Cuvântul "principiu" provine din limba latină şi se traduce "început", "element fundamental", în orice domeniu de activitate.

Principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot fi definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege sistemul de instituţii care compune puterea judecătorească, raporturile dintre aceste instituţii, precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii.

Printre aceste principii, care sunt importante pentru studiul organizării judecătoreşti, menţionăm: accesul liber la justiţie, independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în faţa justiţiei şi gratuitatea justiţiei.

În cadrul preocupării generale, pentru protecţia drepturilor omului s-a accentuat ideea că aceste drepturi trebuie consacrate şi garantate juridic, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului ca, în cazul nesocotirii sau în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor sale, să ceară concursul instanţelor judecătoreşti. Posibilitatea persoanei de a se adresa justiţiei este, prin urmare, o condiţie a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale şi priveşte toate aceste drepturi şi libertăţi.

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaţionale, astfel că el prezintă semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul constituţional.

Accesul liber la justiţie este considerat şi în dreptul european ca un principiu chiar şi un drept fundamental. În acest sens, art. 6, alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează că : „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

În România, accesul liber la justiţie îşi găseşte o consacrare constituţională în art. 21, alin. (1) din Legea fundamentală, text potrivit căruia: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.” Forţa şi semnificaţia acestui principiu este subliniată şi în cel de-al doilea alineat al textului menţionat, întrucât legiuitorul constituţional precizează, într-o formulă imperativă, că: „Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Totuşi, noua lege privitoare la organizarea judiciară conţine şi o formulă corespunzătoare şi acoperitoare în legătură cu accesul la un tribunal imparţial. Într-adevăr, potrivit art.10 din Legea nr.304/2004: “Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea

cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.”

Principiul liberului acces la justiţie – se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate, cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. El permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi.

CONSTITUTIE

ART. 21

Accesul liber la justitie

(1) Orice persoană se poate adresa justitiei pentru apărarea drepturilor, a libertătilor si a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate ingrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părtile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite.

Lege nr. 304/2004 din 28/06/2004 Versiune actualizata la data de 01/04/2012 privind organizarea judiciară

CAPITOLUL II

Accesul la justiţie

Art. 6. - (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.

(2) Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.

Deseori, în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca măsură de îngrădire a accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligaţiei de plată a unei taxe de timbru şi neasigurarea asistenţei juridice gratuite.

Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiţie.

Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi, implicit, al accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.

1. Kreuz contra Poloniei - Taxe de timbru. Acces la justiţie. Limitare

CEDO, secţia I, hotărârea Kreuz contra Poloniei, 19 iunie 2001, 28249/95

Prin impunerea unor obligaţii financiare în sarcina cetăţenilor ce sesizează o instanţă, statul nu poate să se eschiveze de obligaţia de a da hotărâri definitive şi irevocabile precum şi de a le pune în executare.

Reclamantului i s-a refuzat acordarea unui permis de construire a unei spălătorii auto. Instanţa supremă a admis recursul reclamantului, motiv pentru care acesta a introdus o acţiune în despăgubiri contra municipalităţii pentru perioada de timp în care nu a putut să îşi ridice spălătoria. Acţiunea sa a fost respinsă ca netimbrată, din cauza faptului că reclamantul nu a plătit suma de 100 milioane de zloţi, calculată ca şi procentaj din suma cerută drept despăgubiri. Instanţele au respins cererea reclamantului de exceptare de la plata taxelor de timbru, pe motiv că, atunci când a început o activitate comercială, reclamantul s-a supus riscului de avea anumite litigii.

Art. 6. Accesul la justiţie. Curtea aminteşte că nu a exclus faptul că o restricţie de ordin financiar a dreptului de acces la justiţie ar putea fi justificată în scopul unei bune administrări a justiţiei. În plus, nu se poate deduce din cuprinsul art. 6 că acesta ar crea un drept necondiţionat de a obţine ajutor judiciar din partea statului sau de obţine gratuitatea unei proceduri. În consecinţă, obligaţia de a plăti taxe de timbru pentru judecarea unei acţiuni civile nu este, în sine, o încălcare a art. 6 din Convenţie. Totuşi, o astfel de restricţie poate să devină contrară prevederilor art. 6 dacă suma în discuţie este importantă şi nejustificată.

2. Şega contra României

CEDO, 13 martie 2012, hotărârea Şega c. României, 29022/04

Cererea în speţă a fost iniţiată de către reclamanţii Titus şi Ecaterina Şega, cetăţeni români născuţi în 1925 şi, respectiv, 1935, decedaţi la 12 iunie 2007 şi, respectiv, 25 aprilie

2011. Moştenitorii acestora, Sorin Şega şi Dan Laurenţiu Şega, şi-au exprimat dorinţa să continue cererea părinţilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

La 25 mai 1990, Titus şi Ecaterina Şega au fost victimele unui accident rutier în timpul unei călătorii în Germania, accident provocat de către un terţ, de asemenea cetăţean român. Automobilul lor a fost distrus integral, iar reclamanţii au suferit răni grave.

La 24 mai 1993, printr-o scrisoare recomandată, Titus şi Ecaterina Şega au introdus o acţiune în daune-interese formulată împotriva societăţilor de asigurare a celor două vehicule implicate şi contra celuilalt şofer şi soţiei acestuia. Judecătorul delegat a primit acţiunea reclamanţilor a doua zi, dar nu a înregistrat-o, returnând scrisoarea cu menţiunea de a se plăti taxa de timbru, calculată la valoarea despăgubirilor solicitate.

La 2 iunie 1993, reclamanţii au retrimis aceeaşi acţiune, apreciind că cererea era scutită de taxă de timbru. Judecătorul delegat a înregistrat de data aceasta cererea şi a fixat termen la 7 decembrie 1993, amintindu-le din nou reclamanţilor că trebuie să plătească taxa de timbru. Reclamanţii au susţinut în continuare şi în faţa instanţei că acţiunea lor era scutită de taxă de timbru.

Printr-o hotărâre din 22 octombrie 1996, Tribunalul Bucureşti a anulat acţiunea reclamanţilor pentru neplata taxei de timbru. Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul formulat de Titus şi Ecaterina Şega la 9 februarie 1998. Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamanţilor la 3 februarie 2000, retrimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti. CSJ a motivat, printre altele că, în baza Legii nr. 47/1991 a societăţilor de asigurare, cererea reclamanţilor era scutită de taxă de timbru.

În rejudecare, la 27 martie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat acţiunea reclamanţilor pe motiv că era introdusă tardiv, respectiv la 2 iunie 1993 şi că termenul de prescripţie de trei ani calculat de la data accidentului se împlinise la 25 mai 1993.

Titus şi Ecaterina Şega au apelat şi această hotărâre, invocând concluziile deciziei CSJ pronunţată la 3 februarie 2000. Ei au arătat că trimiseseră acţiunea prin poştă la 24 mai 1993, dar că aceasta nu fusese înregistrată din pricina erorii judecătorului delegat care le returnase scrisoarea solicitând în mod ilegal plata taxei de timbru, eroare care nu le era imputabilă. Printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel a confirmat hotărârea primei instanţe.

Reclamanţii au formulat recurs criticând că prin anularea acţiunii ca fiind prescrisă, jurisdicţiile interne au ignorat autoritatea de lucru judecat a hotărârii din 3 februarie 2000 a CSJ care constatase eroarea judecătorului delegat şi care înlăturase obligaţia plăţii taxei de timbru. Ei au expus că acţiunea era introdusă in termenul legal şi că n-aveau niciun motiv să creadă că li se va invoca excepţia tardivităţii.

Invocând articolul 6, Titus şi Ecaterina Şega au reclamat că au fost privaţi de accesul la justiţie prin anularea cererii formulate în instanţă pentru motive ce nu le erau imputabile, plângându-se în acelaşi timp şi de durata procedurii. CEDO a stabilit în speţă încălcarea articolului 6 şi o satisfacţie echitabilă de 7000 EUR cu titlu de daune morale, dar şi 2000 EURO pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.

3. Iorgulescu contra României - Acces la justiţie. Electa una via.

CEDO, secţia III, decizia Iorgulescu versus România, 13 ianuarie 2005, 59654/00

Cât timp o persoană a găsit rezolvarea litigiului său în faţa unei instanţe administrative, statul nu are obligaţia să îi permită utilizarea şi a unei alte căi de recurs jurisdicţional.

Art. 6. Accesul la justiţie. Reclamantul a invocat faptul că instanţa internă i-a nesocotit dreptul de acces la justiţie prin faptul că a refuzat să judece o acţiune în revendicare pentru un imobil naţionalizat, în condiţiile în care reclamantul obţinuse o decizie administrativă de retrocedare a unei părţi a imobilului şi o decizie de acordare de despăgubiri pentru o altă parte, al căror cuantum nu le-a contestat niciodată. Curtea a constatat că plângerea reclamantului nu este fondată, în condiţiile în care el utilizase deja o cale de revendicare a bunului, cea administrativă, şi obţinuse câştig de cauză în natură, pentru o parte din bun, şi în echivalent pentru o altă parte. De aceea, Curtea a considerat că statul nu avea obligaţia să îi mai deschidă reclamantului încă o cale de a-şi revendica bunul, limitarea accesului la justiţie fiind admisibilă în baza principiului electa una via non datur recursus ad alteram(odata aleasa o cale jurisdictionala nu se poate recurge la o alta). De aceea, plângerea este vădit nefondată.