri, în valoare totală de circa 1 milion lei.

Apelul inculpatului, prin care a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 18^1 Cod penal, a fost respins, cu motivarea că maladiile de care suferă acesta şi împrejurarea că are în întreţinere 2 copii, nu conduc la concluzia că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin recursul său, inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală, cu referire la art. 18^1 Cod penal.

Curtea, examinând cauza, constată că recursul inculpatului este fondat, în raport de valoarea mică a prejudiciului (circa 1 milion lei), fapta prin care s-a adus o atingere minimă a patrimoniului persoanei vătămate şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului (şi anume: conduită bună înainte de comiterea faptei, are sănătatea grav afectată de multiple maladii, este căsătorit şi are doi copii în întreţinere).

În consecinţă, s-a constatat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.



AL UNEI INFRACŢIUNI. RECIDIVĂ. APLICABILITATEA DISPOZIŢIILOR ART. 18^1 COD PENAL

Dacă inculpatul, care a mai fost condamnat, săvârşeşte o nouă faptă prevăzută de legea penală, dar, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se constată că aceasta nu este infracţiune, sunt aplicabile dispoziţiile art. 18^1 Cod penal, urmând ca inculpatul să fie achitat în temeiul art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi să i se aplice o amendă administrativă.

Prin sentinţa penală nr. 1.457/1997, Judecătoria Giurgiu a condamnat pe inculpată la 1 an închisoare pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 - 209 lit. a Cod penal, săvârşită în starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a Cod penal.

În baza art. 83 Cod penal, instanţa a revocat suspendarea condiţionată privind executarea pedepsei anterioare de 1 an şi 4 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute 2 ani şi 4 luni închisoare.

181

S-a susţinut, în fapt, că la 5.08.1996, împreună cu alt inculpat (condamnat în cauză), inculpata a sustras 217 coceni de porumb, în valoare de 300.000 lei, de pe tarlaua părţilor vătămate.

Prin decizia penală nr. 563/1998, Tribunalul Giurgiu a admis apelurile declarate de parchet şi inculpată, a achitat-o pe aceasta din urmă şi i-a aplicat o amendă administrativă, încetând procesul penal cu privire la coinculpatul care, între timp, a decedat.

Tribunalul a apreciat că fapta inculpatei nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind lipsită de importanţă, raportat, în primul rând, la cuantumul redus al prejudiciului, care este şi incert, fiind susceptibil de diminuare cu firele de porumb culese de inculpată de pe terenul său.

De asemenea, inculpata a avut o conduită corectă în relaţiile sociale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs parchetul, pentru greşita apreciere făcută de tribunal, care nu a ţinut seama de antecedentele penale ale inculpatei.

Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, recursul parchetului.

Pornind de la conţinutul prevederilor art. 18^1 Cod penal, Curtea a reţinut că textul respectiv nu condiţionează aprecierea faptei ca lipsită de gradul de pericol social al unei infracţiuni de existenţa antecedentelor penale, fiind suficientă îndeplinirea numai a unora dintre elementele enumerate de text, dacă acestea, prin ele însele, conduc la concluzia că fapta nu este infracţiune.

În speţă, inculpata, care lucrează în mediul agricol, împreună cu socrul său, au sustras fire de porumb ştiuleţi, aflate într-un stadiu incipient de dezvoltare, iar valoarea prejudiciului cauzat fiecăreia din cele două părţi vătămate era de câte 150.000 lei.

Inculpata este cunoscută în localitate ca o persoană liniştită şi muncitoare.

Curtea a considerat lipsită de relevanţă condamnarea anterioară (din anul 1995), fapta dedusă judecăţii fiind lipsită de importanţă juridică penală, iar de la data săvârşirii ei au trecut circa 4 ani.



AL UNEI INFRACŢIUNI. RECURS. NEÎNCADRAREA ÎN CAZURILE DE CASARE

Evaluarea gradului de pericol social al unei fapte, corect

182

stabilită în materialitatea ei, nu este cenzurabilă în recurs întrucât nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385^9 Cod procedură penală.

Prin sentinţa penală nr. 366/1998, Judecătoria Feteşti a condamnat pe cei doi inculpaţi la câte 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal, constând în sustragerea, din incinta unei societăţi comerciale, a unei cantităţi de fier vechi, în valoare de 435.474 lei, prejudiciu acoperit prin restituire.

Prin decizia penală nr. 672/1998, Tribunalul Ialomiţa a admis apelurile ambilor inculpaţi, constatându-se că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, i-a achitat în temeiul art. 10 lit. b Cod procedură penală, combinat cu art. 18^1 Cod penal, şi le-a aplicat câte o amendă administrativă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa cu privire numai la unul dintre inculpaţi, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală.

Parchetul a criticat greşita achitare, pe considerentul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni deoarece, fără participarea acelui inculpat, paznic la unitatea păgubită, furtul nu s-ar fi comis, iar circumstanţele personale nu erau aceleaşi cu ale coinculpatei, soţia sa.

Curtea de Apel a respins, ca nefondat, apelul parchetului, cu următoarea motivare:

- evaluarea gradului de pericol social în concret al faptei, corect stabilită în materialitatea ei, nu este cenzurabilă în recurs, întrucât nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385^9 Cod procedură penală;

- atâta vreme cât tribunalul a constatat că fapta inculpatului există în materialitatea ei, dar nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (în raport de lipsa antecedentelor penale, valoarea prejudiciului şi sinceritatea inculpatului) şi este lipsită de importanţă, motivul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală nu poate fi invocat pentru că nu s-a săvârşit nici o violare a legii;

- verificând din oficiu recursul şi cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală, acesta nu poate fi invocat, deoarece nu există nici o eroare gravă de fapt, atâta vreme cât probele au fost corect analizate, iar concluziile instanţei corespund probelor respective.


183

FURT SĂVÂRŞIT DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ

Furtul se consideră săvârşit în condiţiile agravantei prevăzute la art. 209 alin. 1 lit. a Cod penal chiar dacă la comiterea lui a cooperat, împreună cu inculpatul, o persoană care nu a fost trimisă în judecată pe motiv că el i-a spus că bunul sustras îi aparţine. Aplicarea agravantei se justifică într-un asemenea caz deoarece textul art. 209 alin. 1 lit. a Cod penal nu condiţionează existenţa ei de împrejurarea dacă toate persoanele participante la comiterea infracţiunii sunt susceptibile a fi trase la răspundere penală.

Prin sentinţa penală nr. 485 din 4 noiembrie 1997 a Judecătoriei Târgu Bujor, rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul C.P. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art.

184

208 alin. 1 Cod penal. S-a reţinut că, în ziua de 19 mai 1997, inculpatul a sustras 9

spalieri, dintr-o vie, transportându-i cu o căruţă a locuitorului M.M., căruia i-a spus că i-a luat din via sa.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a Cod penal.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 209 alin. 1 lit. a Cod penal, furtul săvârşit "de două

sau mai multe persoane împreună" se consideră calificat. Din această dispoziţie a legii rezultă că, ori de câte ori, la

comiterea unui furt, cooperează cel puţin două persoane, este aplicabilă agravanta menţionată, independent de împrejurarea dacă una din ele nu este susceptibilă a fi trasă la răspundere penală.

Ca urmare, rezultând că inculpatul a fost ajutat nemijlocit la comiterea furtului, prin transportarea spalierilor sustraşi cu căruţa celeilalte persoane, care a fost convinsă că spalierii respectivi sunt din via lui, nu se justifică nereţinerea faţă de el a agravantei prevăzute în art. 209 alin. 1 lit. a Cod penal.

În consecinţă, admiţându-se recursul în anulare, s-a dispus încadrarea juridică a faptei în sensul menţionat.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1238 din 30 martie 1999 nepublicată

FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL INFRACŢIUNII. GREŞITA APLICARE A ARTICOLULUI 181 COD PENAL

Inculpatul a comis infracţiunea de furt prin acte repetate şi prin

pătrundere în domiciliul părţii vătămate, prin efracţie, fapta sa prezentând pericolul social al infracţiunii.

De asemenea, în timpul minorităţii, a fost tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 Cod penal, fiind deci lipsită de temei aplicarea art. 18^1 Cod penal de către instanţa de apel.

Prin sentinţa penală nr. 99 din 15.01.1998, pronunţată de Judecătoria Piteşti, inculpatul a fost condamnat la 4 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 lit. g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că a pătruns, în mod repetat, în baza

185

aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, la două date diferite, în domiciliul părţii vătămate de unde a sustras alimente în valoare de 50.000 lei.

Hotărârea instanţei de fond a fost apelată de către inculpat. Prin decizia penală nr. 583 din 11.06.1998 a Tribunalului

Argeş, sentinţa a fost desfiinţată în sensul achitării inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a, combinat cu art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi a art. 18^1 Cod penal.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că inculpatul a cauzat un prejudiciu modic avutului personal şi a recunoscut săvârşirea faptei dedusă judecăţii, existând temei pentru aplicarea articolului 18^1 Cod penal.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia penală nr. 665/R din 15 octombrie 1998 a Curţii de Apel Piteşti, iar decizia a fost casată în sensul menţinerii sentinţei şi al respingerii apelului declarat de inculpat ca nefondat.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că nu este întemeiată concluzia la care a ajuns instanţa de apel în sensul că fapta ar fi lipsită de pericolul social al infracţiunii, împrejurările în care fapta a fost comisă şi datele personale ale inculpatului fiind de natură să genereze o altă soluţie.

Astfel, acesta a comis două acte de violare de domiciliu în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, pătrunzând la intervale scurte de timp în domiciliul părţii vătămate, noaptea şi prin escaladarea gardului şi a ferestrei de la bucătărie.

Chiar violarea de domiciliu, în mod repetat şi pe timp de noapte, privită în mod izolat, distinct de infracţiunea de furt calificat în care a fost absorbită, este prin ea însăşi o faptă cu un grad de pericol social ridicat, avându-se în vedere, mai ales, caracterul ei repetat.

Cu atât mai mult, la o asemenea faptă adăugându-se şi sustragerea de bunuri - adevărat, într-un cuantum modic - nu se poate reţine că infracţiunea de furt calificat, în condiţiile a două agravante şi a caracterului ei continuat, este lipsită de pericolul social al infracţiunii.

În ceea ce-l priveşte pe inculpat, nu s-a avut în vedere că acesta a comis în timpul minorităţii infracţiunea prevăzută de art. 211 Cod penal, pentru care a fost tras la răspundere penală, împrejurare ce rezultă din copia de pe cazier existentă la dosarul cauzei.

Pentru toate aceste considerente, decizia tribunalului a fost casată în sensul menţinerii hotărârii instanţei de fond, prin admiterea recursului declarat de parchet.

Curtea de apel piteşti decizie penală nr. 665/r din 15 octombrie 1998

FURT COMIS ÎN TIMPUL NOPŢII. CONDIŢII

186

Prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b Cod penal în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208, 209 lit. g şi i Cod penal, tribunalul l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă privativă de libertate.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost admis, schimbându-se încadrarea juridică în art. 208, 209 lit. i Cod penal.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că în ziua de 30 iunie 1997, în jurul orelor 18,00, acesta a pătruns în curtea părţii vătămate şi prin forţarea lacătului de la uşa locuinţei, a sustras mai multe bunuri în valoare de 3 milioane lei, bunuri pe care le-a învelit în pături şi le-a ascuns într-un lan de porumb aflat în apropiere.

În noaptea următoare, inculpatul a revenit pentru a lua bunurile ascunse, dar a fost surprins de lucrătorii de poliţie şi martorii care asigurau paza bunurilor în vederea prinderii autorului.

Instanţa a considerat că în momentul când a fost identificat şi prins, infracţiunea de furt era consumată, astfel că nu se justifica aplicarea agravantei prevăzută de art. 209 lit. g Cod penal.

Soluţia a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie prin respingerea recursului declarat de parchet.

Curtea de apel bacăuDecizie penală nr. 198 din 2 iulie 1998

FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL

INFRACŢIUNII. APLICAREA FĂRĂ TEMEI A ART. 18^1 COD PENAL NUMAI PENTRU UNA DIN INFRACŢIUNILE AFLATE ÎN CONCURS REAL

Inculpatul a săvârşit, în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal pentru care a fost achitat în baza art. 18^1 Cod penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 Cod penal, pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, situaţie în care achitarea sa pentru prima infracţiune este lipsită de temei.

Prin sentinţa penală nr. 2.206 din 17.07.1997 a Judecătoriei

187

Piteşti, unul din inculpaţi a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 Cod penal şi a fost achitat în baza art. 18^1 Cod penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul, împreună cu alţi inculpaţi, a sustras ţeavă din tablă în valoare de peste 2.000.000 lei de la partea civilă, ce a fost transportată, prin folosirea abuzivă a tractorului aparţinând societăţii comerciale la care lucra, prin această din urmă faptă, ce constituie infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, fiind cauzat un prejudiciu de 2.995 lei.

Achitându-l pe inculpat pentru această infracţiune, instanţa de fond a avut în vedere prejudiciul modic cauzat avutului privat şi lipsa de antecedente penale a acestuia.

Tribunalul Argeş, prin decizia penală nr. 476 din 19.05.1998, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de unul din inculpaţi, fiind desfiinţată în parte sentinţa în sensul că a fost înlăturată aplicarea amenzii administrative în baza art. 92 Cod penal, constatându-se că sunt incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 137/1997.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş împotriva celor două hotărâri a fost admis prin decizia penală nr. 759/R din 17.11.1998 a Curţii de Apel Piteşti.

Cele două hotărâri au fost casate în parte, în sensul înlăturării achitării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, dispunându-se condamnarea acestuia la 8 luni închisoare. Această pedeapsă a fost contopită cu pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată în baza art. 34 Cod penal şi s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu privire la care au fost menţinute dispoziţiile art. 86^1 Cod penal, aplicate de instanţa de fond.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că, potrivit art. 18^1 Cod penal, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Or, persoana în cauză a participat şi la comiterea unei infracţiuni de furt având drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu de peste 2.000.000 lei, pentru care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii, fapta pentru care i-au fost aplicate prevederile art. 18^1 Cod penal fiind săvârşită, în concurs real cu această infracţiune, ambele fiind deduse judecăţii în aceeaşi cauză.

Este real faptul că prejudiciul cauzat avutului privat este modic, de numai 2.995 lei, dar dacă se ţine seama de toate elementele prevăzute de art. 18^1 Cod penal, nu se poate ajunge la concluzia că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, deoarece conduita

188

inculpatului trebuie privită şi apreciată în totalitate, iar abuzul în serviciu comis prin folosirea tractorului nu trebuia privit ca un fapt singular, desprins de săvârşirea celeilalte infracţiuni, de furt, în condiţiile în care ambele infracţiuni au avut drept autor aceeaşi persoană, respectiv inculpatul.

Prin urmare, acesta a fost condamnat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, la 8 luni închisoare.

Curtea de apel piteşti decizie penală nr. 759/r din 17 noiembrie 1998

FURT CALIFICAT ÎN PAGUBA AVUTULUI OBŞTESC. PAGUBĂ ÎN DAUNA UNEI COOPERATIVE. RECURS. MOTIVE DE CASARE. EROARE GRAVĂ DE FAPT. LATURA CIVILĂ. DOBÂNDA

Prin sentinţa penală nr. 354 din 16 aprilie 1993 a Judecătoriei Roman s-a dispus condamnarea inculpatului M.D. la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt din avutul public prevăzută de art. 208, 209 lit. a, c, e şi g şi art. 224 alin. 1 teza II-a Cod penal; prin aceeaşi hotărâre, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Cooperativa "Victoria" Roman, suma de 26.409 lei despăgubiri civile şi o dobândă legală de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la recuperarea integrală a pagubei.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în noaptea de 6/7 iunie 1992, inculpatul M.D împreună cu G.A. a pătruns, prin efracţie, într-un chioşc al Cooperativei "Victoria" Roman de unde a sustras diferite bunuri în valoare totală de 36.626 lei, cu care au plecat la Constanţa pentru a le valorifica, unde G.A. a fost prins de către organele de poliţie, iar inculpatul M.D. a reuşit să fugă, fiind prins ulterior. S-a disjuns cauza la urmărirea penală iar printr-o altă sentinţă C.A. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare şi obligat la 26.409 lei despăgubiri civile.

Apelul inculpatului M.D., prin care a invocat că pedeapsa este prea mare, a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 14/A din 14 iulie 1993 a Tribunalului Neamţ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, pe motivul că în mod nelegal fapta a fost încadrată juridic în infracţiunea de furt calificat în paguba avutului public, deoarece patrimoniul părţii civile (o cooperativă) nu face parte din patrimoniul public; în consecinţă s-a cerut schimbarea încadrării juridice în furt

189

calificat în dauna avutului particular şi reducerea corespunzătoare a pedepsei.

Instanţa de recurs reţine că motivul invocat, referitor la încadrarea juridică a faptei, nu este întemeiat, deoarece partea civilă (o organizaţie cooperatistă) şi patrimoniul acesteia se încadrează în noţiunea de "obştesc" (public) definită în art. 145 Cod penal; de altfel, chiar dacă s-ar reţine încadrarea în furt calificat în paguba avutului particular, pentru care limitele speciale ale pedepsei sunt între 1 şi 5 ani închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului, orientată spre limita minimă (aceeaşi şi pentru infracţiunea de furt calificat contra avutului obştesc) nu este cu nimic exagerată.

Examinând, din oficiu, legalitatea şi temeinicia deciziei instanţei de apel şi sentinţa primei instanţe, prin prisma motivelor de casare prevăzute în art. 385^9 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, instanţa de recurs consideră că există motivul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. 1 pct. 18 (eroare gravă de fapt) cu privire la modul de soluţionare a laturii civile. Astfel, prima instanţă nu a observat că din valoarea totală a bunurilor sustrase (36.686 lei) au fost ridicate de la inculpaţi şi predate părţii civile bunuri în valoare de 18.277 lei, situaţie confirmată de partea civilă încă din faza de urmărire penală, rămânând nerecuperat un prejudiciu de 18.409 lei, iar nu de 26.409 lei la cât a fost obligat inculpatul.

De asemenea, în mod nelegal prima instanţă a obligat inculpatul la o "dobândă legală", fără a-i stabili cuantumul, ceea ce face neexecutabilă hotărârea sub acest aspect; or, dobânda legală este de 6% .

Eroarea de fapt conducând la pronunţarea unei soluţii defavorabile inculpatului prin obligarea la o sumă mai mare decât cea la care trebuia obligat şi la o dobândă fără a-i preciza cuantumul, constituie o eroare gravă de fapt care poate şi trebuie luată în considerare din oficiu, potrivit art. 385^9 alin. 1 pct. 18 şi alin. 2 Cod procedură penală, admiţând recursul în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, casând în întregime decizia instanţei de apel şi în parte sentinţa primei instanţe reducând despăgubirea de la 26.409 lei la 18.409 lei şi precizând dobânda de 6% pe an.

Curtea de Apel BacăuDecizie penală nr. 8/r din 23 septembrie 1993 FURT SĂVÂRŞIT DE CEL GĂZDUIT DE PERSOANA

VĂTĂMATĂ. SESIZAREA INSTANŢEI. PLÂNGERE PREALABILĂ.

Dacă instanţa, sesizată prin rechizitoriu, condamnă, în baza art. 208 din Codul penal, pe inculpatul care a săvârşit un furt în paguba

190

persoanei vătămate care-l găzduia, hotărârea trebuie casată, schimbată încadrarea juridică, în prevederile art. 208 raportat la art. 210 din Codul penal şi încetat procesul penal din lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, care nu a fost ascultată în nici o fază a procesului penal.

Prin sentinţa penală nr. 107 din 7 februarie 1995 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul O.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul a locuit, în perioada noiembrie 1991 - februarie 1994, în domiciliul părţii vătămate E.V., de 87 de ani, iar când s-a mutat la 8 februarie 1994, profitând de absenţa acesteia, a sustras mai multe bunuri în valoare de 164.000 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Inculpatul, aşa cum a reţinut prima instanţă, a locuit în gazdă

la partea vătămată o perioadă de peste 2 ani, plecarea sa fiind urmarea solicitării făcute de sora acesteia.

În aceste condiţii, furtul comis se impunea a fi încadrat în dispoziţiile art. 208 raportat la art. 210 din Codul penal, care sancţionează fapta săvârşită de către cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta.

Neprocedând în acest mod, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre nelegală.

Se constată, totodată, că, prin omisiunea raportării şi la prevederile art. 210 alin. 1 din Codul penal, au fost încălcate atât prevederile art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală, care impun verificarea din oficiu, la prima înfăţişare, a regularităţii actului de sesizare, cât şi dispoziţiile potrivit cărora furtul comis în circumstanţele arătate se urmăreşte numai la plângerea părţii vătămate.

Or, din probele dosarului nu rezultă că partea vătămată a formulat o astfel de plângere, ea nefiind audiată în nici una din fazele parcurse.

De altfel, conform legii, sesizarea sorei părţii vătămate nu poate avea caracterul unei plângeri prealabile, aceasta trebuind a fi făcută numai de partea vătămată, cu excepţiile referitoare la un minor sau o persoană incapabilă, ori prin mandat cu procură specială.

Faţă de cale menţionate, pentru fapta comisă de inculpat, instanţa nu a fost nici legal sesizată, ea neputând fi investită prin rechizitoriu cu judecarea.

În consecinţă, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei şi încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului.


191

FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ PRIN FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI MINCINOASE

Însuşirea unei butelii de aragaz, prin decuplarea acesteia, cu ajutorul unei unelte, de la furtunul de alimentare a maşinii de gătit nu poate fi încadrată în infracţiunea de furt calificat, deoarece o astfel de unealtă nu poate fi asimilată cu o "cheie" în sensul prevederilor art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal (anterior modificării acestuia prin Legea nr. 140/1996). Ca urmare, fapta trebuie încadrată în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 503 din 26 iunie 1997 a Judecătoriei Călăraşi, rămasă definitivă prin neatacare cu apel, a fost condamnat inculpatul F.S. pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 1 Cod penal şi de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. g Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în ziua de 4 august 1994, inculpatul a intrat în curtea unei case şi, apoi, în bucătărie, acestea nefiind încuiate. Văzând în bucătărie o maşină de gătit, inculpatul a desprins de la furtunul de alimentare a acesteia, cu ajutorul unei chei, butelia de aragaz, luând-o cu el, după care a vândut-o.

Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că furtul nu este calificat, deoarece atât poarta de la intrarea în curte, cât şi uşa bucătăriei nu erau asigurate în nici un fel, iar unealta de care inculpatul s-a folosit, pentru a desprinde butelia de aragaz de la furtunul de alimentare a maşinii de gătit, a fost considerată în mod greşit "cheie" în sensul prevederilor art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 209 alin. 1 lit. g din Codul penal, astfel cum era în

vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 140/1996, furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase se considera calificat.

Din această prevedere a legii rezultă că realizarea furtului prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase presupune deschiderea, cu o atare cheie, a unui dispozitiv de asigurare fie împotriva pătrunderii într-un imobil, cum ar fi porţile de la curte sau uşile de la încăperi, fie pentru a împiedica luarea bunurilor păstrate într-un dulap, sertar, într-o casă de bani sau în altele asemenea.

Or, în speţă, este necontestat că inculpatul a pătruns, fără drept, în curte şi, apoi, în interiorul locuinţei, prin poarta şi uşa pe care le-a găsit descuiate, astfel că nu se poate considera că el a ajuns în bucătărie, de unde şi-a însuşit butelia de aragaz, ca urmare a forţării încuietorilor ori a folosirii unei chei adevărate sau mincinoase.

192

Împrejurarea că inculpatul s-a folosit de o unealtă, denumită greşit "cheie" în cuprinsul sentinţei, pentru a-şi însuşi butelia de aragaz, prin decuplarea ei de la maşina de gătit, nu justifică încadrarea faptei în infracţiunea de furt calificat cât timp este stabilit cu certitudine că inculpatul nu s-a folosit de nici o cheie pentru a intra în bucătărie, nici una din căile de acces în locuinţă nefiind asigurată prin vreun dispozitiv de încuiere. Acţiunea de desprindere a buteliei de la furtunul de alimentare a maşinii de gătit, cu ajutorul unei unelte, nu poate fi asimilată cu folosirea unei chei în sensul prevederii de la art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal cât timp sensul curent al noţiunii este în mod vădit altul.

Ca urmare, constatându-se că faptei îi lipseşte caracterul calificat prevăzut în textul de lege menţionat, a fost admis recursul în anulare, dispunându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 1254 din 12 mai 1998 nepublicată

FURT CALIFICAT CONTRA AVUTULUI OBŞTESC. CALIFICARE JURIDICĂ. EROARE MATERIALĂ. AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT. REVOCAREA GRAŢIERII CONDIŢIONATE. RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE. MECANISM DE APLICARE A PEDEPSEI

Prin sentinţa penală nr. 1109 din 3 mai 1993 a Judecătoriei Oneşti, s-a dispus condamnarea inculpatului P.F. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzut de art. 208, 209 lit. a Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art. 208, 209 lit. e şi g şi art. 224 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, potrivit art. 334 Cod procedură penală.

În baza art. 39 alin. 1 Cod penal, s-a contopit pedeapsa de 2 ani în pedeapsa de 5 ani, 8 luni şi 7 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 952 din 20 aprilie 1992 a aceleiaşi instanţe pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi violare de domiciliu, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de 1 an, urmând ca inculpatul să execute, în total 6 ani, 8 luni şi 7 zile închisoare. Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 39.900 lei despăgubiri civile către partea civilă S.C. "VENUS" S.R.L. Bucureşti, rezultând contravaloarea cartofilor sustraşi.

193

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în noaptea de 14 septembrie 1992, în jurul orelor 24,00 inculpatul, aflându-se în piaţa oraşului Comăneşti, a forţat uşa unei magazii aparţinând S.C. "VENUS" S.R.L. Bucureşti, de unde, prin transporturi repetate, a sustras 80 de saci cu cartofi, în cantitate totală de 420 kg, în valoare de 39.900 lei.

S-a mai reţinut că inculpatul a fost condamnat anterior, prin sentinţa penală nr. 952 din 20 aprilie 1992 a Judecătoriei Oneşti la 5 ani, 8 luni şi 7 zile închisoare pentru infracţiunile de furt calificat şi violare de domiciliu, pedeapsă din care inculpatul nu a executat nimic.

Apelul declarat de inculpat, care a invocat faptul că pedeapsa aplicată este prea mare, a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 10/A din 15 iulie 1993 a Tribunalului Bacău, secţia penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul pe motivul că pedeapsa aplicată este prea mare iar prin sentinţa penală nr. 952 din 20 aprilie 1992 s-a calculat greşit restul de pedeapsă pentru care s-a revocat graţierea condiţionată, aceasta fiind de 2 ani, 4 luni şi 7 zile, iar nu 2 ani, 8 luni şi 7 zile.

Instanţa de recurs consideră că primul motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece pedeapsa aplicată (2 ani) este apropiată de minimul special prevăzut de lege (1 an), deşi inculpatul a săvârşit fapta în stare de recidivă; de asemenea, în actualul stadiu legislativ, individualizarea pedepsei cu respectarea limitelor prevăzute de lege nu constituie motiv de casare.

Recursul este însă întemeiat sub aspectul celui de-al doilea motiv invocat. Astfel, din dosarul nr. 1422/1992 al Judecătoriei Oneşti, ataşat la dosarul cauzei de faţă, rezultă că prin sentinţa penală nr. 952 din 20 aprilie 1992, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a aplicat pedeapsa de 3 ani închisoare pentru un concurs de infracţiuni şi s-a revocat restul neexecutat de 857 zile dintr-o pedeapsă de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 634/1989 a aceleiaşi instanţe şi graţiată condiţionat prin Decretul-Lege nr. 3/1990; transformându-se cele 857 zile în ani, luni şi zile s-a considerat eronat că aceasta reprezintă 2 ani, 8 luni şi 7 zile în loc de 2 ani, 4 luni şi 7 zile, astfel că s-a considerat greşit că pedeapsa totală de executat este 5 ani, 8 luni şi 7 zile în loc de 5 ani, 4 luni şi 7 zile; prin sentinţa penală nr. 952/1992 s-a contopit, potrivit art. 39 alin. 1 Cod penal, pedeapsa aplicată de 2 ani în pedeapsa de 5 ani, 8 luni şi 7 zile, la care a adăugat un spor de 1 an, dispunând executarea pedepsei totale de 6 ani, 8 luni şi 7 zile închisoare.

Prin încheierea din 20 aprilie 1993, adoptată în dosarul nr. 1422/1992 al Judecătoriei Oneşti s-a dispus îndreptarea erorii materiale privind transformarea restului de 857 zile, constatând că acesta reprezintă 2 ani, 4 luni şi 7 zile, astfel că pedeapsa totală de

194

executat este 5 ani, 4 luni şi 7 zile. În raport de această corectare, urmează ca în baza art.

385^15 pct. 2 lit. d şi art. 385^9 alin. 1 pct. 14 Cod procedură penală să admită recursul inculpatului, să se constate că restul neexecutat pentru care s-a revocat graţierea este de 2 ani, 4 luni şi 7 zile, că pedeapsa anterioară care constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii este 5 ani, 4 luni şi 7 zile în care s-a contopit pedeapsa de 2 ani aplicată în cauza de faţă, cu aplicarea sporului de 1 an, astfel că pedeapsa totală de executat este 6 ani, 4 luni şi 7 zile, iar nu 6 ani, 8 luni şi 7 zile.

Curtea de Apel Bacău , decizie penală nr. 10 din 23 septembrie 1993

Pentru detalii şi alte consideraţii referitoare la termenul de "obştesc", a se vedea, A. Ungureanu, Conceptul de "obştesc" după intrare în vigoare a Constituţiei, în Revista de Drept Penal nr. 1/1994, p. 57 - 71.

FURT DIN PATRIMONIUL UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Prin sentinţa Judecătoriei Bacău inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în dauna avutului public prevăzută de art. 208, 209 lit. e Cod penal cu referire la art. 224 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

S-a criticat sentinţa cu privire la individualizarea pedepsei (modul de executare).

Tribunalul Bacău nu a primit critica formulată, respingând apelul ca nefondat.

Inculpatul a declarat recurs invocând încadrarea juridică greşită a faptei, pe considerentul că nu ar fi sustras bunuri din avutul public ci din avutul particular şi ca urmare a cerut reducerea pedepsei.

Curtea de Apel a admis recursul şi a schimbat încadrarea juridică în furt calificat în dauna avutului particular dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Instanţele de fond şi de apel au dat faptei o încadrare juridică greşită, reţinând dispoziţiile încriminatorii ale Codului penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc, prevederi în contradicţie cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din Constituţie, care nominalizează bunurile ce formează proprietatea publică.

În cauză s-a sustras cantitatea de 72 kg ceapă din patrimoniul

195

Societăţii Comerciale "Hortiprod" S.A. Orbeni, bunuri care potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 şi art. 35 din Legea nr. 31/1990 sunt proprietatea respectivei unităţi.

Curtea de apel bacăuDecizie penală nr. 70 din 9 decembrie 1993

Idem: - decizia penală nr. 90 din 23 decembrie 1993; decizia penală

nr. 23 din 20 ianuarie 1994 (recurs); nr. 33 din 16 februarie 1994; nr. 40 din 24 februarie 1994; nr. 85 din 31 martie 1994.

În acelaşi sens: - decizia penală nr. 29 din 28 ianuarie 1994 a Curţii de Apel

Constanţa; - decizia penală nr. 147/19 aprilie 1994 a C.A. Ploieşti; - decizia penală nr. 155/3 mai 1994 a C.A. Ploieşti; - decizia penală nr. 251/28 iunie 1994 a C.A. Ploieşti.

FURT DE FOLOSINŢĂ. DIFERENŢIERE

Furtul la care se referă dispoziţiile art. 208 alin. 2 Cod penal se realizează sub aspectul laturii obiective, ca orice alt furt, prin acţiunea de luare a bunului (în speţă a unui autovehicul) din stăpânirea de fapt a altei persoane dar, sub aspectul laturii subiective, furtul prevăzut de art. 208 alin. 4 Cod penal, spre deosebire de furtul în general care se comite în scopul "însuşirii pe nedrept" se săvârşeşte în scopul "folosirii pe nedrept".

Tribunalul bucureşti - s. II-a penalăDecizie penală nr. 400 din 1 ianuarie 1993

196

FURT DE FOLOSINŢĂ. LATURA SUBIECTIVĂ.

Forma de vinovăţie cu care furtul se săvârşeşte este intenţia. Aceasta se deduce din reţinerea de către lege, în conţinutul infracţiunii, a scopului urmărit de făptuitor. Art.208 alin.4 C.pen., prevede două elemente ale laturii subiective: lipsa consimţământului părţii vătămate şi scopul de a folosi bunul, nu şi de a fi trecut definitiv în posesia făptuitorului.

Aceasta se relevă, de regulă, după ce făptuitorul înapoiază bunulsau îl abandonează.

Prin sentinţa penală nr.472/27.04.0999, Judecătoria Giurgiu, în baza art. 11 pct.2 lit.a rap. la art.10 alin.1 Iit.d C.pr.pen. a dispus achitarea inculpatului C.P. pentru infracţiunea de furt calificat, prev.de art.208 alin.4 - 209 lit.e şi g C. pen.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din întregul material probator administrat în cauză nu a reieşit intenţia inculpatului de a folosi pe nedrept autoturismul părţii vătămate, astfel încât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, anume intenţia.

Tribunalul Giurgiu, prin decizia penală nr.108/24.05.2000, a respins ca nefondaţ, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu împotriva sentinţei penale nr.472/1999 a Judecătoriei Giurgiu.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă tribunalul Giurgiu, criticându-le sub aspectul greşitei achitări a inculpatului CP., în sensu că faptei săvârşite de acesta nu-i lipseşte intenţia.

Examinând hotărârile pronunţate în cauză prin prisma cazului de casare prev.de art.3859 pct.18 C.pr.pen., Curtea a constatat că recursul este fondat.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond şi cea de apel au reţinut că inculpatul a acţionat fără intenţia de a sustrage autoturismul, acţiunea acestuia fiind determinată de dorinţa de a recupera banii pe care a afirmat că partea vătămată îi datora (chiar instanţa de apel reţine, în considerentele deciziei, că inculpatul a luat autoturismul părţii vătămate fără a avea consimţământul acesteia).

Partea vătămată a declarat constant în acest sens, că inculpatul i-a luat maşina fără a avea consimţământul său. Mai mult decât atât, inculpatul a executat violenţe psihice asupra părţii vătămate.

Din probele administrate în cauză, inclusiv şi din declaraţiile inculpatului, rezultă că acesta a folosit autoturismul părţii vătămate, fără drept, dat fiind că pretinsa datorie nu-l îndreptăţea să folosească vehiculul.

Conform art.208 alin.4 C.pen., În cazul vehiculelor fapta de furt

197

http://prev.de/

http://prev.de/

există chiar dacă ceea ce a urmărit făptuitorul a fost nu însuşirea vehiculului, ci doar folosirea sa pe nedrept. În acest caz, obiectul furtului îl constituie valoarea de întrebuinţare a vehiculului.

În cazul infracţiunii de furt prev.de art.208 alin.1 C.pen., făptuitorul acţionează cu intenţia de a-şi insuşi bunul.

În ceea ce priveşte art.208 alin.ultim C.pen., trebuie să existe intenţia numai de a folosi bunul, nu şi de a-l trece definitiv în posesia făptuitorului, ceea ce practic s-a întâmplat şi în speţă.

În acest caz, scopul furtului nu este îmbogăţirea, profitul material al făptuitorului, ci pur şi simplu folosirea bunului, respectiv a autoturismului.

În speţă, inculpatul a luat vehiculul fără consimţământul părţii vătămate, dar nu pentru a-l trece definitiv în proprietatea sa, ci pentru a determina pe partea vătămată să aibă o anumită conduită la care el se credea îndreptăţit (respectiv, achitarea unei datorii).

În aceasta situaţie, scopul folosirii pe nedrept, după luarea bunului fără consimţământul părţii vătămate, există, deoarece inculpatul a luat vehiculul, pe care l-a şi condus, cunoscând că acţionează contra voinţei părţii vătămate. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că inculpatuI CP. a luat autoturismul părţii vătămate fără a avea consimţământul acesteia, în scopul de a-l folosi pe nedrept, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prev.de art.208 alin.4 - 209 lit.e şi g C.pen.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia nr.

1382/2000

FURT CALIFICAT. SCOPUL ÎNSUŞIRII PE NEDREPT A BUNULUI LUAT. FOLOSIREA PE NEDREPT A UNEI CHEI ADEVĂRATE

Scoaterea unui bun din sfera posesiei sau al detenţiei altuia, fără drept, şi faptul de a dispune de acel bun constituie infracţiunea de furt, indiferent de destinaţia dată bunului sustras.

Împrejurarea că persoana vătămată nu şi-a achitat o datorie către făptuitor nu-i atribuie acestuia dreptul de a lua din bunurile datornicului şi a le amaneta, pentru recuperarea datoriei.

Deşi inculpatei i s-a dat o cheie la încăperile închiriate persoanei vătămate pentru a putea face curăţenie, din moment ce a folosit-o pentru a intra şi a lua din lucruri, ea a folosit fără drept o cheie

198

http://prev.de/

adevărată, fapta constituind infracţiunea de furt calificat.Inculpata a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de furt

calificat prevăzută în ari 208 raportat la art. 209 lit g C. pen.Instanţa a reţinut că, după ce în ianuarie 1995 inculpata a

închiriat părţii vătămate două camere din suprafaţa sa locativă pentru sediul unei firme, nemulţumită că aceasta nu a achitat costul convorbirilor telefonice şi al energiei electrice, aşa cum conveniseră, în luna aprilie a aceluiaşi an i-a sustras un calculator şi un fax, pe care le-a amanetat.

Apelul şi recursul declarate de inculpată au fost respinse.În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că bunurile

nu au fost luate pentru a fi însuşite definitiv, ci cu un alt scop, şi anume pentru determinarea părţii vătămate la o anumită conduită, situaţie în care nu subzistă latura subiectivă a infracţiunii de furt care, pe lângă intenţie, se caracterizează şi prin scopul însuşirii pe nedrept.

Critica nu este fondată.Potrivit art. 208 al. 1 C. pen, constituie infracţiunea de furt luarea

unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-I însuşi pe nedrept. Aceasta înseamnă că scoaterea din sfera posesiei sau a detenţiei, fără consimţământul posesorului sau detentorului şi fapta de a dispune de bun fără drept sunt suficiente pentru a se reţine existenţa furtului, neavând relevanţă destinaţia dată bunului sustras.

Este dovedit că inculpata a luat bunurile din posesia părţii vătămate fără consimţământul acesteia.

În ceea ce priveşte însuşirea pe nedrept a bunurilor, este de observat că partea vătămată având o datorie la inculpată, aceasta avea dreptul să o cheme în judecată să obţină pe această cale achitarea datoriei, dar nu era îndreptăţită să-şi facă singură dreptate.

Prin urmare, contrar susţinerilor din recursul în anulare, elementele constitutive ale infracţiunii de furt sunt întrunite, iar soluţia condamnării inculpatei este corectă.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei este de observat că instanţele au reţinut caracterul calificat al infracţiunii sub aspectul prevederilor art. 209 lit. g C. pen., deoarece chiar dacă avea dreptul să intre în spaţiul de unde a furat pentru a face curăţenie, inculpata s-a folosit de această posibilitate în alt scop folosind, aşadar, fără drept o cheie adevărată.

Ţinând seama de datele concrete ale speţei, s-a admis recursul în anulare şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

CSJ, S. pen., d. 136/2000

FURT CALIFICAT. PARTE VĂTĂMATĂ. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII

199

JURIDICE. OBLIGAŢIA INSTANŢEI.În situaţia în care bunurile sustrase aparţineau unei persoane

fizice, aceasta are calitatea de parte vătămată (dacă participă în procesul penal), iar nu unitatea la care lucrează.La schimbarea încadrării juridice instanţa trebuie să se conformeze dispoziţiilor art. 334 Cod procedură

penală.Prin sentinţa nr. 624 din 26.09.1995, Judecătoria Sectorului 6

Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul B.A pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208-209 lit. c şi g Cod penal şi pentru infracţiunea de furt calificat în dauna avutului public, prevăzută de art. 208-209 lit. e şi g Cod penal raportat la art. 224 alin. 1 teza a II-a Cod penal.

S-a constatat prejudiciul acoperit.În fapt, s-a reţinut, că în noaptea de 14/15.10.1991 inculpatul,

prin escaladarea unei ferestre, a pătruns în Dispensarul Uman de Pediatrie Bujoreni, de unde a sustras suma de 2.400 lei, aparţinând părţii vătămate T.L., precum şi o serie de bunuri, proprietatea dispensarului, în valoare de 7.500 lei.

Prejudiciul creat dispensarului a fost recuperat în întregime, prin restituirea bunurilor sustrase.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, considerând-o nelegală, întrucât instanţa nu a manifestat rol activ în soluţionarea laturii civile, omiţând, totodată, punerea în discuţia părţilor a schimbării încadrării juridice dată faptelor reţinute prin rechizitoriu.

Critica este fondată.Asistenta medicală T.L. a fost citată în cauză ca martor, deşi avea

calitatea de parte vătămată.Din moment ce, în faza de urmărire penală, persoana vătămată

T.L. a arătat că toate bunurile sustrase îi aparţin, instanţa de judecata era datoare să o citeze în calitate de parte vătămată şi nu de martor.

Potrivit art. 82 Cod procedură penală nu poate fi ascultată ca martor partea vătămată sau partea civilă.

O asemenea prevedere legală se justifică, deoarece părţile, fiind persoane interesate în cauză, nu pot să cumuleze şi calitatea de martor.

Fapta inculpatului, care noaptea a pătruns în Dispensarul de Pediatrie Bujoreni, de unde şi-a însuşit bunurile ce aparţineau părţii vătămate T.L. (şi nu dispensarului), constituie infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208-209 lit. c şi g Cod penal şi nu aceea de furt calificat în dauna avutului public, prevăzută de art. 208-209 lit. c şi g cu aplicarea art. 224 Cod penal.

În raport de această situaţie, instanţa avea obligaţia - potrivit art.

200

334 Cod de procedură penală - să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică şi să explice inculpatului dreptul pe care îl are de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau chiar amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, întrucât noua încadrare înseamnă că un alt text de lege prevede şi sancţionează fapta cu care instanţa a fost învestită.

Neprocedându-se în acest mod, în cauză s-a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 2/5.01.1996.

FURT CALIFICAT. FURTUL SĂVÂRŞIT DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ. ÎNŢELESUL SINTAGMEI.

Simpla împrejurare că inculpata a fost însoţită de alte persoane la locuinţa părţii vătămate, de unde aceasta a sustras bunuri, nu poate atrage reţinerea circumstanţei agravante prevăzute de art. 209 lit. a Cod penal, atâta timp cât acele persoane nu au desfăşurat nici o acţiune de coautorat, de complicitate sau instigare, şi nici nu au avut cunoştinţă de activitatea infracţională a inculpatei.

Prin sentinţa penală nr. 838/1996, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a condamnat-o pe inculpatata O.T. la un an închisoare, în baza art. 208 alin. 1 Cod penal.

În fapt, instanţa a reţinut că la data de 20.03.1995 inculpata, împreună cu martorii O.L., O.F. şi O.C. s-au deplasat la domiciliul părţii vătămate unde, prin folosirea de chei potrivite, au pătruns în locuinţa acesteia, de unde inculpata a sustras obiecte vestimentare în valoare de 2.000.000 lei.

S-a mai reţinut că inculpata era menajera părţii vătămate şi le-a solicitat martorilor să o însoţească la locuinţa acesteia, pentru a o ajuta la gospodărie, promiţându-le că le va da obiecte vestimentare, aşa cum şi ea primea de la partea vătămată diverse lucruri pentru munca prestată.

Parchetul a declarat apel, criticând sentinţa ca nelegală în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatei.

Parchetul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art. 208 alin. 1 Cod penal şi că trebuia să reţină forma calificată a infracţiunii prev. de art. 209 lit. a Cod penal, întrucât, în doctrina penală, ca şi în practica judiciară, s-a decis că agravanta susbzistă, chiar dacă unii dintre făptuitori nu răspund penal.

Critica este nefondată.Circumstanţa agravantă prevăzută de art. 209 lit. a Cod penal

201

cere ca furtul să fie săvârşit „de două sau mai multe persoane împreună", iar potrivit art. 144 Cod penal, prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care lege le pedepseşte ca infracţiune consumată.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia I-a penala, decizia nr. 673/1997

FURTUL BUNULUI PROPRIU AFLAT ÎN POSESIA ALTUIA. EXIS¬TENŢA INFRACŢIUNII

Prin sentinţa penală nr.1269 din 30 aprilie 1998, Judecătoria Botoşani i-a condamnat pe inculpaţi pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art.208 alin.3 raportat la art.209 lit.a C.pen. S-a reţinut că inculpaţii au păşunat oile proprii pe un teren al unei ferme agricole, motiv pentru care şeful de fermă le-a luat din turmă 20 de oi şi le-a încredinţat unui prieten (administrator al unei ferme) căruia i-a făcut cunoscul modul cum a intrat în posesia lor.

La câteva zile, proprietarii au sustras oile fără consimţământul persoanei care avea posesia. Apelul unuia dintre inculpaţi a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr.579/A din 8 septembrie 1998 a Tribunalului Botoşani.

Curtea de Apel Suceava a admis recursul unuia dintre inculpaţi, a extins efectele apelului şi a casat hotărârile, pronunţând achitarea în baza art. 10 lit.b şi art. 11 pct 2 lit.a C.pr.pen.

Din probele administrate a rezultat că şeful de fermă "Cozinda" SA. Botoşani avea dreptul (stabilit prin hotărâre a Consiliului comunal) să încaseze taxa de gloabă pentru animalele ce păşunau pe teritoriul administrat, dar nici un act normativ nu-i permitea să reţină animalele surprinse pe păşune, astfel că, luând cu forţa cele 20 de oi, prin ameninţarea ciobanilor cu arma de vânătoare, acesta s-a plasat în afara cadrului legal, mai ales că paguba nici nu era stabilită de o autoritate neutră iar ciobanii nu recunoscusem încălcarea proprietăţii fermei.

În procesul verbal de custodie întocmit între şeful fermei "Cosinda" S.A. şi colegul său de la ferma S.C. "Agrojim-Dîngeni" s-a consemnat că oile sunt proprietatea inculpaţilor şi că au fost reţinute pentru pretinse pagube, astfel că şi acesta din urmă (posesorul oilor din momentul sustragerii) avea cunoştinţă de abuzul comis, condiţii în care unitatea sa nu putea pretinde că are posesia legitimă asupra bunurilor lăsate în custodie.

Or, în cazul însuşirii propriului bun, pentru a exista infracţiunea prev. de art.208 alin.3 C.pen., este esenţial ca posesia sa fie legitimă. Este şi împotriva spiritului de dreptate să pretinzi proprietarului să acţioneze în judecată pentru restituire (timp în care animalele nu erau

202

hrănite şi îngrijite), cât timp posesorul nu a procedat în acelaşi fel, confiscând pur şi simplu oile pentru un pretins prejudiciu asupra căruia nu s-a pronunţat nici o instanţă.

De aceea fapta inculpaţilor de a-şi lua propriile bunuri de la posesorul nelegitim nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.568 din 7 decembrie 1998

FURT DE FOLOSINŢĂ. AUTOMOBIL. MOMENTUL

CONSUMĂRII INFRACŢIUNII. CONDUCEREA AUTOVEHICULULUI FĂRĂ PERMIS PE DRUMURILE PUBLICE. COAUTORI

Prin sentinţa penală nr.760 din 3 octombrie 1996 a Judecătoriei Dorohoi, inculpatul R.D. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în paguba avutului particular, în încadrarea juridică prevăzută de art.208 alin.l, art.209 lit.c, e şi g, cu aplicarea art.75 lit c şi art.37 lit.a C.pen. şi la 10 luni închisoare pentru conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, infracţiune prevăzută de art.36 alin.l din Decretul nr.328 din 1966, cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.

În temeiul art.33 lit. a şi art.34 C.pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare. Prin aceeaşi sentinţă s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi 10 luni închisoare, la care inculpatul a fost condamnat printr-o altă sentinţă, dispunându-se să execute 2 ani şi 10 luni închisoare.

Faţă de inculpatul minor S.C. s-a luat, în baza art.101 lit.b şi art.103 C.pen., măsura educativă a libertăţii supravegheate, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.l, art.209 lit.c, e şi g C.pen. şi de conducere pe drumuri publice a unui autoturism fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art.36 alin.l din Decretul nr.328 din 1966, cu aplicarea art.99 alin.3 C.pen.

Pentru a pronunţa acesta soluţie, instanţa de fond a reţinut ca în seara zilei de 4 mai 1996, inculpaţii s-au aflat în barul "Amigo" din oraşul Darabani, ocazie cu care minorul S.C. a găsit un set de chei ale unui autovehicul. întrebând ale cui sunt cheile, inculpatul R.D. i-a cerut să tacă, întrucât aparţineau numitului N.L., după care i-a propus să ia autoturismul ce se afla parcat în faţa barului şi sa facă o plimbare.

Deşi nu aveau permis de conducere, ambii inculpaţi au luat autoturismul, pe care 1-a condus inculpatul major R.D. pe o distanţă de 8 km., iar la întoarcere, minorul a condus autoturismul, pe care 1-a răsturnat şi avariat.

203

Apelul declarat de inculpatul R.D. a fost respins de Tribunalul Botoşani, prin decizia penală nr. 262/A din 8 aprilie 1997.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs inculpatul R.D., în motivarea căruia a arătat că în mod greşit a fost condamnat pentru infracţiunea de furt, deoarece coinculpatul minor a obţinut cheile autoturismului cu consimţământul proprietarului acestuia, iar pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.26 alin.l din Decretul nr.328 din 1966 este prea severă.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava a respins recursul inculpatului, ca nefondat, cu motivarea că ambele instanţe (fond şi apel) au stabilit corect situaţia de fapt, reţinând că inculpatul minor a găsit cheile autoturismului şi a întrebat ale cui sunt, dar inculpatul recurent R.D. i-a propus să ia autoturismul şi să plece la plimbare.

În considerentele deciziei, instanţa de recurs precizează că încadrarea juridică este prevăzută de art.208 alin.4, art.209 lit.a, c şi g C.pen., aşa cum a şi fost trimis în judecată, dar cum aceasta nu influenţează soluţia, nu se reţine ca motiv de casare, urmând numai a se substitui motivarea în acest sens.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.256 din 9 iunie 1997

FURT ÎNTRE RUDEPotrivit art.210 C.pen., constituie infracţiune şi se pedepseşte la

plângerea prealabilă, furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de către aceasta.

Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc l-a condamnat pe inculpa¬tul CI. la 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prevăzută de art.208 alin.l, art.209 lit.g şi i, cu aplicarea art.74 şi art.76 C.pen. pentru faptul că în noaptea de 27 decembrie 1997 a pătruns, prin escaladarea geamului, în locuinţa părţii vătămate T.V. însuşindu-şi dintr-o ladă, prin forţarea încuietorii, suma de 1.500.000 lei.

Apelul introdus de inculpat a fost respins de Tribunalul Suceava,Secţia penală, prin decizia nr.593 din 29 iunie 1998 împotriva

celor două hotărâri a declarat recurs inculpatul, în motivarea căruia a arătat că încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art.210 C.pen., deoarece este rudă cu partea vătămată, lucra şi locuia în gospodăria acesteia, cerând a se dispune încetarea procesului penal, ca urmare a retragerii plângerii părţii vătămate.

Curtea de Apel Suceava, Secţia penală, investită cu judecarea recursului, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa instanţei de fond, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea prevăzută de art.210 C.pen., iar în temeiul art.10 lit.h şi art. 11 pct.2

204

lit.g C.pr.pen., a dispus încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii părţii vătămate.

În argumentarea soluţiei sale, instanţa de recurs a reţinut că potrivit declaraţiilor părţii vătămate, a soţiei acesteia şi a martorilor audiaţi, inculpatul lucra la partea vătămată de aproximativ 3 ani de zile, locuia în gospodăria acesteia, că între inculpat şi partea vătămată erau relaţii foarte apropiate, inculpatul fiind considerat ca un copil al acesteia.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.468 din 26 octombrie 1998

FURT DE ARBORI DIN PĂDURE PROPRIETATE PRIVATĂ. REGIMUL SANCŢIONATOR

Prin sentinţa penală nr.709 din 1997 a Judecătoriei Rădăuţi, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de furt calificat, reţi-nându-se că, în octombrie 1993, ajutat de două persoane, a sustras 31 arbori de pe un teren împădurit, proprietatea părţii civile C.G.

Apelul inculpatului a fost respins prin decizia penală nr.917 din 1997 a Tribunalului Suceava. Curtea de Apel Suceava a admis recursul inculpatului, a casat decizia şi parţial sentinţa, în sensul că a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea silvică prevăzută de art.30 alin.2 lit.c din Legea nr.2 din 1987 (Codul silvic) şi l-a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată.

Până la dala de 8 iulie 1996, când a intrat în vigoare Codul silvic, conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, ca şi regimul sancţionator au fost reglementate de Legea nr.2 din 1987. Potrivit art.30 din acest act normativ, constituie infracţiune tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi ori lăstari, cu sau fără ridicarea acestora, din păduri sau de pe terenul cu vegetaţie forestieră, situate în afara fondului forestier. Desigur textul se referă la pădurile proprietate de stat, care s-au aflat în administrarea unor unităţi ale stalului (la data adoptării legii) si apoi în cea a regiilor autonome cu capital de stat.

După apariţia Legii nr.18 din 1991 privind fondul funciar, o parte din terenurile împădurite au fost reconstituite şi restituite foştilor proprietari, persoane fizice. Din acest moment, s-a pus problema regimului juridic aplicabil pădurilor proprietate privată.

Argumentul a posteriori dedus din art. 1 din Codul silvic (pădurile, indiferent de natura dreptului de proprietate, constituie fondul forestier naţional) şi faptul că Legea nr. 18 din 1991 nu a scos de sub regimul silvic pădurile retrocedate, conduc la concluzia că atât anterior apariţiei Codului silvic cât şi astăzi, pădurile au avut şi au un regim silvic unitar, faptele penale îndreptate împotriva integrităţii pădurilor fiind supuse regimului sancţionator prevăzut de legislaţia silvică.

O a doua chestiune ce trebuia rezolvată în speţă este cea a legii

205

mai favorabile, dat fiind că de la data săvârşirii faptei şi până la judecarea ei definitivă, au intervenit succesiv două legi silvice. Principial, chiar dacă prevede pedepse cu închisoare mai mari decât Legea nr.2 din 1987, Codul silvic constituie legea mai favorabilă, întrucât cuprinde pedeapsa alternativă a amenzii, lărgind câmpul de individualizare.

În speţă însă, în raport cu poziţia nesinceră a făptuitorului şi cu valoarea mare a pagubei, nu intră în discuţie aplicarea pedepsei amenzii şi cum Legea nr.2 din 1987 prevede pedepse cu închisoarea mai mici, infracţiunea a fost încadrată în art.30 alin.2 lit.c din acest act normativ.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.207 din 4 mai 1998

FURT ÎN PAGUBA AVUTULUI PUBLIC. LEGE TEMPORARĂ. EXECUTAREA PEDEPSEI PRIN MUNCĂ

Inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 10 luni închisoare cu obligare la muncă corecţională, pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului public prevăzută de art. 208, 209 lit. e şi art. 224 alin. 1 Cod penal, săvârşită prin aceea că, în ziua 23 ianuarie 1990, în timp ce se afla într-un magazin, a sustras un costum bărbătesc, în valoare de 2072 lei.

Motivul de recurs invocat de procuror, prin care se susţine că - faţă de prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 218/1977 şi art. 1 din Decretul-lege nr. 5/1989 - în speţă, nu se putea dispune ca pedeapsa aplicată inculpatului să fie executată prin muncă, nu este întemeiat.

Este adevărat că, potrivit art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 218/1977, instanţa nu poate lua măsura obligării la muncă corecţională - printre altele - în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani; de asemenea, este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 5/1989, pedeapsa - de la 1 an la 7 ani închisoare - prevăzută de art. 208, 209 raportate la art. 224 alin. 1 Cod penal, a fost majorată cu jumătate din maximul ei, fiind deci, de 10 ani şi 6 luni.

Această majorare nu operează însă, în speţă, deoarece prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 5/1989 au caracter temporar, ele nefiind incidente la data şi în condiţiile săvârşirii faptei.

Într-adevăr, din preambulul acestui decret rezultă că dispoziţiile sale sunt aplicabile numai faptelor săvârşite "în timpul desfăşurării acţiunilor forţelor patriotice şi democratice ale ţării pentru răsturnarea clanului dictatorial ceauşist, precum şi după aceasta", când "anumite elemente s-au dedat la acte de devastare, distrugere şi incendiere a unor unităţi economice şi instituţii social-culturale, de însuşire a unor bunuri cu valoare deosebită pentru patrimoniul cultural

206

al ţării, la acte de furt, tâlhărie şi violenţă asupra cetăţenilor şi bunurile acestora".

Tribunalul Bucureşti - s. II-a penală, decizie penală nr. 323 din

1 ianuarie 1990, nepublicată

FURT. MOMENTUL CONSUMĂRII INFRACŢIUNII

Cum la momentul surprinderii sale de către agentul de pază, inculpatul îşi "apropriase" bunul sustras, infracţiunea imputată s-a consumat, neavând relevanţă că nu a mai părăsit locul consumării ei, datorită intervenţiei unei cauze exogene (surprinderea în flagrant delict).

Critica inculpatului relativă la aspectul că infracţiunea în discuţie nu a fost consumată, ci a rămas în faza de tentativă, este nefondată.

Aceasta, întrucât momentul consumativ al infracţiunii de furt prin prisma teoriei "apropriaţiunii" avută în vedere de legiuitorul român, este momentul împosedării agentului infractor cu bunul mobil sustras, deja luat din posesia celui îndrituit.

În speţă, inculpatul, după ce a pătruns în incinta Depoului de Tramvaie, prin escaladarea gardului împrejmuitor, a tăiat cablul din cupru izolat ce era legat la un aparat de sudură, după care l-a luat şi, ulterior, a fost surprins de unul din paznicii locului.

Cum la momentul surprinderii sale de către agentul de pază, inculpatul îşi "apropriase" bunul sustras, infracţiunea imputată s-a consumat, neavând relevanţă că nu a mai părăsit locul consumării ei, datorită intervenţiei unei cauze exogene (surprinderea în flagrant delict).

Curtea apel bucureşti - s. II-a penalăDecizie penală nr. 1022 din 1999

FURT SĂVÂRŞIT DE CEL CARE LOCUIEŞTE ÎMPREUNĂ CU PERSOANA VĂTĂMATĂ SAU ESTE GĂZDUIT DE ACEASTA. FĂPTUITOR RĂMAS ACCIDENTAL ÎN LOCUINŢA VICTIMEI. INEXISTENŢA RELAŢIEI DE ÎNCREDERE RECIPROCĂ

În sensul art. 210 din Codul penal, "locuirea împreună şi găzduirea" presupun folosinţa în comun a locuinţei, cu caracter de stabilitate sau vremelnic, întotdeauna pe baza unei relaţii de încredere

207

reciprocă. O asemenea relaţie nu există în situaţia în care, datorită stării

de ebrietate în care se afla, inculpatul a rămas peste noapte în locuinţa părţii vătămate, cu acordul acesteia, însă în mod accidental, astfel încât el nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 210 din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 1158 din 9.06.2004 a Judecătoriei Buftea, a fost condamnat inculpatul B.I.S. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal.

A fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 83 din Codul penal, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 58 din 24.03.2003 a Judecătoriei Huedin, astfel că s-a dispus ca inculpatul să execute în final 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

S-a reţinut că în cursul nopţii de 24/25.04.2004, fiind în stare de ebrietate, inculpatul s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate R.I. din comuna Corbeanca, sat Tămaşi, judeţul Ilfov, şi a pătruns în curtea locuinţei acestuia, poarta nefiind asigurată.

Constatând că cheile autoturismului proprietatea părţii vătămate sunt în contact, inculpatul a sustras autovehiculul, cu care s-a deplasat pe drumurile publice, deşi nu poseda permis de conducere.

Datorită stării avansate de ebrietate şi a faptului că nu poseda cunoştinţele necesare pentru a putea conduce un autoturism, inculpatul a pierdut controlul volanului la intrarea în oraşul Buftea, lovind o poartă metalică aflată în apropiere, provocând avarierea gravă a maşinii.

Imediat după producerea accidentului, inculpatul a fugit, fiind dat în urmărire generală la scurt timp, după care a fost reţinut în localitatea Neptun, judeţul Constanţa.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o în principal sub aspectul încadrării juridice, în sensul că fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 210 din Codul penal, întrucât a sustras autoturismul după ce a locuit la partea vătămată câteva zile.

Prin Decizia penală nr. 847 din 30.07.2004 a Tribunalului

208

Bucureşti - Secţia I penală, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului.

S-a reţinut că inculpatul nu se afla într-una din situaţiile prevăzute de art. 210 din Codul penal, întrucât acesta a fost chemat de partea vătămată pentru a repara o clocitoare şi a rămas peste noapte în locuinţa părţii vătămate, în mod accidental, datorită stării de ebrietate în care se afla.

A rezultat că inculpatul nu locuia împreună cu partea vătămată şi nu era găzduit de aceasta, în sensul dispoziţiilor art. 210 din Codul penal, deoarece "locuirea împreună şi găzduirea" presupun folosinţa în comun a locuinţei, cu caracter de stabilitate sau vremelnic, întotdeauna pe baza unei relaţii de încredere reciprocă, care în speţă nu exista, datorită duratei scurte de timp (o noapte) în care inculpatul a stat în locuinţa părţii vătămate.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, susţinând că fapta a fost săvârşită în perioada în care a fost cazat de partea vătămată, ceea ce impune schimbarea încadrării juridice în art. 210 din Codul penal.

Recursul este nefondat. "Locuirea împreună a părţilor şi găzduirea" au avut în speţă

caracter întâmplător, vremelnic, neavând la bază o relaţie de încredere reciprocă. De esenţa găzduirii sunt două elemente: intenţia de a locui în comun şi caracterul temporar. Dacă acest din urmă element se găseşte în situaţia de fapt, intenţia de a locui împreună lipseşte, partea vătămată acceptând ca inculpatul să rămână în timpul nopţii în locuinţa sa, datorită stării în care acesta se afla la acel moment.

În consecinţă, instanţele au analizat riguros relaţiile preexistente dintre inculpat şi partea vătămată şi au ajuns la concluzia că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 - 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal.


FURT SĂVÂRŞIT DE CĂTRE CEL CARE LOCUIEŞTE ÎMPREUNĂ CU PERSOANA VĂTĂMATĂ. ELEMENTE CONSTITUTIVE

A locui împreună cu persoana vătămată presupune folosirea aceleiaşi locuinţe, camere etc, în întregime sau parţial, permanent sau pe o durată de timp limitată, care să-i imprime totuşi un caracter de stabilitate.

Prin Sentinţa penală nr. 720 din 04.12.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 334 din Codul de

209

procedură penală, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul S.R. din art. 210 din Codul penal raportat la art. 209 alin. 3 din Codul penal în art. 208 alin. 1 din Codul penal.

În baza art. 285 din Codul de procedură penală s-a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru a efectua cercetări privind infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin adresa Poliţiei Sectorului 1 Bucureşti s-a înaintat spre soluţionare plângerea penală formulată de partea vătămată C.G.C. împotriva inculpatului S.R., învederându-se că fapta pentru care partea vătămată se plânge întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt prevăzute de art. 210 din Codul penal.

În plângere, partea vătămată a arătat că, în ziua de 31.05.1999, inculpatul şi partea vătămată au fost cazaţi la hotelul Palas şi, în timp ce partea vătămată făcea duş, inculpatul i-a sustras suma de 24.000 DM.

Prin Sentinţa penală nr. 1727 din 12.11.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, având în vedere faptul că soluţionarea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 3 din Codul penal (furtul care a produs consecinţe deosebit de grave) intră în competenţa acestei instanţe.

Prin Sentinţa penală nr. 37 din 06.04.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu motivarea că legea prevede necesitatea plângerii prealabile a părţii vătămate, adresate instanţei de judecată potrivit art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, iar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 210 din Codul penal, enumerată expres în text, competenţa aparţine judecătoriei.

Prin Sentinţa penală din 06.09.2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a ll-a penală, s-a soluţionat conflictul negativ de competenţă, stabilindu-se în cauză competenţa de soluţionare a cauzei tribunalului, deoarece "argumentul instanţei de fond potrivit cu care într-o atare situaţie primează exclusiv necesitatea plângerii prealabile este partizan şi liminar". Infracţiunea sancţionată prin dispoziţiile art. 210 din Codul penal nu subzistă ca infracţiune autonomă şi în mod necesar este organiceşte raportată la una din variantele, simplă sau calificată, a infracţiunii de furt. Printr-o interpretare de tip teleologic, rezultă că textul sancţionator al art. 210 din Codul penal se află în tiparul necesar al evidenţei după textele sancţionatorii ale art. 208 - 209 din Codul penal.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului sub nr.

210

4153/2000, reţinându-se, în fapt că, prin plângerea formulată la 01.06.1999, partea vătămată C.G.C. a solicitat organelor de poliţie să întreprindă cercetări, deoarece în urmă cu trei săptămâni (în raport cu data formulării plângerii) a cunoscut ocazional pe cetăţeanul S.R., născut la 05.06.1961 în Luxemburg, care i-a promis că o va ajuta să cumpere au autoturism marca Audi pentru suma de 24.000 DM.

În acest scop, în data de 27.05.1999, partea vătămată s-a deplasat împreună cu cetăţeanul străin la Bucureşti, unde au închiriat o cameră la hotelul Palas şi unde au stabilit să locuiască câteva zile, până când o terţă persoană, cunoscută de cetăţeanul străin, va aduce autoturismul.

Partea vătămată a arătat, în plângere, că în dimineaţa zilei de 31.05.1999, în timp ce se afla în baie, S.R. a părăsit camera, ulterior constatând că îi lipsesc banii din buzunarul hainei.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt săvârşit de o persoană care locuieşte împreună cu partea vătămată, prevăzută de art. 210 din Codul penal raportat la art. 209, ci există indicii clare că fapta pentru care partea vătămată a formulat plângere întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 210 din Codul penal, partea vătămată trebuie să locuiască împreună cu făptuitorul, aceasta presupunând o oarecare stabilitate, generând relaţii de încredere şi chiar afecţiune între părţi.

Împrejurarea că partea vătămată şi făptuitorul s-au cazat împreună în aceeaşi cameră de hotel, temporar, pe o perioadă foarte scurtă, nu înseamnă că aceste persoane au locuit împreună, în sensul art. 210 din Codul penal, finalitatea legii vizând protejarea relaţiilor de încredere existente între părţi şi netulburarea acestor relaţii.

Apreciind că partea vătămată şi făptuitorul au ocupat temporar şi fără a se cunoaşte bine aceeaşi cameră de hotel, nefiind îndeplinită cerinţa art. 210 din Codul penal, ca aceştia să locuiască împreună, tribunalul a constatat că în cauză există indicii temeinice privind săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 din Codul penal, procedând la schimbarea încadrării juridice.

În această situaţie instanţa de judecată poate fi sesizată doar prin rechizitoriu, în urma efectuării urmăririi penale, infracţiunea de furt neregăsindu-se între cele pentru care, potrivit art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, plângerea se adresează direct instanţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că în mod nelegal tribunalul a apreciat plângerea greşit îndreptată şi a schimbat încadrarea juridică, considerând că în lipsa părţilor şi a oricărei cercetări judecătoreşti

211

situaţia de fapt iniţială s-ar fi schimbat, făcând aplicarea art. 334 din Codul de procedură penală, şi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

În consecinţă, s-a solicitat casarea sentinţei penale recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ce este competentă în raport cu modificările aduse Codului penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000. Curtea a considerat recursul declarat de parchet ca fiind nefondat.

Potrivit dispoziţiilor legale, furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pentru aplicarea art. 210 din Codul penal, a locui împreună cu persoana vătămată presupune folosirea aceleiaşi locuinţe, camere etc, în întregime sau parţial, permanent sau pe o durată de timp limitată, care să-i imprime totuşi un caracter de stabilitate.

După cum rezultă din declaraţiile părţii vătămate, aceasta l-a cunoscut ocazional pe inculpat în urmă cu circa trei săptămâni, în raport cu data introducerii plângerii, inculpatul promiţându-i că o va ajuta la cumpărarea unui autoturism.

Părţile s-au cazat pentru trei zile, în aceeaşi cameră, la hotelul Palas din Bucureşti, partea vătămată arătând în plângere că în dimineaţa zilei de 31.05.1999, în timp ce se afla în baie, inculpatul a părăsit camera, ulterior constatând lipsa banilor din buzunarul hainei.

Din situaţia de fapt expusă nu se poate afirma că părţile au locuit împreună în înţelesul cerut de dispoziţiile art. 210 din Codul penal pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii.

În consecinţă, în mod justificat tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru a dispune efectuarea de cercetări, sesizarea instanţei pentru această infracţiune făcându-se prin rechizitoriu.

Astfel, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 250.000 lei, a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 531 din 28 martie 2001 - Secţia a II-a penală

212

FURT ŞI VIOLARE DE DOMICILIUInculpatul a fost condamnat la 1 an închisoare pentru infracţiunea

de violare de domiciliu (art. 192 alin. .2 C. pen.) şi la 1 an şi 3 luni închisoare pentru tentativă de furt calificat (art. 20 raportat la art. 208, 209 lit. e C. proc, pen.) dispunându-se - în baza art. 33, 34 lit. a C. pen. - să execute pedeapsa cei mai grea; în fapt, s-a reţinut că într-o noapte inculpatul a pătruns pe poarta găsită deschisă în curtea locuinţei părţii vătămate, spre a sustrage păsări, dar, fiind surprins de aceasta, după ce deschisese uşa coteţului, a fugit.

Prin recursul declarat, el critică încadrarea juridică a faptelor, susţinând în scris că tentativa de furt este absorbită în infracţiunea de violare de domiciliu, iar oral - invers - ca această infracţiune este absorbită în tentativa de furt.

Motivul de casare invocat - încadrat în art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. - nu este întemeiat. Acţiunea inculpatului de a pătrunde în timpul nopţii în curtea locuinţei persoanei vătămate, fără consimţământul acesteia, constituie ele¬mentul material al infracţiunii de violare de domiciliu; pe de altă parte, inculpatul a săvârşit - distinct - şi o a doua acţiune, constând în încercarea de a sustrage păsări din gospodăria persoanei vătămate, care se integrează în latura obiectivă a infracţiunii de furt şi are o existenţă autonomă în raport cu cea dintâi.

Cum nici violarea de domiciliu, nici furtul calificat, în varianta prevăzută în art. 209 lit. e C. pen., nu este o infrac¬ţiune complexă, nu se poate reţine că activitatea ilicită a inculpatului constituie, în ansamblul său, o unitate infrac¬ţională, în al cărei conţinut ar intra - aşa cum se prevede în art. 41 alin. 3 C. pen. - o pluralitate de acţiuni ce reprezintă, fiecare în parte, o faptă prevăzută de legea penală.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 407/1997FURT SIMPLUÎn accepţiunea dispoziţiilor art. 209 lit. g C. pen. (devenit 209 lit. i,

în urma modificării textului prin Legea nr. 140/1996), cele trei împrejurări agravante - efracţia, escaladarea şi folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase - prevăzute în acest text au o caracteristică comună, aceea că se referă la violarea închizătorilor sau a îngrădirilor. Prin efracţie în sensul legii se înţelege spargerea, ruperea, demontarea unui dispozitiv de închidere sau punerea lui în situaţia de a face posibilă intrarea făptuitorului în locul care este închis sau accesul acestuia la bunurile care se află acolo. Deci ceea ce caracterizează efracţia este înlăturarea violenţă prin spargere, rupere sau orice altă acţiune similară a obiecteior destinate să închidă sau să împiedice accesul sau trecerea în locul închis.

În speţă, inculpatul, folosindu-se de o daltă şi un ciocan, a

213

desfăcut inelele colectoare aflate pe rotoarele motoarelor electrice ale unor macarale turn, pe care şi le-a însuşit. Această acţiune violentă a inculpatului nu prezintă caracteristicile unei efracţii, astfel că fapta comisă de el constituie infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 C. pen., şi nu aceea de furt calificat prevăzută în art. 209 lit. i C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. II pen., dec. nr. 479/1998

GESTIUNE FRAUDULOASĂ. FURT. DISTINCŢIE.

Autor, adică subiect nemijlocit al infracţiunii de gestiune frauduloasă nu poate fi decât o persoană care are încredinţată gestionarea averii sau unei părţi din averea altei persoane şi pricinuieşte, cu rea-credinţă, diferite pagube în îndeplinirea însărcinării primite.

Subiectul activ în cazul acestei infracţiuni este calificat prin calitatea de gestionar al averii altuia.

Calitatea de paznic nu poate fi asimilată cu cea de gestionar, pentru a ne afla în prezenţa unei infracţiuni de gestiune frauduloasă.

Prin sentinţa penală nr.810 din 12.07.1999, Judecătoria Giurgiu a condamnat pe inculpatul G.I., în baza art.208-209 lit.a, g şi i C.pen., cu aplicarea art.37 lit.b C.pen. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pe inculpatul R.S. la 2 ani închisoare în baza art.26 -208-209 lit.a, g şi i C.pen., cu aplicarea art.37 lit.a C.pen., art.74 lit.c şi art.76 lit.c C.pen., iar pe inculpatul S.M. la 1 an şi 6 luni închisoare în baza art.26-208-209 lit.a, g şi i C.pen., cu aplicarea art.74 lit.a şi c şi art.76 lit.c C.pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că, la 19.12.1997, inculpatul G.I., în timp ce îşi desfăşura serviciul de pază la depozitul de metale feroase şi neferoase aparţinând S.C. „G" - S.R.L. Giurgiu, a luat legătura cu ceilalţi doi inculpaţi şi le-a solicitat să-l ajute să transporte deşeuri sub paza sa.

În timp ce inculpaţii R.S. şi S.M. au adus 4 saci, inculpatul G.l. a spart lacătul transcontainerului şi din interior a sustras deşeuri, pe care le-au vândut împreună şi au obţinut suma de 780.000 lei.

Prejudiciul a fost recuperat integral, prin restituire. Inculpaţii au declarat apel împotriva hotărârii pronunţate, solicitând achitarea, cu motivarea că faptele săvârşite nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina lor.

Prin decizia penală nr.263/24.03.2000 Tribunalul Giurgiu a admis apelurile declarate de inculpaţi, a desfiinţat sentinţa şi, printre alte dispoziţii, în baza art. 334 C.pr.pen. a fost schimbată încadrarea

214

juridică a faptelor pentru inculpatul G.l, în infracţiunea de gestiune frauduloasă, prev.de art.214 alin.2 C.pen., şi pentru inculpaţii R.S. şi S.M., în complicitate la infracţiunea de gestiune frauduloasă, prev.de art.26 rap. la art.214 C.pen., individualizând pedepsele. Parchetul a criticat decizia instanţei de apel pentru greşita schimbare a încadrării juridice a faptelor, arătând că inculpatul G.I., neavând ca atribuţie de serviciu administrarea sau conservarea deşeurilor neferoase aflate în container şi, cu atât mai mult, neavând gestiunea lor, nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de furt calificat în infracţiunea de gestiune frauduloasă. Recursul este fondat.

Într-adevăr, din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil că inculpatul G.I., la data săvârşirii faptelor, avea calitatea de paznic la societatea comercială respectivă.

Calitatea de paznic nu poate fi asimilată cu cea de gestionar, calitate absolut necesară pentru a ne afla în prezenţa unei infracţiuni de gestiune frauduloasă. Aşa fiind, în mod greşit instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea de furt calificat şi, respectiv, complicitate la această infracţiune în infracţiunea de gestiune frauduloasă şi complicitate la infracţiunea de gestiune frauduloasă.

Sub acest aspect recursul Parchetului este fondat, iar cazul de casare este cel prev.de art.3959 pct. 17 C.pr.pen., faptelor săvârşite de inculpaţi dându-li-se o greşită încadrare juridică de către instanţa de apel.


GRAŢIERE. REVOCARE. CONCURS DE INFRACŢIUNI. CONTOPIREA PEDEPSELOR ANTERIOR GRAŢIERII. EXECUTAREA PEDEPSELOR

Când, din două sau mai multe pedepse ce au fost aplicate pentru fapte concurente, făptuitorul beneficiază de graţiere doar pentru o parte din aceste pedepse, el va avea de executat celelalte pedepse, care nu intră sub incidenţa actului de clemenţă.

Dispoziţiile referitoare la consecinţele revocării "beneficiului" graţierii nu sunt incidente întrucât, pe de o parte, inculpatul nu a beneficiat efectiv de graţiere (el a executat o pedeapsă superioară în cuantum celei graţiate, pedeapsă rezultantă a contopirii celorlalte pedepse executate), iar pe de altă parte, dacă s-ar accepta ideea contrară, s-ar ajunge implicit la o executare dublă a unor pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente.

215

În speţă, inculpatul a executat efectiv două dintre cele trei pedepse a căror contopire s-ar impune, iar prin efectul revocării graţierii s-ar ajunge la o nouă executare efectivă, când, de fapt, ar fi executabilă doar această a treia pedeapsă, deşi a fost aplicată pentru o faptă concurentă cu primele două.

Prin Sentinţa penală nr. 114 din 23 ianuarie 2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul P.A.A., din infracţiunea de furt calificat în formă consumată în infracţiunea de tentativă la infracţiunea de furt calificat.

În baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. c) şi alin. 2 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal. S-a luat act că partea vătămată B.N. nu s-a constituit parte

civilă. În fapt s-a reţinut că, în noaptea de 29/30 martie 2003,

inculpatul a pătruns prin efracţie şi escaladare în locuinţa părţii vătămate B.N., de unde a luat o geantă de voiaj cu mai multe bunuri, dar a auzit un zgomot ce l-a făcut să abandoneze geanta şi să fugă de la locul faptei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi inculpatul.

În motivarea apelului său, parchetul a criticat sentinţa pe motiv că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 543/2002 pentru pedeapsa aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 363 din 29 martie 2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 412/A din 6 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, au fost admise apelurile declarate în cauză, desfiinţată în parte sentinţa şi, în fond, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal, texte în baza cărora inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002, s-a revocat beneficiul graţierii condiţionate a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 363/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, graţiere constatată prin Decizia penală nr. 1107/R din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Galaţi, şi s-a dispus executarea acesteia în întregime, alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

216

S-a dedus perioada executată de la 10.11.1999 la 9.12.1999 şi de la 12.04.2001 la 16.12.2002.

S-a apreciat însă că infracţiunea de furt calificat a rămas în faza de tentativă, întrucât inculpatul nu şi-a apropriat bunurile părţii vătămate. Astfel, inculpatul a încercat să sustragă cele 200 CD-uri, însă acestea şi geanta de voiaj au rămas în încăperea în care se găseau. Întreruperea activităţii infracţionale şi abandonarea bunurilor în locul unde acestea se aflau anterior, ca urmare a temerii inculpatului generate de faptul că acesta a auzit zgomote în exteriorul camerei, conduc la reţinerea tentativei la infracţiunea de furt calificat, sens în care tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul P.A.A.

În motivarea recursului său, parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, considerând că în cauză trebuia reţinută forma consumată a infracţiunii de furt calificat, întrucât infracţiunea se consumă la momentul realizării apropriaţiunii, adică al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării făptuitorului.

În privinţa inculpatului, acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 14 din Codul de procedură penală.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, a cazurilor de casare susmenţionate, Curtea a reţinut următoarele:

Din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul P.A.A. a pătruns în timpul nopţii, prin spargerea geamurilor, la spălătoria unui bloc. În interior a găsit mai multe cutii de carton în care se aflau diferite bunuri, încărcând o parte din acestea într-o geantă de voiaj găsită la faţa locului, însă a abandonat geanta cu bunurile sustrase la locul faptei, întrucât a auzit un zgomot.

Pentru motivele arătate în decizia tribunalului, Curtea a apreciat că fapta este tentativă la infracţiunea de furt calificat.

Câtă vreme bunurile a căror sustragere inculpatul a intenţionat-o au fost găsite la locul faptei, ulterior întreruperii voluntare a punerii în executare a hotărârii infracţionale, încadrarea juridică corectă a faptei săvârşite de inculpat este aceea de tentativă la infracţiunea de furt calificat, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de apel.

În aceste condiţii, critica formulată de parchet în recursul declarat este neîntemeiată, iar calea de atac promovată de acesta a fost respinsă.

În ce priveşte recursul inculpatului, Curtea a constatat că acesta este admisibil pentru următoarele considerente:

Este adevărat că, potrivit art. 7 din Legea nr. 543/2002, persoanele graţiate care, în curs de 3 ani, săvârşesc cu intenţie o

217

infracţiune vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării acestei legi.

În speţă, din actele depuse la instanţa de apel rezultă că prin Sentinţa penală nr. 1435 din 21 iunie 2002 a Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1107/R din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Galaţi, inculpatului i s-a admis o cerere de contopire a mai multor pedepse anterioare.

Faţă de aceste date şi reţinând că inculpatul a comis fapta ce face obiectul judecăţii în prezenta cauză, în noaptea de 29/30 martie 2003, instanţa de apel a constatat că, întrucât fapta a fost comisă în interiorul termenului de 3 ani stabilit prin art. 7 din Legea nr. 543/2002, sunt incidente dispoziţiile legale privind revocarea graţierii condiţionate.

O asemenea concluzie nu este însă corectă. Este adevărat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 543/2002, ca

de altfel orice dispoziţie similară dintr-un act de clemenţă, nu fac distincţie în legătură cu pedepsele ce cad sub incidenţa graţierii.

Orice dispoziţie legală însă trebuie interpretată şi aplicată nu numai în litera, ci şi în spiritul ei. Or, de esenţa unui act de graţiere este pe de o parte clemenţa de care se bucură făptuitorul din partea legiuitorului, iar, pe de altă parte, consecinţa negativă a nesocotirii acestei clemenţe, prin săvârşirea ulterior graţierii, într-un anumit termen fixat de legiuitor, a unei alte infracţiuni, caz în care este justificat un tratament penal mai aspru, diferit de cel aplicat de regulă în cazul recidivei postcondamnatorii, concretizat în cumulul aritmetic, iar nu cel juridic al celor două pedepse.

Chiar dacă actul normativ de graţiere nu o spune explicit, este firesc însă ca această severitate, concretizată în revocarea beneficiului graţierii şi cumularea aritmetică a pedepselor să fie justificată şi deci aplicată doar în măsura în care făptuitorul a beneficiat efectiv de graţiere, s-a bucurat realmente de efectele acesteia, prin neexecutarea pedepsei pe care în alte condiţii ar fi executat-o.

Altfel spus, cu referire la pedepsele ce trebuie executate prin privare de libertate, beneficiul graţierii presupune tocmai faptul că persoana condamnată nu va mai fi privată de libertate.

O asemenea situaţie nu se regăseşte însă atunci când, cum este şi cazul în speţă, din două sau mai multe pedepse ce au fost aplicate pentru fapte concurente, făptuitorul beneficiază de graţiere doar pentru o parte din aceste pedepse, fiind vorba aşadar despre un beneficiu aparent, căci el va avea de executat celelalte pedepse, care nu intră sub incidenţa actului de clemenţă.

Mai mult, pedeapsa supusă graţierii este chiar mai mică decât pedeapsa cea mai grea rezultată în urma contopirii celorlalte pedepse executabile.

218

Într-o asemenea ipoteză, Curtea a apreciat că dispoziţiile referitoare la consecinţele revocării "beneficiului" graţierii nu sunt incidente întrucât, pe de o parte, inculpatul nu a beneficiat efectiv de graţiere (el executând o pedeapsă superioară în cuantum celei graţiate, pedeapsă rezultantă a contopirii celorlalte pedepse executabile), iar, pe de altă parte, dacă s-ar accepta ideea contrară, s-ar ajunge implicit la o executare dublă a unor pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente.

Astfel, cu referire la situaţia în speţă, este indubitabil că inculpatul a executat efectiv (şi chiar integral) două dintre cele trei pedepse a căror contopire a solicitat-o, iar prin efectul revocării graţierii s-ar ajunge la o nouă executare efectivă, de această dată pentru cea de-a treia pedeapsă, deşi aceasta din urmă a fost aplicată pentru o faptă concurentă cu primele două.

Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, Curtea a apreciat că, ulterior revocării graţierii şi constatării că pedeapsa anterior graţiată a devenit executabilă, vor fi mai întâi aplicabile dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni între toate pedepsele anterioare, iar apoi dispoziţiile referitoare la starea de recidivă sau, după caz, ale art. 40 din Codul penal.

În speţă, Curtea a constatat că prin contopirea pedepsei devenite executabilă de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 363/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu celelalte pedepse de câte 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2506/2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi, respectiv, 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2109/2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, se ajunge la o pedeapsă de executat de 1 an şi 10 luni închisoare.

Această pedeapsă însă inculpatul a executat-o efectiv în perioada 10.11 - 9.12.1999 şi respectiv 12.04.2001 - 29.01.2003, astfel încât, ţinând seama de faptul că cele trei pedepse sus-menţionate au fost aplicate pentru fapte comise în minoritate, nu poate fi vorba de o stare de recidivă postexecutorie şi cu atât mai puţin de aplicarea dispoziţiilor art. 40 din Codul penal.

Prin urmare, concluzia care se desprinde este aceea că, întrucât pedeapsa rezultantă a fost executată efectiv, inculpatul va avea de executat doar pedeapsa aplicată în prezenta cauză de 1 an şi 6 luni închisoare.

Ca urmare, s-a admis recursul inculpatului P.A.A. împotriva Deciziei penale nr. 412/A din 6 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

S-a casat în parte decizia recurată şi, rejudecând în fond, s-a înlăturat menţiunea cu privire la executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 363/2000 a Judecătoriei

219

Sectorului 2 Bucureşti, alături de pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre recurată.

S-a descontopit pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1435 din 21 iunie 2002 a Judecătoriei Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 1107/R din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Galaţi, în pedepsele componente de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2506/2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2109/2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

S-a contopit pedeapsa devenită executabilă de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 363/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2506/2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2109/2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, urmând ca inculpatul să execute 1 an şi 10 luni închisoare.

S-a constatat executată integral această din urmă pedeapsă în perioada 10.11.1999 - 9.12.1999 şi 12.04.2001 - 29.01.2003.

S-a decis ca inculpatul să execute doar pedeapsa din prezenta cauză de 1 an şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal. S-a înlăturat menţiunea privind deducerea perioadei

executate. S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei. S-a respins ca nefondat recursul Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bucureşti, declarat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Curtea de apel bucureşti - secţia aII-a penală Decizie penală nr. 1070 din 3 iunie 2004

GRAŢIERE. INSTIGARE LA FURT CALIFICAT. EXCEPTARE DE LA GRAŢIERE

Deşi legea, în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 543/2002, vorbeşte generic de exceptare de la graţiere a furtului calificat săvârşit de mai multe persoane şi în timpul nopţii, sunt avute în vedere atât actele de autorat, cât şi cele de instigare sau complicitate la un asemenea furt calificat, ca forme ale participaţiei penale.

220

Raţiunea legiuitorului de a excepta o asemenea infracţiune de la graţiere constă în periculozitatea acestei fapte penale determinate de existenţa unor circumstanţe agravante reţinute în încadrarea juridică a faptei.

Or, instigarea la infracţiunea de furt calificat este o faptă gravă, deoarece instigatorul este cel care a avut iniţiativa întregii activităţi infracţionale, iar potrivit art. 27 din Codul penal este sancţionat ca şi autorul.

Prin Sentinţa penală nr. 179 din 03.02.2003, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de petentul condamnat A.I.

A fost obligat petentul la 200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, deşi inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 10 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 239 din 26.02.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1984 din 14.08.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 25 raportat la art. 208, 209 alin. 1 lit. a), g), i) din Codul penal, actele de instigare sau complicitate la furt săvârşite de mai multe persoane şi în timpul nopţii sunt exceptate de la graţiere.

Împotriva sentinţei, condamnatul a declarat apel, criticând-o pentru greşita respingere a contestaţiei la executare.

Prin Decizia penală nr. 607/A din 21.04.2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a respins ca nefondat apelul declarat de condamnat.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că soluţia este legală şi temeinică în raport de prevederile art. 27 din Codul penal.

Împotriva acestei decizii, condamnatul a declarat recurs, solicitând, în conformitate cu prevederile art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, casarea hotărârilor şi, pe fond, admiterea contestaţiei la executare, constatând că sunt întrunite prevederile Legii nr. 543/2002.

Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate în cadrul cazului de casare invocat, precum şi în conformitate cu prevederile art. 385^9 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul este nefondat.

Soluţia instanţei este legală şi temeinică în raport de prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 543/2002 şi, deşi legea vorbeşte generic de exceptarea de la graţiere a furtului calificat săvârşit de mai multe persoane şi în timpul nopţii, sunt avute în vedere atât actele de autorat, cât şi cele de instigare sau complicitate la un asemenea furt calificat, ca forme ale participaţiei penale.

221

Raţiunea legiuitorului de a excepta o asemenea infracţiune de la graţiere constă în periculozitatea acestei fapte penale determinată de existenţa unor circumstanţe agravante ce sunt reţinute în încadrarea juridică a unei fapte. Or, instigarea la infracţiunea de furt calificat este o faptă gravă prin numărul participanţilor, iar periculozitatea este cu atât mai mare a instigatorului, care a avut iniţiativa întregii activităţi infracţionale.

Mai mult, aşa cum a reţinut şi tribunalul, potrivit art. 27 din Codul penal, instigatorul este sancţionat ca şi autorul, de unde şi aplicarea aceluiaşi tratament pentru autorat şi instigare, chiar şi în cadrul unei cauze de neexecutare a pedepsei.

Pentru considerentele arătate, Curtea a constatat că în cauză nu este incident nici unul din cazurile de casare aşa încât, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de condamnat.

Curtea de apel bucureşti – secţia I penalăDecizie penală nr. 1413 din 28 iulie 2003

INCULPAT MINOR

Judecătoria Suceava, prin sentinţa penală nr. 503/1998 l-a con-damnat, între alţii, pe minorul J.M., cu recunoaşterea de circumstanţe atenuante, la pedeapsa de trei luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a, g şi i C. pen. stabilind că în noaptea de 20 martie 1997, împreună cu J.V., au pătruns prin forţarea uşii în locuinţa lui C.I., în lipsa lui de acasă, de unde şi-a însuşit pe nedrept un televizor, un case-tofon, o staţie de amplificare, două boxe şi obiecte de îmbrăcăminte.

Apelul declarat de inculpat a fost respins de Tribunalul Suceava prin decizia penală nr. 973 din 23 noiembrie 1998.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul solicitând a se dispune suspendarea executării pedepsei în temeiul art. 81 C. pen.

Curtea de Apel Suceava, cu majoritatea membrilor completului, a respins ca nefondat recursul cu motivarea că această cerere este împotriva prevederilor art. 81 alin. 3 C.pen. şi nici nu s-ar justifica în raport cu pericolul social accentuat pe care îl prezintă fapta comisă şi făptuitorul, chiar dacă era minor la acea dată.

În opinia separată a unui membru al completului de judecată se arată, contrar soluţiei majoritare, că în raport cu

222

împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunii şi anume: că ambii inculpaţi din care unul major, iar al doilea în vârstă de 17 ani s-au deplasat la domiciliul părţii vătămate, pe care o cunoşteau, cu scopul de a se consuma în continuare băuturi alcoolice, ei fiind deci în stare de ebrietate şi negăsind-o acasă, au forţat uşa de la intrare, au sustras bunurile reţinute în procesul verbal, precum şi faptul că inculpatul minor fusese arestat preventiv o lună de zile, se impune ca pentru restul de pedeapsă de 2 luni închisoare să se facă aplicarea art. 81 C. pen. şi să se suspende executarea în condiţiile şi cu consecinţele prevăzute de art. 83 şi art. 110 şi următoarele C. pen.

Susţinerea majorităţii membrilor completului, că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei deoarece maximul pedepsei pentru această infracţiune este peste 12 ani, nu era relevantă în cauză deoarece limitele pedepsei prevăzută de lege pentru minori se reduc la jumătate conform art. 109 C. pen. În speţă, pedeapsa prevăzută pentru minori este cuprinsă între 1 an şi 6 luni şi 7 ani şi 6 luni închisoare, ceea ce înseamnă că nu intră în excepţia prevăzută de art. 81 alin. 3 C. pen.

Minoritatea este tratată într-un titlu special al Codului penal, în care se prevăd atât măsurile educative cât şi pedepsele pentru minori, acestea din urmă fiind reduse la jumătate faţă de limitele legale ale pedepselor aplicabile inculpaţilor majori.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 384 din 28 iunie 1999

INCULPAT MINOR. NEAPLICAREA ART. 81 C.PEN

Prin sentinţa penală nr.1939 din 1997 a Judecătoriei Botoşani, inculpatul minor S.G. a fost condamnat la 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1, art. 209 lit.a şi g cu aplicarea art.74 şi art.76 C.pen. Apelul a fost respins, ca nefondat, iar recursul vizând aplicarea art. 81 C.pen., a fost de asemenea respins, cu majoritatea judecătorilor completului de judecată.

Potrivit art.209 C.pen., furtul calificat se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar dispoziţiile art.81 C.pen. prevăd că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infrac-ţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani; precum şi în cazul infaracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.

Este adevărat că, potrivit art.19 C.pen. limitele pedepsei pentru minori se reduc la jumătate, dar aceasta nu are relevanţă asupra instituţiei suspendării executării, cât timp art. 81 alin.3 C.pen, are în vedere doar infracţiunea, nu şi făptuitorul. Textul a exclus de la aplicarea suspendării toate infracţiunile pedepsite cu peste 12 ani închisoare (nominalizarea lor nefăcându-se, pentru economie de text), precum şi

223

3 infracţiuni din cele pedepsite cu închisoare până la 12 ani.Nu s-ar putea susţine însă, că pentru vătămare corporală gravă

nu s-ar putea aplica minorului suspendarea executării pedepsei, această infracţiune fiind nominalizată de art.81 alin.3 C.pen., deşi limitele pedepsei închisorii sunt de la unu la 3 ani şi 6 luni în timp ce pentru o infracţiune mai gravă, cum este omorul, s-ar putea suspenda executarea pedepsei, pe motiv că limitele pedepsei închisorii sunt potrivit art.19 C.pen., de la 5 la 10 ani.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.512 din 10 noiembrie 1997.

INCULPAT MINOR. SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Prin sentinţa penală nr.2345 din 1998, Judecătoria Botoşani l-a condamnat pe inculpatul minor la pedeapsa închisorii cu executare, pentru mai multe infracţiuni de furt calificat aflate în concurs. Apelul a fost respins prin decizia penală nr.652/A din 1 octombrie 1998 a Tribunalului Botoşani aceeaşi soluţie fiind menţinută în recurs de către Curtea de Apel Suceava.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.571 din 7 decembrie 1998

INDIVIZIBILITATE - REUNIUNEA CAUZELOR. INFRACŢIUNE CONTINUATĂ - COMITEREA SUSTRAGERILOR DIN LOCURI PUBLICE

Inculpatul a fost condamnat separat la două pedepse de 4 şi respectiv de 5 ani închisoare pentru două infracţiuni de furt prevăzute de art. 208 - 209 literele c, e şi g Cod penal cu aplicarea art. 41 aliniat 2 şi 37 litera a Cod penal.

În prima sentinţă, s-au reţinut acte de sustragere, săvârşite în dauna a trei unităţi diferite în noaptea de 16/17 octombrie 1994, iar în a doua hotărâre alte 4 acte de sustragere săvârşite la diferite date tot în luna octombrie 1994.

Cererile de apel prin care s-a solicitat reducerea pedepselor au fost respinse, iar inculpatul a declarat recurs separat împotriva deciziilor instanţei de apel.

S-a pus în discuţie reunirea cauzelor faţă de obiectul judecăţii ce constă în infracţiuni comise de aceeaşi persoană, în aceleaşi împrejurări şi perioadă.

Potrivit art. 33 litera c Cod procedură penală, există indivizibilitate în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

În cauză există evident cazul de indivizibilitate indicat, situaţie

224

care trebuie observată de instanţa de apel, unde în aceeaşi zi şi în aceeaşi compunere a completului de judecată s-au pronunţat cele două hotărâri recurate (nr. 207 şi 210 din 3 mai 1995 ale Tribunalului Neamţ).

Fragmentarea activităţii infracţionale s-a făcut în mod nejustificat, cu implicaţiile aplicării a două pedepse separate, de 4 şi respectiv 5 ani închisoare, deşi în cauză nu există o pluralitate de infracţiuni, ci acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleaşi infracţiuni, fiind aplicabile dispoziţiile articolului 41 aliniat 2 Cod penal privind infracţiunea continuată.

S-a dispus în consecinţă reunirea cauzelor conform dispoziţiilor articolelor 32, 36 şi 37 aliniat ultim Cod procedură penală, ambele dosare aflându-se în acelaşi stadiu de judecată.

Admiţându-se ambele recursuri, cu reţinerea spre rejudecare, s-a constatat că instanţele au aplicat greşit dispoziţiunile articolului 209 litera c Cod penal, deoarece pe timp de noapte când s-au comis actele de sustragere, societăţile comerciale lezate nu erau accesibile publicului, astfel că nu puteau fi considerate locuri publice în sensul prevăzut de lege.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 239/r din 20 iunie 1995

INFRACŢIUNEA CONSUMATĂ

În fapt, trei infractori au hotărât în comun să sustragă bunuri de la domiciliul unei persoane particulare. Doi dintre aceştia au pătruns, prin efracţie, în domiciliul părţii vătămate, iar cel de al treilea a rămas în stradă pentru a face de pază.

În timp ce inculpaţii pătrunşi în casă împachetau lucrurile persoanei vătămate, a apărut un echipaj al poliţiei, situaţie în care toţi cei trei infractori au părăsit precipitat locul faptei, unul dintre ei reuşind, totuşi, să ia unele lucruri.

În raport cu această stare de fapt, încadrarea juridică corectă este aceea în infracţiunea de furt calificat consumată, din moment ce unul dintre autori a realizat integral conţinutul infracţiunii. În această situaţie sunt ambii coautori, indiferent de faptul că unul dintre ei nu a luat nici un bun din locuinţa părţii vătămate. De asemenea, şi complicele trebuie considerat ca fiind participant la infracţiunea de furt

225

calificat consumat.Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală Decizie nr. 229/1989

INFRACŢIUNE CONTINUATĂ

Fapta inculpatului de a sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri din două autoturisme şi de a încerca să comită sustrageri din alte două, toate aflate în acelaşi loc, constituie o singură infracţiune, continuată, de furt calificat. Caracterul de infracţiune consumată a unora dintre fapte şi de infracţiune tentată al altora nu prezintă relevanţă sub acest aspect.

Curtea supremă de justiţie, secţia penalăDecizie nr. 106/1994

INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ;

Neidentificarea proprietarului unui bun cu privire la care inculpatul - trimis în judecată pentru pluralitate de acţiuni de sustragere, încadrate în art. 208, 209 lit. e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal - a recunoscut, de repetate ori şi în mod concordant, în cursul procesului, că a fost de asemenea sustras de el, nu justifică excluderea acţiunii de sustragere a acelui bun din compunerea infracţiunii continuate de furt calificat reţinută în sarcina inculpatului şi nici restituirea bunului către inculpat; în realitate - necunoscându-se persoana vătămată - bunul respectiv trebuie confiscat în baza art. 118 lit. d Cod penal.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penalăDecizie nr. 590/1990INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. TENTATIVĂ. INFRACŢIUNE

CONSUMATĂ

Săvârşirea, la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni constituie, conform art. 41 alin. 2 din Codul penal, infracţiune continuată, iar nu concurs de infracţiuni, indiferent dacă unele acţiuni au fost consumate iar altele au rămas în fază de tentativă.

Judecătoria Olteniţa, prin sentinţa penală nr. 88 din 29

226

februarie 1996, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpaţii C.A. şi C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. a, c, e şi g din Codul penal şi a patru tentative la aceeaşi infracţiune, în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut în art. 33 lit. a din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 20 iulie 1995, inculpaţii au sustras, prin efracţie, dintr-un autoturism, diferite bunuri şi au încercat să-şi însuşească bunuri din alte patru autoturisme.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au

acţionat, în noaptea de 20 spre 21 iulie 1995, pe baza unei hotărâri prealabile de a fura bunuri din autoturisme, pentru a le valorifica; în realizarea acestei unice rezoluţii infracţionale, au săvârşit faptele în condiţii similare şi la intervale foarte scurte de timp.

Aşa fiind, instanţa trebuia să reţină că activitatea inculpaţilor realizează conţinutul unei infracţiuni continuate de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Faptul că unele dintre elementele componente ale activităţii infracţionale au rămas în fază de tentativă nu duce la existenţa concursului de infracţiuni, din moment ce, prin săvârşirea infracţiunii, în sensul prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul penal, se înţelege, conform art. 144 din acelaşi cod, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 403 din 19 februarie 1997

INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. TÂLHĂRIE. FURT. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

1. Pentru a se reţine infracţiunea continuată se cere, conform art. 41 alin. 2 din Codul penal, ca făptuitorul să săvârşească acţiunile sau inacţiunile în realizarea aceleiaşi rezoluţii, iar acţiunile sau inacţiunile să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În consecinţă, sustragerile săvârşite la intervale de mai multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării, nu pot constitui o unică infracţiune continuată.

2. Fapta de a pătrunde cu forţa într-o locuinţă şi de a izola o persoană, încuind-o într-o încăpere, pentru a sustrage bunuri, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu aceea de furt calificat.

227

Prin sentinţa penală nr. 2190 din 16 noiembrie 1994 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin neapelare, a fost condamnat inculpatul G.I. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, la 11 martie 1994, văzându-l pe minorul M.A., în vârstă de 7 ani, într-o sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să intre în acel local, inculpatul i-a cerut să plătească o amendă de 30.000 lei. Împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului şi acesta i-a înmânat suma cerută. Cu acelaşi prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 dolari SUA şi 100 mărci germane.

La 14 martie 1994, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este singur în casă, a sunat la intrare şi după deschiderea uşii a pătruns prin forţă în apartament, l-a încuiat pe minor în dormitor şi a sustras suma de 45.000 lei.

La 31 mai 1994, găsind cheile de la locuinţa părţii vătămate I.V., a pătruns în apartamentul acesteia şi a sustras un videocasetofon şi suma de 13.000 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 41 alin. 2 din Codul penal, infracţiunea este

continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunii continuate este necesar, între altele, ca, pe de o parte, în momentul luării rezoluţiei unice inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar, pe de altă parte, toate acţiunile repetate comise să prezinte, fiecare, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Or, în speţă, cele 4 fapte au fost comise de inculpat în condiţii diferite, conjunctural prielnice (iniţial a profitat de naivitatea unui copil de 7 ani, apoi de neatenţia acestuia şi, cu alt prilej, de neputinţa de a se apăra a minorului, iar ulterior de găsirea cheilor de la locuinţa celei de-a doua părţi vătămate), împrejurări care, prin modul cum faptele au fost concepute şi realizate într-un interval mare de timp, impun concluzia că fiecare dintre ele prezintă conţinutul altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri autonome, luate de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs real de infracţiuni.

Fapta inculpatului, care a profitat de naivitatea unui copil în vârstă de numai 7 ani, prin inducerea acestuia în eroare cu privire la plata unei amenzi pentru faptul că s-ar fi aflat ilegal într-o sală de jocuri mecanice, în scopul obţinerii pentru sine, în mod nejust, a sumei de 30.000 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de

228

înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 1 din Codul penal, şi nu ale infracţiunii de furt calificat, cum greşit a reţinut prima instanţă.

Sustragerea, la aceeaşi dată, a 100 dolari SUA şi 100 mărci germane de către inculpat din locuinţa în care a fost primit de minor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, prevăzută în art. 208 alin. 1 din Codul penal, şi nu ale infracţiunii prevăzute în art. 208 raportat la art. 209 lit. g, cum, de asemenea eronat, a reţinut prima instanţă.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat se mai constată că, potrivit art. 211 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Sub acest aspect, fapta săvârşită de inculpat la 14 martie 1994, când prin violenţă a pătruns în apartamentul părţii vătămate M.A - izolându-l pe minorul M.A. într-o încăpere - şi a sustras suma de 45.000 lei, găsită într-o servietă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1 din Codul penal.

Numai ultima faptă a inculpatului, cea comisă în dauna părţii civile I.V. la 31 mai 1994, când, prin folosirea fără drept a unei chei adevărate, a pătruns în apartamentul victimei şi a sustras suma de 13.000 lei şi un videocasetofon, întruneşte elementele infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. g din Codul penal.

Condamnându-l pe inculpat numai în temeiul acestui text, instanţa de fond a dat o greşită încadrare juridică faptelor comise, ceea ce constituie motivul de recurs în anulare prevăzut în art. 410 alin. 1 pct. I.7 din Codul de procedură penală şi, în consecinţă, urmează a se casa sentinţa atacată, în sensul considerentelor ce preced.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 1017 din 26 aprilie 1996INFRACŢIUNE CONSUMATĂ. TENTATIVĂ. IMPOSEDAREPrin sentinţa penală nr. 1204 din 1 octombrie 1997 a Judecătoriei

Paşcani, menţinută prin decizia penală nr. 436 din 15 aprilie 1999 a Tribunalului Iaşi, s-a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzut de an. 208- 209 lit. a) C. pen.

S-a reţinut în sarcina celor doi inculpaţi că în ziua de 26 martie 1997, în timp ce se aflau la locul de muncă, au sustras dintr- o hală 30 leaţuri de gard, le-au scos în afara halei şi le-au ascuns sub rumeguş— unde au fost descoperite de paznicul unităţii.

229

În recursul unuia dintre inculpaţi s-a invocat greşita încadrare a faptei în infracţiunea de furt consumat şi s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în tentativă la furt calificat, prevăzută de art. 20, art. 208, art. 209 lit. a) C. pen.

A susţinut inculpatul că bunurile sustrase nefiind scoase din incinta unităţii, în cauză nu s-a realizat imposedarea.

Analizându-se acest motiv de recurs, s-au reţinut următoarele:Infracţiunea de furt constă în luarea unui bun din posesia sau

detenţia altuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept.Inculpatul şi-a pus în executare hotărârea infracţională, reuşind prin

activitatea desfăşurată să scoată bunurile sustrase din posesia părţii vătămate.

Pentru realizarea imposedării este suficient ca bunurile sustrase să fie scoase din locul unde erau în păstrare. Inculpatul a scos din hală cele 30 de leaturi de gard, pe care le-a ascuns afară sub rumeguş, moment în care s-a consumat infracţiunea de furt.

Împrejurarea că inculpatul nu a reuşit să-şi apropie rezultatul faptei sale, urmare a descoperirii infracţiunii — ulterior consumării ei — nu se circumscrie dispoziţiilor art. 20 C. pen., deoarece acţiunea inculpatului a fost dusă până la capăt şi ea şi-a produs efectul.

Cum în condiţiile date s-a realizat imposedarea, instanţele au procedat la o justă încadrare juridică, reţinând forma consumată a infracţiunii de furt.

Pentru cele precedente, acest motiv de recurs nu a fost primit.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr 729 din 26 octombrie 1999

INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. ELEMENTE DE

CARACTERIZARE

Potrivit art. 41 alin. 2 Cod penal, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Aşadar, infracţiunea unică continuată se caracterizează, sub aspect obiectiv, prin comiterea de către o persoană a unor acte repetate cu acelaşi conţinut care, fiecare în parte, realizează elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni, încadrarea lor juridică fiind identică.

Sub raport subiectiv, este necesar ca actele plurale cu acelaşi conţinut obiectiv să fi fost săvârşite în baza unei singure rezoluţii, iar nu a unor rezoluţii distincte.

230

Sub această motivare, Judecătoria Roman prin sentinţa penală nr. 678 din 18 iulie 1997 a schimbat încadrarea juridică pentru inculpatul D.V., trimis în judecată pentru comiterea a 11 infracţiuni de furt calificat în concurs real şi pentru inculpatul O.L. trimis în judecată pentru comiterea a 4 infracţiuni de furt calificat în concurs real, într-o singură infracţiune de furt calificat în formă continuată.

S-a reţinut că în perioada lunii februarie - începutul lunii martie 1997 inculpaţii, împreună sau separat, au sustras, pe timp de noapte, prin efracţie, escaladare, din incinta unor locuinţe diferite bunuri pe care ulterior le-au înstrăinat la diferite persoane contra unor sume de bani.

Încadrarea juridică a fost menţinută atât de instanţa de apel cât şi cea de recurs.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 10 din 6 ianuarie 1998

INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. FURT CALIFICAT

Săvârşirea unui număr de 20 de furturi într-o perioadă de 10 luni, toate prin efracţie, în timpul nopţii, din magazine din aceeaşi localitate, impune concluzia că inculpatul a acţionat în baza unei rezoluţii unice, în condiţiile infracţiunii continuate prevăzute de art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 126 din 3 iunie 1999, Tribunalul Argeş a condamnat pe inculpatul N.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e, g şi i şi alin. 3, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Instanţa a reţinut că, într-o perioadă de 10 luni, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit numeroase furturi de la persoane fizice şi societăţi comerciale, valoarea totală a bunurilor furate caracterizând fapta ca având consecinţe deosebit de grave.

Astfel, în seara zilei de 22 februarie 1997 inculpatul a spart vitrina magazinului WIN-Group din Piteşti şi, după ce a pătruns în interior, şi-a însuşit bunuri în valoare de peste 2.000.000 de lei; în seara zilei de 30 aprilie 1997, a pătruns, prin efracţie, în locuinţa părţii vătămate T.Gh. de unde a sustras bunuri în valoare de 500.000 de lei; în seara zilei de 16 mai 1997, a spart vitrina magazinului NOATYN

231

Piteşti de unde şi-a însuşit îmbrăcăminte în valoare de 900.000 de lei; la 19 mai 1997, pe timp de noapte, prin efracţie, inculpatul a pătruns în incinta magazinului WIN-Group S.R.L. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare totală de 2.500.000 de lei; în noaptea de 16 iunie 1997, a pătruns, prin efracţie în incinta S.C. WAL-CENY International de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 4.836.700 de lei; în seara zilei de 22 iulie 1997, tot prin efracţie, a pătruns în magazinul NICO KIMEX de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.467.000 de lei; în noaptea de 24 august 1997, prin efracţie, a pătruns în incinta barului aparţinând S.C. International Market Hilton de unde şi-a însuşit aparate electronice, obiecte de îmbrăcăminte şi alte bunuri; de asemenea, în nopţile de 1, 2, 4, 11, 19, 25 septembrie, 3, 15, 26 noiembrie, 4, 8, 12 şi 15 decembrie 1997, a furat, prin efracţie, numeroase bunuri de la alte 13 magazine.

Curtea de Apel Argeş, prin decizia penală nr. 256 din 23 noiembrie 1999, a admis apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptei prin înlăturarea prevederilor art. 209 alin. ultim şi art. 41 alin. 2 Cod penal şi, făcând aplicarea art. 33 lit. a şi 34 lit. b din acelaşi cod, a redus pedeapsa.

Prin recursul declarat, procurorul a criticat decizia instanţei de apel cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei.

Recursul este fondat. Din modul în care a acţionat inculpatul, şi anume perseverenţa

cu care a săvârşit faptele la intervale scurte de timp, mijloacele folosite (de regulă efracţie), precum şi zona în care a comis actele infracţionale (cu o singură excepţie, pe raza Municipiului Piteşti), precum şi timpul în care a acţionat (în toate cazurile, pe timp de noapte), rezultă că el a avut de la început reprezentarea acţiunilor sale, ceea ce caracterizează existenţa rezoluţiei infracţionale unice, în condiţiile prevăzute de art. 41 alin. 2 Cod penal.

În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, decizia atacată a fost casată, menţinându-se hotărârea primei instanţe.


INFRACŢIUNE CONTINUĂ. PROBE. CONFISCARE SPECIALĂ.FURT

Neidentificarea proprietarului unui bun cu privire la care inculpatul - trimis în judecată pentru o pluralitate de acţiuni de sustragere, încadrate în art. 208, 209 lit. e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal - a recunoscut, de repetate ori şi în mod

232

constant, în cursul procesului, că a fost sustras de el, nu justifică excluderea acţiunii de sustragere a acelui bun din compunerea infracţiunii continuate de furt calificat reţinută în sarcina inculpatului şi nici restituirea bunului către inculpat; în realitate - necunoscându-se persoana vătămată - bunul respectiv trebuie confiscat în baza art. 110, lit. e Cod procedură penală.

Tribunalul Bucureşti - s.I penală,decizie penală nr. 598 din 1 ianuarie 1990 nepublicată

INFRACŢIUNE CONTINUATĂÎn cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă dintre acţiunile

componente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii penale noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica - pentru întreaga infracţiune - pedeapsa prevăzută de legea nouă.

În speţă, în executarea aceleiaşi rezoluţii, inculpatul a săvârşit, prin efracţie, în perioada octombrie - 18 noiembrie 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care a fost condamnat de prima instanţă, în baza art. 208, 209 lit. 1 C pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., la 3 ani închisoare. Decizia instanţei de apel care, admiţând apelul condamnatului, i-a redus pedeapsa la 2 ani închisoare, fără a fi reţinut existenţa unor circumstanţe atenuante, este nelegală, deoarece inculpatul a comis ultima acţiune de furt, ce intră în compunerea infracţiunii continuate după modificarea art. 209 C. pen., prin Legea nr. 140/14 noiembrie 1996, care a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat dela un an la 3 ani închisoare.


INFRACŢIUNE CONTINUATĂ. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE

Împrejurarea că inculpatul, pe lângă furtul autoturismului, a luat şi cheile acestuia nu reprezintă infracţiune continuată, întrucât luarea cheilor intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 209 lit. i Cod penal, nefiind o acţiune separată, care să prezinte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Prin sentinţa penală nr. 584 din 4 mai 1999 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpatului V.D.l. la 3 ani închisoare, în baza art. 208 alin. 4 - 209 alin. 1 lit. i, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, inculpatul a mai fost condamnat la 1 an închisoare.

233

În baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod penal, inculpatul va executa 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 Cod penal.

S-a reţinut că la 14.12.1997, în jurul orei 10:00, după ce a sustras cheile autoturismului aparţinând părţii vătămate D.G., aflate pe biroul martorului D.V., inculpatul a sustras autoturismul, pe care l-a condus pe str. Constantin Titel Petrescu, fără a poseda permis de conducere, unde a tamponat un autoturism şi a avariat alte două autoturisme.

Prin decizia penală nr. 1680 A din 8 decembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat cu privire la greşita individualizare a pedepsei.

Aceeaşi critică a fost reiterată de inculpat prin recursul declarat împotriva deciziei penale.

Examinând decizia atacată, Curtea a constatat că recursul este fondat, sub aspectul greşitei încadrări a faptelor de furt calificat.

Astfel, pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar ca inculpatul să săvârşească la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

În speţă, inculpatul a săvârşit o singură infracţiune, respectiv furtul autoturismului, cu scopul de a-l folosi pe nedrept, în condiţiile art. 208 alin. 1 -209 alin. 1 lit. i Cod penal, prin folosirea fără drept a unor chei adevărate. Folosirea, cheilor, ceea ce presupune şi luarea acestora, intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 209 lit. i Cod penal şi nu ca o acţiune separată care să prezinte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

De altfel, al. 4 de la art. 208 Cod penal se referă numai la luarea unui vehicul, astfel că luarea cheilor nu ar putea fi încadrată ca act infracţional în acest text.

În consecinţă, Curtea va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei de furt calificat, în art. 208 alin. 4 - 209 alin. 1 lit. i Cod penal.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia I penală, decizia nr. 79/2000

INFRACŢIUNI CONTRA AVUTULUI PUBLIC Împrejurarea că ulterior comiterii faptelor preţul obiectelor

furate creşte, nu are relevanţă decât în ceea ce priveşte calcularea cuantumului despăgubirilor ce trebuie acordate, nu şi în privinţa stabilirii valorii pagubei în vederea determinării încadrării juridice a faptei, valoarea pagubei, din acest punct de vedere, neputând fi decât

234

aceea de la data săvârşirii infracţiunii. În speţă, inculpaţii au sustras din întreprinderea unde lucrau

cablu electric din cupru pe care l-au vândut. În momentul comiterii infracţiunii preţul cablului respectiv era mai mic decât preţul pe care îl avea cablul la data soluţionării pricinii.

Luând în considerare preţul ulterior, instanţa de fond şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului judeţean, considerând că s-a comis infracţiunea prevăzută de art. 208 combinat cu art. 209 lit. a şi e raportat la art. 224 alin. 3 C. pen. Instanţa superioară şi-a declinat şi ea competenţa susţinând că, de fapt, sunt aplicabile prevederile art. 224 alin. 2 C. pen. ţinându-se seama de preţul de la data comiterii infracţiunii.

Este evident, pentru considerentele expuse mai sus, că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii şi că deci era competentă să soluţioneze cauza, indiferent că despăgubirile trebuiau calculate ţinându-se seama de preţul cupruluidin momentul soluţionării pricinii.


INFRACŢIUNE. DESISTARE. CONDIŢII

Întreruperea activităţilor infracţionale de sustragere de bunuri ca urmare a apariţiei altor persoane în zona săvârşirii faptelor nu reprezintă desistare în sensul art. 22 din Codul penal, ci este tentativă la furt calificat.

Prin Sentinţa penală nr. 2956 din 22.09.2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în baza art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), i) din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul O.N.G. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 61 din Codul penal s-a revocat beneficiul liberării condiţionate a inculpatului O.N.G. din pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 3194/2001 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 570 din 4.04.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, şi s-a contopit restul neexecutat de 1024 zile închisoare cu pedeapsa din sentinţă, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, de 1024 zile închisoare, majorată

235

până la 3 ani şi 4 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 20 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), i) din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.M.M. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 61 din Codul penal, s-a revocat beneficiul liberării condiţionate a inculpatului I.M.M. din pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 768/2002 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1328 din 14.08.2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I-a penală, şi s-a contopit restul neexecutat de 478 zile închisoare cu pedeapsa din sentinţă, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, sporită până la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus prevenţia de la 18.04.2005 la zi.

S-a luat act că partea vătămată V.I.D. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 118 lit. b) din Codul penal, s-au confiscat de la inculpaţi briceagul, foarfeca, 5 tije metalice, două şurubelniţe, conform procesului-verbal din data de 18.04.2005.

Inculpaţii au fost obligaţi la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut

că la data de 18.04.2005, orele 9,30, după ce premeditaseră în prealabil acţiunea, inculpaţii au încercat să pătrundă în locuinţa părţii vătămate V.I.D., pentru a sustrage bunuri.

În acest scop, inculpaţii au sunat întâi la interfonul de la intrarea în imobil, pentru a verifica dacă partea vătămată se află la domiciliu. Partea vătămată, deşi se afla în domiciliu, nu a răspuns, iar în câteva minute a auzit zgomote la uşa locuinţei şi i-a văzut pe vizor pe cei doi inculpaţi, încercând să pătrundă. Ajunşi pe palierul unde domicilia partea vătămată, au aplicat staniol pe vizorul uşilor de la intrarea în celelalte locuinţe de pe palier şi au încercat să forţeze intrarea, însă nu au reuşit, după care au plecat, iar la ieşirea din scara blocului au fost surprinşi de organele de poliţie chemate de partea vătămată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi inculpaţii O.N.G. şi I.M.M.

În apelul său, parchetul a criticat soluţia instanţei de fond pentru netemeinicie, motivând că pedepsele aplicate sunt prea mici în raport de pericolul social concret al faptelor comise, solicitând redozarea acestora.

În apelurile lor, inculpaţii au solicitat achitarea, motivând că au

236

existat doar acte preparatorii, şi nu executorii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 22 din Codul penal, că nu s-au găsit urme papilare pe uşa de la apartamentul părţii vătămate, aşa încât nu poate fi reţinută nici tentativa la infracţiunea de furt.

În subsidiar au solicitat reducerea pedepselor aplicate, motivând că sunt prea mari în raport de pericolul social concret al faptelor comise.

Prin Decizia penală nr. 1266 din 30.11.2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi de apelanţii inculpaţi O.N.G. şi I.M.M. împotriva Sentinţei penale nr. 2956 din 22.09.2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpaţilor şi dedusă prevenţia pentru fiecare, de la data de 18.04.2005 la zi.

Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la câte 100 lei RON fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală, celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina sa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt şi încadrarea juridică a faptelor au fost corect stabilite, din probele administrate în cauză rezultând fără echivoc că cei doi inculpaţi au premeditat fapta şi au încercat să pătrundă în locuinţa părţii vătămate.

Cu privire la pedepsele aplicate, s-a reţinut că acestea au fost corect individualizate, avându-se în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivând că în mod greşit au fost condamnaţi, cât timp există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, şi anume dispoziţiile art. 22 din Codul penal referitoare la desistare, motive pentru care au solicitat achitarea.

Critica adusă nu este fondată. Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate sub

aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, sub toate celelalte aspecte, Curtea a apreciat că recursurile inculpaţilor nu sunt fondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru considerentele ce urmează.

În recursurile lor, inculpaţii au invocat motivul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală.

Curtea a apreciat că hotărârile atacate sunt legale şi temeinice, situaţia de fapt fiind corect reţinută şi, de asemenea, şi încadrarea juridică a faptelor.

În mod corect s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 22 din Codul penal referitoare la desistare, cât timp inculpaţii nu au renunţat de bună-voie la ducerea la bun sfârşit a

237

acţiunii pentru care s-au pregătit în prealabil, ci, aşa cum rezultă din probele dosarului, ei s-au speriat de zgomotul produs de coborârea liftului, aşa încât cauza care a dus la întreruperea actelor de executare a fost exterioară voinţei inculpaţilor şi nu s-a datorat atitudinii acestora.

Susţinerile inculpaţilor, în sensul că nu au încercat să pătrundă în locuinţa părţii vătămate, nu pot fi primite, cât timp partea vătămată a declarat constant că atenţia i-a fost atrasă tocmai de zgomotul produs de inculpaţi prin tentativa de a pătrunde în apartament, împrejurare ce a determinat-o să anunţe organele de poliţie.

Faţă de această situaţie, în mod corect au apreciat cele două instanţe că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 22 din Codul penal, încadrarea faptelor în tentativă de furt fiind legală şi temeinică şi în concordanţă cu probele administrate în cauză.

Cu privire la pedepsele aplicate, Curtea a reţinut că acestea au fost corect dozate, avându-se în vedere toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal.

De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că inculpaţii sunt recidivişti, săvârşind faptele în stare de recidivă postcondamnatorie, precum şi împrejurarea că aceştia au fost condamnaţi anterior în repetate rânduri pentru fapte similare, ceea ce denotă perseverenţa infracţională şi o specializare în comiterea de infracţiuni contra patrimoniului.

În consecinţă, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins recursurile inculpaţilor ca nefondate.

În baza art. 88 din Codul penal, s-a computat prevenţia inculpaţilor de la 18.04.2005 la zi şi, în baza art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală, au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare către stat.

Curtea de apel bucureşti - secţia I a penală Decizie penală nr. 176/r din 8 februarie 2006

INFRACŢIUNEA PREVĂZUTA DE ART. 28 ALIN. 1 LIT. F) DIN LEGEA NR. 12/1974 PRIVIND PESCUITUL ILICIT. CRITERII DE DIFERENŢIERE

Prin sentinţa penală nr. 377 din 22 decembrie 1999, Judecătoria Hîrlău a condamnat pe inculpaţii: R.S., R.M. şi D.C. la pedepse de câte 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 74, 76 C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă au mai fost condamnaţi inculpaţii: CD., CV. şi O.I., la pedepsele de câte 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzută de art.

238

208 alin. 1, art. 209 lit. a) şi cu aplicarea art. 74, 76 C pen.S-a constatat recuperat integral prejudiciul în sumă de 2.990.000

lei cauzat părţii vătămate S.C "Pescaris" S.A. Iaşi.În fapt, s-a reţinut că în ziua de 8 noiembrie 1998, cei şase

inculpaţi au hotărât să sustragă peşte din cadrul complexului piscicol Vlădeni. În acest scop, s-au deplasat la un canal care era folosit pentru drenaj şi care aparţinea S.C. "Pescaris" S.A. şi cu mâna au prins cantitatea de 42 kg de peşte din specia ştiucă pe care l-au aşezat în mai mulţi saci, urmând să-l împartă ulterior.

După săvârşirea faptei, au fost surprinşi de organele de poliţie.Prima instanţă a reţinut largi circumstanţe reale în favoarea

inculpaţilor şi le-a redus pedepsele aplicate mult sub minimul special; trei dintre inculpaţi, care nu aveau antecedente penale, au primit câte o

pedeapsă de 3 luni închisoare, iar trei care se aflau în stare de recidivă postexecutorie câte 6 luni închisoare.

Sentinţa a fost apelată de cei şase inculpaţi care au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina lor, din furt calificat în dauna avutului privat în infracţiunea prevăzută de art. 28 lit. f) din Legea nr. 12/1974, respectiv-procurarea de peşte în mod ilicit, faptă pentru care se poate aplica o sancţiune cu caracter administrativ.

Apelul a fost respins cu următoarea motivare: prin "procurarea ilicită a peştelui sau a icrelor din zonele de pescuit", ca activitate ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 28 lit. f) din Legea nr. 12/1974 se înţelege fie pescuirea unei cantităţi mai mari de peşte decât cea admisă de lege, fie cumpărarea sau dobândirea pe orice cale a peştelui din zonele de pescuit, de la cei care pescuiau cantităţi mai mari decât cele legale, în scop de comercializare.

Faptele inculpaţilor de a sustrage din canalul de scurgere, aflat în apropierea bazinului, cantitatea de 42 kg de ştiucă, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat; nu poate fi luată în discuţie schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de procurare a peştelui în mod ilicit, deoarece această din urmă infracţiune presupune acte materiale specifice şi anume: fie pescuirea unei cantităţi mai mari de peşte decât cea admisă de lege, fie cumpărarea sau dobândirea peştelui din zonele de pescuit, de la cei care pescuiesc cantităţi mai mari decât cele legale, în scop de comercializare. De fiecare dată şi în fiecare din modalităţile alternative de săvârşire a infracţiunii prevăzute de legea specială, latura obiectivă presupune o activitate de pescuit, condiţie nerealizată în prezenta cauză.

Hotărârile au fost recurate de inculpaţii: D.C, CV. şi CD. care au reiterat motivul de nelegalitate din apel, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat în cea prevăzută de

239

art. 28 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 12/1974.Recursurile au fost respinse ca nefondate. S-a motivat că fapta

inculpaţilor care în ziua de 8 noiembrie 1998 au prins cu mâna, dintr-un canal care avea rol de drenare şi era folosit numai în campanie piscicolă, cantitatea de 42 kg de ştiucă, în valoare de 2.990.000 lei. Întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat.

Prin fapta comisă, inculpaţii au vătămat relaţiile sociale care apără patrimoniul S.C. "Pescaris" S.A. Iaşi şi nu pe cele care privesc regimul juridic special al pisciculturii şi pescuitului; inculpaţii nu au mers la pescuit, nu aveau asupra lor unelte care să fie folosite în acest scop, aşa încât fapta comisă constituie infracţiunea de furt . Pedepsele aplicate au fost bine dozate ca durată şi ca modalitate de executare, instanţele având în vedere la stabilirea lor modul de săvârşire a faptei, prejudiciul cauzat, poziţia procesuală a inculpaţilor, cât şi circumstanţele personale ale inculpaţilor.


INFRACŢIUNE SILVICĂ. FURT. ARBORI PROPRIETATEA UNEI PERSOANE FIZICE

Tăierea şi furtul de arbori din fondul forestier naţional constituie infracţiuni silvice prevăzute de art. 97 şi 98 din Legea nr. 26/1996, iar nu infracţiunea de furt prevăzută de Codul penal, chiar dacă arborii sunt proprietatea unei persoane fizice.

Prin sentinţa penală nr. 496 din 26 februarie 1998, Judecătoria Târgovişte a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P.J. pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 210 din Codul penal, constatând că părţile s-au împăcat.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că faptele constituie infracţiuni silvice care se urmăresc din oficiu, este fondat.

Potrivit art. 97 alin. 1 din Legea nr. 26/1996, se pedepseşte tăierea sau scoaterea din rădăcină, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute de art. 6.

Potrivit art. 98 alin. 1 din aceeaşi lege, se pedepseşte furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale, ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, cu sau fără drept, din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră

240

prevăzute de art. 6. Totodată, potrivit art. 279 alin. 1 şi alin. 2 lit. a din Codul de

procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi se adresează instanţei de judecată în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, dacă făptuitorul este cunoscut.

Conform art. 264 alin. 1 din acelaşi cod, în cazul celorlalte infracţiuni rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.

Pe de altă parte, potrivit art. 300 din Codul de procedură penală instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.

În cauză, prin plângere prealabilă, partea vătămată a susţinut că inculpatul, împreună cu alte două persoane, a tăiat fără drept şi a sustras din pădurea proprietatea sa 10 stejari şi un fag; această faptă a fost greşit încadrată de instanţă în prevederile art. 210 din Codul penal, întrucât constituie infracţiuni silvice prevăzute de art. 97 şi 98 din Legea nr. 26/1996.

În această situaţie, instanţa trebuia să schimbe încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 210 din Codul penal în infracţiunile prevăzute de art. 97 şi 98 din Legea nr. 26/1996, cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal şi să trimită cauza procurorului, în vederea efectuării urmăririi penale.


INFRACŢIUNE UNICĂ. TÂLHĂRIE. FURT. CONCURS. FAPTE SĂVÂRŞITE ASUPRA ACELUIAŞI PATRIMONIU, ÎN ACEEAŞI ÎMPREJURARE. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie, agresiunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate

241

sustragerile, consumate şi tentate, comise anterior actelor de violenţă sau, după caz, pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv.

Prin Sentinţa nr. 983 din 15 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, inculpatul G.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 2 lit. b), d) şi f) şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzute în art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. g) şi i) din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26 decembrie 2001, inculpatul a pătruns prin escaladare în curtea părţii vătămate şi a luat din garaj o bicicletă pe care a dus-o la poarta curţii pentru a o lua la plecare.

De asemenea, a încercat să fure autoturismul aflat în curte, dar, după ce a pătruns în interiorul acestuia prin efracţie, nu a reuşit să-l pornească şi a renunţat.

Apoi inculpatul a intrat în locuinţă pentru a sustrage alte bunuri; fiind surprins de partea vătămată, a lovit-o cu cuţitul pentru a-şi asigura scăparea, cauzându-i leziuni vindecabile în 8 zile.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 81 din 13 februarie 2003, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică a faptei de furt calificat privind sustragerea bicicletei, din tentativă în infracţiune consumată.

Încercarea de a sustrage autoturismul nu a fost reţinută ca infracţiune, instanţa de apel motivând că inculpatul s-a desistat, întrerupând din proprie iniţiativă executarea faptei.

Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că faptele săvârşite de inculpat constituie o unică infracţiune de tâlhărie, iar nu tâlhărie şi furt aflate în concurs.

Recursul este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de apel a

considerat greşit că inculpatul s-a desistat de la furtul autoturismului; în realitate el a făcut acte de executare specifice acţiunii de sustragere dar, cu toate încercările, el nu a reuşit să pornească autoturismul, furtul rămânând, astfel, în fază de tentativă.

Această faptă, împreună cu furtul bicicletei şi încercarea de a sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate, nu au fost comise în condiţiile unei pluralităţi de infracţiuni; inculpatul a acţionat cu intenţia de a sustrage bunuri ale părţii vătămate, ceea ce a şi reuşit în privinţa bicicletei, furtul autoturismului şi al altor bunuri rămânând în fază de tentativă.

Cum faptele de sustragere au vizat acelaşi patrimoniu, fiind săvârşite prin mai multe acte de executare, în aceeaşi împrejurare, iar pentru a păstra bunul şi a-şi asigura scăparea a lovit partea vătămată, în sarcina inculpatului trebuia să se reţină infracţiunea unică de tâlhărie

242

prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. b), d) şi f) din Codul penal. În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a

schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza textului de lege menţionat.

Curtea supremă de justiţie - secţia penală decizie penală nr. 3582 din 9 septembrie 2003

INFRACŢIUNE SILVICĂ

Prin sentinţa penală nr.784 din 1997, Judecătoria Dorohoi l-a condamnat pe inculpat la 3 ani şi 2 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1, art.209 lit.a C.pen., reţinând că, la 24 februarie 1997, însoţit de o altă persoană, a pătruns în pădurea proprietate a părţii vătămate şi a tăiat 3 stejari, pe care a încercat să-i comercializeze, fiind descoperiţi de poliţie.

Potrivit art.1 din Codul silvic, pădurile constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional, care esie supus regimului silvic, în condiţiile art.9 din acelaşi act normativ.

Tăind şi însuşindu-şi arborii din fondul forestier naţional, inculpatul nu a comis infracţiunea de furt calificat, ci două infracţiuni silvice, prevăzute de art.97 alin.l şi 4 şi art.98 alin.l şi 4 din Codul silvic.

Admiţând recursul, Curtea de Apel a schimbat încadrarea juridica a faptei şi l-a condamnat pe inculpat la două pedepse de câte 400.000 lei amendă, dispunând executarea pedepsei rezultante de 400.000 lei amendă.

Curtea de Apel Suceava, Decizia 28 din 23 februarie 1998

INFRACŢIUNE SILVICĂ. SUSTRAGEREA DE CĂTRE INCULPAT DE PE PROPRIETATEA SA A UNOR ARBORI FĂRĂ A AVEA AUTORIZAŢIA ORGANELOR SILVICE. CONSECINŢE.

Prin sentinţa penală nr. 1162/1997 a Judecătoriei Rădăuţi a fost condamnat inculpatul CV., cu recunoaşterea de circumstanţe atenuante, la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. c C pen., obligându-l să plătească părţii civile S.I. suma de 281.026 lei cu titlul de despăgubiri civile.

Hotărând astfel prima instanţă a reţinut că la data de 1 şi 8

243

martie 1996, inculpatul, împreună cu fiul său a tăiat fără drept un fag şi doi carpeni de pe parcela împădurită a părţii vătămate, parcelă de pădure situată pe raza comunei Arbore.

Apelul introdus de inculpat a fost respins de Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 1202 din 21 decembrie 1998, a schimbat încadrarea juridică a faptei şi l-a condamnat pe inculpat la 100.000 lei amendă, pedeapsă graţiată în baza Legii nr. 137/1997, pentru infracţiunea silvică prevăzută şi pedepsită de art. 30 alin. 2 lit. c din Legea nr. 2/1987, exonerându-l de plata despăgubirilor civile.

Împotriva acestor hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând că nu a săvârşit furtul imputat din moment ce arborii îi aparţineau, fiind condamnat greşit.

Sesizată cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a. raportat la art. 10 lit. a C. proc. pen. 1-a achitat pe inculpat.

În argumentarea soluţiei, instanţa de recurs a reţinut că susţine-rile inculpatului sunt întemeiate câtă vreme tribunalul stabilind pe bază de expertiză, că recurentul este proprietarul parcelei împădurite, el nu a săvârşit nici infracţiunea de furt pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă şi, cu atât mai puţin, infracţiunea silvică reţinută în apelul său, deoarece Legea nr. 2/1987 nu sancţionează pe proprietarul care taie arbori de pe propriul teren, cu atât mai mult cu cât inculpatul pretinde că arborii au fost marcaţi de organele silvice, apărare ce nu a fost infirmată.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 680 din 1 noiembrie 1999.

INTERZICEREA DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢI. CONDIŢII DE APLICARE

La aplicarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 Cod penal, instanţa are obligaţia de a verifica condiţiile legale raportate la situaţia concretă din speţă, ţinându-se cont de realizarea finalităţii acesteia faţă de făptuitor.

Prin Sentinţa penală nr. 1.299 din 21.09.1999 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, s-a dispus condamnarea inculpatului G.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 71 - 64 Cod penal.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi

244

arestării preventive de la 14.05.1997 la zi, s-a confiscat de la inculpat suma de 50.000 lei, obţinută din vânzarea bunurilor sustrase.

Inculpatul a fost obligat la 16.000.000 lei, despăgubiri civile către partea civilă S.S., la 17.000.000 lei, către partea civilă B.M. şi la 3.000.000 lei, către partea civilă G.I.

Prima instanţă a reţinut, în fapt, că în perioada 04.03.1997 - 28.03.1997, inculpatul a săvârşit un număr de 3 fapte de furt din locuinţe, în zona cartierului Militari, sustrăgând bunuri în valoare de 16.000.000 lei din apartamentul părţii vătămate S.S., de 17.000.000 lei din apartamentul părţii vătămate G.I. şi de 3.000.000 lei din apartamentul părţii vătămate B.M.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul G.A., care a criticat-o pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, solicitând redozarea acesteia, apel ce a fost soluţionat prin Decizia penală nr. 1.571/A din 24.11.1998 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Totodată, a mai declarat apel şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

În motivele de apel, parchetul a criticat sentinţa primei instanţe, sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, astfel:

- în mod greşit, instanţa a dispus confiscarea sumei de 50.000 lei, obţinută de inculpat în urma vânzării unei părţi a bunurilor sustrase, atâta timp cât l-a obligat şi la plata despăgubirilor civile către părţile civile;

- nu s-a pronunţat cu privire la bunurile indisponibilizate în urma percheziţiei domiciliare la martora C.M., aflate în prezent la camera de corpuri delicte;

- nu a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 alin. 4 Cod penal, măsura de siguranţă a interzicerii inculpatului de a se afla în anumite localităţi, respectiv în municipiul Bucureşti, dat fiind conţinutul concret şi pericolul social al infracţiunilor comise, dar şi periculozitatea inculpatului, care într-un interval scurt de timp a săvârşit trei infracţiuni de furt din avutul particular, cu prejudicii considerabile.

Prin Decizia penală nr. 287/A din 22.02.1999, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, au fost înlăturate dispoziţiile privind confiscarea sumei de 50.000 lei de la inculpat.

În baza art. 116 alin. 4 Cod penal, a fost interzis inculpatului dreptul de a se afla pe raza judeţului Ilfov şi a Municipiului Bucureşti pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Instanţa de apel, în motivarea soluţiei pronunţate, a reţinut că

245

primul şi ultimul motiv de apel au fost fondate, dar în ceea ce priveşte bunurile indisponibilizate la camera de corpuri delicte, instanţele nu au posibilitatea legală de a se pronunţa, dat fiind cadrul legal al procesului care a fost stabilit prin rechizitoriu.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs inculpatul, susţinând că, în mod greşit, s-a făcut aplicarea art. 116 Cod penal, deoarece urma să-şi stabilească domiciliul în Bucureşti.

Curtea a considerat recursul ca nefondat, examinându-l prin prisma dispoziţiilor art. 385^9 pct. 17 Cod procedură penală, reţinând că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 116 Cod penal.

Potrivit acestui text de lege, în cazul infracţiunii de furt, măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată indiferent de pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.

Faţă de modalitatea concretă de acţiune, împrejurările în care a fost comisă fapta şi prejudiciul cauzat, instanţa, în mod corect, a apreciat că prezenţa inculpatului în Bucureşti constituie un pericol grav, existând riscul ca inculpatul să săvârşească fapte similare.

Astfel, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, a respins recursul inculpatului, ca nefondat, a computat detenţia şi a obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.

Curtea apel bucureşti - s. II-a penală decizie penală nr. 587 din 1999

INSTIGARE. TĂINUIRE. INFRACŢIUNE UNICĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI.

Fapta celui care determină pe altul să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi cumpără de la autor bunul provenit din săvârşirea infracţiunii constituie numai instigare, iar nu şi tăinuire, aflate în concurs.

Prin sentinţa penală nr. 426 din 30 noiembrie 1994 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul B.J. a fost condamnat pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de furt calificat, prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. a din Codul penal, şi a infracţiunii de tăinuire, prevăzută în art. 221, cu aplicarea art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în luna aprilie 1993, inculpatul a determinat pe B.C. să sustragă bunuri aparţinând unei instituţii, pe care apoi le-a cumpărat cu suma de 2.500 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

246

Potrivit art. 221 din Codul penal, tăinuitor este persoana care primeşte, dobândeşte sau înlesneşte valorificarea unui bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material.

Înţelegerea dintre cel care dobândeşte un bun cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte penale şi autorul acesteia fiind ulterioară comiterii ei, tăinuitorul nu este participant la infracţiune.

Cum, în speţă, infracţiunea de furt calificat a fost săvârşită de către B.C. în urma determinării sale, cu intenţie, de către inculpatul B.J., înţelegerea fiind ca cel dintâi să-i dea bunul sustras în schimbul unei sume de bani, inculpatul nu a comis şi o infracţiune distinctă de tăinuire, ci numai pe aceea de instigare la furt.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 329 din 13 februarie 1996

INTENŢIE. ELEMENT DE DISTINCŢIE

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, care se săvârşeşte numai cu intenţie directă, este necesar ca această formă de vinovăţie să fie prezentă atât în ce priveşte acţiunea principală, de furt, cât şi cea adiacentă, de exercitare de violenţe sau ameninţări ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra.

În cazul în care, prin lovirea victimei, inculpatul nu a urmărit deposedarea acesteia de bunuri, ci răzbunarea sau alte asemenea scopuri, iar hotărârea de a-i sustrage un anumit bun a survenit ulterior, după ce victima a căzut, cele două acţiuni ale sale, fără legătură subiectivă între ele, constituie infracţiuni distincte, urmând a fi încadrate în infracţiunea de lovire şi aceea de furt.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. eC. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 14 iunie 1997, având un schimb de cuvinte cu partea vătămată, inculpatul a lovit-o şi, în urma căderii acesteia, i-a luat haina, însuşind-o.

Apelul declarat de inculpat a fost respins.Recursul inculpatului este fondat.Din examinarea textului art. 211 al. 1 C. pen. rezultă că

infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, această formă de vinovăţie trebuind să existe atât în raport cu acţiunea principală, de furt, cât şi în raport cu acţiunea adiacentă de punere a victimei în stare

247

de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, prin exercitarea de violenţe sau ameninţări asupra acesteia.

Pentru realizarea laturii subiective a acestei infracţiuni se cere ca, prin acţiunea adiacentă, făptuitorul să urmărească unul din scopurile prevăzute în art 211 al. 1 C. pen., şi anume furtul, păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii.

În cauză, din probele administrate rezultă că inculpatul nu a lovit partea vătămată cu scopul de a-i sustrage un bun şi nici în vreunul din celelalte scopuri prevăzute în art. 211 al. 1 C. pen., ci pentru că el o considera implicată în desfacere contractului său de muncă.

În atare situaţie, neexistând legătura subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de furt, cele două fapte ale inculpatului nu pot fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, ci constituie infracţiuni distincte.

Ca urmare, fapta inculpatului de a lovi partea vătămată cu o piatră, cauzându-i

leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 8-10 zile de îngrijiri medicale

constituie infracţiunea de lovire prevăzută în art 180 al. 2 C. pen., iar fapta de a lua,

într-un loc public, haina părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-o însuşi pe nedrept, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 al. 1 raportat la art. 209 al. 1 lit. e C. pen.

CSJ, s. pen., d. 104/1999

INSTIGARE. TĂINUIRE. DELIMITARE.Judecătoria Gura Humorului prin sentinţa penală nr. 515/1998, l-

a condamnat pe inculpatul Z.G. la 4 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. a, g, cu aplicarea art. 75 lit. c, art. 74 şi art. 76 C. pen.

Instanţa de fond a reţinut că într-o seară de la începutul lunii aprilie 1998, inculpatul s-a întâlnit cu minorul CP. şi i-a cerut să sustragă de la şantierul de construcţii aflat lângă Casa de copii, o cantitate de fier beton, promiţându-i suma de 50.000 lei. Minorul a luat legătura cu alţi 4 minori, au sustras 18 bare de fier beton şi le-au transportat la domiciliul inculpatului, primind suma promisă.

Apelul inculpatului a fost respins de Tribunalul Suceava prin decizia penală nr. 459 din 3 mai 1999.

248

Împotriva ambelor hotărâri a declarat inculpatului susţinând că instanţele au făcut o greşită încadrare juridică a faptelor, motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, secţia penală l-a admis, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de tăinuire prevăzută şi pedepsită de art. 221 cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., condamnându-l pe inculpat la 500.000 lei amendă.

Pentru a argumenta soluţia adoptată, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de fond a dat o interpretare greşită a probelor fără a observa că din declaraţiile martorilor reieşea că minorul C.P. l-a oprit pe inculpat şi l-a întrebat dacă vrea să cumpere materiale de construcţie după care inculpatul a acceptat, cei 5 minori de la Casa de copii, cunoscuţi ca fiind specializaţi în furtul şi comercializarea materialelor de construcţii, aducându-i la domiciliu 18 bare fier beton pentru care au primit 50.000 lei.

Cumpărând bunuri pe care ştia că sunt furate, inculpatul a săvârşit infracţiunea de tăinuire şi nu aceea de instigare la furt.


INSTIGARE LA FURT CALIFICAT. FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI.

Fapta inculpatului de a determina 2 inculpaţi minori să pătrundă în locuinţa părţii vătămate pentru a sustrage bunuri pentru el, constituie instigare la infracţiunea de furt calificat.

În raport de împrejurarea în care s-a săvârşit fapta, valoarea prejudiciului şi datele cu priviră la persoana inculpatului se impune achitarea acestuia, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin sentinţa penală nr.98/7.03.2000 a Judecătoriei Bolintin Vale s-a dispus achitarea inculpatului S.M., în baza art.11, pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.a C.pr.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.25 rap. la art.208-209 lit.a, g şi i C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. şi art.75 lit.c C.pen.

Prin aceeaşi sentinţă s-a aplicat, în baza art.101 C. pen., măsura educativă „mustrare" faţă de inculpaţii minori P.M. şi B.M.N. pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.208-209 lit.a, e şi i C.pen.

S-a dispus confiscarea unor sume de bani de la inculpaţi.Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că, în seara zilei de

249

17.01.1998, la propunerea inculpatului S.M., cei 2 inculpaţi minori s-au deplasat la imobilul proprietate personală a părţii vătămate T.C.D., din localitatea Codoba, unde au pătruns prin efracţie şi de unde au sustras 4 rame de geamuri şi o oglindă de perete, bunuri duse la locuinţa inculpatului S.M., minorii primind pentru aceasta suma de 50.000 lei.

În aceeaşi seară toţi inculpaţii s-au deplasat la o discotecă din localitate, unde inculpatul S.M. a propus aceloraşi 2 minori să mai meargă o dată la locuinţa părţii vătămate, ceea ce au şi făcut şi, folosind acelaşi procedeu, au pătruns în locuinţă şi au furat 3 uşi de lemn, una fiind montată.

Uşile le-au adus la locuinţa inculpatului S.M., unde inculpaţii minori au primit 100.000 lei.

Instanţa de fond reţine ca, din materialul probator rezultă că se fac vinovaţi de săvârşirea faptei inculpaţii P.M. şi B.N.M., iar în ceea ce-l priveşte pe inculpatul S.M. rezultă că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu constituie infracţiune.

Împotriva deciziei se declară recurs de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, vizând greşita achitare a inculpatului S.M.

Analizând probele din dosarul cauzei, Curtea admite recursul.Din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul S.M. a

trimis pe cei 2 minori să sustragă materialele respective şi să le aducă la domiciliul său, contra unor sume de bani.

Ca atare, apare greşită achitarea inculpatului S.M. şi se va admite recursul, se vor casa parţial cele două hotărâri pronunţate în cauză şi rejudecând pe fond, având în vedere valoarea redusă a prejudiciului, împrejurarea că acest inculpat nu are antecedente penale, sancţiunile aplicate inculpaţilor minori, se apreciază că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 181 C.pen. şi, în baza art.11 pct.2 lit a C.pr.pen. rap.la arţ. 10 lit b1 C.pr.pen., se dispune achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.25 rap. la art.208-209 ljt.a C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. si se aplică o amendă administrativă de 250.000 lei. Şe menţin celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1782/2000

ÎMPREJURĂRI AGRAVANTE.FURT CALIFICAT Inculpaţii, hotărându-se sa sustragă cablu electric multifilar din

aluminiu de la o linie electrică de înaltă tensiune dezafectată, au mers la locul faptei iar acolo unul dintre ei, urcându-se pe o scară improvizată, a spart cu un ciocan izolatorii ceramici de susţinere, reuşind să desprindă şi astfel să-şi însuşească cablul electric de pe o distanţă de 70 de metri.

Prima instanţă şi instanţa de apel au încadrat - corect - această

250

faptă în dispoziţiile art. 208, 209 lit. a, e şi g C. pen.C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 26/1998

ÎN TIMPUL NOPŢII. AGRAVANTĂAgravanta prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. g C. pen. (modificat

prinLegea nr. 140/1996) are caracter obiectiv, fiind incidentă ori de câte orifapta s-a comis după instalarea întunericului nopţii, chiar dacă locul deunde a fost sustras obiectul furtului era luminat.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 269/1998 ÎNCADRARE JURIDICĂ GREŞITĂ ÎN ART. 208 ALIN. 4

COMBINAT CU ART. 209 LIT. E ŞI G COD PENAL, FAPTA CONSTITUIND INFRACŢIUNEA PREVĂZUTĂ DE ART. 213 COD PENAL

Autoturismul a fost încredinţat inculpatului de către partea vătămată, pentru a sta în interiorul acestuia cu prietena sa, folosirea fără drept a autovehiculului constituind infracţiunea prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal şi nu aceea prevăzută de art. 208 alin. 4 combinat cu art. 209 Cod penal, motiv pentru care a fost schimbată încadrarea juridică în baza art. 334 Cod procedură penală.

Prin sentinţa penală nr. 37 din 12 ianuarie 1998 a Judecătoriei Drăgăşani, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa amenzii pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, pedeapsă ce s-a constatat graţiată în baza art. 1 lit. a din Legea nr. 137/1997.

Prin aceeaşi hotărâre a fost condamnat la 5 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 4 combinat cu art. 209 lit. e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal.

S-a reţinut că, în noaptea de 12/13 aprilie 1997, inculpatul, care se afla la o discotecă împreună cu prietena sa, a solicitat părţii vătămate să-l lase să stea în maşină pentru a asculta muzică. După ce partea vătămată i-a încredinţat cheile şi a plecat, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul pe drumurile publice şi, datorită faptului că nu avea îndemânarea necesară neposedând permis de conducere, a pierdut controlul volanului şi a intrat într-un gard, pe care l-a avariat.

Apelul declarat de inculpat împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 286 din 20.05.1998 a

251

Tribunalului Vâlcea. Curtea de Apel, prin decizia penală nr. 461/R din 30 iunie

1998, a admis recursul inculpatului şi a casat ambele hotărâri în sensul schimbării încadrării juridice, în baza art. 334 Cod procedură penală, din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 4 combinat cu art. 209 lit. g, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal, texte de lege în baza cărora inculpatul a fost condamnat la 2 luni închisoare, pedeapsă ce s-a constatat graţiată în baza art. 1 lit. a din Legea nr. 137/1997.

În motivare s-a reţinut că, în conformitate cu art. 213 Cod penal, constituie infracţiunea de abuz de încredere, însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

Aşa cum rezultă din expunerea situaţiei de fapt reţinută în considerentele hotărârilor recurate, partea vătămată a încredinţat inculpatului cheile autoturismului său pentru a sta în interiorul acestuia, cu prietena sa.

Inculpatul a depăşit limitele acestei înţelegeri şi a dispus de autoturism pe nedrept, în sensul că a circulat pe drumurile publice, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 213 Cod penal şi nu a celei de furt calificat pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Curtea de apel piteşti decizie penală nr. 401/r din 30 iunie 1998

ÎNCADRARE JURIDICĂ A FURTULUI URMAT DE ÎNTREBUINŢAREA VIOLENŢELOR PENTRU CA FĂPTUITORUL SĂ-ŞI ASIGURE SCĂPAREA

Sustragerea de bunuri mobile urmată de lovirea părţilor vătămate pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii complexe de tâlhărie, şi nu a două infracţiuni aflate în concurs real, una de furt simplu (art. 208 alin. 1 din Codul penal) şi cealaltă de loviri sau alte violenţe (art. 180 alin. 2 din Codul penal).

Prin Sentinţa penală nr. 140 din 20.10.2005, Tribunalul Călăraşi, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 şi alin. 2^1 lit. b) din Codul penal, săvârşită de inculpatul N.R. la data de 16.07.2004, în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din

252

Codul penal şi infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 din Codul penal.

S-a respins cererea formulată de inculpat, prin apărător, de achitare în baza art. 10 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi de aplicare a dispoziţiilor art. 73 din Codul penal (pentru fapta din 16.07.2004).

S-a respins cererea formulată de inculpat, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice pentru fapta din data de 3/4.09.2004 din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal în art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul N.R. la 1 an închisoare.

În baza art. 180 alin. 2 din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.

În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e) şi g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 4 ani închisoare.

În baza art. 33 - 34 din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal, s-a interzis inculpatului N.R. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 din Codul penal, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la terminarea executării pedepsei.

S-a luat act că inculpatul N.R. este arestat în altă cauză. În baza art. 118 lit. b) din Codul penal, s-a confiscat de la

inculpat cuţitul folosit la săvârşirea infracţiunii. S-a luat act că partea vătămată B.V. nu s-a constituit parte

civilă în cauză. S-a admis cererea de despăgubiri civile, formulată de partea

civilă SC "R." SA, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 324/A din 20.04.2005 a Curţii de Apel Bucureşti.

A fost obligat inculpatul N.R., în solidar cu inculpatul N.M., la plata către partea civilă SC "R." SA a despăgubirilor civile în sumă de 9.569.462 lei, aşa cum s-a stabilit prin Sentinţa penală nr. 17 din 9.02.2005 a Tribunalului Călăraşi, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 324/A din 20.04.2005 a Curţii de Apel Bucureşti.

A fost obligat inculpatul N.R. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în ziua de 16.07.2004, în jurul orelor 16,00, inculpatul N.R. se afla cu căruţa pe câmp şi, trecând pe lângă o parcelă cu lucernă cosită, s-a hotărât să ia câteva braţe din aceasta.

253

Partea vătămată B.V., care se afla, împreună cu fiul său, B.M., pe o mirişte de grâu apropiată, l-a observat pe inculpat şi l-a strigat să nu mai fure, însă acesta a continuat să încarce lucerna. În aceste condiţii, partea vătămată şi fiul său au început să alerge după inculpat.

Fiul părţii vătămate a reuşit să ajungă mai repede la căruţa în care se afla inculpatul şi a reuşit să tragă din căruţă o ţeavă.

Inculpatul a mai mers cu căruţa circa 100 m, după care s-a oprit şi, văzând-o pe partea vătămată, a început să se roage de aceasta să-i restituie ţeava.

Partea vătămată s-a apropiat de inculpat şi, fără să-i ceară acestuia să-i dea înapoi lucerna furată, a început să-l lovească cu pumnii. Inculpatul a reuşit să scape şi a luat-o la fugă cu căruţa, ameninţând-o pe partea vătămată că se va întoarce cu fraţii lui pentru a o bate aşa cum şi aceasta îl bătuse.

Partea vătămată s-a înfuriat şi a început să alerge după inculpat. Ajungându-l din urmă, a încercat să deshame iapa (prin desfacerea ştreangului), dar nu a reuşit acest lucru, întrucât inculpatul, înfuriat de ceea ce încerca să facă partea vătămată, a înţepat-o în spate cu un cuţit luat din căruţă.

Între cei doi a izbucnit o altercaţie şi inculpatul, care între timp coborâse din căruţă cu cuţitul, a început să fluture arma în faţa părţii vătămate, reuşind să o taie în zona braţului drept, a abdomenului şi pe obrazul stâng în timp ce aceasta încerca să-l deposedeze.

În cele din urmă, partea vătămată a apucat de lama cuţitului şi a tras de ea îndoind-o, apoi a aruncat cuţitul în iarbă.

Pentru a-şi recupera ţeava care rămăsese la victimă, inculpatul l-a prins pe fiul acesteia cu mâinile de gât, ameninţându-l că îl omoară, împrejurare ce a determinat-o pe partea vătămată să-i mai aplice o lovitură în zona feţei (în maxilar) cu o ţeavă.

Inculpatul a plecat după aceea pe jos, întrucât calul fugise cu căruţa în timpul altercaţiei.

Probele administrate relevă faptul că inculpatul a sustras lucerna şi că a exercitat acte de violenţă în cauză, dar acestea nu au fost folosite pentru sustragerea lucernei, pentru păstrarea ei sau pentru a-şi asigura scăparea. Astfel, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 din Codul penal şi art. 180 alin. 2 din Codul penal.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece din probele administrate rezultă că inculpatul a sustras lucerna şi a încercat să fugă. Pentru a recupera ţeava căzută din căruţă, inculpatul a agresat partea vătămată.

De asemenea, prin apelul declarat, inculpatul a criticat sentinţa pentru greşita sa condamnare.

254

Privitor la infracţiunea de furt, probele administrate nu sunt relevante, acestea fiind declaraţia părţii vătămate şi a fiului acesteia, iar privitor la infracţiunea de lovire, greşit nu s-a reţinut în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) din Codul penal.

Pentru cea de-a doua faptă reţinută în rechizitoriu, a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice, în sensul de a se reţine complicitatea la acest furt, deoarece activitatea infracţională a inculpatului constă în faptul că a dat o mână de ajutor inculpatului principal pentru a încărca capacele în căruţă.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile aduse, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:

Instanţa a făcut o greşită interpretare a probelor şi a dat o necorespunzătoare încadrare juridică faptelor comise de inculpat.

Astfel, din probele administrate rezultă că inculpatul a sustras lucerna şi a încercat să fugă, dar i-a căzut din căruţă o ţeavă pe care s-a întors să o recupereze pentru ca părţile vătămate să nu aibă o dovadă împotriva sa. Pentru a-şi lua ţeava şi a-şi asigura scăparea, fiind cu lucerna în căruţă, inculpatul a agresat partea vătămată, el fiind agresorul, şi nu ceilalţi care nu erau înarmaţi, nici cu unelte.

Acţiunea inculpatului de a ataca victima nu poate fi disociată de furtul lucernei, aşa cum greşit a apreciat instanţa fondului.

Împrejurarea că inculpatul a revenit asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, prin care recunoaşte săvârşirea faptelor, nu este relevantă, deoarece este nejustificată şi nu se încadrează în ansamblul probator administrat. În acest context, criteriul determinant în aprecierea probelor administrate într-o cauză îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală neinstituind o ordine de preferinţă după cum acestea au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii.

Pe cale de consecinţă, în cauză sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, violenţa exercitându-se în strânsă legătură cu furtul de lucernă, pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a-şi lua ţeava căzută din căruţă.

După modul cum s-au desfăşurat faptele, inculpatul a furat lucernă de la partea vătămată şi aceasta, supărată de cele întâmplate, i-a aplicat inculpatului o corecţie, nu se poate reţine circumstanţa provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) din Codul penal.

Nu este întemeiată nici critica inculpatului referitoare la greşita condamnare pentru fapta de furt.

Instanţa a făcut o examinare judicioasă a probatoriilor administrate, declaraţia inculpatului de recunoaştere a sustragerii

255

pieselor, dată în faţa Curţii de Apel Bucureşti cu ocazia judecării apelului la data de 13.04.2005, coroborându-se cu declaraţia martorului M.F.

De asemenea, din procesul-verbal de constatare reiese că în noaptea de 3/4.09.2004, orele 2,00, lucrătorii Postului de Poliţie Grădiştea i-au urmărit pe cei doi inculpaţi, care transportau cu un atelaj hipo piese metalice, pe o stradă laterală în comună, unde aceştia au abandonat căruţa şi au fugit, fiind prins doar inculpatul N.M. în curtea părţii vătămate M.E.

Aşa fiind, vinovăţia inculpatului s-a stabilit cu certitudine de instanţa fondului.

În consecinţă, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat parţial sentinţa şi, în fond, l-a condamnat pe inculpat pentru faptele care au fost reţinute prin rechizitoriu.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere gravitatea deosebită a faptelor, dar şi persoana inculpatului, care a avut o atitudine procesuală nesinceră. Astfel, în baza art. 211 alin. 1 şi alin. 2^1 lit. b) din Codul penal, inculpatul N.R. a fost condamnat la 7 ani închisoare. În baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi alin. 3 lit. h) din Codul penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare. În baza art. 33 - 34 din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul penal.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală,

a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat. S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

Curtea de apel bucureşti - secţia I a penală Decizie penală nr. 79 din 7 februarie 2006

ÎNCADRARE JURIDICĂ. ÎMPĂCAREA PĂRŢILORPrin sentinţa penală nr. 1047/1999, Judecătoria Braşov l-a con-

damnat pe inculpatul M.A.N. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 alin.l, 209 lit."g" C. pen. cu aplicarea art. 37 lit"b" C. pen.

S-a reţinut că în ziua de 12 februarie 1998, inculpatul s-a cunoscut în gara Braşov cu partea vătămată, ambii consumând băuturi alcoolice într-un local până în jurul orelor 0,30, când partea vătămată s-a oferit să-l găzduiască pe inculpat peste noapte.

În timpul cât cei doi au fost împreună în local, inculpatul şi-a dat seama că partea vătămată are asupra sa o sumă de bani, în valută,

256

astfel că a acceptat invitaţia părţii vătămate de a rămâne în locuinţa acestuia până la ziuă.

În jurul orelor 4,30, profitând că partea vătămată (în stare.deebrietate fiind) dormea profund pe patul din sufragerie, iar soţia părţiivătămate dormea în altă cameră, inculpatul a sustras din geaca părţiivătămate, abandonată pe un fotoliu din sufragerie, suma de 1.800 DMşi 250.000 lei.

Prin decizia penală nr.711 din 12 octombrie 1999, TribunalulBraşov a admis apelul inculpatului şi a desfiinţat sentinţa numai subaspectul individualizării judiciare a pedepsei.

Curtea de Apel, prin decizia penală nr.28 din 14 ianuaroe 2000, a admis recursul inculpatului, a casat ambele hotărâri, iar în cadrul rejudecării a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârşite de inculpat, din infracţiunea prev. de art.208 alin.1, 209 lit."g".C. pen. cu apicarea art. 37 lit."b" C. pen. în cea prevăzută de art.210 C. pen. raportat la art.209 lit."g" G.pen. cu aplicarea art. 37 lit."b" C. pen.

În baza art. 11 pct.2 lit."b" C. pr.pen. raportat la art 10 lit."h" C. pr.pen. s-a încetat procesul penal, ca urmare a împăcării părţilor.

S-a reţinut că dispoziţiile art.210 C. pen. se referă, în finalul acestuia, la furtul săvârşit de cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta.

Referindu-se la găzduire, instanţa supremă a arătat că a găzdui, în înţelesul textului, înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate care, prin modul cum a fost acordată, relevă încrederea pesoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi - uneori chiar pentru o durată mai scurtă de timp - locuinţa sa.

Invitându-l pe inculpat să petreacă noaptea în locuinţa sa, partea vătămată i-a acordat încredere acestuia, oferindu-i găzduire, fără a avea relevanţă împrejurarea că, datorită unor circumstanţe, timpul efectiv petrecut de inculpat în locuinţa părţii vătămate a fost foarte scurt.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 28/R din 14 ianuarie 2000

ÎNCADRAREA GREŞITĂ A FAPTEI ÎN ACEASTĂ INFRACŢIUNE, DEŞI ERA ÎNCADRABILĂ ÎN PREVEDERILE ART. 98 ALIN. 1 DIN CODUL SILVIC

Inculpaţii au sustras arbori doborâţi de fenomene naturale, din pădurea statului.

În aceste împrejurări, fapta constituia infracţiunea prevăzută de art. 98 alin. 1 din Codul silvic şi nu aceea de furt calificat, sens în care a fost schimbată încadrarea juridică în baza art. 334 Cod procedură penală.

257

http://iStare.de/

Prin sentinţa penală nr. 22 din 7.01.1998 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, inculpaţii au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate de câte 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal.

Fapta a constat în aceea că şi-au însuşit un arbore, doborât de fenomene naturale, din pădurea administrată de S.C. "Cozia Forest" S.A. Rm. Vâlcea, după ce în prealabil l-au secţionat cu fierăstrăul.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr. 234 din 29.04.1996, a desfiinţat în parte sentinţa în sensul că a aplicat prevederile art. 74, 76 Cod penal şi a redus pedepsele la câte 6 luni închisoare.

Prin decizia penală nr. 499/R din 9.07.1998 a Curţii de Apel Piteşti, au fost admise recursurile inculpaţilor şi au fost casate în parte hotărârile în sensul schimbării încadrării juridice, în baza art. 334 Cod procedură penală, din infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 lit. a, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 98 alin. 1 din Codul silvic, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal, fiindu-le aplicate inculpaţilor pedepse de câte 6 luni închisoare, cu suspendarea executării în baza art. 81 Cod penal.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că masa lemnoasă din pădurea din care a fost însuşit de inculpaţi arborele doborât de fenomene naturale făcea parte din fondul forestier naţional, în conformitate cu art. 1 şi 2 din Codul silvic.

Chiar dacă pădurea de unde inculpaţii au sustras arborele a fost dată în exploatare, pe bază de contract, unei persoane juridice, aceasta nu înseamnă că, din acel moment, ea nu mai făcea parte din fondul forestier naţional şi că nu mai era protejată de normele Codului silvic. Darea în exploatare, prin instituirea de parchete de exploatare de către unele societăţi care efectuează activităţi de tăiere a masei lemnoase, nu schimbă regimul juridic al pădurii de unde se efectuează tăierea, ea făcând parte, în continuare, din fondul forestier naţional.

În aceste condiţii, pădurea de unde au sustras inculpaţii copacul, fiind protejată de art. 9 din Codul silvic, fapta comisă constituie infracţiunea prevăzută de art. 98 din Codul silvic, sens în care a fost schimbată încadrarea juridică prin decizia pronunţată în recursul inculpaţilor.

Curtea de apel piteştiDecizie penală nr. 499/r din 9 iulie 1998

ÎNCERCARE DE SUSTRAGERE SUCCESIVĂ A DOUĂ AUTOVEHICULE. DESISTARE. NEAPLICAREA ART.41 C.PEN.

Prin sentinţa penală nr.808 din 3 octombrie 1997 a Judecătoriei

258

Cîmpulung Moldovenesc, inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art.20 raportat la art.208 alin.1 şi art.209 lit.e, g şi i C.pen., cu aplicarea art.41 şi art.42 precum şi a art.37 lit.a C.pen.

S-a reţinut că în noaptea de 10 spre 11 mai 1997, inculpatul a încercat să sustragă mai întâi o furgonelă pe care nu a reuşit să o pornească, renunţând la realizarea hotărârii după care a pătruns în al doilea autoturism aparţinând aceleiaşi părţi vătămate şi a legat pe direct firele de contact, fiind surprins de un echipaj al poliţiei.

Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr.20 din 12 ianuarie 1998 a Tribunalului Suceava.

Curtea de Apel Suceava, a admis recursul inculpatului, a casat decizia şi parţial sentinţa în sensul înlăturării art.41 C. pen. privind infracţiunea continuată.

Din descrierea activităţii infracţionale a rezultat că, în cazul primului autoturism, inculpatul a renunţat la hotărârea de a-l sustrage, imediat după prima încercare nereuşită de a-l porni, fiind apărat de răspundere potrivit art.22 C.pen., referitor la desistare.

De altfel, intenţia inculpatului a.fost de la început să sustragă o maşină pentru a se deplasa spre domiciliu, pe amândouă neavând cum sa le conducă în acelaşi timp.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr.514 din 16 noiembrie 1998

ÎNGRIJITOARE LA UN CĂMIN CARE SUSTRAGE DINTR-O CAMERĂ PE CARE O DESCHIDE CU CHEIA PRIMITĂ LEGAL DE LA ADMINISTRATOR. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Inculpata C.S. a fost condamnată de Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc, prin sentinţa penală nr.802 din 2 octombrie 1997, la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în paguba avutului particular, prevăzută de art.208 alin.l şi art.209 lit.i, cu aplicarea art.74 şi art.76 C.pen., constând în aceea că, fiind încadrată ca femeie de serviciu la Liceul Industrial de Construcţii Cîmpulung Moldovenesc şi având asupra ei cheile tuturor camerelor, în luna ianuarie 1997 a pătruns în camera profesoarei P.M.L., cazată în căminul şcolii, de unde şi-a însuşit mai multe bunuri evaluate la 392.000 lei.

Apelul introdus de inculpată a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Suceava, Secţia penală, prin decizia nr.103 din 16 februarie 1998.

Declarând recurs, inculpata pretinde că actele de urmărire penală

sunt lovite de nulitate, prin neasigurarea dreptului de apărare, contrar

259

prevederilor art.6 alin.5 C.pr.pen., că faptul imputat ei se încadreazăîn prevederile art.208 alin.l C.pen. şi că în cauză sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea prevederilor art. 181 C.pen. sau pentru suspendarea executării pedepsei.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava a admis recursul, a casat decizia instanţei de apel şi în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul că a schimbat încadrarea juridică în infrac-ţiunea de furt simplu prevăzută de art.208 C.pen. şi, menţinând pedeapsa ce i-a aplicat-o instanţa de fond, a constatat că aceasta este graţiată, în baza art.l lit.a din Legea nr.137 din 1997, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Instanţa de recurs, în argumentarea soluţiei adoptate, a reţinut că încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de fond este greşită, deoarece aşa cum confirmă şi administratorul şcolii, cheile de la camera părţii vătămate i-au fost date inculpatei pentru a deschide în vederea unor reparaţii. Cum inculpata nu a folosit deci fără drept cheia de acces în încăpere, încadrarea juridică a faptei sale este prevăzută de art.208 alin.l C.pen.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.380 din 14 septembrie 1998.

ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALEÎn fapt s-a reţinut că, în vara anului 1995, în perioada de recoltare

a grâului, inculpata - impiegat la SC AGROTRANSPORT SA- profitând de neatenţia şoferilor, a sustras în mod repetat din maşinile acestora cantitatea de 250 Kg grâu, în valoare de 98.030 lei.

Făcând aplicarea art. 90 lit. a C. pen., judecătoria a înlocuit răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi, în baza art. 91 lit. c C. pen. - ţinând seama şi de prevederile art. 13 C. pen. - a aplicat inculpatei o amendă administrativă în sumă de 25.000 lei.

Parchetul declarând apel tribunalul 1-a admis, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi, înlăturând aplicarea art. 90 şi 91 C. pen.. a condamnat pe inculpată - în baza art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 C. pen. la o amenda penală de 100.000 lei.

Recursul declarat de inculpată împotriva deciziei instanţei de apel este fondat, în speţă fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute în art. 90 C. pen. pentru înlocuirea răspunderii penale: valoarea pagubei nu depăşeşte 100.000 lei, fapta prezintă un pericol social redus şi nu a

260

produs urmări grave; paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată; inculpata regretă fapta şi sunt suficiente date că eapoate fi îndreptată fără executarea pedepsei. În consecinţă,se va admite recursul, se va casa decizia instanţei de apel şise va menţine sentinţa primei instanţe.

C. Apel Bucureşti, s. a II a pen., dec. nr. 694/1997 .ÎNSUŞIREA DE ECHIPAMENTE ALE MIJLOACELOR DE

TRANSPORT APARŢINÂND TRAFICULUI FEROVIAR. NECESITATEA REPREZENTĂRII DE CĂTRE AUTOR A NATURII ACESTOR BUNURI

În cazul în care o persoană sustrage de pe câmp, la marginea triajului C.F.R., piese metalice disparate, fără a-şi da seama că acestea constituie piese ale unor vagoane de pe care au fost demontate, fapta nu poate fi încadrată în prevederile art. 209 alin. 3 lit. f C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 62 din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Călăraşi, inculpatul E.F. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. g şi alin. 3 lit. f C.pen. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 10 august 2004, inculpatul a sustras dinpatrimoniul căilor ferate 7 obloane KS, 8 saboţi de frână, 8 leviere verticale, 5 leviere atârnător, 4 buloane leviere verticale, 6 buloane atârnător, o cheie fixă 31—32,2, cleşti, patent şi un cleşte de tăiat sârmă.

Prin decizia nr. 488 din 24 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, recursul inculpatului a fost respins.

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că lucrurile menţionate le-a găsit în câmp şi nu le-a demontat de la vagoane, cum au reţinut instanţele.

Recursul este, în parte, fondat.Coroborând probele administrate în cauză se reţine că inculpatul,

în timp ce se întorcea cu căruţa în care avea lucerna spre municipiul Călăraşi, pe drum, la marginea triajului C.F.R. Călăraşi, a observat grămada de fier, circa 400 kg, pe care le-a încărcat şi a aruncat peste ele lucerna, fiind depistat pe drum de către un echipaj al Jandarmeriei.

Ulterior s-a stabilit că piesele sustrase de inculpat reprezintă componente de la vagoane de marfa aparţinând căilor ferate, prejudiciul produs fiind de 40 495 128 lei.

Aşadar, fapta inculpatului întruneşte conţinutul infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1, raportat la art. 209 alin. 1 lit. g C.pen.

Curtea constată că fapta inculpatului, care a sustras în timpul nopţii o cantitate de fier, fără a cunoaşte felul şi natura pieselor, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g şi nu în alin. 3 lit. f al aceluiaşi articol. In momentul sustragerii fierului, constând din piese de diferite dimensiuni şi greutăţi,

261

inculpatul nu şi-a putut da seama de natura lor, în raport cu locul şi poziţia unde acestea se aflau, şi anume pe drum, la marginea triajului C.F.R. nefiind montate la vagoane, precum si în raport cu persoana inculpatului care, având ca pregătire numai 8 clase, nu avea capacitatea de apre-ciere a felului acelor bunuri. '

În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis, au fost casate hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul menţionat şi s-a dispus condamnarea acestuia potrivit noii încadrări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 5512 din 29 septembrie 2005.

ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT (ART. 216 COD PENAL). CONŢINUT

Recursul nu este fondat. Analizând actele şi lucrările de la dosar, în limitele prevederilor

art. 385^9 Cod procedură penală, text de lege ce reglementează cazurile în care o hotărâre judecătorească poate fi atacată cu recurs, rezultă că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt corectă, dând faptei comise de inculpat încadrarea juridică legală, respectiv infracţiunea de furt calificat în dauna avutului privat prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 lit. "c" şi "e" Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. "a" din acelaşi cod.

Fapta comisă de inculpat nu poate primi o altă încadrare juridică, respectiv infracţiunea de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 Cod penal deoarece acesta nu a găsit cojocul părţii vătămate, pe care aceasta să-l fi pierdut.

Inculpatul, aşa după cum rezultă din probele administrate, la data de 5 octombrie 1996, în timp ce se afla în Piaţa Sfatului din Braşov a sustras un cojoc din blană de oaie ce aparţinea părţii vătămate şi nicidecum nu l-a găsit după cum susţine în motivele de recurs.

Curtea de apel braşovDecizie penală nr. 171/r din 4 iunie 1997

ÎNSUŞIREA UNOR BUNURI ÎNCREDINŢATE SPRE A FI FOLOSITE ÎN PROCESUL DE PRODUCŢIE

Fapta unui muncitor de a-şi însuşi unele bunuriale unităţii ce-i fuseseră încredinţate spre a fi folosite înprocesul de producţie constituie infracţiunea de furt, prevăzută în art. 208 C. pen., şi nu aceea de abuz de încredereprevăzută în art. 213 G; pen.

262


ÎNSUŞIREA UNUI LUCRU AFLAT ASUPRA PERSOANEI VĂTĂMATE. ÎNŢELESUL NOŢIUNII DE VIOLENŢĂ

Deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o poartă, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură a-i înfrânge opunerea, constituie infracţiunea de furt, iar nu de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa privind întrebuinţarea de violenţe la care se referă art. 211 alin. 1 Cod penal.

Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de

tâlhărie, între altele, furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări.

Datorită caracterului său complex, tâlhăria în această formă include în conţinutul său, pe lângă acţiunea care constituie fapta de furt, şi unele acte de violenţă sau ameninţare îndreptate împotriva persoanei, acte ce constituie conţinutul altor infracţiuni cu obiecte juridice speciale şi laturi subiective distincte.

În principiu, violenţele, ca şi ameninţarea, ca acţiuni adiacente care, alături de acţiunea principală de furt, realizează latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie, pot consta în orice acţiune de agresiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natură a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa. Prin urmare, în cazul tâlhăriei săvârşite prin aceste modalităţi, persoana vătămată ştie că avutul ei va suferi o diminuare prin acţiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că nu îndrăzneşte să se opună.

În speţă, sustragerea căciulilor de pe capul persoanelor vătămate s-a făcut fără ca acestea să poată opune rezistenţă, neştiind nimic despre acţiunile ce urmau să se comită împotriva lor, pentru că inculpatul s-a apropiat pe întuneric, ele fiind deposedate brusc de căciulile pe care le purtau, şi realizând cele îmtâmplate după epuizarea elementului material al acţiunii de furt, în timp ce infractorul se îndepărta, fugind de la locul săvârşirii faptelor.

Ca atare, sustragerea unei căciuli de pe capul celui care o poartă, în împrejurările menţionate, nu s-a făcut printr-o formă de constrângere a acestuia pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice sau morale.

În raport cu aceste considerente, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a, c şi e din Codul penal.

263

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 63 din 6 mai 1991

ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT. DISTINCŢIE.

În conţinutul juridic al infracţiunii de însuşire a bunului găsit intră, ca părţi componente, o situaţie premisă şi un conţinut constitutiv.

Un bun mobil se consideră găsit atunci când, în momentul intrării sale în mâinile persoanei găsitoare, nici o altă persoană nu avea contact direct cu acel bun, iar împrejurările de fapt nu lăsau să se presupună că această rupere de contact ar fi numai momentană, ci, dimpotrivă, indica pierderea bunului de către cineva.

Nu poate fi considerat găsit un bun care se află încă în apropierea sau ia dispoziţia celui căruia îi aparţine, ori în situaţia de a fi uşor reluat de acesta.

Însuşirea unor bunuri aflate în atare situaţie constituie furt.Prin sentinţa penală nr. 289 din 9.06.1998, Judecătoria Feteşti i-a

condamnat pe inculpaţii S.I., B.l. şi P.C. la câte 10 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 -209 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 74 Cod penal, raportat la art. 76 Cod penal. S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 Cod penal şi s-a luat act că prejudiciul cauzat părţii vătămate a fost integral acoperit. Au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, pe baza probelor administrate că, inculpaţii locuiesc pe raza comunei Valea Ciorii, în locuinţele din zona haltei C.F.R. Nucgeanca, zonă în care partea vătămată C.T. îşi adusese turma proprie de ovine la păscut, stabilindu-şi adăpostul temporar în apropierea fermei nr. 8 a S.C. „Agromixta"-S.A. Ograda, aspect cunoscut de inculpaţi.

La data de 4.12.1997, în jurul orei 1500, inculpaţii S.L şi R.C, erau pe câmp, unde adunau coceni pentru încălzitul locuinţelor, împrejurare în care au observat în apropiere 9 berbecuţi, rătăciţi de turma părţii vătămate care păştea la-o distanţă de aproximativ 700 m.

Cei trei inculpaţi au discutat, hotărând să-şi însuşească berbecuţii rătăciţi, astfel că au condus ovinele într-un grajd părăsit al fermei.

A doua zi, inculpaţii au vândut unei firme berbecuţii, obţinând suma de 3.140.000 lei. .

Împotriva aceste sentinţe, inculpaţii au declarat apel, iar prin

264

decizia penală nr. 526/Adin 18.09.1998,Tribunalul Ialomiţa a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs inculpaţii, motivând că faptele comise de ei întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire a bunului găsit, prevăzută de art. 296 Cod penal şi nu infracţiunea de furt.

Recursul este nefondat.În mod constant, în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării

judecătoreşti, cei trei inculpaţi au arătat că au găsit cei 9 berbecuţi, rătăciţi de turma de oi, care se afla la o distanţă de 700-800 m de locul unde se aflau inculpaţii, iar unul dintre inculpaţi, B.l. a arătat că îi cunoştea atât pe ciobani, cât şi pe proprietarii animalelor.

Nu poate fi considerat ca găsit un bun care se află în aproprierea sau la dispoziţia celui căruia îi aparţine, ori în situaţia de a fi reluat de acesta.

Împrejurările de fapt nu lăsau să se presupună că ruperea de contact cu bunurile este definitivă.

Ca atare, hotărârea pronunţată nu este supusă, casării conform cazului prevăzut de art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 106/1999

ÎNSCENAREA FURTULUI DE CĂTRE UN GESTIONAR

Faptele inculpatului - gestionar la bufetul unei cooperative deconsum - care, producând cu rea-credinţă unităţii o pagubă în valoare de 4. 788.000 lei şi fiind informat că i se va verifica gestiunea, a înscenat o spargere, după care a sesizat poliţia şi societatea de asigurare de la care, ca urmare a declaraţiei sale cu privire la săvârşirea furtului, a reuşit să încaseze o despăgubire în sumă de 2.000.000 lei, constituie infracţiunile de gestiune frauduloasă (art. 214 C. pen.), înşelăciune (art. 215 alin. 2 C. pen.) şi fals în declaraţii (art. 292 C. pen.), în concurs real.

C. Apel Bucureşti s.I pen., dec. nr. 1402/1998

ÎNSCENAREA VIOLENŢEI. FURT. TÂLHĂRIE.

Înţelegerea între două persoane de a sustrage un bun aflat asupra uneia dintre ele, dar aparţinând alteia, prin simularea unei agresiuni asupra acesteia şi luarea bunului de cea de-a doua,

265

constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de tâlhărie, însuşirea bunului nefiind săvârşită printr-o agresiune reală asupra unei persoane vătămate.

Prin Sentinţa nr. 486 din 19 mai 2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a condamnat pe inculpaţii M.G. şi I.R. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) din Codul penal, respectiv a complicităţii la această infracţiune.

Instanţa a reţinut că, la 12 aprilie 2001, S.E., contabilă la SC "C.", s-a deplasat la bancă pentru a ridica banii pentru salarii împreună cu inculpatul I.R., agent de pază, şofer însoţitor pentru asemenea transporturi.

La sediul băncii, după încasarea sumei de 350 de milioane de lei, inculpatul a aşezat banii într-o sacoşă, mergând apoi împreună cu contabila spre locul unde se afla autoturismul.

În timp ce inculpatul încerca să deschidă portiera, s-a apropiat o persoană care l-a lovit pe I.R. cu palma peste faţă, iar după ce acesta a căzut, i-a smuls sacoşa cu banii din mână şi a fugit.

În urma cercetărilor s-a stabilit că între inculpatul I.R. şi inculpatul M.G., care a luat banii, a existat o înţelegere în vederea sustragerii acestora.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia nr. 576 din 9 august 2004, a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată ca furt calificat, iar nu ca tâlhărie.

Recursul este fondat. Din probele administrate rezultă că inculpatul I.R. a comunicat

celuilalt inculpat că urmează să se deplaseze la bancă să ridice o importantă sumă de bani, cei doi luând legătura prin telefon şi în timpul deplasării spre bancă.

După încasarea banilor, simulând că îl atacă pe I.R., inculpatul M.G. i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă, acesta a căzut, iar el i-a smuls sacoşa cu bani şi a fugit. În următoarele zile inculpaţii au împărţit banii sustraşi.

Aşadar, pe baza înţelegerii stabilite între cei doi inculpaţi, M.G. a sustras cele 350 milioane de lei, fiind ajutat de inculpatul I.R.

Fapta celor doi inculpaţi constituie infracţiunea de furt calificat săvârşită de unul în calitate de autor, iar celălalt în calitate de complice.

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, reţinută de prima instanţă şi cea de apel, se cere ca violenţele să fie exercitate asupra persoanei vătămate; or, în speţă, inculpaţii au simulat că unul îl loveşte pe celălalt, încercând prin aceasta să împiedice stabilirea realităţii,

266

identificarea făptuitorilor şi recuperarea prejudiciului. Inculpaţii înţelegându-se să însceneze furtul prin violenţă, nu

se poate reţine ca reală una din acţiunile specifice infracţiunii complexe de tâlhărie, ci numai a infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) din Codul penal.

În consecinţă recursul procurorului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul considerentelor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări.

Înalta curte de casaţie şi justiţie - secţia penală Decizie penală nr. 6236 din 24 noiembrie 2004

ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT

Fapta inculpatului care, fiind delegat să ridice anumite produse de la o altă întreprindere, a dosit câteva sticle de alcool, pe care le-a pus într-o cutie sub mai multe hârtii, constituie infracţiunea de furt în paguba avutului public şi nu infracţiunea de însuşire a lucrului găsit în paguba avutului public.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că bunul se găsea în incinta unităţii, deci, teoretic, nu era ieşit din patrimoniul acesteia, din moment ce numai inculpatul ştia unde acesta se afla în fapt.


ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT. CRITERII DE DIFERENŢIEREInculpatul a fost condamnat de Judecătoria Hîrlău pentru

săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, reţinându-se că într-o seară din luna iulie 1997, folosind o căruţă şi împreună cu soţia sa, s-au deplasat pe un teren de unde au sustras un tub metalic pentru foraj, aparţinând părţii civile S. C. "Moldifca" S. A. — Iaşi, în valoare de 1.000.000 lei.

Atât în apel cât şi în recurs, inculpatul a susţinut că fapta comisă de el nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, ci pe cele de însuşire a bunului găsit, sens în care a cerut schimbarea încadrării juridice şi reducerea pedepsei aplicate.

267

Atât apelul cât şi recursul au fost respinse ca nefondate.Fapta de a sustrage de pe câmp un tub metalic pentru foraj şi care

urma să fie folosit la conducta de gaz metan Hîrlău - Târgu Frumos, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, deoarece însuşirea unui obiect

lăsat temporar de posesor fără supraveghere constituie infracţiunea de furt şi nu aceea de însuşire a bunului găsit.

În momentul în care s-a deplasat cu căruţa, pe timp de noapte, sustrăgând acel tub ce urma să fie folosit la conducta de gaz metan, inculpatul şi-a dat seama că nu este vorba de un bun pierdut şi pe care să şi-1 fi însuşit.

Aşa se şi explică împrejurarea că după ce 1-a transportat la domiciliu, 1-a ţinut ascuns timp de 1 an şi apoi l-a folosit la construirea unui podeţ în faţa gospodăriei sale, prilej cu care a fost descoperit de organele de poliţie.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 638 din 23 septembrie 1999

ÎNŞELĂCIUNE. FURT CALIFICAT. DISTINCŢIE Luarea unor bunuri dintr-o autoservire la un preţ mai mic decât

cel real, folosind un ambalaj al unor produse mai ieftine, constituie infracţiunea de înşelăciune şi nu infracţiunea de furt calificat.

Prin Sentinţa penală nr. 384 din 12 februarie 1998, pronunţată de Judecătoria Buftea, au fost condamnaţi inculpaţii V.G.C. şi O.T. pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 lit. a, g şi e Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal, la câte 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 Cod penal.

S-a reţinut că, la data de 13 ianuarie 1997, cei doi inculpaţi s-au deplasat în Complexul Comercial "Metro" şi spre ora închiderii, respectiv în jurul orelor 21,15, au introdus obiecte de îmbrăcăminte, deodorante şi alte produse, în valoare de 2.500.000 lei, în trei cutii inscripţionate "Croissant". La casa de marcaj inculpaţii au achitat suma de 820.000 lei, contravaloarea a trei cutii de "Croissant" şi s-au îndreptat spre ieşire, unde au fost depistaţi de agenţii de pază.

Prin Decizia penală nr. 1.041/A din 11 septembrie 1998, Tribunalul Bucureşti - secţia a II-a penală a admis apelurile formulate

268

de inculpaţii V.G.C. şi O.T., a desfiinţat în parte sentinţa penală şi în baza art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1 Cod penal, condamnând inculpaţii în baza acestui text de lege la câte 6 luni închisoare, suspendând condiţionat executarea pedepselor.

Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, susţinându-se că inculpaţii au avut intenţia de a sustrage bunuri şi nu de a înşela societatea, încadrarea juridică reţinută de instanţa de apel fiind greşită.

Instanţa de recurs, din oficiu, conform art. 385^9 alin. 3 Cod procedură penală a pus în discuţia părţilor cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală, faţă de împrejurarea că instanţa de apel, reţinând o altă încadrare juridică, ca urmare a apelului inculpaţilor, le-a aplicat o pedeapsă mai mare decât cea aplicată prin sentinţă, nu au mai fost menţinute circumstanţele atenuante, reţinute anterior, şi nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 372 Cod procedură penală.

Critica recurentului cu privire la greşita încadrare juridică a faptelor este incorectă şi hotărârea nu este supusă casării, conform cazului prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală, pentru următoarele considerente:

Infracţiunea de furt are ca obiect material bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acţiunea de sustragere (de luare fără drept). "Luarea" este realizată din moment ce prin schimbarea situaţiei de fapt anterioare, bunul nu se mai află la dispoziţia celui care îl poseda sau deţinea anterior, ci la dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea.

Una din cerinţele esenţiale privind elementul material al infracţiunii de furt este luarea bunului fără consimţământul celui deposedat.

Într-un magazin cu autoservire, luarea unor bunuri de la locul unde sunt aşezate nu poate fi considerată o luare fără consimţământ, în sensul cerut de lege, deoarece există aparenţa de legitimitate.

Atitudinea inculpaţilor la casa de marcaj poate fi caracterizată ca element material al laturii obiective privind infracţiunea de înşelăciune.

Inculpaţii au achitat contravaloarea a trei cutii de "Croissant", reuşind acţiunea de "inducere în eroare" a persoanelor faţă de care s-a efectuat această acţiune. Ei au determinat funcţionarii de la casa de marcaj să creadă ca fiind existent ceva (faptul că inculpaţii sunt cumpărători a trei cutii de "Croissant").

Aceste moduri de inducere în eroare sunt alterări ale adevărului, prin care se provoacă în mintea unei alte persoane o falsă cunoaştere sau ignorare a realităţii.

269

Nu are importanţă dacă subiecţii s-au lăsat prea uşor convinşi; legea pedepseşte acţiunea ilicită a celor care induc pe alţii în eroare, cu scopul de a trage profit, pentru a apăra persoane imprudente şi încrezătoare.

Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în varianta simplă, dispoziţia incriminatoare nu prevede nici o cerinţă esenţială (alin. 1 al art. 215 Cod penal).

Urmarea imediată a constat în actul patrimonial efectuat de cel indus în eroare (remiterea bunurilor, inculpaţii au plecat de la casa de marcaj cu cele trei cutii care conţineau altfel de bunuri, cu un preţ mai mare decât cel plătit de ei), act care nu ar fi fost consimţit de lucrător, dacă ar fi cunoscut adevărul.

Sub aspect subiectiv, inculpaţii şi-au dat seama că acţiunea pe care o efectuează conduce la o amăgire, menită să provoace în mintea celui faţă de care este săvârşită o falsă cunoaştere a realităţii şi au prevăzut că, datorită acestei alterări a adevărului, cel amăgit va lua o dispoziţie care îi va pricinui o pagubă materială (dispoziţia constă în încasarea unui preţ mai mic şi remiterea unor bunuri ce aveau preţuri mai mari).

Hotărârea este nelegală şi dintr-un alt considerent. Instanţa de apel nu a respectat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 372 Cod procedură penală.

Neagravarea la care se referă acest text trebuie raportată numai la soluţia pronunţată de prima instanţă.

Deşi prin decizie s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţi într-o infracţiune care nu este exclusă de la aplicarea art. 81 Cod penal, nu este un argument suficient pentru a concluziona că nu a fost încălcat principiul în discuţie.

Instanţa de fond a reţinut împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante şi a aplicat inculpaţilor pedepse de câte 3 luni închisoare. În apelul inculpaţilor au fost aplicate pedepse de câte 6 luni închisoare, fără a se mai acorda circumstanţe. Această încălcare a dispoziţiilor art. 372 Cod procedură penală atrage cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedură penală. (I.S.)

Curtea de apel bucureşti - s. A II a penală decizie penală nr. 91 din 1 iunie 1999 ÎNŞELĂCIUNE. FURT

Infracţiunile de furt şi înşelăciune nu pot coexista cu privire la acelaşi fapt ilicit şi acelaşi obiect material, obţinerea unei încadrări juridice excluzând-o de plano pe cea de-a doua.

270

Curtea Supremă de Justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 484 din 25 februarie 1992, nepublicată

ÎNŞELĂCIUNE.FURT. ELEMENTE DE DIFERENŢIERE.

Judecătoria Rădăuţi prin sentinţa penală nr. 1256/1998 l-a condamnat pe M.R. la un an închisoare cu suspendarea executării pedepsei, pedeapsă graţiată în baza Legii nr. 137/1997, pentru săvârşirea infracţiunii de furt de folosinţă, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 şi 4 C. pen., obligându-l să plătească părţii civile L.G. 7.280.000 lei despăgubiri civile.

În fapt instanţa a reţinut că, după ce inculpatul a vândut lui L.L. autoturismul său cu suma de 2.500 dolari, la 24 aprilie 1997, în absenţa ei s-a adresat lui L.G. socrul cumpărătoarei, în păstrarea căruia se afla autoturismul, la domiciliul său din satul Negostina-Bălcăuţi şi, sub motiv că are încuviinţarea surorii sale de a-l folosi timp de câteva zile a intrat în posesia maşinii, refuzând apoi să o mai restituie până în luna noiembrie 1997 când a înapoiat-o la intervenţia organelor de poliţie.

Apelurile introduse de inculpat şi de partea civilă au fost respinse ca nefondate de Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 357 din aprilie 1999. Împotriva acestor soluţii a declarat recurs inculpatul, care în motivarea lui, precizează că nu i-a vândut autoturismul părţii civile iar despăgubirile la care a fost obligat sunt prea mari şi nejustificate.

Investită cu judecarea recursului. Curtea de Apel Suceava, secţia penală, l-a admis, a casat în parte decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei, în sensul că a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiune de furt în infracţiune de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1 C. pen., condamnându-l pe inculpat la 6 luni închisoare, menţinând dispoziţiile din sentinţă cu privire la aplicarea art. 81 C. pen precum şi restul dispoziţiilor din sentinţa judecătoriei şi decizia tribunalului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de recurs a reţinutcă autoturismul a fost vândut, în cauză existând înscrisul doveditor,inculpatul intrând în posesia autoturismului nu în vreuna din modalităţile prevăzute de art. 208 C. pen. ci printr-un vicleşug, încât, în realitate fapta este o acţiune de înşelăciune, în sensul prevederilor art 215alin. 1 C pen. motiv ridicat din oficiu, încât recursul inculpatului esteîntemeiat.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 635 din 22 octombrie 1999

271

JUDECATA. ROLUL ACTIV AL INSTANŢEI. AFLAREA ADEVĂRULUI

Potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, iar, potrivit art. 4 din Codul de procedură penală, instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

În vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească o cauză sub toate aspectele pe bază de probe, sarcina administrării acestora revenind în faza de judecată instanţei.

În situaţia în care inculpatul are o atitudine de nerecunoaştere a faptei care i se impută, obligaţia instanţei este de a depune toate diligenţele pentru administrarea celorlalte probatorii, chiar şi în situaţia în care inculpatul nu ar insista în aceasta, căci o asemenea activitate este esenţială pentru aflarea adevărului în cauză.

Prin Sentinţa penală nr. 1500 din 11 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, în baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, inculpatul T.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare.

În baza art. 83 din Codul penal, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1271/1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, care a fost cumulată cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute 4 ani şi 9 luni închisoare.

În baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus prevenţia de la 9.05.1996 la 15.04.1997 şi s-a dispus arestarea inculpatului conform art. 350 din Codul de procedură penală.

În baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul S.Ş. la 4 ani închisoare.

În baza art. 350 din Codul de procedură penală, s-a dispus arestarea inculpatului.

În baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul S.N. la 4 ani închisoare.

272

În baza art. 350 din Codul de procedură penală, s-a dispus arestarea inculpatului.

În baza art. 116 din Codul penal, s-a interzis inculpatului S.N. dreptul de a se afla în Bucureşti pe o durată de 2 ani.

În baza art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, s-a luat act că nu s-au formulat pretenţii civile în cauză.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 24.08.2001, poliţişti din cadrul DGPMB - Serviciul Poliţiei Judiciare, aflându-se în misiune pentru depistarea şi prinderea în flagrant a hoţilor ce fură din genţi şi buzunare, în jurul orelor 7,00, în timp ce se aflau în staţia RATB "Vasile Milea", s-au sesizat că un grup format din 6 bărbaţi şi o femeie urmăreau atent genţile şi buzunarele persoanelor ce se aflau în staţie.

Din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie cu această ocazie rezultă că cele 7 persoane, care, ulterior, au fost identificate ca fiind M.E., C.C., M.I., S.E., T.M., S.N. şi S.Ş., au urcat în autobuzul 105 pe la uşa din mijloc şi au mers până la staţia "Grozăveşti", timp în care au încercat să fure de la mai mulţi călători, însă nu au reuşit.

De la staţia "Drumul Taberei" au traversat strada şi s-au urcat în troleibuzul nr. 69, mergând până la staţia RATB "Favorit".

De aici, s-au urcat în autobuzul 168 şi, între staţiile "Favorit" şi "Orizont", în dreptul uşii de la mijloc, au înconjurat-o pe N.I. care avea o geantă pe umăr şi, profitând de neatenţia acesteia şi de aglomeraţia pe care au creat-o, M.E. a sustras din geanta părţii vătămate un portofel de culoare albastră pe care imediat l-a pasat lui C.C.

În momentul în care cele 7 persoane au coborât la staţia RATB "Orizont" poliţiştii i-au imobilizat, atenţionând-o totodată pe partea vătămată cu privire la cele întâmplate, care, după ce s-a controlat, a declarat verbal că i s-a furat din geantă un portofel ce conţinea suma de 7.000 lei, buletinul de identitate şi înscrisuri personale.

În momentul imobilizării, C.C. a reuşit să arunce portofelul peste gard în curtea unei unităţi militare, fiind recuperat şi restituit părţii vătămate.

Prin Rechizitoriul nr. 2745/P/2001 al Tribunalului Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a unora dintre făptuitori şi s-a disjuns cauza faţă de inculpaţii S.Ş., T.M. şi S.N., întrucât aceştia s-au sustras urmăririi penale.

Fiind audiaţi în faza de urmărire penală, iar inculpatul T.M. şi în cadrul cercetării judecătoreşti, cei trei inculpaţi nu au recunoscut că l-au ajutat pe M.E. la săvârşirea infracţiunii, T.M. declarând că nu cunoaşte nici o persoană din grupul care a fost reţinut de poliţie din autobuzul 168.

Aceste susţineri au fost înlăturate de prima instanţă, care a apreciat că nu sunt decât simple afirmaţii, nesusţinute de materialul

273

probator administrat în cauză şi în special de procesul-verbal întocmit de organele de poliţie, fiind evident că inculpaţii se cunoşteau, s-au deplasat cu mai multe mijloace de transport iar în autobuzul 168 au exercitat acte de înlesnire a sustragerii de către M.E. a portofelului aparţinând părţii vătămate N.I.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii S.N. şi T.M.

Inculpatul T.M. a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea audierii martorilor, arătând că prima instanţă nu a insistat în desfăşurarea cercetării judecătoreşti, ci şi-a însuşit punctul de vedere al parchetului, fără a depune diligenţe pentru aducerea martorilor în instanţă.

Prin Decizia penală nr. 1514/A din 31.10.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.

În ce-l priveşte pe inculpatul T.M., aşa cum rezultă şi din practicaua sentinţei, reprezentantul Ministerului Public şi apărătorii inculpaţilor nu s-au opus la renunţarea audierii martorilor D.G. şi F.R.

Măsura luată de către instanţă a fost legală în raport de împrejurarea că martorii au fost citaţi pentru mai multe termene, însă nu s-au prezentat, astfel că au fost avute în vedere declaraţiile date în faza de urmărire penală.

În ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, aceasta a fost corect individualizată, avându-se în vedere pericolul social al faptei, modalitatea de săvârşire, atitudinea de nerecunoaştere, precum şi împrejurarea că acesta este recidivist.

În privinţa inculpatului S.N., tribunalul a constatat că pedeapsa aplicată acestuia a fost corect individualizată, avându-se în vedere pericolul social al faptei, modalitatea de săvârşire, precum şi starea de recidivă în care se află.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul T.M., solicitând a se dispune în principal achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, iar în subsidiar redozarea pedepsei.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, a cazurilor de casare în care acestea se încadrează, respectiv art. 385^9 alin. 1 pct. 14 şi 18 din Codul de procedură penală, dar şi a cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, în condiţiile art. 385^9 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul este fondat, însă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, iar, potrivit art. 4 din Codul de procedură penală,

274

instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

În vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, sarcina administrării acestora revenind în faza de judecată instanţei.

Pe de altă parte, judecata se desfăşoară în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, ceea ce înseamnă că instanţa este obligată să administreze ea însăşi probele deja administrate în faza de urmărire penală.

Examinând dosarul de fond, Curtea a constatat că prima instanţă a încălcat toate aceste principii care guvernează desfăşurarea procesului penal sau, după caz, faza de judecată.

Astfel, deşi inculpatul, fiind audiat de către instanţă, şi-a menţinut poziţia de nerecunoaştere a faptei, instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei, la acelaşi termen la care inculpatul a fost audiat, fără a manifesta rol activ şi fără a depune în continuare diligenţe pentru readministrarea probelor din cursul urmăririi penale.

Dimpotrivă, instanţa de fond a pus ea însăşi în discuţie renunţarea la audierea martorilor din rechizitoriu, atitudine inoportună faţă de poziţia procesuală a inculpatului. Această dispoziţie procedurală înscrisă în art. 329 din Codul de procedură penală îşi găseşte aplicabilitatea în situaţia în care probatoriile administrate în cauză sunt suficiente, fiind astfel inutilă suplimentarea lor. Este, de pildă, cazul în care inculpatul recunoaşte fapta pentru care este trimis în judecată, iar probatoriile administrate până în acel moment conturează vinovăţia acestuia.

În situaţia în care, cum este şi cazul în speţă, inculpatul are o atitudine de nerecunoaştere a faptei ce i se impută, obligaţia instanţei este de a depune toate diligenţele pentru administrarea celorlalte probatorii, chiar şi în situaţia în care inculpatul nu ar insista în aceasta, căci o asemenea activitate este esenţială pentru aflarea adevărului în cauză.

Desigur, în măsura în care administrarea directă şi nemijlocită a anumitor probe nu mai este posibilă, cum este situaţia martorilor care nu mai pot fi audiaţi, se poate face aplicarea art. 327 din Codul de procedură penală, ţinându-se seama de depoziţiile date în cursul urmăririi penale.

Pentru aceasta însă trebuie să rezulte că instanţa a făcut toate demersurile necesare în vederea administrării directe şi nemijlocite a acestor probe, cum ar fi, de exemplu, citarea persoanelor a căror audiere este necesară cu mandate de aducere, aflarea noilor domicilii (în cazul în care rezultă că acestea nu mai locuiesc la adresele iniţiale).

Or, în speţă, deşi instanţa a dispus citarea părţii vătămate şi a martorilor din acte până la termenul la care inculpatul a fost audiat, ea

275

nu a insistat nici până la acest moment şi nici ulterior în aducerea respectivelor persoane în faţa instanţei prin emiterea unor mandate de aducere.

În plus, potrivit celor deja expuse anterior, având în vedere poziţia procesuală a inculpatului, instanţa nu putea admite renunţarea la audierea martorilor din acte şi cu atât mai puţin să pună ea însăşi în discuţie acest aspect.

În aceste condiţii, menţiunea din practicaua sentinţei recurate, în sensul că "instanţa renunţă la audierea martorilor considerând că probele sunt complete, iar aceasta a devenit inutilă soluţionării cauzei", este contrară legii, încălcându-se astfel toate principiile sus-menţionate, iar hotărârea astfel pronunţată este supusă casării, în condiţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală.

Prin urmare, ţinând seama de efectul devolutiv al recursului şi de limitele acestuia, Curtea a casat nu doar hotărârea instanţei de fond, ci şi hotărârea tribunalului, care în mod nelegal a validat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare la prima instanţă, însă numai cu privire la recurentul inculpat T.M.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere cele expuse anterior, manifestând rol activ în lămurirea cauzei sub toate aspectele în ceea ce-l priveşte pe inculpatul T.M., procedând la audierea părţilor vătămate, a martorilor din acte şi, eventual, la audierea directă şi nemijlocită a celorlalţi participanţi la fapta imputată inculpatului, care deja au fost condamnaţi anterior prin hotărâri rămase definitive.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 493 din 10 martie 2004

LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII. INEXISTENŢA INTENŢIEI DE FURT. CONSECINŢE

Prin sentinţa penală numărul 486 din 14. IV. 1999 a Judecătoriei Rădăuţi, inculpatul S.V. a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea de furt, prev. şi ped. de art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen., reţinându-se că la data de 13. VII. 1998 a cosit şi şi-a însuşit fânul de pe suprafaţa de 80 de ari proprietatea părţii vătămate

276

G.G.În baza art. 83 C.pen., instanţa a revocat suspendarea executării

pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1074 din 1994 a Judecătoriei Rădăuţi.

Prin decizia penală nr. 972 din 20 IX 1999, Tribunalul Suceava a respins ca nefondat apelul părţii civile, a admis apelul inculpatului şi a desfiinţat parţial sentinţa, în sensul că a redus pedeapsa la trei luni închisoare prin aplicarea art. 74 şi 76 C.pen.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru aceea că, instanţele au pronunţat greşit condamnarea, întrucât fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, motiv de casare prevăzut de articolul 3859 pct. 12 C.pr.pen.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a admis, a achitat pe inculpat în temeiul art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen., a înlăturat măsura executării pedepsei de un an închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a stabilit că terenul în litigiu a fost primit de partea vătămată în anul 1982 de la fostul primar al comunei Straja, în schimbul unui alt teren predat Hergheliei Rădăuţi. În anul 1993, pretinzând că terenul a fost proprietatea sa înainte de 1982, inculpatul l-a ocupat şi l-a deţinutpână în prezent.

Deşi printr-o hotărâre judecătorească inculpatul a fost obligat la predarea terenului către partea vătămată, acest lucru nu s-a putut realiza efectiv. Chiar partea vătămată a precizat în declaraţiile sale că inculpatul i-a cosit fânul „an de an" din 1993 până la data sesizării prin plângere penală a organelor de poliţie - 28 VII 1998. La data când inculpatul şi-a însuşit recolta, nici aceasta şi nici terenul nu erau în posesia efectivă a părţii vătămate.

Infracţiunea de furt constă în luarea unui bun mobil din posesia părţii vătămate, iar inculpatul nici nu a urmărit însuşirea pe nedrept, cât timp se pretinde proprietar al terenului şi nu fără temei, schimburile făcute discreţionar de puterea comunistă neputând constitui temei de împroprietărire pentru partea vătămată.

De aceea, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt, instanţa urmează a admite recursul în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b C.pr.pen.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 291 din 27 martie 200.

LATURA SUBIECTIVĂ.

277

Scopul însuşirii pe nedrept există totdeauna când făptuitorul a luat bunul cunoscând că acţionează contrar voinţei posesorului sau deţinătorului.

Efectuarea unor acte de dispoziţie de către făptuitor asupra bunurilor sustrase, demonstrează că a acţionat cu intenţia de a-şi însuşi bunul, adică de a-l lua definitiv din patrimoniul victimei şi de a-l trece în posesia sa.

Prin sentinţa penală nr. 842 din 9.06.1998, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost condamnat S.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 208-209 lit. e si g Cod penal.

S-a reţinut că, în seara zilei de 2.03.1997, inculpatul S.M. a sustras de la partea vătămată S.Ghe., care lucra ca vânzător la o tonetă cu cărţi, aparţinând S.C. „Miracol" S.R.L., suma de 2.000.000 lei, provenită din vânzările efectuate.

Prin decizia penală nr. 1.467/A/23.10.1998 a fost respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Împotriva ambelor hotărâri a formulat recurs inculpatul S.M., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, pentru lipsa laturii subiective, invocând motivul de casare prevăzut de art. 38S9 alin. 1 pct. 12 Cod procedură penală.

Examinând hotărârile atacate sub aspectul motivului de recurs invocat, Curtea constată că acesta este nefondat.

Art. 208 Cod penal defineşte furtul ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia de a-şi însuşi suma respectivă de bani şi nu „de a glumi" cu partea vătămată, aşa cum a susţinut în faza de cercetare judecătorească.

După ce a sustras suma de 2.000.000 lei, inculpatul s-a comportat ca un adevărat proprietar, cheltuind în interes personal 130.000 lei, restul banilor fiind restituit la cererea părţii vătămate.


LATURA SUBIECTIVĂ. LIPSA INTENŢIEI.

Dacă inculpatul, în momentul însuşirii bunurilor, nu a avut intenţia prejudicierii părţii civile, se impune achitarea acestuia.

Prin sentinţa penală, prima instanţă l-a condamnat pe inculpat

278

pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208-209 lit. a Cod penal,- reţinând că, inculpatul, care era muncitor pe un şantier de reparaţii în construcţii, a sustras unele bunuri rezultate din demolarea unei părţi dintr-o construcţie.

Apelul declarat de inculpat a fost admis de tribunal, care l-a achitat pe acesta în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, pe motiv că faptei comise de inculpat îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume - vinovăţia, deoarece obiectele luate de inculpat erau deşeuri depozitate în afara incintei şantierului şi, deci, acesta nu a intenţionat să prejudicieze partea vătămată.

Recursul declarat de procuror, pentru motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 Cod procedură penală, prin care a solicitat casarea deciziei şi menţinerea hotărârii primei instanţe, de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de furt, este nefondat.

Examinând probele administrate în cauză, Curtea a constatat că bunurile sustrase de inculpat proveneau de la demolarea unor părţi din construcţia respectivă, prezentau deformări şi deteriorări, şi erau depozitate de partea civilă în afara incintei şantierului. Aceste împrejurări i-au creat convingerea inculpatului că bunurile sunt deşeuri lipsite de valoare economică şi nu prezintă interes pentru patrimoniul părţii civile.

În momentul însuşirii acestor bunuri, inculpatul nu a avut intenţia prejudicierii patrimoniului părtii civile.

Instanţa de control judiciar a menţinut soluţia de achitare a inculpatului, respingând recursul declarat de procuror, ca nefondat.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia l-a penală, decizia penală nr: 1301/1999

LATURA CIVILĂ. ÎN MOMENTUL COMITERII INFRACŢIUNII DE FURT PROPRIETARUL BUNULUI ERA DECEDAT. CALITATE DE SUBIECT PASIV AL INFRACŢIUNII. INEXISTENŢA MOŞTENITORILOR

În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. În această situaţie, calitatea de parte civilă a dobândit-o Statul Român acesta urmând să fie introdus în cauză şi citat prin Ministerul Finanţelor.

Prin sentinţa penală nr. 4784/1996 Judecătoria Timişoara a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de

279

art. 208 alin. 1, art. 209 lit. e şi d Cod penal, deoarece în luna noiembrie 1995 a intrat în apartamentul numitului D.I., prin coborâre pe o frânghie, după care a sustras suma de 7800 DM.

La data comiterii faptei, numitul D.I. era decedat şi neavând moştenitori, apartamentul era liber.

Prin decizia penală nr. 1129/1997 Tribunalul Timiş a menţinut hotărârea primei instanţe.

Curtea de Apel Timişoara a casat cele două hotărâri şi a trimis cauza pentru rejudecare sub aspectul laturii civile la Judecătoria Timişoara.

Nelegalitatea celor două hotărâri casate rezultă din faptul că numitul D.I. fiind decedat şi neavând moştenitori, în baza art. 680 Cod civil, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. În această situaţie, calitatea de parte civilă a dobândit-o Statul Român, situaţie în care se impunea introducerea în cauză şi citarea Ministerului Finanţelor ca reprezentant al statului.

Curtea de apel timişoara Decizie penală nr. 541 din 27 aprilie 1998

LIPSA INTENŢIEI DE FOLOSIRE. FURTUL UNUI VEHICUL CU SCOPUL DE A-L FOLOSI PE NEDREPT

Prin sentinţa penală nr. 375/20 decembrie 2002, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., Judecătoria Zărneşti l-a achitat pe inculpatul S.I. pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (4) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g), i) C. pen. şi a dispus punerea sa în libertate, dispunând ca, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, deşi inculpatul a fost găsit în autoturismul părţii vătămate, la circa 50 m faţă de locul în care acesta a fost parcat, lipseşte intenţia de sustragere a autoturismului, inculpatul intrând în autoturism pentru a dormi.

Prin decizia penală nr. 504/16 iunie 2003, Tribunalul Braşov a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărneşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, solicitând condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de furt calificat.

Recursul este nefondat.Din probele administrate a rezultat că, în noaptea de 17/18

octombrie 2002, inculpatul a consumat băuturi alcoolice, ajungând într-o stare avan-sată de ebrietate. În drum către casă, datorită stării în care se afla, a pătruns în autoturismul părţii vătămate N.R., a cărui

280

portieră din stânga nu a fost încuiată şi s-a culcat pe scaunul şoferului. Întrucât locul unde se afla autoturismul era în pantă, din cauza apăsării pedalei de ambreiaj autoturismul s-a deplasat cu circa 50 de metri faţă de locul unde era parcat. În dimineaţa zilei de 18 octombrie 2002, inculpatul a fost găsit dormind. Trezit fiind, acesta era încă în stare de ebrietate, neştiind în ce loc se află.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. În alin. (4) al aceluiaşi articol, se prevede că şi luarea în condiţiile alin. (1) a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept, constituie de asemenea infracţiunea de furt.

În afară de faptul că inculpatul a intrat în autoturismul părţii vătămate fără nici un drept, din modul în care a acţionat nu rezultă intenţia de însuşire sau folosire a autoturismului. Împrejurarea că inculpatul a folosit autoturismul pentru a dormi, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (4) C. pen., întrucât pentru acesta este necesară luarea vehiculului şi folosirea lui în sensul de deplasare. Deplasarea de 50 de metri nu s-a făcut conştient de către inculpat, ci datorită atingerii în somn a pedalei de ambreiaj şi panta locului unde se afla parcat.

În aceste condiţii, în mod corect instanţele de fond au reţinut că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi anume latura subiectivă.

Curtea de Apel Braşov, Decizia Penală 876/R din 22 octombrie 2003

LIPSA LATURII SUBIECTIVE Nu constituie infracţiunea de furt, lipsind elementul subiectiv -

scopul însuşirii pe nedrept - fapta inculpatului care a luat, fără drept, din posesia persoanei vătămate o bicicletă, pentru a o determina să-i repare prejudiciul cauzat prin uciderea unui cal.


LIPSA LATURII SUBIECTIVE. CONSECINŢE.Prin sentinţa penală nr. 238/1998 a Judecătoriei Vatra Dornei, a

fost condamnat inculpatul CP. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. a cu aplicarea art. 75 lit. c, art. 74 şi art. 76 C. pen. la 6 luni închisoare, iar faţă de inculpatul C.P.P. s-a luat măsura educativă a libertăţii suprave-gheate prevăzută de art. 103 C. pen.

S-a reţinut că la data de 7 februarie 1998, inculpaţii s-au deplasat la gaterul proprietatea patronului Corn. P. şi au demontat de la masa

281

unui circular două role cilindrice şi un distanţator pe care şi le-au însuşit. Tribunalul Suceava, prin decizia nr. 359 din 5 aprilie 1999 a admis apelul inculpatului CP., a extins efectele şi de faţă de minorul C.P.P., a desfiinţat în parte sentinţa judecătoriei în sensul că a redus pedeapsa la 3 luni închisoare şi a înlocuit măsura libertăţii supravegheate cu cea a mustrării, prevăzută de art. 102 C. pen.

Împotriva ambelor soluţii, a declarat recurs inculpatul C.P., criticându-le pentru că, instanţele au reţinut greşit existenţa infracţiunii, motiv pentru casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C.proc.pen.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, secţia penală, l-a admis, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. proc. pen. a dispus achitarea celor doi inculpaţi.

Instanţa de recurs a reţinut că s-a dovedit în cauză, chiar şi cu recunoaşterea patronului că acesta a arendat de la inculpat o suprafaţă de teren pe care şi-a construit un gater, demarând o afacere cu cherestea. Inculpaţii au lucrat efectiv la construcţia gaterului, fiind angajaţi cu convenţie civilă, montând o serie de piese proprietatea lor, cu titlu de împrumut. După ce afacerea a început să aducă profit, patronul a renunţat la serviciile inculpaţilor, dar a tot amânat restituirea pieselor împrumutate.

În aceste condiţii, având asupra lor trusa de chei potrivite, inculpaţii s-au dus la gater, în plină zi şi i-au spus paznicului că vor să-şi ia piesele pe care le-au împrumutat părţii vătămate. Prin urmare, chiar dacă inculpaţii au luat bunurile din posesia părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, ei nu au făcut-o cu intenţia de a şi le însuşi pe nedrept, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 208 alin. 1 C. pen. dimpotrivă, expirând termenul de restituire al împrumutului, partea vătămată era cea care la data deposedării, le deţine fără drept, aşa încât, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt se impune achitarea inculpaţilor.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 369 din 22 octombrie 1999

LOC PUBLIC

Strada dintr-o localitate, fiind în permanenţă accesibilă publicului, este loc public. De aceea, sustragerea unei biciclete lăsate la marginea unei străzi, rezemată de un gard, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208, raportat la art. 209 lit. e din Codul

282

penal. Prin sentinţa penală nr. 538 din 10 iulie 1997, rămasă

definitivă prin neatacare cu apel, inculpatul M.V. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 4 Cod penal.

S-a reţinut că, în ziua de 24 noiembrie 1996, inculpatul a sustras o bicicletă aparţinând părţii vătămate I.T., care l-a observat şi, urmărindu-l, a reuşit să-l oprească după parcurgerea unei distanţe de aproximativ 20 metri.

Declarându-se recurs în anulare, s-a învederat că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 209 alin. 1 lit. e din Codul penal (astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996) sustragerea unui bun aflat; "într-un loc public" constituie infracţiunea de furt calificat.

Or, bicicleta însuşită de inculpat se afla pe o stradă, fiind rezemată de gardul unei locuinţe, încât trebuia să se considere că furtul a fost săvârşit într-un loc public, în condiţiile agravantei prevăzute la art. 209 alin. 1 lit. e din Codul penal.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, schimbându-se încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e din Codul penal.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1407 din 25 mai 1998 nepublicată

LOC PUBLIC. CONDIŢIIPrin sentinţa penală nr. 16/2004, Judecătoria Făgăraş a

condamnat pe inculpatul CM. la 1 an închisoare în baza art. 208 alin. (1) C. pen. Pentru a se dispune astfel s-a reţinut, în esenţă, că în data de 26 septembrie 2003 partea vătămată B.S. s-a deplasat cu autoturismul pentru efectuarea unor lucrări, fiind însoţit de inculpatul CM. în această deplasare partea vătămată a încasat suma de 42.850.000 lei de la un client, suma pe care a introdus-o într-o pungă de plastic şi a aşezat-o sub scaunul şoferului pe scaun pe care se afla acesta.

După ce a mai efectuat o lucrare, partea vătămată a oprit autoturismul în Făgăraş şi a coborât din maşină mergând să discute cu un client. Inculpatul a rămas în autoturism şi în aceste condiţii a sustras punga cu bani, după care a părăsit autoturismul şi a plecat în Municipiul Braşov.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş a declarat apel împotriva acestei hotărâri, apel care a fost respins prin decizia penală

283

nr. 190/2004 a Tribunalului Braşov care a apreciat că sentinţa este legală şi temeinică.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a declarat recurs şi a reiterat criticile din apel cu privire la încadrarea juridică a faptei, apreciindu-se că sunt aplicabile prevederile art. 209 alin. (1) lit. e) C pen., fiind vorba de un loc public.

Recursul nu este fondat.Încadrarea juridică dată faptei este corectă.Pentru a fi aplicabil unul dintre elementele de calificare prevăzute

în art. 209, în cazul de faţă agravanta determinată de săvârşirea faptei în loc public este necesar ca acesta să fie incident în contextul săvârşirii faptei, respectiv să aibă o legătură cu starea de fapt.

În prezenta cauză, chiar dacă autoturismul era parcat în loc public această împrejurare nu are nici o legătură cu săvârşirea faptei.

Pentru aplicarea art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., era necesar ca inculpatul să profite de existenţa locului public sau să dovedească îndrăzneală şi o rezoluţie infracţională puternică, trecând peste riscurile mai mari, existente prin săvârşirea unei infracţiuni în loc public.

Din starea de fapt stabilită în dosar în mod corect de prima instanţă se poate observa că întreaga activitate infracţională s-a consumat în interiorul unui autoturism, care constituie spaţiu privat şi îşi păstrează acest regim indiferent de locul în care este amplasat, inculpatul aflându-se în autoturism cu acordul pârtii vătămate încă înainte de comiterea faptei.

De aceea, parcarea acestuia în loc public nu are nici o relevanţă în legătură cu formarea rezoluţiei infracţionale sau cu modul de săvârşire a faptei.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr. 445/R din 19 mai 2004

LOC PUBLIC În raport cu prevederile art. 152 lit. a C.pen., furtul unor bunuri

aflate în holul sau pe palierele imobilelor unde intrările nu sunt păzite constituie furt calificat potrivit art. 209 alin. 1 lit. e din acelaşi Cod, fapta fiind săvârşită într-un loc care este totdeauna accesibil publicului.

În fapt, prin sentinţa penala nr. 279 din 17 octombrie 2002 a Judecătoriei Sfantu Gheorghe, inculpatul C.N. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt prevăzute în art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. b C.pen.

Tribunalul Covasna, prin decizia penală nr. 33 din 11 februarie 2003, a admis apelul declarat de inculpat şi a înlăturat aplicarea art. 37 C.pen. Curtea de Apel Braşov, prin decizia penala nr. 325 din 24 aprilie 2003, a respins recursul inculpatului.

284

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 209 alin. 1 lit. I C.pen., furtul săvârşit într-un loc public constituie infracţiunea de furt calificat.

Conform art. 152 lit. a din acelaşi Cod, fapta se consideră săvârşită în public atunci când, între altele, a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană.

Din probele administrate în cauza rezultă că cele două biciclete sustrase de inculpat se aflau la parterul şi, respectiv, pe palierul de 1 la primul etaj al blocurilor, intrările în imobil nefiind păzite sau prevăzute cu interfon ori cu un alt sistem de siguranţă, fiind totdeauna accesibile publicului.

În această situaţie faptele săvârşite de inculpat trebuiau încadrate în prevederile art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e, iar nu în cele ale art. 208 alin. 1 C.pen., cum greşit au reţinut instanţele.

În consecinţă recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.

Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., dec. 5641/2003

LOCUIREA ÎMPREUNA TREBUIE RAPORTATĂ LA MOMENTUL FURTULUI

Condamnându-l pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 208, 209 Iit. i C. pen., prima instanţă - a cărei soluţie a fost menţinută de instanţa de apel - a reţinut, în fapt, că acesta a sustras din buzunarul hainei surorii sale cheile de la apartamentul persoanei vătămate, concubinul ei, de unde ulterior şi-a însuşit un televizor.

În recurs, inculpatul susţine că fapta să se încadrează în art. 210 C. pen., deoarece în diverse perioade de timp a locuit la concubinul sorei sale, cu care ulterior s-a împăcat.

Motivul de recurs nu este întemeiat, deoarece faptul că inculpatul a locuit anterior comiterii furtului, în anumite perioade, la persoana vătămată nu justifică aplicarea art. 210 C. pen.; "locuirea împreună", în sensul acestui text, trebuie raportată la momentul săvârşirii furtului.


285

LUAREA UNUI BUN AL ALTUIA DIN CONFUZIE

Fapta inculpatului care, de bună-credinţă fiind şi determinat de o evidentă confuzie, ia un bun al altuia, asemănător cu al său şi convins fiind că acel bun îi aparţine, nu constituie fapta de furt, ca urmare a lipsei intenţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 1.072 din 27.05.1999 a Judecătoriei Buftea, inculpatul A.V. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal.

Instanţa de fond a reţinut, din probatoriul administrat în cauză, că, în seara zilei de 19.11.1998, după ce a consumat băuturi alcoolice într-un restaurant, inculpatul a sustras o bicicletă din faţa restaurantului şi a plecat cu aceasta spre casă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, arătând că nu se face vinovat de-comiterea infracţiunii.

El a arătat că, în stare de ebrietate fiind, a confundat bicicleta sa cu cea a părţii vătămate.

Prin decizia penală nr. 1.246/A din 17.09.1999 a Tribunalului Bucureşti -secţia a ll-a penală, apelul declarat de inculpat a fost admis, dar nu în sensul solicitat de apelantul-inculpat, ci reducându-se cuantumul pedepsei la 1 an închisoare, ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante.

Inculpatul a declarat recurs în cauză, reiterând solicitarea de a fi achitat pentru lipsa intenţiei de a fura.

Recursul de faţă se apreciază a fi fondat, pentru considerentele următoare:

Din depoziţiile a trei martori, ce au fost audiaţi în cauză, se desprinde că inculpatul consumase o cantitate mare de băuturi alcoolice şi se afla în stare de ebrietate la momentul ieşirii din restaurant. Cei trei martori au ieşit împreună cu inculpatul din restaurant şi l-au văzut pe acesta când a luat bicicleta, parcurgând apoi împreună o porţiune de drum. Nici martorii şi nici inculpatul nu au realizat că bunul respectiv nu îi aparţinea inculpatului, dat fiind că acesta din urmă avea o bicicletă absolut identică cu cea pe care o luase. Ajuns la locuinţa sa, inculpatul a sprijinit bicicleta de un gard şi a continuat să stea de vorbă cu unul din martori, fiind astfel găsit la sosirea organului de poliţie.

Curtea constată că întreaga conduită a inculpatului dovedeşte neîndoielnic lipsa intenţiei de însuşire pe nedrept a bicicletei. Atitudinea sa psihică a fost în mod evident una de bună-credinţă, dat fiind că a luat bicicleta în prezenţa mai multor persoane,crezând că este a sa,

286

apoi nu a ascuns nici un moment că este în posesia aceluj obiect.Astfel fiind, Curtea va admite recursul declarat de inculpat, va

casa decizia şi sentinţa ce au fost pronunţate în cauză şi, rejudecând în fond, va dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, dată fiind lipsa intenţiei de săvârşire a faptei de furt prevăzută de art. 208-.aiin. -1 raportat la artl:209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal. (LP.)

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia l-a penală, decizia penală nr. 1946/1999

LUARE DE MITĂ. CORECTA ÎNCADRARE JURIDICĂ ÎN RAPORT DE CALITATEA INCULPATULUI. PAZNIC. FUNCŢIONAR

Potrivit art. 254 alin. 2 Cod penal, dacă fapta a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control pedeapsa este de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Prin control se înţelege activitatea de "verificare, de analiză permanentă sau periodică a unei activităţi pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire", iar prin activitatea de a păzi se înţelege "a sta de pază pentru a nu lăsa pe cineva să fugă", cu sinonimele de "a veghea", "a străjui" (Dicţionar explicativ al limbii române).

Între cele două acţiuni există deosebiri de esenţă, activitatea de control implicând o subordonare a celui controlat, cel investit cu astfel de atribuţiune putând lua măsuri de îmbunătăţire a activităţii, inclusiv de sancţionare.

Activitatea de pază este aceea de a supraveghea (a veghea cu ochii) a păzi ca bunurile unităţii să nu fie distruse sau sustrase.

Sancţionarea mai aspră a funcţionarului cu atribuţii de control s-a impus pentru a preveni nedivulgarea unor deficienţe (lipsuri, falsuri, deturnări de fonduri etc.) şi reflectă gradul de pericol sporit al acestor infracţiuni.

A considera că paznicul are atribuţii de control în sensul art. 254 alin. 2 Cod penal înseamnă a adăuga la lege, iar dacă legiuitorul ar fi avut aceasta în intenţie, ar fi prevăzut în mod expres în textul de lege incriminat, fapta săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de pază şi control.

Prin sentinţa penală nr. 93 din 29 iunie 1995 pronunţată de Tribunalul Bacău au fost condamnaţi inculpaţii, paznici la Societatea comercială "DIANA FOREST" S.A. Bacău, pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la furt prevăzută de art. 26 - 208, 209 lit. a, e, g Cod penal şi luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 2 Cod penal, reţinându-se că în ziua de 15 aprilie 1995, un salariat al aceleiaşi societăţi a convenit cu paznicii contra sumei de 50.000 lei să-l ajute să

287

scoată produse finite din magazia societăţii, pe care le-a transportat la domiciliul său.

Cum funcţia de paznici îndeplinită de inculpaţi, nu implică atribuţii de control în sensul legii penale, a fost admis apelul acestora şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 254 alin. II Cod penal în art. 254 alin. I Cod penal.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 160/a din 14 noiembrie 1995

LUARE DE MITĂ. SUBIECT ACTIV. CALITATEA DE FUNCŢIONAR

Nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcţionar în sensul prevederilor art. 254 Cod penal, angajatul care primeşte foloase materiale pentru a nu-şi îndeplini obligaţia generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă, prevăzută în contractul de muncă prin care fusese angajat în funcţia de electrician.

Prin sentinţa penală nr. 85 din 2 octombrie 1997 a Tribunalului Sibiu au fost condamnaţi: inculpaţii P.N. şi A.G.D. pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 26 raportat la art. 208 şi 209 lit. a şi i din Codul penal, iar inculpatul F.V. pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 şi 209 lit. a şi i, cu aplicarea art. 37 lit. a din Codul penal, precum şi pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. a din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în ziua de 4 mai 1997, inculpatul F.G., electrician la S.C. "AVIAS" S.A. Sibiu - Ferma Mârşa, având atribuţii de pază conform contractului de muncă, a întâlnit în apropierea fermei pe coinculpaţii P.N. şi A.G.D., care i-au solicitat să le procure o cantitate mare de pui din fermă.

Inculpatul F.G. a fost de acord, spunându-le celorlalţi doi inculpaţi că îi va costa 2.000 lei bucata. Tratând preţul, au convenit, până la urmă, ca inculpatul F.V. să le vândă 200 pui cu suma totală de 350.000 lei. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul F.V. a cerut şi primit un avans de 100.000 lei, diferenţa urmând să-i fie dată în dimineaţa zilei următoare, după livrarea puilor.

Potrivit înţelegerii, în dimineaţa de 5 mai 1997, inculpaţii s-au deplasat cu căruţa la Ferma de pui din Mârşa, unde s-au întâlnit cu inculpatul F.V., lângă gardul unităţii. Apoi, inculpatul F.V. a dat peste gard un număr de 200 pui, după care a primit de la ceilalţi inculpaţi, restul de 250.000 lei.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin decizia penală nr.

288

142 din 2 decembrie 1997, a respins apelul declarat de inculpatul F.V. Împotriva acestei decizii a declarat recurs acelaşi inculpat,

susţinând că în mod greşit a fost condamnat şi pentru infracţiunea de luare de mită.

Recursul este fondat. Reţinând că inculpatul F.V. a săvârşit şi infracţiunea de luare

de mită, pe lângă aceea de furt calificat în dauna părţii civile S.C. "AVIAS" S.A. Sibiu - Ferma Mârşa, instanţele au avut în vedere că acest inculpat a avut şi atribuţii de pază a unităţii, pe care le-a încălcat prin înţelegerea sa cu ceilalţi inculpaţi de a sustrage 200 pui din fermă şi de a-i da pentru ei suma de 350.000 lei.

Din examinarea contractului individual de muncă nr. 1346/1996 încheiat de inculpatul F.V. cu S.C. "AVIAS" S.A. Sibiu, se constată că acesta a fost angajat în funcţia de electrician, având locul de muncă la Ferma nr. 4 Mârşa.

Pe lângă drepturile şi obligaţiile specifice de electrician, s-au mai prevăzut la pct. 13 din contract, obligaţiile cu caracter general de "a asigura paza contra sustragerilor de orice fel de la locul de muncă" şi de "a nu sustrage păsări, furaje, alte produse sau bunuri".

Aceste ultime prevederi din contractul de muncă nu pot fi considerate, însă, decât clauze conţinând obligaţii generale de protecţie a patrimoniului societăţii comerciale şi de preîntâmpinare a oricărei sustrageri.

Obligaţiile derivând din aceste clauze nu se pot substitui obligaţiilor specifice funcţiei de electrician pe care a fost încadrat inculpatul F.V., în urma angajării sale, pentru a fi considerat paznic şi a dobândi astfel calitatea de funcţionar în sensul legii penale, cerută pentru a putea deveni subiect al infracţiunii de luare de mită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. 2 din Codul penal prin funcţionar se înţelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei persoane juridice, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei asemenea persoane juridice.

Pe de altă parte, potrivit art. 254 alin. 1 din Codul penal constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Or, în cauză, îndatoririle de serviciu ale inculpatului F.V., la unitatea păgubită, nu erau specifice funcţiei de paznic, ci aceleia de electrician.

289

Împrejurarea că S.C. "AVIAS" S.A. Sibiu a comunicat că, în cadrul sarcinilor de serviciu, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit că întregul personal are atribuţii de pază, nu este de natură a schimba conţinutul obligaţiilor derivând din contractul individual de muncă al inculpatului, care a fost încheiat pentru funcţia de electrician, încât el nu poate fi considerat învestit în funcţia de paznic al acelei societăţi.

De aceea, comunicarea respectivă nu poate fi interpretată decât ca o precizare a celor prevăzute în contractul individual de muncă, la pct. 13, în legătură cu obligaţia generală a oricărui salariat de protejare a patrimoniului unităţii.

În consecinţă, fapta inculpatului F.V. de a sustrage de la locul de muncă 200 pui, cu ajutorul coinculpaţilor P.N. şi A.G.D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a şi i din Codul penal.

Referitor la suma de 350.000 lei primită de la cei doi complici, aceasta constituie câştigul ilicit dobândit de inculpat, pe care el a urmărit să-l obţină prin săvârşirea furtului, încât nu poate fi considerată şi obiect al infracţiunii de luare de mită.

Aşa fiind, se constată că faptele inculpatului F.V. au primit o greşită încadrare juridică, ceea ce constituie cazul de casare prevăzut la art. 385^9 pct. 17 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, urmează să fie schimbată încadrarea juridică a faptelor acestui inculpat, din infracţiunile de furt calificat şi de luare de mită, într-o singură infracţiune de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a şi i, cu aplicarea art. 37 lit. a din Codul penal.


MATERIAL LEMNOS DUS LA GATER DE INCULPAT FĂRĂ A POSEDA ACTE DE PROVENIENŢĂ. NEPREDAREA MATERIALULUI SOCIETĂŢII COMERCIALE ŞI DEPOZITAREA LUI DE CĂTRE INCULPAT LA O DISTANŢĂ MARE DE SEDIUL SOCIETĂŢII. DESCOPERIREA LUI DE CĂTRE GARDA FORESTIERĂ ŞI PREDAREA ÎN CUSTODIE SOCIETĂŢII COMERCIALE. LUAREA

290

MATERIALULUI DE CĂTRE INCULPAT INEXISTENŢA INFRACŢIUNII DE FURT

H.D. a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 lit. a C.pen. reţinându-se că a dus la gaterul asociaţilor B.D. şi B.D. cantitatea de 20 mc material lemnos pentru debitare, fără a le prezenta acestora acte de provenienţă. La data de 15 II 1998, Garda Forestieră din cadrul Direcţiei Silvice Suceava a descoperit că nu există acte legale de provenienţă a lemnului şi a întocmit un proces verbal de custodie, punându-le în vedere celor doi asociaţi să ţină materialul lemnos la dispoziţia organelor silvice. La data de 12 II 1998, inculpatul a ridicat lemnul şi 1-a transportat la domiciliu, săvârşind prin aceasta, în opinia organului de urmarire penală, infracţiunea de furt calificat.

Prin sentinţa penală nr. 132 din 10.111.1999, Judecătoria Gura Humorului 1-a achitat pe inculpat în temeiul art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen. iar Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 946 din 13.IX. 1999, a admis apelul declarat de procuror şi a desfiinţat sentinţa, condamnându-1 pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 lit. a, cu aplicarea art. 74, 76 C.pen. la un an de închisoare.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru aceea că instanţa de apel a pronunţat condamnarea pentru o faptă ce nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, motiv de casare prevăzut de articolul 3859 pct. 12 C.pr.pen.

Investită cu judecarea recursului, Curteade Apel Suceava l-a admis, a casat decizia penală şi a menţinut sentinţa judecătoriei, reţinând în argumentarea deciziei de casare că martorul B.P. a arătat în declaraţia sa că inculpatul a adus lemnul la gater în luna decembrie 1997, dar cum nu a prezentat acte de provenienţă, acesta nu a fost înregistrat în evidenţele societăţii şi nici nu a fost introdus în depozit, fiind stivuit la 50 m de gradul unităţii, inculpatul fiind acela care a tratat cu paznicul societăţii, cu acordul asociaţilor, să asigure securitatea lemnului, condiţie în care inculpatul nu a pierdut posesia bunurilor, pentru a se putea vorbi de săvârşirea infracţiunii de furt.

Procesul verbal de custodie încheiat la 5.II.1998 nu-i esteopozabil inculpatului, câtă vreme nu a fost semnat de el şi niciinstrumentat în prezenţa lui.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 117 din 10 februarie 2000

MĂSURĂ DE SIGURANŢĂ (ART. 118 LIT. D COD PENAL). FURT DIN AVUTUL PERSONAL

Dacă partea civilă a renunţat la despăgubiri, instanţa nu-l poate

obliga pe inculpat la repararea pagubei, în acest caz se impune

291

aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a contravalorii bunurilor sustrase, conform art. 118 lit. d Cod penal.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală, decizie penală nr. 1689 din 8 iulie 1992, nepublicată

MĂSURI DE SIGURANŢĂ. CONFISCARE SPECIALĂ. CONDIŢII

Suma de bani obţinută de inculpaţi din vânzarea bunurilor sustrase, care nu au fost recuperate, nu poate face obiectul confiscării speciale, conform art. 118 lit. d) din Codul penal, atâta timp cât aceasta serveşte la despăgubirea părţii civile, inculpaţii fiind obligaţi la plata contravalorii bunurilor sustrase.

Prin Sentinţa penală nr. 112 din 17 iunie 2003, pronunţată de Tribunalul Teleorman, s-a dispus, în baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) şi i) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 74, art. 76 din Codul penal, condamnarea inculpaţilor L.G. şi F.M. la câte 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 din Codul penal.

În baza art. 118 lit. d) din Codul penal, s-a confiscat de la inculpaţi suma de 150.000 lei.

Inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 16.889.951 lei despăgubiri civile către partea civilă SNCF Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în fapt că la data de 12.03.2003, în jurul orelor 09,00, cei doi inculpaţi s-au întâlnit şi au hotărât să meargă pentru a strânge fier vechi dintr-un loc unde se depozitează gunoiul. După ce au luat căruţa şi calul de la locuinţa inculpatului L.G., cei doi inculpaţi au mers în staţia CFR R., unde au spart cu ajutorul unei lere metalice componente de la mai mulţi hidranţi, pe care le-au încărcat în căruţă şi au plecat spre satul M., unde s-au întâlnit cu un rom rămas neidentificat, căruia i-au vândut bunurile sustrase contra sumei de 150.000 lei, pe care au cheltuit-o în interes personal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi inculpaţii.

Parchetul, în apelul său, a solicitat desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, în sensul de a înlătura măsura confiscării de la inculpaţi a sumei de 150.000 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii.

Inculpaţii au solicitat în apelurile lor schimbarea modalităţii de executare a pedepselor ce le-au fost aplicate, şi anume suspendarea condiţionată a executării acestora.

292

Analizând apelul parchetului prin prisma probelor ce au fost administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta este fondat, sentinţa pronunţată de Tribunalul Teleorman fiind nelegală.

Nelegalitatea sentinţei rezultă din faptul că în mod greşit suma de 150.000 lei a fost confiscată de la inculpaţi, în baza art. 118 lit. d) din Codul penal, atâta vreme cât aceasta a servit la despăgubirea părţii civile constituite în cauză, prin obligarea celor doi inculpaţi la plata despăgubirilor civile în cuantum de 16.889.951 lei către SNCF Bucureşti - Sucursala Teleorman.

În ceea ce priveşte apelurile declarate de inculpaţi, s-a apreciat că solicitarea lor nu poate fi primită, întrucât instanţa de fond a aplicat acestora pedepse juste în raport de gradul de pericol social al faptelor comise şi de circumstanţele lor personale, fiind apte să realizeze scopul preventiv-educativ prevăzut de lege.

Aşa fiind, Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat parţial sentinţa penală apelată şi, în fond, a înlăturat aplicarea art. 118 lit. d) din Codul penal pentru suma de 150.000 lei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei. În baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii L.G. şi F.M.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală decizie penală nr. 540 din 15 septembrie 2003

MINORI. LEGE PENALĂ MAI FAVORABILĂ. FAPTE COMISE ÎNAINTE DE ADOPTAREA LEGII NR. 104 DIN 1 OCTOMBRIE 1992. NELEGALITATEA CONDAMNĂRII ACESTORA LA PEDEAPSA ÎNCHISORII

Prin sentinţa penală nr. 1672 din 13 octombrie 1993 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, inculpaţii minori au fost condamnaţi la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzută de art. 208, 209 lit. a, c, e, g Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 99 Cod penal, şi, respectiv, la 9 luni închisoare cu aplicarea art. 81 Cod penal pentru complicitate la aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 26, 208, 209 lit. a, c, e, g Cod penal.

Instanţa a reţinut că în perioada martie - aprilie 1992, primul inculpat a descuiat mai multe autoturisme parcate în locuri publice, de

293

unde a sustras mai multe bunuri, în timp ce al doilea inculpat a asigurat paza.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra Neamţ împotriva acestei sentinţe în care se invocă nelegalitatea acesteia, a fost respins de Tribunalul Neamţ prin decizia penală nr. 40 din 19 ianuarie 1994 cu motivarea că numai aparent prevederile Decretului nr. 218/1977 sunt mai favorabile inculpaţilor şi că în realitate, acestora le profită mai mult tratamentul penal aplicat de prima instanţă.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, cu motivarea că instanţele au încălcat prevederile art. 13 Cod penal, în sensul că celor doi inculpaţi minori nu li se puteau aplica decât măsuri educative.

Prin decizia pronunţată în cauză, Curtea de Apel a admis recursul, conform art. 385^15 pct. 2 lit. d şi art. 389^9 alin. 1 pct. 14 Cod procedură penală, statuând că prin condamnarea inculpaţilor minori la pedeapsa închisorii, prima instanţă a încălcat principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat în dispoziţiile art. 13 Cod penal.

Se reţine, totodată, că prin Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992 a fost abrogat Decretul nr. 218/1977 referitor la sancţionarea minorilor, revenindu-se la reglementările din Codul penal potrivit cărora faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Inculpaţii au comis faptele sub imperiul legii vechi, care prevedea numai posibilitatea aplicării unor măsuri educative care, în parte, se regăsesc şi în legea nouă.

Rezultă aşadar, că inculpaţilor nu li se puteau aplica decât măsuri educative, concluzie care se impune şi din interpretarea dispoziţiilor art. 12 alin. 2 Cod penal, potrivit cărora legea nouă care prevede măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la intrarea acesteia în vigoare.

Ca atare, s-au casat primele două hotărâri şi reţinând cauza pentru rejudecare, s-a aplicat ambilor inculpaţi măsura educativă a mustrării.

Curtea de Apel BacăuDecizie penală nr. 166 din 26 aprilie 1994

În acelaşi sens:

294

- Decizia C.S.J. s.p. nr. 2281/4.XI.1992; - Decizia C.S.J. s.p. nr. 113/14.XII.1992, în compunerea

prevăzută de art. 39 din Legea pentru organizarea judecătorească; - Decizia C.S.J. s.p. nr. 908/27.V.1993.MINOR. MĂSURI EDUCATIVE. INTERNAREA ÎNTR-UN

CENTRU DE REEDUCARE. DURATĂ.

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare prevăzută în art. 104 din Codul penal se ia, potrivit art. 106, pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

În consecinţă, hotărârea prin care se dispune internarea pe un anumit termen este casabilă.

Prin sentinţa penală nr. 2061 din 28 noiembrie 1994 a Judecătoriei Slobozia s-a dispus, în baza art. 104 din Codul penal, internarea într-un centru de reeducare, pe o durată de 2 ani, a inculpatului minor B.C., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a şi g, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Tribunalul Ialomiţa, prin decizia penală nr. 78/A din 8 martie 1995, a respins apelul declarat de inculpat.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. În conformitate cu dispoziţiile art. 104 din Codul penal, măsura

educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale, iar conform art. 106 din Codul penal, măsura prevăzută în art. 104 se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Din actele dosarului rezultă că, atât la data comiterii infracţiunii cât şi a judecării cauzei, inculpatul era minor, urmând să devină major la 5 ianuarie 1997.

Contrar prevederilor textelor de lege menţionate, instanţele au dispus ca inculpatul minor să fie internat într-un centru de reeducare pe timp de 2 ani, durată ce se împlineşte la 2 august 1996.

Instanţele trebuia, potrivit legii, să dispună internarea minorului într-un centru de reeducare pe timp nedeterminat, măsura urmând să dureze până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 59 din 16 ianuarie 1996

MINOR. FURT CALIFICAT. SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI. APLICARE

295

Prin Decizia penală nr. 659/A din 14 octombrie 1997 a Tribunalului Braşov a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov privind situaţia inculpatului minor T.F.M., înlăturându-se aplicarea art. 81 Cod penal privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pedeapsa închisorii aplicată de Judecătorie pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 208, 209 lit. "e" Cod penal, fiind înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru de reeducare prevăzută de art. 104 Cod penal.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Braşov a promovat teza că inculpatului minor care a comis infracţiunea de furt calificat în dauna avutului privat (art. 208, 209 lit. "e" Cod penal) nu i se poate aplica o pedeapsă cu închisoare şi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, întrucât art. 81 alin. 3 Cod penal opreşte posibilitatea aplicării suspendării în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede închisoare mai mare de 12 ani.

Cum pentru furt calificat legea prevede o pedeapsă până la 15 ani închisoare, aplicarea suspendării executării este oprită de lege.

Faptul că în speţă este vorba de un inculpat minor căruia i se aplică, potrivit legii, limite înjumătăţite (art. 109 alin. 1 Cod penal) nu schimbă datele problemei, întrucât art. 81 alin. 3 Cod penal se referă la infracţiune şi la pedeapsa stabilită de legiuitor în partea specială a Codului penal, iar art. 109 alin. 1 Cod penal în partea întâi, prevede că "Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoare sau amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită".

Aşadar, ceea ce trebuie avut în vedere chiar şi în cazul infractorilor minori, este pedeapsa prevăzută în partea specială a Codului penal pentru infracţiunea respectivă, limita pe care art. 81 alin. 3 Cod penal o are în vedere se referă la infracţiune şi la pedeapsa stabilită de lege pentru aceasta şi nu la infractor şi condiţiile sale speciale.

Teza de mai sus a instanţei de apel, este în concepţia Curţii de Apel greşită pentru următoarele considerente:

Titlul V din partea generală a Codului penal referindu-se la minoritate, se constituie ca o reglementare unitară, autonomă şi bine articulată, care prezintă concepţia Codului nostru penal în materia minorităţii. Fireşte, este vorba de o reglementare care se încadrează în concepţia generală a legislaţiei noastre penale, ceea ce însă nu-i afectează caracterul ei autonom.

Aşadar, legiuitorul nostru nu a înţeles să trateze minoritatea ca pe o cauză de atenuare a răspunderii penale, ci a conceput un sistem distinct şi unitar care conferă reglementării rezervate minorilor un caracter autonom.

296

Din conţinutul art. 109 Cod penal considerat în întreg ansamblul componentelor sale (şi nu trunchiat cum se face în teza pe care o combatem) rezultă, într-adevăr, că pedepsele aplicabile minorilor, au ca sancţiuni penale, acelaşi caracter şi acelaşi conţinut ca şi pedepsele închisorii şi amenzii aplicabile infractorilor majori; ceea ce le diferenţiază sunt limitele speciale în care ele pot fi aplicate.

Acest cadru de pedepse prevăzute de lege special pentru minorii infractori nu constituie un tratament sancţionator atenuat faţă de tratamentul prevăzut pentru infractorii adulţi, fiindcă în concepţia dreptului penal modern minoritatea făptuitorului nu constituie, aşa cum s-ar părea la prima vedere, o cauză de atenuare a pedepsei, adică o împrejurare care diminuează în concret gradul de pericol social al faptelor săvârşite de minori, ci o cauză specială de diferenţiere a regimului sancţionator penal pentru această categorie, uman şi social distinctă, a infractorilor minori.

Prin urmare, în cazul minorilor care răspund penal sancţiunile din sistemul ordinar nu le sunt aplicabile, legea prevăzând pentru aceştia un sistem special de sancţionare.

"Din caracterul de sistem special al sancţiunilor penale prevăzute de lege pentru minori rezultă că toate regulile privitoare la cazurile de agravare sau de atenuare a pedepsei operează în cazul infractorilor minori asupra limitelor speciale ale pedepselor ce pot fi aplicate minorilor, iar nu asupra limitelor ordinare privind pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârşite de infractorii adulţi." (V. Dongoroz şi colectiv - "Explicaţii teoretice ale Codului penal român" - Editura Academiei - Bucureşti, 1970).

Pentru toate aceste argumente - care contrazic teza instanţei de apel din speţa la care ne referim -, examinarea realizării condiţiei prevăzute de art. 81 alin. 3 Cod penal pentru suspendarea executării sancţiunii trebuie să aibă în vedere limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infractorii minori şi nu cele aplicabile adulţilor, pentru că în speţă făptuitorul este minor, aplicându-i-se astfel un sistem sancţionator special, distinct, autonom, reglementat ca atare în Codul nostru penal.

A impune minorilor infractori - în relaţie cu aplicarea instituţiei suspendării executării - limitele pedepselor aplicabile infractorilor adulţi, înseamnă a crea un regim penal de egalitate între minori şi majori, ceea ce constituie o evidentă abatere şi chiar o contrazicere a concepţiei legislaţiei noastre penale, a reglementărilor Codului nostru penal.

Teza exprimată în speţă de instanţa de apel, scapă din vedere şi faptul că formularea: "Limitele pedepselor se reduc la jumătate" folosită în redactarea art. 109 Cod penal privind pedepsele pentru minori, constituie de fapt o soluţie de tehnică legislativă modernă, o

297

delimitare printr-o formulă concisă cu efecte generale, a sistemului special şi autonom de pedepse aplicabil infractorilor minori.

A da o altă semnificaţie decât cea de soluţie de tehnică legislativă a formulării menţionate din conţinutul art. 109 Cod penal, este evident o eroare, neputându-se concepe ca în privinţa fiecărei infracţiuni din partea specială a Codului penal să se fi introdus o dispoziţie cu privire la pedeapsa specială şi distinctă pentru cazul când făptuitorul este minor.

Pentru toate aceste motive, se face inevitabilă concluzia că în speţă inculpatul minor care a comis infracţiunea de furt calificat în dauna avutului privat sancţionată cu o pedeapsă de la 1 an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni închisoare, are acces la instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, nefiind depăşită limita de pedeapsă prevăzută de art. 81 alin. 3 Cod penal.

Curtea de Apel, în recursul inculpatului, nu a putut casa decizia Tribunalului Braşov, menţinând hotărârea Judecătoriei, întrucât dacă ar fi procedat astfel ar fi înfrânt principiul neagravării situaţiei inculpatului în propria cale de atac. Aceasta pentru că, Judecătoria a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoare care, chiar dacă s-a dispus suspendarea executării sale, este mai gravă decât o măsură educativă aplicată de Tribunalul Braşov în apel.

Curtea de Apel, admiţând în parte recursul inculpatului, a înlocuit măsura educativă a internării într-un centru de reeducare cu cea a mustrării.

Curtea de apel braşov decizie penală nr. 124/r din 18 martie 1998

MOMENTUL CONSUMĂRII INFRACŢIUNII.

Judecătoria Suceava l-a condamnat pe inculpatul R.S. prin sentinţa penală nr. 1518/1998 la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. g şi i cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., constatând că, fiind încadrat ca detectiv particular la S.C. „MOBSTRAT" S.A. Suceava, şi-a însuşit unele bunuri cum ar fi picioare de scaune, scândură şi altele, bunuri pe care le-a dosit în incinta unităţii, iar în noaptea de 16 mai 1997 a pătruns în întreprindere, prin escaladarea gardului, cu scopul de a le ridica, fiind descoperit de gardienii publici.

298

Apelul introdus de inculpat a fost admis de Tribunalul Suceava prin decizia nr. 493 din 5 mai 1999, reducându-i pedeapsa la 3 luni închisoare.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs inculpatul, susţinând că în raport cu cele întâmplate, cu persoana sa şi cu valoarea redusă a prejudiciului erau date de condiţiile legii pentru achitarea sa în baza art. 181 C. pen.

Curtea de Apel Suceava, secţia penală, sesizată cu judecarea recursului, l-a admis, a schimbat încadrarea juridică a faptei de furt calificat în infracţiune de furt simplu, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen., a menţinut pedeapsa de 3 luni închisoare şi a constatat că aceasta este graţiată în temeiul art. 1 lit. a din Legea nr. 137/1997.

Instanţa de recurs, în motivarea deciziei luate, a arătat că infracţiunea de furt s-a consumat în momentul în care inculpatul a luat bunurile şi le-a ascuns în incinta unităţii şi nu atunci când a fost prins de gardienii publici.

Cum recurentul în mod constant a arătat că acele bunuri au fost luate pe timp de zi, trebuie admis că infracţiunea s-a consumat în momentul luării bunurilor.

Cum recurentul a explicat că acele bunuri au fost luate pe timp de zi, ascunzându-le apoi în apropierea gardului, iar probele dosarului nu infirmă susţinerile sale, înseamnă că în realitate el a săvârşit infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.


MOMENTUL CONSUMĂRII INFRACŢIUNII DE FURT.TEORIA APROPRIAŢIUNII

Prin decizia nr.212 /R/2001 a Curţii de Apel Braşov s-a dispus respingerea recursurilor inculpaţilor şi menţinerea deciziei nr. 151/2001 a Tribunalului Braşov prin care s-au admis apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpatei C.G. şi s-a desfiinţat sentinţa nr. 1554/2000 a Judecătoriei Braşov atacată sub aspectul schimbării încadrării juridice, a pedepselor aplicate (urmare a schimbării încadrării juridice), precum şi a modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatei C.G.

Rejudecând cauza în aceste limite, în baza art.334 C. pr. pen., instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul M.S.C. din infracţiunea de tentativă la infracţiunea de furt calificat sub forma complicităţii prev. de art.20 rap. la art.26 rap. la art. 208 al.l, 209 al.l, lit. a, g, i C. pen., în infracţiunea de complicitate la furt calificat

299

prevăzută de art.26, rap. la art.208 al.l, art.209 al.l lit. a, g, i C. pen.Instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice şi

pentru inculpata C.G. din infracţiunea de tentativă la furt calificat prevă-zută de art.20 rap. la art.208, al.l, 209 al.l, lit. a, g, i C. pen. în infrac-ţiunea de furt calificat prevăzut de art.208 al.l, 209 al.l lit. a, g, i C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs inculpaţii C.G. şi M.S.C.

Amândoi inculpaţii au criticat decizia tribunalului cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice din forma tentativei în forma consumată a infracţiunii de furt. Aceştia au susţinut că bunurile sustrase nu fuseseră scoase din incinta în care se afla chioşcul de unde acestea au fost luate.

Judecând recursul în temeiul art.38514 C. pr. pen., pe baza materialului şi lucrărilor din dosarul cauzei, curtea a reţinut următoarele:

În mod întemeiat tribunalul a constatat comiterea infracţiunii de furt în formă consumată şi a dispus schimbarea încadrării juridice din furt calificat în formă tentată în furt calificat în formă consumată.

Procedând în acest mod, instanţa de apel, având în vedere în mod judicios teoria apropriaţiunii, a constatat că infracţiunea a fost consumată în momentul în care inculpaţii au intrat în posesia bunurilor luate din chioşc, fără drept, scoţându-le din paza juridică, din sfera de dispoziţie al posesorului de drept, din locul în care acesta le lăsase şi mutându-le într-un loc necunoscut de acesta.

Nu are relevanţă pentru momentul consumării infracţiunii, dacă bunul a fost scos din perimetrul unităţii, din moment ce posesorul sau proprietarul său nu ştie unde se află şi deci nu mai poate dispune de el.

Curtea de Apel Braşov, Decizia penală nr.212/R din 6 iunie 2001

MOMENTUL CONSUMĂRII INFRACŢIUNII.TEORIA APROPRIAŢIUNII

Cum la momentul surprinderii sale de către agentul de pază, inculpatul îşi „apropriase" bunul sustras, infracţiunea imputată s-a consumat, neavând relevanţă că nu a mai părăsit locul consumării ei, datorită intervenţiei unei cauze exogene (surprinderea în flagrant delict).

Critica inculpatului relativă la aspectul că infracţiunea în discuţie nu a fost consumată, ci a rămas în faza de tentativă, este nefondată.

Aceasta, întrucât momentul consumativ al infracţiunii de furt prin prisma teoriei „apropriaţiunii" avută în vedere de legiuitorul român, este momentul împosedării agentului infractor cu bunul mobil sustras, deja luat din posesia celui îndrituit.

300

În speţă, inculpatul, după ce a pătruns în incinta Depoului de Tramvaie, prin escaladarea gardului îrnprejumuitor, a tăiat cablul din cupru izolat ce era legat la un aparat de sudură, după care l-a luat şi, ulterior, a fost surprins de unul din paznicii locului.

Cum la momentul surprinderii sale de către agentul de pază, inculpatul îşi „apropriase" bunul sustras, infracţiunea imputată s-a consumat, neavând relevanţă că nu a mai părăsit locul consumării ei, datorită intervenţiei unei cauze exogene (surprinderea în flagrant delict).

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.022/1999


Infracţiunea de furt se consumă la momentul realizării apropriaţiunii, adică al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării făptuitorului.

Prin sentinţa penală nr. 392 din 27.07.1998, pronunţară de Judecătoria Roşiori de Vede a fost condamnat inculpatul N.A.A. pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 lit. g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că, în seara de 27.09.1997, inculpatul a pătruns, prin escaladare, în podul imobilului aparţinând S.C. „Victory"-S.R.L din comuna Drăcşenei, a deschis uşa de la pod cu unelte potrivite şi a sustras din local mai multe bunuri.

Inculpatul Ie-a luat din rafturile localului unde erau depozitate şi Ie-a aruncat în pod prin orificiui din plafon. El a fost surprins în momentul în care depozitase într-un sac bunurile sustrase.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de furt calificat, conform art. 20 Cod penal raportat la art. 208 alin. 1 -209 lit. g şi i Cod penal, şi reducerea pedepsei.

Prin decizia penală nr. 817/9.11.1998, Tribunalul Teleorman a admis apelul inculpatului, numai sub aspectul individualizării.

Împotriva hotărârilor pronunţate a declarat recurs inculpatul, invocând, printre alte motive de recurs, cazul prevăzut de art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală, respectiv greşita încadrare juridică, susţinând că infracţiunea de furt a rămas în faza de tentativă.

Critica este nefondată.Potrivit art. 20 Cod penal, tentativa constă în punerea de a

executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost

301

întreruptă sau nu şi-a produs efectul.Chiar dacă inculpatul a fost surprins înainte de a transporta

bunurile la domiciliu, el, până la momentul acela, a luat bunurile din rafturile localului unde erau depozitate, aruncându-le în pod, prin orificiul de la plafon. Ulterior, inculpatul a urcat în pod. El a fost surprins în momentul când introducea bunurile sustrase într-un sac.

În atare situaţie, infracţiunea de furt s-a consumat în momentul în care inculpatul a luat bunurile din posesia părţii vătămate, din raft.

Infracţiunea de furt se consumă la momentul realizării apropriaţiunii.



Luarea de pe rafturile unui magazin cu autoservire a unor obiecte de îmbrăcăminte, pe care inculpatul Ie-a îmbrăcat, trecând astfel de casa de marcaj, fără a le plăti, depistarea acestuia făcându-se prin declanşarea sistemului de alarmare de la ieşirea din magazin, întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni consumate de furt calificat.

Prin sentinţa penală nr.1785/21.10.1999, Judecătoria Buftea i-a condamnat pe inculpaţii CC. şi L.M. la 3 luni închisoare, pentru săvârşirea a câte 6 infracţiuni de furt calificat, prev.de art.208-209 lit.a şi e C.pen., cu aplicarea art74 şi 76 Cpen.

În fapt, s-a reţinut că, cei doi inculpaţi, în data de 4.02.1999, aflându-se într-un magazin „METRO", au luat de pe rafturi, în vederea sustragerii, o pereche de pantofi tip sport şi un trening, pe care le-au încălţat şi, respectiv, îmbrăcat.

În acest mod, au reuşit să treacă de casa de marcaj fără să plătească bunurile sustrase, fiind depistaţi la ieşirea din magazin, urmare a declanşării sistemului de alarmare.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr.77/A din 17.01.2000 a Tribunalului Bucureşti -secţia I penală.

Împotriva acestor hotărâri au formulat recurs inculpaţii, solicitând schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de furt calificat şi achitarea, în baza art.10 lit.b1 C.pr.pen., urmând să li se aplice amenzi administrative, faptele neprezentând gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Recursurile inculpaţilor au fost considerate fondate numai în ceea ce priveşte aplicarea unor amenzi administrative.

302

Cererea de schimbare a încadrării juridice s-a apreciat a fi nefondată pentru faptul că infracţiunea de furt s-a consumat la momentul realizării apropriaţiunii bunurilor, respectiv al intrării inculpaţilor în posesia efectivă a acestora.

Este irelevantă, sub aspectul încadrării juridice, împrejurarea ca la momentul împosedării, inculpaţii nu trecuseră de casa de marcaj şi de sistemul de protecţie electronică de la ieşirea din magazin, momentul consumării infracţiunii fiind depăşit.


MOMENTUL CONSUMĂRII INFRACŢIUNII. Infracţiunea de furt se consumă în momentul scoaterii bunului

din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şi intrării acestuia în posesia autorului.

Împrejurarea că autorul nu a reuşit să păstreze această posesie, fiind surprins în flagrant, nu are relevanţă pentru existenţa formei consumate a infracţiunii.

Prin sentinţa penala nr.117/20.01.2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a fost condamnat inculpatul C.N. la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.208-209 alin.1 lit.e şi i C.pen., cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.

S-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat de 767 zile din pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.323/28.03.1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 C.pen.S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus prevenţia.În fapt, s-a reţinut că la data de 01.12.1999, inculpatul a sustras

prin efracţie un radiocasetofon din autoturismul părţii vătămate R.l..Apelul declarat de inculpat, ce viza numai individualizarea

pedepsei, a fost respins prin decizia penală nr.529/05.04.2000 a Tribunalului Bucureşti-secţia I penală.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de furt calificat, şi reducerea pedepsei aplicate, invocând cazurile de casare prev.de art.3859 pct.17 şi 14 C.pr.pen.

Recursul este nefondat.Conform art. 20 C.pen., tentativa constă în punerea în executare

a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

În speţă, inculpatul a pătruns prin forţarea portierei stânga faţă în

303

http://prev.de/

http://prev.de/

autoturismul părţii vătămate, de unde, a sustras un radiocasetofon marca KANSAT. Fiind surprins în flagrant de către proprietarul autoturismului, inculpatul a fugit, fiind însă ajuns din urma şi imobilizati de către acesta împreună cu doi martori.

Astfel, prin prisma „teoriei apropriaţiunii" rezultă din descrierea faptelor căinculpatul a reuşit să se împosedeze cu bunul sustras şi, ca atare, infracţiunea de furt nu a rămas în faza tentativei, ci s-a consumat.

În consecinţă, conştatându-se nefondat şi al doilea motiv de recurs (referitor la individualizarea pedepsei), Curtea urmează să respingă recursul şi să-l oblige pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, decizia nr.816/2000

MOMENTULCONSUMĂRII INFRACŢIUNII.

Infracţiunea de furt se consumă la momentul realizării apropriaţiunii, adică al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării făptuitorului. Acesta trebuie să intre efectiv în stăpânirea bunului, fiind indiferentă însă durata acestei stări de fapt, precum şi dacă făptuitorul a efectuat asupra bunului actele de dispoziţie în considerarea cărora şi-a însuşit bunul. Astfel, fapta este consumată, chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să-şi păstreze bunurile sustrase, fiind prins imediat după ce a dislocat bunurile din locul în care se aflau.

Prin sentinţa penală nr.350/07.03.2000 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, s-a dispus, în baza art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.a, g şi i C.pen., cu aplicarea art.74-76 C.pen. condamnarea inculpatului C.C.M. la 1 an închisoare.

În fapt, s-a reţinut că în noaptea de 01.04.1998, organele de poliţie au fost sesizate de martorul I.V., paznic la Societatea Horticola - S.A., că în incinta societăţii au pătruns mai multe persoane necunoscute, care au început să sustragă, prin demontare, mai multe bare din aluminiu ce făceau parte din structura metalică a unor sere. Cu ocazia deplasării organelor de poliţie la faţa locului, au fost surprinşi, în flagrant, inculpaţii, în timp ce se aflau pe scheletul metalic al unei sere şi demontau barele de cornier. În imediata apropiere a acestora au fost găsite 61 bare de cornier din aluminiu, deja demontate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, arătând că pedeapsa aplicată este prea mare în raport cu fapta pe care a săvârşit-o.

304

Tribunalul Bucureşti - secţia a ll-a penală, prin decizia penală nr.894/A/ 20.06.2000, în baza art.379 pct.1 lit.b C.pr.pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul C.C.M., invocând, printre alte motive de recurs, cazul prev.de art. 3859 pct.17 C.pr.pen., respectiv greşita încadrare juridică, susţinând că infracţiunea de furt a rămas în faza de tentativă.

Critica nu este fondată.Astfel, nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii prev.de art.20

C.pen. rap.la art208 alin.1-209 alin.1 lit.a, g şi i C. pen., întrucât infracţiunea s-a consumat în momentul scoaterii bunurilor respective din patrimoniul societăţii şi intrării acestora în posesia inculpaţilor, indiferent cât a durat în timp această posesie şi indiferent de faptul că inculpaţii nu au reuşit să păstreze bunurile, fiind prinşi în flagrant de organele de poliţie.

Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a ll-a penală, decizia nr. 1409/2000

MOMENTUL SĂVÂRŞIRII ACTELOR DE VIOLENŢĂ

Sustragerea unei sume de bani din buzunarul părţii vătămate fără ca inculpatul să exercite asupra acestuia acte de violenţă sau ameninţări, înainte sau după sustragerea banilor constituie infracţiunea de furt calificat şi nu tâlhărie.

Împrejurarea că, după restituirea respectivei sume de bani, inculpatul a ameninţat-o pe partea vătămată nu este de natură să schimbe încadrarea juridică a faptei.

Prin sentinţa penală nr.160/20.03.2000 a Tribunalului Bucureşti - secţia I penală a fost condamnat inculpatul M.S. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.211 alin.2 lit.e C.pen., cu aplicarea art.74-76 C.pen., şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.208-209 lit.e C.pen., cu aplicarea art.74-76 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev.de art.211 alin.2 lit.e C.pen.

S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an închisoare, cu aplicarea art.74-76 C.pen.

S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul,

aflându-se în curtea Liceului „Miron Niculescu" din Bucureşti, la data de 17.01.1996, l-a acostat pe elevul I.R. şi prin întrebuinţare de

305

http://prev.de/

http://prev.de/

http://prev.de/

ameninţări, l-a deposedat de 5.000 lei, iar la 25.11.1996, la intrarea în curtea aceluiaşi liceu, l-a acostat pe elevul V.C. căruia i-a sustras din buzunarul hainei suma de 18.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a celei de-a doua fap\e, cât şi a reţinerii de circumstanţe atenuante.

Recursul este nefondat.Partea vătămată V.C, în toate declaraţiile date la urmărirea

penală nu a menţionat că inculpatul ar fi exercitat asupra sa violenţe sau ameninţări, înainte sau după sustragerea sumei de bani, ci numai că i-a sustras banii, controlându-i buzunarele. Mai mult, partea vătămată a precizat că la intervenţia profesoarei L.G., inculpatul i-a restituit suma de bani şi după restituirea acesteia l-a ameninţat cu acte de violenţă.

Rezultă că în cauză nu este vorba de un furt urmat de ameninţări, pentru păstrarea bunului sustras, ameninţarea fiind ulterioară restituirii sumei de bani sustrase şi în consecinţă, în mod corect; fapta săvârşită de inculpat a fost caljficată de instanţă ca fiind furt şi nu tâlhărie.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel al parchetului se reţine că şi acesta este nefondat, prima instanţă făcând o corectă individualizare a pedepselor în raport de criteriile prev.de art. 72 Cpen. - ţinând cont de gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, persoana şi conduita inculpatului, lipsa antecedentelor penale, valoarea modică a prejudiciului şi acoperirea integrală a acestuia.

În consecinţă, apelul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-A penală, decizia

nr.313/2000

NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIUL APEL. CIRCUMSTANŢE ATENUANTE

Instanţa de apel admiţând apelul inculpatului, dacă nu exista apel în defavoare declarat de procuror, nu poate înlătura circumstanţele atenuante stabilite în favoarea inculpatului de prima instanţă.

Prin sentinţa penală nr. 2698 din 2 decembrie 1993 pronunţată de Judecătoria Oneşti inculpatul N.T. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt în paguba avutului public prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 224 alin. I teza I. Cod penal, reţinându-se circumstanţa personală, prevăzută de art. 76 lit. a Cod penal.

S-a reţinut în fapt, că la 18 mai 1992 inculpatul a sustras de la

306

S.C. "CHIMCOMPLEX" S.A. Borzeşti cantitatea de 21.100 kg captadin, prejudiciul fiind recuperat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o, pentru greşita încadrare juridică şi pentru cuantumul pedepsei care ar fi prea severă.

Tribunalul Bacău a admis apelul declarat de inculpat numai cu privire la calificarea juridică şi în fond s-au înlăturat prevederile art. 224 alin. 1 teza I Cod penal şi art. 76 lit. e Cod penal, reducându-se pedeapsa.

Recursul inculpatului a fost admis pe considerentul că în mod greşit tribunalul a înlăturat circumstanţele atenuante câştigate la prima instanţă şi care nu puteau fi înlăturate în apelul inculpatului.

Curtea de apel bacăuDecizie penală nr. 176/r din 5 mai 1994

NECONCORDANŢĂ ÎNTRE MINUTĂ ŞI DISPOZITIVUL SENTINŢEI

Prin sentinţa penală nr. 1033 din 26 noiembrie 1993, Judecătoria Alexandria, a condamnat pe inculpatul Toropoc Marian, la 7 luni închisoare, în baza art. 246 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art. 223 alin. 2 Cod penal.

Conform art. 208 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, a mai fost condamnat la 10 luni închisoare, urmând ca în baza art. 33 lit. a Cod penal, să execute pedeapsa cea mai grea de 10 luni închisoare.

Împotriva sentinţei a acţionat cu apel Parchetul Local, solicitând majorarea pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Tribunalul Teleorman, prin Decizia penală nr. 630 din 14 septembrie 1994, a admis apelul, majorând pedeapsa de la 10 luni închisoare, la 1 an şi două luni, care, prin recontopire, va fi executată.

Apelul declarat de inculpat a fost respins. Împotriva hotărârii pronunţată în apel a declarat recurs

inculpatul invocând netemeinicia sentinţei sub aspectul pedepsei aplicate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, examinând recursul în limitele art. 385^14 Cod procedură penală şi art. 385^6 Cod procedură penală, a constatat că sentinţa instanţei de fond este lovită

307

de nulitate absolută, fiind o discrepanţă discordantă între minută şi dispozitivul sentinţei, deoarece în minută nu se precizează schimbarea încadrării juridice din art. 223 alin. 2 Cod penal, în art. 246 Cod penal, ci numai condamnarea inculpatului în baza art. 208 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, iar în dispozitiv este precizată schimbarea încadrării juridice din art. 223 alin. 2 Cod penal, în art. 246 Cod penal şi condamnă la 7 luni închisoare, precum şi condamnarea la 10 luni închisoare, în baza art. 208 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În această situaţie, Curtea a admis recursul declarat de către inculpat, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare, la Judecătoria Alexandria.

Curtea de apel bucureşti - s. I-a penală - dosar nr. 1302/1994 decizie penală nr. 552 din 4 noiembrie 1994 nepublicată

NOŢIUNEA DE GAZDUIRECând a săvârşit furtul având ca obiect o sumă de bani în valută,

inculpatul se afla în vizită la prietenul său, fiul părţii vătămate, unde, după vizionarea unor casete, a rămas peste noapte, spunând că este obosit.

Această faptă se încadrează în art. 208, 209 lit. e C. pen., prevederile art. 210 C. pen. nefiind aplicabile.

"Locuirea împreună", la care se referă acest text, se exprimă, pe plan obiectiv, prin accesul efectiv al colocatarilor la un anume spaţiu locativ, folosit în comun; această folosinţă comună trebuie să aibă o anumită durată, care să semnifice stabilitatea ei.

Noţiunea de "găzduire", pe de altă parte, exclude situaţiile în care infractorul se găseşte întâmplător şi în mod temporar în locuinţa persoanei vătămate.


OBIECTUL MATERIAL

Infracţiunea de furt în oricare din variantele sale (simplu, calificat

308

sau urmărit Ia plângere prealabilă) are întotdeauna un obiect material asupra căruia se efectuează acţiunea incriminată. Acesta este un bun mobil care se află în posesia sau deţinerea altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau deţinătorului. Dacă bunul mobil nu aparţine nici unei persoane, ori a fost abandonat, nu poate forma obiectul material al furtului.

Prin sentinţa penală nr. 17 din 12 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 a fost condamnat inculpalul C.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 208-209 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Pentru pronunţarea acestei sentinţe, instanţa de fond a avut în vedere că la data de 31.01.1997, în timp ce lucra în cadrul Spitalului Universitar Bucureşti, ca dulgher angajat de SC Overseas Conda SRL, a sustras din punctul de lucru rame metalice de ferestre şi o masă de melamină.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând desfiinţarea ei, iar pe fond achitarea sa pentru că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive pentru a fi considerată infracţiune. Apelul este fondat. Tribunalul constată că bunurile sustrase de inculpat sunt deşeuri pe care partea vatamată le aruncase, fără valoare economică şi fără să existe prejudiciu.

Prin urmare, fapta săvârşită de inculpat nici nu este socialmentepericuloasă şi nici nu lezează vreo relaţie socială, bunurile respective nefăcând obiectul unui patrimoniu (prin aruncare ele ieşiseră din patrimoniul părţii vătămate).

Prin urmare, infracţiunea săvârşită de inculpat nu are obiect.

În atare situaţie, tribunalul admite apelul, desfiinţează sentinţa şi pe fond achită pe inculpat, constatând că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume obiectul, dar şi una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, şi anume pericolul social.

S-a făcut aşadar aplicarea prevederilor ari. 11 pct. 2 lit. a, raportat la ari. 10 lit. d Cod procedură penală.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1534/A din 19.11.1998

OBIECTUL MATERIAL AL INFRACŢIUNII. BUN AFLAT ÎN POSESIA SAU DETENŢIA PĂRŢII VĂTĂMATE

Inculpatul a fost condamnat prin sentinţa Judecătoriei Bârlad pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, reţinându-se că în noaptea de 1/2 iunie 1998 a pătruns în grădina fostului socru şi i-a

309

sustras o bovină în valoare de 5.500.000 lei.Inculpatul a încercat iniţial să vândă bovina dar nu a reuşit şi atunci

a sacrificat-o, fiind surprins de organele de poliţie.În apărare a invocat împrejurarea că bovina îi aparţinea, fiind

dobândită în timpul convieţuirii cu fosta soţie care era fiica părţii vătămate.Atât apelul cât şi recursul inculpatului, în care a invocat aceeaşi

împrejurare, respectiv că era proprietarul bovinei, au fost respinse ca nefondate.

Potrivit dispoziţiile art. 208 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca prin luarea unui bun din posesia sau detenţia altei persoane, împotriva voinţei acesteia, făptuitorul să urmărească însuşirea fără drept a acelui bun, adică să comită fapta cu intenţia de a trece bunul în proprietatea sa.

Art. 208 alin. 3 C. pen. prevede că fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane. Aşadar, obiectul protecţiei penale îl constituie nu dreptul de proprietate, ci faptul posesiei ori al detenţiei unui bun de către o altă persoană decât inculpatul.

Intenţia inculpatului de a trece bunul în proprietatea sa a fost materializată în activităţile ce au urmat sustragerii, iniţial, a încercat să vândă bovina, după care a sacrificat-o.

Susţinerea inculpatului, lipsită de relevanţă juridică, s-a dovedit a fi şi nefondată; partea vătămată a depus în instanţă copie după sentinţa civilă prin care s-a soluţionat acţiunea de partaj dintre inculpat şi fiica sa, iar printre bunurile dobândite de soţi nu figura nici o bovină.


PARTE RESPONSABIL CIVILMENTE. PAZNICUL DE NOAPTE, LIPSĂ DE LA POST, NU POATE FI INTRODUS ÎN PROCES ŞI OBLIGAT LA DESPĂGUBIRI, ÎN CALITATE DE PARTE RESPONSABILĂ CIVILMENTE, DEOARECE NU RĂSPUNDE, POTRIVIT LEGII CIVILE, PENTRU FAPTA DE FURT COMISĂ DE INCULPAT

Judecătoria a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 208 - 209 lit. a, e. g şi art. 224 alin. 1 Cod penal, şi pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 lit. a, e şi g Cod penal, ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod.

Prin această sentinţă, judecătoria l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente V.Gh., să plătească părţii civile - C.P.A.D.D. Adjud - suma de 3.040 lei despăgubiri, plus

310

dobânda legală. Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a stabilit, în

fapt, că în noaptea de 17/18 iunie 1988, împreună cu altă persoană, inculpatul s-a introdus, prin efracţie în atelierul de cismărie şi de confecţii haine din piele, de unde a sustras mai multe bunuri aparţinând unităţii, cum şi părţii vătămate D.Gh.; acelaşi inculpat, împreună cu aceeaşi persoană, în noaptea de 18/19 iunie 1988, folosind aceleaşi procedee s-a introdus în incinta complexului "Trotuş" aparţinând C.P.A.D.M. Adjud, de unde a sustras bani şi mărfuri în valoare de 3.040 lei, precum şi alte bunuri în valoare de 600 lei aparţinând părţii vătămate P.I.

Recursul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar prin care solicită casarea acestor hotărâri, în parte, susţinând că în mod greşit a fost obligat la despăgubiri partea responsabilă civilmente V.G., în mod solidar cu inculpatul. Recursul extraordinar este întemeiat.

Din examinarea sentinţei rezultă că, pentru a pronunţa soluţia menţionată, judecătoria a motivat că V.G., fiind paznic la complexul "Trotuş", în noaptea de 18/19 iunie 1988 a lipsit de la post, favorizând, în acest mod, săvârşirea infracţiunii de către inculpat.

Se constată că atât soluţia pronunţată, cât şi motivarea acesteia sunt greşite.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. 3 Cod procedură penală, pot avea calitatea de parte responsabilă civilmente numai persoanele care, potrivit legii civile, răspund pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Potrivit textului citat, o persoană poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente numai în situaţiile expres prevăzute de legea civilă şi anume, art. 1000 Cod civil, art. 28 - 30 din Legea nr. 22/1969 şi art. 15 din Decretul nr. 221/1960.

Or, în speţă, V.G., care a asigurat serviciul de pază la complexul "Trotuş" în noaptea de 18/19 iunie 1988, nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente şi, deci, obligat la despăgubiri în solidar cu inculpatul, deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de textele de lege citate.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală, Decizie penală nr. 59 din 18 ianuarie 1990, nepublicată

PARTICIPANŢI LA SĂVÂRŞIREA FAPTEI. INSTIGATOR. COMPLICE. CRITERII DE DIFERENŢIERE

Prin sentinţa penală nr. 2819 din 2 iulie 1998, Judecătoria Iaşi a condamnat pe inculpatul C. R. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, faptă

311

prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 74 - 76 C. pen..

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus achitarea inculpatului M. R, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1 C. pen. şi art. 181 C. pen.. În baza art. 7 din Legea nr. 137/1997 s-a constat că sancţiunea administrativă prevăzută de art. 91 C. pen. nu se mai aplică.

S-a reţinut în fapt că în perioada decembrie 1996 - ianuarie 1997, inculpatul C. R. care lucra în calitate de paznic la Ferma "Coasta Mare" - Rediu, a sustras în mod repetat 16 saci cu ovăz. Din produsul sustras, 6 saci cu ovăz i-a vândut coinculpatului M. P., care cunoştea provenienţa ilicită a cerealelor. Prin rechizitoriul întocmit, Parchetul a reţinut că activitatea infracţională a inculpatului M. P. întruneşte în drept elementele constitutive ale tăinuirii, prevăzută de art. 221 C. pen.; prima instanţă nu a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina acestui din urmă inculpat.

Sentinţa a fost apelată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, fiind criticată pentru nelegalitate în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului M. P. S-a apreciat că activitatea infracţională a acestui inculpat întruneşte elementele constitutive ale instigării la furt calificat în formă continuată, sens în care a cerut să fie schimbată încadrarea juridică.

Tribunalul Iaşi a respins ca, nefondat apelul Parchetului, motivat de împrejurarea că susţinerile inculpatului C. R. nu se coroborează cu alte mijloace de probă, iar declaraţiile date de acesta pe parcursul procesului au fost contradictorii.

Hotărârile au fost recurate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, fiind criticate pentru nelegalitate.

S-a susţinut că nelegalitatea vizează încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului M. R. precum şi soluţia de achitare pronunţată cu privire la acesta.

Curtea a admis recursul Parchetului şi a casat în parte ambele hotărâri, în latura penală, numai cu privire la inculpatul M. P. şi numai în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina sa.

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică din tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen., în complicitate la furt calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1. art. 209 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., şi au fost menţinute toate celelalte dispoziiii ale ambelor hotărâri.

Curtea de Apel Iaşi, sentinţa penală nr. 2819 din 2 iulie 1998PARTICIPAŢIA IMPROPRIE. COMPLICITATE. ÎNCADRARE

JURIDICĂ.

Fapta inculpatului major de a determina un minor sub 14 ani

312

să sustragă bunuri din locuinţa unui vecin, constituie infracţiunea de furt în forma participaţiei improprii, în condiţiile art. 31 al. 2 Cod penal şi nu complicitate la săvârşirea infracţiunii de furt.

În fapt inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 Cod penal raportat la art. 208 al. 1 Cod penal, reţinându-se că în ziua de 25 septembrie 1997 inculpatul l-a determinat pe fiul său în vârstă de 12 ani să meargă la domiciliul părţii vătămate - vecinul său - şi să sustragă bunuri.

Minorul a pătruns în locuinţa vecinului şi a sustras un radiocasetofon cu cinci casete, un aparat de radio Gloria.

Reţinând aceeaşi situaţie de fapt, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt comisă sub forma participaţiei improprii, soluţie menţinută în apel şi recurs.

Potrivit art. 31 al. 2 Cod penal participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 594 din 2 iulie 1998

PARTICIPAŢIE. CIRCUMSTANŢE REALE. RĂSFRÂNGERE ASUPRA ALTOR PARTICIPANŢI. CONDIŢII

Recursul inculpatului C.M. este fondat. Într-adevăr, inculpatul recurent a participat în calitate de

complice la infracţiunea comisă de ceilalţi participanţi, el oferindu-se să asigure deplasarea autorilor la locul faptei şi de la locul faptei, rămânând în maşină în timp ce autorii au operat. Recurentul nu a fost în holul blocului unde s-au consumat actele de sustragere prin folosirea violenţelor, rămânând permanent în interiorul autoturismului.

Potrivit art. 28 alin. 2 Cod penal, circumstanţele privitoare la faptă (reale) se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Inculpatul recurent a negat permanent că ar fi cunoscut modalităţile concrete în care urma să fie realizată sustragerea, iar probele administrate în cauză nu demonstrează contrariul şi nici nu îndreptăţesc concluzia că ar fi prevăzut modalităţile comiterii sustragerii, adică folosirea violenţei.

Cum folosirea violenţei în cadrul unei sustrageri constituie o circumstanţă de fapt esenţială pentru încadrarea juridică şi cum recurentul nu a cunoscut-o şi nici nu a putut-o prevedea, greşit i s-a

313

reţinut în sarcină infracţiunea de complicitate la tâlhărie (art. 26 raportat la art. 211 alin. 1 Cod penal) faptele sale constituind complicitate la furt calificat (art. 208, 209 lit. "a" Cod penal) sens în care urmează a se opera toate corecţiile ce se impun.

Curtea de apel braşov decizie penală nr. 35/r din 5 februarie 1997

PĂTRUNDEREA ÎN CURTE PE POARTA GĂSITĂ DESCHISĂ. LOVIRE ŞI FURT

Inculpatul şi partea vătămată s-au lovit reciproc într-un restaurant şi, în timpul conflictului, un lănţişor de aur de la gâtul părţii vătămate s-a desprins şi a căzut la podea, de unde a fost ridicat inculpat, care - deşi i-a fost cerut de partea vătămată - a refuzat să-l restituie.

Această faptă nu constituie infracţiunea de tâlhărie, pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, deoarece inculpatul n-a săvârşit violenţele în scopul deposedării părţii vătămate de bunul său şi nici pentru păstrarea bunului furat, iar inculpatul a ajuns în posesia lănţişorului după încetarea violenţelor; în consecinţă, el se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de lovire (art. 180 alin. 1 C. pen.) şi furt cali-ficat (art. 208, 209 lit. c C. pen.), aflate în concurs real.


PEDEAPSA. INDIVIDUALIZARE. CRITERII. MĂSURI DE SIGURANŢĂ. INTERZICEREA DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢI. CONDIŢII

La stabilirea pedepsei pe care trebuie să o execute cel vinovat de comiterea unei fapte penale se iau în consideraţie toate criteriile enumerate de art. 72 din Codul penal.

Ponderea fiecăruia dintre aceste criterii, la individualizarea pedepsei, este chibzuită în raport de realizarea scopului preventiv-

314

educativ prevăzut la art. 52 din Codul penal. În cazul infracţiunii de furt, interzicerea de a se afla în anumite

localităţi se poate aplica oricare ar fi pedeapsa stabilită şi chiar dacă inculpatul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni.

Prin Sentinţa penală nr. 1351/2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute prin rechizitoriu, din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. e) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. e) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal şi, în baza acestui text de lege, a fost condamnat inculpatul L.F. la 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 116 din Codul penal s-a luat faţă de inculpatul L.F. măsura de siguranţă a obligării de a nu se afla în municipiul Bucureşti, pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la data de 4 iulie 2001, inculpatul a spart cu o piatră geamul portierei dreapta-faţă al unui autoturism, iar din interior a sustras un radiocasetofon, pe care l-a vândut ulterior cu 2,4 milioane lei.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul L.F., care a criticat soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul dozării pedepsei şi al greşitei aplicări a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Bucureşti, deoarece nu a fost condamnat la o pedeapsă mai mare de 5 ani (art. 116 alin. 2 din Codul penal).

Prin Decizia penală nr. 134/A/2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a respins ca nefondat apelul inculpatului L.F., cu motivarea că prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepsei, conform criteriilor art. 72 din Codul penal, şi o corectă aplicare a prevederilor art. 116 din Codul penal, întrucât inculpatul este recidivist şi deci măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se aplică, chiar dacă pedeapsa la care a fost condamnat nu depăşeşte 5 ani.

Această decizie penală a fost atacată cu recurs, pentru motivele de casare prevăzute de art. 385^9 pct. 14 şi pct. 17^1 din Codul de procedură penală, constând în aceea că pedeapsa este prea aspră şi nu se impune aplicarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 116 din Codul penal.

Recursul este nefondat. Astfel, la stabilirea pedepsei de 4 ani închisoare, au fost avute

în vedere atât datele referitoare la faptă (gradul de pericol social concret, modalitatea şi împrejurările comiterii, urmările cauzate), cât şi

315

aspectele privind persoana inculpatului, respectiv starea de recidivă, atitudinea manifestată în faţa organelor judiciare şi vârsta acestuia.

Procedându-se în acest mod, rezultă că s-a dat eficienţa criteriilor statornicite de prevederile art. 72 din Codul penal, pedeapsa astfel individualizată fiind aptă să realizeze atât scopul prevenţiei generale, cât şi al celei sociale.

Critica recurentului, cu privire la aplicarea art. 116 din Codul penal, este, de asemenea, nefondată, deoarece acesta este recidivist şi a comis o infracţiune de furt, împrejurări în raport de care, potrivit alin. 2 şi 4 al acestui text de lege, nu mai este necesar ca pedeapsa să fie peste 5 ani, pentru a i se interzice celui în cauză a se afla în municipiul Bucureşti.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat. (M.S.)

Curtea de apel bucureşti - secţia i penalăDecizie penală nr. 504/r din 27 martie 2002

PERICOL SOCIAL. ART. 18^1 COD PENAL. FURT CALIFICAT.

RECIDIVĂ Fapta de a sustrage, pe timp de noapte, dintr-un automobil, un

radiocasetofon, de către un recidivist condamnat anterior tot pentru furt calificat, nu este lipsită de pericol social, chiar dacă valoarea bunului sustras este redusă.

Prin Sentinţa penală nr. 138 din 22 martie 2000 a Judecătoriei Curtea de Argeş, inculpatul M.M. a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi la art. 18^1 Cod penal, pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. e şi g, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Inculpatul a fost trimis în judecată reţinându-se că, în seara zilei de 24 octombrie 1999, a sustras dintr-un autoturism un radiocasetofon în valoare de 120.000 de lei.

Instanţa a apreciat că fapta săvârşită de inculpat, prin conţinutul ei concret şi prin atingerea minimă adusă patrimoniului persoanei vătămate, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Tribunalul Argeş, prin Decizia penală nr. 538 din 4 iulie 2000, a respins apelul declarat de procuror, sentinţa rămânând definitivă.

316

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 18^1 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea corectă a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Din verificarea lucrărilor cauzei se constată că, într-adevăr, inculpatul, prin fapta sa, a creat o pagubă redusă, de 120.000 de lei. Din cuprinsul art. 18^1 Cod penal rezultă însă că instanţa trebuia să analizeze cumulativ toate aspectele enumerate în textul de lege menţionat, în evaluarea gradului de pericol social al faptei neputând face abstracţie de împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, de conduita şi persoana inculpatului.

În afară de faptul că inculpatul a săvârşit sustragerea pe timp de noapte şi într-un loc public, ceea ce vădeşte o reală periculozitate socială, din actele dosarului rezultă că anterior inculpatul a fost condamnat în 1997 la un an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi apoi la un an închisoare pentru o altă infracţiune de aceeaşi natură.

În raport cu cele menţionate se constată că instanţele, în aprecierea pericolului social al faptei, au avut în vedere numai valoarea redusă a pagubei, nu şi comportarea inculpatului, faţă de care condamnările anterioare nu şi-au îndeplinit rolul preventiv şi educativ.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, iar inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 2765 din 30 mai 2001

PERICOL SOCIAL. ART. 18^1 COD PENAL. ÎMPREJURĂRILE ÎN CARE FAPTA A FOST COMISĂ. MODUL ŞI MIJLOACELE DE SĂVÂRŞIRE A FAPTEI

Potrivit art. 18^1 alin. 2 din Codul penal la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

317

Dacă pentru a-şi însuşi bunuri dintr-un magazin, inculpatul a intrat având asupra sa o lamă şi a tăiat elementele ce puteau declanşa alarma, fapta a fost săvârşită cu premeditare, ceea ce conferă acesteia gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin Sentinţa nr. 455 din 17 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b^1 Cod procedură penală şi la art. 18^1 Cod penal.

Inculpatul fusese trimis în judecată pentru faptul că, la 18 decembrie 1998, a furat dintr-un magazin două geace de piele în valoare de 692.000 de lei. Fiind observat de vânzători, a încercat să fugă, dar a fost prins de aceştia.

Tribunalul a reţinut că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Apelul procurorului a fost respins prin Decizia nr. 676/A din 20 decembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art. 18^1 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social, se arată în alin. 2 al aceluiaşi articol, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În cauză, nu se poate reţine că fapta săvârşită de inculpat este lipsită în mod vădit de importanţă, faţă de modul şi de mijloacele în care a fost comisă, de scopul urmărit, de prejudiciul produs şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În acest sens, este semnificativă împrejurarea că, pentru a-şi însuşi cele două obiecte de îmbrăcăminte, inculpatul a intrat în magazin având asupra sa o lamă cu care a tăiat elementele ce puteau declanşa alarma, ceea ce presupune un mod premeditat de săvârşire a faptei, conferind acesteia gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză au fost casate şi s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Constatându-se existenţa unor circumstanţe atenuante privitoare la persoana inculpatului, executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat.


318

PERSOANE CARE AU CĂLĂTORIT ÎMPREUNĂ ÎN ACELAŞI COMPARTIMENT DE TREN. ÎNSUŞIREA UNUI BAGAJ DE CĂTRE INCULPAŢI ÎNCADRAREA JURIDICA.

Judecătoria Suceava, prin sentinţa penală nr. 552 din 23 martie 1998 a condamnat pe inculpatele H.C. şi F.E. la câte trei luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de însuşire a bunului găsit, prev. şi ped. de art. 216 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat prev. şi ped. de art. 208 alin. 1,209 litera a, f şi g C.pen., executarea pedepselor fiind suspendată conform art. 81 C.pen.

În fapt s-a reţinut că în noaptea de 30-31.1.1997, inculpatele şi partea vătămată N.C. au călătorit în trenul rapid 581 pe ruta Bucureşti-Suceava, în acelaşi compartiment şi au ajuns la destinaţie în dimineaţa zilei de 31.1.1997 pe la orele 3 . Aproape de destinaţie, partea vătămată şi-a pregătit cele trei bagaje pe care le avea, în sensul că le-a deplasat pe culoare până la uşa de coborâre, după care, la oprirea trenului a coborât cu două dintre ele depunându-le pe peron.

Pe culoarul vagonului i-a mai rămas un bagaj cu bunuri în valoare de un milion de lei şi când s-a întors să ia şi acest bagaj a constatat că nu mai este, căci inculpatele venind din urmă şi văzând geanta fără stăpân şi-au însuşit-o după care au coborât din tren pe partea opusă şi apoi, cu ajutorul unui taxi s-au deplasat la hotelul „Turist", fiind ulterior descoperite de organele de poliţie.

În drept, instanţa a reţinut că fapta inculpatelor întruneşte elementele infracţiunii de însuşire a bunului găsit, prev. de art. 216 C.pen. şi nu acea de furt calificat prev. şi ped. de art. 208 alin. 1, 209 litera a, f şi g C.pen., deoarece luarea bunului mobil nu s-a făcut din posesia sau detenţia părţii vătămate, ci bunul a fost găsit.

Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 854 din 26 octombrie 1998 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchet cu motivarea că bunul însuşit fusese uitat de partea vătămată şi deci ieşit din posesia sau detenţia acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava invocând ca motiv de casare prevederile art. 3859

pct. 17 din C.pr.pen.Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a

admis, a casat decizia instanţei de apel şi parţial sentinţa judecătoriei în sensul că a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de însuşire a bunului găsit în infracţiunea de furt calificat şi le-a condamnat pe cele două inculpate, cu reţinerea de circumstanţe atenuante prev. de art. 74 rap. la art. 76 lit. c C.pen., la câte trei luni închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În argumentarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut că un

319

bun se consideră ca fiind pierdut atunci când a ieşit în mod involuntar, din diverse motive, din posesia sau detenţia proprietarului ori a deţinătorului, astfel că nu se ştie unde se mai găseşte pentru a puteasă-l ia. În speţă, partea vătămată nu a pierdut paza juridică a bunului,ea ştiind unde l-a lăsat şi numai datorită unor împrejurări de fapt nu aputut să-l ia odată cu celelalte bunuri, dar a revenit imediat la loculunde l-a lăsat şi unde a constatat că dispăruse, sesizând organele depoliţie.

Inculpatele nu pot invoca faptul că bagajul a fost abandonat, atâta timp cât persoana proprietară coborâse din tren cu două bagaje urmând să revină pentru a-l coborî pe al treilea.

Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr. 20 din 10 ianuarie 2000

PLURALITATE DE INFRACŢIUNI. STARE DE RECIDIVĂ GREŞIT REŢINUTĂ. NEÎNRĂUTĂŢIREA SITUAŢIEI INCULPATULUI ÎN PROPRIA CALE DE ATAC

Prima instanţă a condamnat inculpatul pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului privat prevăzută de articolul 208 - 209 literele e şi g Cod penal, cu aplicarea articolului 37 litera a Cod penal, soluţie menţinută în apel.

Din fişa de cazier judiciar, rezultă însă că inculpatul a fost condamnat de Judecătoria Roman prin sentinţa penală nr. 67 din 27 martie 1990, la 2 ani închisoare în baza articolului 20 raportat la articolele 208 - 209 literele e şi g Cod penal cu referire la articolul 224 alineat 1 teza a II-a Cod penal, pedeapsă a cărei executare a început la 23 martie 1990 şi din care a fost liberat condiţionat la 30 mai 1991, cu un rest rămas neexecutat de 296 zile.

Dacă inculpatul ar fi executat integral pedeapsa, s-ar fi liberat la 22 martie 1992 şi cum fapta pentru care este judecat a fost săvârşită la 4 noiembrie 1994, rezultă că s-a comis în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de articolul 37 litera b Cod penal.

Făcând aplicarea articolului 37 litera a Cod penal şi menţinând liberarea condiţionată pentru restul neexecutat de 296 zile, prima instanţă a înrăutăţit situaţia condamnatului, deoarece în cazul unui concurs de infracţiuni s-ar putea aplica un spor de pedeapsă şi totodată s-ar putea revoca liberarea condiţionată, operaţiuni juridice excluse în cazul aplicării prevederilor articolului 37 litera b Cod penal.

Este adevărat că potrivit articolului 39 alineat 4 Cod penal, în cazul recidivei prevăzute de articolul 37 litera b Cod penal, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, la care se poate adăuga un spor până la 5 ani, dar în speţă instanţa a aplicat o pedeapsă de 2

320

ani şi 6 luni închisoare (deci sub maximul special care este de 5 ani închisoare), deci nu s-a pus problema aplicării unui spor de pedeapsă.

Considerând că recalificarea corectă a recidivei este în favoarea inculpatului, instanţa va admite recursul în baza articolului 385 punctul 2 litera d cu referire la articolul 385 punctul 17 Cod procedură penală, va casa decizia atacată cât şi sentinţa instanţei de fond numai cu privire la încadrarea juridică şi la dispoziţia privind menţinerea liberării condiţionate, care se va înlătura, iar în fond, va modifica încadrarea juridică în sensul aplicării dispoziţiilor articolului 37 litera b Cod penal, în loc de articolul 37 litera a Cod penal greşit reţinute.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 238/r din 20 iunie 1995

PLURALITATEA DE SUBIECŢI ACTIVI LA CARE SE REFERĂ ART. 209 LIT. A C. PEN.,

În fapt, inculpatul s-a deplasat, într-o noapte, la un teren al persoanei vătămate, de unde a ridicat fără drept o cantitate de ştiuleţi de porumb, deja culeşi, fiind însoţit şi ajutat în această acţiune de 5 persoane - faţă de care nu s-a început urmărirea penală - cărora le-a spus că terenul respectiv este proprietatea sa.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a şi e C. pen., însă instanţa de apel, sesizată cu recursul inculpatului, l-a admis şi a înlăturat din încadrarea juridică a faptei agravanta prevăzută la lit. a din art. 209 C. pen.

Recursul declarat de parchet, prin care se tinde a se reveni la încadrarea juridică iniţială, nu este fondat.

Una din împrejurările care, potrivit legii, particularizează furtul calificat este pluralitatea de subiecţi activi -săvârşirea faptei "de două sau mai multe persoane" - care trebuie să aibă calitatea de autori sau de complici concomitenţi.

Deşi, în speţă, prin activitatea lor, persoanele participante au sporit eficienţa acţiunii de sustragere comisă de inculpat, totuşi, ele nu au slăbit posibilitatea de apărare a victimei, câtă vreme au fost de bună credinţă, neştiind că inculpatul îşi însuşeşte fără drept porumbul. Aceste persoane nu fac parte din pluralitatea de subiecţi activi la care se referă art. 209 lit. a C. pen., din moment ce, în temeiul art. 228 C.proc. pen. şi art. 10 lit. d C. Proc.pen., s-a dispus neînceperea

321

urmăririi penale în ceea ce le priveşte.

C.Apei Bucureşti, s. a lI-a pen., dec.nr. 302/1997

POSESIE DE FAPT, FĂRĂ TITLU. FURT. ABUZ DE ÎNCREDERE.

Înstrăinarea de către muncitor a unui bun primit pentru a-l folosi în procesul muncii constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de abuz de încredere, deoarece făptuitorul nu posedă sau deţine bunul înstrăinat în baza unui titlu, cum prevede art. 213 Cod penal, patronul păstrând, din punct de vedere juridic, posesia şi detenţia bunului.

Judecătoria Oradea, prin sentinţa penală nr. 970 din 23 martie 1998, a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului P.A., din infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal, în aceea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 din acelaşi cod, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală a încetat procesul penal.

Instanţa a reţinut că, în perioada mai - iunie 1996, inculpatul a muncit ca zilier la S.C. Kamora Prest Oradea, iar în octombrie 1996, pe fondul unor neînţelegeri privind salarizarea, a vândut o betonieră a firmei, însuşindu-şi banii.

S-a mai reţinut că partea vătămată a depus plângere la poliţie în martie 1997, depăşind termenul de 2 luni din ziua în care a ştiut cine este făptuitorul.

Tribunalul Bihor, prin decizia penală nr. 845/A din 7 octombrie 1998 şi Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 78/R din 4 aprilie 1999 au respins apelul şi, respectiv, recursul declarate de procuror.


Potrivit art. 208 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept, iar potrivit art. 213 din acelaşi cod constituie infracţiunea de abuz de încredere însuşirea unui bun mobil al altuia deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

În cauză, instanţele au apreciat că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, motivând că partea vătămată a încredinţat inculpatului betoniera în

322

vederea executării unor lucrări de construcţii, astfel încât în momentul în care inculpatul a vândut betoniera respectivă, aceasta se afla în stăpânirea sa de fapt şi nu în posesia sau detenţia părţii vătămate.

Din prevederile art. 213 Cod penal, rezultă că pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar ca detenţia bunului mobil ce constituie obiectul material al infracţiunii să se întemeieze pe existenţa unui titlu.

În speţă această condiţie nu este îndeplinită, deoarece inculpatul a primit bunul înstrăinat pentru a-l folosi în procesul muncii, având doar deţinerea lui fizică, ceea ce nu este de natură a transfera pe seama sa posesia sau detenţia bunului, în sensul legii. Aceste prerogative au rămas în continuare titularului dreptului, iar atitudinea inculpatului de a converti caracterul deţinerii într-o stăpânire în nume propriu, prin efectuarea de acte de dispoziţie, întruneşte caracteristicile unei luări a bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, în scopul însuşirii pe nedrept.

Rezultă, aşadar, că în speţă subzistă elementele constitutive ale infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal, motiv pentru care recursul în anulare a fost admis iar inculpatul a fost condamnat conform acestui text de lege.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1197 din 22 martie 2000

PROBE. DECLARAŢII ALE ÎNVINUITULUI SAU ALE

INCULPATULUI. FORŢA PROBANTĂ

Instanţa nu poate evalua preferenţial declaraţia dată de inculpat în cursul judecăţii, prin care şi-a modificat poziţia procesuală avută la urmărirea penală, deoarece legiuitorul a conferit obligaţia judecătorului de a cântări şi corobora ansamblul materialului probator pentru aflarea adevărului în cauza respectivă.

Prin Sentinţa penală nr. 1162 din 19.09.2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal, condamnarea inculpatului V.Ş. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

323

În baza art. 86^4 din Codul penal raportat la art. 86^5 din Codul penal, s-a revocat beneficiul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 467/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a fost cumulată această pedeapsă cu cea aplicată prin prezenta sentinţă, inculpatul având de executat o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.

În baza art. 88 din Codul penal, s-au dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 12.01.2002 la 17.01.2002, de la 11.09.2002 la 12.09.2002 şi de la 28.11.2002 la 29.11.2002.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat integral.

În baza art. 191 din Codul de procedură penală, inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în noaptea de 27.11.2002 spre 28.11.2002 inculpatul a sustras capacul ornament de la roata dreaptă faţă a autoturismului aparţinând părţii vătămate B.S.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 86^4 şi art. 86^5, privind revocarea suspendării executării pedepsei şi a neaplicării dispoziţiilor Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea, întrucât nu se face vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat.

Prin Decizia penală nr. 395/2003, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi de inculpatul V.Ş. împotriva Sentinţei penale nr. 1162 din 19.09.2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 2936/2003.

S-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, în fond, rejudecând: În baza art. 86^5 din Codul penal raportat la art. 85 din Codul

penal, s-a anulat suspendarea pedepsei sub supraveghere, de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 467/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin neapelare la 8.04.2003, pe care a descontopit-o în pedepsele componente de 1 an şi 6 luni închisoare (două pedepse).

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, a constatat graţiate cele două pedepse de 1 an şi 6 luni închisoare şi a înlăturat sporul de 6 luni. A dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani aplicată prin Sentinţa penală nr. 1162 din 19.09.2003 şi i s-au pus în vedere

324

inculpatului dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 543/2002. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi 64 din Codul penal. S-a dedus reţinerea de la 28.11.2002. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate. Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în

sarcina statului. Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut

următoarele: Instanţa de fond a apreciat în mod corect materialul probator

administrat în cauză, în raport de care a rezultat cu certitudine vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei deduse judecăţii.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect din fişa de cazier a inculpatului că prin Sentinţa penală nr. 1119 din 22.10.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin neapelare la data de 4.11.2002, inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani, pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat la 12.01.2002.

Prin Sentinţa penală nr. 467 din 27.03.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin neapelare la 8.04.2003, inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea la 10.09.2002 a unei infracţiuni de furt calificat, constatându-se că această faptă este concurentă cu fapta de furt pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 1119/2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, motiv pentru care prin aceeaşi sentinţă s-a dispus anularea suspendării acestei pedepse şi i s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni.

Fapta dedusă judecăţii în prezenta cauză este concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 467/2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, şi săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie în raport de condamnarea la pedeapsa închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 1119/2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

În contextul analizat mai sus, dispoziţia primei instanţe de a dispune suspendarea executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 467/2003, este nelegală.

Instanţa de fond ar fi trebuit să constate că fapta dedusă judecăţii este concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 467/2003 şi, dând eficienţă dispoziţiilor art. 86^5 din Codul penal, să anuleze suspendarea pedepselor sub supraveghere.

Constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 543/2002, pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare aplicate

325

pentru faptele săvârşite la data de 11.01.2002 - 12.01.2002 şi respectiv 10.09.2002 - 11.09.2002 trebuiau a fi graţiate şi trebuia înlăturat sporul de 6 luni, aplicat nelegal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul V.Ş., criticând-o pe motive de nelegalitate, cu privire la greşita condamnare, şi netemeinicie, referitor la cuantumul pedepsei aplicate, apreciată prea aspră în raport de fapta comisă.

În drept, s-a invocat drept caz de casare art. 385^9 alin. 1 pct. 15 şi 17^1 din Codul de procedură penală.

Analizând hotărârea recurată, Curtea, în baza art. 385^15 alin. 1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins recursul pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce priveşte greşita condamnare a inculpatului, critica recurentului s-a bazat pe faptul că capacul, reţinut a fi furat, a fost găsit de inculpat lângă o maşină, iar declaraţiile date în sensul că a smuls capacul roţii autoturismului Ford au fost date de teamă.

În mod corect, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au înlăturat declaraţia inculpatului în faza de cercetare judecătorească, apreciind-o ca fiind vădit nesinceră. Astfel, în declaraţia olografă, inculpatul a arătat că a sustras capacul fără un motiv anume. Declaraţia inculpatului se coroborează cu declaraţia martorului Ş.F., în care acesta arată că inculpatul a recunoscut, în faţa organelor de poliţie, că a smuls capacul de la roata autoturismului părţii vătămate, precum şi cu declaraţia martorului V.I., în care acesta arată că l-a văzut pe inculpat aplecându-se şi luând capacul de la roata autoturismului părţii vătămate, determinând pornirea alarmei.

În mod corect instanţele au apreciat vinovăţia inculpatului ca fiind dovedită.

Nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor, instanţa fiind îndreptăţită să reţină doar declaraţiile care se coroborează cu celelalte probe şi pe care le consideră că exprimă adevărul.

Retractarea de către inculpat a unor declaraţii nu conduce automat la înlăturarea lor din ansamblul probelor supuse aprecierii instanţei.

Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului şi ale martorilor, instanţa poate să considere, atunci când acestea sunt contradictorii, că numai una dintre ele exprimă adevărul, având obligaţia de a le înlătura motivat pe celelalte.

Deoarece probele nu au o valoare dinainte stabilită în raport cu faza procesuală în care au fost administrate, aprecierea lor se face de către organele judiciare, potrivit convingerii formate în urma examinării probelor administrate în cauză.

326

Rezerva manifestată de legiuitor în ceea ce priveşte declaraţiile inculpatului este justificată din punct de vedere psihologic, prin poziţia procesuală a acestuia, precum şi în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor, faţă de care se manifestă aceeaşi rezervă.

Referitor la cuantumul pedepsei aplicate, Curtea a apreciat că acesta corespunde funcţiei educative şi de exemplaritate.

Instanţa a stabilit o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care, anterior, inculpatul a mai fost condamnat (Sentinţa penală nr. 1119/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; Sentinţa penală nr. 1351/2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti) la pedepse cu suspendare condiţionată sau sub supraveghere a executării şi totuşi a perseverat în săvârşirea infracţiunilor.

În cauză nu s-au putut reţine circumstanţe atenuante judiciare pentru a se coborî pedeapsa sub minimul prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte circumstanţele atenuante judiciare, art. 74 cuprinde împrejurări de fapt care raportate la cauza penală (fapta şi persoana inculpatului) pot dobândi prin aprecierea instanţei valenţe atenuante.

Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită în concret satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea a apreciat că nu există date sau împrejurări ale realităţii de natură a impune o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege, astfel că recursul inculpatului a fost respins ca nefondat.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală Decizie penală nr. 1286 din 26 iulie 2004

PRODUSE AGRICOLE - FURT

Potrivit art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 306/1981 privind măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu

327

închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă legea nu prevede o pedeapsă mai mare, sustragerile sub orice formă din avutul obştesc de produse agricole de pe cîmp, din mijloacele de transport, din locurile de depozitare ori de desfacere.

Decretul nr. 306/1991 a fost abrogat prin art. 11 din Decretul-lege nr. 9/1989. Dar abrogarea acestui act normativ nu a atras dezincriminarea tuturor faptelor de sustragere de produse agricole din avutul obştesc.

Deşi legea specială a fost abrogată, sustragerea unor astfel de produse din avutul obştesc constituie, în continuare, infracţiunea prevăzută de art. 209 raportat la art. 224 C. pen. dacă sînt îndeplinite condiţiile sub care este incriminată prin aceste dispoziţii legale.

Fapta comisă de inculpat la 27 iulie 1989 de a sustrage prin efracţie o cantitate de grîu în valoare de 5.565 lei, din magazia unei cooperative agricole de producţie este prevăzută, în continuare, de legea penală şi constituie infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 208, 209 lit. g şi 224 alin. 1 C. pen.


RACORDARE ILICITĂ LA CIRCUITUL TELEFONIC AL UNEI PERSOANE

Efectuarea de convorbiri prin racordarea ilicită la circuitul telefonic al altei persoane constituie infracţiunea de furt de energie în sensul prevederilor art. 208 alin. 2 C. pen.

Prin sentinţa nr. 84 din 24 februarie 1999, Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, a condamnat pe inculpatul D.N. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat ia art. 209 lit. g şi alin. 3 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, paznic de noapte la Şcoala Generală nr. 145 s-a conectat clandestin, în timpul serviciului, la circuitul telefonic al şcolii folosind un aparat telefonic propriu şi a efectuat convorbiri telefonice, mai ales din cele cu tarif majorat, cauzând un prejudiciu de 109 milioane Iei.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I-a penală, prin decizia nr. 297 din 23 iunie 1999, a admis apelul şi a redus pedeapsa.

Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că fapta sa constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen., iar nu aceea de furt, deoarece nu şi-a însuşit bunuri ale şcolii.

Recursul nu este fondat.

328

Potrivit art. 208 alin. 2 C. pen., se consideră bun mobil deci face obiectul material al infracţiunii de furt şi orice energie care are o valoare economică.

Din actele dosarului rezultă că inculpatul a efectuat convorbiri de la un aparat pe care l-a conectat clandestin la circuitul de interior al postului telefonic al şcolii, ceea ce constituie sustragere a energiei pe baza căreia funcţionează circuitul telefonic.

Această activitate infracţională nu a fost săvârşită de inculpat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi nu constituie o îndeplinire defectuoasă sau o neîndeplinire a acestora, funcţia avută înlesnind inculpatului doar posibilitatea de a săvârşi infracţiunea.

Aşa fiind, se constată că încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de furt este corectă, motiv pentru care recursul a fost respins

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3981 din 17 octombrie 2000

RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ . ÎNSTRĂINAREA

BUNULUI FURAT

Prin sentinţa penală nr. 102/1992, Judecătoria Văleni de Munte, a condamnat pe inculpatul R.C. pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 C. pen.

Inculpatul a fost obligat, totodată, să plătească părţii civile P.A. despăgubiri în sumă de 164.250 lei.

Instanţa a reţinut că, în ziua de 5 decembrie 1990, inculpatul a furat doi cai proprietatea părţii civile, pe care, ulterior, i-a înstrăinat.

Prin decizia penală nr. 498/1992 Tribunalul Judeţean Prahova a respins recursul părţii civile.

Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat, între alte motive, şi cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei.

Sub acest aspect se constată că instanţele nu au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. 3 C. pr. pen., din care rezultă că obligarea la despăgubiri constituie o modalitate de reparare a pagubei numai atunci când aceasta nu este posibilă prin repararea în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare, în desfiinţarea unui înscris sau prin alt mijloc de reparare.

În speţă, din dosar rezultă că unul dintre caii furaţi de inculpat se află în posesia lui P.V. care l-a cumpărat de la inculpat şi trebuia restituit părţii civile.

329

Ţinând seama de această împrejurare, instanţa de fondva rejudeca latura civilă a cauzei, urmând să citeze pe cumpărătorul P.V. şi să îl oblige pe acesta la restituirea calului către partea civilă, cu posibilitatea pentru el să solicite, în condiţiile legii, despăgubiri de la inculpat.


RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ . SOLIDARITATE Inculpatul a fost condamnat pentru săvîrşirea unor infracţiuni

de furt contra avutului personal. Prin rechizitoriul întocmit în cauză, s-a dispus, între altele,

sesizarea comisiei de Judecată pentru faptele comise de doi minori, precum şi neînceperea urmăririi penale pentru minorul ce nu împlinise 14 ani.

Inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri părţilor civile, solidar cu mai mulţi făptuitori minori şi părinţii acestora.

Instanţa a reţinut că inculpatul a săvîrşit, în lunile aprilie şi mai 1988, un număr de şase furturi, la unele din ele participînd şi trei minori.

Soluţia este nelegală, deoarece potrivit art. 317 C. pr. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

De asemenea, potrivit art. 14 C. pr. pen., acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale, are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţilor responsabile civilmente, cu privire la care instanţa a fost sesizată.

Cum prin rechizitoriul întocmit în cauză instanţa nu a fost sesizată cu judecarea unor fapte penale comise de cei trei minori, instanţele au greşit soluţionarea laturii civile a cauzei atunci cînd a obligat la plata despăgubirilor civile şi pe făptuitorii minori, precum şi pe părinţii acestora.


RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ . CUMPĂRĂTOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ

330

S-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvîrşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 C. pen., constînd în aceea că a sustras un atelaj compus dintr-o căruţă şi 3 cai, fapta fiind amnistiată prin art. 1 din Decretul nr. 11/1988.

Instanţa a mai reţinut că inculpatul a vîndut un cal martorului C.T. cu suma de 4.500 lei, ulterior calul fiind ridicat de la cumpărător şi restituit părţii vătămate.

Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat. Într-adevăr, din moment ce s-a dovedit că C.T., care s-a

constituit parte civilă, este cumpărător de bună-credinţă, iar calul pe care acesta l-a achiziţionat de la inculpat a fost ridicat de organele de urmărire penală şi predat păgubaşului, prima instanţă trebuia, în vederea rezolvării corecte a laturii civile a cauzei, să oblige pe inculpat să restituie cumpărătorului suma de care, pe nedrept, a beneficiat.


RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ . STABILIREA PREJUDICIULUI

1. În cazurile de sustragere de sume de bani ce trebuie depuse la bancă şi la celelalte instituţii de credit ori a avansului primit spre decontare, despăgubirile vor cuprinde, pe lîngă suma reprezentînd pierderea efectiv suferită de unitate, şi dobînda legală aferentă acelei sume, calculată cu începere de la data sustragerii sumei respective şi pînă la recuperarea ei. În toate aceste cazuri, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii civile, alături de cea penală, nu este competentă să aplice inculpatului şi penalităţile prevăzute la art. 38 şi 50 din Regulamentul operaţiilor de casă al unităţilor, aprobat prin Decretul nr. 209/1976, întrucît aceste penalizări constituie sancţiuni administrativ-financiare.

Dacă sancţiunea penalizării s-a aplicat anterior unităţii de către organele administrative şi bancare cu atribuţii de a constata abaterile de la disciplina de casă, ea poate face obiect al cererii de despăgubiri, în cadrul acţiunii civile, deoarece suma de bani în care constă penalizarea, din moment ce a fost vărsată la bugetul statului, constituie o daună efectivă pentru unitate, cauzată prin fapta cu judecarea căreia instanţa este învestită.

2. Îndrumarea dată prin decizia nr. 2 din 23 martie 1982 a Plenului Tribunalului Suprem în sensul că, în cazul în care obiectul material al infracţiunii constă într-o sumă de bani încredinţată cu titlu de avans spre decontare, inculpatul urmează să fie obligat la restituirea

331

sumei nedecontate şi la plata majorării aferente de 0,50% pentru fiecare zi de întîrziere, fără a mai datora dobînda legală, pe motiv că aceasta ar fi inclusă în majorare, îşi încetează aplicabilitatea.

Plenul Tribunalului Suprem Decizie de îndrumare nr. 1/1989

RECURS. EROARE GRAVĂ DE FAPT. FURT. COAUTORAT. CONDIŢII

Hotărârea de a comite infracţiunea a fost luată în comun de cei trei inculpaţi, la propunerea unuia dintre ei şi acceptată de ceilalţi.

Fapta inculpatului T.C. de a asigura paza dar şi de a primi pe rând de la A.D. care la rândul său primea bunurile sustrase de la V.L., care intrase în interiorul magaziei, caracterizează activitatea acestuia ca fiind coautor în condiţiile art. 24 Cod penal.

Faptul că instanţa de fond nu a analizat toate actele depuse de inculpat (adeverinţa de student) şi nu a avut în vedere această situaţie, echivalează cu o eroare gravă de fapt astfel cum este prevăzută de art. 385^9 pct. 18 Cod procedură penală.

S-a dispus casarea sentinţei şi a deciziei penale şi în fond suspendarea pedepsei sub supraveghere.

Curtea de Apel BacăuDecizie penală, nr. 39 din 1994

RECURS. FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI

Aplicarea art. 18^1 din Codul penal de către instanţa de fond, soluţie menţinută în apel, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs în cadrul nici unuia din cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de

332

dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală.

Prin Sentinţa penală nr. 915 din 18.05.2000 a Judecătoriei Buftea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. b^1) din Codul de procedură penală, au fost achitaţi inculpaţii M.L.M. şi S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 - 209 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 18^1 din Codul penal cu referire la art. 91 din Codul penal s-a aplicat inculpaţilor sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 1.000.000 lei pentru fiecare.

S-a constatat acoperit integral prejudiciul cauzat părţii vătămate.

S-a reţinut că în ziua de 26 iunie 1999, după o prealabilă înţelegere, cei doi inculpaţi au sustras un număr de 20 de bare metalice de la partea vătămată, valoarea prejudiciului fiind de 470.000 lei.

Prin Decizia penală nr. 254/A din 16.02.2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, care a criticat greşita achitare a inculpaţilor.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care le-a criticat, motivând că în mod greşit instanţele de fond şi apel au apreciat că fapta săvârşită de inculpaţi nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Curtea constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 18^1 din Codul penal, nu constituie infracţiune

fapta prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile sociale apărate de lege, prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în mod concret a gradului de pericol social, instanţa trebuie să ţină seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Rezultă că aplicarea art. 18^1 din Codul penal este rezultatul unui proces de apreciere a gradului de pericol social concret al faptei, efectuat prin analiza şi evaluarea tuturor criteriilor enumerate în dispoziţiile art. 18^1 alin. 2 din Codul penal, nefiind vorba despre un proces de stabilire a situaţiei de fapt în cadrul căruia s-ar putea produce grave erori ce ar fi cenzurabile pe calea recursului, în condiţiile art. 385^9 pct. 18 din Codul de procedură penală, după cum nu poate fi pusă în discuţie o eventuală greşită aplicare a legii, cenzurabilă în condiţiile art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, întrucât

333

din analiza hotărârilor recurate rezultă că au fost luate în considerare toate criteriile de apreciere a gradului de pericol social concret.

Constatând că soluţia instanţei este rezultatul aprecierii în sensul că fapta dedusă judecăţii nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, Curtea reţine că această apreciere, şi implicit soluţia de achitare a inculpaţilor, nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, neîncadrându-se în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege şi, în consecinţă, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de parchet.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II-a penală Decizie penală nr. 852 din 31 mai 2001 RECURS. FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL

SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI

Evaluarea criteriilor prevăzute în dispoziţiile art. 18^1 din Codul penal referitoare la lipsa pericolului social nu poate avea loc în recurs prin prisma nici unui caz de casare prevăzut de art. 385^9 din Codul de procedură penală, întrucât presupune un proces de pură apreciere a gradului de pericol social concret al faptei.

Prin Sentinţa penală nr. 1357 din 21.09.2000 a Judecătoriei Buftea, au fost condamnate inculpatele B.F. şi S.A. la câte 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 - 209 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal. S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă,

prejudiciul fiind acoperit prin restituirea bunurilor sustrase. S-a reţinut că la data de 20 martie 2000, în jurul orei 15,00,

cele două inculpate au plecat de la locuinţa lor spre pădure, cu o căruţă, pentru a strânge lemne. Pe drum, au trecut prin zona staţiei CFR, observând lângă linia de cale ferată mai multe piese din fier pe care au hotărât să le sustragă pentru a le valorifica la un centru de recuperare a deşeurilor. Cele două inculpate au transportat fierul la locuinţa lor, de unde a doua zi a fost recuperat de organele de poliţie.

Prin Decizia penală nr. 397/A din 14.03.2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, au fost admise apelurile inculpatelor, s-a desfiinţat în parte sentinţa şi, în baza art. 81 şi 82 din Codul penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate pe o durată de 3 ani, reprezentând termen de încercare.

Tribunalul a avut în vedere modificările aduse art. 81 din Codul

334

penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000. Împotriva acestei decizii au declarat recurs cele două

inculpate, solicitând aplicarea art. 18^1 din Codul penal. Curtea a reţinut că aplicarea art. 18^1 din Codul penal are la

bază un proces de pură apreciere a gradului de pericol social concret al faptei, efectuată prin coroborarea tuturor criteriilor enumerate în art. 18^1 alin. 2 din Codul penal, apreciere care scapă cenzurii instanţei de recurs în condiţiile în care recursul este, în principal, devolutiv asupra chestiunilor de drept, neputându-se face cu ocazia soluţionării acestuia aprecieri de fapt, cum este şi cazul stabilirii dacă fapta dedusă judecăţii prezintă sau nu gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Curtea de apel bucureşti - secţia a ii-a penală decizie penală nr. 828 din 28 mai 2001

RECURS. NEAGRAVAREA SITUAŢIEI INCULPATULUI ÎN PROPRIA CALE DE ATAC

Instanţa de recurs, constatând nelegalitatea sentinţei şi deciziei în sensul că încadrarea corectă a faptei ar fi fost cea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. e) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal, în raport de împrejurarea că furtul a avut ca obiect "componente ale sistemelor de irigaţii", infracţiune care ar fi atras competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, nu va putea îndrepta greşeala în cazul în care recursurile au fost declarate numai de inculpaţi, pentru că s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, ca urmare a faptului că furtul calificat prevăzut în alin. 3 al art. 209 din Codul penal are un regim sancţionator mai sever.

Prin Sentinţa penală nr. 451 din 17.07.2003, Judecătoria Călăraşi a condamnat doi inculpaţi pentru instigare la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 25 din Codul penal, raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, la pedepse cu suspendarea condiţionată a executării acestora, reţinându-se circumstanţe atenuante judiciare. Latura civilă a fost soluţionată în cadrul procesului penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul S.I., la data de 15.11.2002, a sustras, pe timp de zi, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atât singur, cât şi la instigarea inculpaţilor D.I., C.G. şi V.B., aproximativ 110 m cablu

335

electric de la o instalaţie aeriană de irigat şi, împreună cu inculpaţii Z.D. şi P.I., aproximativ 30 m cablu electric de la aceeaşi instalaţie aeriană de irigat aparţinând SC "P.G." SRL Bucureşti, cauzând un prejudiciu total în valoare de 3.523.500 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii, criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând achitarea, în baza art. 18^1 din Codul penal cu referire la art. 91 din Codul penal, având în vedere că nu au antecedente penale şi că au recunoscut şi regretat fapta.

Tribunalul a apreciat că fapta inculpaţilor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi, prin Decizia penală nr. 332/A din 1 octombrie 2003, a admis apelurile inculpaţilor şi i-a achitat în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivele de recurs se arată că, aplicând măsuri administrative celor 6 inculpaţi, instanţa de control judiciar nu a evaluat în mod corect gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite de către inculpaţi, luând în considerare numai anumite criterii din cele prevăzute de art. 72 din Codul penal.

Este adevărat că valoarea prejudiciului cauzat nu este foarte mare, deşi este importantă, dar nu numai valoarea intrinsecă a bunului material sustras trebuie avută în vedere, ci şi starea de pericol creată prin scoaterea din funcţiune a unei instalaţii de irigat aeriene.

Se apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a răspunderii penale a fiecărui inculpat în parte, ţinând cont de faptul că aceştia nu pot plăti amenzi întrucât veniturile acestora sunt limitate şi practic i-ar fi pus în imposibilitate de a-şi întreţine familiile.

În drept, parchetul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală, referitor la greşita aplicare a legii.

Curtea, examinând decizia tribunalului, sub aspectele invocate de parchet şi prin prisma cazului de casare menţionat, a constatat că recursul formulat nu este fondat.

În raport cu faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, se apreciază că tribunalul, în mod corect, a constatat că acestea nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, ţinând cont de faptul că s-a adus atingere minimă patrimoniului, fiind lipsite în mod vădit de importanţă.

La stabilirea acestei împrejurări, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 18^1 alin. 2 din Codul penal, care prevăd că, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările în care faptele au fost comise, de urmarea produsă,

336

precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. În concret, s-a ţinut cont de cuantumul modic al prejudiciului

cauzat (3.523.500 lei), de faptul că acesta a fost acoperit integral, de mediul social din care provin inculpaţii, de vârsta acestora, de faptul că au dat dovadă de sinceritate, recunoscând şi regretând faptele comise, şi de faptul că nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale.

De asemenea, s-a ţinut cont şi de împrejurările şi modalitatea de comitere a faptei, inculpaţii acţionând în mod spontan, fără o prealabilă înţelegere în vederea săvârşirii infracţiunii.

În consecinţă, în raport de aceste considerente, Curtea, conform art. 385^15 alin. 1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de parchet.

S-a constatat că ambele hotărâri sunt nelegale, însă, pentru considerentele care vor urma, s-a apreciat că acestea nu pot fi îndreptate pe calea prezentului recurs.

Astfel, Curtea a apreciat că încadrarea corectă a faptei ar fi fost cea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal, în raport de împrejurarea că furtul a avut ca obiect "componente ale sistemelor de irigaţii" (cablu electric de la o instalaţie aeriană de irigat), infracţiune care ar fi atras competenţa materială, în primă instanţă, a tribunalului.

Această nelegalitate a fost observată de parchet doar cu prilejul promovării recursului (la trimiterea în judecată, la soluţionarea cauzei pe fond şi în apel, parchetul nesesizându-şi, practic, prima greşeală).

Atât la soluţionarea recursului, cât şi la soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi, această greşeală, privind încadrarea juridică a faptelor, cât şi necompetenţa materială, nu putea fi îndreptată pentru că s-ar fi încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in peius), ca urmare a faptului că furtul calificat prevăzut în alin. 3 al art. 209 din Codul penal are un regim sancţionator mai sever.

Curtea a constatat, după cum s-a menţionat, că şi în recurs s-ar fi încălcat principiul "non reformatio in peius", în raport de faptul că acest recurs a fost promovat de parchet ca urmare a exercitării căii de atac a apelului de către inculpat, ocazie cu care inculpaţilor li s-a creat o situaţie net favorabilă în raport cu soluţia primei instanţe

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală Decizie penală nr. 2634 din 3 decembrie 2003

337

RECURS ÎN ANULARE ÎN DEFAVOAREA INCULPATULUI. ADMITERE ÎN FAVOARE

La examinarea recursului în anulare declarat în defavoarea inculpatului se au în vedere, în conformitate cu art. 410 alin. ultim C. pr, pen., toate cazurile de casare prevăzute în acest articol, ele putând fi luate în considerare din oficiu şi în favoarea celui vizat prin calea de atac.

Inculpaţii au fost condamnaţi la câte 4 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit a şi g C. pen.

S-a reţinut că, în noaptea de 10 mai 1997, inculpaţii au încercat să sustragă fier beton de pe un şantier, fiind surprinşi de organele de poliţie.

Împotriva sentinţei, rămasă definitivă prin neapelare, s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că, faţă de dispoziţiile art. 81 alin. 3 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu este legală.

Ţinând seama că inculpaţii au încercat să sustragă 13,5 kg sârmă de oţel beton, a cărei valoare este modică, de împrejurarea că inculpaţii nu au antecedente penale şi că au avut o conduită bună, s-a ajuns la concluzia că fapta lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind vădit lipsită de importanţă.

Recursul în anulare întemeiat pe motivul prevăzut în art. 410 alin. 1,art. 71 C. pr. pen. (greşita aplicare a legii de natură să influenţeze procesul), declarat în defavoarea inculpaţilor, este admisibil în favoarea acestora, deoarece art. 410 alin. ultim C. pr. pen. prevăzând că „instanţa, soluţionând recursul în anulare, verifică hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente", permite examinarea hotărârilor şi prin prisma oricăror motive de casare neinvocate, favorabile inculpaţilor, având numai obligaţia de a le pune în prealabil în discuţia părţilor.

Ca urmare, recursul în anulare a fost admis şi, făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. b1 C. pr. pen. şi la art. 181 C. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor.

CSJ, s. pen., d. 40/1999

338

RECURS. NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIUL APEL.

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE. EXAMINAREA CRITICII ÎNCĂLCĂRII PRINCIPIULUI ENUNŢAT PRIN PRISMA DISPOZIŢIILOR ART. 385^9 PCT. 17^1 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ. CONSECINŢE

Prin schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune ale cărei limite speciale de pedeapsă erau mai mari, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, încălcând flagrant regula "non reformatio in pejus", statuată prin dispoziţiile art. 372 alin. 1 din Codul de procedură penală, fiindu-i agravată situaţia inculpatului în propria cale de atac.

Prin Sentinţa penală nr. 85 din 21.01.2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 335 alin. 2 din Codul de procedură penală, reunirea cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 8344/1996 la cauza ce face obiectul Dosarului nr. 11.267/1995, fiind desfiinţată Sentinţa penală nr. 627 din 03.07.1996.

Inculpatul B.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 13 din Codul penal la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare; pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 13 din Codul penal la 2 ani închisoare, urmând ca, în baza art. 33 şi 34 alin. 1 lit. a) din Codul penal, să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal, fiindu-i dedus arestul preventiv potrivit art. 88 din Codul penal.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost condamnat inculpatul D.I.J. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 13 din Codul penal la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal. De asemenea, acelaşi inculpat a fost

339

condamnat în baza art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, republicat, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, care, în temeiul art. 1 şi 10 din Legea nr. 137/1997, a fost constatată graţiată total şi condiţionat. Potrivit art. 88 din Codul penal a fost dedusă arestarea preventivă a inculpatului.

Tot prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.E., acesta fiind condamnat pentru această din ultimă infracţiune la o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea executării acesteia sub supraveghere, conform art. 86^1 din Codul penal, stabilindu-se un termen de încercare de 3 ani. Au fost puse în vederea inculpatului dispoziţiile art. 86^3 şi 86^4 din Codul penal. A fost dedusă prevenţia inculpatului potrivit art. 88 din Codul penal.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, în temeiul art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală, au fost obligaţi în solidar inculpaţii la plata despăgubirilor civile.

Instanţa de fond a reţinut, în fapt, că, în prima decadă a anului 1995, inculpaţii B.M., D.I.J. şi D.E. au furat mai multe autoturisme "Dacia" noi sau aproape noi, pe care le-au demontat, iar piesele rezultate au fost valorificate în interes personal, această operaţiune fiind efectuată în special de inculpatul D.E. în comuna Axintele.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel cei trei inculpaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că inculpatul B.M. a solicitat achitarea, întrucât patru infracţiuni nu au fost săvârşite de el, inculpatul D.I.J. a solicitat redozarea pedepsei, aceasta fiind prea mare în raport cu faptele comise, iar inculpatul D.E. a solicitat să fie exonerat de plata despăgubirilor civile.

Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 1277/A din 06.09.2000, a admis apelul declarat de inculpatul D.E. împotriva Sentinţei penale nr. 85 din 21.01.2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, pe care a desfiinţat-o în parte, şi, în fond, a înlăturat aplicarea art. 334 din Codul de procedură penală pentru acest inculpat. În baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi cu referire la art. 13 din Codul penal a condamnat inculpatul D.E. la 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia pe un termen de încercare de 3 ani, potrivit art. 81 din Codul penal. A făcut aplicarea art. 359 din Codul de procedură penală. Au fost respinse apelurile declarate de inculpaţii B.M. şi D.I.J. împotriva aceleiaşi sentinţe şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale

340

sentinţei apelate, fiind obligaţi apelanţii-inculpaţi B.M. şi D.I.J. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a constatat că prima instanţă, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B.M. şi D.I.J., a stabilit fără dubiu vinovăţia acestora în săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, pedepsele aplicate fiind corect individualizate, neimpunându-se reducerea acestora.

Referitor la încadrarea juridică faţă de inculpatul D.E., în mod greşit instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute la art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 - 209 lit. a), c), e) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 264 din Codul penal, deoarece din probele administrate a rezultat că acest inculpat este complice la săvârşirea infracţiunii de furt calificat, şi nu favorizator al celor doi infractori, şi, deşi nu a participat la furtul autoturismelor, totuşi le-a primit de la cei doi inculpaţi, le-a demontat, piesele demontate fiind vândute, având cunoştinţă despre faptul că autoturismele provin din furt.

Decizia menţionată a fost recurată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpaţii B.M, D.E. şi D.I.J.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat decizia pentru nelegalitate, prin agravarea situaţiei inculpatului D.E., în propriul apel, şi, în consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 372 alin. 1 din Codul de procedură penală, cazul de casare invocat fiind art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală.

Inculpatul B.M. a criticat hotărârea pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea pentru lipsa vinovăţiei sub aspectul săvârşirii a patru infracţiuni de furt, iar în subsidiar a solicitat reducerea pedepsei sub limita specială prevăzută de lege şi constatarea ei ca executată, criticile fiind invocate prin prisma dispoziţiilor art. 385^9 pct. 12 şi 14 din Codul de procedură penală.

Inculpatul D.E., în afara însuşirii motivului de recurs favorabil pe latura penală declarat de procuror, a criticat decizia dată pentru nelegalitate şi sub aspectul laturii civile, solicitând a se constata imposibilitatea obligării sale la despăgubiri civile în solidar cu ceilalţi inculpaţi, faţă de infracţiunea de favorizare imputată, impunându-se exonerarea sa de la plata acestora, critica invocată încadrându-se în prevederile art. 385^9 pct. 17^1 din Codul de procedură penală.

Inculpatul D.I.J., în recursul declarat, a solicitat în raport de datele sale personale, inclusiv discernământul diminuat statuat prin raportul de expertiză medico-legală-psihiatrică efectuat în cauză, reducerea pedepsei aplicate, apreciind că este prea severă, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 385^9 pct. 14 din Codul de procedură penală.

341

Curtea a considerat ca fiind întemeiate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul D.E. şi ca nefondate recursurile celorlalţi doi inculpaţi B.M. şi D.I.J.

Astfel, prin decizia instanţei de apel s-a făcut o greşită aplicare a legii, prin încălcarea flagrantă a regulii "non reformatio in pejus" statuată prin dispoziţiile art. 372 alin. 1 din Codul de procedură penală, în sensul că în apelul inculpatului D.E. i-a fost agravată situaţia, prin schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, ale cărei limite speciale de pedeapsă erau mai mari.

Limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile de furt calificat şi favorizarea infractorului, rezultate în urma aplicării art. 13 din Codul penal, sunt de la 1 an la 5 ani şi, respectiv, de la 3 luni la 3 ani.

Pe de altă parte, în concret, instanţa de apel i-a creat inculpatului D.E. o situaţie mai favorabilă, constând în aceea că, practic, l-a exonerat pe inculpat de obligaţiile prevăzute de art. 86^5 şi art. 86^4 din Codul penal, menţinând pedeapsa de 1 an închisoare şi termenul de încercare de 3 ani, stabilit de instanţa de fond, însă a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru acest interval în locul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În schimb, chiar dacă sub aspectul incidenţei unor instituţii de drept penal, cum ar fi de exemplu reabilitarea, situaţia inculpatului D.E. a rămas practic nemodificată, soluţia instanţei de apel poate conduce eventual la o situaţie mai grea pentru acest inculpat, sub aspectul aplicării unor acte de clemenţă ale puterii legislative. Astfel, având în vedere minimul şi maximul special semnificativ diferite ale celor două infracţiuni (3 luni pentru favorizare în loc de 1 an pentru furt calificat şi, respectiv, 3 ani în loc de 5 ani), apariţia unui viitor act de clemenţă, care ar excepta de la aplicare infracţiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 3 ani închisoare, ar conduce la o situaţie mai grea pentru inculpat, decât în cazul celei stabilite de instanţa de fond. Situaţia ar fi similară atunci când actul de clemenţă ar excepta de la aplicare anumite infracţiuni, printre care furtul calificat, din raţiuni evidente de politică penală, furtul calificat, prin frecvenţa deosebit de ridicată a faptelor faţă de totalul infracţiunilor săvârşite, fiind infracţiunea de exceptat cu prioritate.

Referitor la exonerarea inculpatului de plata despăgubirilor civile, Curtea a considerat că motivul este neîntemeiat, dată fiind legătura de cauzalitate certă, directă şi nemijlocită dintre faptele inculpatului şi prejudiciile apreciabile cauzate şi contribuţia sa la comiterea lor.

De asemenea, s-a considerat că motivele arătate de inculpaţii B.M. şi D.I.J. nu se susţin nici sub aspectul lipsei vinovăţiei şi nici al reducerii cuantumurilor pedepselor aplicate în raport de probele

342

administrate şi datele personale, circumstanţele reale ale comiterii faptelor, gradul de pericol social concret al acestora.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul D.E., casând în parte decizia instanţei de apel, numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.E., şi menţinând sentinţa instanţei de fond cu privire la acesta, precum şi restul dispoziţiilor deciziei recurate. În baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii B.M. şi D.I.J., obligându-i pe aceştia la plata cheltuielilor judiciare.

Curtea de apel bucureşti - secţia a ii-a penală Decizie penală nr. 342 din 28 februarie 2001

RECURS. OMISIUNEA PRONUNŢĂRII ASUPRA UNOR APELURI DECLARATE. NULITATE. CASARE CU TRIMITERE PENTRU REJUDECARE

Din moment ce instanţa de apel a soluţionat doar apelul declarat de parchet cu privire la un inculpat - chiar dacă a fost făcut în favoarea acestuia -, fără a se pronunţa cu privire la apelurile declarate de inculpaţi a pronunţat o decizie nelegală, impunându-se ca, în recursul unuia dintre inculpaţi, să caseze decizia, să extindă efectele recursului declarat şi asupra celuilalt inculpat care nu a declarat recurs şi să trimită cauza pentru rejudecare la instanţa de apel, pentru a judeca şi a se pronunţa cu privire la toate apelurile declarate (ale inculpaţilor şi parchetului).

Prin sentinţa penală nr. 3743/1994 a Judecătoriei Bacău s-a dispus condamnarea inculpatului L.V. la 2 ani închisoare pentru furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 lit. a, c, e, g cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a Cod penal şi art. 465 Cod procedură penală, s-a revocat liberarea condiţionată din pedeapsa de 1 an, 10 luni şi 8 zile, şi s-a contopit restul neexecutat de 10 luni şi 22 zile în pedeapsa de 2 ani la care s-a adăugat un spor de 6 luni.

De asemeni, s-a dispus condamnarea inculpatului M.L.N., la 2 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune.

S-a reţinut, în fapt, că în noaptea de 3/4 noiembrie 1994, ora 23.00, după ce au consumat băuturi alcoolice, inculpaţii s-au hotărât să sustragă bunuri din autoturismele aflate într-un loc de parcare din Bacău. În timp ce inculpatul M.L.N. a asigurat paza, inculpatul L.V. a deschis portbagajul unui autoturism folosind un cuţit şi o şurubelniţă,

343

de unde a sustras o pompă pentru umflat cauciucuri. În aceeaşi noapte, inculpaţii s-au deplasat pe o altă stradă din Bacău unde inculpatul L.V. a forţat portbagajul unui autoturism din care a sustras o roată de rezervă, inculpaţii fiind surprinşi şi reţinuţi la cca. 1000 m de locul ultimei fapte de către lucrători ai organului de poliţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, pe motivul că s-a reţinut greşit art. 37 lit. a Cod penal, pentru inculpatul L.V., s-a revocat nelegal liberarea condiţionată şi s-a aplicat sporul de 6 luni, precum şi inculpaţii pe motivul că pedepsele aplicate sunt prea mari.

Prin decizia penală nr. 153/A din 28 februarie 1995 a Tribunalului Bacău, s-a admis apelul parchetului, s-a schimbat încadrarea juridică cu privire la starea de recidivă a inculpatului L.V. din art. 37 lit. a în art. 37 lit. b Cod penal, s-a înlăturat revocarea liberării condiţionate şi sporul de 6 luni, dispunându-se ca inculpatul L.V. să execute 2 ani închisoare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul M.L.N. cerând reducerea pedepsei aplicate.

Examinând, din oficiu, legalitatea deciziei recurate, instanţa de recurs a constatat că prin decizia instanţei de apel s-a omis soluţionarea apelurilor declarate de cei doi inculpaţi.

Fiind întrunite cerinţele art. 385^15 pct. 2 lit. c şi art. 385^9 alin. 1 pct. 10 Cod procedură penală, urmează a admite recursul declarat, iar în baza art. 385^7 alin. 1 Cod procedură penală, urmează a extinde efectele recursului declarat şi asupra inculpatului L.V., a casa în întregime decizia recurată şi a trimite cauza pentru rejudecare la instanţa de apel, pentru a proceda la judecarea tuturor apelurilor declarate (ale inculpaţilor şi parchetului).

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 180/r din 9 mai 1995

RECURS. PRINCIPIUL NON REFORMATIO IN PEJUS. CIRCUMSTANŢE ATENUANTE

Chiar dacă a procedat la schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai puţin gravă, instanţa de apel trebuie să menţină în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante reţinute de către prima instanţă, neputând înlătura acest beneficiu în calea de atac a inculpatului.

Prin Sentinţa penală nr. 1663 din 18.10.2000 a Judecătoriei Sectorului 1, în baza art. 334 din

344

Codul de procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul C.I. din art. 216 din Codul penal şi art. 215 alin. 1, 3 din Codul penal în art. 208 - 209 lit. f) din Codul penal şi art. 215 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

În baza art. 208 - 209 lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal inculpatul a fost condamnat la 6 luni închisoare.

În baza art. 215 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal inculpatul a fost condamnat la 6 luni închisoare.

În baza art. 290 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal a fost condamnat inculpatul la 1 lună închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) din Codul penal s-a dispus ca inculpatul să execute 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal. S-a reţinut că la 13.09.1997 inculpatul s-a întors în România

dintr-o călătorie în China, iar în timpul zborului cu avionul a găsit în faţa scaunului pe care călătorise partea vătămată un document de transport AWB, ce servea la ridicarea unui colet la sosirea în ţară.

Inculpatul şi-a însuşit acest document şi la data de 19.09.1997 s-a prezentat la magazia S.C. "R." S.R.L., formulând o cerere în numele părţii vătămate, deţinătorul de drept al documentului, falsificându-i semnătura şi atribuindu-şi alte date de identitate. Fără a verifica identitatea persoanei care solicită ridicarea pachetului, obligaţie ce-i revenea potrivit atribuţiilor de serviciu, magazionerul de la S.C. "R." S.R.L a eliberat inculpatului coletul respectiv.

Inculpatul şi-a însuşit conţinutul coletului, îmbrăcăminte în valoare de 6.500.000 lei, vânzând o parte din marfă, iar o altă parte fiind recuperată de organele de poliţie.

Prima instanţă a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor, apreciind că inculpatul a înţeles să sustragă documentul de transport şi să-şi însuşească, fără drept, bunurile conţinute de coletul ridicat din vamă. Astfel, însuşindu-şi documentul, inculpatul a cunoscut că acesta aparţine unei alte persoane şi că nu a fost abandonat.

Prin Decizia penală nr. 713/A din 10.05.2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, s-a admis apelul inculpatului, desfiinţându-se în parte sentinţa.

S-a înlăturat schimbarea încadrării juridice din art. 216 din Codul penal în art. 208 - 209 lit. f) din Codul penal, inculpatul fiind condamnat la 3 luni închisoare, în baza art. 216 alin. 1 din Codul penal.

S-a dispus ca inculpatul să execute în final 6 luni închisoare. S-a reţinut că esenţial pentru delimitarea infracţiunii de furt de

infracţiunea de însuşire a bunului găsit este starea de fapt (posesia şi detenţia) a bunului mobil, la momentul însuşirii acestuia, în raport cu

345

posesorul sau detentorul său legitim. În cauză, din probatoriul administrat a rezultat că documentul

de transport însuşit de inculpat poate fi considerat bun găsit ori pierdut în sensul dispoziţiilor art. 216 din Codul penal, ruperea contactului material dintre partea vătămată şi bun nefiind de moment.

Din acest punct de vedere schimbarea încadrării juridice operată de instanţa fondului este greşită, partea vătămată pierzând paza juridică a bunului său mobil, deci în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 208 - 209 din Codul penal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, solicitând în principal achitarea, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat, iar în subsidiar, aplicarea art. 81 din Codul penal.

Recursul este întemeiat, însă pentru alte considerente. Fără a mai putea analiza schimbarea de încadrare dispusă de

instanţa de apel, întrucât acest lucru nu mai este posibil fără a agrava situaţia inculpatului în propriul recurs, Curtea reţine că susţinerea inculpatului în sensul că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 216 din Codul penal nu este întemeiată.

Nici susţinerea inculpatului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, acestora lipsindu-le latura obiectivă, nu este întemeiată.

Curtea constată însă că instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 şi 76 din Codul penal, odată cu condamnarea acestuia pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni aflate în concurs.

Chiar dacă a procedat la schimbarea încadrării juridice pentru una dintre fapte, instanţa de apel trebuia să reţină aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal atunci când a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 216 din Codul penal, întrucât nu putea ca în apelul său să-i înlăture acest beneficiu, contrar principiului neagravării situaţiei în propriul apel, prevăzut de art. 372 din Codul de procedură penală.

În acest sens, recursul inculpatului va fi admis, decizia recurată va fi casată în parte şi în fond, ulterior descontopirii pedepselor ce i-au fost aplicate, va dispune, în baza art. 216 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal, condamnarea inculpatului la 1.000.000 lei amendă penală, conform art. 76 lit. e) din Codul penal, urmând ca în final, conform art. 33 lit. a) şi 34 lit. d) din Codul penal, inculpatul să execute 6 luni închisoare.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 1592 din 24 octombrie 2001

346

REVIZUIRE. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE. CALIFICAREA CERERII

Deşi condamnatul şi-a intitulat cererea pe care a adresat-o instanţei "revizuire", sens în care în cauză s-a urmat o procedură de revizuire, finalizată cu un referat întocmit de procuror conform art. 399 alin. ultim din Codul de procedură penală, instanţa are obligaţia de a încadra ea însăşi în drept cererea cu care a fost învestită, nefiind ţinută de calificarea pe care petentul a dat-o cererii sale.

Prin Sentinţa penală nr. 430 din 30.04.2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul C.M.R. împotriva Sentinţei penale nr. 81 din 10.02.2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

S-a reţinut că, prin cererea formulată, condamnatul a solicitat revizuirea sentinţei penale sus-menţionate prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 - 209 lit. a), e) şi i) şi alin. 3 din Codul penal.

În motivarea cererii, revizuentul a invocat în esenţă dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, învederând că s-a procedat la o greşită încadrare juridică, prin aplicarea alin. 3 al art. 209 din Codul penal, numai ca urmare a majorării pretenţiilor civile de la 35 milioane la 100 milioane lei, fără a se face vreo dovadă în acest sens.

Un alt motiv invocat de revizuent s-a referit la greşita individualizare a pedepsei, în sensul că i s-a aplicat o pedeapsă de 10 ani închisoare fiind complice, în timp ce autorului infracţiunii i s-a aplicat o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni închisoare.

Instanţa de fond a apreciat că nici unul dintre motivele invocate de revizuent (schimbarea încadrării juridice sau redozarea pedepsei) nu pot fi incluse în cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală, sens în care a respins ca inadmisibilă cererea revizuentului condamnat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul, arătând atât în scris, cât şi oral în faţa Curţii că el a solicitat o redozare a pedepsei, însă în condiţiile în care au fost modificate limitele prejudiciului astfel cum sunt prevăzute în art. 146 din Codul penal şi care au fost avute în vedere la încadrarea juridică a faptei pe care a săvârşit-o în art. 209 alin. 3 din Codul penal, obiectul cererii sale fiind aplicarea legii penale mai favorabile.

Apelul este fondat. Este adevărat că în preambulul cererii pe care a formulat-o,

condamnatul a solicitat "revizuirea dosarului", sens în care în cauză

347

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a întocmit un referat conform art. 399 alin. ultim din Codul de procedură penală.

Ţinând cont însă de principiul potrivit căruia instanţa şi în general organele judiciare nu sunt ţinute de calificarea pe care un petent o dă cererii sale (în condiţiile în care acesta nu are întotdeauna cunoştinţele juridice necesare), atât procurorul care a întocmit referatul sus-menţionat, cât mai ales instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cererii aveau obligaţia de a stabili obiectul acesteia numai după lecturarea atentă a motivelor formulate de petent în susţinerea ei.

Or, lecturând această cerere, rezultă că petentul a solicitat o redozare a pedepsei ce i-a fost aplicată în cauza în care a avut calitatea de inculpat, în condiţiile în care a fost majorat plafonul prejudiciului în raport de care fapta sa a fost încadrată în art. 209 alin. 3 din Codul penal, aspect de care au beneficiat ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii.

De altfel, atât în referatul întocmit de procuror, cât şi în considerentele hotărârii apelate, se regăseşte solicitarea petentului bazată pe apariţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, care a majorat cuantumul pagubei în funcţie de care se apreciază "consecinţele deosebit de grave".

În consecinţă, nefiind ţinută de calificarea pe care petentul a dat-o cererii sale, chiar în condiţiile în care în cauză s-a urmat o procedură de revizuire finalizată cu un referat întocmit de procuror conform art. 399 alin. ultim din Codul de procedură penală, instanţa de fond avea obligaţia de a încadra ea însăşi în drept cererea formulată de petent, eventual după o solicitare prealabilă ca acesta să-şi precizeze obiectul cererii sale (deşi în speţă datele cuprinse în cerere erau suficiente).

În aceste condiţii, având în vedere motivarea cuprinsă în cererea formulată de condamnat, pe care, la solicitarea Curţii, acesta a precizat-o cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, instanţa de fond trebuia să observe că în realitate se află în faţa unei solicitări privind aplicarea facultativă a legii mai favorabile, în condiţiile art. 15 din Codul penal şi art. 458 din Codul de procedură penală.

Pentru aceste considerente, constatând că prin hotărârea apelată nu s-a soluţionat fondul cauzei, Curtea va admite apelul condamnatului, va desfiinţa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, urmând ca instanţa de fond să se pronunţe asupra cererii condamnatului prin prisma art. 458 din Codul de procedură penală raportat la art. 15 din Codul penal.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 415/a din 2 iulie 2002

348

REVIZUIRE. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE În cazul unei condamnări, prin cererea de revizuire, întemeiată

pe prevederile art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, trebuie să se urmărească achitarea condamnatului, iar nu menţinerea condamnării, cu modificarea încadrării juridice.

Dacă cererea este formulată în sensul schimbării încadrării, ea trebuie respinsă în principiu.

Prin Sentinţa penală nr. 53 din 1 martie 2000, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Aleşd a condamnat pe inculpatul B.D. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g din Codul penal.

Prin cererea de revizuire, condamnatul a solicitat revizuirea hotărârii, invocând împrejurarea că a săvârşit fapta în timpul zilei, iar nu pe timp de noapte, propunând în acest sens ascultarea unor martori.

Prin Sentinţa penală nr. 251 din 3 noiembrie 2000, Judecătoria Aleşd a admis cererea de revizuire, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g din Codul penal, în aceea de furt, prevăzută în art. 208 alin. 1 din acelaşi cod.

În motivarea hotărârii instanţa a arătat că s-a dovedit săvârşirea faptei în timpul zilei, împrejurare necunoscută de prima instanţă.

Împotriva acestei sentinţe, s-a declarat recurs în anulare, care este fondat.

Potrivit art. 394 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Totodată, prin art. 394 alin. 2, s-a limitat incidenţa acestui caz de revizuire la situaţia în care, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Coroborând cele două texte, se constată că cererea de revizuire este admisibilă numai dacă faptele şi împrejurările noi duc la pronunţarea unei soluţii opuse celei a cărei revizuire se cere.

În cauză, prin cererea de revizuire s-a urmărit schimbarea încadrării juridice şi, pe cale de consecinţă, modificarea pedepsei, ceea ce nu constituie, potrivit legii, caz de revizuire.

349

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a respins cererea de revizuire.

Curtea supremă de justiţie - secţia penală decizie penală nr. 853 din 14 februarie 2002 RUDĂ APROPIATĂ. FRATELE MAMEI FĂPTUITORULUI

Conform art. 149 alin. 1 Cod penal, rude apropiate sunt, între alţii, fraţii şi copiii acestora. Ca atare, fratele mamei făptuitorului este rudă apropiată cu acesta.

Prin sentinţa penală nr. 10 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Târnăveni, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul B.N. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt prevăzute de art. 208 alin. 1 şi de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în ziua de 13 august 1999 şi în noaptea aceleiaşi zile, inculpatul a sustras bunuri din locuinţele unchilor săi C.A. şi C.P.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că s-a omis aplicarea art. 210 Cod penal, este fondat.

Din actele dosarului, cum corect a reţinut şi instanţa, rezultă că inculpatul este nepotul părţilor vătămate, fiind, potrivit prevederilor art. 149 Cod penal, rudă apropiată cu acestea, întrucât sunt fraţii mamei inculpatului.

Ca atare, instanţa trebuia să schimbe încadrarea juridică a faptelor în art. 210 raportat la art. 208 alin. 1 şi în art. 210 raportat la art. 208 şi art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, casându-se hotărârea în sensul considerentelor ce preced şi s-a luat act de declaraţiile părţilor vătămate care, prezente astăzi în faţa Curţii, au cerut să se înceteze procesul penal ca urmare a împăcării lor cu inculpatul.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 4352 din 7 noiembrie 2000

SĂVÂRŞIREA FAPTEI DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNĂ

Agravanta prevăzută în art. 209 lit. a C. pen. -săvârşirea faptei de

350

două sau mai multe persoane împreună- nu este condiţionată de aptitudinea tuturor făptuitorilor de a fi traşi la răspundere penală; de aceea, în speţă, ea este incidenţa chiar dacă doi dintre cei trei făptuitori s-au aflat în eroare de fapt, neştiind că bunurile la a căror luare au cooperat - la cererea celui de-al treilea inculpat - nu aparţin acestuia, aşa cum li s-a spus, ci altei persoane.

C. Apel Bucureşti, s.I pen., dec. nr. 152/1997

SĂVÂRŞIRE DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE. PARTICIPAŢIE IMPROPRIE ÎN FORMA COAUTORATULUI

Întrucât potrivit art. 31 C. pen. participarea împreună există doar atunci când o persoană, cu intenţie, determină, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea din culpă a unei fapte prevăzută de legea penală, nu se consideră participant, nici chiar sub forma participaţiei improprii, persoana care a săvârşit fapta fără intenţie.


SĂVÂRŞIREA FAPTEI ÎN CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE ART. 210 COD PENAL. INEXISTENŢA INFRACŢIUNII PREVĂZUTĂ DE ART. 192 ALIN. 2 COD PENAL

Inculpatul a depus acte din care rezultă că partea vătămată îi era nepoată de soră, încadrarea juridică a faptei fiind aceea de furt, prevăzută de art. 210 Cod penal.

Întrucât acesta mergea în mod obişnuit în locuinţa de unde au fost sustrase bunurile, nu erau incidente dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod penal, motiv pentru care instanţa de recurs a dat faptelor încadrarea juridică corespunzătoare în art. 31 alin. 2 raportat la art. 210 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal.

351

Prin sentinţa penală nr. 1.406 din 7.08.1997 a Judecătoriei Piteşti, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 3 luni închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 31 alin. 2, art. 208 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal şi de art. 31 alin. 2 raportat la art. 192 alin. 2 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul a fost condamnat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 217 alin. 1 Cod penal, pedeapsă ce s-a constatat graţiată în baza art. 1 lit. a din Legea nr. 137/1997.

În fapt, s-a reţinut că s-au sustras de la partea vătămată, care era moştenitoarea testamentară a sorei inculpatului, mai multe bunuri, inclusiv o cantitate de cărămidă, după ce în prealabil s-a demolat o construcţie, sustragerea făcându-se prin pătrunderea fără drept în domiciliul părţii vătămate.

Prin decizia penală nr. 1.273 din 16.12.1997, a Tribunalului Argeş, apelul inculpatului a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel, prin decizia penală nr. 274/R din 28 aprilie 1998, a admis recursul inculpatului şi a casat în parte cele două hotărâri în sensul schimbării încadrării juridice, în baza art. 334 Cod procedură penală, din infracţiunile prevăzute de art. 31 alin. 2 raportat la art. 208, 209 lit. a şi art. 31 alin. 2 raportat la art. 192 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 208 combinat cu art. 210 Cod penal, cu aplicarea art. 31 alin. 2 Cod penal. În baza art. 11 pct. 2 lit. b combinat cu art. 10 lit. h Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal, prin împăcarea părţilor, şi s-a constatat integral acoperit prejudiciul cauzat părţii vătămate.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că, din actele depuse de inculpat, rezultă că partea vătămată era nepoata sa de soră, părţile fiind rude apropiate potrivit art. 149 Cod penal. În această situaţie, încadrarea juridică corectă a faptei era aceea prevăzută de art. 31 alin. 2, raportat la art. 210 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal.

În ceea ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu, s-a reţinut că inculpatul mergea în mod obişnuit în locuinţa de unde au fost sustrase bunurile, din moment ce părţile erau rude apropiate, situaţie în care fapta de pătrundere în domiciliul părţii nu trebuia încadrată într-o infracţiune distinctă, inculpatul săvârşind numai infracţiunea de furt, prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 210 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal, sustragerea fiind comisă împreună cu alte persoane, care nu aveau cunoştinţă de natura faptei la care au participat.

Curtea de apel piteşti Decizie penală nr. 274/r din 28 aprilie 1998

352

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE. ACHITARE.

Dacă inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de furt calificat în formă continuată şi instanţa de judecată, constatând că, din cele 8 fapte reţinute în sarcina sa, numai una este probată, în mod corect a dispus schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune de furt calificat unică, în baza art.334 C.pr. penală şi achitarea în baza art.11 pct.2 lit a rap la art.10 litc C.pr.pen., pentru faptele menţionate la punctele 2-8 din rechizitoriu.

Prima instanţă, în baza art.334 Cpr.pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul T.M.I.. din infracţiunea prev.de art.208 alin.1 -209 alin.1 lit.i, e şi g C.pen., cu aplicarea art. 41 alin.2, art.37 lit.b şi art.13 Cpen., în infracţiunea prev.de art.208 alin.1 -209 alin.1 lit.c, e şi g C.pen., cu aplicarea art.33 lit.a, art.37 lit.b şi art.13 C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art71 şi C. pen., pentru fapta de furt de la pct.1 din rechizitoriu.

În baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c C.pr.pen., s-a dispus achitarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.208-209 alin.1 lit.c, e şi g cu aplicarea art.37 lit.b şi art.41 alin.2 C.pen. şi art.13 C.pen. (7 fapte menţionate la pct.2-8 din rechizitoriu).

S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea a 8 fapte materiale de furt ce intrau în conţinutul unei infracţiuni continuate.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul se face vinovat numai de săvârşirea faptei de furt pentru care a fost trimis în judecată, faptă reţinută la pct.1 din rechizitoriu.

Cu privire la faptele reţinute la punctele 2-8 din rechizitoriu, s-a constatat că nu sunt probe care să justifice condamnarea acestuia. Astfel, martorii audiaţi de prima instanţă au afirmat că procesele verbale, referitoare la aceste fapte, de conducere în teren, au fost întocmite de organele de poliţie şi semnate de ei, la sediul poliţiei, fără să se efectueze în realitate conducerile în teren, iar alţii au afirmat că au semnat fără să cunoască conţinutul acestor acte.

Instanţa de apel a respins apelul declarat de procuror, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs procurorul, pentru motivele de casare prev.de art.3859 pct.17 C.pr.pen. şi anume, în mod greşit s-a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune de furt calificat în formă continuată, într-o infracţiune de furt calificat unică şi, respectiv, nu se impunea achitarea inculpatului T.M.I. pentru faptele de la pct. 2-8 din rechizitoriu, întrucât din probele

353

administrate în faza de urmărire penală rezultă că acesta a comis toate cele 8 fapte de sustragere de bunuri, descrise în rechizitoriu.

Recursul declarat de procuror este nefondat.Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul T.M.I. a

comis numai fapta de furt prev.la pct.1 din rechizitoriu, pe care de altfel a şi recunoscut-o.Cu privire la celelalte fapte reţinute în rechizitoriu (pct.2-8) nu sunt probe care să fundamenteze condamnarea inculpatului.


SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE. NEREŢINEREA AGRAVANTEI PREVĂZUTE DE ART. 209 ALIN. 3 LIT. B) DIN CODUL PENAL

Fapta inculpaţilor de a sustrage pe timp de noapte doi clapeţi de reţinere a apei, fără a avea reprezentarea că sustrag componente ale unui sistem de irigaţii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal.

Circumstanţa agravantă prevăzută la art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal nu poate fi reţinută decât în măsura în care inculpaţii au cunoscut că bunurile sustrase sunt elemente ale unui sistem de irigaţii.

Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa penală nr. 227 din 31.05.2001, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică dată faptei, privind pe inculpaţii C.F., CM. şi M.I., din art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal cu referire la art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal în art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal, a condamnat, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal, pe inculpaţii C.F., CM. şi M.l. la câte 1 an închisoare.

În baza art. 81 şi 82 din Codul penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor, pe o durată de 3 ani, pentru fiecare inculpat.

A atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A admis în parte cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă S.N.I.F. - Sucursala Călăraşi.

A obligat inculpaţii în solidar la plata sumei de 5.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă S.N.I.F. - Sucursala Călăraşi.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că în seara zilei de 7.01.2001 inculpaţii CM., C.F. şi M.l. au sustras doi clapeţi de reţinere a apei, de lângă staţia de pompare a apei S.R.P. 1 Independenţa, aceştia fiind ulterior

354

valorificaţi la un centru de achiziţii contra sumei de 735.000 lei.Instanţa a reţinut că cele două piese sustrase se aflau în locul

respectiv din anul 1995 pentru înfiinţarea unei linii - staţii de pompare a apei, intenţie care ulterior a fost abandonată, piesele zăcând în acel loc din anul 1985 şi până în momentul sustragerii, având aspectul unor fiare vechi, ruginite şi învechite.

Instanţa de fond a considerat că în aceste condiţii nu ne aflăm în cazul reglementat de dispoziţiile art. 209 alin. 3 din Codul penal, piesele respective nefiind montate într-o instalaţie de pompare, iar sustragerea lor nu a afectat vreo astfel de staţie, care nici nu exista, astfel că, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi, criticând sentinţa instanţei de fond motivat de faptul că în mod greşit a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina celor trei inculpaţi, întrucât dispoziţiile art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal incriminează fapta de sustragere a componentelor sistemului de irigaţie fără a distinge după cum sistemul de irigaţii este sau nu în stare de funcţionare, după cum componentele sale sunt sau nu asamblate instalaţiei, ori după cum prin însuşirea frauduloasă a acestora s-a periclitat în vreun mod funcţionarea sistemului.

Tribunalul Călăraşi, prin Decizia penală nr. 192/A din 12.09.2001, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 din Codul de procedură penală, susţinându-se că, nejustificat, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei comise de cei trei inculpaţi, întrucât în speţă se conturează infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal.

Recursul este neîntemeiat.Curtea, analizând hotărârile pronunţate în cauză prin prisma

cazului de casare invocat de parchet, respectiv art. 385 pct. 17 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt legale şi temeinice, instanţa de fond schimbând corect încadrarea juridică a faptei comise de inculpaţi, din art. 209 alin. 3 în art. 209 alin. 1 din Codul penal.

Pentru infracţiunea de furt, forma de vinovăţie cu care fapta se săvârşeşte este intenţia. Culpa este deci exclusă.

Pentru a se reţine în sarcina inculpaţilor circumstanţa agravantă prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal, este necesar ca aceştia, sub aspectul intenţiei directe, să conştientizeze că sustrag componente ale unui sistem de irigaţii şi să urmărească acest lucru.

355

Din probele administrate în cauză rezultă că piesele sustrase nu erau montate efectiv la staţia de pompare a apei, astfel că inculpaţii nu au avut nici un moment reprezentarea că bunurile respective ar reprezenta componente ale vreunui sistem de irigaţii.

În consecinţă, în mod corect instanţele de fond şi apel au înlăturat circumstanţa agravantă de la art. 209 alin. 3 iit. b) din Codul penal, întrucât aceasta nu poate fi reţinută decât în măsura în care este cunoscută de inculpaţi.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, în baza art. 38515

pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, va respinge ca nefondat recursul declarat de parchet.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 1990 din 20 decembrie 2001 - Secţia a II-a penală

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE. OBLIGAŢIA INSTANŢEI DE A PUNE ÎN DISCUŢIE NOUA ÎNCADRARE JURIDICĂ. ACŢIUNE CIVILĂ. SOLUŢIONARE

În situaţia în care consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare se impune a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare. Nerespectarea obligaţiei de către instanţă de a pune în discuţia părţilor noua încadrare atrage nulitatea relativă a hotărârii, prevăzută de art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală.

Soluţionarea laturii civile se face potrivit dispoziţiilor legii civile, conduse de principiul reparaţiei integrale a daunelor. Calculul prejudiciului suferit de partea civilă nu include numai produsele însuşite de inculpaţi, ci şi contravaloarea distrugerilor şi a pierderilor datorate actelor de sustragere cu caracter penal.

Prin Sentinţa penală nr. 324 din 11 iulie 2002, pronunţată de Judecătoria Călăraşi, s-a respins cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul J.C. din infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul J.C. la 3 ani închisoare, cu aplicarea

356

art. 71 - 64 din Codul penal. În baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsa

aplicată perioada reţinerii de 24 de ore (4.04.2001). În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul

penal, cu aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul F.C.V. la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 81 - 82 din Codul penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

În baza art. 359 din Codul de procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal.

În baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 de ore (3.10.2000).

Inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 7.283.000 lei despăgubiri civile către partea civilă SN "Petrom" SA.

Inculpaţii au fost obligaţi la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că

în ziua de 2.10.2000 salariaţii SN "Petrom" SA au sesizat organele de poliţie că pe magistrala de motorină Ploieşti - Constanţa, în zona D., s-a găsit montată o instalaţie prin care persoane necunoscute sustrăgeau motorină.

Pentru identificarea persoanelor ce sustrăgeau motorină, organele de poliţie au organizat o pândă în zonă.

În ziua de 2.10.2000, inculpatul J.C. l-a sunat pe telefonul mobil pe inculpatul F.C.V., propunându-i să sustragă împreună motorină din conducta magistrală de pe raza localităţii D. Acesta a acceptat şi când inculpatul J.C. a sosit în comuna M. au încărcat în autoturismul acestuia un număr de 5 butoaie din tablă şi au plecat spre localitatea D. În jurul orei 21,00, în timp ce se aflau în zona fermei de mecanizare a SC "S." SA, observând că se apropie un autoturism (în care se aflau poliţiştii de la postul de Poliţie Dr. ce au efectuat pânda la conducta de motorină), inculpaţii au plecat cu autoturismul, revenind în zonă în jurul orei 3,00 noaptea. Fiind surprinşi în jurul orei 4,00 de organele de poliţie, în timp ce încărcau motorină în butoaie, inculpatul J.C. a fugit cu autoturismul în care se aflau două butoaie cu motorină, iar inculpatul F.C.V. a fost prins şi imobilizat.

Inculpatul J.C., urmărit de organele de poliţie, a abandonat autoturismul cu cele două butoaie cu motorină furată şi a fugit.

Inculpatul F.C.V. a recunoscut săvârşirea infracţiunii, încercând la un moment dat să acrediteze ideea că a săvârşit singur furtul.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi şi inculpatul J.C.

În apelul său, parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie,

357

sub aspectul individualizării pedepsei în ceea ce priveşte cuantumul pedepselor şi modalitatea de executare stabilită pentru F.C.V.

În apelul său, inculpatul J.C. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că probatoriul administrat nu duce la concluzia că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii. Un alt motiv de apel vizează individualizarea pedepsei sub aspectul modalităţii de executare, inculpatul susţinând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 81 din Codul penal.

Inculpatul a criticat sentinţa şi sub aspectul soluţionării laturii civile, susţinând că prejudiciul este acoperit.

Prin Decizia penală nr. 306/A din 30.10.2000, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, s-au admis apelurile declarate de inculpatul J.C. şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi împotriva Sentinţei penale nr. 324/2002 a Judecătoriei Călăraşi, care a fost desfiinţată în parte în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului F.C.V., soluţionarea laturii civile a cauzei şi stabilirea cheltuielilor judiciare.

Rejudecând în fond: S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 74 - 76 din Codul penal

şi art. 81 - 82 din Codul penal. În baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul

penal, a fost condamnat inculpatul F.C.V. la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 din Codul penal. S-a luat act că prejudiciul de 2.241.000 lei a fost acoperit prin restituirea în natură.

Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către partea civilă SN "Petrom" SA, în sumă de 367.895 lei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că

inculpatul J.C. a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul penal, deoarece, în noaptea de 2.10.2000 - 3.10.2000, împreună cu inculpatul F.C.V. au sustras din conducta magistrală a SN "Petrom" SA cantitatea de 249 l motorină.

Instanţa de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a constatat vinovăţia inculpatului, pentru care a respins critica acestuia, precum şi cererea de achitare formulată.

Referitor la cea de-a doua critică invocată de apelant în al doilea motiv al apelului său, Tribunalul Călăraşi a reţinut că aceasta nu se "conciliază" cu primul motiv de apel, astfel că a fost îndepărtată.

Instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru a se face aplicarea art. 81 din Codul penal.

Tribunalul Călăraşi a considerat că apelul inculpatului, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile de către instanţa de fond, este fondat.

Astfel, s-a reţinut că furtul s-a comis din instalaţii preexistente,

358

la recuperarea prejudiciului instanţa de fond apreciind că se impune acoperirea tuturor pagubelor cauzate, inclusiv a contravalorii cantităţii de combustibil pierdut în urma atacului (496 litri), reprezentând cantitatea de motorină pierdută la montarea instalaţiei şi cea de la repararea avariei, precum şi a contravalorii reparaţiei conductei.

S-a constatat, totodată, că în mod greşit s-au inclus în despăgubirile acordate şi costurile analizelor.

Faţă de limitele sesizării instanţei penale (furt, nu şi distrugere), de cele amintite anterior, sentinţa a fost modificată în sensul obligării inculpaţilor la repararea prejudiciului în limita stabilită prin rechizitoriu.

Instanţa de apel a mai reţinut că apelul parchetului este fondat în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului F.C.V.

Inculpatul a avut o atitudine oscilantă, iar în timpul cercetării judecătoreşti nu s-a mai prezentat la proces, astfel că nu se impunea suspendarea condiţionată a executării pedepsei acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, F.C.V. şi J.C.

În recursul său, parchetul a criticat decizia penală pronunţată de Tribunalul Călăraşi, pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit inculpaţii au fost exoneraţi de plata contravalorii celor 496 litri motorină pierdută şi a contravalorii analizelor efectuate, întrucât prejudiciul cauzat de aceştia părţii civile include şi aceste valori, iar în cauză nu se poate disjunge prejudiciul penal de prejudiciul total cauzat, întrucât s-ar încălca principiul "una electa via".

Un alt motiv de recurs este acela că în raport de modalitatea în care inculpaţii au săvârşit furtul de combustibil, prin folosirea unei instalaţii artizanale de sustragere, faţă de pericolul social concret generat de fapta lor, dată fiind şi atitudinea inculpaţilor ulterior declanşării cercetărilor, pedepsele aplicate acestora sunt insuficiente pentru reeducarea lor.

În recursul său, inculpatul F.C.V. a arătat că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală şi netemeinică, deoarece el nu s-a sustras judecăţii şi a avut o poziţie sinceră, astfel că în mod greşit a fost condamnat la o pedeapsă cu executare în regim de detenţie.

Inculpatul J.C. a criticat decizia pronunţată de Tribunalul Călăraşi, arătând că probele administrate în cauză nu îl incriminează şi nu dovedesc vinovăţia acestuia, iar în situaţia în care aceste apărări nu vor fi reţinute Curtea va trebui să constate că pedeapsa aplicată este prea severă şi că în raport de circumstanţele reale şi personale se impune suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate.

Analizând recursurile declarate în cauză, probele administrate, precum şi decizia penală pronunţată de Tribunalul Călăraşi, Curtea a

359

constatat şi a reţinut că recursul parchetului este fondat, astfel că l-a admis, a casat parţial ambele hotărâri penale pronunţate şi a rejudecat cauza în fond.

Cu privire la recursurile inculpaţilor, a constatat că acestea sunt nefondate, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 385^15 alin. 1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, le-a respins ca atare.

Considerentele de fapt şi de drept avute în vedere de Curte la pronunţarea acestei decizii sunt următoarele:

După cum se poate observa din situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor, aceştia au săvârşit infracţiunea de furt calificat de produse petroliere din conducte, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal.

Instanţa de fond a fost sesizată în mod corect cu această situaţie de fapt.

În mod corect şi legal instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel trebuiau să pună în discuţie încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi să dispună, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a acestora.

Neprocedând astfel, cele două instanţe au încălcat dispoziţiile legale, pronunţând hotărâri nelegale.

În baza art. 385^15 alin. 1 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea a casat parţial ambele hotărâri şi, rejudecând în fond, a schimbat încadrarea juridică a faptelor, în condiţiile prevăzute de art. 334 din Codul de procedură penală, din art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) din Codul penal în art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) şi alin. 2 lit. a) din Codul penal, texte de lege enunţate în şedinţă publică şi în baza cărora i-a condamnat penal pe inculpaţi.

În raport de pericolul social al faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, şi anume furtul de combustibil prin folosirea unei instalaţii artizanale de sustragere, deversarea unei cantităţi de combustibil pe terenurile agricole cu riscurile ce decurg din această împrejurare, precum şi în raport de atitudinea inculpaţilor în timpul procesului penal, Curtea a apreciat că reeducarea inculpaţilor poate fi atinsă prin aplicarea unor pedepse în regim de detenţie.

În condiţiile prevăzute de art. 71 din Codul penal, a interzis inculpaţilor drepturile prevăzute de art. 64 din Codul penal.

Tribunalul Călăraşi a admis în parte cererea de despăgubiri civile solicitate de partea civilă SN "Petrom" SA, luând act că prejudiciul în valoare de 2.241.000 lei a fost acoperit prin restituire în natură.

Soluţia aleasă de Tribunalul Călăraşi este greşită. Din probele existente la dosarul cauzei rezultă că valoarea

prejudiciului cauzat părţii civile prin activitatea infracţională a celor doi inculpaţi este aceea stabilită de Judecătoria Călăraşi, care în mod

360

corect i-a obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 7.283.998 lei.

SN "Petrom" SA a comunicat, prin Adresa nr. 28650 din 27.10.2000, că prejudiciul cauzat de inculpaţi are o valoare de 9.524.161 lei, reprezentând 2.241.000 lei, contravaloarea motorinei furate (249 litri), 5.202.000 lei, contravaloarea motorinei pierdute (496 litri), şi 735.789 lei, contravaloarea analizelor efectuate.

SN "Petrom" SA s-a constituit parte civilă în cauză, cu suma de 7.283.161 lei, întrucât a recuperat cantitatea de 249 litri de motorină.

Curtea a constatat că în mod greşit inculpaţii au fost exoneraţi de plata contravalorii celor 496 litri motorină pierdută şi a contravalorii analizelor efectuate, deoarece prejudiciul cauzat de aceştia părţii civile include şi aceste valori, neputându-se face o disociere a prejudiciului penal de cel total real cauzat în speţă.

Astfel, Curtea a înlăturat dispoziţiile din decizia penală cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a procesului penal şi a menţinut dispoziţiile referitoare la acest aspect din sentinţa penală.

Celelalte dispoziţii ale hotărârilor penale atacate au fost menţinute.

Criticile formulate de cei doi inculpaţi în recursurile lor nu au suport probator în probele administrate în cauză, aceste susţineri nefiind primite de instanţa de recurs, care a apreciat că sunt nefondate.

Date fiind cele de mai sus, Curtea a respins ca nefondate recursurile inculpaţilor.

Curtea de apel bucureşti - secţia I penală decizie penală nr. 658 din 10 aprilie 2003

SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE. FURT CALIFICAT. NEREŢINEREA AGRAVANTEI PREVĂZUTE DE ART. 209 ALIN. 3 LIT. B) DIN CODUL PENAL

Fapta inculpaţilor de a sustrage pe timp de noapte doi clapeţi de reţinere a apei, fără a avea reprezentarea că sustrag componente ale unui sistem de irigaţii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 208 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal.

Circumstanţa agravantă prevăzută la art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal nu poate fi reţinută decât în măsura în care inculpaţii au cunoscut că bunurile sustrase sunt elemente ale unui sistem de irigaţii.

361

Judecătoria Călăraşi, prin Sentinţa penală nr. 227 din 31.05.2001, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică dată faptei, privind pe inculpaţii C.F., C.M. şi M.I., din art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal cu referire la art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal în art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal.

În baza art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal, a condamnat, cu aplicarea art. 74 şi 76 din Codul penal, pe inculpaţii C.F., C.M. şi M.I. la câte 1 an închisoare.

În baza art. 81 şi 82 din Codul penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor, pe o durată de 3 ani, pentru fiecare inculpat.

A atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A admis în parte cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă S.N.I.F. - Sucursala Călăraşi.

A obligat inculpaţii în solidar la plata sumei de 5.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă S.N.I.F. - Sucursala Călăraşi.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că în seara zilei de 7.01.2001 inculpaţii C.M., C.F. şi M.I. au sustras doi clapeţi de reţinere a apei, de lângă staţia de pompare a apei S.R.P. 1 Independenţa, aceştia fiind ulterior valorificaţi la un centru de achiziţii contra sumei de 735.000 lei.

Instanţa a reţinut că cele două piese sustrase se aflau în locul respectiv din anul 1995 pentru înfiinţarea unei linii - staţii de pompare a apei, intenţie care ulterior a fost abandonată, piesele zăcând în acel loc din anul 1985 şi până în momentul sustragerii, având aspectul unor fiare vechi, ruginite şi învechite.

Instanţa de fond a considerat că în aceste condiţii nu ne aflăm în cazul reglementat de dispoziţiile art. 209 alin. 3 din Codul penal, piesele respective nefiind montate într-o instalaţie de pompare, iar sustragerea lor nu a afectat vreo astfel de staţie, care nici nu exista, astfel că, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi, criticând sentinţa instanţei de fond motivat de faptul că în mod greşit a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina celor trei inculpaţi, întrucât dispoziţiile art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal incriminează fapta de sustragere a componentelor sistemului de irigaţie fără a distinge după cum sistemul de irigaţii este sau nu în stare de funcţionare, după cum componentele sale sunt sau nu asamblate instalaţiei, ori după cum prin însuşirea frauduloasă a acestora s-a periclitat în vreun mod

362

funcţionarea sistemului. Tribunalul Călăraşi, prin Decizia penală nr. 192/A din

12.09.2001, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Tribunalul Călăraşi, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17 din Codul de procedură penală, susţinându-se că, nejustificat, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei comise de cei trei inculpaţi, întrucât în speţă se conturează infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) şi g) şi alin. 3 lit. b) din Codul penal.

Recursul este neîntemeiat. Curtea, analizând hotărârile pronunţate în cauză prin prisma

cazului de casare invocat de parchet, respectiv art. 385^9 pct. 17 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt legale şi temeinice, instanţa de fond schimbând corect încadrarea juridică a faptei comise de inculpaţi, din art. 209 alin. 3 în art. 209 alin. 1 din Codul penal.

Pentru infracţiunea de furt, forma de vinovăţie cu care fapta se săvârşeşte este intenţia. Culpa este deci exclusă.

Pentru a se reţine în sarcina inculpaţilor circumstanţa agravantă prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal, este necesar ca aceştia, sub aspectul intenţiei directe, să conştientizeze că sustrag componente ale unui sistem de irigaţii şi să urmărească acest lucru.

Din probele administrate în cauză rezultă că piesele sustrase nu erau montate efectiv la staţia de pompare a apei, astfel că inculpaţii nu au avut nici un moment reprezentarea că bunurile respective ar reprezenta componente ale vreunui sistem de irigaţii.

În consecinţă, în mod corect instanţele de fond şi apel au înlăturat circumstanţa agravantă de la art. 209 alin. 3 lit. b) din Codul penal, întrucât aceasta nu poate fi reţinută decât în măsura în care este cunoscută de inculpaţi.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, în baza art. 385^15 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, va respinge ca nefondat recursul declarat de parchet.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II-a penală Decizie penală nr. 1990 din 20 decembrie 2001

SESIZAREA INSTANŢEI. OBIECTUL JUDECĂŢII. INFRACŢIUNE DESCRISĂ ÎN PARTEA EXPOZITIVĂ, DAR NEMENŢIONATĂ ÎN DISPOZITIVUL RECHIZITORIULUI.

363

Dacă fapta prevăzută de legea penală este descrisă în expunerea din rechizitoriu ca fiind săvârşită de inculpat, chiar fără a fi menţionată în dispozitiv, instanţa este investită legal cu judecarea acesteia, deoarece, potrivit art. 317 din Codul de procedură penală, obiectul judecăţii îl constituie fapta şi persoana arătate în actul de sesizare.

În consecinţă, dacă furtul unor bunuri este arătat în rechizitoriu că a fost săvârşit de inculpat, dar se consideră greşit că sustragerea este absorbită de o altă infracţiune care, singură, este menţionată în dispozitivul rechizitoriului, instanţa trebuie să se considere legal sesizată pentru ambele infracţiuni, fără a fi necesar ca procurorul să ceară, conform art. 336 din acelaşi cod, extinderea procesului penal pentru alte fapte.

Prin sentinţa penală nr. 28 din 23 februarie 1995 a Tribunalului Maramureş, inculpatele M.A. şi R.D. au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere şi semnalizare falsă, prevăzută în art. 276 alin. 1 din Codul penal, şi a infracţiunii de furt calificat în paguba proprietăţii publice, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a şi art. 224 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, la data de 2 iunie 1992, cele două inculpate au tăiat cablul de telecomunicaţie de pe terasamentul de cale ferată dintre staţiile C.F.R. Baia Mare Sud şi Baia Mare Nord, iar după înlăturarea, prin ardere, a stratului izolator, au scos firele de cupru pe care le-au vândut.

Prin decizia nr. 77 din 16 mai 1995 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, au fost admise apelurile declarate de inculpate şi s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de furt calificat în paguba proprietăţii publice, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f din Codul de procedură penală.

Pentru adoptarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că, prin rechizitoriu, inculpatele au fost trimise în judecată numai pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 276 alin. 1 din Codul penal şi prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la cererea de extindere a procesului penal formulată de procuror, iar acesta nu a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de furt calificat în paguba proprietăţii publice, nefiind astfel respectate dispoziţiile legale privitoare la sesizarea instanţei pentru această faptă.

Recursul declarat de procuror este fondat. Conform art. 317 din Codul de procedură penală, instanţele de

judecată sunt investite cu privire la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, nefiind relevantă, sub acest aspect, încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu.

Infracţiunea de furt săvârşită de inculpate a fost expusă, în

364

cuprinsul rechizitoriului, în toate elementele sale constitutive, menţionându-se că nereţinerea ei în sarcina inculpatelor se datorează absorbirii în conţinutul infracţiunii prevăzute în art. 276 alin. 1 din Codul penal.

De altfel, aşa cum rezultă din lucrările dosarului, urmărirea penală s-a desfăşurat, pe întregul ei parcurs, şi sub aspectul comiterii de către inculpate a infracţiunii de furt.

Prin urmare, Tribunalul Maramureş a fost investit şi cu judecarea infracţiunii de furt, indiferent de încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, nemaifiind necesară extinderea procesului penal cu privire la această infracţiune.

Totodată, este de observat că fapta de a sustrage bunurile la care se referă prevederile art. 276 alin. 1 teza I din Codul penal nu face parte din latura obiectivă a acestei infracţiuni, care se consumă în momentul distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată, ci se constituie într-o infracţiune distinctă, ulterioară, de însuşire a bunurilor deteriorate, de luare a lor, pe nedrept, din posesia persoanei vătămate.

În consecinţă, instanţa de apel a dispus în mod greşit admiterea apelurilor declarate de inculpate şi încetarea procesului penal cu privire la această infracţiune.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 176 din 26 ianuarie 1996

SOLUŢIE GREŞITĂ DE SCHIMBARE A ÎNCADRĂRII

JURIDICE DIN INFRACŢIUNEA DE FURT CALIFICAT ÎN INFRACŢIUNEA PREVĂZUTĂ DE ART. 98 ALIN. 1 DIN LEGEA NR. 26/1996 ŞI DE ACHITARE A INCULPATULUI PENTRU ACEASTĂ INFRACŢIUNE

Fapta inculpatului de a sustrage 14 arbori, care erau tăiaţi în mod legal de către organele silvice şi stivuiţi în apropierea drumului, era încadrabilă în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208, 209 Cod penal şi nu în aceea prevăzută de art. 98 alin. 1 din Legea nr. 26/1996, motiv pentru care a fost schimbată încadrarea juridică în baza art. 334 Cod procedură penală.

365

Inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1.320 din 11.12.1997 a Judecătoriei Drăgăşani, la 3 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal şi art. 13 lit. a Cod penal, fiind menţinut beneficiul liberării condiţionate pentru un rest neexecutat din pedeapsa anterioară.

Fapta a constat în aceea că, în ziua de 19.02.1997, împreună cu o altă persoană, inculpatul s-a deplasat cu două atelaje, în pădurea statului şi a sustras 14 arbori, care erau tăiaţi în mod legal de organele silvice şi stivuiţi în apropierea drumului.

Apelul declarat de inculpat a fost admis prin decizia penală nr. 191 din 8.04.1998, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, dispunându-se schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat în infracţiunea prevăzută de art. 98 alin. 1 din Legea nr. 26/1996, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal. Pentru această din urmă infracţiune, inculpatul a fost achitat în baza art. 10 lit. b Cod procedură penală.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că fapta inculpatului de a sustrage arborii tăiaţi constituie infracţiunea silvică prevăzută de art. 98 alin. 1 din Legea nr. 26/1996, dar sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. b Cod procedură penală, deoarece valoarea lemnelor sustrase nu este de 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, condiţie indispensabilă pentru ca fapta să constituie infracţiune.

Această hotărâre a fost casată prin decizia nr. 606/R din 24.09.1998 a Curţii de Apel Piteşti, fiind menţinută hotărârea instanţei de fond.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că art. 98 din Codul silvic nu se referă la lemnele fasonate, aflate în stivă şi tăiate cu aprobare legală, ci la fondul de arbori tăiaţi sau doborâţi, respectiv rupţi de fenomene naturale, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, cu sau fără drept, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Dimpotrivă, materialul lemnos sustras era provenit din arbori tăiaţi legal, care, în prealabil, au fost marcaţi şi numerotaţi de către organele silvice, situaţie în care fapta comisă de inculpaţi constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 combinat cu art. 209 lit. a Cod penal, şi nu aceea prevăzută de art. 98 alin. 1 din Legea nr. 26/1996, cum greşit a fost încadrată de instanţa de apel.

Curtea de apel piteşti decizie penală nr. 606/r din 24 septembrie 1998

366

SOCIETĂŢI COMERCIALE CU CAPITAL DE STAT

Fapta inculpatului de a sustrage prin efracţie produse alimentare în valoare de 3.209 lei din incinta unei societăţi comerciale cu capital integral de stat, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 - 209 lit. c şi g raportat la art. 224 alin. 1 Cod penal, deoarece potrivit art. 145 Cod penal, patrimoniul unor asemenea societăţi comerciale este ocrotit de dispoziţiile cuprinse în Titlul IV din partea specială a Codului penal.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 232 din 9 februarie 1993 nepublicatăSUSTRAGEREA UNEI SUME DE BANI CU OCAZIA

RENUMĂRĂRII LOR .FURT. ÎNŞELĂCIUNE.

Luarea sumei de 100.000 lei, din teancul de bancnote ce intraseră anterior în posesia şi proprietatea victimei, constituie infracţiunea de furt şi nu cea de înşelăciune.

Prin Sentinţa penală nr. 985/1994 a Judecătoriei Sibiu, inculpatul S.D.M. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. c C. pen.

Prima instanţă a reţinut în fapt că inculpatul a acostat victima în preajma unei case de schimb valutar şi a convenit cu aceasta să-i dea 170.000 lei pentru 100 dolari SUA. Dar, partea vătămată numărându-şi banii primiţi pentru cei 100 de dolari, a constatat că lipseau 5.000 lei aşa încât a protestat şi a dat inculpatului banii pentru a-i renumăra. În timpul acestei operaţii, inculpatul, cu abilitate, a sustras din pachet suma de 100.000 lei.

Împotriva hotărârii de condamnare a declarat apel inculpatul, susţinând că încadrarea juridică a faptei pe care a săvârşit-o nu este corectă, necomiţându-se un furt ci o înşelăciune.

Apelul este nefondat, întrucât potrivit art. 208 alin. 1 C. pen., infracţiunea de furt este definită ca luarea unui bun din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Or, în cauză, luarea sumei de 100.000 lei din pachetul ce-l

367

primise de la partea vătămată, spre a renumăra suma care intrase anterior în proprietatea şi posesia părţii vătămate, constituie în mod evident infracţiunea de furt, fiind vorba de o însuşire fără drept.


SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI. CONDIŢII

Exceptarea de la suspendarea executării pedepsei prevăzută la art. 81 alin. 3 Cod penal se referă nu numai la infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani care au fost consumate, ci şi la aceste infracţiuni rămase în fază de tentativă.

Prin sentinţa penală nr. 141 din 14 aprilie 1997 a Judecătoriei Adjud (neatacată cu apel), inculpatul R.N. a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal şi la 1 an şi 6 luni închisoare pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal, dispunându-se, în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal, ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

Făcându-se aplicarea art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

S-a reţinut că, în noaptea de 14/15 decembrie 1996, inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate H.Fl., unde a fost surprins de aceasta în timp ce încerca să-şi însuşească unele bunuri.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că instanţa a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Recursul în anulare este fondat. Prin art. 81 alin. 3 Cod penal se prevede, între altele, că

suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.

Or, în conformitate cu prevederile art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal, în care a fost încadrată fapta inculpatului, furtul săvârşit "în timpul nopţii" se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cum exceptarea de la aplicarea suspendării condiţionate a

368

executării pedepsei se referă la pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată, împrejurarea că infracţiunea de furt săvârşită de inculpat a rămas în fază de tentativă este irelevantă.

În atare situaţie, constatându-se că s-a făcut o greşită aplicare a legii, sentinţa a fost casată cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dispunându-se înlăturarea acesteia.


SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB

SUPRAVEGHERE. TERMEN DE ÎNCERCARE. DURATA ACESTUIA

În urma suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul de încercare se compune, potrivit, art 862 al. 1 C. pen., din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval variabil de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.

Inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 al. 1 C. pen., dispunându-se, în baza art. 861 şi 862 C. pen., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe timp de 3 ani.

S-a reţinut că, în ziua de 16 august 1997, inculpatul şi-a însuşit de la o fermă cantitatea de 410 kg de grâu, care a fost restituită ulterior.

Declarându-se recurs în anulare împotriva sentinţei rămase definitive prin neapelare, s-a susţinut că termenul de încercare a fost stabilit cu încălcarea legii.

Recursul în anulare este fondat.În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere,

termenul de încercare se compune, potrivit art. 862 C. pen., din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.

Stabilind un termen de încercare de numai 3 ani, instanţa a încălcat dispoziţia din textul de lege menţionat referitoare la durata acestui termen, care nu putea fi inferioară cuantumului pedepsei aplicate, de 2 ani, însumat cu un interval variabil de timp, cuprins între 2 şi 5 ani.

Admiţându-se recursul în anulare, termenul de încercare a fost stabilit la 5 ani, prin adăugarea duratei pedepsei la intervalul de 3 ani stabilit de prima instanţă.

CSJ, s.pen., d. 1083/1999SUSTRAGERE ACT DE IDENTITATE

Furtul unei sacoşe în care se află o borsetă conţinând acte de identitate se încadrează în prevederile art. 209 alin. 2 lit. b C.pen.

369

numai dacă se face dovada ca făptuitorul a cunoscut această din urmă împrejurare.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 119 din 28 mai 2003, Tribunalul Sibiu a condamnat pe inculpatul L.A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e şi alin. 2 lit. b C.pen.

Instanţa a reţinut că, la 8 mai 2002, inculpatul a furat din faţa unui magazin o bicicletă pe care se afla o sacoşă conţinând, între altele, actele de identitate ale părţii vătămate.

Prin decizia penală nr. 256 din 5 august 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul inculpatului. Inculpatul a declarat recurs, cerând reducerea pedepsei.

Recursul este fondat pentru un alt motiv, prevăzut în art. 3859

alin. 1 pct. 17 C.pr.pen., caz de casare luat în considerare din oficiu.Inculpatul a furat o bicicleta parcată în loc public, pe portbagajul

căreia se găseau două genţi de voiaj în care se aflau diferite obiecte, între care o borsetă cu acte de identitate şi sume în lei şi valută.

În această situaţie furtul bicicletei şi a sacoşelor aflate pe portbagaj în care se găseau şi acte de identitate nu justifică aplicarea agravantei prevăzute în art. 209 alin. 2 lit. b C.pen., cât timp nu s-a făcut dovada că în momentul însuşirii bicicletei inculpatul a prevăzut că în bagaje s-ar putea afla o borsetă cu acte de identitate şi că a urmărit sau a acceptat posibilitatea sustragerii lor; în consecinţă recursul a fost admis, s-au casat hotărârile cu privire la încadrarea juridică a faptei, care a fost schimbată în prevederile art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e C.pen., texte în baza cărora s-a dispus condamnarea inculpatului.

Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., dec. 4840/2003

SUSTRAGERE CABLURI ELECTRICE

Sustragerea de cabluri electrice de pe stâlpi de susţinere întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. 3 lit. c C.pen., cablurile constituind componente ale reţelelor electrice.

Prin sentinţa penala nr. 339 din 10 octombrie 2001, Judecătoria Cărei a condamnat pe inculpaţii I.P., CV. şi A.T. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a, g şi i C.pen.

Instanţa a reţinut că, în cursul lunii ianuarie 2001, în timpul nopţii, inculpaţii s-au deplasat la o bază de recepţie a societăţii comerciale S., de unde, prin tăiere, au sustras conductor de aluminiu' - cablu electric -

370

de pe 6 stâlpi.Tribunalul Satu Mare, prin decizia penală nr. 547 din 29 noiem-

brie 2001, a respins apelul declarat de procuror, iar Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 214 din 12 martie 2002, a respins recursul acestuia.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, este fondat.

Potrivit art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 3 lit. c C.pen., introdus prin Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 207/2000, constituie infracţiunea de furt calificat fapta prin care au fost sustrase componenente ale reţelelor electrice şi se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au sustras 1050 m de conductor de aluminiu de pe 6 stâlpi de susţinere.

Aşa fiind, instanţele trebuiau să dispună schimbarea încadrării juridice date faptei, reţinând şi prevederile art. 209 alin. 3 lit. c C.pen.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul considerentelor ce preced şi condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări. |

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. 1889/2004

SUSTRAGERE ENERGIEFapta inculpatului de a fi deblocat geamul contorului electric şi de

a fi fixat cu o bucată de carton discul acestuia, făcând ca energia electrică consumată să nu mai fie contorizată, constituie infracţiunea de furt calificat, săvârşit prin efracţie, prevăzută în art. 208 alin. 1 şi 2, 209 lit. 1 C. pen.


SUSTRAGEREA DE BUNURI CU CONSIMŢĂMÂNTUL PAZNICULUI

Faptul că inculpatul B. D. a sustras cantitatea de porumb ştiuleţi de pe terenul fermei agricole cu consimţământul inculpatului A. G., care efectua serviciul de pază in calitate de gardian public, nu exclude existenţa tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de furt, căci bunurile fermei nu se aflau în posesia sau detenţia acestuia, ci numai în paza sa.


371

SUSTRAGERE DIN LOC DE DEPOZITARE

Deşi prin art. 11 din Decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogată legea specială referitoare la sustragerea de produse agricole de pe cîmp sau din locuri de depozitare (Decretul nr. 306/1981), aceasta nu a atras, totodată, şi dezincriminarea tuturor faptelor de sustragere de produse agricole din avutul obştesc. Asemenea fapte sînt prevăzute în continuare de legea penală şi constituie infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. g şi art. 224 alin. 1 C. pen.

În speţă, inculpatul a sustras dintr-o magazie a cooperativei agricole de producţie cantitatea de 371 kg grîu, în valoare de 5.565 lei.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat în baza art. 208 raportat la art. 209 lit. g şi art. 224 alin. 1 C. pen., dar tribunalul judeţean, admiţînd recursul inculpatului, a casat sentinţa primei instanţe şi a încetat procesul penal, constatînd în mod greşit, că fapta a fost dezincriminată prin abrogarea Decretului nr. 306/1981.


SUSTRAGERE DIN LOC PUBLIC

Prin Sentinţa penală nr. 1.207/1990 a Judecătoriei Constanţa, inculpatul D.I. a fost condamnat, printre altele, pentru comiterea infracţiunii de furt, agravanta prevăzută de art. 209 lit. c C. pen. - sustragere săvîrşită într-un loc public.

În fapt, s-a stabilit că inculpatul a sustras, în diferite zile, din mai multe corturi amplasate într-un camping, mai multe obiecte aparţinînd persoanelor care ocupau corturile respective.

Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs procurorul susţinînd că în mod greşit a fost reţinută agravanta prevăzută de art. 209 lit. c C. pen., deoarece fapta n-a fost comisă în loc public.

Recursul procurorului se admite pentru că, într-adevăr, corturile amplasate într-un camping nu pot fi considerate ca fiind loc public în sensul prevederilor art. 152 C. pen. În consecinţă, sentinţa

372

primei instanţe se casează, cauza se reţine pentru rejudecare şi se înlătură agravanta prevăzută de art. 209, lit. c C. pen.


SUSTRAGERE ENERGIE ELECTRICĂFapta inculpatului de a fi deblocat geamul contorului electric

şi de a fi fixat cu o bucată de carton discul acestuia, făcând ca energia electrică consumată să nu mai fie contorizată, constituie infracţiunea de furt calificat, săvârşit prin efracţie, prevăzută în art. 208 alin. 1 şi 2, 209 lit. 1 C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 450/1998SUSTRAGERE PRODUSE PETROLIEREFapta inculpatului care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, instigă la

sustragerea de produse petroliere şi, ulterior, sustrage asemenea produse întruneşte elementele infracţiunii de furt calificat în forma continuată, calitatea de instigator la infracţiunea de furt calificat fiind absorbită de cea de autor.

Prin sentinţa penală nr. 118 din 19 aprilie 2003, Tribunalul Bihor a condamnat, între alţii, pe inculpatul H.P. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a şi alin. 3 lit. a C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi Cod.

Instanţa a reţinut că, la 15 august 2001, inculpatul, împreună cu un alt inculpat, au determinat pe învinuiţii R.K., B.G. şi R.A. şi pe minorii S.E. şi H.R. să sustragă ţiţei din habele unor sonde. La 16 august 2001, învinuiţii s-au deplasat la sonde şi au sustras ţiţei din habele punctelor de colectare, care constituie depozite în înţelesul art. 209 alin. 3 lit. a C. pen., cantitatea de ţiţei sustrasă fiind predată inculpatului; iar la 17 august 2002, inculpatul, împreună, cu un alt incul-pat, s-au deplasat ei înşişi la sonde şi au sustras împreună 560 litri de ţiţei.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 149 din 3 iulie 2003, a admis apelurile inculpaţilor, a desfiinţat în parte sentinţa şi a dispus reducerea pedepselor.

Recursul declarat de inculpatul H.P., între altele, cu privire la greşita încadrare juridică a faptelor în infracţiunea de furt calificat în forma continuată, este nefondat.

Încadrarea juridica dată faptei este corectă, întrucât inculpatul a acţionat cu aceeaşi intenţie infracţională, participând la comiterea faptei ca instigator la unele acţiuni care prezintă conţinutul infracţiunii şi în calitate de autor la altele.

373

Prin urmare, în mod corect, s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, calitatea de instigator la infracţiunea de furt fiind absorbită de cea de autor.

În consecinţă, recursul a fost respins.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S.pen., dec. 2745/2004

SUSTRAGERE TELEFON MOBIL. FURT SI NU ABUZ DE ÎNCREDERE. POSESIE. DETENŢIE

Prin decizia penală nr.539 din 3 octombrie 2000 pronunţată deTribunalul Braşov s-a respins apelul declarat de inculpatul D.C.împotriva Sentinţei penale nr. 1730/2000 a Judecătoriei Braşov, pe carea menţinut-o.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Faptele comise de inculpat au fost exact stabilite, încadrarea juridică este cea legală, iar sancţiunea finală corespunde criteriilor ge-nerale de individualizare prevăzute de art.72 C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, susţinând, pe de o parte, că încadrarea juridică reţinută de instanţele anterioare n-ar fi exactă, în realitate fiind vorba de infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 Cod penal, iar pe de altă parte că i s-ar fi aplicat un regim sancţionator prea sever, impunându-se reducerea pedepsei.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins în condiţiile art.385/15 pct.l lit.b Cod procedură penală.

Activităţile infracţionale şi încadrarea juridică au fost corect stabilite şi reţinute de instanţe, iar individualizarea tratamentului penal s-a făcut cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art.72 din Codul penal. ,

Este adevărat că, în cele opt cazuri, inculpatul a folosit acelaşi şiretlic şi a obţinut telefoanele celulare de la proprietari pentru o con-vorbire, după care a dispărut.

Această particularitate a acţiunilor comise de cel în cauză, nu schimbă însă semnificaţia juridică a faptelor şi încadrarea juridică de furt, corect şi legal reţinută de instanţele anterioare.

Nu poate fi vorba de infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art.213 Cod penal, pentru că între proprietarul telefonului celular şi inculpat nu s-a realizat nici o înţelegere contractuală civilă, care constituie o condiţie esenţială a conţinutului infracţiunii respective.

Pur şi simplu, prin şiretlicul menţionat, inculpatul a obţinut telefoanele respective pentru scopul imediat de a avea o convorbire.

Posesia juridică nu a trecut de la proprietar la inculpat ci a rămas asupra proprietarului, inculpatul devenind un detentor în condiţiile speciale menţionate mai sus. Faptul că de pe această poziţie juridică a

374

dispărut însuşindu-şi telefonul celular, corespunde conţinutului specific infracţiunii de furt, faptul respectiv realizând deposedarea şi imposedarea fără drept.

Nici în privinţa tratamentului penal obiecţiunile inculpatului nu sunt de acceptat, el este recidivist, săvârşind opt fapte materiale de sustragere, manifestând astfel o asemenea perseverenţă infracţională încât corect s-a reţinut existenţa unor elemente de agravare care justifică integral pedeapsa la care s-au oprit instanţele anterioare.

Aşa fiind, recursul urmează a fi respins cu obligarea celui în cauză la plata cheltuielilor judiciare în recurs, în care sunt incluse şi onorariul apărătorului din oficiu avansate din fondurile Ministerului de Justiţie.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr.609/R din 1 noiembrie 2000

SUSTRAGEREA UNUI STÂLP DE TELEGRAF DIN REŢEAUA TELEFONICĂ A UNUI PICHET DE GRĂNICERI. ÎNCADRARE JURIDICĂ. COMPETENŢA URMĂRIRII PENALE ŞI A JUDECĂŢII.

Prin sentinţa penală nr.3428 din 8 decembrie 1997, Judecătoria Botoşani l-a condamnat pe inculpatul T.C. la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1 şi art.209 lit.a şi g C.pen., cu aplicarea art.37 lit.a din acelaşi cod. Prin aceeaşi sentinţă s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare de doi ani închisoare, pe care a cumulat-o cu noua pedeapsă, dispunându-se ca inculpatul să execute în total o pedeapsă de 3 ani închisoare.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul minor T.T. la pedeapsa de 6, luni închisoare, pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, făcându-se aplicarea prevederilor art.109 C.pen. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la 3 februarie 1996, în jurul orelor 19, inculpaţii au tăiat un stâlp de telegraf din reţeaua telefonică a Pichetului de Grăniceri Mitoc, stâlp pe care l-au transportat apoi la domiciliu. Apelul introdus de inculpaţi a fost admis de Tribunalul Botoşani care, prin decizia penală nr.159/A din 24 martie 1998, i-a achitat în temeiul art.181 C.pen. şi art.10 lit.b1 şi art.l l lit.a C.pr.pen.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, invocând necompetenţa materială a instanţei în soluţionarea cauzei în raport cu prevederile art.26 C.pr.pen., motiv pe care în instanţă nu i-a mai susţinut, învederând numai incidenţa art. 7 din Legea nr.137 din 1997, privind graţierea unor pedepse. Instanţa de recurs a admis recursul declarat de Parchet, a casat în parte decizia instanţei de apel, în sensul că a înlăturat, în baza art.7 din Legea nr.137 din 1997, amenda cu caracter administrativ de 300.000 lei, aplicată inculpatului T.C.

375

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că procurorul nu a mai reiterat, cu ocazia judecării recursului, motivul privind competenţa materială a instanţelor şi că în temeiul art.7 din Legea nr.137 din 1997, sancţiunea administrativă nu se mai execută.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.281 din 15 iunie 1998

TĂINUIRE. COMPLICITATE. FURT CALIFICAT. CRITERII DE DIFERENŢIERE

Prin sentinţa penală nr. 510 din 18 martie 1998, Judecătoria Paşcani a condamnat pe inculpaţii: M. G. la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 5 luni închisoare, pentru săvârşirea a patru infracţiuni de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; M. C. la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare tot pentru săvârşirea a patru infracţiuni de furt calificat în dauna avutului privat, în condiţiile unei recidive postcondamnatorii, iar pe inculpatul A. C. la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni de complicitate la furt calificat în dauna avutului privat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 lit. a), g) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 74 - 76 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reţinut în fapt că în perioada iunie — iulie 1997, inculpaţii s-au hotărât să sustragă animale din locuinţele unor consăteni. Deplasarea o făceau cu autoturismul condus de inculpatul A. R, care rămânea în autovehicul, în apropierea locuinţei părţii vătămate, în timp ce coinculpaţii pătrundeau în interior de unde sustrăgeau vite sau porci pe care le aşezau în portbagaj şi dispăreau de la locul faptei.

În cursul urmăririi penale, inculpatul A. P. a recunoscut săvârşirea faptelor, susţinând însă că el doar a transportat bunurile sustrase de ceilalţi doi coinculpaţi fără a cunoaşte provenienţa acestora. A negat existenţa unei înţelegeri prealabile.

De asemenea, a recunoscut primirea unor sume de bani de la coinculpaţi, precizând însă că reprezentau taxa pentru transport. Sentinţa a fost apelată şi de inculpatul A. P. care a invocat nelegalitatea hotărârii şi a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa, din complicitate la infracţiunea de furt calificat în tăinuire.

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat, cu motivaţia că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, căreia i-a dat o încadrare juridică legală, iar pedeapsa aplicată a fost bine dozata, atât ca durată, cât şi ca modalitate de executare.

Hotărârile au fost recurate de inculpatul A. R, invocând acelaşi motiv de nelegalitate şi cerând schimbarea încadrării juridice şi reducerea pedepsei aplicate.

376

Recursul a fost respins cu motivaţia că, potrivit art. 26 C. pen., este complice persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Din situaţia de fapt rezultă că în perioada 26 iunie — 14 iulie 1997, în trei nopţi, inculpatul A. P. a transportat cu autoturismul său pe ceilalţi trei coinculpaţi, în apropierea locuinţelor a trei părţi vătămate de la care aceştia din urmă au sustras animale: o junea şi porci.

Inculpatul recurent i-a aşteptat pe coinculpaţi în apropierea locuinţelor părţilor vătămate, le-a transportat animalele sustrase, ajutându-i astfel la săvârşirea faptelor.

Între inculpaţi exista o înţelegere prealabilă în acest sens, iar banii proveniţi din vânzarea animalelor sustrase i-au împărţit.

Cum inculpatul recurent i-a ajutat în mod substanţial pe ceilalţi doi coinculpaţi în săvârşirea actelor de sustragere a animalelor, în mod corect primele două instanţe au reţinut în sarcina acestuia infracţiunea de complicitate la furt calificat în dauna avutului privat.

Potrivit art. 221 C. pen., tăinuitor este acela care primeşte, dobândeşte sau transformă un bun, ori înlesneşte valorificarea lui cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi dacă s-a urmărit obţinerea unui folos material, text ce nu are incidenţă în prezenta cauză întrucât recurentul a ajutat efectiv la săvârşirea faptelor, în baza unei înţelegeri prealabile.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia penală nr. 269 din 20 aprilie 1999

TĂINUIRE. DESPĂGUBIRI. SOLIDARITATE

Tăinuirea nefiind o formă a participaţiei, tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu autorul infracţiunii, decât în raport cu valoarea bunurilor ce fac obiectul tăinuirii, iar nu în solidar la acoperirea întregului prejudiciu cauzat prin infracţiune.

Prin sentinţa penală nr. 1063 din 9 octombrie 1996 a Judecătoriei Piatra Neamţ, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul A.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 221 din Codul penal şi a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 834.000 de lei, solidar cu autorul infracţiunii de furt.

377

Instanţa a reţinut că, la 24 iulie 1994, inculpatul I.M. a sustras dintr-un magazin suma de 834.000 de lei din care, ulterior, a dat inculpatului A.M. 250.000 de lei, acesta din urmă cunoscând că banii provin din infracţiune.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu

autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a pagubei cauzate prin fapta sa.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dobândit din banii sustraşi de I.M. numai o parte, şi anume suma de 250.000 de lei, cunoscând că aceasta provine din infracţiune.

Aşa fiind, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata despăgubirilor, solidar cu I.M., numai în limita sumei de 250.000 de lei.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 2846 din 9 decembrie 1997

TĂINUIRE LA FURT. LIPSA UNUI ELEMENT CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

Prin sentinţa penală nr. 3673 din 19 octombrie 1999 Judecătoria Iaşi a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) Cod pr. pen., achitarea inculpatului minor O.I. pentru săvârşirea infracţiunii de furt în dauna avutului privat, prevăzută de art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 99 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) Cod pr. pen., s-a

dispus achitarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 99 C.pen.

S-a luat act că partea vătămată C.G. nu s-a constituit parte civilă în

procesul penal. În fapt, s-a reţinut că în dimineaţa zilei de 28 mai 1997, după ce

partea vătămată C.G. a plecat în Piaţa "Sf. Spiridon", unde se ocupa cu comercializarea florilor, fiul acesteia, CM., a luat din beci un număr de 380 fire de garoafe pe care i le-a dat peste gard inculpatului minor O.I., rugându-l să le vândă în Piaţa "Tătăraşi".

Acesta din urmă s-a deplasat cu un taxi în Piaţa "Tătăraşi", a vândut cele 380 fire garoafă cu suma de 250.000 lei, din care a plătit transportul 50.000 lei, iar diferenţa de 200.000 lei a predat-o fiului părţii vătămate, în după-amiaza aceleiaşi zile.

Când partea vătămată a constatat lipsa florilor din beciul locuinţei, a sesizat organele de poliţie; la acea dată nu cunoştea

378

împrejurarea că florile au fost luate din beci de către fiul său, CM.Prima instanţă a dispus achitarea inculpatului minor cu privire la

infracţiunea de furt, deoarece garoafele au fost luate din locul unde erau păstrate în mod obişnuit de către fiul părţii vătămate CM., iar împotriva acestuia nu a fost depusă plângere prealabilă; temeiul achitării l-au constituit dispoziţiile art. 10 lit. c) Cod pr. pen.

Cu privire la infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 1 C pen., s-a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) Cod pr. pen., deoarece din întreg materialul probator administrat a rezultat că inculpatul a primit peste gard florile, de la fiul părţii vătămate şi nu a intrat în locuinţa acesteia.

Sentinţa a fost apelată şi recurată de Parchet, invocându-se acelaşi motiv de nelegalitate: greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea de furt, în condiţiile în care el cunoştea împrejurarea că florile sunt furate: s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din furt în tăinuire şi condamnarea inculpatului pentru această din urmă infracţiune.

Curtea a respins recursul ca nefondat. Aşa cum au reţinut şi primele instanţe, în baza materialului probator administrat, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că inculpatul minor cunoştea împrejurarea că garoafele încredinţate de fiul părţii vătămate CM. sunt sustrase de acesta din urmă de la tatăl său.

Inculpatul a vândut garoafele unei martore ce a fost identificată de organele de poliţie şi audiată, cu suma de 250.000 lei. În după-amiaza aceleiaşi zile a predat numitului C.M., suma de 200.000 lei, iar diferenţa de 50.000 lei a fost folosită pentru plata taxiului cu care a transportat florile în piaţă.

Cum în cauză nu s-a dovedit că inculpatul minor a cunoscut împrejurarea că florile sunt furate şi cum nu s-a obţinut nici un folos material din săvârşirea acelei fapte, în mod corect s-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale tăinuirii la furt.

Pentru existenţa tăinuirii, ca infracţiune îndreptată contra patrimoniului, se cere—sub aspectul laturii obiective—realizarea uneia din acţiunile alternative: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală, iar sub aspect subiectiv se cere realizarea unui scop şi anume— obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul.


TÂLHĂRIE. COMPLICITATE MORALĂ

379

Participarea la plănuirea infracţiunii, sfătuirea unuia dintre ceilalţi participanţi în legătură cu atragerea părţii vătămate în locul unde a fost agresată şi participarea la folosul realizat prin săvârşirea tâlhăriei, constituie elemente ce caracterizează complicitatea morală la fapta prevăzută de legea penală.

Prin sentinţa nr. 50 din 28 aprilie 1999, Tribunalul Suceava, secţia penală, a condamnat pe inculpatul M.S. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal şi a complicităţii la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în seara de 25 octombrie 1997, inculpatul, împreună cu alţi trei inculpaţi condamnaţi separat pentru infracţiunea de tâlhărie, se deplasau cu autoturismul, oprind în satul Liteni, unde au stat de vorbă cu persoana vătămată, care coborâse dintr-un microbuz pe care îl conducea. În acest timp inculpatul a sustras din microbuz o geantă cu diferite bunuri pe care a pus-o în autoturismul grupului de inculpaţi.

Inculpatul şi ceilalţi, împreună cu partea vătămată au mers la un restaurant unde, pentru executarea planului de a o jefui, inculpatul i-a dat instrucţiuni femeii care făcea parte din grupul infractorilor, să plece cu partea vătămată în maşina acesteia, determinând-o să circule spre comuna Baia, unde să fie blocată de maşina infractorilor.

La locul stabilit, partea vătămată a fost atacată şi deposedată de diferite bunuri, sume în valută străină şi în lei, precum şi diferite acte. La săvârşirea nemijlocită a tâlhăriei inculpatul nu a participat, el rămânând în restaurant din cauza stării de ebrietate în care se afla.

După comiterea tâlhăriei infractorii s-au întors la restaurant, unde li s-a alăturat inculpatul, cu toţii plecând la Vatra Dornei unde au cheltuit banii sustraşi.

Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin decizia nr. 122 din 11 august 1999, a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că nu a participat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, nu este fondat.

Conform art. 26 teza întâia Cod penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Contribuţia complicelui poate fi materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându-se prin faptul că efectele sale vizează psihicul autorului, prin întărirea sau întreţinerea intenţiei de a comite fapta prevăzută de legea penală.

În speţă, din coroborarea probelor rezultă că, după ce

380

inculpatul a sustras din maşina părţii vătămate o geantă cu bunuri, în timp ce se deplasau cu autoturismul a căzut de acord cu ceilalţi făptuitori să o urmărească pe partea vătămată pentru a-i lua prin violenţă şi alte bunuri, împărţindu-şi atribuţiile; apoi, în restaurant, a îndemnat pe femeia din grup să o determine pe partea vătămată să urmeze cu maşina ei un anumit traseu, fiind apoi atacată şi jefuită în locul stabilit.

Împrejurarea că inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violenţă, neavând o contribuţie materială la tâlhărie, nu înlătură calitatea de complice, atâta timp cât el a înlesnit realizarea faptei prin întărirea şi întreţinerea hotărârii celorlalţi de a săvârşi infracţiunea.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins. Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1334 din 29 martie 2000

TÂLHĂRIE. CRITERII DISTINCTIVE ÎN RAPORT CU INFRACŢIUNEA DE FURT

Deposedarea victimei prin ameninţare constituie o modalitate de realizare, pe lângă acţiunea de însuşire, a celeilalte componente a laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie. Ca urmare, fapta inculpatului de a determina pe victimă, prin ameninţare, să-i dea un bun mobil, pe care apoi şi-l însuşeşte, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 1208 din 8 noiembrie 1996 a Judecătoriei Piatra Neamţ a fost condamnat inculpatul H.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a, c, e şi g, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 37 lit. a Cod penal.

S-a reţinut, între altele, că inculpatul a sustras, prin intimidare, un lănţişor din aur şi suma de 300 lei de la partea vătămată R.I.

Apelul şi recursul declarate de inculpat au fost respinse prin decizia penală nr. 43 din 3 februarie 1997 a Tribunalului Neamţ şi, respectiv, decizia penală nr. 241 din 20 mai 1997 a Curţii de Apel Bacău.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că fapta săvârşită de inculpat în dauna părţii vătămate I.R. trebuia încadrată în infracţiunea de tâlhărie.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 211 alin. 1 Cod penal, infracţiunea de tâlhărie

381

constă, între altele, în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări".

Or, inculpatul, pentru a obţine lănţişorul din aur pe care victima îl purta la gât şi cei 300 lei, a ameninţat-o că-i va aplica o lovitură de cuţit dacă nu-i va da lănţişorul.

Această atitudine brutală a inculpatului, care a siluit voinţa victimei, determinând-o să-i dea lănţişorul din aur şi banii, constituie în mod evident o ameninţare în accepţiunea textului de lege menţionat, aptă să întregească latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.

Aşa fiind, se impunea ca această faptă să fie încadrată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal.

Ca urmare, admiţându-se recursul în anulare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în sensul arătat.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală decizie penală nr. 1018 din 17 martie 1999 nepublicată

TÂLHĂRIE - FORMA SIMPLĂ ÎN CONCURS CU OMOR CALIFICAT DEOSEBIT DE GRAV

Fapta inculpatului care comite 13 sustrageri din autoturismele aflate într-un loc de parcare şi văzând că este observat de paznic fuge, se ascunde, şi apoi, la apariţia paznicului, îl loveşte pe acesta cu un cuţit producându-i leziuni în urma cărora acesta a decedat, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 Cod penal, în concurs cu infracţiunea de omor calificat deosebit de grav prevăzută de art. 174, 175 lit. f şi art. 176 lit. d Cod penal.

Instanţa a înlăturat susţinerea inculpatului în sensul că fapta s-ar încadra în prevederile art. 211 alin. 3, în concurs cu infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208, 209 lit. c, e, g cu art. 41 alin. 2 Cod penal, cu motivarea că primele 12 sustrageri din autoturisme nu trebuie disociate de cel de-al treisprezecelea act de sustragere, urmat de exercitarea de violenţe asupra părţii vătămate (paznic), în scopul de a ascunde săvârşirea primei infracţiuni.

Curtea de Apel Bacău decizie penală nr. 40/a din 13 martie 1995

382

TÂLHĂRIE. FURT. INTENŢIE. ELEMENT DE DISTINCŢIE Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, care se săvârşeşte

numai cu intenţie directă, este necesar ca această formă de vinovăţie să fie prezentă atât în acţiunea principală, de furt, cât şi în cea adiacentă, de exercitare de violenţe sau ameninţări, pentru a pune victima în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra.

În cazul în care, prin lovirea victimei, inculpatul nu a urmărit deposedarea acesteia de bunuri, ci răzbunarea sau alte asemenea scopuri, iar hotărârea de a-i sustrage un anumit bun a survenit ulterior, după ce ea a căzut, cele două acţiuni ale sale, fără legătură subiectivă între ele, constituie infracţiuni distincte, urmând a fi încadrate în infracţiunea de lovire şi aceea de furt.

Prin sentinţa penală nr. 142 din 9 aprilie 1998 a Tribunalului Iaşi a fost condamnat inculpatul I.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

S-a reţinut că în ziua de 14 iunie 1997, având un schimb de cuvinte cu C.V., inculpatul l-a lovit şi, în urma căderii acestuia, i-a luat haina, însuşindu-şi-o.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 217 din 7 iulie 1998 a Curţii de Apel Iaşi.

Inculpatul a declarat recurs, susţinând că, în realitate, el a fost lovit de partea vătămată.

Recursul este fondat, încadrarea juridică dată faptei fiind greşită.

Din examinarea textului art. 211 alin. 1 Cod penal rezultă că infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, această formă de vinovăţie trebuind să existe atât în raport cu acţiunea principală, de furt, cât şi în raport cu acţiunea adiacentă de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra prin exercitarea de violenţe sau ameninţări asupra acesteia.

Mai mult, pentru realizarea laturii subiective a acestei infracţiuni, este obligatoriu ca, prin acţiunea adiacentă, făptuitorul să urmărească unul din scopurile prevăzute în art. 211 alin. 1 Cod penal, respectiv furtul, păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii.

Or, în cauză, din probele administrate rezultă cu certitudine că inculpatul nu a lovit pe victimă în scopul de a-i sustrage vreun bun şi nici în vreunul din celelalte scopuri prevăzute la art. 211 alin. 1 Cod penal, ci pentru că el o considera implicată în desfacerea contractului

383

său de muncă. În atare situaţie, neexistând legătura subiectivă cerută de lege

între acţiunea de lovire şi aceea de furt, aceste două fapte ale inculpatului nu pot fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, ci constituie infracţiuni distincte.

Ca urmare, fapta inculpatului de a lovi pe partea vătămată cu o piatră, cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare i-au fost necesare 8 - 10 zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, iar fapta de a lua, într-un loc public, haina părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-o însuşi pe nedrept, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. e Cod penal.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis în sensul arătat.

Curtea supremă de justiţie - s. PenalăDecizie penală nr. 104 din 19 ianuarie 1999 nepublicatăTÂLHĂRIE. FURT. INFRACŢIUNE COMPLEXĂ. PARTICIPAŢIE Săvârşirea, pe baza unei înţelegeri prealabile, a actelor de

violenţă de către unul dintre participanţii la infracţiune şi a actelor de însuşire de ceilalţi participanţi atribuie tuturor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 273 din 8 iunie 1999, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. d Cod penal, şi pe inculpaţii P.S., S.G. şi P.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 2 lit. a, d şi g din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 3 noiembrie 1998, după o înţelegere prealabilă, inculpaţii P.S., S.G. şi P.L. au sustras 360 de litri de motorină din rezervoarele unei ferme, în timp ce paznicul era ameninţat cu o bară metalică de inculpatul R.V., fiind astfel împiedicat să intervină.

Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr. 302 din 8 decembrie 1999, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de furt calificat în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a şi d Cod penal pentru inculpaţii P.S., S.G. şi P.L.

Recursurile declarate de aceşti 3 inculpaţi, prin care au solicitat menţinerea încadrării faptelor ca infracţiuni de furt calificat, nu sunt fondate.

Sub aspectul încadrării juridice a faptelor, instanţa de apel a motivat corect că folosirea violenţei şi ameninţării faţă de paznicul

384

societăţii unde au fost săvârşite sustragerile reprezintă o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor. Cei 3 inculpaţi recurenţi au fost conştienţi că fără agresarea paznicului de către inculpatul R.V. nu era posibilă sustragerea motorinei şi păstrarea bunului furat, ceea ce atribuie tuturor participanţilor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 2953 din 7 iunie 2001

TÂLHĂRIE. FURT Smulgerea unui lănţişor de la gâtul persoanei vătămate,

împotriva voinţei acesteia, constituie un act de violenţă, în sensul prevederilor art. 211 alin. 1 din Codul penal, fapta constituind infracţiunea de tâlhărie, iar nu aceea de furt.

Prin sentinţa penală nr. 638 din 15 august 1991, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a condamnat pe inculpatul C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a şi c din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în noaptea de 11 mai 1991, după ce a consumat băuturi alcoolice cu partea vătămată V.M. într-un local, la plecare i-a smuls de la gât un lănţişor de aur, însuşindu-l.

Prin decizia penală nr. 982 din 22 noiembrie 1991 a Tribunalului Municipiului Bucureşti - secţia I penală, condamnarea a fost menţinută.

Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat. Din examinarea actelor cauzei se constată că încadrarea

juridică a infracţiunii este greşită. Conform prevederilor art. 211 alin. 1 din Codul penal, furtul

săvârşit, între altele, prin întrebuinţarea de violenţe constituie infracţiunea de tâlhărie. Violenţele la care se referă textul, ca acţiuni adiacente, nu trebuie să îmbrace, în mod necesar, una din formele prevăzute de art. 180 - 182 din Codul penal; ele pot consta şi în alte acţiuni agresive îndreptate împotriva persoanei vătămate, cum este smulgerea bunului aflat asupra persoanei vătămate, dacă aceasta a fost de natură a înfrânge voinţa acesteia.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală

385

Decizie penală nr. 363 din 8 martie 1994

TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. DISTINCŢIE

Fapta inculpatului de a pătrunde împreună cu un alt inculpat în camera în care dormea partea vătămată şi de a sustrage bunuri, chiar dacă personal nu a exercitat violenţe asupra acesteia, partea vătămată fiind ameninţată de celălalt inculpat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, şi nu de furt calificat.

Prin prezenţa sa, inculpatul a întărit convingerea celuilalt inculpat că va zădărnici rezistenţa părţii vătămate, având practic un rol de stimulent psihologic, în sensul întăririi convingerii coinculpatului că va primi sprijinul său.

Prin Sentinţa penală nr. 238 din 02.07.2004, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în baza art. 211 alin. 2 lit. b), alin. 2^1 lit. a), b), c) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul C.M. la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din Codul penal. În baza art. 211 alin. 2 lit. b), alin. 2^1 lit. a), b), c) din Codul

penal, cu aplicarea art. 99 şi art. 109 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul minor S.M. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

În baza art. 86^1 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere pe o durată de 6 ani termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 86^2 din Codul penal.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 3 martie 2004 cei doi inculpaţi s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate P.A. pentru a fura bunuri.

În interiorul locuinţei părţii vătămate inculpaţii au căutat bunuri şi bani în camere, după care s-au hotărât să pătrundă şi în camera în care dormea partea vătămată, unde, profitând de faptul că aceasta nu i-a simţit, au luat o ladă. Lada astfel însuşită au scos-o afară din locuinţă, fiind spartă şi constatând că în ea se află obiecte de îmbrăcăminte şi prosoape. Inculpatul C.M. s-a reîntors în camera unde

386

se afla partea vătămată pentru a căuta şi alte bunuri, însă fiind simţit de aceasta, care s-a şi trezit, a ieşit în fugă din cameră, fiind urmărit.

Din declaraţia părţii vătămate rezultă că unul din cei doi bărbaţi care au pătruns în locuinţa sa l-ar fi ameninţat în sensul de a tăcea, că altfel îl omoară.

Instanţa a reţinut corect că inculpaţii au întrerupt intenţionat lumina electrică la locuinţa părţii vătămate, împrejurare în care aceasta, trezindu-se şi dorind să îi urmărească pe infractori, a fost îmbrâncită de aceştia.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul C.M., criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, solicitând reducerea acestuia.

Analizând actele şi probele din dosarul cauzei, prin prisma criticii formulate de apelantul inculpat, Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul C.M. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. d) şi alin. 2^1 lit. a), b), c) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c) din Codul penal, fiind vinovat de faptul că în seara zilei de 3 martie 2004, prin determinarea inculpatului minor S.M. de a participa alături de el, a pătruns, fără drept, în locuinţa părţii vătămate P.A., cu scopul de a sustrage bunuri.

În mod corect instanţa fondului a apreciat pe baza probelor administrate în cauză că inculpatul C.M., deşi a pătruns împreună cu S.M. în camera în care dormea partea vătămată, nu a exercitat violenţe asupra acesteia, însă, în condiţiile în care coinculpatul minor a ameninţat partea vătămată, prin prezenţa sa a întărit convingerea coinculpatului că va zădărnici rezistenţa părţii vătămate, care era şi o persoană în vârstă, având practic un rol de stimulent psihologic, în sensul întăririi convingerii inculpatului minor că va primi sprijinul său.

În considerentele de mai sus, în mod corect instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, fiind corect respinsă cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului apelant, instanţa a apreciat că aceasta a fost just individualizată, în raport de criteriile prevăzute de art. 52 din Codul penal.

Ca urmare, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.M.


TÂLHĂRIE. FURT CALIFICAT. DISTINCŢIE

387

Smulgerea, pe neaşteptate, a telefonului mobil din mâna părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu cea de furt calificat.

Violentarea lucrului s-a răsfrânt asupra persoanei însăşi, ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a adus atingere ambelor obiecte juridice - patrimoniul şi persoana umană - ocrotite prin incriminarea din art. 211 din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 217 din 6.03.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în baza art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal cu aplicarea art. 74 - 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal a fost condamnat S.G. la 3 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal şi s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara zilei de 22.07.2002, în jurul orelor 23,30, inculpatul, însoţit de mai mulţi prieteni, se afla în autobuzul 268 şi la coborâre a observat partea vătămată care vorbea la telefonul mobil şi aştepta să urce în autobuz. Inculpatul a profitat de neatenţia părţii vătămate, i-a smuls telefonul şi a coborât din autobuz, a luat-o la fugă, urmărit de partea vătămată, şi, după câţiva metri, a aruncat bunul sustras.

Partea vătămată a apelat la o patrulă de poliţie care l-a imobilizat pe inculpat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.G., susţinând că fapta săvârşită de el nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie. Inculpatul a susţinut că nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate şi nu a avut intenţia de a sustrage telefonul, în intenţia sa fiind a face o glumă cu partea vătămată.

Examinând cauza în raport de motivele de apel formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a smuls pe neaşteptate telefonul părţii vătămate. Violentarea lucrului s-a răsfrânt asupra persoanei însăşi, ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a adus atingere ambelor obiecte juridice - patrimoniul şi persoana umană - ocrotite prin incriminarea din art. 211 din Codul penal.

Ca să existe furt - fapta componentă a infracţiunii de tâlhărie - este necesar ca făptuitorul să fi luat bunul ce constituie obiectul material al acestei fapte penale, în scopul însuşirii pe nedrept. Această cerinţă, de ordin subiectiv, este îndeplinită, deoarece după ce a luat lucrul inculpatul a fugit, fiind urmărit de partea vătămată. Dacă ar fi fost o "glumă", aşa cum susţine inculpatul, trebuia să restituie bunul de

388

îndată şi în alte condiţii. Inculpatul a aruncat bunul în final, văzându-se urmărit.

În consecinţă, în mod corect instanţa a reţinut că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) din Codul penal.

Faţă de aceste considerente, conform art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a fost respins apelul ca nefondat.

Curtea de apel bucureşti - secţia a II a penală decizie penală nr. 277/a din 13 mai 2003

TÂLHĂRIE. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE ÎN

INFRACŢIUNEA DE FURT CALIFICAT

Tribunalul Bacău, prin sentinţa penală nr. 228 din 30 octombrie 1997, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d Cod penal a condamnat pe inculpaţii M.S. şi P.N. la diferite pedepse privative de libertate, iar împotriva inculpatului minor T.V. a luat măsura educativă a "mustrării".

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 6 mai 1997, inculpaţii M.C. şi P.N., s-au hotărât să sustragă bunuri de la S.C. "Viandous" S.R.L. Moineşti, iar pentru a asigura şi transportul acestora, l-au antrenat şi pe inculpatul minor T.V.

Cei trei inculpaţi s-au deplasat la sediul societăţii, au intrat cu căruţa şi de sub un şopron au sustras un număr de 10 saci cu ciment.

Inculpatul M.C. la intrarea în incinta societăţii, a legat uşa barăcii în care se afla paznicul şi a întrerupt curentul, situaţii cunoscute şi de ceilalţi inculpaţi.

Instanţa de fond, a reţinut în sarcina inculpaţilor comiterea infracţiunii de tâlhărie.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpaţii, care a fost admis, desfiinţată sentinţa şi pe fond s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea de tâlhărie în aceea de furt calificat.

S-a motivat că în raport de probele administrate, nu există nici un dubiu cu privire la realizarea primului element al infracţiunii reţinute - furtul - sustragerea celor 10 saci cu ciment fiind recunoscută de către toţi inculpaţii.

Cu privire la al doilea element al infracţiunii complexe de tâlhărie, s-a reţinut că prin introducerea unei bucăţi de sârmă în cele două belciuge a uşii de la baraca în care se afla paznicul, nu s-a adus

389

nici o atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea persoanei care asigura paza, aceasta având posibilitatea reală de a ieşi fără efort, pe de o parte pentru că legătura era formală, iar pe de altă parte baraca fiind prevăzută cu geamuri, le putea folosi.

Faţă de această situaţie, însuşirea bunului de către inculpaţi nu s-a realizat prin violenţă sau prin punerea paznicului în neputinţă de a se apăra, împotriva persoanei acestuia neexercitându-se nici un fel de acţiune din partea inculpaţilor.

Cum acest al doilea element al infracţiunii complexe de tâlhărie, nu a putut fi reţinut în cauză, apelurile au fost admise şi schimbată încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie în aceea de furt calificat.

Curtea de apel bacău decizie penală nr. 20 din 3 februarie 1998

TENTATIVA

Fapta inculpatului de a încerca să ia de la şcoală un copil minor şi a-l duce acasă la acesta de unde să fure unele lucruri, încercare zădărnicită de învăţătoarea copilului care nu i-a dat voie să meargă acasă, nu constituie tentativă la infracţiunea de furt, deoarece nu au fost săvîrşite acte de executare, ci doar acte preparatorii, constînd în luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunii, care, potrivit legii, nu se sancţionează.

În fapt, inculpatul, care luase cunoştinţă de la mica publicitate că o persoană avea de vînzare un radiocasetofon şi luase informaţii în legătură cu familia respectivă, a mers la şcoala unde învăţa copilul minor al persoanei în cauză şi dîndu-se drept rudă a cerut să se dea voie copilului să meargă cu el acasă. Învăţătoarea, dîndu-şi seama că inculpatul nu cunoaşte pe copil, nu i-a dat voie acestuia să meargă acasă. Toate preparativele făcute de inculpat: informarea de la mica

390

publicitate şi în legătură cu componenţa familiei, precum şi demersul făcut la şcoală pentru a-l lua cu el pe minor, constituie acţiuni premergătoare şi nu constituie acte de executare proprii laturii obiective a infracţiunii şi anume luarea şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil. Aşa încît, nu subzistă tentativa la infracţiunea de furt, motiv pentru care inculpatul se achită.

Tribunalul Suprem, secţia penală Decizie nr. 1466/1989

TENTATIVA

Tentativa - se arată în art. 20 alin. 1 C. pen. -constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Momentul iniţial al tentativei este marcat de înce¬putul unui act de executare. Acte de executare sunt acele acte care au aptitudinea sau capacitatea, prin ele însele sau raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a "trăda" sau de a da în vileag rezoluţia infracţională în vederea căreia au fost comise.

Constituie un asemenea act de executare - al infrac¬ţiunii de furt calificat (art. 208, 209 lit. e şi g C. pen.) - fapta inculpatului care, într-o seară a pătruns prin efracţia încuietorilor într-o baracă a unui şantier de construcţii, fiind surprins de muncitori în timp ce, folosindu-se de o lanternă, căuta printre hârtii.

Această fapta este un act de executate care vădeşte scopul în vederea căruia fusese făcut sau, cu alte cuvinte, care lasă să se-vadă limpede legătura cu infracţiunea de furt pe careinculpatul se hotărâse să o comită.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen:, dec. nr. 44/1997

TENTATIVĂ

În conformitate cu dispoziţiile art. 208 din Codul penal, infracţiunea de furt se consumă atunci când făptuitorul, luând bunul mobil, îl scoate din posesia sau detenţia altei persoane fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

Potrivit art. 20 alin. 1 C. pen., tentativa constă în executarea

391

hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

În speţă, inculpatul a pătruns fără drept, prin escaladarea gardului, în curtea unui siloz şi a umplut 4 saci cu 150 kg grâu, pe care i-a dus lângă gardul silozului. În timp ce scotea sacii din unitate, aruncându-i peste gard, inculpatul a fost surprins de un paznic.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 şi art. 209 lit. g C. pen.

S-a declarat recurs în anulare care a fost admis pe considerentul că inculpatul, pătrunzând fără drept în curtea silozului şi încărcând 4 saci cu grâu pe care i-a transportat lângă gardul unităţii, cu intenţia vădită de însuşire, a scos din posesia părţii civile grâul sustras. Ca atare, în momentul apariţiei paznicului inculpatul săvârşise infracţiunea consumată de furt.


TENTATIVĂ. ACTE PREPARATORII. DELIMITARE

Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul.

Spre deosebire de tentativă, actele preparatorii, deşi se înscriu şi ele în perioada externă a activităţii infracţionale, se caracterizează prin desfăşurarea unor acţiuni de pregătire a executării propriu-zise a activităţii infracţionale, pregătire materială sau, după caz, morală.

Prin Sentinţa penală nr. 2156 din 12 noiembrie 2001 a Judecătoriei Slobozia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală au fost achitaţi inculpaţii I.A., I.I. şi P.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 208 - 209 lit. a) şi g) din Codul penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul I.A. pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 din Codul penal.

În baza art. 192 alin. 2 din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal a fost condamnat inculpatul I.I. la 2 ani închisoare.

În baza art. 192 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 74 lit.

392

c) şi art. 76 lit. d) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul P.V. la 1 an şi 6 luni închisoare.

Din probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în seara zilei de 5 martie 2001, cei trei inculpaţi au hotărât să sustragă bunuri din comuna Reviga, sens în care s-au şi deplasat în această localitate, iar actele pregătitoare ale săvârşirii faptei au constat în procurarea mijloacelor de transport, respectiv a celor două biciclete, a unui cuţit de către inculpatul I.I. şi a doi saci de către inculpatul P.V.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Codul penal, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi executată în întregime, n-a produs rezultate.

Ca urmare, spre deosebire de actele preparatorii, tentativa aparţine fazei executorii şi are ca prim moment începerea executării faptei, iar ca moment terminal fie întreruperea din diverse cauze a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.

În speţa de faţă, inculpaţii au hotărât săvârşirea unei infracţiuni, au efectuat acte preparatorii, dar nu au efectuat nici un act de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a actului care constituie elementul material al infracţiunii.

Constatând că nu sunt întrunite condiţiile pentru existenţa tentativei, iar pentru infracţiunea de furt calificat actele preparatorii nu sunt incriminate şi asimilate cu tentativa, s-a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

În ce priveşte violarea de domiciliu, din probe rezultă că inculpatul I.A. nu a intrat în curtea părţii vătămate, martorul B.G. văzându-l "în afara curţii", că se uita peste gard, iar ceilalţi doi inculpaţi declarând că acesta "a rămas lângă un gard". Faţă de această situaţie, inculpatul I.A. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. 2 din Codul penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia şi inculpatul P.V.

Prin Decizia penală nr. 36/A din 23.01.2002 a Tribunalului Ialomiţa, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.

În ce priveşte infracţiunea de tentativă la furt calificat, tribunalul a reţinut că inculpaţii au făcut acte preparatorii, însă nu au pus în executare hotărârea de a sustrage bunuri.

Pregătirea sacilor, pătrunderea celor doi în spatele magazinului, ocuparea poziţiei ghemuit lângă uşa magazinului nu pot fi considerate acţiuni de punere în executare a hotărârii de sustragere. Pătrunderea în spatele magazinului de către cei doi inculpaţi constituie latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu, pentru care inculpaţii au fost condamnaţi.

Se constată că inculpaţii nu au violat încuietorile magazinului,

393

nu au încercat să forţeze uşile, ferestrele şi nu au efectuat nici un alt act de punere în executare a hotărârii de sustragere.

În ce priveşte apelul inculpatului P.V., din probele administrate în cauză a rezultat că acesta a pătruns fără drept, pe timp de noapte, într-un loc împrejmuit cu gard, intrând într-un spaţiu destinat porţii şi fiind surprins stând în poziţia ghemuit în spatele magazinului lângă uşă, fiind astfel autor al infracţiunii de violare de domiciliu.

Împotriva ambelor decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi inculpatul P.V., acesta din urmă declarând însă, la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra recursului, că înţelege să şi-l retragă.

În motivarea recursului său, parchetul a criticat ambele hotărâri sub aspectul soluţiei de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de tentativă la furt calificat, respectiv a inculpatului I.A. pentru infracţiunea de violare de domiciliu, susţinându-se că instanţele au apreciat eronat probele cu privire la existenţa tentativei la infracţiunea de furt calificat şi cu privire la pătrunderea inculpatului I.A. în curtea locuinţei părţii vătămate.

Examinând recursul declarat de parchet prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare în care acestea se încadrează, respectiv art. 385^9 pct. 17^1 şi 18 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acesta este fondat însă pentru următoarele considerente:

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod corect situaţia de fapt, în sensul că în noaptea de 5 martie 2001, în baza unei înţelegeri prealabile, cei trei inculpaţi s-au deplasat în localitatea Reviga cu intenţia de a sustrage bunuri, având asupra lor doi saci, un cuţit şi deplasându-se cu două biciclete.

Inculpaţii I.I. şi P.V. au fost surprinşi de către paznicii comunali în curtea părţii vătămate N.R. unde se afla şi un magazin ce aparţinea acesteia, cei doi aflându-se în spatele magazinului în poziţie ghemuit în momentul în care au fost surprinşi de către paznici.

Curtea a reţinut că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi executată în întregime, n-a produs rezultate.

Spre deosebire de tentativă, actele preparatorii, deşi se înscriu şi ele în perioada externă a activităţii infracţionale, se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi de pregătire a executării propriu-zise a activităţii infracţionale, pregătire materială (cum este cazul procurării unor mijloace ce urmează a fi folosite la săvârşirea infracţiunii) sau, după caz, morală. Specific însă acestei faze este faptul că nu se execută acţiuni ce conturează elementul material al laturii obiective, ci doar activităţi menite să pregătească executarea.

Deşi delimitarea actelor preparatorii de tentativă este o

394

problemă dificilă, Curtea a reţinut că în noţiunea de tentativă nu pot fi cuprinse numai acţiunile prevăzute de verbum regens, căci aceasta ar restrânge prea mult sfera actelor de executare, ci şi acele acţiuni anterioare sau concomitente cu acţiunea tipice elementului material, legate nemijlocit de aceasta, şi care sunt angajate în mod neechivoc în săvârşirea faptei.

În speţă, din întregul material probator administrat rezultă nu numai faptul că inculpaţii au luat hotărârea de a sustrage bunuri şi că şi-au procurat în acest sens sacii în care urmau să le depoziteze (ceea ce conturează acte de pregătire materială a infracţiunii), ci şi faptul că inculpaţii s-au deplasat în localitatea Reviga, iar doi dintre ei, respectiv I.I. şi P.V., au pătruns în curtea părţii vătămate în care se afla şi un magazin ce-i aparţinea, fiind surprinşi de către paznici în spatele magazinului în poziţia ghemuit.

Faptul că inculpaţii P.V. şi I.I. au fost depistaţi în curtea în care se găsea un magazin (chiar lângă uşa magazinului), având asupra lor doi saci, denotă faptul că cei doi au pus în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea, fiind surprinşi înaintea forţării sistemului de acces al uşii, deci a pătrunderii propriu-zise în magazin.

În consecinţă, activitatea infracţională a celor doi inculpaţi a depăşit sfera actelor preparatorii, ea conturând din punct de vedere obiectiv punerea în executare de către inculpaţi a hotărârii de a sustrage bunuri, aflându-ne aşadar în prezenţa tentativei la infracţiunea de furt calificat.

Curtea de apel bucureşti - secţia a ii-a penală Decizie penală nr. 1388 din 19 iulie 2002

TENTATIVA. APLICAREA ART.81 C. PEN. (NEAPLICAREA)Prin sentinţa penală nr.161 din 18 februarie 1998 a Judecătoriei

Câmpulung Moldovenesc, inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, cu suspendarea executării, pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat.

Tribunalul Suceava a respins apelul procurorului, prin decizia penală nr.594 din 29 iunie 1998

Curtea de Apel Suceava a admis recursul Parchetului, a casat decizia şi parţial sentinţa, înlăturând aplicarea art.81 C.pen.

Potrivit art.209 C.pen., infracţiunea de furt calificat se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar dispoziţiile art.81 alin.2 C.pen. exceptează de la suspendarea executării infracţiunile pedepsite de lege cu peste 12 ani închisoare - neavând relevanţă dacă infracţiunea a fost consumată sau a rămas în faza tentativei.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.466 din 26 octombrie 1998

395

TENTATIVĂ. EFECTUARE DE SĂPĂTURI ÎN ZONA DE PROTECŢIE A UNEI CONDUCTE DE TRANSPORT A PRODUSELOR PETROLIERE

Fapta inculpatului care a efectuat săpături pe un teren aflat în curtea casei sale, având cunoştinţă de faptul că în locul unde a săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu robinet existentă şi, fiind stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat, potrivit prevederilor art 209 alin. (5) C. pen., în baza cărora efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a unei conducte de transport a produselor petroliere este asimilată tentativei.

Prin sentinţa penală nr. 171 din 20 iulie 2005, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpatul N.D. pentru săvârşirea tentativei la infracţiu-nea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. g), alin. (3) lit. a) şi alin. (5) C. pen.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 7 iunie 2004, inculpatul a săpat în curtea casei unde domiciliază, având cunoştinţă de faptul că prin acel loc trece o conductă petrolieră. După ce a săpat o groapă de aproximativ 75/75 cm, inculpatul a înlăturat instalaţia cu robinet existentă şi, întrucât a fost stropit de un jet de motorină, a fugit în casă.

Prin decizia penală nr. 358 din 14 septembrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat, prin care a solicitat achitarea pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat, este nefondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a cunoscut existenţa conductei petroliere şi locul exact prin care aceasta trecea în curtea domiciliului său.

Împrejurarea că a săpat noaptea, la adăpostul întunericului, în locul în care pământul era tasat şi l-a decopertat tocmai acolo unde era montată o instalaţie prevăzută cu un robinet demonstrează intenţia acestuia de a sustrage motorină.

Prin urmare, în cauză nu se impune achitarea inculpatului, vino-văţia sa, precum şi săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat fiind dovedite.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6746 din 30 noiembrie 2005

TENTATIVĂ. FURT CALIFICAT.

396

Fapta inculpaţilor care au pătruns în staţia C.F. Bucureşti Triaj, după care au sustras două capace de tablă de la generatorul principal şi auxiliar, fiind surprinşi de organele de poliţie, după ce detaşaseră capacele cu un aparat de sudură, constituie o infracţiune consumată de furt calificat şi nu o tentativă a acestei infracţiuni, deoarece, după detaşare, cele două piese au trecut sub puterea de dispoziţie a inculpaţilor.

Prin sentinţa penală nr.1066/1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a dispus condamnarea inculpaţilor O.A. şi S.M.S., în baza art.208-209 alin.T, lit.a şi i C.pen., la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C.pen.

S-a reţinut, în fapt, că în urma unei înţelegeri prealabile, cei doi inculpaţi s-au deplasat în zona Gării Bucureşti Triaj, având asupra lor un aparat de sudură autogen.

Inculpaţii s-au oprit la linia 2, unde era staţionată locomotiva nr. D.A. 166, au montat aparatul de sudură, s-au urcat în sala motoarelor, inculpatul O.A. tăind capacul de tablă de la generatorul principal şi auxiliar, respectiv toba de aspirare şi, în urma acestei operaţiuni, au detaşat aceste piese, fiind aşezate lângă locomotivă. Acţiunea inculpaţilor a fost sesizată de către personalul CFR, care au sesizat Poliţia T.F., inculpaţii fiind prompt reţinuţi.

Prin apelul declarat, inculpaţii au criticat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, motivat de fapţul că încadrarea juridică dată faptelor pentru care au fost trimişi în judecată a rămas în faza tentativei, deoarece, nu au mai reuşit să-şi însuşească bunurile, fiind surprinşi de organele de poliţie.

Tribunalul a respins, ca nefondaţ, apelul, apreciind că inculpaţii au fost

condamnaţi corect pentru infracţiunea de furt calificat, în formă consumată,

deoarece în momentul în care au fost surprinşi, bunurile aparţinând părţii

vătămate ieşiseră din patrimoniul acesteia.Sub acest aspect şi Curtea a apreciat, soluţionând recursurile

inculpaţilor,că, sub aspectul laturii obiective şi subiective, faptele săvârşite

de inculpaţi-sunt în faza consumată, deoarece în momentul surprinderii

inculpaţilor decătre organele de poliţie, avusese deja loc deposedarea părţii

civile de bunurileproprietatea sa, chiar dacă făptuitorii nu părăsiseră încă Staţia

C.F.R. Bucureşti

397

Triaj.În speţă, furtul s-a consumat în momentul în care incujpaţii au

detaşat piesele de la locul unde se aflau, cu ajutorul aparatului de sudură, căci în acel moment piesele au trecut sub puterea de dispoziţie a inculpaţilor, astfel că împrejurarea descoperirii faptei şi autorilor mai înainte ca piesele să fie scoase din staţie este lipsită de relevanţă sub aspectul caracterizării juridice a faptei.

Curtea de Apel Bucureşti, S ecţia I pena lă , dec iz ia n r.241 /2000

TENTATIVĂ. FURT CALIFICAT. INTERVENŢIA ORGANELOR DE POLIŢIE. LIPSA DESISTĂRII

Fapta inculpaţilor de a încerca să pătrundă în locuinţa părţii vătămate prin efracţie, cu ajutorul unui vârf de şurubelniţă şi a unui patent, fără a reuşi să intre în locuinţă, ca urmare a intervenţiei organelor de poliţie la sesizarea unui martor, constituie tentativă la furt calificat.

În cauză, nu pot fi incidente astfel prevederile art. 22 din Codul penal, deoarece renunţarea la săvârşirea infracţiunii nu a fost de bunăvoie, după efectuarea unor acte de executare, ci datorită intervenţiei unei cauze străine de voinţa autorului, şi anume intervenţia organelor de poliţie.

Prin Sentinţa penală nr. 1647 din 20.12.2003, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a condamnat pe inculpaţii B.D. şi C.V. la câte 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a), i) din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal.

S-a reţinut că la 09.08.2002 inculpaţii au încercat să pătrundă în locuinţa părţii vătămate prin efracţie, cu ajutorul unui vârf de şurubelniţă şi a unui patent.

Auzind zgomot, inculpaţii au coborât la parter, unde au fost opriţi de organele de poliţie, anunţate de un vecin de palier cu partea vătămată, care observase prin vizor activitatea lor ilicită.

Prin Decizia penală nr. 663 din 15.05.2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţi.

398

Prin recursurile declarate, inculpatul B.D. a solicitat achitarea, iar inculpatul C.V. a susţinut că este apărat de pedeapsă, potrivit art. 22 din Codul penal, deoarece s-a desistat.

Din lucrările dosarului, Curtea a reţinut că ambele recursuri sunt nefondate, întrucât inculpaţii au fost văzuţi în timp ce încercau să intre, prin efracţie, în locuinţa părţii vătămate.

Activitatea inculpaţilor a luat sfârşit ca urmare a intervenţiei organelor de poliţie sesizate de martorul B.B., şi nu din proprie iniţiativă.

Aşa fiind, Curtea a respins ambele recursuri ca nefondate. Curtea de apel bucureşti – secţia I penală decizie penală nr. 1211 din 26 iunie 2003

TENTATIVĂ. INFRACŢIUNE CONSUMATĂ

Este autor al infracţiunii consumate de furt, iar nu al tentativei la această infracţiune, inculpatul surprins la locul faptei după ce a luat o parte din bunuri din locul în care se găseau şi le-a pus în recipiente aduse de el pentru transport.

Prin sentinţa penală nr. 1425 din 28 august 1997, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Târgu Mureş a condamnat pe inculpaţii S.V., B.I. şi P.N. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi art. 209 lit. a şi g din Codul penal, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de furt calificat consumat.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 24 mai 1997, cei trei inculpaţi, sustrăgând ţiţei de la Schela de Petrol Ţicleni, au fost surprinşi la locul faptei după ce au umplut două bidoane cu motorină.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că, în speţă, furtul a fost consumat, este fondat.

Potrivit art. 208 alin. 1 din Codul penal, furtul constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

Din conţinutul textului de lege rezultă că infracţiunea de furt se consumă în momentul în care bunul trece din posesia sau detenţia

399

unei persoane în aceea a făptuitorului, deoarece din acel moment posesorul ori detentorul nu mai poate dispune de acel bun.

Împrejurarea că, în momentul în care fapta a fost descoperită, bunul nu era scos din incinta locului unde se afla nu are relevanţă, deoarece acţiunea de luare în posesie are loc în momentul în care bunul a trecut în sfera de dispoziţie a făptuitorului.

În speţă se constată că inculpaţii, în vederea sustragerii de produse petroliere, s-au deplasat la Schela de Petrol Ţicleni, având asupra lor mai multe bidoane pe care intenţionau să le umple cu motorina furată.

În timp ce umpleau bidoanele, inculpaţii au fost surprinşi de organele de pază. Faptul că nu au reuşit să umple toate bidoanele nu are relevanţă din punctul de vedere al laturii obiective a infracţiunii, deoarece în momentul în care au fost surprinşi cantitatea de 80 de litri de motorină aflată în bidoane trecuse din posesia părţii vătămate în cea a inculpaţilor şi, ca urmare, infracţiunea era consumată.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală Decizie penală nr. 2442 din 15 iunie 1999

TENTATIVĂ LA TÂLHĂRIE. TENTATIVĂ LA FURT CALIFICAT.

DISTINCŢIE Nu poate avea incidenţă schimbarea încadrării juridice a faptei

din tentativă la infracţiunea de tâlhărie în aceea de tentativă la infracţiunea de furt calificat, întrucât încercarea inculpatului de a deposeda victima de bunul avut s-a făcut, în mod esenţial, prin înfrângerea rezistenţei acesteia, prin exercitarea de violenţe fizice, fapt care este de esenţa infracţiunii de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 31 din 25 ianuarie 1999, Tribunalul Bucureşti - secţia a II-a penală a dispus condamnarea inculpatului B.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat la art. 211 alin. 2 lit. f Cod penal, la o pedeapsă de 4 ani închisoare.

S-a reţinut, în fapt, că în după-amiaza zilei de 4.06.1998, inculpatul a urmărit-o pe partea vătămată C.A. în imobilul în care aceasta locuieşte, situat în Aleea Compozitorilor, sectorul 6, iar în lift s-a repezit la gâtul ei, cu intenţia de a-i smulge lanţul de aur. Întrucât

400

victima a opus rezistenţă şi a început să ţipe, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri cu braţele şi pumnul peste faţă, producându-i leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 4 - 5 zile îngrijiri medicale, atestate prin raportul medico-legal nr. A1/8.878/22.06.1998.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o ca nelegală, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de tâlhărie, în cea de tentativă la infracţiunea de furt calificat contra patrimoniului, arătând că nu a exercitat ameninţări sau violenţe asupra victimei, ci doar a încercat să-i smulgă lanţul de aur pe care îl purta la gât.

Critica este nefondată. Astfel, în cauză nu poate opera schimbarea încadrării juridice

a faptei din tentativă la infracţiunea în tâlhărie în tentativă la infracţiunea de furt calificat, deoarece încercarea inculpatului de a o deposeda pe partea vătămată de lănţişorul pe care-l purta s-a făcut prin exercitarea de violenţe, fapt care este de esenţa infracţiunii de tâlhărie.

Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile părţii vătămate C.A. şi ale martorelor N.M. şi D.F., vecine ale părţii vătămate, care au fost alertate de strigătele acesteia, rezultă că inculpatul, în încercarea nereuşită de a-i sustrage lănţişorul părţii vătămate, a început să o lovească pe aceasta (mai ales când a început să strige) cu palmele peste faţă şi gât.

Martorele au arătat că au observat că partea vătămată era speriată şi prezenta urme de violenţă pe gât şi pe mâini.

Mai mult decât atât, ca urmare a violenţelor exercitate de inculpat, partea vătămată a suferit leziuni traumatice, care au fost produse prin lovire cu un corp dur, care au necesitat pentru vindecare 4 - 5 zile de îngrijiri medicale.

Rezultă că apelantul inculpat a exercitat violenţe asupra victimei, sens în care cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice este lipsită de suport probator, fiind făcută în scopul diminuării răspunderii penale.

Curtea de apel bucureşti - s. a II a penală decizie penală nr. 143 din 1 iunie 1999

TENTATIVĂ. SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE A FAPTEIFapta inculpatului de a deschide geanta părţii vătămate şi de a

introduce mâna în geantă, fără a putea sustrage ceva, ca urmare a sesizării părţii vătămate, constituie tentativă de furt calificat, şi nu infracţiune consumată.

401

Prin Sentinţa penală nr. 152 din 30.01.2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în baza art. 334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, în infracţiunea de tentativă la furt calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, şi l-a condamnat pe inculpatul S.M.P. la 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la furt calificat, prevăzută de art. 20 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 şi art. 37 lit. a) din Codul penal.

Prima instanţă a reţinut că, la data de 15.07.2000, inculpatul, însoţit de o persoană de sex feminin (a cărei identitate nu a putut fi stabilită), a intrat în incinta Farmaciei "M.", situată în zona Piaţa H. Boteanu, cu intenţia de a cumpăra un plasture.

În incinta farmaciei se aflau farmacista (martora I.M.) şi o clientă (partea vătămată I.A.I.). Aşezându-se după partea vătămată, care era la rând, inculpatul a reuşit să-i deschidă geanta şi să introducă mâna în interiorul genţii, fără a putea să sustragă nimic, întrucât partea vătămată s-a sesizat şi a acţionat prompt.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt, în cea de tentativă la furt.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

greşita schimbare a încadrării juridice;greşita individualizare a pedepsei;nu s-a făcut aplicarea art. 80 şi 88 din Codul penal. Prin Decizia penală nr. 770 din 21.05.2001, Tribunalul Bucureşti-

Secţia I penală a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 152 din 30.01.2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând în fond, a dedus prevenţia de la 16.07.2000 la 19.07.2000 şi de la 15.07.2000 la 14.02.2001. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

greşita încadrare juridică a faptei;greşita individualizare a pedepsei;greşita aplicare a dispoziţiilor art. 88 din Codul penal.În recursul său, parchetul invocă motivul de casare prevăzut de

art. 3859 pct. 14 şi pct. 171 din Codul de procedură penală.Din analiza cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

402

În mod corect s-a reţinut că fapta de furt comisă de inculpat nu s-a consumat, ea rămânând în faza tentativei.

La dosar nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar fi sustras din geanta părţii vătămate suma de 6.000 lei.

Partea vătămată a sesizat momentul în care inculpatul a deschis geanta, datorită zgomotului făcut de încuietoare, aşa încât acesta nu a mai avut timpul material necesar de a mai acţiona.

Deşi atât partea vătămată, cât şi martora susţin că inculpatul a sustras suma de 6.000 lei, aceste declaraţii nu pot forma convingerea instanţei că inculpatul a reuşit să sustragă vreo sumă de bani din geanta părţii vătămate.

De altfel, la percheziţia corporală asupra inculpatului, s-a constatat că acesta avea asupra sa o anumită sumă de bani, fără a se putea stabili cu certitudine dacă suma de 6.000 lei în bancnote de 1.000 lei îi aparţinea lui sau părţii vătămate, fiind o relativă contradicţie între declaraţiile părţii vătămate şi rezultatul percheziţiei, privitor la valoarea bancnotelor care compun suma de 6.000 lei.

Faţă de circumstanţele reale şi personale, Curtea a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de textul incriminator, fără reţinerea circumstanţelor atenuante, numai în acest mod putând fi asigurată finalitatea prevăzută de art. 52 din Codul penal.

Cu privire la deducerea arestului preventiv, Curtea a reţinut că inculpatul a fost pus în libertate la data de 14.02.2001, aşa încât urmează a se deduce din pedeapsa aplicată arestarea preventivă de la 15 iulie 2000 la 14 februarie 2001.

Ca urmare, Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în baza art. 38515 pct. 2 Iit. d) din Codul de procedură penală, a casat parţial ambele hotărâri şi, rejudecând cauza pe fond, în baza art. 20 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 Iit. e) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 Iit. a) şi b) din Codul penal, l-a condamnat pe inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal.

În baza art. 88 din Codul penal, a dedus prevenţia inculpatului de la 15.07.2000 la 14.02.2001.

A înlăturat aplicarea art. 74 - 76 din Codul penal.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 1094 din 16 august 2001 — Secţia I penală

403

ULTRAJ. CONDIŢII. SUBIECT PASIV SPECIAL AL INFRACŢIUNII. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ. CONCURS DE INFRACŢIUNI

Lovirea unui poliţist de către autorul infracţiunii de furt care doreşte să îşi asigure scăparea, constituie un concurs ideal între infracţiunea de ultraj şi cea de tâlhărie.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal combinat cu art. 208 alin. 1, art. 209 lit. g şi i Cod penal şi art. 239 alin. 2 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 47/1998, Tribunalul Arad a schimbat încadrarea juridică în art. 20 Cod penal combinat cu art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal, motivând că fapta inculpatului de a încerca pe timp de noapte şi din loc public de a sustrage bunuri aparţinând avutului particular şi fiind surprins, pentru a-şi asigura scăparea a folosit violenţa faţă de lucrătorul de poliţie, constituie o singură infracţiune complexă de tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

Prima instanţă, reţinând că unul dintre lucrătorii de poliţie a fost lovit de inculpat pentru a-şi asigura scăparea, prin schimbarea încadrării juridice, trebuia să stabilească dacă lovirea lucrătorului de poliţie (avându-se în vedere calitatea specială a subiectului pasiv) constituie sau nu infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal în concurs cu tentativa la infracţiunea de tâlhărie, sau fiind o singură acţiune intră în conţinutul acestei din urmă infracţiuni.

Nepronunţându-se asupra acestui aspect, prima instanţă nu a judecat fondul cauzei, pronunţând o hotărâre nelegală. Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Arad.

Curtea de apel timişoara decizie penală nr. 256 din 25 februarie 1998

404

UNITATE NATURALĂ DE INFRACŢIUNEFapta inculpatului care, în aceeaşi împrejurare, în realizarea unei

rezoluţii infracţionale unice, a sustras prin efracţie bunuri din două autoturisme aflate în acelaşi loc, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în forma unităţii naturale, şi nu ale infracţiunii de furt calificat în formă continuată.

Prin Sentinţa penală nr. 1991 din 30.08.2002 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti a fost condamnat inculpatul R.B. la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 37 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 61 din Codul penal s-a revocat beneficiul liberării condiţionate şi s-a contopit restul rămas neexecutat de 155 de zile închisoare cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute 5 ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 luni, deci va executa 5 ani şi 2 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 din Codul penal. S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus prevenţia de la 08.03.2002 la zi.

S-a luat act că părţile vătămate T.l. şi G.B. nu s-au constituit părţi civile în cauză, prejudiciul fiind acoperit prin restituire.

A fost obligat inculpatul la 2.250.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în noaptea de 07/08.05.2002, în timp ce inculpatul M.C.R. asigura paza, inculpatul R.B. a pătruns prin efracţie în două autoturisme parcate pe stradă şi a sustras câte un casetofon.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul R.B., solicitând reducerea pedepsei, apel ce a fost respins prin Decizia penală nr. 1631 din 07.10.2002 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

Inculpatul R.B. a declarat recurs împotriva acestor hotărâri, criticându-le, printre altele, şi sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei, nefiind o infracţiune în formă continuată, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 din Codul de procedură penală.

Examinând hotărârile în raport de critica formulată, Curtea constată că recursul este fondat.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul prin forţarea portierelor a spart două autoturisme în acelaşi timp, aflate în aceeaşi parcare, şi a sustras bunuri, fapta lui constituind infracţiunea de furt în formă continuată, încadrare menţinută şi de tribunal.

Faţă de situaţia de fapt expusă, se apreciază că încadrarea juridică este greşită, în opinia Curţii, fiind un caz tipic de infracţiune simplă în forma unităţii naturale colective, incompatibilă cu aplicarea

405

art. 41 alin. 2 din Codul penal.Infracţiunea continuată este alcătuită dintr-o pluralitate de acţiuni

- adică de procese execuţionale distincte - care, fiecare în parte, prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Este vorba de acţiuni (inacţiuni) care - aşa cum se arată expres în art. 41 alin. 2 din Codul penal - sunt săvârşite la diferite intervale de timp. Elementul material al infracţiunii continuate se caracterizează, aşadar, nu numai prin pluralitatea şi omogenitatea juridică a acţiunilor (inacţiunilor) componente, dar şi prin discontinuitatea acestora.

Cu alte cuvinte infracţiunea continuată este alcătuită dintr-o multitudine de procese execuţionale, fiecare cu semnificaţie penală proprie, separate în timp şi unificate datorită factorului subiectiv care le este comun.

Unitatea naturală de infracţiune se caracterizează, sub aspectul elementului obiectiv, prin aceea că, în realizarea unei singure acţiuni, adică în cadrul unui proces execuţional unic, se comit în mod repetat, dar neîntrerupt, desigur în baza unei rezoluţii infracţionale unice, o pluralitate de acte materiale similare, care prezintă, fiecare în parte, trăsăturile elementului material al infracţiunii săvârşite.

Raportând aceste caracteristici ale celor două forme de unitate infracţională în discuţie - infracţiunea continuată şi unitatea naturală - la situaţia în speţă, caracterizată prin săvârşirea fără discontinuităţi, fără pauză a două acte materiale de sustragere, în realizarea unei singure infracţiuni de furt, este evident că în cauză ne aflăm în faţa unei infracţiuni simple în forma unităţii naturale colective şi că nu era cazul a se face şi aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Având în vedere acestea, Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, va admite recursul inculpatului, va casa în totalitate decizia şi în parte sentinţa şi în fond va descontopi pedeapsa, după care în baza art. 334 din Codul de procedură penală va schimba încadrarea juridică în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal şi în baza noii încadrări - art. 208, 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal - va aplica inculpatului o pedeapsă de 5 ani închisoare.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 2152 din 4 noiembrie 2002 - Secţia a ll-a penală

VALOARE REDUSĂ A PREJUDICIULUI, LIPSA PERICOLULUI SOCIAL AL FAPTEI. INCULPAT MINOR. CONSECINŢE

Inculpatul L.C. a fost condamnat de Judecătoria Botoşani la 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în paguba avutului particular prevăzută de art.208 alin.l, art.209 lit. e C.pen., prin sentinţa penală nr.2072 din 7 august 1997.

406

Prin aceeaşi sentinţă s-a făcut aplicarea art. 109, art.74 şi art.76 C.pen., iar în baza art.83 din acelaşi cod, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării unei pedepse de 1 an şi 2 luni închisoare pe care a adăugat-o la noua pedeapsă.

Prima instanţă a reţinut că în noaptea de 4 spre 5 noiembrie 1995, inculpatul a sustras din balconul unui bloc din municipiul Botoşani o pereche de ciorapi şi una de chiloţi, fiind descoperit la scurt timp de organele de poliţie.

Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Botoşani, Secţia penală, prin decizia nr.623/A din 12 noiembrie 1996. Declarând recurs, inculpatul a solicitat desfiinţarea celor două hotărâri deoarece faptul imputat este lipsit de pericol social, fiind comis de el mai mult în joacă şi că, pe de altă parte, se impune schimbarea modalităţii de executare a pedepsei.

Curtea de Apel Suceava, Secţia penală, având de soluţionat acest recurs, l-a admis, a casat decizia şi sentinţa achitându-l pe inculpat în temeiul art.181 C.pen. raportat la art.10 lit.b1 şi art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. În motivarea soluţiei s-a arătat ca la data săvârşirii infracţiunii, inculpatul era minor, ca faţa de natura bunurilor sustrase şi valoarea lor redusă pericolul social al infracţiunii este minim, aşa încât în cauză trebuiau aplicate prevederile art.181 C.pen.

Potrivit art.181 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social ai unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi de mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Cum în cauză inculpatul este minor, iar valoarea bunurilor sustrase este neînsemnată, în mod greşit prima instanţă şi instanţa de apel au individualizat sancţiunea ce a fost aplicată inculpatului, fără a se observa că fapta acestuia era lipsită de pericol social.

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr.17 din 27 ianuarie 1997.VĂTĂMARE CORPORALĂ. FURT. TÂLHĂRIE. LIPSA

INTENŢIEI DE A FOLOSI VIOLENŢA ÎN SCOPUL ÎNSUŞIRII UNOR BUNURI

În cazul în care făptuitorul loveşte persoana vătămată ca urmare a unor neînţelegeri anterioare, după care îşi însuşeşte un obiect al acesteia căzut pe jos în cursul agresiunii, faptele constituie

407

infracţiunile de vătămare corporală şi furt, iar nu aceea de tâlhărie, de vreme ce întrebuinţarea violenţei nu s-a făcut în scopul sustragerii bunului, ci din răzbunare.

Prin Sentinţa penală nr. 486 din 7 septembrie 2000, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpatul B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. d şi e Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 23 octombrie 1999, întâlnind pe drum partea vătămată aflată într-o căruţă, inculpatul a luat o furcă din căruţă şi a lovit-o, aceasta căzând pe şosea, ocazie cu care i-a căzut căciula din cap. Inculpatul a luat de jos căciula părţii vătămate şi a părăsit locul agresiunii.

În urma leziunilor suferite, partea vătămată a avut nevoie pentru vindecare de 33 - 35 de zile de îngrijiri medicale.

Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 339 din 5 octombrie 2000 a respins apelul inculpatului.

Prin recursul declarat inculpatul a susţinut că nu a săvârşit infracţiunea de tâlhărie.

Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii de tâlhărie se cere ca făptuitorul să urmărească unul din scopurile prevăzute de art. 211 alin. 1 Cod penal, şi anume însuşirea unui bun aparţinând persoanei vătămate, păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu a lovit victima cu scopul de a sustrage un bun şi nici în vreunul din celelalte scopuri prevăzute de art. 211 alin. 1, ci pentru a se răzbuna datorită unor neînţelegeri mai vechi cu partea vătămată, care este soţul mamei sale.

În atare situaţie, neexistând legătura subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de furt, aceste două fapte ale inculpatului nu pot fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, ci constituie infracţiuni distincte.

Ca urmare, fapta inculpatului de a lovi pe partea vătămată cu furca, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 33 - 35 de zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1, iar fapta de a lua în loc public şi în timpul nopţii căciula, ce-i căzuse victimei din cap, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. e şi g Cod penal.

În consecinţă, recursul a fost admis şi, în urma schimbării încadrării juridice, inculpatul a fost condamnat pentru cele două infracţiuni menţionate.

Curtea supremă de justiţie - s. Penală

408

Decizie penală nr. 642 din 8 februarie 2001

VIOLARE DE DOMICILIU. ABSORBIRE ÎN CONŢINUTUL INFRACŢIUNII DE FURT CALIFICAT

Inculpatul a fost condamnat de prima instanţă la 3 ani şi două luniînchisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. g şi i C. pen. şi la 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. 2 C. pen., dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea. In fapt s-a reţinut că, într-o noapte, a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei vătămate, care lipsea de acasă, de unde şi-a însuşit o butelie si un televizor.

Instanţa de apel, sesizată cu apelul inculpatului, l-a admis şi, considerând că violarea de domiciliu este absorbită în infracţiunea de furt calificat săvârşită prin efracţie - art. 209 alin. 1 lit. i C. pen. a pronunţat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, cu referire la art. 10 lit. a C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru acea infracţiune.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs parchetul, care susţine că achitarea inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prin aplicarea art. 10 lit. a C. proc. pen. ("fapta nu există"),

409

este contrară legii căci, în materialitatea ei, fapta de violare de domiciliu există, dar, fiind săvârşită prin efracţie, ea s-a absorbit în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. i C. pen.; în aceste condiţii - mai susţine parchetul -, instanţa de apel trebuia să dispună, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni - violare de domiciliu şi furt calificat - aflate în concurs, în infracţiunea complexă de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. i C. pen., şi nu să dispună achitarea inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu.

In mod corect instanţa de apel nu a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de violare de domiciliu, considerând că ea este absorbită de infracţiunea de furt calificat prevăzută în textul sus-menţionat.

Dar faptul că, din punct de vedere procedural, în speţă, trebuia să se procedeze la schimbarea încadrării juridice, în sensul arătat de parchet, şi nu să se pronunţe achitarea inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu, nu este de natură să conducă la casarea deciziei, fiind doar un aspect formal, iar în condiţiile schimbării încadrării juridice, în sarcina inculpatului nu s-ar fi putut reţine decât tot o singură infracţiune - cea de furt calificat -, ca şi prin decizia instanţei de apel.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 912/1998VIOLARE DE DOMICILIU. FURT CALIFICAT. ABSORBIREFurtul săvârşit într-o locuinţă, prin folosirea fără drept a unei chei

adevărate, absoarbe, în mod natural, şi infracţiunea de violare de domiciliu, constituind, în drept, infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. i) din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 133 din 30 ianuarie 2001, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în baza art. 192 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, a condamnat-o pe inculpata P.A.M. la 15 zile închisoare.

În baza art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, raportat la art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. c) din Codul penal, a condamnat pe aceeaşi inculpată la 3 luni închisoare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că fapta comisă de inculpată de a pătrunde în mod repetat în locuinţa părţii vătămate L. I. fără acordul acesteia sau al altei persoane îndreptăţite, împreună cu alte persoane, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 192 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal. De asemenea, faptele comise de inculpată, de a determina şi înlesni sustrageri de bunuri în mod repetat, întrunesc în drept formele participaţiei improprii la infracţiunea de furt calificat în formă continuată, faptă prevăzută de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a)

410

din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi art. 31 alin. 2 din Codul penal, fapte aflate în concurs real de infracţiuni, prevăzut de art. 33 lit. c) din Codul penal.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpata, care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând schimbarea încadrării juridice în art. 31 raportat la art. 208 - 209 lit. a) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi aplicarea art. 181 din Codul penal.

Examinând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de fond, atât din punct de vedere al motivelor de apel, cât şi din oficiu, tribunalul a constatat critica formulată ca fiind nefondată, deoarece din actele şi probele dosarului rezultă în mod indubitabil că inculpata a săvârşit faptele pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată, acestea având un grad mare de pericol social.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, prin Decizia penală nr. 717/A din 10 mai 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpată împotriva Sentinţei penale nr. 133 din 30 ianuarie 2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cu obligarea acesteia la plata a 100.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 717 din 10.05.2001 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a ll-a penală în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor săvârşite de inculpată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în sarcina inculpatei trebuia reţinută o singură infracţiune de furt calificat comisă în formă continuată şi în modalitatea participaţiei improprii prevăzută de art. 31 din Codul penal raportat la art. 208- 209 lit. a) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, întrucât infracţiunea de furt calificat absoarbe în mod natural violarea de domiciliu.

Instanţa de fond şi cea de apel au reţinut în mod greşit starea de fapt, apreciind că acţiunile de pătrundere în locuinţa părţii vătămate nu se suprapun în timp actelor de sustragere şi că primele fie au avut o durată mai îndelungată, fie au fost comise fără a fi însoţite întotdeauna de acte de sustragere.

Această apreciere este eronată deoarece atât din declaraţiile inculpatei, cât şi din cele ale martorilor audiaţi în cauză rezultă că aceştia au petrecut mai multa vreme în locuinţa lui L.V., întrucât aveau permisiunea acestuia şi au intrat numai ocazional în locuinţa părţii vătămate LI., îndemnaţi de inculpată şi împreună cu ea, pentru a lua diverse bunuri, după care se întorceau la L.V.

Recursul declarat în cauză a fost retras de către parchet, fiind însuşit de către inculpată.

Recursul este fondat, hotărârile pronunţate fiind supuse casării, în baza art. 3859 pct. 17 din Codul de procedură penală.

411

Infracţiunea de furt calificat în modalitatea prevăzută de art. 209 lit. i) din Codul penal include în conţinutul său în mod natural infracţiunea de violare de domiciliu.

În speţă, martorul L.V. i-a încredinţat inculpatei cheile de la apartamentul său, pentru perioada cât urma să fie plecat în concediu. În locuinţa acestuia, inculpata a găsit cheile de la apartamentul părţii vătămate LI., care locuieşte în acelaşi imobil şi care, de asemenea, era plecată.

Folosind fără drept cheile de la apartamentul părţii vătămate, inculpata a pătruns în apartamentul acesteia împreună cu mai multe persoane, de unde au sustras mai multe bunuri, la diferite date.

Din situaţia de fapt descrisă rezultă că scopul pătrunderii în locuinţă a fost acela al sustragerii de bunuri, inculpata înlesnind martorilor această activitate, care nu au cunoscut împrejurarea că inculpata nu are permisiunea de a pătrunde în locuinţa părţii vătămate.

În baza art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală s-a admis recursul însuşit de inculpată, s-a casat în totalitate decizia penală şi în parte sentinţa penală şi rejudecând în fond:

S-au înlăturat dispoziţiile art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din Codul penal şi condamnarea inculpatei pentru cele două infracţiuni prevăzute de art. 192 alin. 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi, respectiv, art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatei prin actul de sesizare în infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 208- 209 alin. 1 lit. a) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal şi a fost condamnată inculpata la 3 luni închisoare, reţinându-se în favoarea acesteia circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) din Codul penal.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 1306 din 13 septembrie 2001 - Secţia a II-a penală

VIOLARE DE DOMICILIU.TENTATIVĂ. DISTRUGERE.DIFERENŢIERE

Întreaga activitate desfăşurată de inculpat- pătrunderea în incinta imobilului, pe timp de noapte, prin efracţie şi împreună cu celălalt inculpat -reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii de tentativă ia furt calificat, care nu pot fi separate în aşa fel încât să constituie două

412

infracţiuni (art. 192 şi art. 217 din Codul penal), datorită existenţei unei intenţii clare a inculpaţilor de a lua bunuri.

Prin Sentinţa penală nr. 2246 din 19.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul S.N. din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi la art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 192 şi art. 217 din Codul penal, inculpaţii S.N. şi CM. fiind condamnaţi la pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de tentativă la furt calificat. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în seara zilei de 31.03.2000, în jurul orei 21,00, cei doi inculpaţi au forţat sistemul de asigurare al porţii de acces în curtea imobilului unde se află sediul S.C. "S." S.R.L. Inculpatul CM. a rupt ornamentul broaştei încadrate în uşa metalică, iar inculpatul S.N. a rupt butucul de yală. Apoi, inculpatul CM. a dezasigurat yala şi a forţat-o. După ce au pătruns în interiorul curţii, inculpaţii s-au întors la autoturismul parcat în capătul străzii pentru a lăsa instrumentele folosite la săvârşirea faptei, moment în care au fost surprinşi de organele de poliţie.Prin Decizia penală nr. 768/A din 17.05.2001, Tribunalul Bucureşti- Secţia a ll-a penală a admis apelul declarat de inculpatul S.N. cu privire la greşita reţinere a prevederilor art. 37 lit. a) din Codul penal, în loc de art. 37 lit. b) din Codul penal. Împotriva acestei decizii, inculpatul S.N. a declarat recurs, solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunile prevăzute de art. 192 şi 217 din Codul penal şi aplicarea unei pedepse cu muncă în folosul societăţii. Examinând decizia recurată, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente.Întreaga activitate desfăşurată de inculpat - pătrunderea în incinta imobilului, pe timp de noapte, prin efracţie - reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii de tentativă la furt calificat, care nu pot fi separate în aşa fel încât să constituie două infracţiuni (art. 192 şi art. 217 din Codul penal), datorită existenţei unei intenţii clare a inculpaţilor de a lua bunuri. Întreruperea activităţii şi neproducerea rezultatului s-a datorat apariţiei organelor de poliţie, şi nu voinţei inculpaţilor. Pătrunderea în imobil fără drept şi distrugerea uşii de acces constituie împrejurări care definesc furtul calificat rămas în faza tentativei, respectiv latura obiectivă a acestei infracţiuni. Cum pedeapsa aplicată este rezultatul aplicării dispoziţiilor art. 72 din Codul penal, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 1000 din 18 iulie 2001 - Secţia I penală

VIOLARE DE DOMICILIU. FURT.CONCURS.CONDIŢIIFapta inculpaţilor, săvârşită într-o noapte, de a fi forţat dispozitivul

de închidere al porţii de la locuinţa părţii vătămate şi de a-şi fi însuşit dintr-un coteţ mai mulţi porumbei, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a, e şi g C. pen.

413

În speţă, nu exista - în concurs - şi infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 C. pen., deoarece rezoluţia de sustragere a porumbeilor nu se putea înfăptui decât prin pătrunderea în curtea locuinţei persoanei vătămate oare, la rândul său, nu putea avea loc fără forţarea dispozitivului de închidere a porţii, adică fără efracţie, în sensul art. 209 lit. g C. pen.


VIOLARE DE DOMICILIU. PĂTRUNDEREA, ÎN TIMPUL NOPŢII ŞI PRIN DESFACEREA SÂRMEI CARE ASIGURA POARTA DE INTRARE, ÎN CURTEA PĂRŢII VĂTĂMATE. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Fapta inculpatului de a pătrunde în timpul nopţii în domiciliul părţii vătămate, prin desfacerea sârmei cu care era asigurată poarta de intrare, şi de a sustrage o vacă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e şi g C. pen.

Prin rechizitoriul procurorului, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e şi g C. pen.

În fapt, s-a reţinut că în timpul nopţii, inculpatul a pătruns în domiciliul părţii vătămate, după ce a desfăcut sârma care asigura poarta de intrare, şi a furat o vacă.

În drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost ea descrisă mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit e şi g C. pen., pentru care inculpatul urmează a fi condamnat.

Definitivă prin neapelare.

Judecătoria Roşiorii de VedeSentinţă penală nr. 338/1995

414

Documents

79943139 Furtul Furtul Calificat Culegere de Practic a Judiciar A