Embed Size (px)
Citation preview
1
CAPITOLUL VII
Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale
Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual care constau în
privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi
împrejurările în care se desfăşoară procesul penal. Ele au ca scop buna
desfăşurare a procesului penal. Cele mai multe măsuri procesuale au caracter
de constrângere (de exemplu, măsura arestării preventive a inculpatului care
se ascunde în vederea sustragerii de la urmărire sau de la judecată).
Alte măsuri se dispun în scopul de a proteja anumite categorii de
persoane ale căror interese ar fi lezate prin derularea procesului penal (de
exemplu, măsurile de ocrotire sau măsurile de siguranţă cu caracter
medical).
După criteriul valorilor sociale asupra cărora poartă, măsurile
procesuale pot fi personale (reţinerea, arestarea) sau reale (sechestrul,
inscripţia ipotecară).
Codul de procedură penală reglementează ca măsuri procesuale:
măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile provizorii cu caracter
medical, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii.
Măsurile preventive (de prevenţie) Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu
caracter de constrângere prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării
procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Potrivit art. 202 alin. 4 Cod procedură penală, măsurile preventive
sunt:
- reţinerea
- controlul judiciar
- controlul judiciar pe cauţiune
- arestul la domiciliu
- arestarea preventivă.
Având în vedere că prin luarea măsurilor de prevenţie se aduce
atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, legiuitorul a
instituit garanţii procesuale care să asigure respectarea dispoziţiilor legale
care permit luarea acestor măsuri. Aceste garanţii procesuale presupun
2
îndeplinirea cumulativă a unor condiţii generale de aplicare a măsurilor
preventive, respectiv cele prevăzute în art. 202 Cod procedură penală:
- să existe probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune;
Noul Cod de procedură penală nu defineşte noţiunea de „indicii
temeinice” spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, din 1968
care în art. 681 definea noţiunea de „indicii temeinice”, „... când din datele
existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care
se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit
fapta”. În concret, în actuala reglementare este evident că legiuitorul
folosind conjuncţia „sau” face distincţie între probe şi/sau indicii astfel încât
trebuie să avem în vedere împrejurarea că la luarea unei măsuri preventive
nu este necesar să existe acelaşi nivel de probatoriu ca în cazul trimiterii în
judecată, ci doar probe suficiente din care să rezulte „presupunerea
rezonabilă”. Faptele ce au dat naştere suspiciunii nu trebuie să fie la acelaşi
nivel cu faptele necesare pentru a justifica aducerea unei acuzaţii sau pentru
a justifica o condamnare.
În privinţa expresiei „suspiciune rezonabilă” în absenţa unei definiţii
legale trebuie avută în vedere jurisprudenţa CEDO în sensul că prin existenţa
unei „suspiciuni rezonabile” se înţelege existenţa unor date , informaţii care
să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană
să fi săvârşit o infracţiune. Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază
funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
- măsura să fie necesară, în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de
la urmărirea penală sau de la judecată ori a prevenirii săvârşirii unei alte
infracţiuni;
Este datoria autorităţilor judiciare să ia în considerare toate
argumentele pentru şi împotriva unei necesităţi de interes public care să
justifice o îndepărtare de la regula libertăţii individuale.
- măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei
faţă de care e luată.
Măsurile preventive nu pot fi dispuse, confirmate, prelungite sau
menţinute dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale.
Este indiferent dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede
pedeapsa detenţiuni pe viaţă, a închisorii sau a amenzii. Cu excepţia unui
singur caz de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. 2 C.p.p. a fost
înlăturată condiţia unei limite minime de pedeapsă.
3
Este obligatorie ascultarea suspectului/inculpatului anterior luării
măsurii, numai în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu.
Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organele
de cercetare penală sau de procuror numai în cursul urmăririi penale.
Controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi luate faţă de
inculpat în cursul urmăririi penale de către procuror şi de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară de judecătorul de
cameră preliminară iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată.
Arestul la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi luate faţă de inculpat
în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
procedura de cameră preliminară de judecătorul de cameră preliminară iar în
cursul judecăţii de către instanţa de judecată.
Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor
preventive prin ordonanţă motivată iar judecătorul de drepturi şi libertăţi, de
cameră preliminară şi instanţa de judecată prin încheiere motivată.
Actul – ordonanţă sau încheiere – prin care se dispune măsura
preventivă trebuie să cuprindă descrierea faptei care face obiectul învinuirii,
încadrarea juridică a faptei, temeiurile care determină luarea măsurii.
Încheierile şi ordonanţele trebuie motivate. Încheierile se comunică
procurorului şi inculpatului care au lipsit de la pronunţare. Ordonanţele
emise în cursul urmăririi penale în materia măsurilor preventive se comunică
suspectului sau inculpatului.
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra
măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Încheierile prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul
urmăririi penale pot fi atacate cu contestaţie de procuror sau de inculpat în
termen de 48 de ore de la pronunţare (dacă au fost prezenţi) sau după caz de
la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi
care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează împreună cu dosarul
cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa superioară.
Formularea contestaţiei împotriva încheierii prin care sa dispus luarea
sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea
de drept a măsurii nu suspendă executarea.
Contestaţia trebuie soluţionată cu celeritate, cu citarea inculpatului,
fiind obligatorie asistarea acestuia de un avocat ales sau din oficiu, cu
participarea obligatorie a procurorului.
4
Contestaţia formulată de procuror se soluţionează înainte de expirarea
duratei măsurii preventive dispuse anterior iar contestaţia formulată de
inculpat în cel mult 5 zile.
Corelativ este soluţionată calea de atac împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei
preliminare şi calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune
asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii (art. 205 şi art. 206 Cod
procedură penală).
Măsurile preventive dispuse faţă de inculpatul trimis în judecată sunt
verificate din oficiu atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul
judecăţii sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei înainte de expirarea
duratei măsurii.
În procedura de cameră preliminară verificarea se face periodic la cel
mult 30 de zile iar în cursul judecăţii nu mai târziu de 60 de zile.
Verificarea vizează subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea,
prelungirea ori după caz menţinerea măsurilor preventive. Dacă temeiurile
au încetat, se dispune revocarea măsurii.
Reţinerea
Reţinerea este singura măsură preventivă care poate fi dispusă de
organele de cercetare penală. De asemenea, este singura măsură preventivă
ce poate fi dispusă faţă de suspect (spre deosebire de inculpat împotriva
căruia poate fi dispusă oricare măsură preventivă).
Reţinerea este cea mai uşoară măsură privativă de libertate deoarece
poate fi dispusă de procuror sau de organul de cercetare penală pe o durată
de cel mult 24 de ore. În durata acestui termen nu intră nici timpul strict
necesar pentru conducerea suspectului sau inculpatului la sediul organului
judiciar şi nici durata necesară pentru punerea în executare a mandatului de
aducere emis în vederea audierii. Existenţa unei minime întârzieri după
expirarea perioadei pentru care este dispusă măsura este acceptabilă şi de
obicei inevitabilă faţă de considerentele practice ale îndeplinirii anumitor
formalităţi.
Legea nu prevede condiţii speciale, suplimentare la luarea acestei
măsuri, ci face trimitere numai la necesitatea îndeplinirii condiţiilor generale
reglementate în art. 202 Cod procedură penală, valabile pentru luarea
oricărei măsuri preventive.
Ca expresie a principiului fundamental al dreptului la apărare, organul
judiciar care a luat măsura este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau
5
inculpatului că are dreptul de a fi asistat de avocat, dreptul de a nu face nicio
declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa.
Reţinerea este dispusă prin ordonanţă motivată care poate fi atacată cu
plângere. Legiuitorul român a oferit astfel persoanei private de libertate o
garanţie procedurală suplimentară prin reglementarea posibilităţii atacării
ordonanţei de reţinere în faţa procurorului sau a procurorului ierarhic
superior celui care a luat măsura. În fapt, această garanţie este lipsită de
substanţă prin raportare la durata reţinerii.
Dacă faţă de suspectul sau inculpatul reţinut urmează să se propună
luarea măsurii preventive a arestării, procurorul formulează o propunere
motivată la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă cu
cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii.
Art. 209 alin. 17 Cod procedură penală nu este lipsit de critici
deoarece prin modul în care este formulat nu obligă organul judiciar de a
aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului înainte de a fi reţinut
drepturile prevăzute la art. 83 Cod procedură penală printre care cel mai
evident drept de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi
încadrarea juridică a acesteia (art. 83 Cod procedură penală) deoarece art.
209 alin. 17 Cod procedură penală debutează cu sintagma ”Persoanei
reţinute i se aduc la cunoştinţă sub semnătură, în scris drepturile prevăzute
la art. 83 ... ”. Dealtfel şi în art. 209 alin. 2 se foloseşte expresia „persoanei
reţinute ...”.
În acest context, considerăm că s-ar impune completarea art. 209 alin.
6 Cod procedură penală cu obligaţia organului judiciar de a informa
suspectul sau inculpatul cu privire la cel puţin dreptul reglementat în art. 83
alin. 1 lit. a1 Cod procedură penală fiind în logica audierii că drepul de a da
declaraţie rămâne fără substanţă dacă nu înfăţişezi ”persoanei” fapta şi
încadrarea.
Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa
personal un membru al familiei ori o altă persoană despre luarea măsurii şi
locul reţinerii.
Controlul judiciar Controlul judiciar poate fi dispus de procuror în cursul urmăririi
penale, de judecătorul de cameră preliminară în procedura de cameră
preliminară sau de instanţă de judecată în cursul judecăţii.
Măsura poate fi dispusă numai faţă de inculpat şi trebuie să fie
conformă cu scopul reglementat în art. 202 alin. 1 Cod procedură penală.
6
Luarea măsurii se dispune cu citarea (sau după caz cu aducerea)
inculpatului. Participarea procurorului, prezenţa avocatului inculpatului şi
ascultarea inculpatului prezent sunt obligatorii.
Pe timpul instituirii controlului judiciar, inculpatul are obligaţia să
respecte 3 măsuri iar organul judiciar poate dispune ca acesta să respecte alte
11 obligaţii.
Obligaţiile inculpatului sunt, potrivit art. 215 alin. 1 Cod procedură
penală:
” (1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să
respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de
cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau
în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa
de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat”.
Obligaţiile care pot fi dispuse faţă de inculpat sunt potrivit art. 215
alin. 2 Cod procedură penală:
”(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului
ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să
se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată
sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii,
de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul
judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de
existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări
publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
7
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri”.
Unele din aceste obligaţii au ca scop să garanteze buna desfăşurare a
procesului penal, iar altele au menirea să prevină săvârşirea unor noi
infracţiuni.
Inculpatului i se atrage atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a
obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar poate fi înlocuită cu
arestul la domiciliu sau cu măsura arestării preventive.
Organul judiciar care a luat măsura poate dispune pentru motive
temeinice ridicarea sau modificarea în tot sau în parte a obligaţiilor.
Controlul modului în care inculpatul respectă obligaţiile care îi revin
se realizează de către instanţă, organul sau autoritatea anume desemnată de
organul judiciar care a dispus măsura.
Controlul judiciar pe cauţiune Controlul judiciar pe cauţiune este măsura preventivă care poate fi
luată de procuror în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră
preliminară în procedura de cameră preliminară şi de instanţa de judecată în
cursul judecăţii dacă:
- sunt întrunite condiţiile reglementate de lege pentru luarea măsurii
arestării preventive;
- măsura este suficientă pentru realizarea scopului reglementat în art.
202 alin. 1 Cod procedură penală;
- se depune o cauţiune fixată de organul judiciar.
Cauţiunea este suma de bani în cuantum de cel puţin 1000 lei pe care
trebuie să o depună inculpatul pe numele său, dar la dispoziţia organului
judiciar în scopul garantării de către acesta a obligaţiilor prevăzute de art.
215 alin. 1 şi după caz şi a unora din obligaţiile prevăzute în art. 215 alin. 2
Cod procedură penală.
Cauţiunea se poate constitui şi prin instituirea unei garanţii reale
imobiliare sau mobiliare. Dacă inculpatul încalcă cu rea-credinţă obligaţiile
instituite de organul judiciar, instanţa de judecată poate dispune confiscarea
cauţiunii şi înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu
arestarea preventivă.
Controlul judiciar pe cauţiune poate fi înlocuit cu o măsură preventivă
mai gravă şi dacă există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o
nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale.
Cauţiunea se restituie prin hotărârea instanţei dacă nu s-a dispus plata
din cauţiune a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor
cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
8
Cauţiunea se restituie şi dacă în cursul urmăririi penale s-a dispus o
soluţie de netrimitere în judecată
Arestul la domiciliu
Arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului pe o
perioadă determinată de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea
organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de
a se supune unor restricţii stabilite de acesta.
Actualul Cod de procedură penală reglementează ca noutate absolută
măsura preventivă a arestului la domiciliu, instituţie preluată din legislaţia
italiană. Arestul la domiciliu este prevăzut ca alternativă la arestarea
preventivă în cazurile în care scopul procesului penal poate fi atins şi fără
impunerea măsurii mai severe a arestului preventiv.
Această măsură preventivă poate fi luată de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată,
funcţie de faza procesului penal, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
art. 223 Cod procedură penală referitoare la luarea măsurii arestării
preventive, însă se apreciază prin prisma gradului de pericol al infracţiunii,
de scopul măsurii, de circumstanţele personale, de stadiul procedurii că
arestul la domiciliu este suficient pentru realizarea scopului procesului penal
reglementat în art. 202 alin. 1 Cod procedură penală.
Luarea acestei măsuri este exclusă în privinţa inculpatului faţă de care
există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru
de familie sau care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de
evadare.
Persoanei faţă de care „s-a dispus măsura arestului la domiciliu” (art.
218 alin. 4 Cod procedură penală) i se comunică în scris drepturile generale
prevăzute în art. 83 Cod procedură penală, dreptul de a încunoştinţa un
membru de familie sau o altă persoană despre luarea măsurii, dreptul de a
beneficia de asistenţă medicală de urgenţă, de a contesta sau de a cere
revocarea sau înlocuirea măsurii.
Pe durata arestului la domiciliu inculpatul are următoarele obligaţii:
- să se prezinte în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat;
- să nu comunice cu anumite persoane stabilite de organul judiciar.
Se poate dispune ca inculpatul să poarte permanent un sistem
electronic de supraveghere.
Pe durata arestului la domiciliu, în situaţii temeinic justificate, se
poate permite părăsirea imobilului pentru o perioadă determinată de timp.
Părăsirea imobilului poate fi făcută în cazuri urgente, pentru motive
întemeiate şi fără permisiunea judecătorului, informând imediat despre
9
aceasta autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a
dispus măsura preventivă, ori în faţa căruia se află cauza.
Încheierea prin care s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu se
comunică inculpatului, autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului
de poliţie în a cărui circumscripţie locuieşte, serviciului public comunitar de
evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.
Respectarea arestului la domiciliu se verifică periodic inclusiv prin
pătrunderea organului de poliţie în imobilul unde se execută măsura.
Arestul la domiciliu poate fi înlocuit cu arestarea preventivă dacă
inculpatul nu respectă cu rea-credinţă obligaţiile stabilite în sarcina sa ori
atunci când s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru o nouă infracţiune
intenţionată.
Arestul la domiciliu poate fi dispus în cursul urmăririi penale pe o
durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, dacă se menţin temeiurile
care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare
prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Prelungirea arestului la
domiciliu în cursul urmăririi penale poate fi dispusă de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, la propunerea motivată a procurorului. Cererea de
prelungire se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea inculpatului şi
participarea obligatorie a procurorului.
Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi
penale este de 180 de zile.
Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se
ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării
preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.
Arestarea preventivă Măsura arestării preventive are un caracter de excepţie, fiind cea mai
aspră dintre măsurile de prevenţie privative de libertate. Această măsură
preventivă poate fi luată faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară în
procedura de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în faţa căreia se
află cauza în cursul judecăţii. Pentru a se dispune această măsură procesuală
este necesar să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit o infracţiune şi cumulativ să se constate una din
următoarele situaţii:
a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură
pentru astfel de acte;
10
b. inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea
infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă
ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană
să aibă un astfel de comportament;
c. inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă
să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d. există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau
pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni (art. 223 Cod procedură penală).
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din
probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune
intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiunii contra securităţii
naţionale prevăzută de Codul penal sau alte legi speciale, o infracţiune de
trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălarea banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de
libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o
infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai
mare şi pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de
comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se
constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări
de pericol pentru ordinea publică.
În cursul urmăririi penale propunerea de luare a măsurii arestării
preventive o face procurorul. Propunerea este prezentată judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad a acesteia
în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat
săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care a întocmit propunerea. Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se
face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul în care acesta lipseşte
nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza sănătăţii, din cauză de
forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa
judecătorului. Audierea inculpatului prezent, asistenţa juridică a inculpatului
de către un avocat şi participarea procurorului sunt obligatorii. Inculpatului i
se aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face
nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit
împotriva sa. Arestarea preventivă poate fi dispusă în cursul urmăririi penale
pentru cel mult 30 de zile prin încheiere motivată a judecătorului de drepturi
11
şi libertăţi dacă acesta apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate respinge propunerea procurorului
sau, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, poate dispune aplicarea
unei măsuri preventive mai puţin severe.
Inculpatul arestat preventiv are dreptul de a contesta măsura, de a cere
revocarea sau înlocuirea arestării cu altă măsură preventivă şi de a
încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei să încunoştinţeze o
persoană desemnată despre locul unde este deţinut, despre măsura arestării
preventive, despre luarea măsurii arestării preventive. Este încunoştinţat un
membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta.
Încunoştinţarea se face de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima
instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară care a dispus măsura.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura arestării preventive
încunoştinţează autoritatea competentă în vederea luării măsurilor legale de
ocrotire în situaţia în care inculpatul faţă de care s-a dispus arestarea are în
ocrotire un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a
instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei
cauze are nevoie de ajutor.
Mandatul de arestare
După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a
inculpatului judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după
caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare
preventivă. Dacă prin aceeaşi încheiere s-a dispus arestarea preventivă a mai
multor inculpaţi se emite mandat pentru fiecare dintre ei. Mandatul de
arestare a inculpatului cuprinde: instanţa din care face parte judecătorul de
drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării preventive, data
emiterii mandatului, datele de identificare (nume, prenume, calitate) ale
judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul, datele de
identitate ale inculpatului, durata arestării preventive a inculpatului cu
menţionarea datei la care încetează, arătarea faptei de care este acuzat
inculpatul cu indicarea datei şi a locului comiterii, încadrarea juridică,
infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege, temeiurile concrete care au
determinat arestarea preventivă, ordinul de a fi arestat inculpatul, indicarea
locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv, semnătura
judecătorului de drepturi şi libertăţi, semnătura inculpatului prezent. În cazul
în care inculpatul refuză să semneze se va face menţiune în cuprinsul
mandatului. Mandatul de arestare se întocmeşte în 4 exemplare, dintre care
un exemplar rămâne la dosarul instanţei, unul se înmânează inculpatului, un
exemplar se trimite organului de poliţie iar altul la dosarul de urmărire
12
penală. Exemplarul destinat organului de poliţie este predat odată cu
inculpatul administraţiei locului de deţinere.
Când mandatul de arestare a fost emis în lipsa inculpatului, atunci
organului de poliţie i se dau două exemplare ale mandatului de arestare
preventivă, dintre care unul este destinat inculpatului cu privire la care s-a
dispus arestarea.
În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de
poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice
fără învoirea acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără
învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă în mandatul de arestare sunt
cuprinse erori materiale care permit însă identificarea persoanei, organul de
poliţie execută măsura dar solicită în acelaşi timp instanţei de judecată
îndreptarea erorii materiale sesizate.
Dacă persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost
găsită organul de poliţie încheie un proces verbal şi înştiinţează judecătorul
de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive precum şi
organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de
trecere a frontierei.
Mandatul european de arestare Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un
stat membru al U.E. în vederea arestării şi predării de către un alt stat
membru al U.E. a unei persoane căutate, în vederea efectuării urmăririi
penale sau în scopul executării unei pedepsei sau a unei măsuri de siguranţă
privativă de libertate. Statele membre execută orice mandat european de
arestare pe baza principiului recunoaşterii reciproce şi în conformitate cu
dispoziţiile deciziei – cadru a Consiliului U.E. nr. 2002/584/JAI din
13.06.2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare
între statele membre ale U.E. De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat
european de arestare sau semnalare în Sistemul Informatic Schengen,
preşedintele secţiei penale repartizează aleatoriu cauza unui complet format
din 2 judecători care verifică dacă mandatul european de arestare conţine
informaţiile prevăzute de lege, în caz contrar acestea urmând a fi solicitate
autorităţii judiciare emitente. Autoritatea judiciară emitentă poate oricând
din proprie iniţiativă să transmită orice informaţie pe care o consideră utilă.
În cazul în care mandatul european de arestare cuprinde toate informaţiile
necesare şi este tradus în limba română, instanţa solicită procurorului general
de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea
persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.
Instanţa se pronunţă prin încheiere cu privire la luarea şi prelungirea arestării
13
în cursul procedurii care poate fi atacată în 24 de ore de la pronunţare.
Hotărârea prin care se pronunţă cu privire la executarea unui mandat
european de arestare trebuie să cuprindă atât dispoziţia privind executarea
mandatului european de arestare cât şi dispoziţia privind predarea persoanei
solicitate, această din urmă dispoziţie constituind o condiţie pentru
executarea efectivă a mandatului european de arestare.
Hotărârea instanţei poate fi atacată în 5 zile de la pronunţare. În
situaţia în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei
prin care se ia act de consimţământul acesteia este definitivă şi are acelaşi
efect ca şi hotărârea de predare dispusă de instanţă după audierea persoanei
solicitate. Predarea se realizează de către poliţie în termen de 10 zile de la
pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.
Prelungirea arestării preventive
În cursul urmăriri penale arestarea preventivă nu poate fi dispusă pe
o durată mai mare de 30 de zile şi poate fi prelungită la propunerea motivată
a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală dacă
temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea
de libertate sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate încuviinţa în cursul urmăririi penale
şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării
preventive a inculpatului în faza urmăririi penale nu poate fi mai mare de
180 de zile. Prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală poate
fi dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi competent corespunzător
luării măsurii preventive în această fază a procesului penal. Judecarea
propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale se
face înainte de expirarea duratei măsurii, cu participarea obligatorie a
avocatului, a inculpatului şi a procurorului. Inculpatul are dreptul de a fi
ascultat. Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă prin încheiere
motivată în sensul admiterii sau al respingerii propunerii de prelungire sau,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, poate dispune înlocuirea
măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Nu cade în sarcina persoanei private de libertate să probeze existenţa
unor temeiuri ce trebuie să conducă la punerea sa în liberate. Existenţa şi
persistenţa unor indicii seroase cu privire la vinovăţia persoanei acuzate
precum şi gravitatea infracţiunii săvârşite nu justifică în sine prelungirea
arestării preventive. Arestarea rămâne legitimă în condiţiile în care ordinea
publică este efectiv ameninţată deoarece prelungirea arestării nu trebuie să
se constituie în temei pentru a anticipa o pedeapsă privativă de liberate. De
14
principiu este că organele judiciare în orice fază a procesului penal trebuie să
aibă în vedere posibilitatea aplicării unor măsuri preventive alternative
funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei ţi luând în considerare factori
relevanţi, de ex. circumstanţe privind evoluţia procesului penal, caracterul,
moralitatea, domiciliu, profesia, resursele, relaţiile de familie etc. ale celui
interesat care pot conduce la concluzia că nu se mai justifică prelungirea
arestării.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de
cameră preliminară şi în cursul judecăţii de către judecătorul de cameră
preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din
oficiu ori la propunerea motivată a procurorului pentru o perioadă de cel
mult 30 de zile pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea
preventivă dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi
penale.
În cursul judecăţii arestarea preventivă a inculpatului se poate dispune
de către instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege, mandatul de
arestare preventivă fiind emis în această situaţie de către preşedintele
completului. Se poate dispune faţă de inculpatul care a mai fost anterior
arestat preventiv în aceeaşi cauză luarea din nou a măsurii arestării
preventive numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea
sa de libertate.
Tratamentul medical sub pază permanentă
În cazul în care, pe baza actelor medicale se constată că cel arestat
preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere
dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a
Ministerului Sănătăţii. Motivele care au determinat luarea acestor măsuri
sunt comunicate de îndată procurorului în cursul urmăririi penale,
judecătorului de cameră preliminară în cursul acestei proceduri sau instanţei
de judecată în cursul judecăţii. Timpul în care inculpatul este internat sub
pază permanentă intră în durata arestării preventive.
Menţinerea arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii
În faza de judecată, măsura arestării preventive poate fi menţinută atât
în cazul în care a fost luată în cursul urmăririi penale cât şi în cazul în care a
fost luată în cursul judecăţii.
Potrivit art. 330 Cod procedură penală, când procurorul dispune
trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi
15
propunerea de luare, menţinere, revocare sau înlocuire a unei măsuri
preventive.
Judecătorul de cameră preliminară dispune menţinerea arestării
preventive dacă va constata că temeiurile care au determinat luarea măsurii
se menţin sau există temeiuri noi care justifică măsura preventivă (art. 348
Cod procedură penală combinat cu art. 207 alin. 4 Cod procedură penală).
Potrivit dispoziţiilor art. 362 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa
verifică din oficiu în şedinţă publică în cursul judecăţii legalitatea şi
temeinicia măsurilor preventive (a se vedea şi art. 208 alin. 2 Cod procedură
penală).
Potrivit art. 208 alin. 4 Cod procedură penală verificarea menţinerii
temeiurilor arestării preventive în cursul judecăţii se face de instanţa de
judecată periodic dar nu mai târziu de 60 de zile. Instanţa verifică dacă
subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea
măsurii preventive. Împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă
asupra menţinerii se poate formula contestaţie care nu este suspensivă de
executare.
La momentul soluţionării cauzei în primă instanţă prin hotărâre este
obligatoriu ca instanţa să se pronunţe şi în privinţa măsurilor preventive
dispuse pe parcursul procesului penal.
Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive
ÎNCETAREA DE DREPT A MĂSURILOR PREVENTIVE Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie reprezintă un obstacol
legal împotriva menţinerii acestora. Ori de câte ori legea prevede că măsura
preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispusă
desfiinţarea măsurii.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute
în art. 241 Cod procedură penală, potrivit căruia încetarea are loc:
a. la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de
organele judiciare
Această situaţie se referă atât la cazul în care măsurile de prevenţie au
fost stabilite pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege, cât şi la cazul
în care organul judiciar a dispus luarea măsurii preventive pe un termen mai
mic decât termenul maxim prevăzut de lege şi acest termen s-a scurs.
b. în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere
în judecată ori instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de
încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de
16
amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere, chiar nedefinitivă
c. la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
condamnarea inculpatului
d. în alte cazuri anume prevăzute de lege. Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept:
a. în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă la
împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
b. în apel dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în
hotărârea de condamnare.
Prin trimiterea prin care legiuitorul o face la art. 241 alin. 1 lit. d
folosind expresia „în alte cazuri anume prevăzute de lege” considerăm că se
au în vedere dispoziţii legale exprese, ca de exemplu:
- situaţia reglementată de art. 239 alin. 1 Cod procedură penală
potrivit căreia, în cursul judecăţii în primă instanţă durata totală a arestării
preventive nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de
lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În
toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5
ani.
- situaţia reglementată de art. 399 alin. 3 Cod procedură penală în care
sunt enumerate cazurile în care instanţa dispune punerea de îndată în
libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă:
a. o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi
arestării preventive;
b. o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendare a executării sub
supraveghere;
c. o pedeapsă cu amendă care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;
d. o măsură educativă.
În literatura juridică mai este menţionat şi un alt caz în care măsurile
preventive încetează de drept şi anume atunci când inculpatul este
condamnat la pedeapsa închisorii la care se aplică în întregime graţierea.
În situaţiile menţionate organul judiciar care a dispus măsura
preventivă sau în faţa căruia se află cauza constată, din oficiu sau la cerere,
încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând în cazul arestării
preventive punerea de îndată în libertate dacă nu este reţinut ori arestat în
altă cauză. Administraţiei locului de deţinere i se trimite o copie a ordonanţei
ori de pe dispozitivul încheierii care trebuie să cuprindă datele necesare
pentru identificarea suspectului / inculpatului, numărul mandatului, numărul
şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea,
precum şi temeiul legal al liberării. Soluţionarea poate avea loc chiar şi în
17
lipsa inculpatului, însă asistenţa juridică şi participarea procurorului sunt
obligatorii.
REVOCAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
Măsurile de prevenţie ca măsuri procesuale pot fi revocate atunci când
organele judiciare competente constată că au încetat temeiurile care au
determinat-o sau au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea
măsurii. Revocarea măsurilor de prevenţie se poate face la cerere sau din
oficiu şi are ca efect desfiinţarea măsurii şi punerea de îndată în libertate a
suspectului ori a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
Revocarea măsurilor preventive poate fi dispusă atât de organul
judiciar care a dispus luarea măsurii, cât şi de alte organe judiciare în limita
competenţelor stabilite de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 348 Cod procedură penală, judecătorul de
cameră preliminară se pronunţă la cerere sau din oficiu cu privire la luarea,
menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor
preventive. Potrivit dispoziţiilor art. 362 Cod procedură penală, în cursul
judecăţii instanţa se pronunţă la cerere sau din oficiu cu privire la luarea,
înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.
ÎNLOCUIREA MĂSURILOR DE PREVENŢIE Măsurile de prevenţie ca măsuri procesuale au un caracter provizoriu,
fiind luate în funcţie de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală,
de persoana suspectului / inculpatului. Dacă pe parcursul desfăşurării
procesului penal intervin elemente noi care impun înlocuirea măsurii de
prevenţie, înlocuirea se dispune cu o altă măsură de prevenţie mai grea sau
mai uşoară, în baza unei evaluări concrete care ţin de circumstanţele reale şi
personale. Dacă măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de
către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de
cercetare penală face o informare scrisă către procuror dacă au intervenit
împrejurări care ar putea conduce la înlocuirea măsurii preventive. Acesta
dispune sau după caz sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat
măsura. Sesizarea se face în scris. Soluţionarea se face cu celeritate, în
prezenţa inculpatului dacă este prezent şi care va fi ascultat, cu participarea
obligatorie a procurorului, în prezenţa unui avocat. Această procedură de
soluţionare este comună şi pentru revocarea măsurilor preventive.
Dispoziţii speciale privind măsurile preventive
18
Dispoziţii speciale pentru minori
Măsurile preventive se aplică minorilor potrivit dispoziţiilor obişnuite
cu anumite derogări şi completări astfel:
- reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse numai excepţional în
măsura în care privarea de libertate nu are repercusiuni asupra personalităţii
şi dezvoltării minorului;
- reţinerea şi arestarea să nu fie disproporţionate în raport de scopul
urmărit
Durata arestării preventive se raportează la vârsta inculpatului avută la
data când se dispune luarea, prelungirea sau menţinerea arestării.
În cazul reţinerii sau arestării preventive încunoştinţarea despre luarea
măsurii preventive se face obligatoriu şi către reprezentantul legal al
minorului sau după caz către persoana în îngrijirea ori căreia se află
minorul.
Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură pe lângă
drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventivi majori, drepturi
proprii şi un regim special de detenţie în raport cu particularităţile vârstei aşa
încât măsurile privative de libertate să nu prejudicieze dezvoltarea psihică
sau morală a minorului.
Dispoziţii speciale pentru persoanele juridice Împotriva persoanelor juridice se pot dispune următoarele măsuri
preventive conform art. 493 alin. 1:
a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de
lichidare a persoanei juridice;
b) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării
sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau
în cursul urmării penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena
diminuarea activului patrimonial sau insolvenţă persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul
judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia
cărora a fost comisă infracţiunea.
Măsurile pot fi dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul
urmăririi penale la propunerea procurorului sau după caz de judecătorul de
cameră preliminară sau de instanţa de judecată cu îndeplinirea următoarelor
condiţii:
19
- să existe motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că
persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- să se asigure în acest mod buna desfăşurare a procesului penal.
Măsurile preventive se pot dispune singular sau cumulat pe o
perioadă de cel mult 60 de zile cu posibilitatea prelungirii, respectiv
menţinerii dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora.
Fiecare prelungire nu poate depăşi 60 de zile.
Persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni de
minimum 10.000 lei în vederea asigurării respectării măsurilor preventive
dispuse .
Măsuri provizorii cu caracter medical
Măsurile provizorii cu caracter medical sunt:
- obligarea provizorie la tratament medical;
- internarea medicală provizorie.
Aceste măsuri procesuale sunt corespondentul convertirii a două
măsuri de siguranţă reglementate în Codul penal (art. 109 şi art. 110 Cod
penal)
Aceste măsuri pot fi luate faţă de suspect sau inculpat şi au un redus
caracter de constrângere. La luarea acestor măsuri se are în vedere atât
interesul persoanei faţă de care se dispune măsura cât şi interesul apărării
sociale.
Măsurile provizorii cu caracter medical pot fi dispuse la propunerea
procurorului în decursul urmăririi penale de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, în procedura de cameră preliminară de judecătorul de cameră
preliminară şi de instanţă în cursul judecăţii fie la propunerea procurorului
fie din oficiu.
Obligarea provizorie la tratament medical constă în obligarea
suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul prescris de
un medic de specialitate până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Pentru a se dispune obligarea provizorie la un tratament medical
trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- să existe o stare de boală sau intoxicare cronică (prin alcool,
stupefiante etc.)
- să existe pericol pentru societate
Pentru a se dispune internarea medicală provizorie trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
- suspectul sau inculpatul să fie bolnav mintal ori consumator cronic de
substanţe psiho-active
20
- să existe pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.
Internarea medicală provizorie constă în internarea obligatorie a
suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală
până la însănătoşire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce
a determinat luarea măsurii.
Măsurile provizorii cu caracter medical se soluţionează cu citarea
suspectului sau inculpatului, care va fi audiat în prezenţa unui avocat.
Participarea procurorului este obligatorie.
Propunerea pentru luarea măsurii trebuie însoţită de acte medicale
concludente sau de expertiză medico-legală. Suspectul / inculpatul are
dreptul de a fi asistat de un medic ales de el.
Încheierea prin care judecătorul se pronunţă asupra propunerii de luare
a măsurii poate fi contestată în termen de 5 zile de la pronunţare. Exercitarea
aceste căi de atac nu suspendă punerea în aplicare a măsurii.
În caz de admitere a propunerii de obligare provizorie la tratament sau
internare provizorie judecătorul va dispune totodată în cazul primei măsuri
efectuarea unei expertize medico-legale, ori a unei expertize medico-legale
psihiatrice în cazul celei de a doua măsuri, dacă acestea nu au însoţit
propunerea motivată.
Măsurile pot fi ridicate dacă s-a produs însănătoşirea suspectului sau
inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării de sănătate care înlătură
starea de pericol.
Măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care
constau în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile prin instituirea
unui sechestru.
Scopul acestor măsuri este de a se evita crearea sau adâncirea
insolvabilităţii sau ascunderea, sustragerea ori distrugerea de la urmărire.
Efectul luării acestor măsuri constă în indisponibilitatea efectuării
unor acte de dispoziţie pe durata indisponibilităţii (bunurile nu mai pot fi
înstrăinate sau grevate cu sarcini). Atunci când bunurile se ridică obligatoriu
se pierde nu numai dreptul de dispoziţie ci şi folosinţa.
Măsurile asigurătorii se pot institui asupra bunurilor care pot face
obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse. Sfera acestor bunuri
face obiectul reglementării art. 112 şi art. 1121 Cod penal.
În vederea garantării executării pedepsei amenzii pot fi
indisponibilizate numai bunuri aparţinând suspectului sau inculpatului.
21
Pentru garantarea reparării pagubei pricinuite prin infracţiune sau a
altor cheltuieli (despăgubiri) se poate institui sechestru nu numai asupra
bunurilor aparţinând suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor
aparţinând altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile
ce urmează a fi confiscate.
Sechestrul poate fi aplicat şi asupra bunurilor aparţinând persoanei
responsabile civilmente.
În vederea instituirii sechestrului se are în vedere valoarea probabilă a
reparării pagubei sau a cheltuielilor judiciare.
Importanţa măsurilor asigurătorii este subliniată şi de norme de drept
substanţial care incriminează ca infracţiuni sustragerea de sub sechestru (art.
261 Cod penal) şi ruperea de sigilii (art. 260 Cod penal).
Măsurile asigurătorii pot fi luate în orice fază a procesului penal de
procuror (prin ordonanţă), de judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţă (prin încheiere), din oficiu sau la cerere (intere în formularea cererii
are partea civilă.
Măsurile asigurătorii sunt în principiu facultative cu excepţia cazului
în care persoana vătămată este o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Luarea măsurilor asigurătorii este
obligatorie potrivit Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie atunci când s-a săvârşit o infracţiune care
face obiectul reglementării acestei legi.
Necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă
asemenea măsuri nu au fost luate anterior, este reglementată în art. 379 alin.
2 Cod procedură penală ca obligaţie a instanţei atunci când aceasta admite
acţiunea civilă.
Nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unor instituţii publice şi
nici cele exceptate expres de lege.
Măsurile asigurătorii luate pot fi contestate. Soluţionarea contestaţiei
se face în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.
După rămânerea definitivă a hotărârii se poate face contestaţie potrivit
legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurilor
asigurătorii.
Sechestrul penal este măsura asigurătorie cea mai des utilizată.
Pentru indisponibilizarea bunurilor, organul judiciar identifică bunurile, le
evaluează (eventual printr-o expertiză de specialitate) şi întocmeşte un
proces – verbal.
22
De obicei, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi aparţin,
însă dacă există pericol de înstrăinare, bunurile pot fi puse sub sigiliu sau
ridicate, putându-se numi un custode în vederea păstrării bunurilor.
Inscripţia ipotecară – constituie o formă specială a sechestrului
aplicabilă în cazul bunurilor imobile atât prin natura lor cât şi prin destinaţie.
Inscripţia ipotecară are acelaşi efect ca şi celelalte măsuri asigurătorii
cu caracter real, ducând la indisponibilizarea bunului imobil. În vederea
asigurării opozabilităţii, întreaga procedură a înscrierii ipotecare se
subsumează normelor civile privind cadastrul şi publicitatea imobiliară.
Notarea ipotecară se face în baza copiei de pe ordonanţa sau
încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi a unui exemplar din procesul –
verbal de sechestru.
Poprirea este măsura asigurătorie care se justifică în situaţia în care
suspectul / inculpatul sau partea responsabilă civilmente au calitatea de
creditor. Aplicarea acestei măsuri asigurătorii presupune participarea a trei
subiecţi procesuali: creditor popritor, debitor poprit şi terţul poprit. Sumele
de bani datorate cu orice titlu suspectului / inculpatului sau părţii
responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit,
sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege de la data
primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Sumele vor fi consemnate
de debitori la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau
organului de executare, recipisele urmând a fi predate procurorului,
judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în 24 de ore de
la consemnare (art. 254 Cod procedură penală).
Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
Sunt considerate măsuri de reparaţie imediată a pagubei produse prin
infracţiune, având caracter prioritar faţă de celelalte măsuri de reparare a
pagubei.
Restituirea lucrurilor presupune îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
- lucrurile să fie ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice
persoană care le-a primit spre a le păstra;
- lucrurile să fie proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane;
- lucrurile au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea persoanei
vătămate sau a altei persoane;
- restituirea lucrurilor să nu stingherească stabilirea situaţiei de fapt şi
justa soluţionare a cauzei;
23
- persoana căreia i se restituie bunurile are obligaţia să le păstreze
până la pronunţarea unei soluţii definitive.
Restabilirea situaţiei anterioare poate fi luată numai de instanţa de
judecată, în cursul judecăţii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din
comiterea infracţiunii iar restituirea este posibilă (art. 256 Cod procedură
penală).
N.B.
A se avea în vedere decizia Curţii Constituţionale în privinţa
admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul de
procedură penală privitoare la durata controlului judiciar mai bine-zis la
hiatusul legislativ în această privinţă.
