8. Maria Camelia Buricea.V1

PROBATION junior ● 75

Strategiile individuale de adaptare a deţinuţilor la viaţa carcerală

Maria Camelia BURICEA35

Master în Probațiune Universitatea din Bucureşti

Strategiile pe care fiecare deţinut le foloseşte pentru a reuşi să facă faţă situaţiilor dificile ce pot apărea în mediul carceral reprezintă un subiect important de discuţie. Condiţiile de viaţă în penitenciar sunt unele speciale, ce determină schimbări importante privind personalitatea persoanelor private de libertate. De aceea este necesar să înţelegem ce efecte are acest mediu carceral asupra deţinuţilor şi cum putem să îi ajutăm să opteze pentru un comportament prosocial. În acest articol am urmărit să evidenţiez modalităţile concrete prin care persoanele private de libertate reuşesc să se adapteze la mediul carceral şi să identific resursele folosite în acest scop. Introducere În acest articol mi-am propus să dezvolt subiectul legat de modalităţile prin care persoanele private de libertate încearcă să se adapteze la mediul carceral. Bineînţeles, acest lucru presupune, în primul rând, o analiză a caracteristicilor vieţii carcerale şi o cunoaştere a specificului relaţiilor ce se stabilesc în penitenciar, atât între deţinuţi cât şi între deţinuţi şi personal. Deţinuţii sunt obligaţi să petreacă o perioadă de timp în acest mediu, însă după ce îşi finalizează pedeapsa ei se reîntorc în societate unde vor trebui să-şi continue existenţa. Este foarte important ca în momentul liberării să existe paleative care să-i sprijine pe deţinuţi să poată să adopte un comportament neinfracţional. Altfel, întreg procesul de reabilitare la care s-a lucrat în mediul carceral va avea de suferit. Problematica mediului penitenciar Goffman (2004: 11) defineşte închisoarea drept o instituţie totală: „un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de instituţie”.

Această instituţie are un caracter delimitator, simbolizat atât de reducerea interacţiunilor cu cei din mediul exterior cât şi de restricţiile în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, dar şi de forma concretă a clădirii (uşi încuiate, curte împrejmuită) şi amplasarea într-o zonă marginală. Închisoarea protejează societatea de persoanele care constituie o ameninţare pentru aceasta datorită comportamentului lor infracţional, iar în scopul evitării posibilelor prejudicii pe care le-ar putea produce se urmăreşte înlăturarea acestora (Idem, p. 16). 35 Master în Probațiune, Facultatea de Sociologie şi Asistență Socială, Universitatea din Bucureşti. Email: [email protected]


Ducându-şi existenţa într-un mediu închis, este evident că persoanele private de libertate nu mai pot să-şi exercite atribuţiile pe care le aveau în societate. Prin urmare, deposedarea de roluri a deţinuţilor este o consecinţă negativă a pedepsei cu închisoarea. Rolurile pe care deţinuţii le realizau în libertate (părinte, soţ, cetăţean) sunt suspendate, fapt ce poate genera apariţia unor efecte negative asupra personalităţii acestora (imagine de sine negativă). Chiar dacă deţinuţii pot avea şansa de a-şi continua îndeplinirea rolurilor după liberare este evident că anumite pierderi suferite nu mai pot fi recuperate, ceea ce îi determină pe aceştia să trăiască o profundă dezamăgire. Există probabilitatea ca deţinuţii să nu mai aibă ocazia de a fi părtaşi la anumite evenimente (de exemplu creşterea copiilor) care s-au petrecut într-o etapă din ciclul vieţii ce nu mai poate fi retrăită. Persoanele private de libertate pot întâmpina dificultăţi şi după ce părăsesc această instituţie, cum ar fi accesibilitatea de a-şi însuşi anumite roluri. Deţinuţii îşi dau seama că o dată ce au primit această etichetă, le sunt refuzate rolurile pe care înainte de încarcerare le puteau îndeplini (Idem, pp. 25-26). Un alt efect negativ pe care cei privați de libertate îl trăiesc este acela când sunt nevoiţi să urmeze un program cotidian de viaţă cu care nu au fost obişnuiţi până la momentul încarcerării, să accepte un rol impus care nu consideră că li se potriveşte, fapt care îi determină pe deţinuţi să resimtă frustrări în legătură cu pierderea sentimentului de independenţă (Idem, pp. 31-32).

Persoanele private de libertate sunt obligate să îşi ducă existenţa alături de alţi deţinuţi. Convieţuirea cu un număr mare de deţinuţi poate presupune lipsa unui refugiu personal, observarea atentă a acţiunilor sau chiar violarea intimităţii, cum ar fi citirea corespondenţei (Idem, pp. 33-36).

Aceste noi schimbări la care trebuie să se adapteze deţinuţii: reducerea spaţiului de viaţă, întreruperea planurilor de viitor, limitarea interacţiunilor sociale, controlul riguros al conduitei, convieţuirea cu un număr mare de deţinuţi necunoscuţi, pot să tulbure echilibrul personalităţii acestora. Ineficacitatea personală, apatia, pierderea interesului, lipsa de iniţiativă, resemnarea fatalistă pot reprezenta sentimente trăite de persoanele private de libertate (Chiş, 2009).

Deţinuţii sunt supuşi mai multor privațiuni, cum ar fi: Privarea de libertate

Pierderea libertăţii reprezintă una dintre condiţiile cel mai aspru resimţite de către deţinuţi. „Privarea de libertate este una dublă: prin închiderea în instituţie şi prin închiderea în interiorul instituţiei” (Sykes, 2007: 286). Captivii trebuie să rămână într-o zonă restrictivă, însă aceştia nu îşi pierd doar libertatea de mişcare ci şi relaţiile de suport emoţional. Separarea involuntară a detinuţilor de către ceilalţi membrii ai societăţii, prin întreruperea legăturilor cu familia, rudele, prietenii, prezintă o mai mare importanţă pentru aceştia decât simplul fapt că libertatea de mişcare a deţinutului este restricţionată. Este evident că pentru oamenii care sunt în afara legii izolarea este extrem de frustrantă, referindu-ne la pierderea legăturilor emoţionale, singurătate şi plictiseală etc. Dar ce face ca impactul încarcerării să fie mult mai dureros este faptul că închiderea infractorilor reprezintă o respingere morală deliberată a acestora de către comunitate. Pentru a


supravieţui psihologic acestei respingeri, deţinuţii trebuie să-şi construiască un mecanism de respingere al celor care i-au respins (Sykes, 2007: 286-287).

Privarea de bunuri și servicii Apar mai multe probleme atunci când se vorbeşte despre condiţiile adecvate care ar trebui să fie asigurate în penitenciar. De asemenea, o comparaţie între standardele de viaţă existente în comunitate şi standardele de viaţă în penitenciar poate ridica controverse. De exemplu, pentru anumite persoane aflate în libertate, faptul că nu au un spaţiu intim, personal, poate părea inaccetabil. Totodată, există deţinuţi care afirmă faptul că în penitenciar beneficiază de condiţii materiale mult mai bune decât în societate (Sykes, 2007: 287).

Un anumit standard de viaţă din închisoare poate fi considerat din punctul de vedere al deţinutuţilor inadecvat pentru că îi plictiseşte foarte mult sau pentru că nu corespunde cu ceea ce aceştia erau obişnuiţi în viaţa de afară (Sykes, 2007: 288). În mediul carceral deţinuţii sunt obligaţi să renunţe la cele mai multe din plăcerile pe care şi le-au putut permite în afară, ceea ce poate conduce la înlocuirea acestora cu alte satisfacţii. Sentimentul de frustrare este accentuat şi de renunţarea forţată la o seamă de obiecte de uz personal a căror lipsă este resimţită. Tot ceea ce posedă deţinuţii este fie confiscat, fie depus spre păstrare până la momentul liberării (Bogdan și Sântea, 2010). Persoanele private de libertate sunt decăzute, de asemenea, din poziţia lor economică. Faptul că au pierdut şansa de a-şi menţine stabilitatea din punct de vedere material reprezintă o pierdere importantă pentru aceaştia (Sykes, 2007).

Privarea de relaţii heterosexuale În închisoare relaţiile sexuale sunt limitate, ceea ce poate reprezenta o problemă semnificativă pentru deţinuţi. Separarea de partener/ă pentru o perioadă îndelungată poate produce efecte psihologice destul de grave asupra persoanelor private de libertate. De asemenea în închisori, ocaziile reduse pentru interacţiuni heterosexuale îi pot crea individului teama de a-şi pierde masculinitatea (Goffman, 2004). Pierderea autonomiei

Deţinuţii sunt supuşi unui control riguros, aceştia neavând dreptul de multe ori să hotărască pentru ei sau să facă diferite alegeri. În penitenciar toate activităţile desfășurate de personele private de libertate sunt stabilite de către această instituție. Toate aceste prescripţii le răpesc deţinuţilor ocazia de fi autonomi, trăind un sentiment de ineficienţă persoanală. Deținuții simt că nu mai au control asupra propriei lor vieți (Idem, p. 44).

Unei persoane obișnuite i se poate părea neimportant orele la care mănâncă sau doarme, dar în opinia unui deținut acest control din partea angajaților instituției este enervant. Dependența pe care o au deținuții față de cei care îi țin captivi și posibilitatea redusă de a lua decizii îi determină pe deținuți să trăiască sentimente de ostilitate. Un aport la creșterea acestui sentiment de ostilitate îl are și faptul că pentru deținuți regulile și ordinele nu au sens, nu le înțeleg (Sykes, 2007).


Într-o instituție cum este închisoarea acțiunile, care în mediul exterior au rolul de a îi valida unei persoane exercitarea unui control asupra propriei vieți, sunt blocate. Imposibilitatea de a se comporta precum adulții le provoacă deținuților sentimente de groază, ei văzându-se retrogradați la stadiul de copii (Goffman, 2004). În plus, acest tratament prin care deținuților nu li se oferă clarificări în legătură cu regulamentul din penitenciar, cerânduli-se doar să îl respecte, dezumanizează adulții și îi regresează la stadiul de copii. Frustrarea deținuților în legătură cu luarea deciziilor și refuzurile frecvente de a oferii explicații în legătură cu regulile și obligațiile la care sunt supuși implică o amenințare profundă la imaginea de sine a acestora. Astfel, ei vor experimenta sentimente de slăbiciune, neajutorare, dependență, caracteristice în mod normal unui copil. Umilirea în public, respectul forțat, impunerea deciziilor, cererile pentru un anumit mod de comportare, toate acestea surprind imaginea unui copil neajutorat în fața unei lumii, a celor mari. Adulții care au fost supuși unui astfel de tratament și în copilărie, retrăind același sentiment de neputință, suferă chiar mai mult (Sykes, 2007).

Privarea de securitate Fiind obligați să aibă un trai în comun cu alte persoane, care la rândul lor au săvârșit diverse infracțiuni, deținuții pot să se confrunte cu lipsa de siguranță (Idem, p. 292).

De asemenea, deținuții nu au încredere în ceilalți colegi din închisoare, iar rivalitățile dintre ei pot conduce la forme de exploatare, violență etc. Chiar dacă autoritățile adoptă măsuri pentru a se evita conflictele în penitenciar, interacțiunile dintre deținuți nu pot fi controlate în cel mai mic detaliu (Sykes apud. Durnescu, 2009: 90). O dată ajunși în penitenciar deținuții sunt preveniți asupra faptului că mai devreme sau mai târziu vor fi testați, pentru a vedea cât de departe pot să mergă. În acel moment ei trebuie să fie pregătiți să se lupte pentru siguranța personală și apărarea bunurilor. Dacă vor da greș, din acel moment ei devin un obiect de sfidare, dispreț, aflându-se permanent în pericolul de a fi atacați de alți deținuți care îi văd victime evidente, ca pe niște oameni care nu se pot apăra (Sykes, 2007: 292).

Deținuții pot experimenta și trăirea unor sentimente de îndoială, în legatură cu abilitatea lor de a supraviețui condițiilor din acest mediu. Deținuții își analizează resursele interne, curajul sau forța, punându-și problema dacă vor fi suficient de puternici încât să reziste. Aceste incertitudini reprezintă o amenințare asupra eului lor, fiind obligați să trăiască o perioadă de timp alături de alți infractori (Ibidem). Subcultura carcerală Pentru că deținuții nu găsesc o soluție la aceste consecințe negative ale deprivărilor în închisoare, ei ajung să-și construiască o subcultură carcerală. Aceasta se naște în urma frustărilor resimțite de deținuți și are scopul de a îi ajuta


să supravietuiască din punct de vedere psihic, retrăgându-se într-o lume proprie (Sykes apud. Durnescu, 2009: 91).

Florian (2001: 15) menționează că „închisoarea reprezintă un context de viață normativ în care trebuie să trăiască, mai mult sau mai puțin timp, oamenii care au încălcat normativitatea socială”. În mediul carceral deținutul se confruntă cu două probleme: adaptarea la normele care se regăsesc în noul mediu de viață, și schimbările care s-ar putea produce asupra propriei personalității (Idem, p. 21). Mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morală autentică din partea deținuților. În detenție individul conviețuiește cu alte persoane caracterizate prin devieri comportamentale, care de multe ori sancționează (râde de el, îl ironizează) pe cel care adoptă o conduită pozitivă. Raporturile umane ce se stabilesc între ei au la bază mai mult nevoia de a se proteja, de a obține cât mai multe beneficii care să-i ajute să supraviețuiască în penitenciar decât implicații emoționale (Idem, P. 23).

Pe de altă parte, conformarea la viața de grup este singura care le asigură deţinuţilor o existență liniștită. Persoanele private de libertate înțeleg faptul că păstrarea liniștii personale depinde hotărâtor de supunerea manifestată explicit în cadrul grupului de deținuți. În plus, izolarea înseamnă lipsa comunicării, iar aceasta îl împinge pe deținut la meditație și culpabilitate (remușcări). De asemenea, deținuții își doresc să poarte un dialog cu ceilalți, fiind singura cale de a nu percepe monotonia exasperantă a mediului închis (Idem, p. 31). Normele stau la baza acțiunilor unui individ, având rolul de a prefigura cadrul de realizare al acestora. Prin intermediul acestora, grupul își exercită controlul asupra conduitelor individule. Normele sunt asociate cu gratificații și cu sancțiuni care pot să vină din partea membrilor grupului (Idem, p. 49). Deținutul resimte nevoia de a face parte dintr-un grup social, iar o dată ajuns în penitenciar singurul grup la care ar putea să adere este cel al deținuților, fiind obligat să trăiască alături de aceștia (Dobrică, 2005). Grupul îi oferă deținutului șanse sporite de supraviețuire, de aceea, din nevoia de protecție, deținutul va încerca să adere la grup, pentru că de cele mai multe ori cei care nu reușesc să-și găsească un loc în cadrul grupului îndură diverse suplicii (Florian, 2001). Adaptarea unui nou membru într-un grup se bazează într-o măsură considerabilă pe natura relațiilor dintre acesta și membrii cu vechime, cu poziții bine consolidate în cadrul grupului. În calitate de mentori, veteranii grupului îi pot ajuta pe noii veniți să se integreze mai ușor (Crăciun, 2005). La fel se întâmplă și în cazul unei persoane care este la prima încarcerare. Ajungând în penitenciar aceasta găsește un grup deja format, care funcționează după niște reguli clare. Deținuții cu experiență în mediul penitenciar au rolul de agenți socializatori, ei fiind cei care indică noilor veniți ceea ce trebuie să facă pentru a îndeplini cu succes rolul de deținut. Aceștia transmit persoanelor care au intrat prima oară în contact cu mediul carceral acele reguli după care este condusă viața în grupului de încarcerați. Putem vorbi de o tradiție în crearea acestor norme neoficiale, fiind necesar ca noii deținuți să se adapteze la aceste obiceiuri perpetuate în timp (Dobrică, 2005).


Mediului penitenciar îi este specifică existența în paralel a normelor oficiale și a celor neoficiale, între acestea putând să apară discordanțe (Florian, 2001). Normele oficiale sunt concepute de instituție și fac referire la obligațiile și drepturile persoanelor private de libertate, la regulamentul de ordine interioară, şi la conduitele indivizilor (Idem, p. 70). În același timp, persoanele private de libertate își vor construi un sistem propriu de norme și reguli elaborat și aplicat cu scopul de a-și asigura condiții de viață cât mai ușor de suportat în timpul executării pedepsei, și care acționează numai în interiorul grupului de deținuți. Normele neoficiale au rolul de a diminua situațiile tensionate, inerente care apar în detenție, şi de a menține o bună relaționare în grup. Acest sistem de norme pe care deținuții îl însușesc poartă denumirea de „subcultură carcerală” (Idem, P. 50). Adaptările secundare ale deținuților Adaptarea socială se referă la procesul prin care o persoană reușește să se acomodeze într-un grup sau în societate. Aceasta se realizează prin internalizarea normelor specifice grupului/societății, fiind necesar ca persoana să împărtășească regulile grupului/societății și să-și regleze comportamentul în funcție de aşteptările celorlalți membrii (Banciu, 1995). O persoană este adaptată dacă reușește să se obişnuiască cu împrejurările necunoscute, astfel încât să nu mai resimtă o stare de disconfort. Acest proces presupune automat şi apariţia unor schimbări atât în ceea ce priveşte persoana cât şi mediul (Popescu-Neveanu, 1978).

Deținuții își dezvoltă diverse strategii defensive, și îşi aleg tacticile potrivite care îi ajută să facă faţă problemelor ce pot apărea în mediul carceral. Goffman (2004: 57) face referire la „adaptările secundare” ale deținuților, adică la acele practici prin care aceștia își crează singuri posibilități prin care să obțină anumite satisfacții. Ele mai sunt numite și „șmecherii”, „secretele cunoscătorilor”. Aceste adaptări secundare îi ajută pe deținuți să își păstreze un minim control asupra condiției lor. Autorul identifică patru tactici principale de adaptare personală a deținuților în mediul penitenciar: Prima strategie, la care face referire autorul, este retragerea situațională, adică persoanele private de libertate se implică foarte puţin în activităţi sau chiar deloc, alegând să stea deoparte. Deținuții devin neinteresați de tot ceea ce se petrece afară, iar întâmplările din interior sunt tratate cu indiferenţă. Putem vorbi de o detașare față de orice interacțiune socială, chiar de o izolare a deținuților. Acest grad redus de implicare este cunoscut și sub denumirea de regresie sau „pzihoză de detenție” (Goffman, 2004: 62-63).

A doua strategie, tactica inflexibilă, apare în momentul în care persoanele private de libertate sfidează voit instituția. Un exemplu în acest sens este refuzul clar al cooperării cu personalul din penitenciar. Rezultatul produs în urma folosirii acestei tacticii constă în afișarea unei rigidități, unei atitudini de neînduplecat,


caracterizată prin manifestarea unui comportament ostil al deţinuților faţă de instituţie și personal (Ibidem).

A treia strategie menționată, colonizarea, este cea prin care deţinuții profită de condiţiile vieţii de detenţie şi de resursele pe care le au la dispoziţie pentru a-şi crea un mediu cât mai satisfacător. Putem spune că este vorba despre alcătuirea unui mediu mai confortabil, prielnic, beneficiind de resursele puse la dispoziție în penitenciar. Discrepanțele dintre mediul exterior și mediul penitenciar sunt minimalizate sau chiar șterse. Unii deținuți ajung chiar să afirme că le este mai bine în penitenciar decât afară. Comparând condițiile din penitenciar cu cele din mediul de proveniență ajung la concluzia că niciodată nu le-a fost așa bine (Idem, pp. 63-64). Convertirea reprezintă a patra strategie indicată de autor, și aceasta intervine atunci când persoanele private de libertate par să adopte acea conduită care să corespundă deținutului model, disciplinat, moralist. Deținuții își asumă rolul instituționalizatului perfect, docil. Cei care aleg această strategie manifestă un comportament care nu iese din tipar, respecatând întotdeauna regulile, și încercând să intre în grațiile personalului instituției. Comportându-se în acest mod, ei pot să stârnească reacții negative în rândul colegilor de detenție (Idem, p. 64). De cele mai multe ori, deţinuții utilizează o combinaţie avantajoasă a mai multor metode de adaptare, în funcţie de situația concretă în care se află, ceea ce înseamnă de fapt că aceștia realizează o minimalizare a riscurilor. Ei intenționează să facă tot ce le stă în putinţă pentru a ieși din instituţie sănătoți din punct de vedere psihic, dar şi fizic (Idem, p. 65).

Goffman (2004) evidențiază, de asemenea, acele adaptări colective ale deținuților care apar în penitenciar: tachinarea colectivă care reflectă foarte bine procesul de fraternizare și respingerea personalului instituției. Apare o solidaritate a persoanelor private de libertate prin care sunt susținute gesturile de sfidare anonimă sau în masă. Câteva exemple de acest fel sunt huiduielile şi respingerea hranei de către întreg colectivul (Idem, p. 60). Prezentarea cercetării calitative efectuate în Penitenciarul Jilava Justificarea temei alese Alegerea temei „strategiile individuale de adaptare a deținuților la viața carcerală” pentru această cercetare se bazează pe importanţa cunoașterii modalităților prin care deținuții nou veniți încearcă să se adapteze la viața mediului carceral.

În închisoare persoanele încarcerate pentru prima oară vor interacționa cu un grup de deținuți deja foarte bine consolidat. Pentru a putea duce o existență liniștită în acest mediu deținuții nou veniți vor încerca să se integreze, deoarece este evident că deținutii neincluși în grup au mai mult de suferit.

În același timp, adaptarea presupune, pe lângă interiorizarea normelor și valorilor specifice unui grup, şi ajustarea comportamentului pentru a putea răspunde noilor


cerințe. Deținuții se vor conforma regulilor pentru a putea obține diferite beneficii, însă ei vor încerca să își păstreze propriile valori și convingeri, ceea ce înseamnă că în mediul penitenciar putem discuta despre o „adaptare de suprafață”. Persoanele care au săvârșit o infracțiune se vor reîntoarce în societate după ce își vor executa pedeapsa. Este important să cunoaștem modul în care această experință carcerală îi schimbă pe deținuți și care vor fi raporturile pe care le vor stabili cu ceilalți în mediul exterior. Obiectivele cercetării Obiectivul general al cercetării este identificarea strategiilor individuale de adaptare a deţinuţilor la viaţa carcerală.

Obiectivele specifice sunt: identificarea acelor resurse (interne/externe) care îl ajută pe deţinut să facă față vieții în penitenciar; și identificarea metodelor de evitare a conflictelor în penitenciar.

Descrierea lotului de cercetare Cercetarea s-a realizat în cadrul penitenciarului Jilava din Bucureşti. Lotul de cercetare a fost compus din 8 persoane private de libertate, pentru care s-a obţinut acordul interviului. Vârsta persoanelor intervievate este cuprinsă între 26-54 ani. Selecţionarea persoanelor private de libertate s-a făcut în funcţie de următoarele criterii: statutul de recidivist sau nerecidivist; și faza de executare a pedepsei cu închisoarea în care s-au aflat subiecții (la începutul pedepsei/la sfârșitul pedepsei). Tabelui 1 redă statutul deținuților intervievați și faza pedepsei în care se aflau aceștia.

Tabel 1. Statutul deţinuţilor invervievaţi şi momentul pedepsei în care se aflau

Recidivist Nerecidivist La începutul pedepsei

La sfârșitul pedepsei

Deținut 1

x x

Deținut 2

x x

Deținut 3

x x

Deținut 4

x x

Deținut 5

x x


Recidivist Recidivist La începutul pedepsei

La începutul pedepsei

Deținut 6

x x

Deținut 7

x x

Deținut 8

x x

Interviurile au fost realizate în perioada 21-25 mai 2012, iar durata unui interviu a fost de aproximativ 20 minute. Înainte de începerea interviurilor deţinutii au primit explicații referitoare la scopul acestor discuţii, fiind asigurați totodată de confidenţialitatea informaţiilor furnizate. Ipotezele cercetării Întrebarea centrală a cercetării: Ce strategii de adaptare folosesc deţinuţii în perioada executării pedepsei? Ipotezele cercetarii sunt:

1. Dacă deţinutul se supune normelor subculturii carcerale, atunci şansele ca acesta să evite conflictele cresc.

2. Dacă nevoia de apartenenţă resimţită de persoana privată de libertate în detenţie nu este satisfăcută, atunci aceasta îşi poate pierde interesul pentru evenimentele de afară ori din penitenciar. 3. Dacă deţinutul resimte regulile impuse ca fiind prea stricte, atunci acesta poate manifesta fie un comportament ostil fie un comportament de supunere totală. Indicatori Supunerea la normele subculturii carcerale: nu se abate de la norme informale, simte o constrângere, conştientizeză dezavantajele încălcării regulilor informale.

Evitarea conflictelor: abţinerea de la comentarii negative/în contradictoriu, nu răspunde la provocări, lasă de la el, se fereşte să intre în anumite discuţii.

Resimţirea nevoii de apartanenţă: dorinţa de a fi vizitat de membrii familiei, dorinţa de a avea un prieten, dorința de a relaţiona, dorinţa de a fi integrat într-un grup, teama de a fi respins. Pierde interesul pentru evenimentele de afară/din penitenciar: atitudine de indiferenţă, nu-şi contactează familia, nu dorește să păstreze legătura cu familia/prietenii, nu participă la activităţi comune cu alţi deţinuţi.


Resimţirea stricteţii regulilor: dorinţa de schimbare a regulilor, încălcarea repetată a regulilor, considerarea sancţiunilor negative ataşate regulilor ca fiind prea aspre.

Comportament ostil: sfidarea regulilor, provocări, certuri, conflicte directe, refuzul de a participa la activităţi.

Comportament de supunere totală: respectarea tuturor regulilor, îndeplinirea ordinelor, nu își impune punctul de vedere. Tipul cercetării Cercetarea este una de tip exploratoriu, care are ca scop studiul asupra fenomenului adaptării deţinuţilor la mediul carceral. Strângerea datelor a fost realizată prin intermediul interviului, o importantă sursă de informaţii calitative, urmărindu-se o analiză în detaliu a strategiilor individuale de adaptare a deținuților la viața carcerală. Deşi numărul persoanelor intervievate este redus, subiectele discutate sunt profunde, datele întregistrate reflectând trăirile pe care subiecții le-au avut la începutul detenției, cum au reușit să facă față problemelor întâmpinate, și opiniile în legătură cu schimbările personale datorate acestei experiențe cu închisoarea.

Metode de colectare a datelor (tehnică, procedeu, instrumente) Ca tehnică de cercetare a fost utilizat interviul semi-structurat, prin care sunt abordate anumite teme dinainte stabilite. S-a făcut o selecţie a problemelor analizate, având flexibilitatea privind ordinea întrebărilor. Procedeul de realizare a interviului a fost întâlnirea faţă în faţă, prin adresarea directă a întrebărilor. Instrumentul de cercetare a fost ghidul de interviu (o listă cu temele ce urmează a fi abordate). Temele interviului semistructurat Depunerea în penitenciar: trăiri; resursele folosite pentru depaşirea situaţiei. Experienţa carcerală: descrierea vieţii în penitenciar; adaptarea la mediul carceral; opinii în legatură cu problemele din penitenciar; regulile în penitenciar; relaţiile cu ceilalţi deţinuţi; relaţiile cu personalul; tactici de evitare a conflictelor; schimbările personale intervenite.

Premise pentru analiza datelor În urma studiului lucrării „Aziluri”, în care Erving Goffman (2004) analizează adaptările secundare ale deţinuţilor la mediul carceral, am ales să realizez o cercetare prin care să identific care sunt strategiile de adaptare individuale în cazul deţinuţilor din penitenciarul Jilava. Mi-am propus să aflu dacă în contextul actual acele adaptări secundare, la care face referire autorul în lucrarea sa, sunt utilizate de către persoanele private de libertate.


Consider, că pe lângă alţi factori, legislaţia în vigoare referioare la executarea pedepsei cu închisoarea are un rol semnificativ în adoptarea unui anumit comportament de către deţinuţi în penitenciar. În legea 275/2006, art. 26 se menţionează faptul că regimurile de executare a pedepselor cu închisoarea sunt bazate pe sistemul progresiv şi regresiv ceea ce înseamnă că deţinuţii pot să treacă într-un regim imediat inferior ca grad de severitate dacă au dovedit că participă activ la reintegrarea socială, dovedind o comportate dezirabilă social. În acelaşi timp, persoanele private de libertate pot trece într-un regim mai aspru dacă au abateri disciplinare serioase sau comit alte infracţiuni, şi dacă perturbă grav convieţuirea normală în interiorul penitenciarului.

Între cele patru regimuri de executare a pedepselor privative de libertate există diferențe semnificative, inclusiv în ceea ce priveşte „gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi condiţiile de detenţie.” (art. 19, Legea 275/2006). Nerespectarea regulilor din penitenciar atrage diverse sancţiuni ce vor fi aplicate deţinuţilor în funcţie de gravitatea abaterilor. În art. 71 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt prevăzute următoarele sancţiuni: „a) avertismentul; b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună; c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună; d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult două luni; e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni; f) izolarea pentru maximum 10 zile.”

În schimb, deţinuţii care aleg să aibă o comportare bună în timpul executării pedepsei în închisoare, şi depun eforturi considerabile pentru a adopta o conduita pozitivă, fie prin participarea la programe educative, culturale, de formare profesională, fie prin muncă beneficiază de recompense. În aceeaşi lege 275/2006 art. 68 sunt menţionate următoarele recompense: „a) încredinţarea unei responsabilităţi în cadrul activităţilor prevăzute în art. 64; b) ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior; c) suplimentarea drepturilor la pachete și vizite; d) acordarea de premii constând în materiale pentru activităţi ocupaţionale; e) permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an; acordarea de premii constând în materiale pentru activităţi ocupaţionale; f) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe an; g) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult de 30 de zile pe an.” De asemenea, în art. 75 din aceeaşi lege este specificat faptul că persoana privată de libertate „care este stăruitoare în muncă, disciplinată şi dă dovezi temeinice de îndreptare” poate să beneficieze de liberarea condiţionată. Astfel, deţinuții care


dovedesc o conduită bună în penitenciar îşi pot scurta timpul petrecut aici, nefiind nevoie să execute pedeapsa în întregime.

Ţinând cont de toate aceste prevederi legale, deţinuţii aleg să se comporte într-un anumit mod sau altul, după ce analizează avantajele şi dezavantajele pe care le-ar putea obţine în urma încălcării regulilor. Analiza datelor Depunerea în penitenciar Atât persoanele aflate la prima experienţă cu pedeapsa închisorii, cât şi deţinuţii recidivişti îşi amintesc clar de acest eveniment din viața lor. Din răspunsurile deţinuţilor rezultă faptul că pedeapsa cu închisoarea a avut un impact negativ puternic asupra acestora în sensul că au suferit o traumă emoţională atunci când ajuns aici. Le-a fost foarte greu să facă faţă despărţirii bruşte de familie, pierderii locului de muncă. Au fost, așadar, complet dezorientaţi din cauza acestei noi situaţii în care s-au găsit.

„sfârşitul lumii” (deţinut 2, 40 ani, la prima executare privativă de libertate);

„groază, am rămas şocat, o săptămână nu am putut să mănânc, să mă dau jos din pat” (deţinut 5, 35 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoarea); ,,un dezastru, am crezut că s-a scufundat pământul, am avut un sentiment ciudat pe care nici nu pot să-l descriu, simţeam că sunt într-o altă lume, pot să spun chiar că dacă ar fi să existe rai și iad, eu am văzut iadul” (deţinut 7, 39 ani, recidivist)

„un fel de traumă, nu am fost obişnuit cu acest mediu” (deţinut 8, 49 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoarea);

Nu au fost observate diferenţe semnificative între cele 2 categorii de deţinuţi atunci când li s-a cerut să spună ce sentimente au trăit în prima zi când au intrat prima oară în penitenciar ca şi condamnaţi. Experienţa carcerală

Atunci, când li s-a cerut să facă o descriere a vieţii în penitenciar, deţinuţii au folosit exprimări diferite. Persoanele care au intrat pentru prima oară în contact cu mediul carceral, consideră viaţa în penitenciar ca fiind cel mai rău lucru care li se putea întâmpla. Această nouă experienţă i-a determinat să îşi dea seama că nu vor să mai ajungă niciodată aici.

„un calvar, un balamuc total, nu poate fi numit penitenciar, ci spital de nebuni” (deţinut 5, 35 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoarea)

În schimb, pentru deţinuţii care au petrecut o perioadă îndelungată de timp în închisoare viaţa de aici este plictisitoare, fără nici un sens, o viaţă diferită care nu are nimic de-a face cu cea de afară. Ei s-au obişnuit cu această noua viaţă pe care au ajuns chiar să o considere normală. Deţinuţii recidivişti spun că petrecând o perioadă îndelungată de timp în închisoare, pentru ei totul a devenit familiar, s-au


obişnuit cu mediul închis, cu ideea privării de libertate, şi încercă doar să îşi creeze condiţii cât mai bune aici.

„viaţa în penitenciar este sumbră şi lipsită de orice scop...adică ești rupt de realitate” (deţinut 7, 39 ani, recidivist) „este o viaţă normală lipsită de libertate” (deţinut 6, 29 ani, recidivist)

Din interviurile realizate cu deţinuţii a reieşit faptul că persoanele care sunt la prima pedeapsă cu închisoarea nu simt că s-au adaptat în adevăratul sens al cuvântului la aceast nou mediu. Putem vorbi, așadar, mai mult despre o obișnuință la mediul carceral, nu despre o adaptare. Nu are loc un proces de integrare și asimilare totală a normelor și valorilor specifice mediului carceral, ceea ce înseamnă că deținuții se conformează la normele din închisoare doar pentru a nu se confrunta cu probleme.

„pot să spun ca mă prefac, că nu sunt adaptat” (deţinut 2, vârstă 40, prima executare privative de libertate)

„având în vedere că eu am o pedeapsa de 1 an, scurtă, nu mă interesează ce se întâmplă în jurul meu, nu mă interesează să mă simt cât mai bine... fără să mă mai gândesc, aştept să treacă cât mai repede timpul, nu încerc să mă integrez” (deţinut 2, vârsta 40, prima executare privativă de libertate)

„viața în penitenciar este o aventură” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare privativă de libertate)

„...este ceva nou, ciudat, ceva la care trebuia să mă obişnuiesc neapărat” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare)

Referitor la problemele din penitenciar, toți deţinuţii au specificat că cel mai rău lucru resimțit în închisoare este faptul că sunt departe de familie şi prieteni. Al doilea aspect negativ menționat în legătură cu încarcerarea, în amble categorii, este pierderea libertăţii. Printre problemele specificate se regăseşte şi aceea că nu li se oferă posibilitatea în penitenciar să iasă să muncească. Pentru cei care sunt la primul contact cu viaţa din penitenciar regimul de deţinere are o valoare represivă ridicată. Recidiviştii susţin că viaţa în penitenciar nu este problematică. Problemele din penitenciar nu sunt văzute ca probleme personale, ci mai degrabă ca probleme comune. Atunci când au făcut o comparaţie între uşurinţa cu care rezolvă o problemă aici şi una în mediul exterior, au susţinut că dificultăţile întâmpinate afară sunt mai ușor de rezolvat. Astfel, în privinţa acestora au ceva de spus, iau singuri decizii şi pot să controleze situaţia, ceea ce în mediul penitenciar nu se întâmplă.

„aici nu prea sunt probleme, sunt problemele tuturor, eu devin participant dar nu titular” (deţinut 7, 39 ani, recidivist)

„pe cele de afară, pentru că afară ai un cuvânt de spus, aici nu poţi să decizi pentru tine” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare).


Deţinuţii aflaţi la prima pedeapsă cu închisoarea au specificat că pentru a face faţă problemelor din penitenciar trebuie să îţi cauţi toate acele resurse interioare şi să le foloseşti. Este important să ai încredere în tine, să fii responsabil şi să îţi găseşti motive care să te facă să lupţi. De asemenea, un rol extrem de important îl are şi familia ca principal susţinător al deţinutului, oferindu-le atât sprijin moral, cât şi financiar. Atunci când am discutat cu deţinuţii recidivişti despre acest subiect, unii dintre ei au menţionat faptul că încearcă să nu mai resimtă greutatea dificultăţilor din penitenciar folosind umorul sau citind multe cărţi în care sunt descrise drame. Astfel, ei reușesc să considere că situaţia lor este mai puţin gravă decât a personajelor din cărţi.

„m-am încurajat singur, mi-am spus că trebuie să ies întreg de aici” (deţinutul 4, 54 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare) „dacă nu ai psihicul bun ești dus” (deţinutul 4, 54 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare) „...de fiecare dată trec peste ele cu umor, citesc unele cărţi (drame) şi îmi spun că poate fi şi mai rău” (deţinutul 4, 39 ani, recidivist)

Părerile deţinuţilor referitor la regulile din penitenciar au fost destul de diferite. Deţinuţii recidivişti care s-au obişnuit deja cu viaţa în penitenciar spun despre reguli că sunt normale, ba chiar utile. Ei nu consideră că regulile din penitenciar sunt prea stricte, însă ei resimt constrângerea acestora motiv pentru care în anumite situaţii aleg să le încalce.

Deţinuţii care sunt la prima pedeapsă cu închisoarea afirmă însă că regulile sunt mult prea stricte, nu le înțeleg logica, utilitatea, însă aceştia se supun, le respectă, deoarece conştientiză faptul că încălcarea lor nu le aduce decât avantaje. Ori interesul lor este să iasă cât mai repede din acest mediu. De aici rezultă că se confirmă ipoteza adaptării secundare a convertirii conform căreia deţinuţii care percep regulile ca fiind prea stricte adoptă un comportament total submisiv. De asemenea, se confirmă şi ipoteza adaptării secundarea a minimalizării riscurilor conform căreia deţinuţii aleg să respecte regulamentul din închisoare, deoarece îşi dau seama de consecinţele negative ale abaterii de la reguli.

„dacă nu ar fi reguli ar fi haos, ele sunt binevenite, ne ghidează, cu toate astea se mai încalcă... pentru că acestea constrâng şi nu toți le vedem la fel” (deţinut 7, 39 ani, recidivist) „nu am nici o părere, par la fel (în toate penitenciarele), le accept că asta e” (deţinut 6, 39 ani, recidivist) „aceste reguli sunt făcute fără cap” (deţinut 5, 35 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare). „regulile sunt foarte stricte” (deţinut, la prima executare a pedepsei cu închisoare)

„atâta timp cât ştii să eviţi ce e de evitat, să şerpuieşti printre oameni...” (deţinut 3, 39 ani la prima executare a pedepsei cu închisoare)


Nu au fost observate diferenţe semnificative între cele 2 categorii de deţinuţi în ceea ce priveşte relaţiile cu personalul instituţiei. Deţinuţii cunosc starea în care se află, au înțeles că există un raport de inferioritate între ei şi personalul instituţiei, şi singura cale pentru a nu-şi crea singuri probleme este să accepte această situaţie. Deşi deţinuţii spun că au anumite nemulţumiri, micile discuţii nu au degenerat în conflicte, deoarce ei înţeleg foarte bine că avantajele pe care le-ar putea obţine sunt puţine comparativ cu dezavantajele. Aşadar, ei ajung la concluzia că au de câștigat dacă adoptă un comportament docil faţă de personal, însă se simt umiliţi când trebuie să se supună. Din aceste date rezultă, din nou, că se confirmă ipoteza adaptării secundare a minimalizării riscurilor conform căreia deţinuţii aleg să nu creeze probleme personalului instituţiei pentru că îşi dau seama de posibilele dezavantaje pe care le-ar putea obţine.

„le-am evitat, îmi cunosc statutul de deţinut, nu-mi permit să sar calul pentru că ştiu că pâinea şi cuţitul sunt la ei” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare)

Legat de relaţiile cu alţi deţinuţi, persoanele intervievate au avut opinii destul de diverse. Deţinuţii care ştiu că au o pedeapsă scurtă nu încearcă să stabilească relaţii de prietenie cu alți colegi de detenţie, însă sunt de acord cu faptul că dacă ar fi avut o pedeapsă foarte lungă, obligatoriu s-ar fi creat relaţii mai apropiate cu aceştia. Lucrul acesta i-ar ajuta foarte mult, făcându-şi viaţa mai uşoară în penitenciar.

Un alt aspect observat este faptul că persoanele aflate la prima condamnare sunt temătoare, trăiesc un sentiment de nesiguranţă, ele spun că nu au încredere în colegii de detenţie. Deținuții consideră că fiecare este preocupat doar de persoana lui, şi va încerca să facă orice e posibil pentru a avea o situaţie bună, drept consecinţă cei din jur nu trebuie să cunoască adevăratele sentimente faţă de ei. De asemenea, nevoia de destăinuire a gândurilor şi a problemelor care îi frământă este inhibată aici în penitenciar. În rândul deţinuţilor încarceraţi pentru prima oară, am constatat faptul că, o condiţie pentru a lega o relaţie mai apropiată cu ceilalţi deţinuţi este să aibă acelaşi scop ca şi ei, sa fie pe aceeaşi lungime de undă.

Persoanele care au petrecut o perioadă îndelungată în penitenciar spun că au ajuns să-i cunoască foarte bine pe deţinuţi, de aceea ei îi selectează pe cei cu care vor să stabilească relaţii de prietenie. Deţinuţii recidivişti au declarat faptul că au „prieteni” (în sensul de resursă) în penitenciar care într-adevăr îi ajută atunci când au o problemă. Ei consideră că relaţiile cu aceştia sunt foarte importante pentru o viaţă mai uşoară în penitenciar. Aceştia au mai afirmat faptul că la început aveau mai multe conflicte cu deţinuţii, în schimb după un timp au înţeles că implicarea în conflicte le aduce numai dezavantaje, iar acum aleg să le evite. Din cele de mai sus rezultă că se confirmă, încă o dată, ipoteza adaptării secundare a minimalizării riscurilor conform căreia deţinuţii încearcă să găsească acele soluţii potrivite pentru a nu avea de suferit în închisoare.


„eu deja am intrat într-o rutină, îmi aleg oamenii, îi simt de când vorbesc, îmi dau seama încotro se îndreaptă.” (deţinut 7, 39 ani, recidivist) „Nu niciodată, pentru că acum e cu tine dacă îl ajuţi, iar dacă nu îl ajuţi nu este, plus că te poate bârfi. De aia nici nu e bine să ai prieteni aici.” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare)

„spre surprinderea mea da, sunt peroane pe aceeaşi lungime de undă ca şi mine” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu inchisoare)

Din interviurile realizate am putut constata faptul că pentru evitarea înfruntărilor deţinuţii folosesc diverse tactici. În timpul discuţiilor purtate, ei au afirmat că deşi se simt nedreptăţiţi fac compromisuri pentru a nu fi implicaţi în conflicte, lasă de la ei. De asemenea, aceştia au menţionat faptul că este foarte important să reuseşti să nu dai curs anumitor discuţii, să nu răspunzi la provocări. Din cele de mai sus rezultă că este întărită ipoteza adaptării secundare a minimalizării riscurilor conform căreia deţinuţii se supun normelor grupului de deţinuţi pentru a înlătura conflictele.

„în primul rând, să accepte situaţia lui de deţinut” (deţinut 2, vârsta 40, prima executare privativă de libertate)

„eu eram o pradă pentru ei, aici sunt numai pradători, dacă nu vrei să fii pierdut trebuie să devii şi tu, la rândul tău, prădător şi problema este că s-ar putea să-ţi placă şi să rămâi așa” (deţinut 3, 39 ani la prima executare a pedepsei cu închisoare)

Din interviurile efectuate a reieşit faptul că deţinuţii au suferit schimbări importante, ca urmare a acestei experienţe cu inchisoarea. Aceştia au afirmat că timpul petrecut aici le-a fost folositor, reflectând asupra faptei săvârşite, dar şi asupra multor aspecte din viaţa lor spre care nu s-au centrat cât timp au fost în libertate.

Ei spun că au apărut schimbări şi în ceea ce priveşte modul de a percepe viaţa. Au realizat faptul că nu au apreciat cum trebuia lucrurile de care beneficiau în libertate şi cărora acum le simt drastic lipsa. Au existat şi deţinuţi care au declarat că schimbările s-ar fi produs, dar e posibil ca ei să nu le vadă.

„da, am învăţat să apreciez mai mult viaţa, am cunoscut o nouă categorie de oameni şi cum să mă feresc de ea” (deţinut 1, 26 ani, la prima executare a pedepsei cu închisoare). „total, vezi altfel viaţa, ai timp să te gândeşti la ce ai făcut” (deţinutul 4, 54 ani, la prima executare a pedepsei cu inchisoare) „... e posibil să mă fi schimbat şi eu nu văd” (deţinut 2, vârsta 40, prima executare privativă de libertate)


Concluziile cercetării Rezultatele cercetării au evidenţiat faptul că adaptarea la mediul penitenciar poate să apară mai devreme sau mai târziu, factorii care influenţază acest proces fiind reprezentaţi de durata pedepsei, tipul de personalitate, resursele interioare şi exterioare etc. Deținuții vorbesc mai mult despre obișnuința în penitenciar și nu de adaptare. Deși acceptă și se supun normelor din penitenciar, ei nu şi le-au internalizat, încearcând să-și păstreze propriile lor convingeri, idei. Scopul lor este să-i convingă pe ceilalti că sunt adaptați, deoarece așa au mai multe beneficii. Cu alte cuvinte este vorba despre o adaptare de suprafață.

Tacticile utilizate de persoanele private de libertate pentru a se adapta la mediul carceral sunt diverse, fiecare făcând apel la cele pe care le consideră cele mai potrivite pentru a reuși să nu se confrunte cu probleme în închisoare. Există deţinuţi care aleg să îşi creeze anumite relaţii de apropiere cu alţi deţinuţi pentru a obţine anumite avantaje, dar şi deţinuţi care aleg să stea deoparte şi să nu se implice prea mult. Această experienţă nouă îi solicită pe deţinuți să îşi colecteze toate resursele şi să se gândească la cele mai adecvate moduri de a le folosi, pentru a-şi asigura o existenţă în condiţii cât mai bune pe durata şederii în penitenciar. Analizând răspunsurile deținuților, am constatat că de cele mai multe ori s-a confirmat tactica minimalizării riscurilor și tactica convertirii. Asta însemnă că deținuții își aleg metodele adecvate pentru rezolvarea anumitor situații dificile. Analizând eventualele consecințe negative, ei aleg mai degrabă să se supună, să nu încalce regulile. Am constatat, de asemenea, faptul că tactica inflexibilă, adică adoptarea unui comportament agresiv față de instituție, personal, nu a fost utilizată și asta deoarece, punând în balanță câștigurile și pierderile, cele din urmă cântăresc mai mult. Concluzii generale Este foarte important atât pentru specialiști, cât și pentru ceilalți membrii ai societății să cunoască detalii despre problematica mediului carceral. Acestă instituție, care are rolul de a-i izola pe cei care au săvârșit infracțiuni de restul societății, prezintă niște caracteristici speciale cum ar fi: restricția libertății de mișcare, interacțiuni sociale limitate, şi programarea strictă a activităților. Toate aceste condiții noi de viață, au un rol fundamental în evoluția ulterioară a persoanele încarcerate, odată ce acestea se liberează. Umilințele și privațiunile, la care sunt supuse, le pot afecta drastic personalitatea.

În procesul de adaptare, deținuții vor utiliza toate resursele interne pentru a evita pericolele ce pot apărea în penitenciar. Și resursele din mediul exterior, de exemplu familia/rudele, au un rol decisiv în procesul de adaptare a indivizilor la mediul carceral. Relațiile care se stabilesc în mediul penitenciar reprezintă, de asemenea, un avantaj important pentru aceștia.


În concluzie, instituţia penitenciară nu are întreaga responsabilitate în legatură cu reuşita procesului de reintegrare socială a infractorilor. Nu trebuie ignorată responsabilitatea deţinuților care sunt tocmai actorii principali în procesul de reabilitare. Atât familia deţinuților, cât şi instituţiile statului (precum Biserica ori Direcţia de Probaţiune), ONGurile şi membrii societăţii ar trebui să participe la procesul de reintegrare socială a persoanelor care au încălcat legea penală. Este necesară o bună colaborare a acestora, cu scopul de a-i sprijini pe deţinuți să opteze pentru un comportament neinfracțional, acceptând acele valori şi norme dezirabile social. Referinţe Banciu, D. (1995). Sociologie juridică, Bucureşti: Hyperion XXI. Bogdan, T. şi Sântea, I. (2010). Psihologie judiciara. Bucuresti: Themis Cart.

Chiş, I. (2009). Pedepsele penale necarcerale ale secolului XXI: implementarea modelelor de pedepse penale necarcerale prin implicarea ştiințelor penale la nevoile de resocializare a persoanelor condamnate, Bucureşti: Wolters Kluwer. Crăciun, D. (2005). Psihologie socială: [pentru uzul studenţilor], Bucureşti: ASE.

Dobrică, P. (2005). Lege si societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureşti: Omega Ideal.

Durnescu, I. (2009). Asistenţa socială în penitenciar, Iaşi: Polirom. Florian, G. (2001). Psihologie penitenciară, Bucureşti: Oscar Print.

Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi: Polirom.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Albatros. Sykes, G. [1958](2007). The pains of imprisonment, Princeton: University Press.

*** Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, [Online] Disponibil la: http://www.anp-just.ro/interna/LEGE%20Nr.%20275%20din%204%20iulie%202006.pdf.

Documents

8. Maria Camelia Buricea.V1