Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzand patru capitole sau 'cosuri'.  Cosul I , 'Aspecte legate de securitatea in Europa'. contine doua sectuni 'Principiile directoare privind relatiile intre statele participante' si 'Masuri de cladire a increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii'). Cosul II se refera la 'Cooperarea in domeniul economiei, stiintei si tehnologiei si mediilui inconjurator.' Subiectul Cosului III este 'Cooperarea in domeniul umanitar si alte domenii.' Cosul IV, ultimul capitol, face precizari referitoare  la asa-numitul proces 'de urmare'[13].

Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate in principal la capitolul Principii Directoare, Cosul I si intr-o oarecare masura in Cosul III, desi acesta din urma si-a pierdut din importanta  intrucat subiectele pe care le abordeaza -contactele umane, reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanta pe carc o aveau in plin Razboi Rece. Dintre cele zece principii directoare ale AFH. doua se refera la drepturile omului. Unul este Principiul VII ('Respectul pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta, religie sau credinta') si Principiul VIII ('Drepturi egale si autodeterminarea popoarelor'). Celelalte principil se refera la suveranitate, folosirea fortei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala, solutionarea pasnica a diferentelor, neamestecul in treburile interne, cooperarea intre state, si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor juridice internationale.

Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. In primele doua, statele participante se angajeaza sa 'respecte drepturile omului si libertatile fundamentale' si 'sa promoveze si sa incurajeze exercitarea efectiva a drepturilor si libertatilor civile, politice, economice, sociale, culturale si de alta natura'. Acest prrincipiu se refera si la libertatea de religie, drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, si 'dreptul persoanei de a cunoaste si de a actiona in conformitate cu drepturile si indatoririle sale in acest domeniu.' Ultimul paragraf al Principiului VII suna astfel:

„In domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si prncipiile Cartei Natiunilor Unite si Declaratiei Universale a drepturilor omului. Ele isi vor indeplini de asemenea obligatiile ce le revin in virtutea declaratiilor si acordurilor internationale in acest domeniu la care pot fi partii, inclusiv, printre altele. Pactele internationale privind drepturile omului”.Importanta acestui paragraf, la momentul adoptarii sale, se datora faptului ca pana in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietica, nu recunoscusera niciodata in mod formal obligatia de a se conforma  Declaratie Universale a drepturilor omului. (Uniunea Sovietica s-a abtinut la adoptarea Declaratiei Universale de catre Adunarea Generala a ONU. Principiul VII fiind prima recunoastere neechivoca a caracterului 'normativ' al acestui instrument.)

Pricipiul VIII dedica patru paragrafe subiectului 'drepturi egale si autodeterminarea popoarelor.' Dupa asumarea angajamentului de a respecta drepturi egale pentru popoare si dreptul acestora la autodeterminare[14], statele participante recunosc 'ca popoarele au intotdeauna dreptul de a hotari in deplina libertate, statutul lor politic intern si extern, cand si cum doresc, fara amestec din afara'.

A durat destul de mult pana cand Uniunea Sovietica si aliatii sai au recunoscut pe deplin ca aceste doua principii directoare au inscris problematica drepturilor omului pe agenda

dialogului politic Est-Vest in curs de desfasurare. Treptat, aceste incercari s-au redus si spre sfarsitul aniilor '80, abordarea unor incalcari specifice ale drepturilor omului a devenit o chestiune obisnuita in cadrul reuniunilor CSCE.

Impactul important pe care l-a avut CSCE in sfera drepturilor omului poate fi in parte atribuit procesului de continuare a demersurilor initiate de CSCE prevazut in Cosul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.

Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea si revizuirea extensiva a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferintelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atentia opiniei publice asupra unor state care nu erau la inaltimea angajamentelor asumate privind drepturile omului[15].

Aceasta actiune normativa este finalizata prin incheierea unui 'document final adoptat prin consens la acestc conferinte[16].

4.3.2 Lipsa obligativitatii juridice a angajamentelor OSCE.

Actul Final de la Helsinki nu este un tratat, nefiind in intentia statelor participante de a crea obligatii cu putere juridica. A fost conceput ca un instrument continand declaratii de angajare politica. Prin urmare, nerespectarea de catre un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage dupa sine consecinte politice si nu juridice. Altfel spus nerespectarea unui angajament nu va constitui un motiv pentru tragere la raspundere in baza dreptului international, dar ar putea avea serioase repercursiuni politice. Nici documentele OSCE incheiate ulterior nu au urmarit instituirea unei obligatii juridice,