Upload
others
View
9
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
1
† Petroniu Florea
ALEŞII LUI DUMNEZEU
Predici la sărbători
Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea
2005
2
3
Motto: Astfel ne-a poruncit Dumnezeu: „Sfinţiţi-vă şi
veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt
sfânt” (Levitic 11,44); şi „aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri” (Matei 5,16).
4
5
Cuvânt înainte
Mântuitorul Hristos a afirmat: „Ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?” (Mat. 16,26), pentru că „lumea trece şi pofta
ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2,17).
Omul nu a fost creat de Dumnezeu la voia întâmplării, ci „a fost chemat
în existenţă şi întronizat în creaţie printr-o misiune ce i s-a încredinţat”1,
pentru că „lui i s-a dat măreaţa misiune de a stăpâni materia prin spirit, de
a o face transparentă pentru ordinea spirituală şi dumnezeiască”2. Deci
omul are datoria de a-şi spiritualiza trupul şi de a umaniza lumea întreagă,
pentru a se apropia în acest fel de Dumnezeu şi a înainta în El. Cei ce nu
s-au lăsat biruiţi de materie şi de tentaţiile ei (dar nici de ispitele legate de
suflet) sunt sfinţii. Marile realizări materiale ale lumii le văd şi le admiră
mulţi oameni, dar nimeni nu le ia cu el în cer, ci ele rămân aici, pe
pământ. Rugăciunile unui călugăr umil dintr-un vârf de munte însă Îl
înduplecă pe Dumnezeu să mai rabde lumea, care pe măsură ce se
îndepărtează cronologic de Fiul lui Dumnezeu coborât în istorie şi făcut
om, se îndepărtează şi moral de Dumnezeu, devenind tot mai păcătoasă.
Vedem aceasta în Sfânta Scriptură, când Avraam i-a zis lui Dumnezeu:
„Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-vei, oare, şi nu
vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în
cetate? Zis-a Domnul: De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de
drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela” (Fac. 18, 24-26).
Avraam continuă târguiala cu Dumnezeu, până ajunge la zece drepţi,
când Domnul îi zice: „Pentru cei zece drepţi nu o voi pierde” (Fac.
18,32), dar cei zece drepţi nu s-au aflat, de aceea cetatea a fost ştearsă de
pe faţa pământului. Deci pentru ostenelile celor care trăiesc după
poruncile lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile sfinţilor, Dumnezeu mai
rabdă lumea.
1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, Vol.
II, p. 31. 2 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1978, Vol. I, p. 443.
6
Sfinţii sunt cei mai buni creştini, pentru că s-au străduit din răsputeri
şi au reuşit să trăiască în conformitate cu voia lui Dumnezeu. „Viaţa creştină
constă dintr-o colaborare neîntreruptă a omului, care se străduieşte pentru a
dobândi mântuirea, cu Dumnezeu, care îl ajută prin har pentru a o dobândi.
Limita de sus a puterilor omeneşti nu înseamnă totuşi limita vieţii mistice,
căci în realitate, viaţa mistică propriu-zisă, adică viaţa în Dumnezeu, începe
abia dincolo de limita puterilor omeneşti. Cu cât înaintăm mai sus pe scara
desăvârşirii, cu atât contribuţia puterilor omeneşti se diminuează din ce în ce
mai mult până la dispariţia aparentă, iar contribuţia harului dumnezeiesc
sporeşte în măsură mai mare până la covârşirea omului prin lumina
cerească”3. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte în acest sens: „Pentru ca să nu
mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un
înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta
de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis:
Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte întru slăbiciune.
Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să
locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Cor. 12,7-9). În altă parte,
Apostolul neamurilor afirmă: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu
sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine. Şi viaţa de
acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-
a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2,20). Macarie Egipteanul spune şi el:
„Sufletul biruitor din încercări este căutat de Dumnezeu ca o mireasă de
mirele ei. Lepădarea de lume şi iubirea de Dumnezeu se răsplătesc, chiar aici
pe pământ cu lumina harică, ce se descoperă în extaz şi viziuni. Această
fericire momentană este numai o anticipare a «sabatului veşnic» din lumea
viitoare. Extazul este «cununia» sufletului cu Dumnezeu, este revelaţia
luminii cereşti”4.
Toţi oamenii au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, însă
numai sfinţii au realizat asemănarea cu El. „În Sfânta Scriptură
citim: «Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră» (Fac. 1,26). Aşadar, potrivit planului Sfintei
3
Nichifor Crainic, Sfinţenia-împlinirea umanului, Trinitas, Editura
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 26. 4 Ibidem, pp. 38-39.
7
Treimi, omul nu trebuie doar să fie făcut după chipul Creatorului său,
ci şi după asemănarea Lui: el trebuie să fie asemănător lui Dumnezeu.
Dar, în cartea Facerii, descrierea actului creator îndeplinit nu mai
menţionează asemănarea: «Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul
Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut» (Fac. 1,27) sau: «Când a
făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu» (Fac.
5,1). S-ar spune că textul insistă asupra cuvântului «chip», aşa încât
absenţa cuvântului «asemănare» devine şi mai frapantă. Semnificaţia
relatării biblice despre planul Sfintei Treimi de a crea omul «după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu» sunt comentate de către Sfinţii
Părinţi în sensul că omul creat după chipul lui Dumnezeu este chemat
spre realizarea asemănării cu divinitatea. A fi «după chipul lui
Dumnezeu» înseamnă a avea posibilitatea de a câştiga această
asemănare. Altfel spus, omul are ca sarcină dinamică realizarea
asemănării cu Dumnezeu”5.
Chipul este un dat ontologic, primit de la Dumnezeu, pe care îl poartă
toţi oamenii, indiferent de starea lor morală. Asemănarea cu Dumnezeu este
tot un dat de sus, care implică însă efortul nostru. „Îndumnezeirea este
asemănarea cu Dumnezeu, care nu se dobândeşte numai prin imitarea naturală
(a lui Dumnezeu), ci şi din puterea Duhului”6. „A fost nevoie de o singură
voinţă (cea dumnezeiască) pentru creaţie, dar este nevoie de două pentru
îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două,
pentru a face chipul asemănare”7. „«După chipul» îl are orice om, căci
Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale, dar «după asemănarea» o au foarte
puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în bunătate,
pe cât este cu putinţă oamenilor”8. Nu este vorba însă de o imitaţie
5 Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994,
p. 106. 6 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi
note de Pr. Dumitru Stăniloae, Membru de onoare al Academiei Române, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1999, Vol. VII, p. 380. 7 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., Vol. I, p. 414.
8 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ediţia a II-
a, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, Vol. IV, p. 214.
8
exterioară a lui Dumnezeu, pentru că „asemănarea se menţine prin
participare la Dumnezeu, nu prin simpla imitaţie. A fi asemenea cu
Dumnezeu cel infinit, înseamnă a fi unit cu El, a-L avea întipărit real
în sinea indefinită, care să şi-o păstreze şi dezvolte astfel”9. „Chipul
lui Dumnezeu nu este purtat numai printr-o imitare de la distanţă a
Lui, ci prin prezenţa Lui lucrătoare în om”10
, pentru că „chipul cere
relaţia cu modelul”11
.
„Firea omenească a fost creată ca o oglindă transparentă, prin
care să se vadă Dumnezeu”12
, de aceea „omul neîmpătimit este cu
adevărat oglindă în care se oglindeşte Dumnezeu”13
şi „un sfânt este în
chip mai deplin om decât un păcătos”14
, pentru că „prin feţele tuturor
sfinţilor transpare faţa lui Hristos, faţa de model a tuturor feţelor
umane”15
.
Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit, pentru ca noi să ne
îndumnezeim. „Omul este o creatură care a primit porunca să devină
dumnezeu”16
, conform celor spuse de Domnul prin gura
psalmistului: „Eu am zis, dumnezei sunteţi” (Ps. 81,6). „Destinaţia
omului este aceea de a deveni dumnezeu prin asemănare şi prin
participare. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: «Eu sunt om prin
natură şi dumnezeu prin har»”17
. Prin îndumnezeire, „omul devine
tot mai asemenea cu Dumnezeu, fără să se identifice cu El. Omul
va înainta în veci în «asemănarea» cu Dumnezeu, în unirea tot mai
9 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, Vol. VI, p. 208, nota 14. 10
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979, Vol. VIII, p. 22, nota 18. 11
Filocalia..., Vol. VII, p. 387, nota 44. 12
Ibidem, p. 46, nota 3. 13
Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 142. 14
Leonid Uspensky, Op. Cit. p. 111. 15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., Vol. I, p. 272. 16
Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, 1991, p. 150. 17
Nichifor Crainic, Op. Cit., p. 23.
9
deplină cu El, dar niciodată nu va ajunge până la identificarea cu El.
Aceasta distinge asemănarea de identitate, sau calitatea de dumnezeu prin
har, de Dumnezeu prin natură18
.
„Prezenţa chipului, îl face pe om să caute fără încetare absolutul,
dar asemănarea, în afara lui Hristos, rămâne nelucrătoare, pentru că
păcatul perverteşte intenţionalitatea sufletului şi acesta va merge să caute
absolutul în idoli, va ajunge să-şi stingă setea în miraje, fără puterea de a
se înălţa la Dumnezeu”19
. „Astfel conceptul de chip sau imagine a lui
Dumnezeu are o accepţiune general omenească, iar cel de asemănare una
specific creştină. Gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om este
geniul, care poate să fie sau nu creştin; gradul culminant al asemănării
este sfântul, care nu poate fi decât creştin”20
.
După ce sfinţii şi-au încheiat ostenelile pe pământ şi au trecut din
viaţa aceasta, ajungând în împărăţia lui Dumnezeu, ei „sunt cinstiţi de
Biserică, pentru că în ei străluceşte Dumnezeu, care şi-a imprimat în
aceştia chipul Lui”21
. Noi când îi venerăm pe sfinţi, ne închinăm în
ultimă instanţă tot lui Dumnezeu, care i-a sfinţit pe aceştia, căci „minunat
este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Ps. 67,36). Sfinţenia este atributul lui
Dumnezeu, care le-a zis oamenilor: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levit. 11,44), deci cei care-I
urmează lui Dumnezeu se umplu sau se încarcă de sfinţenia Lui. Noi nu
cinstim natura umană în sfinţi, pentru că în acest fel am cădea în idolatrie,
închinându-ne „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1,25), ci prin cultul
sfinţilor noi Îl cinstim pe Dumnezeu, care prin lucrarea Lui i-a făcut vase
alese ale Sale pe cei vrednici de aceasta, iar oamenii cu viaţă sfântă sunt
instrumente prin care Dumnezeu lucrează în lume.
Autorul
18
Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă,
Editura DEISIS, Alba Iulia, 1993, Vol. II, Mistica, pp. 196-197. 19
Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Christiana, Bucureşti, 1994, p. 78. 20
Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994 p. 12. 21
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Icoanele în cultul ortodox, «Ortodoxia», Nr. 3,
1978, p. 475.
10
Tăierea împrejur cea după trup a Domnului
(1 Ianuarie)
Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, a existat dintotdeauna în
comuniunea perfectă a iubirii absolute. Din dorinţa de a împărtăşi şi
altora în afară de Sine iubirea Sa infinită, Dumnezeu a creat tot ceea ce
există, iar pe om, pe care l-a aşezat în grădina cea din Eden, l-a rânduit
stăpân al creaţiei văzute, zicând lui Adam şi Evei: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile
ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Fac. 1,28). Dumnezeu i-
a mai zis însă lui Adam în rai: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2,16-17). Omul s-a
dovedit slab, pentru că la îndemnul diavolului de a mânca din rodul
pomului oprit, a preferat să asculte de acesta, iar nu de Dumnezeu,
motiv pentru care a fost alungat din rai.
Chiar în momentul alungării din rai, Dumnezeu i-a promis
omului un Izbăvitor din robia diavolului, în care acesta intrase de
bunăvoie.
Adam şi Eva au avut mai mulţi copii. După ce aceştia au avut
la rândul lor urmaşi care s-au înmulţit, oamenii s-au înrăit foarte mult.
„Şi văzând Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe
pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău
în toate zilele, i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe
pământ. Şi a zis Domnul: «Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul
pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la
păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut»” (Fac.
6,5-7). Dumnezeu a trimis potop pe pământ şi au murit toţi oamenii, în
afară de Noe şi familia sa, care au fost cruţaţi de Dumnezeu, pentru că
erau drepţi înaintea Lui. După ce apele potopului s-au retras, Noe a
coborât din corabie şi a adus jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. „Iar
Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis în inima Sa: «Am
socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că
cugetul inimii lui se pleacă la rău din tinereţile sale şi nu voi mai
pierde toate vietăţile, cum am făcut. De acum, cât va exista pământul,
11
nu vor mai înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi
iarna, ziua şi noaptea!»” (Fac. 8,21-22). „Dumnezeu l-a binecuvântat
pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: «Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l stăpâniţi»” (Fac. 9,1), cuvinte pe care le spusese după
creare lui Adam şi Evei în rai. Astfel, după potop, a fost ca un nou
început al lumii.
Şi în urma potopului oamenii au fost păcătoşi, încât Dumnezeu
a trebuit să le amestece limbile la turnul Babel, pentru a nu se mai
putea înţelege unii cu alţii. Constatând Dumnezeu că nu poate
conlucra cu toţi oamenii pentru pregătirea venirii Izbăvitorului promis,
a fost nevoit să-şi aleagă doar un popor, din sânul căruia să se nască
Mântuitorul lumii. Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi pe urmaşii lui să-I
fie popor şi i-a zis patriarhului: „Voi ridica din tine un popor mare, te
voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare.
Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor
blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
neamurile pământului” (Fac. 12,2-3).
Deşi Sarai, soţia lui Avraam, nu putea avea copii, patriarhul a
crezut cele spuse de Dumnezeu. Sarai însă „avea o slujnică egipteancă,
al cărei nume era Agar. Atunci a zis Sarai către Avraam: Iată m-a
închis Domnul, ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei
dobândi copii de la ea! Şi a ascultat Avraam vorba Saraii. A luat deci
Sarai, femeia lui Avraam, pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani
după venirea lui Avraam în pământul Canaan, şi a dat-o de femeie lui
Avraam, bărbatul său. Şi a intrat acesta la Agar şi ea a zămislit. După
aceea a născut Agar lui Avraam un fiu şi Avraam a pus fiului său, pe
care i-l născuse Agar, numele Ismael” (Fac. 16,1-4 şi 16,15). Avraam
a crezut că Dumnezeu va încheia legământul Său cu fiul său Ismael,
însă Domnul i-a zis: „Îl voi binecuvânta pe Ismael, îl voi creşte şi-l voi
înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi
voi face din el popor mare. Dar legământul Meu îl voi încheia cu
Isaac, pe care-l va naşte Sarai la anul pe vremea aceasta!” (Fac. 17,20-
21).
Dumnezeu a stabilit un semn al legământului încheiat cu
Avraam şi cu urmaşii lui, zicând: „Iar tu şi urmaşii tăi din neam în
12
neam să păziţi legământul Meu. Iar legământul dintre Mine şi tine şi
urmaşii tăi din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta:
toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. Să vă tăiaţi
împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. În
neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă
sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminţia voastră, să
se taie împrejur în ziua a opta. Numaidecât să fie tăiat împrejur cel
născut în casa ta sau cel cumpărat cu argintul tău şi legământul Meu
va fi însemnat pe trupul vostru, ca legământ veşnic. Iar cel de parte
bărbătească netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a
opta, sufletul acela se va stârpi din poporul său, căci a călcat
legământul Meu. Atunci a luat Avraam pe Ismael, fiul său, pe toii cei
născuţi în casa sa, pe toţi cei cumpăraţi cu argintul său şi pe toţi
oamenii de parte bărbătească din casa lui Avraam şi i-a tăiat împrejur,
chiar în ziua aceea, cum îi poruncise Dumnezeu. Şi era Avraam de
nouăzeci şi nouă de ani, când s-a tăiat împrejur. Iar Ismael, fiul său,
era de treisprezece ani, când s-a tăiat împrejur. Avraam şi Ismael, fiul
său, au fost tăiaţi împrejur în aceeaşi zi. Şi cu ei au fost tăiaţi împrejur
toţi cei de parte bărbătească din casa lui Avraam, născuţi în casa lui
sau cumpăraţi cu argint de la cei de alt neam” (Fac. 17, 9-14 şi 23-27).
Peste un an, când i s-a născut băiatul din Sarai, „Avraam a tăiat
împrejur pe Isaac, fiul său, în ziua a opta, cum îi poruncise
Dumnezeu” (Fac. 21,4).
Multă lume se întreabă de ce a hotărât Dumnezeu ca urmaşii
lui Avraam să formeze poporul ales? A fost oare Dumnezeu nedrept
faţă de celelalte popoare?
Dumnezeu nu l-a ales pe Avraam la voia întâmplării, ci pentru
că acesta a fost credincios şi a împlinit poruncile lui Dumnezeu, a
ajuns să fie părinte al poporului ales. Deci alegerea unui popor de
către Dumnezeu nu este un act de nedreptate făcut celorlalte popoare,
ci un act legitim şi pe deplin îndreptăţit făcut lui Avraam şi urmaşilor
lui. Pentru a înţelege aceasta, vom prezenta modul în care Dumnezeu a
încercat credinţa lui Avraam.
Avraam şi Sarai, soţia lui, nu puteau avea copii. S-au rugat
stăruitor lui Dumnezeu să le dăruiască un urmaş, până când
13
rugăciunile lor au fost ascultate, iar pe când Avraam avea o sută de ani
(Fac. 21,5), Dumnezeu i-a binecuvântat cu un fiu, numit Isaac. Acest
copil era comoara de nepreţuit a părinţilor săi şi mângâierea
bătrâneţilor lor. După ce copilul a crescut, Dumnezeu i-a zis lui
Avraam: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti,
şi du-te în pământul Moria şi acolo să mi-L aduci Mie jertfă” (Fac.
22,2). Deşi nu a fost uşor pentru Avraam, el a vrut să-şi jertfească
unicul fiu. Prin aceasta a dovedit cu prisosinţă cât de mult Îl iubeşte pe
Dumnezeu. Oare câţi dintre părinţii de astăzi sau dintotdeauna şi-ar
jertfi copiii dacă Dumnezeu le-ar cere-o? Bineînţeles că Domnul nu a
lăsat ca Isaac să fie sacrificat, ci doar a încercat credinţa lui Avraam.
Pentru această credinţă a şi ales ca dintre urmaşii lui Avraam să se
nască Mântuitorul lumii.
Toţi urmaşii lui Avraam şi-au circumcis fiii la opt zile după
naştere, încât acest obicei l-au preluat şi arabii.
Avem însă şi un exemplu în Vechiul Testament, cu un evreu
care nu a fost tăiat împrejur. După ce Moise a fugit din Egipt în
Madian, s-a căsătorit cu Sefora, fiica preotului Raguel, cu care a avut
un fiu, pe care nu l-a tăiat împrejur. Când la porunca lui Dumnezeu,
Moise a plecat împreună cu soţia şi copilul său în Egipt, să scoată
poporul ales din robia egipteană, „la un popas de noapte, pe cale, l-a
întâmpinat îngerul Domnului şi a încercat să-l omoare. Dar Sefora,
luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său” (Ieş. 4,24-25). De
aici constatăm că porunca lui Dumnezeu trebuia respectată cu stricteţe.
După ce poporul ales a ieşit din robia egipteană, toţi cei născuţi în
timpul peregrinărilor de patruzeci şi doi de ani prin pustie au rămas
necircumcişi, motiv pentru care la intrarea în Canaan, Iosua Navi a primit
poruncă de la Dumnezeu să taie împrejur pe toţi evreii (Iosua 5,2-7).
După ce Pruncul Iisus S-a născut în Betleemul Iudeii, „când s-
au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a
fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca
2,21). Prin tăierea împrejur a Pruncului Iisus avem dovada asumării
depline de către Fiul lui Dumnezeu a naturii sau firii umane în
persoana Sa, alături de natura sau firea dumnezeiască. Prin acest act
constatăm de asemenea că Fiul lui Dumnezeu se supune Legii,
14
după cum singur a mărturisit înaintea evreilor: „Să nu socotiţi că am
venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”
(Matei 5,17).
Tăierea împrejur era o prefigurare a botezului, fără puterea de
a ierta însă păcatele, ea având doar caracterul unui legământ între
Dumnezeu şi poporul Său.
O parte dintre iudeo-creştinii veacului apostolic voiau să
impună toate prescripţiile Legii Vechi creştinilor proveniţi dintre
neamuri, printre care şi circumciziunea, în timp ce alţii se opuneau
acestui fapt. În această situaţie a fost convocat sinodul apostolic de la
Ierusalim, din anii 50-51. La acest sinod, Sfântul Petru a luat cuvântul
şi a zis celor care voiau acest lucru: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi
vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii
noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? Ci prin harul Domnului nostru
Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia.
Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă
bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe
Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi, scriind
prin mâinile lor acestea: «Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre
neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare!
Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră,
venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi v-au răvăşit sufletele, zicând că
trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi într-un singur gând
am hotărât să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri
Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus viaţa pentru numele
Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, am trimis pe Iuda şi pe
Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lucruri. Pentru că,
părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o altă povară pe
deasupra celor ce sunt de neapărată trebuinţă: Să vă feriţi de cele
jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrâu, de care
păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!»” (Fapte 15,10-11 şi 22-29).
Dacă Pruncul Iisus, care a fost Fiul lui Dumnezeu, a acceptat
să fie tăiat împrejur, supunându-se prin aceasta Legii, cu atât mai mult
noi, care suntem simplii oameni, supuşi ispitelor şi căderii, suntem
datori să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Pentru ascultare,
15
Dumnezeu Tatăl „L-a preaînălţat şi I-a dăruit lui Hristos nume, care
este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul
să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos,
întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2,8-11). Să stăm şi noi în
ascultare de Dumnezeu, asemenea lui Avraam, Domnului Hristos,
Maicii Lui Preacurate şi tuturor sfinţilor, pentru că numai aşa vom
putea auzi la dreapta judecată cuvintele lui Dumnezeu: „Bine, slugă
bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te
voi pune; intră în rai, întru bucuria Domnului tău” (Matei 25,21).
AMIN
16
Botezul Domnului
(6 Ianuarie)
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am sărbătorit naşterea după
trup a Pruncului Iisus, tăierea Lui împrejur, care s-a făcut la opt zile
după naştere, conform tradiţiei iudaice şi astăzi prăznuim botezul
Domnului în râul Iordan, de către Sfântul Ioan Botezătorul.
În Vechiul Testament nu exista un ritual al botezului, iar evreii
care au rămas fideli legii lui Moise, nu au botez nici astăzi. Singurul
prooroc care i-a botezat pe evrei a fost Sfântul Ioan Botezătorul, iar
botezul lui era spre pocăinţă, după cum singur a mărturisit: „Eu unul
vă botez cu apă spre pocăinţă” (Matei 3,11), botezul lui fiind un
simbol sau o prefigurare a botezului creştin. Rolul acestui botez era de
a-L face cunoscut pe Iisus Hristos ca Mesia şi de a-i pregăti pe evrei
pentru primirea învăţăturii Lui. Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat în
acest sens despre Mântuitorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine
vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de
mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am
venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1,29-31).
Cu toate că din punct de vedere cronologic botezul Domnului
este al cincilea eveniment major din viaţa Lui, după naştere, tăiere
împrejur, fuga în Egipt şi aducerea la templu, totuşi acesta nu a avut
loc imediat după primele patru, ci abia după treizeci de ani. De ce s-a
întâmplat aşa?
În primul rând pentru că, aşa cum am menţionat deja,
botezul nu era un act ritual comun la evrei, ci numai Sfântul Ioan
Botezătorul l-a săvârşit. Motivul principal însă este acela că până la
vârsta de treizeci de ani nici un evreu nu era socotit destul de
pregătit pentru a putea învăţa sau conduce pe alţii, ci numai de la
această vârstă dobândea acest drept. Vârsta de treizeci de ani
constituia la iudei un fel de majorat. De acum omul era socotit copt
şi pregătit să înveţe pe alţii sau să-i conducă, după ce el însuşi
acumulase până la această vârstă. Astfel, Sfânta Scriptură
17
menţionează faptul că „Iosif era de treizeci de ani când s-a înfăţişat
înaintea lui Faraon, regele Egiptului” (Fac. 41,46), iar „David era ca
de treizeci de ani când s-a făcut rege” (II Regi 5,4). Conform acestui
obicei, nici Sfântul Ioan Botezătorul nu a ieşit să boteze şi să înveţe
înainte de treizeci de ani. Din acelaşi motiv, „şi Iisus Însuşi era ca de
treizeci de ani când a început să propovăduiască” (Luca 3,23).
Ţinând cont de acest fapt, înţelegem de ce Sfânta Scriptură
relatează doar cinci evenimente din viaţa Mântuitorului înaintea
vârstei de treizeci de ani, şi anume: naşterea Pruncului Iisus (Luca
2,7-17), tăierea împrejur (Luca 2,21), fuga în Egipt (Matei 2,13-15 şi
19-23), aducerea la templul din Ierusalim pentru a fi închinat lui
Dumnezeu (Luca 2,22-39) şi episodul cu Iisus la templu pe când
avea doisprezece ani (Luca 2,42-50). În afara acestor relatări, Sfânta
Scriptură mai menţionează doar faptul că „Copilul creştea şi Se
întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu
era asupra Lui” (Luca 2,40) „şi sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi
cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2,52).
Pornind de la faptul că Sfânta Scriptură nu ne dă prea multe
date despre Mântuitorul până la vârsta de treizeci de ani, unii au
afirmat că Domnul Hristos ar fi fost în această perioadă în India, să
se iniţieze în misterele religiilor de acolo. Celor care pretind acest
lucru le punem însă întrebarea firească: Ce ar fi putut să înveţe Fiul
lui Dumnezeu de la nişte oameni? Ce putea să primească Creatorul
de la creatura Sa? Domnul Hristos nu a venit în lume să fie învăţat,
ci să înveţe, de aceea evreii I se adresau frecvent cu apelativul:
„Învăţătorule” (Matei, 8,19; 12,38; 22,16; 22,24 etc.), iar
Mântuitorul Însuşi le-a spus Sfinţilor Apostoli: „Voi Mă numiţi pe
Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt” (Ioan 13,13),
„voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru:
Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23,8). Învăţătorul suprem
este Mântuitorul, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, „iar harul şi
adevărul au venit prin El” (Ioan 1,17). Mântuitorul nu a avut nevoie
să frecventeze vreo şcoală nici în Palestina, nici în altă parte. Acest
lucru îl constatăm atunci când Iisus învăţa în templu, la sărbătoarea
18
corturilor, iar „iudeii se mirau zicând: Cum ştie Acesta carte fără să
fi învăţat?” (Ioan 7,15).
Dacă ar fi fost în India, Mântuitorul ar fi amintit cel puţin o
singură dată acest fapt sau ar fi dat vreun exemplu de acolo, ceea ce
însă nu s-a întâmplat. În plus, atâta vreme cât în Egipt există
nenumărate dovezi că Domnul Hristos a fost acolo, când era prunc,
de teama lui Irod, iar proba incontestabilă a acestui fapt este
mărturia Sfintei Scripturi, în India nu există nici o dovadă a trecerii
Domnului Hristos prin această ţară. Sfântul Apostol Toma a
propovăduit Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu în India şi sunt
numeroase mărturii în acest sens. Dacă Mântuitorul a stat o vreme
acolo, de ce nu există nici o dovadă în acest sens, atât timp cât
avem numeroase mărturii ale trecerii unui Apostol al Lui prin
India?
Mântuitorul nu a fost în altă ţară străină în afară de Egipt şi
şi-a desfăşurat întreaga activitate numai între evrei, fapt pe care l-a
mărturisit femeii cananeience: „Nu sunt trimis decât pentru oile
cele pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15-24). Când şi-a trimis
Apostolii de probă la propovăduire, Domnul Hristos le-a spus: „În
calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu
intraţi; ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui
Israel” (Matei 10,5-6). Numai după înviere, văzând că evreii nu Îi
acceptă învăţătura, şi chiar L-au răstignit, Mântuitorul şi-a trimis
Apostolii la propovăduire în toată lumea şi le-a zis: „Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Domnul Hristos nu a fost
niciodată în India.
Să revenim acum la botezul Domnului.
Sfântul Evanghelist Matei relatează faptul că „Iisus din
Galileea a venit la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan
însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii
la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se
cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar
botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi
Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind
19
peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit
întru Care am binevoit»” (Mat. 3,13-17).
Sfântul Marcu prezintă botezul Domnului astfel: „Iisus a venit
din Nazaretul Galileii şi s-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată,
ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel
coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu
cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1,9-11). Din această relatare
reiese că numai Domnul Hristos a văzut cerurile deschise şi a auzit
glasul lui Dumnezeu Tatăl.
În Evanghelia după Ioan însă, Sfântul Ioan Botezătorul
mărturiseşte: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel
şi a rămas peste El” (Ioan 1,32).
Din aceste relatări tragem concluzia că numai Mântuitorul şi
Sfântul Ioan Botezătorul au văzut cerurile deschise şi Duhul lui
Dumnezeu coborând ca un porumbel peste Domnul Hristos şi au auzit
glasul lui Dumnezeu Tatăl. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Ştefan
înainte de a fi martirizat. El le-a zis evreilor: „Iată, văd cerurile
deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei,
strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui”
(Fapte 7,56-57).
Tocmai pentru că numai Mântuitorul şi Sfântul Ioan
Botezătorul au văzut cerurile deschise şi Duhul lui Dumnezeu
coborând ca un porumbel peste Domnul Hristos şi au auzit glasul lui
Dumnezeu Tatăl, iar Mântuitorul numai după botez şi-a ales Sfinţii
Apostoli, Dumnezeu Tatăl repetă cuvintele de la botez la schimbarea
la faţă a Mântuitorului pe muntele Taborului, când erau de faţă şi trei
Apostoli, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am
binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi” (Mat. 17,5). La schimbarea la faţă
însă, Dumnezeu Tatăl nu repetă numai cuvintele de la botez, ci le şi
porunceşte Apostolilor să stea în ascultare de Fiul Său.
Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat: „Pe Dumnezeu nimeni nu
L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18). Mântuitorul însă nu L-a făcut
cunoscut pe Dumnezeu în lume doar în mod teoretic, prin învăţătura
Sa, nici numai prin prezenţa Lui (El fiind unul din Sfânta Treime), ci
20
la botez întreaga Sfântă Treime s-a revelat pentru cei ce aveau ochi de
văzut şi „urechi de auzit” (Matei 11,15), pentru că Dumnezeu Tatăl a
grăit din cer, Dumnezeu Fiul s-a botezat în Iordan, iar Sfântul Duh s-a
pogorât ca un porumbel peste El.
Pe lângă mărturia Sfântului Ioan Botezătorul despre Domnul
Hristos: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29 şi 34), a lui
Natanael, care I-a zis Domnului când a fost chemat la apostolie:
„Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,49), a Sfântului Apostol
Petru, care I s-a adresat şi el: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
Celui viu” (Matei 16,16) şi a Sfinţilor Apostoli, care I-au spus
Mântuitorului după ce Acesta a umblat pe mare: „Cu adevărat Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu” (Mat. 14,33), Însuşi Dumnezeu Tatăl recunoaşte
aceasta la botez, când mărturiseşte: „Acesta este Fiul Meu cel iubit
întru Care am binevoit” (Matei 3,17).
Mântuitorul nu avea nevoie să fie botezat, pentru că se născuse
fără păcat strămoşesc şi nu avea păcate personale, deci nu avea motiv
să se pocăiască, dar El a făcut aceasta pentru ca evreii să audă mărturia
Sfântului Ioan Botezătorul că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel
aşteptat.
Aşa cum Domnul Hristos s-a botezat, şi noi avem datoria să
ne botezăm. Botezul este absolut necesar pentru mântuire. În
convorbirea avută cu Nicodim, Domnul Hristos i-a spus: „Adevărat,
adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va
putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Când şi-a
trimis Apostolii la propovăduire, Mântuitorul le-a zis: „Mergeţi în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va
crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va
osândi” (Marcu 16,15-16). Necesitatea botezului pentru mântuire o
vedem şi la pogorârea Sfântului Duh, când cei prezenţi în Ierusalim
au întrebat ce să facă pentru a se mântui, iar Sfântul Petru le-a spus:
„Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului
Sfânt” (Fapte 2,38).
Botezul pocăinţei al Sfântului Ioan Botezătorul nu poate fi
confundat cu botezul creştin, prin care se iartă păcatul strămoşesc
21
şi eventualele păcate personale. Înaintemergătorul Domnului le-a spus
evreilor în acest sens: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, iar Cel
ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mat. 3,11).
Şi Mântuitorul a făcut distincţie între cele două botezuri, când le-a zis
Sfinţilor Apostoli: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu
Duh Sfânt” (Fapte 1,5). În Cartea Faptele Apostolilor mai avem un alt
exemplu referitor la aceasta: „Pavel, după ce a străbătut părţile de sus,
a venit în Efes. Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei: Aţi primit voi
Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit
dacă este Duh Sfânt. Şi el a zis: Deci în ce v-aţi botezat? Ei au zis: În
botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei,
spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în
Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus”
(Fapte 19,1,5).
Prin botez se iartă păcatul strămoşesc (şi cele personale la
adulţi), cel botezat devine membru al Bisericii, trupul tainic al lui
Hristos, şi se naşte la o viaţă duhovnicească dinamică, dar cu toate
acestea, în cel botezat rămâne aplecarea spre păcat. După ce Domnul
Hristos a fost botezat în Iordan, „îndată Duhul L-a mânat în pustie.
Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana” (Marcu
1,12-13). Aceasta ne arată că şi noi trebuie să luptăm după botezul
nostru împotriva urmărilor păcatului strămoşesc, ca să le biruim.
Sfânta taină a botezului ne deschide calea spre rai, dar noi trebuie să
înaintăm pe această cale prin fapte bune. Omul dacă moare îndată
după botez, merge în împărăţia lui Dumnezeu. Dar dacă trăieşte, el
trebuie să dezvolte viaţa cea nouă sădită în el la botez, pe de o parte
prin celelalte sfinte taine, pe de alta prin eforturile sale. Viaţa cea
nouă în Hristos, primită la botez, este eliberarea de lanţurile
păcatului strămoşesc. Libertatea aceasta dă celui botezat puterea să
nu mai păcătuiască şi s-o pună uşor în practică. Dar punerea ei în
practică este o datorie a celui botezat. Astfel botezul nu ia de la noi
libertatea voinţei şi puterea de a hotărî prin noi înşine, ci abia el ne
dăruieşte libertatea, ca să nu fim stăpâniţi silnic şi fără să vrem de
diavol. De aceea, după botez, atârnă de noi fie să stăruim în
poruncile lui Hristos, Stăpânul nostru, în Care ne-am botezat, şi să
22
umblăm pe calea celor poruncite de El, fie să ne abatem de la această
cale dreaptă, întorcându-ne prin fapte rele la potrivnicul şi vrăjmaşul
nostru, diavolul.
Este mare sărbătoarea de astăzi, de aceea o şi întâmpinăm
printr-o zi de ajun, de post negru. Conştientizând importanţa botezului
Domnului, prin care Acesta şi-a început activitatea Sa publică, dar şi
însemnătatea botezului creştin, a celorlalte sfinte taine şi a faptelor
bune pentru mântuire, să ne străduim să împlinim poruncile
Mântuitorului, pentru că numai aşa ne vom găti loc în cer, alături de
Domnul Hristos, de Maica Domnului şi de sfinţi.
AMIN
23
Soborul Sfântului Ioan Botezătorul
(7 Ianuarie)
Când Domnul Hristos şi-a trimis ucenicii la propovăduire,
aceştia s-au întors „cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se
supun în numele Tău. Dar Iisus le-a răspuns, nu vă bucuraţi de
aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi pentru că numele
voastre sunt scrise în ceruri” (Lc. 10,20). Acesta este de fapt scopul
vieţii noastre pământeşti, ca prin modul în care trăim, să dobândim
viaţa veşnică. Cei care s-au evidenţiat prin lupta lor cu păcatul şi prin
cultivarea virtuţii au fost sfinţii, şi nimeni nu s-a apropiat mai mult
decât ei de Dumnezeu, de aceea Dumnezeu este preamărit întru sfinţii
Lui. Cum are loc această preamărire? Omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu, şi cu cât se apropie mai mult de El, chipul lui Dumnezeu
se actualizează în om şi se realizează tot mai mult procesul de
asemănare cu Dumnezeu. Sfinţii şi-au tăiat voia proprie şi au urmat
numai voia Domnului, de aceea chipul lui Dumnezeu s-a descoperit în
aceştia tot mai mult şi Dumnezeu a fost preamărit întru ei. Noi îi
spunem lui Dumnezeu în rugăciunea Tatăl nostru: „Vie împărăţia Ta;
facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6,10).
Aceasta înseamnă că noi trebuie să ne abandonăm în voia lui
Dumnezeu, să fim asemenea unui copil mic în braţele părintelui său.
Pruncul din braţe nu are a se îngriji de nimic, pentru că îi poartă de
grijă părintele său. La fel sunt şi cei care se abandonează în voia
Părintelui ceresc, căci „Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc pe El”
(Ps. 144,20).
Mulţi sfinţi cunoscuţi sau necunoscuţi nouă au trăit pe pământ,
dar Domnul Hristos a zis: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei
născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mat. 11,11).
Deci dintre câţi sfinţi au existat vreodată, cel mai mare este Ioan
Botezătorul (bineînţeles exceptând-o pe Sfânta Fecioară Maria, care
este Maica lui Dumnezeu). Aceasta se vede şi din faptul că Sfântul
Ioan L-a botezat pe Mântuitorul. Să fim siguri că nu se lăsa Domnul
Hristos botezat de oricine. Dar Sfântul Ioan nu a fost numai cel care
L-a botezat pe Domnul Hristos, ci a fost şi Înaintemergătorul Lui, el
24
era „glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte
faceţi cărările Lui” (Mat. 3,3).
Astăzi fiind soborul Sfântului Ioan Botezătorul, vom vorbi
despre acest mare Sfânt.
Între Domnul Hristos şi Sfântul Ioan Botezătorul a existat o
relaţie specială, deşi Sfântul Ioan nu a fost ucenic al Mântuitorului,
nici nu a trăit în preajma Lui. Această relaţie nu începe la botez, ci cu
mult timp înainte, pe când nici Domnul Hristos nici Sfântul Ioan nu
erau încă născuţi.
Evanghelia după Luca începe cu două evenimente: vestirea
zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1,5-25) şi bunavestire
(Luca 1,26-38), pentru că între ele există o legătură foarte strânsă.
Arhanghelul Gavriil i s-a arătat preotului Zaharia, care tămâia
în templu, şi i-a zis: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a
fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi
Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor
bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă
băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de
Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul
Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea
lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei
neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un
popor pregătit” (Luca 1,13-17).
Arhanghelul a făcut aici mai multe profeţii.
În primul rând i-a vestit lui Zaharia că soţia lui va naşte un fiu.
În sânul poporului ales familiile care nu puteau avea copii erau
socotite blestemate de Dumnezeu, pentru că evreii Îl aşteptau pe
Mesia şi trăgeau nădejdea că Acesta se va naşte în sânul propriei lor
familii. Întrucât atât Zaharia, cât şi Elisabeta erau înaintaţi în vârstă şi
nu mai puteau avea copii, ei nu mai aveau nici o nădejde că vor avea
vreun urmaş, iar toată viaţa lor au fost socotiţi de ceilalţi evrei ca nişte
uitaţi de Dumnezeu. Când îngerul îi spune preotului Zaharia că
Elisabeta, soţia sa, va naşte un fiu, îi vesteşte de fapt că ruşinea de pe
obrazul familiei lui va fi ridicată.
25
A doua profeţie a îngerului: copilul ce se va naşte nu va fi
oricine, pentru că „de naşterea lui mulţi se vor bucura, căci va fi mare
înaintea Domnului”. Prin aceste cuvinte arhanghelul anunţă că cel ce
se va naşte va fi un sfânt.
A treia profeţie: copilul „din pântecele mamei sale se va umple
de Duhul Sfânt”. Această prorocie se împlineşte repede şi acelaşi
Evanghelist o relatează în acelaşi capitol, câteva versete mai încolo.
Fecioara Maria se duce să o viziteze după bunavestire pe Elisabeta,
pentru că erau rude: „Şi a intrat Maria în casa lui Zaharia şi a salutat
pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutul Mariei, pruncul a săltat
în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas mare a
strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este
rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica
Domnului Meu? Că iată cum a intrat în urechile mele glasul salutării
tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Lc. 1,40-44). Pe de
o parte s-a împlinit profeţia îngerului, iar pe de alta Ioan L-a
recunoscut din pântece pe Stăpânul.
A patra profeţie: „Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la
Domnul Dumnezeul lor şi va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu
puterea lui Ilie, ca să gătească Domnului un popor pregătit”. Se arată
aici că Sfântul Ioan va fi Înaintemergătorul Domnului Hristos.
Sfântul Ioan Botezătorul şi-a pierdut de mic părinţii şi a crescut
singur în pustie, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El nu s-a dus
niciodată la şcoală, ci tot ceea ce ştia i se descoperise de către
Dumnezeu prin revelaţie. A trăit departe de oameni, dar aproape de
Dumnezeu, de aceea când a ieşit la propovăduire avea o autoritate atât
de mare, încât evreii credeau că el este Mesia cel aşteptat, pentru că au
venit la el şi l-au întrebat dacă el este Hristosul, dar el a mărturisit:
„Nu sunt eu Hristosul” (Ioan 1,20). Dar a adăugat: „Eu botez cu apă;
dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L ştiţi, Cel care
vine după Mine, care înainte de Mine a fost şi Căruia eu nu sunt
vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan 1,26-27).
Sfântul Ioan era conştient că este Înaintemergătorul
Mântuitorului, dar ştia şi cât de mic este pe lângă El. Tocmai această
atitudine a Botezătorului trebuia să le dea de gândit evreilor. El avea o
26
asemenea faimă, încât aceştia credeau că el este Hristosul, Mesia cel
aşteptat, iar el a zis că nu este vrednic nici măcar să dezlege cureaua
încălţămintei Mântuitorului. Negând faptul că el ar fi Mesia cel
promis, Sfântul Ioan le spune evreilor că Mesia s-a născut şi chiar
dacă nu este cunoscut de ei, El se află în mijlocul lor. A doua zi după
această discuţie, „a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre
care eu am zis: După mine vine un bărbat, care a fost înainte de mine,
fiindcă înainte de mine era” (Ioan 1,29-30). Cu o zi înainte Sfântul
Ioan a mărturisit că Mântuitorul lumii s-a născut şi este între evrei, dar
a spus: „Acela pe care voi nu-L ştiţi”. Acum însă îl şi arată evreilor pe
Domnul Hristos: „Acesta este Cel despre care v-am spus”.
Pe lângă faptul că Sfântul Ioan Botezătorul le spune evreilor
cine este Mântuitorul şi-L arată acestora, mărturiseşte şi dumnezeirea
Lui: „Cel ce înainte de mine era”. Noi ştim că Domnul Hristos era cu
şase luni mai mic decât Sfântul Ioan Botezătorul, deci ca om nu exista
înaintea Botezătorului, dar ca Dumnezeu exista din veci.
Sfântul Ioan Botezătorul însă nu aminteşte numai voalat că
Domnul Hristos este Mesia, ci zice clar: „Acesta este despre care am
zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte
de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin
Iisus Hristos” (Ioan 1,15-17). Cu autoritatea lui, Sfântul Ioan L-a
mărturisit pe Hristos ca Mesia. Faima Sfântului Ioan Botezătorul era
atât de mare, încât nu numai oamenii simpli din popor aflaseră de el,
ci chiar şi regele Irod, „care se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi
sfânt” (Marcu 6,20). Când Irodiada şi-a sfătuit fiica să ceară de la Irod
capul Sfântului Ioan Botezătorul pe tipsie, evanghelistul Matei ne
spune că regele „voind să-l ucidă, s-a temut de popor, că-l socotea pe
el ca prooroc, dar pentru jurământ şi pentru cei care şedeau cu el la
masă, a poruncit să i se dea” (Mat. 14,5 şi 9).
A fost mare Sfântul Ioan Botezătorul. Pe când Domnul
Hristos le dovedea prin fapte apostolilor că el este Mântuitorul, şi ei
se îndoiau de multe ori, Sfântul Ioan Botezătorul L-a mărturisit
întotdeauna pe Hristos ca Mesia, încă de când era în pântecele mamei
27
sale. Sfântul Ioan Botezătorul nu a fost apostol al Domnului Hristos, ci
el a pregătit poporul ales pentru primirea lui Mesia, pe când apostolii
au vestit celorlalte popoare pe Mântuitorul lumii şi învăţătura Lui.
Sfântul Ioan Botezătorul le-a spus evreilor: „Eu v-am botezat
pe voi cu apă, El însă (Mesia) vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu
1,8), pentru că numai El ne poate mântui. Să fim şi noi asemenea
Sfântului Ioan Botezătorul, să nu ne îndoim nici o clipă că Domnul
Hristos este Mântuitorul nostru şi al lumii întregi şi să ne dovedim
prin fapte credinţa, pentru că numai aşa ne putem mântui.
AMIN
28
Sfinţii Trei Ierarhi
(30 Ianuarie)
Astăzi îi prăznuim pe Sfinţii trei Ierarhi: Vasile cel Mare,
Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Pentru o mai bună cunoaştere
a vieţii şi activităţii celor trei, vom prezenta câteva date biografice a
fiecăruia dintre ei.
Sfântul Vasile cel Mare
Acest Sfânt s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei, din
părinţii Vasile şi Emilia, care erau foarte credincioşi şi cu dare de
mână. Tatăl Sfântului era un dascăl strălucit.
Sfântul Vasile şi-a început studiile în oraşul natal, unde l-a
cunoscut pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care va fi prieten toată
viaţa. Alături de acesta şi-a continuat studiile la Cezareea Palestinei,
Alexandria Egiptului şi Atena.
În anul 370 a ajuns arhiepiscop al Cezareii Capadociei, în
vremuri grele pentru Biserică, pentru că ereticii reuşiseră să-l atragă pe
împăratul Valens de partea lor.
Sfântul Vasile a respins prin cuvânt şi prin scris rătăcirile de la
dreapta credinţă, făcând cunoscută credincioşilor adevărata învăţătură
despre Sfânta Treime. Pentru că era un înfocat apărător al credinţei
celei adevărate, a fost persecutat de împăratul Valens. Într-o vizită a
împăratului în Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile l-a întâmpinat cu
pâine neagră (cu care se hrănea poporul) şi cu sare. Mâniindu-se
pentru aceasta, Valens a poruncit slugilor să-i dea Sfântului să
mănânce fân de la caii săi.
Sfântul Vasile a elaborat mai multe reguli pentru viaţa
monahală, lui fiindu-i atribuit vestitul dicton: „Ora et labora”, „Roagă-
te şi munceşte”.
Sfântul Vasile a fost primul ierarh care a înfiinţat azile şi
spitale pentru cei săraci şi neputincioşi, îndemnându-i pe cei înstăriţi
să dea celor lipsiţi din prisosul lor.
S-a mutat la Domnul în 1 ianuarie 379, în jurul vârstei de 50 de
ani. A fost plâns de creştini şi chiar de necreştini, care l-au iubit pentru
bunătatea şi înţelepciunea lui, numindu-l „Vasile cel Mare”.
29
Sfântul Grigorie Teologul
Acest Sfânt s–a născut probabil în 329, la Arianz, ca fiu al lui
Avraam şi Sarra, care mai târziu s-au călugărit, tatăl luându-şi numele
de Grigorie, iar mama pe cel de Nonna. Mama a avut o mare influenţă
în formarea sufletească a lui Grigorie, fiind o bună creştină.
Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut
pe Sfântul Vasile cel Mare, de care l-a legat o strânsă prietenie
întreaga viaţă. Împreună cu Vasile şi-a continuat studiile la Cezareea
Palestinei, Alexandria Egiptului şi Atena.
La dorinţa comunităţii din Nazianz, dar contrar voii sale,
Sfântul Grigorie a fost hirotonit preot în anul 362 de către tatăl său,
ajuns între timp episcop de Nazianz. Simţind prea grea
responsabilitatea preoţiei, Sfântul Grigorie s-a retras într-o mănăstire,
la prietenul său Vasile. Prin 363–364 a fost nevoit să revină la Nazianz
pentru a-şi ajuta tatăl, întrucât eparhia acestuia era tulburată de erezia
semiariană. Cu ajutorul Sfântului Grigorie tulburarea a încetat.
În anul 372 Grigorie a fost hirotonit episcop. Socotind prea
grea arhieria, a plecat într-un munte. La scurt timp însă, mişcat de
bătrâneţile tatălui său, revine la Nazianz şi preia grija pastorală a
Eparhiei.
La solicitarea comunităţii din Constantinopol, care era
persecutată de împăratul arian Valens, Sfântul Grigorie vine în acest
oraş. Prin râvna lui, credincioşii ortodocşi de aici s-au înmulţit.
Împăratul Valens moare în august 378, iar în 19 ianuarie 379
urcă pe tron Teodosie, un apărător al credinţei celei adevărate, iar
persecutarea ortodocşilor încetează.
Sfântul Grigorie ajunge patriarh de Constantinopol şi este
instalat oficial în această funcţie la 27 noiembrie 380, de către
împăratul Teodosie.
În biserica învierii din Constantinopol, Sfântul Grigorie a rostit
cinci faimoase cuvântări teologice, pe baza cărora i-a fost conferit
numele de „Teologul”. În aceste cuvântări, Sfântul a prezentat
învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime, iar întreg Constantinopolul
se aduna aici, pentru a asculta pe Cuvântătorul de Dumnezeu.
30
În 381 a fost convocat la Constantinopol al II-lea Sinod
Ecumenic. Întrucât Sfântul Grigorie a întâmpinat opoziţie la acest sinod,
pentru numirea sa ca patriarh, şi-a dat demisia din această funcţie şi s-a
întors la Nazianz, unde a păstorit până în anul 383, când s-a retras din
scaun, dedicându-se scrisului.
În 389 sau 390 Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, în jurul
vârstei de 60 de ani. Toată viaţa i-a fost o pregătire pentru acest moment.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Acest Sfânt s-a născut în Antiohia, în anul 344, din părinţii
Secund şi Antuza, buni creştini, cu o stare materială bună.
Ioan şi-a pierdut tatăl din fragedă pruncie, iar mama, deşi era
foarte tânără, nu s-a mai recăsătorit, dedicându-şi întreaga viaţă creşterii
şi educării fiului ei.
Sfântul Ioan a studiat cu Libaniu şi Andragatie, cei mai vestiţi
dascăli din Antiohia. Pe lângă filozofie şi ştiinţele profane din vremea lui,
Ioan a deprins tainele învăţăturii creştine cu Meletie, patriarhul Antiohiei
şi cu Diodor, episcopul Tarsului.
După moartea mamei sale, Sfântul şi-a împărţit întreaga avere
săracilor şi s-a retras într-o mănăstire. Aici a vieţuit timp de patru ani,
după care s-a nevoit doi ani într-o peşteră.
În 381 a fost hirotonit diacon de patriarhul Meletie, iar în anul
386 a fost hirotonit preot de Flavian, urmaşul lui Meletie în scaunul de
patriarh al Antiohiei. Timp de 12 ani a fost slujitorul şi predicatorul
neîntrecut al Patriarhiei din Antiohia, ocupându-se în acelaşi timp şi cu
scrierea de cărţi. Într-o zi, în timp ce predica, o femeie din popor i-a zis:
„Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine Gură de Aur, adâncă este apa
puţului sfintelor tale învăţături, dar funia minţii noastre fiind scurtă, nu
poate să ajungă la apă”, iar de atunci tot poporul l-a numit „Ioan Gură de
Aur”.
În 28 februarie 398 Sfântul Ioan a fost hirotonit şi instalat patriarh
al Constantinopolului. Şi-a îndeplinit atribuţiile care îi reveneau cu multă
râvnă, convertind la ortodoxie pe goţii arieni de la Dunăre, răspândind
Evanghelia printre oamenii de la sate, întemeind aşezăminte pentru
bolnavi, săraci, fecioare şi văduve, dar a continuat în acelaşi timp şi
scrierea de cărţi.
31
În veacul al IV-lea exista în Imperiul Bizantin o lege, potrivit
căreia dacă împăratul trecea pe lângă pământul vreunui om şi dorea să
se înfrupte din roadele acelei proprietăţi şi călca în ea, proprietatea
respectivă trecea automat în posesia împăratului, acesta având datoria
să ofere fostului deţinător altă proprietate în schimb sau să o
răscumpere cu bani. Uzând de această lege, împărăteasa Eudoxia a
răpit via unei văduve sărace, pe nume Calitropia, fără să o răscumpere
însă. Sfântul Ioan a mustrat lăcomia împărătesei, pe care a asemănat-o
cu Izabela, soţia regelui Ahav din Vechiul Testament, care pentru a
lua via lui Nabot, a poruncit ca acesta să fie ucis (III Regi cap. 21).
Împărăteasa a fost foarte deranjată de atitudinea Sfântului Ioan
şi a pus la cale exilarea lui. După o vreme, la cererea poporului din
Constantinopol, Ioan Gură de Aur a fost readus în capitala Imperiului
Bizantin, dar după două luni a fost exilat din nou, la Cucuz, în
Armenia. În urma multor suferinţe, Sfântul Ioan şi-a încredinţat
sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la Comane, în 14 septembrie 407, la
vârsta de 63 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui
Dumnezeu pentru toate”.
Împărăteasa Eudoxia s-a îmbolnăvit cumplit şi înţelegând din
ce pricină pătimeşte, a restituit Calitropiei via, însă nu s-a tămăduit, ci
la scurt timp a murit. După ce trupul i-a fost aşezat în mormânt, acesta
a început să tremure.
Patriarhul Proclu a adus moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur
de la Comane la Constantinopol în anul 438. Când corabia cu sfintele
moaşte a ajuns în dreptul viei Calitropiei s-a oprit, neputând înainta
mai departe. Atunci cei din corabie au văzut că Sfântul Ioan şi-a
ridicat mâna dreaptă şi a binecuvântat via. În momentul acela
mormântul Eudoxiei a încetat să se mai mişte, după ce timp de treizeci
şi trei de ani s-a cutremurat fără întrerupere, semn că păcatul i-a fost
iertat. Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur a rămas de atunci cu
degetele în poziţie de binecuvântare şi aşa se păstrează până astăzi la
Mănăstirea Filoteu, din Sfântul Munte Athos.
Auzind cele întâmplate, împăratul Teodosie cel Tânăr şi sora
sa Pulcheria, au îngenunchiat în faţa sicriului cu moaştele Sfântului
Ioan Gură de Aur, cerând iertare pentru păcatele părinţilor lor.
32
Sfântul Ioan Gură de Aur a scris foarte mult, ocupându-se în
general cu explicarea Sfintei Scripturi. La Mănăstirea Vatopedu din
Sfântul Munte Athos se găseşte capul Sfântului Ioan Gură de Aur.
Urechea stângă, în care se spune că Sfântul Pavel îi şoptea
interpretarea textelor scrise de el, este neputrezită.
În timpul domniei împăratului Alexis Comnenul (1081-1118),
la Constantinopol a izbucnit o controversă între credincioşi, pe tema
celor trei sfinţi ierarhi. Unii spuneau că Sfântul Vasile este cel mai
mare dintre cei trei, după cum şi numele i-o spune, pentru că a luptat
prin cuvânt şi prin scris împotriva ereziilor, a fost organizator al vieţii
monahale, a pus bazele primelor aşezăminte filantropice ale Bisericii
şi s-a asemănat îngerilor prin virtuţile sale.
Alţii spuneau că Sfântul Grigorie Teologul le este superior
celorlalţi doi prin profunzimea gândirii şi prin stilul său ales, prin care
a reuşit să exprime ca nimeni altul dogma Sfintei Treimi, motiv pentru
care a şi fost numit „Teologul”.
Al treilea grup susţinea că Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost
cu nimic mai prejos decât Sfântul Vasile în combaterea ereziilor şi în
îndrumarea păcătoşilor spre pocăinţă, iar prin cuvântările sale
înflăcărate a interpretat fără egal cuvântul lui Dumnezeu, arătând cum
poate fi acesta împlinit în viaţa de zi cu zi, din care pricină a şi fost
numit de popor „gură de aur”.
Fiecare grup îşi susţinea ierarhul favorit, în detrimentul
celorlalţi doi, iar controversa a cuprins tot poporul din capitala
imperiului Bizantin, încât au început discuţii interminabile între
adepţii celor trei partide.
Într-o noapte, Sfinţii trei Ierarhi i-au apărut în vis
mitropolitului Ioan Mavrapos din cetatea Euhaitelor şi i-au zis: „Noi
suntem toţi trei aproape de Dumnezeu şi nici o neînţelegere şi
rivalitate nu ne separă, ci fiecare dintre noi, după darul primit de la
Duhul Sfânt, am scris şi am învăţat cele de folos pentru mântuirea
oamenilor. Între noi nu există nici primul, nici al doilea sau al treilea,
iar dacă cineva cheamă pe unul dintre noi, imediat şi ceilalţi doi sunt
împreună cu el. Aşadar porunceşte celor ce se ceartă să nu mai creeze
dezbinări în Biserică din cauza noastră, căci atunci când am fost în
33
viaţă, toate eforturile noastre au fost consacrate restabilirii unităţii şi
armoniei în Biserică. Reuneşte apoi într-o sărbătoare cele trei pomeniri
ale noastre, pentru a se ţine deodată. Dacă poporul ne va cinsti ca pe
nişte apărători ai lui Dumnezeu, noi promitem că vom stărui în
rugăciunea noastră comună pentru mântuirea tuturor credincioşilor”.
După ce mitropolitul Ioan le-a făcut cunoscută credincioşilor
voia Sfinţilor trei Ierahi, controversa din Constantinopol a luat sfârşit,
iar ziua de 30 ianuarie a fost aleasă ca sărbătoare comună a celor trei,
care sunt pomeniţi în calendarul creştin în luna ianuarie: Sfântul
Vasile cel Mare la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul la 25 ianuarie,
iar Sfântul Ioan gură de Aur la 27 ianuarie (şi la 13 noiembrie).
Să urmăm şi noi exemplul Sfinţilor trei Ierahi, care au căutat
pacea în Biserică, fără a face însă compromisuri în ceea ce priveşte
învăţătura de credinţă. Să-i cinstim pe Sfinţii trei Ierarhi şi să ne
rugăm acestora, după cum ne învaţă acatistul închinat lor: „Pe
apărătorii şi luminătorii Bisericii, pe învăţătorii cei mari şi curmătorii
vrajbelor diavoleşti, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiţi ai
Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor şi întocmai cu
apostolii, şi ai lumii învăţători, pe marele Vasile cel cu dumnezeiască
minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; şi pe Ioan luminătorul a toată
lumea, să-i lăudăm credincioşii din toată inima şi să le cântăm:
bucură-te, treime de arhierei mult lăudată!”.
AMIN
34
Întâmpinarea Domnului
(2 Februarie)
Astăzi prăznuim aducerea Pruncului Iisus la templul din
Ierusalim sau întâmpinarea Domnului, cum este numită această
sărbătoare în popor. Dintre cei patru Evanghelişti, numai Sfântul Luca
relatează acest eveniment. Pentru o înţelegere cât mai corectă a lui,
vom reda pericopa evanghelică în care ne este prezentată aducerea
Pruncului Iisus la templu şi o vom explica verset cu verset.
„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui
Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea
Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut
de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Şi să dea jertfă,
precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui
de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi
omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea
lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către
Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul
Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii
au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul
Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a
zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că
ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului
Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre
Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui:
Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din
Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va
trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi
Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la
adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria
sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se
depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi
venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc
tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. Şi când au săvârşit
35
toate cele după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea
lor Nazaret” (Luca 2,22-39).
În anul naşterii Domnului Hristos, împăratul Octavian
Augustus a poruncit să se efectueze în întreg Imperiul Roman, din
care făcea parte şi Palestina, un recensământ. Pentru a nu se crea
nici o eroare de numărare a populaţiei, împăratul a poruncit ca
fiecare cetăţean din imperiu să fie înregistrat în localitatea lui de
baştină, iar nu în cea de domiciliu. În această situaţie, „s-a suit şi
Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui
David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din
neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită
cu el, care era însărcinată” (Luca 2,4-5). Din pricina mulţimii
călătorilor care trebuiau să se înregistreze în Betleem pentru
recensământ, toate hanurile sau casele de oaspeţi erau ocupate,
încât Dreptul Iosif şi Fecioara Maria s-au adăpostit într-o peşteră de
la marginea oraşului. „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit
zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Întâi-Născut şi L-a
înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru
ei” (Luca 2,6-7).
După ce au fost luaţi în evidenţă, călătorii din Betleem s-au
întors în oraşele şi satele în care locuiau, încât Dreptul Iosif şi
Fecioara Maria cu Pruncul au găsit loc de cazare la o casă de oaspeţi
din oraş. „Şi când s-au împlinit opt zile şi a fost să-L taie pe Prunc
împrejur, I-au pus numele Iisus, aşa după cum fusese numit de înger
mai înainte de a Se fi zămislit El în pântece” (Luca 2,21). Faptul că
Dreptul Iosif şi Fecioara Maria cu Pruncul Iisus au găsit după naştere
loc de cazare la o casă de oaspeţi din oraş îl vedem în aceea că la
venirea magilor de la Răsărit, aceştia „intrând în casă, L-au văzut pe
Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s-au
închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi
smirnă” (Matei 2,11).
„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului i se arătă în vis
lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt
şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute
Pruncul ca să-L omoare». Şi sculându-se Iosif, a luat, noaptea, Pruncul
36
şi pe mama Sa şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea
lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin
proorocul ce zice: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»” (Matei
2,13-15). Noi nu cunoaştem durata exactă a peregrinărilor celor
trei în Egipt. Cert este că nu au pribegit prea mult, pentru că
imediat după episodul cu omorârea pruncilor din Betleem şi
împrejurimi, Sfânta Scriptură vorbeşte despre moartea regelui Irod
şi întoarcerea celor trei în pământul lui Israel.
Să trecem acum la prezentarea pericopei evanghelice în
care ne este înfăţişată aducerea Pruncului Iisus la templul din
Ierusalim şi la explicarea ei: „Şi când s-au împlinit zilele curăţirii
lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca
să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea
Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie
închinat Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea
Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”.
Referitor la zilele curăţirii femeilor din sânul poporului
ales care nasc, Dumnezeu i-a poruncit în Vechiul Testament lui
Moise: „Dacă o femeie va zămisli şi va naşte băiat, necurată va fi
timp de şapte zile, aşa cum este necurată şi în zilele necazului ei.
În ziua a opta, pruncul va fi tăiat împrejur, iar ea va mai şedea
treizeci şi trei de zile spre a se curăţi de sângele ei cel necurat; de
nimic sfânt să nu se atingă şi la locaşul cel sfânt să nu meargă,
până ce i se vor împlini zilele curăţirii. Iar de va naşte fată,
necurată va fi timp de două săptămâni, aşa cum este în zilele
necazului ei; apoi va mai şedea timp de şaizeci şi şase de zile spre
a se curăţi de sângele ei cel necurat. După ce se vor împlini zilele
curăţirii ei, pentru fiu sau pentru fiică, va aduce preotului, la
intrarea cortului mărturiei, un miel de un an ca ardere de tot şi un
pui de porumbel sau o turturea ca jertfă pentru păcat; iar preotul le
va aduce ca jertfă înaintea Domnului şi se va ruga pentru ea şi
astfel o va curăţi de curgerea sângelui ei. Aceasta e rânduiala
pentru cea care a născut băiat sau fată. Iar de nu-i va da mâna să
aducă un miel, va lua două turturele sau doi pui de porumbel, unul
37
pentru ardere de tot şi altul jertfă pentru păcat, şi se va ruga pentru
ea preotul, şi curată va fi” (Lev. 12,2-8).
De vreme ce Fecioara Maria era Preacurată şi neîntinată,
pentru că „a zămislit de la Duhul Sfânt” (Matei 1,20), fără sămânţă
bărbătească şi a născut pe Fiul lui Dumnezeu fără dureri, ea nu trebuia
curăţită, însă din smerenie a acceptat să se supună prescripţiilor Legii
Vechi.
În faptul că Vechiul Testament poruncea ca femeia care a
născut băiat să aibă ziua curăţirii la treizeci şi trei de zile după tăierea
împrejur a pruncului, iar Sfântul Evanghelist Luca afirmă că Pruncul
Iisus a fost adus la templul din Ierusalim conform legii lui Moise, la
împlinirea zilelor curăţirii, avem un alt argument că fuga în Egipt a
Dreptului Iosif cu Fecioara Maria şi Pruncul Iisus a fost scurtă, de cel
mult o lună.
În ceea ce-i priveşte pe întâi născuţii de parte bărbătească din
sânul poporului ales, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să osebeşti
Domnului pe tot cel de parte bărbătească ce se naşte întâi, şi să-l
închini Domnului” (Ieş. 13,12). „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut,
pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, că este al Meu!” (Ieş. 13,2).
De vreme ce Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, era dătătorul Legii,
El nu trebuia să se supună ei, însă din smerenie respectă prescripţiile
Legii, după cum le-a şi spus evreilor: „Să nu socotiţi că am venit să
stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei
5,17).
Sfântul Evanghelist Luca aminteşte doar de perechea de
turturele sau de cei doi pui de porumbel ca jertfă de curăţire, pentru că
Dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria erau fără dare de mână şi nu-şi
permiteau să jertfească un miel de un an.
„Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul
acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui
Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul
Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul
Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii
au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul
Legii, el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a
38
zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că
ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului
Tău Israel”.
Pentru a înţelege cine era Simeon şi de ce i se vestise de
către Duhul Sfânt că nu va muri până nu va vedea pe Domnul
Hristos, vom relata o întâmplare din viaţa lui. În antichitate exista
în Alexandria Egiptului o bibliotecă foarte vestită, care era cea mai
mare din toată lumea cunoscută atunci. Bibliotecarul şef l-a rugat în
anul 250 î. d. Hr. pe regele Ptolemeu Philadelphul al Egiptului să
organizeze traducerea cărţilor Vechiului Testament din ebraică în
greacă, pentru a avea şi ei în bibliotecă faimoasa carte sfântă a
evreilor. La reputaţia acelei biblioteci, la pretenţiile ei şi la
preţuirea de care se bucura în lumea întreagă, nici nu se concepea
să lipsească o astfel de carte din rafturile ei. Regele a luat legătura
cu arhiereii şi cu preoţii templului din Ierusalim, şi le-a făcut
cunoscută intenţia sa, iar aceştia au fost de acord. Pentru traducere
au fost desemnaţi şaptezeci de învăţaţi evrei, care cunoşteau bine
limba greacă. Cei şaptezeci de învăţaţi au fost aşezaţi de către
Ptolemeu Philadelphul pe o insulă, şi i s-a repartizat fiecăruia dintre
ei câte un fragment din Vechiul Testament, pentru ca traducerea să
poată fi efectuată cât mai rapid. Cartea profetului Isaia i-a revenit
preotului Simeon. Acesta a început să traducă textul cărţii şi a ajuns
la capitolul 7, versetul 14, unde Isaia prooroceşte: „Iată, Fecioara
va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”.
Este vorba aici despre naşterea fără sămânţă a Mântuitorului din
Sfânta Fecioară Maria. Când a ajuns la acest pasaj, Simeon s-a
gândit că o fecioară nu poate rămâne însărcinată şi a tradus: „tânăra
femeie va lua în pântece”. A doua zi a vrut să-şi continue munca de
traducere şi a constatat că în textul grecesc în loc să scrie „tânăra
femeie”, aşa cum tradusese el, era scris „fecioara”. A şters
„fecioara” şi a trecut din nou „tânăra femeie”. Ziua următoare, când
s-a uitat la text, a descoperit cu consternare că era scris tot
„fecioara va lua în pântece”. A vrut iarăşi să schimbe expresia, dar
Dumnezeu a trimis la el pe arhanghelul Gavriil, care l-a prins de
39
mână şi i-a spus că aşa este textul corect: „fecioara va lua în pântece”
şi pentru ca să se încredinţeze de aceasta, nu va muri până nu va vedea
pe Mesia născut dintr-o Fecioară.
Când traducerea Vechiului Testament în limba greacă s-a
încheiat, a fost numită „Septuaginta”, după numărul traducătorilor.
Cei şaptezeci de învăţaţi evrei s-au întors în ţara lor, şi cu
trecerea anilor au murit unul după altul. Simeon îmbătrânise foarte
mult, dar nu murea şi aştepta împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu
făcută lui prin înger.
Când Pruncul Iisus a fost adus la templul din Ierusalim şi a fost
închinat Domnului, aşa cum cerea tradiţia iudaică, bătrânul Simeon,
care avea în jur de trei sute de ani, a venit şi el la templu, din îndemnul
lui Dumnezeu. Bătrânul a văzut pe Dreptul Iosif, care era înaintat în
vârstă şi pe Fecioara Maria, care era foarte tânără şi a înţeles că
Pruncul Iisus fusese zămislit fără sămânţă bărbătească, aşa cum
proorocise Isaia. Simeon a luat Pruncul în braţele sale slăbite de
bătrâneţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi I-a mărturisit că acum poate
muri în pace, pentru că a văzut pe Mântuitorul lumii, aşa cum i-a
făgăduit Dumnezeu.
Minunatul imn rostit de dreptul Simeon a intrat în cultul
bisericesc şi se cântă la sfârşitul vecerniei.
„Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre
Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui:
Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel
şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece
sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”.
Auzind cuvintele bătrânului Simeon, Dreptul Iosif şi Sfânta
Fecioară au fost cuprinşi de mirare. Simeon i-a binecuvântat pe
amândoi şi i-a zis Fecioarei Maria că venirea în lume a Pruncului Iisus
este spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi va stârni împotriviri,
pentru că unii se vor ridica împotriva Lui. Prin aceste cuvinte Simeon
vesteşte dificultăţile misiunii Mântuitorului între evrei, dintre care unii
Îl vor refuza, iar alţii Îl vor accepta. Sabia, amintită de bătrânul
Simeon, care va trece prin sufletul Sfintei Fecioare, va fi durerea
provocată Maicii Preacurate de patima Domnului Hristos, pentru că El
40
va muri pe cruce fără să aibă nici o vină. Gândurile din multe inimi
date pe faţă la răstignirea Mântuitorului vădesc răutatea omenească
dusă la extrem, întrucât conducătorii evreilor au fost în stare să
condamne la moarte şi să răstignească pe Fiul lui Dumnezeu.
„Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui
Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani
de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani,
şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în
rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea
despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim”.
În Vechiul Testament Dumnezeu a ridicat prooroci dintre
evrei, pe de o parte pentru a ţine mereu trează conştiinţa poporului ales
despre rolul lui în istorie, de a da din sânul său pe Mântuitorul lumii,
iar pe de altă parte pentru a vesti anumite evenimente din viaţa
Mântuitorului sau a poporului ales. Dintre profeţi unii au scris cărţi,
cum sunt cei patru prooroci mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel; şi
cei doisprezece profeţi mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona,
Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi. Alţi profeţi
însă nu au avut o operă scrisă, precum: Samuel, Natan, Ilie şi Elisei.
Pe lângă aceştia au existat şi proorociţe, precum: Mariam, sora lui
Aaron (Ieş, 15,20), Debora, soţia lui Lapidot (Jud. 4,4), Hulda, soţia
lui Şalum (IV Regi 22,14) şi Noadia (Neemia 6,14), însă nici una
dintre ele nu a scris cărţi. Din această categorie făcea parte şi
proorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, care nu se
depărta de templul din Ierusalim. Aceasta văzând Pruncul, a început
să dea slavă lui Dumnezeu şi să facă cunoscute cele ce îi
descoperise Domnul despre El, tuturor celor ce aşteptau mântuirea
în Ierusalim.
„Şi când au săvârşit toate cele după Legea Domnului, s-au
întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret”.
După ce au adus jertfa cuvenită pentru curăţire şi au închinat
Pruncul lui Dumnezeu, Dreptul Iosif şi fecioara Maria s-au întors în
cetatea lor, Nazaret.
Dacă la naşterea Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii îngerul
Domnului a vestit unor păstori de lângă oraş că Mântuitorul lumii S-a
41
născut, iar trei magi de la Răsărit I-au adus daruri ca unui împărat, la
aducerea Pruncului la templul din Ierusalim dreptul Simeon şi
proorociţa Ana au mărturisit şi ei că Iisus Hristos este Mântuitorul
lumii, iar bătrânul Simeon a anunţat chiar patima Sa.
În faptul că Sfânta fecioară Maria a venit la templul din
Ierusalim când s-au împlinit zilele curăţirii, respectând prescripţiile
Legii Vechi, deşi ea era Preacurată, vedem marea ei smerenie. De
asemenea, aducerea la templu a Pruncului Iisus, conform Legii lui
Moise, ne arată marea Lui smerenie, căci deşi El era Fiul lui
Dumnezeu, s-a supus Legii Vechiului Testament. Să învăţăm de aici şi
noi să fim smeriţi şi să împlinim cele poruncite nouă de Dumnezeu,
pentru că Mântuitorul a spus: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte,
acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de
Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14,21).
AMIN
42
Duminica întâia a sfântului şi marelui post
(a Ortodoxiei)
(cu dată schimbătoare)
Evanghelia de la Ioan (1,44-51)
„În vremea aceea, a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit
pe Filip şi i-a zis: Vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida, din
cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis:
Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe
Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate
fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael
venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu
este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi
i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub
smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu
eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus
că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.
Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul
deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se
peste Fiul Omului”.
SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREA IUBITULUI CLER, CINULUI MONAHAL ŞI
DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI DIN CUPRINSUL
PATRIARHIEI ROMÂNE, HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA
DUMNEZEU TATĂL, IAR DE LA NOI ARHIEREŞTI
BINECUVÂNTĂRI.22
Iubiţi fii duhovniceşti,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am început şi anul acesta
postul Sfintelor Paşti şi am ajuns să sărbătorim „Duminica
Ortodoxiei”, zi sfântă, dedicată credinţei noastre.
22
În Duminica Ortodoxiei nu se predică, ci în toate bisericile şi mănăstirile
din cuprinsul Patriarhiei Române se citeşte Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române. Întrucât această pastorală pe anul 2003 a fost elaborată de P. S.
Petroniu, o redăm în această carte.
43
Această zi de sărbătoare a fost instituită de sinodul de la
Constantinopol din anul 843, la care a fost confirmată dogma cinstirii
sfintelor icoane şi a fost aruncată anatema asupra celor care nu le
cinsteau, precum şi asupra tuturor celor ce s-au abătut de la dreapta
credinţă în decursul vremii şi a fost proclamat triumful Ortodoxiei asupra
tuturor ereziilor. În 11 martie acelaşi an, în prima duminică din postul
Sfintelor Paşti, a fost celebrată pentru prima dată această zi de sărbătoare.
Pericopa evanghelică citită astăzi la Sfânta Liturghie ni-L
înfăţişează pe Mântuitorul Hristos alegându-Şi o parte dintre Apostoli,
cărora le va spune în timpul activităţii Sale publice: „Fericiţi sunt ochii
voştri că văd şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că
mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au
văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13,16-17).
Pornind de la această afirmaţie a Mântuitorului, Sfântul Ioan
Evanghelistul subliniază şi el, pentru a da greutate celor propovăduite
de Apostoli: „Ceea ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi
voi să aveţi părtăşie cu noi” (I Ioan 1,3). Astfel Sfinţii Apostoli au
propovăduit ceea ce au văzut şi au auzit, de aceea în mesajul pe care
creştinismul îl dă lumii, alături de cuvântul auzit şi înţeles stă şi
imaginea, chipul Celui care rostea adevărul. În acest context au apărut
sfintele icoanele, reprezentări grafice ale Mântuitorului Hristos, ale
Maicii Domnului, iar ulterior ale sfinţilor.
După o perioadă de aproximativ şapte sute de ani, în care
Biserica a cinstit sfintele icoane, în veacul al VIII-lea, datorită
opoziţiei musulmanilor din provinciile orientale ale Imperiului
Bizantin faţă de icoane, care pe motive religioase înlăturau orice
reprezentare a vreunei fiinţe vii şi tindeau către o artă pur ornamentală,
precum şi din cauza unor exagerări în ceea ce priveşte cinstirea
sfintelor icoane în sânul Bisericii, unii împăraţi de la Constantinopol,
originari din orientul imperiului, au declanşat persecuţia contra celor
ce se închinau la sfintele icoane.
Dreptmăritori creştini,
Lupta contra icoanelor nu a putut birui. Iniţiată şi patronată nu
de teologi sau de oameni ai Bisericii, ci de capete încoronate şi de
armatele lor de mercenari, ea a trebuit să cedeze în faţa opoziţiei de
44
neclintit a ierarhilor Bisericii, a teologilor celor mai iluştri de atunci, a
monahilor şi a mulţimilor de credincioşi, care au dat numeroşi martiri
pentru cauza dreaptă a icoanelor. Cultul icoanelor era prea adânc
înrădăcinat în concepţia şi în practica vieţii religioase a creştinismului,
pentru a mai putea fi pus în discuţie, tăgăduit şi dezrădăcinat sau
desfiinţat. Icoana ocupase deja locul ei în viaţa Bisericii şi devenise
obiect al tradiţiei înainte de a începe să fie obiect al speculaţiei
teologice şi dinainte de a începe incertitudinea asupra posibilităţii de a
reprezenta pe Dumnezeu şi de a venera icoanele. Statornicirea cultului
icoanelor prin sinodul din 843 a fost o victorie a Bisericii, care prin
martiriu a îngenunchiat literalmente Imperiul Bizantin, respectiv pe
împărat, în faţa împăratului Hristos.
Lupta contra icoanelor încheie seria marilor erezii care au
frământat Biserica în primele opt veacuri creştine. Fiecare dintre
aceste învăţături greşite ataca un aspect sau altul al lucrării
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Iconoclasmul însă nu mai lua ca
ţintă un anumit aspect, ci lucrarea mântuirii în ansamblu. Şi, aşa cum
această foarte complexă erezie constituia o ofensivă generală
împotriva întregii învăţături ortodoxe, tot aşa, restabilirea cultului
icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii
Ortodoxii. Biserica a învins şi va continua să învingă o mulţime de
erezii felurite, dar una singură dintre victoriile sale, cea împotriva
iconoclasmului, a fost proclamată în mod solemn drept triumf al
Ortodoxiei.
Iubiţi credincioşi,
În atmosfera de sărbătoare pe care o trăim, în care Biserica a
ieşit biruitoare asupra marii încercări a iconoclasmului, Sfântul Sinod
al Bisericii noastre îşi îndreaptă chemarea părintească plină de iubire,
ca şi în alţi ani, către slujitorii sfintelor altare şi către toţi credincioşii,
de a sprijini cu aceeaşi râvnă colecta îndătinată a Fondului Central
Misionar, pentru a ne dovedi prin fapte credinţa noastră. Din acest
fond sunt ajutate biserici în construcţie sau reparaţie, altele sunt
împodobite cu pictură ori sunt înzestrate cu odoare sfinte, sunt
întreţinute parohiile nevoiaşe şi parohiile româneşti de peste hotare,
aşezămintele sociale ale Bisericii, precum orfelinate, cămine pentru
45
bătrâni, cantine pentru cei aflaţi în lipsuri, şi este susţinut în mare parte
programul filantropic al Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel a constatat că: „dacă un mădular suferă,
toate mădularele suferă împreună” (I Cor. 12,26), de aceea când o
parte a credincioşilor Bisericii din Ierusalim se afla în nevoi,
Apostolul neamurilor nu a putut rămâne nepăsător şi a iniţiat o
„strângere de ajutoare pentru săracii din Ierusalim” (Rom 15,26). Să
urmăm pilda creştinilor primului veac, iar întrucât „mila este
biruitoare asupra judecăţii” (Iacov 2,13), adică cel care face milostenie
aproapelui său va fi cercetat cu milă la judecata cea dreaptă a lui
Dumnezeu, să răspundem şi de această dată chemării Bisericii, pentru
că numai prin astfel de fapte ne putem învrednici să auzim cuvintele
Dreptului Judecător adresate celor de-a dreapta Sa: „Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de
la întemeierea lumii, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc;
însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost
şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost
şi aţi venit la Mine” (Mat. 25,34-36).
Îmbrăţişându-vă cu dragoste părintească, noi, membrii
Sfântului Sinod, vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul
Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13,13).
AMIN
46
Sfinţii patruzeci de mucenici din Sevasta
(9 Martie)
Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi pentru că îi doreşte
numai binele, i-a purtat întotdeauna de grijă. Când protopărinţii Adam
şi Eva au păcătuit şi s-au îndepărtat de Creatorul lor, pierzând raiul şi
intrând în robia diavolului şi a păcatului, Dumnezeu le-a promis un
Izbăvitor, care îi va scăpa din robie şi le va deschide din nou raiul.
Pentru că urmaşii protopărinţilor au fost foarte păcătoşi, Dumnezeu a
pierdut lumea prin potop, dar a salvat de la moarte pe Noe şi familia
sa. După potop oamenii au continuat să păcătuiască, de aceea
Dumnezeu a fost nevoit să-şi aleagă un popor, pe care l-a pregătit să
dea naştere din sânul său Mântuitorului lumii. Când evreii se abăteau
de la calea lui Dumnezeu şi cădeau în idolatrie sau în alte păcate,
Domnul le trimitea câte un prooroc, pentru a-i aduce pe calea cea
bună. La „plinirea vremii”, Mântuitorul lumii S-a întrupat, pentru a
izbăvi lumea din robia diavolului şi a păcatului şi pentru a deschide
oamenilor împărăţia cerurilor. Constatând purtarea de grijă a lui
Dumnezeu faţă de om în fiecare perioadă de timp din istorie, Sfântul
Pavel a afirmat că El „a dat pe unii prooroci, pe alţii apostoli, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la
lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4,11-12).
Pentru a cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a
omului, dar şi răspunsul acestuia la iubirea şi chemarea lui Dumnezeu,
vom prezenta câteva categorii de oameni care s-au remarcat în istoria
Bisericii. Vom începe chiar cu epoca Noului Testament. La începutul
activităţii Sale publice, Mântuitorul şi-a ales doisprezece Apostoli, pe
care după ce i-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu, i-a trimis de
probă la propovăduire. La încheierea misiunii încredinţate lor, aceştia
s-au întors la Domnul Hristos „cu bucurie, zicând: «Doamne, şi
demonii ni se supun în numele Tău»” (Luca 10,17). În urma răstignirii
şi a învierii din morţi, Domnul Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli:
„Voi să şedeţi în cetatea Ierusalimului, până ce vă veţi îmbrăca cu
putere de sus” (Luca 24,49), „iar putere veţi primi prin venirea peste
voi a Sfântului Duh, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată
47
Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1,8).
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,18-20). La Cincizecime
Sfântul Duh a coborât peste Sfinţii Apostoli şi i-a îmbrăcat cu putere
de sus, iar aceştia L-au propovăduit pe Hristos cel înviat şi învăţătura
Lui, până la marginile pământului.
Pe lângă Sfinţii Apostoli, care au alcătuit o categorie aparte în
lucrarea de mântuire a lumii, întrucât ei au avut marele privilegiu de a
sta mai bine de trei ani în preajma Mântuitorului, în Biserică s-au
remarcat şi alte categorii de sfinţi, precum: martirii, călugării, ierarhii
etc. Dintre martiri amintim pe: Constantin Brâncoveanu cu cei patru
fii ai lui: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache,
Dimitrie, Elefterie, Gheorghe, Haralambie, Mina, Nichita Romanul,
Pantelimon, Serghie, Ştefan, Vach, Ecaterina, Tecla, Varvara etc.
Dintre monahi s-au distins: Antonie cel Mare, Arsenie, Gherasim de la
Iordan, Ioan Colov, Ioan Damaschinul, Ioan Iacob Hozevitul, Ioan
Scărarul, Macarie, Pahomie, Paisie, Sisoe, Zenon, Maria Egipteanca,
Parascheva, Teodora de la Sihla etc. Dintre ierarhi amintim pe: Vasile
cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Atanasie, Chiril, Ioan
cel Milostiv, patriarhii Alexandriei, Nifon, patriarhul
Constantinopolului, Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Spiridon
al Trimitundei, Calinic al Râmnicului, Iosif de la Partoş, Iorest şi Sava
de la Alba Iulia etc.
Astăzi îi prăznuim pe sfinţii patruzeci de mucenici din Sevasta.
Întrucât facem pomenirea unor mucenici, pe lângă martiriul lor, vom
prezenta şi chinurile suferite de alţi mucenici, pentru a cunoaşte
puterea pe care Dumnezeu le-o dă acestora în răbdarea chinurilor
pentru credinţă.
Sfinţii patruzeci de mucenici au trăit în vremea împăratului
Valeriu Licinius (308-324). Aceştia erau din părţile Capadociei şi
slujeau în acelaşi grup de oaste din cetatea Sevasta, din Armenia, fiind
viteji în războaie. Conducătorul oştirii era Agricola, un păgân rău din
fire. Auzind Agricola că cei patruzeci de ostaşi sunt creştini, i-a
48
chemat în faţa lui şi le-a spus: „Aşa cum v-aţi arătat ascultători de
conducătorii voştri, luptând în războaie, aşa să vă faceţi ascultători şi
acum, aducând jertfă zeilor”. La acest îndemn, Chirion, căpetenia
celor patruzeci, a răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi
pentru împăratul pământesc, tot aşa vom lupta şi pentru Împăratul
Ceresc împotriva vrăjmaşilor Lui”. Întrucât au refuzat să jertfească
zeilor, Agricola i-a întemniţat pe cei patruzeci de soldaţi, crezând că
poate se vor răzgândi. Ei nu au încetat însă a se ruga fierbinte
Domnului Hristos, pentru a-i întări să-L mărturisească înaintea
oamenilor. Văzând Agricola că soldaţii nu se leapădă de Hristos, i-a
ameninţat cu chinuri înfricoşătoare, însă ei au rămas neclintiţi în
credinţa lor. Căpetenia oştirii a încercat să-i înduplece să jertfească
zeilor prin tot felul de făgăduinţe, însă şi acestea au fost zadarnice.
Venind în cetatea Sevasta un mare conducător de oşti, pe nume Lizie,
şi aflând despre cei patruzeci de soldaţi creştini, le-a poruncit să aducă
jertfă zeilor, însă aceştia au refuzat cu fermitate. Înfuriat peste măsură,
Lizie a poruncit ca cei patruzeci de soldaţi să fie dezbrăcaţi şi i-a silit
să intre în apa aproape îngheţată a unui iaz. Pe maluri a fost pusă
strajă, pentru ca nici unul dintre cei din iaz să nu poată ieşi din apă.
Unul dintre ostaşi, nemaiputând îndura temperatura scăzută a apei, s-a
lepădat de Hristos şi a acceptat să aducă jertfă idolilor. Ieşind din iazul
îngheţat, a intrat în baia caldă, anume pregătită pentru cei ce se
leapădă şi a murit pe loc. După ce au petrecut o noapte întreagă în apă,
toţi cei din iaz erau încă vii şi se rugau lui Dumnezeu să-i întărească.
Străjerul Aglaie, unul dintre cei care îi păzea pe cei patruzeci să nu
iasă din apă, a văzut dimineaţa câte o cunună deasupra fiecăruia dintre
cei treizeci şi nouă de ostaşi şi o cunună stingheră, care nu avea unde
să se aşeze. Atunci a mărturisit şi el că este creştin, şi dezbrăcându-se
de haine, s-a aruncat în apă, întregind ceata celor patruzeci.
Văzând Lizie că după o noapte întreagă petrecută în iaz, toţi
cei patruzeci de creştini sunt încă vii, a poruncit soldaţilor lui să-i
scoată din apă, să le sfărâme gleznele cu ciocane şi să-i ardă de vii,
ceea ce au şi făcut.
Vom prezenta acum chinurile îndurate pentru credinţa în Iisus
Hristos de Sfântul Elefterie. Acesta a trăit în timpul împăratului
49
Adrian (117-138), fiind episcop în Iliric. Împăratul i-a cerut lui
Elefterie să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, însă el a
refuzat, propovăduind în faţa împăratului pa Hristos şi defăimând
idolii. La porunca lui Adrian, soldaţii l-au culcat pe episcop pe un pat
de aramă, încins în foc, dar el a rămas nevătămat. L-au pus atunci pe
un grătar de fier înroşit în foc, dar nu i s-a întâmplat nimic. L-au băgat
într-o căldare plină cu smoală în clocot, dar a rămas neatins. L-au
aruncat într-un cuptor de aramă încins, dar a ieşit nevătămat. L-au
legat de un car tras de cai sălbatici, dar a fost dezlegat de îngeri şi a
fost dus într-un munte înalt, unde a trăit o vreme cu fiarele sălbatice,
care se îmblânzeau la cuvântul lui. Aflând împăratul unde este
Elefterie, şi-a trimis slujitorii să-l prindă, dar Sfântul i-a convins că
Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi i-a botezat. Împăratul a trimis mai
mulţi slujitori la el, care l-au prins şi l-au aruncat în arenă la fiare, însă
acestea nu s-au atins de el. Atunci împăratul a trimis doi slujitori să-l
străpungă cu suliţa şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în
ziua de 15 decembrie, în care i se face şi pomenirea.
Vom înfăţişa şi martiriul Sfântului Pantelimon. Acesta a trăit
în timpul împăratului Galeriu (293-311), fiind medic, care prin darul
Domnului Hristos săvârşea minuni. După ce a vindecat un orb, a fost
chemat la împărat, care i-a cerut să se lepede de Hristos. Pentru că a
refuzat, a fost supus la chinuri. A fost bătut cumplit şi spânzurat gol pe
un lemn, iar soldaţii au vrut să-i sfâşie trupul cu nişte ghiare de fier,
care s-au muiat însă ca ceara. Chinuitorii au vrut să-l ardă cu torţele,
dar acestea s-au stins. L-au aruncat într-un cazan cu plumb topit, dar a
ieşit nevătămat de acolo. I s-a legat o piatră mare de gât şi a fost
aruncat în mare, dar piatra a plutit deasupra apei şi l-a scos la mal. A
fost aruncat la lei, dar aceştia nu s-au atins de el. A fost legat de o
roată cu colţi de fier, care a fost rostogolită de pe un loc înalt, dar roata
s-a sfărâmat şi Pantelimon a rămas nevătămat. Împăratul a poruncit
atunci să i se taie capul cu sabia şi aşa a trecut la Domnul. Pomenirea
lui se face la 27 iulie.
Demne de cunoscut şi de admirat sunt caznele la care a fost
supus Sfântul Haralambie, episcopul Magneziei. Împăratul Septimiu
Sever (193-211) a declanşat o prigoană împotriva creştinilor. Sfântul
50
Haralambie nu a ţinut însă cont de persecuţie şi Îl propovăduia cu
mare îndrăzneală pe Hristos. Luchian, mai marele cetăţii Magneziei, a
poruncit soldaţilor să-l prindă pe episcop şi să-l supună la chinuri.
Soldaţii l-au arestat pe Haralambie şi l-au dezbrăcat, încercând să-i
sfâşie trupul cu ghiare de fier, însă acestea s-au tocit şi nu au reuşit
decât să-l zgârie pe Sfânt. Supărat pe neputinţa soldaţilor, Luciu, unul
dintre chinuitori, a luat ghearele şi s-a repezit asupra lui Haralambie,
pentru a-i sfârteca trupul, însă mâinile i-au fost brusc tăiate de la coate
şi au rămas agăţate de trupul Sfântului. Văzând cele întâmplate, mai
marele cetăţii l-a scuipat plin de ură pe Haralambie, dar gura i-a rămas
strâmbă. Luchian şi Lucian şi-au cerut iertare pentru faptele lor, iar la
rugăciunile Sfântului au luat tămăduire. Auzind acestea, mulţi
locuitori din Magnezia au îmbrăţişat credinţa creştină.
Împăratul se găsea în Antiohia, nu departe de Magnezia, iar
întâmplările din această cetate au ajuns până la urechile lui. Sever a
poruncit ca episcopul Haralambie să fie adus la el. Soldaţii i-au bătut
Sfântului piroane în tot trupul şi l-au legat pe un cal, pentru ca drumul
până în Antiohia să-i fie un calvar. Pe cale însă calul a grăit, asemenea
asinei lui Valaam din Vechiul Testament (Numeri 22,28) şi le-a
poruncit chinuitorilor să îl dezlege pe Haralambie. Înspăimântaţi,
ostaşii s-au supus imediat, ducându-l pe episcop până în Antiohia, fără
să se mai atingă de el.
Când au ajuns la împărat, acesta a poruncit soldaţilor să-i
înfigă Sfântului o frigare încinsă în piept, însă focul s-a stins, iar
ostaşii nu au putut îndeplini porunca împăratului. Sever l-a întrebat
atunci pe Haralambie cu ce putere săvârşeşte minunile, iar acesta i-a
răspuns că le face în numele lui Iisus Hristos. Împăratul l-a întrebat pe
episcop dacă nu poate învia cumva şi morţii, iar acesta a înviat
înaintea lui Sever un mort şi a exorcizat un demonizat. Văzând
acestea, mulţi din cetate au crezut în Iisus Hristos.
Împăratul crezând că Haralambie face vrăji, i-a poruncit să se
lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, pentru a nu-l mai chinui,
însă acesta i-a răspuns că pe cât trupul i se zdrobeşte cu bătăile, pe atât
duhul i se bucură. Atunci Sever a poruncit să fie chinuit în continuare.
51
Soldaţii l-au bătut pe Haralambie cu pietre şi au vrut să-i ardă barba şi
faţa cu torţele, însă el a întors focul asupra chinuitorilor.
Văzând Sever că Haralambie rămâne nevătămat, a început să
cârtească împotriva Dumnezeului său, dar în acel moment s-a produs
un cutremur de pământ, iar fulgere şi trăznete s-au abătut asupra
împăratului şi a eparhului Crips, care l-au rugat pe Sfânt să-i scape de
pedeapsa lui Dumnezeu.
Galini, fiica împăratului, cunoscând prin aceste minuni că
Haralambie se închină Dumnezeului celui adevărat, a crezut în Hristos
şi l-a îndemnat şi pe tatăl ei să se lepede de idoli şi să vină la credinţa
cea adevărată, însă el a refuzat.
La treizeci de zile de la cutremur, Sever l-a chemat din nou pe
Haralambie şi i-a poruncit să jertfească idolilor. Pentru că acesta a
refuzat şi l-a certat pentru împietrirea inimii lui, împăratul i-a pus frâu
şi zăbală în gură şi l-a purtat aşa prin toată Antiohia. Episcopul s-a
rugat lui Dumnezeu, Care l-a scăpat de această umilinţă.
Văzând Sever că prin chinuri nu-l poate atrage pe Haralambie
în idolatrie, a poruncit ca Sfântul să fie dus în casa unei văduve
desfrânate, crezând că în acest fel se va întina cu păcatul. Episcopul s-
a rezemat de unul din stâlpii casei văduvei, care deşi era din lemn
uscat, a înverzit, a înfrunzit şi a făcut atâtea ramuri, încât a acoperit
casa. Văduva s-a speriat şi a căzut la picioarele Sfântului, rugându-l să
plece din casa ei, căci este păcătoasă. Haralambie i-a spus că
Dumnezeu îi aşteaptă pe păcătoşi să se întoarcă la El. A doua zi pomul
crescut din stâlp a înflorit şi a dat rod, încât toţi vecinii s-au minunat,
iar văduva cea păcătoasă s-a căit pentru păcatele ei şi s-a botezat.
Împăratul văzând minunile lui Haralambie şi auzind că tot mai
mulţi locuitori ai Antiohiei cred în Hristos din cauza lor, a înţeles că
prin chinuri nu-i poate face nici un rău Sfântului, nici nu-l poate clinti
din credinţa lui şi a poruncit să i se taie capul. Soldaţii l-au decapitat
pe Haralambie în 10 februarie, ziua pomenirii lui.
Din cele prezentate până acum, constatăm că Domnul Hristos
îi întăreşte pe mucenici în chinuri şi săvârşeşte prin ei chiar minuni.
Dumnezeu nu le ia durerea celor aflaţi în cazne, pentru că în acest caz
soldatul cel slab din Sevasta nu s-ar fi lepădat de El, însă le dă puterea
52
să le rabde, aşa cum s-a întâmplat şi cu Sfântul Apostol Pavel, care
mărturiseşte: „Pentru ca să nu mă trufesc cu bogăţia descoperirilor,
datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei să mă bată
peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori L-am rugat
pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: De-ajuns îţi
este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!
Aşadar, foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă întru slăbiciunile
mele, pentru ca întru mine să locuiască puterea lui Hristos. De aceea
mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în
strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II
Cor. 12,7-10).
În creştinism există un paradox, nu cel ce prigoneşte este
puternic, ci cel ce rabdă prigoana, nu chinuitorul, ci cel chinuit, nu cel
ce ocărăşte, ci cel ce se lasă ocărât.
Să urmăm pilda Sfinţilor Mucenici, care nu s-au lepădat de
Hristos, ci L-au mărturisit cu îndrăzneală înaintea oamenilor, chiar
dacă au suferit chinuri cumplite. Dacă nu ne găsim în vreme de
prigoană, noi ne mărturisim credinţa în Iisus Hristos prin împlinirea
poruncilor Lui, „fiindcă nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui
Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea” (Rom. 2,13).
AMIN
53
Bunavestire
(25 Martie)
„Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din
Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un
bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei
era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină
de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea,
văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de
închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme,
Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei
naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui
Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui
David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi
împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi
aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a
zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te
va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea
fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită
stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria:
Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat
de la ea” (Luca 1,26-38).
Ziua de astăzi este o zi cu totul deosebită în istoria lumii, dar
creştinii conştientizează prea puţin importanţa evenimentului petrecut
astăzi în Nazaretul Galileii.
Înţeleptul Solomon a scris: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai
fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou
sub soare” (Ecclesiast 1,9). Aceste cuvinte au fost valabile până la
bunavestire, când a avut loc un fapt la care nimeni nu s-a gândit
vreodată, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, Creatorul s-a unit cu
creatura. Mântuitorul a venit să salveze lumea şi mii de ani de
aşteptare s-au încheiat. Nu s-a întâmplat numai ceva nou sub soare, ci
cursul întregii istorii a lumii s-a schimbat. Fiul lui Dumnezeu, Cel prin
care a fost creată lumea întreagă, „căci toate prin El s-au făcut; şi fără
54
El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3), coboară din veşnicie
şi intră în timp. Eternitatea şi cele trecătoare se unesc în persoana lui
Iisus Hristos. Astăzi este o zi de o grandoare şi de o măreţie
nemaiîntâlnite, de care îngerii din ceruri se minunează. Dumnezeu nu
s-a unit cu îngerii, ci cu omul, „căci, într-adevăr, nu a luat firea
îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16). Valoarea fiinţei
umane ajunge la absolut, pentru că prin unirea cu Fiul lui Dumnezeu,
omul ajunge dumnezeu. Nici o altă făptură din univers nu se bucură de
cinstea de care are omul parte.
Evenimentul grandios al buneivestiri are loc într-o căsuţă
smerită din Nazaretul Galileii. Fiul lui Dumnezeu vine în lume, dar o
face smerit, cum numai El poate.
Vom explica fiecare idee din pericopa evanghelică citită astăzi
astăzi la Sfânta Liturghie:
„Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din
Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un
bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei
era Maria”.
Îngerii sunt mesageri sau soli ai lui Dumnezeu care sunt
menţionaţi des în Sfânta Scriptură. Totuşi cea mai înaltă misiune pe
care a avut-o vreodată un înger pe pământ este cea a arhanghelului
Gavriil de astăzi. Îngerul de această dată nu aduce o poruncă a lui
Dumnezeu, nu exprimă voia divină, ci vesteşte însăşi coborârea lui
Dumnezeu pe pământ.
Maria în limba ebraică înseamnă „Cea frumoasă”. Dumnezeu a
găsit-o pe Fecioara Maria nu doar frumoasă, ci cea mai frumoasă
femeie din punct de vedere moral de pe faţa pământului, din toate
timpurile, de aceea Domnul şi-a ales-o de mireasă şi de Maică a Fiului
Său. Astăzi ea este mireasă a Celui Prea Înalt, şi Maică a Domnului va
fi la Crăciun.
„Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de
har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea,
văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de
închinăciune poate să fie aceasta?”
55
Fecioara Maria era atât de curată şi de smerită, încât nu de
vederea îngerului s-a tulburat, ci de cuvintele lui. Oamenii foarte
curaţi sufleteşte, cum au fost marii călugări din pustia Egiptului,
vedeau frecvent îngeri şi vorbeau cu ei ca şi cu nişte prieteni. Pentru ei
acest fapt nu era de mirare, de aceea nici Sfânta Fecioară, fiind
preacurată, nu a fost surprinsă să-l vadă pe arhanghelul Gavriil, dar
întru smerenia ei, a fost uimită de cuvintele lui. Omul cu adevărat
smerit este uimit când aude vorbe de laudă despre el, pentru că el se
vede păcătos, mai jos decât toţi ceilalţi. În acest sens Sfântul Pavel
mărturiseşte că „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei
păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1,15). Sfântul niciodată
nu este conştient de valoarea şi de calităţile lui, pentru că dacă ar fi
conştient de ele, ar cădea în mândrie. Acesta este paradoxul smereniei:
ceea ce ai, nu vezi, pe când omul mândru crede că posedă ceea ce nu
are în realitate.
Când Sfânta Fecioară a auzit de la înger: „Bucură-te, ceea ce
eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei”, a rămas foarte surprinsă. Ea nu era conştientă de sfinţenia şi de
marea ei înălţime morală.
„Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la
Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema
numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema
şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi
va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea
sfârşit”.
Îngerul risipeşte nedumerirea Mariei şi tocmai pentru a nu-i
amplifica uimirea, nu începe să facă un elogiu al faptelor ei, care
justificau vizita lui, la porunca lui Dumnezeu, ci îi spune scurt: “Ai
aflat har la Dumnezeu”, apoi îi înfăţişează scopul vizitei sale:
hotărârea lui Dumnezeu ca Fiul Său să se întrupeze din sânul preacurat
al Fecioarei. Arhanghelul îi spune şi ce nume să pună pruncului ce se
va naşte din ea, şi cine va fi El de fapt.
„Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu
nu ştiu de bărbat?”
56
Întrebarea Mariei este perfect justificată, pentru că fără
sămânţă bărbătească nici o femeie nu poate zămisli şi naşte, ori ea era
fecioară, deci din punct de vedere omenesc era imposibil să
zămislească.
Din dialogul îngerului cu Fecioara constatăm că Arhanghelul
Gavriil nu i-a zis: „acum vei lua în pântece” sau „astăzi vei zămisli”,
ci i-a spus doar că va lua în pântece, folosind un viitor. Fecioara Maria
era logodită cu dreptul Iosif şi s-ar fi putut căsători cu el pentru a avea
un copil, cum s-a întâmplat cu părinţii lui Samson din Vechiul
Testament, cu Ioachim şi Ana, părinţii sfintei Fecioare, ori cu Zaharia
şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan Botezătorul. Aceştia nu aveau
copii, s-au rugat pentru aceasta lui Dumnezeu, care a trimis un înger să
le vestească faptul că soţiile lor vor naşte. Modul de zămislire al
acestor copii însă a fost cel normal, minunea a constat în faptul că
femeile erau neroditoare, şi Dumnezeu le-a făcut să rodească. Fecioara
Maria însă nu era stearpă şi ar fi putut avea un copil, dar mirarea ei:
„Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”, denotă că ea
îşi închinase viaţa lui Dumnezeu, îi făgăduise Celui Preaînalt că va trăi
în feciorie, deci nu îşi dorea o legătură nici cu dreptul Iosif, nici cu
vreun alt bărbat. În plus, ea nici nu se rugase lui Dumnezeu să
dobândească un copil, fie prin mijloace naturale, fie supranaturale, ea
era mai presus de aceste gânduri. Fecioara Maria este mai cinstită
decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii,
pentru că prin sfinţenia vieţii s-a ridicat mai presus de îngeri. Ea este
singurul om, în afară de Iisus Hristos (care este Dumnezeu şi om), care
este mai presus de îngeri, deci cugetarea ei este mai înaltă decât a
cetelor îngereşti. Dacă „îngerii lui Dumnezeu în cer nici nu se însoară,
nici nu se mărită” (Mat. 22,30), cu atât mai mult Sfânta Fecioară nu a
avut vreodată gânduri de căsătorie, pentru că ea se dedicase lui
Dumnezeu şi de aceea crescuse la templul din Ierusalim până la vârsta
îngăduită de legea evreiască. Dacă ar fi vrut să-şi întemeieze o
familie, s-ar fi căsătorit fie cu dreptul Iosif, fie cu alt bărbat, dar ea era
logodită cu Iosif tocmai pentru a apărea în faţa evreilor că are o
familie, iar protejată de acest paravan, îşi putea închina în voie viaţa
lui Dumnezeu. Tocmai pentru această iubire nemărginită către
57
Dumnezeu, dublată de o curăţie ireproşabilă, a aflat Fecioara Maria
har înaintea lui Dumnezeu.
La întrebarea Mariei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu
ştiu de bărbat?”, îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt se va pogorî peste
tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul
care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”.
Prin acest cuvinte îngerul a lămurit-o pe Sfânta Fecioară că nu
trebuie să-şi calce făgăduinţa făcută lui Dumnezeu, de a trăi în
feciorie, pentru că „Duhul Sfânt se va pogorî peste ea şi puterea Celui
Preaînalt o va umbri” şi Cel ce se va naşte va fi Fiul lui Dumnezeu, nu
copilul unui bărbat.
Îngerul îi dă şi un semn al puterii lui Dumnezeu legat de
zămislire, zicând: „Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la
bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită
stearpă”. Fecioara Maria nu ştia nimic despre Elisabeta, pentru că
aceasta „s-a tăinuit pe sine” (Luca 1, 24).
„Şi a zis Maria: Iată roaba domnului. Fie mie după cuvântul
tău!”.
Dialogul se încheie prin acceptarea de către Sfânta Fecioară a
celor vestite ei de către înger. Prin glasul ei, întreaga umanitate şi-a
exprimat dorinţa de mântuire şi a consimţit la întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Acesta este momentul zămislirii, pentru că Dumnezeu nu
se întrupa fără acordul Mariei.
„Şi îngerul a plecat de la ea”. Arhanghelul s-a dus pentru că îşi
îndeplinise misiunea, dar nu a lăsat-o singură pe Sfânta Fecioară,
pentru că ea avea acum în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, devenit şi
Fiul ei.
Să învăţăm de la Fecioara Maria să ascultăm de voia lui
Dumnezeu, pentru că numai aşa El se va sălăşlui în sufletele noastre şi
ne va găti şi nouă un locaş în împărăţia Sa, unde „multe locaşuri sunt”
(Ioan 14,2). AMIN
58
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă
(23 Aprilie)
Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Acesta
s-a născut în Capadochia, pe vremea împăratului Diocleţian, într-o
familie de buni creştini, unde a crescut în frica lui Dumnezeu,
deprinzând de mic copil tainele credinţei. Întrucât a rămas orfan de
tată în copilărie, mama lui s-a mutat împreună cu el în Palestina, de
unde era de loc.
După ce Sfântul Gheorghe a crescut, s-a înrolat în armată, şi
pentru că era cinstit, priceput, destoinic şi viteaz în luptă, s-a făcut
preţuit, încât în scurtă vreme a ajuns conducător de oaste în garda
împăratului.
La începutul domniei sale, împăratul Diocleţian nu a persecutat
creştinii, care au putut ocupa în acest fel dregătorii înalte în Imperiul
Roman. În anul 303 însă, la îndemnul ginerelui său, Galeriu, pe care
împăratul l-a asociat la domnie, Diocleţian a declanşat o prigoană
cruntă împotriva creştinilor, care a durat timp de zece ani, până în 313,
când Constantin cel Mare, prin decretul de toleranţă de la Milan, a dat
libertate creştinilor. În aceşti zece ani de persecuţie, mulţi creştini şi-
au pierdut dregătoriile înalte, averile şi chiar viaţa, preferând să-şi
mărturisească credinţa în Iisus Hristos şi să moară, decât să se închine
zeilor şi să le aducă jertfe.
Cunoscând decretul de prigonire al creştinilor şi cuvintele
Mântuitorului, care a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care
este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi
Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”
(Matei 10,32-33) şi „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după
aceasta n-au ce să mai facă” (Luca 12,4), Sfântul Gheorghe s-a
înfăţişat imediat înaintea împăratului Diocleţian şi a curţii sale,
mărturisind că este creştin şi că vrea să slujească în oastea împăratului,
dar ca ucenic al lui Hristos. Diocleţian a rămas uimit de curajul
Sfântului, dar îndemnat de Galeriu, a dat poruncă să fie aruncat în
temniţă şi supus la multe chinuri, pentru a-l convinge prin acestea să-şi
lepede credinţa în Hristos. În temniţă, Sfântul Gheorghe a fost bătut
59
la tălpi, apoi a fost încălţat cu pantofi cu cuie în interior, pentru a-i fi
străpunse tălpile, a fost bătut cu vine de bou, lovit cu suliţa, i s-au pus
lespezi de piatră pe piept, pentru a-l sufoca, a fost chinuit cu roata, i s-a
dat să bea băutură otrăvitoare şi multe altele. Sfântul Gheorghe a răbdat
toate acestea cu multă bărbăţie, rămânând statornic în credinţa sa.
Văzând cumplitele chinuri la care era supus Sfântul Gheorghe
şi faptul că în ciuda lor nu se lepăda de Hristos, mulţi dintre cei de faţă
s-au lepădat de credinţele lor idolatre şi au îmbrăţişat credinţa cea
adevărată, slăvind într-un glas pe Dumnezeul cel adevărat.
Pentru că Sfântul Gheorghe a înviat un mort în temniţă, însăşi
împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, a crezut în Hristos şi şi-a
mărturisit public această credinţă.
Constatând că Sfântul nu poate fi clintit prin chinuri din
credinţa lui, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri şi mari
făgăduinţe să se lepede de Hristos, dar Sfântul a refuzat, preferând să
rămână pentru totdeauna cu Domnul său. În faţa acestei hotărâri de
nezdruncinat, Diocleţian a rămas neputincios, motiv pentru care a dat
poruncă să i se taie capul Sfântului Gheorghe şi împărătesei
Alexandra, care din cauza lui s-a convertit la creştinism. Pe când erau
scoşi afară din cetate, împărăteasa şi-a dat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu. Ajungând la locul de execuţie, Sfântul Gheorghe s-a rugat
fierbinte lui Dumnezeu, I-a mulţumit pentru toate binefacerile primite
şi fiindu-i tăiat capul, s-a mutat la Domnul.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe se bucură de mare apreciere
în rândul credincioşilor români. Astfel în ţara noastră există un oraş
numit Sfântul Gheorghe, mai multe sate, precum Sângeorz sau
Sângeorgiu, care poartă numele acestui Sfânt, iar al treilea braţ al
Dunării se numeşte Sfântul Gheorghe. Sfântul Mare Mucenic este
ocrotitorul trupelor române de uscat, numeroase biserici îl au pe
Sfântul Gheorghe ca ocrotitor, iar mulţi creştini, bărbaţi şi femei,
poartă numele acestui mare Sfânt. În Franţa, Grecia, Italia, Spania şi
Statele Unite ale Americii există numeroase localităţi cu numele
Sfântului Gheorghe, iar în alte ţări, precum: Africa de Sud, Argentina,
Australia, Austria, Belgia, Bolivia, Canada, Cipru, Columbia, Costa
Rica, Croaţia, Cuba, Ecuador, El Salvador, Etiopia, Germania,
60
Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Paraguay, Peru, Portugalia,
Slovenia, Tunisia şi Venezuela, unele oraşe poartă numele Sfântului Gheorghe.
Există mai multe insule în lume numite după Sfântul Gheorghe, iar un râu din
Australia şi un golf din Argentina îi poartă de asemenea numele.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a rămas în conştiinţa
creştinilor nu numai ca Mucenic al Domnului Hristos, ci şi ca făcător
de minuni. Cea mai renumită minune a Sfântului este aceea a omorârii
unui balaur23
, motiv pentru care în aproape toate icoanele sale, Sfântul
este reprezentat omorând balaurul. Vom relata şi noi această minune.
Lângă cetatea Beirut, nu departe de Lida, era un iezer foarte mare, în
care trăia un balaur înfricoşător, care ieşea din apă când îi era foame şi
năpustindu-se asupra celor ce treceau pe acolo, îi trăgea în adâncuri şi
îi devora. De multe ori s-au înarmat locuitorii cetăţii şi s-au dus pe
malul iezerului, încercând să omoare balaurul, dar de fiecare dată au
fost înfrânţi de acesta şi puşi pe fugă. Adeseori balaurul se apropia de
zidurile cetăţii şi arunca venin peste ele, încât mulţi oameni mureau
din această cauză. Fiind îngroziţi de această situaţie, toţi locuitorii
cetăţii au venit într-o zi la regele lor şi l-au întrebat ce trebuie să facă,
pentru a nu pieri. Regele le-a spus că se va ruga zeilor, care îl vor
lumina. Diavolii, însă, care sălăşluiesc în idoli, i-au descoperit regelui
cuvintele pe care el le-a transmis supuşilor săi: „Pentru a nu pieri toţi,
omorâţi de balaur, în fiecare zi, prin tragere la sorţi, trebuie să-i dăm
acestuia spre hrană, proprii noştri copii. Când va veni rândul meu, deşi
am o singură fiică, nu voi pregeta să o dau de mâncare balaurului”.
Oamenii au acceptat sfatul şi l-au urmat, punând pe malul iezerului
câte un copil în fiecare zi, spre hrană balaurului. După ce acesta a
mâncat toţi copiii locuitorilor cetăţii, aceştia s-au dus la rege şi l-au
întrebat ce să facă în continuare. Regele a spus că a doua zi îşi va
da şi el fiica spre mâncare balaurului, apoi se va ruga zeilor, pentru
23
Balaurul este un personaj mitic, care ne duce cu gândul la basme şi
legende. Cu siguranţă că Sfântul Gheorghe nu s-a luptat cu un animal din poveşti, ci
cu o fiară reală şi deosebit de primejdioasă, probabil o reptilă, dar întrucât poporul a
numit această lighioană balaur şi aşa a fost ţinută minte minunea Sfântului până
astăzi, păstrăm şi noi această denumire.
61
a lua înştiinţare ce trebuie să facă pe mai departe. Ziua următoare
regele i-a poruncit fiicei sale să se împodobească, iar după ce a fost
gata, a privit cu ochii plini de lacrimi, cum fecioara a fost dusă şi
lăsată pe malul iezerului, pentru a fi mâncată de balaur. Din purtarea
de grijă a lui Dumnezeu însă, care voia să izbăvească cetatea aceea din
pierzania sufletească şi trupească, a trecut pe acolo Sfântul Mare
Mucenic Gheorghe. Acesta văzând fecioara care plângea pe mal, a
întrebat-o de ce stă acolo şi se tânguieşte? Fata i-a relatat situaţia şi l-a
rugat să fugă repede de acolo, pentru a nu fi mâncat el şi calul lui de
cumplitul balaur. Sfântul i-a spus fetei să nu se teamă, căci în numele
lui Dumnezeu, el o va izbăvi de balaur. Pe când Sfântul Gheorghe
stătea de vorbă cu fata, balaurul a ieşit din iezer şi se apropia de ei,
pentru a-i mânca. Văzând aceasta, Sfântul s-a însemnat cu semnul
sfintei cruci şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, zicând: „În numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” şi repezindu-se cu suliţa asupra
balaurului, l-a rănit la gât şi l-a culcat la pământ, iar calul a început să-
l calce cu picioarele. Sfântul a poruncit fecioarei să lege balaurul rănit
cu brâul ei, şi l-a dus în cetate, ca pe un câine în lanţ. Locuitorii
văzând ce s-a întâmplat, au început să fugă de frică, dar Sfântul
Gheorghe i-a liniştit, spunându-le să nu se teamă, ci să creadă în
Domnul Hristos, căci El l-a trimis la ei, pentru a-i izbăvi de balaur.
Sfântul Gheorghe a ucis balaurul cu sabia în mijlocul cetăţii, în văzul
locuitorilor ei, şi scoţându-l din cetate, l-a ars în foc. În urma acestei
întâmplări, regele şi toţi locuitorii cetăţii au crezut în Iisus Hristos.
Vom relata şi altă minune săvârşită de Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe, după trecerea sa din această viaţă. Cetatea Ramel din Siria
a fost ocupată de turci, iar în acest oraş exista o biserică închinată
Sfântului Gheorghe. Într-o zi, pe când preotul se ruga înaintea icoanei
Sfântului Gheorghe din această biserică, câţiva ostaşi turci au intrat în
sfântul lăcaş, iar unul dintre ei a zis celorlalţi: „Vedeţi voi ce face
acest preot nebun? Se roagă unei scânduri. Aduceţi-mi un arc şi o
săgeată, pentru a străpunge scândura aceea”. Primind ceea ce a cerut,
turcul a ţintit icoana mucenicului, a încordat arcul şi a dat drumul
săgeţii, care însă nu s-a îndreptat spre icoană, ci a zburat în sus, de
unde a căzut, împlântându-se chiar în mâna păgânului care o
62
slobozise. Cu mâna grav rănită şi plină de sânge, turcul a plecat
imediat acasă. Printre slujitorii casei sale erau şi câţiva creştini, pe
care turcul i-a chemat, relatându-le cele întâmplate. Slujitorii i-au spus
că nu este bine ce a făcut, însă stăpânul nu putea să creadă că acel chip
pe care el a vrut să-l săgeteze, avea puterea să-i producă rana de la
braţ. La îndemnul slugilor sale, barbarul a chemat preotul de la
biserica Sfântul Gheorghe şi l-a întrebat dacă scândura căreia el se
închina are vreo putere. Preotul i-a răspuns că atunci când se roagă
sfintelor icoane, creştinii nu se închină lemnului, ci lui Dumnezeu care
este zugrăvit pe el, precum şi sfinţilor, care sunt mijlocitorii noştri pe
lângă Dumnezeu. Creştinii nu se închină materialului din care este
alcătuită icoana, nici nu cinstesc omul cu firea lui slabă, pentru că în
acest fel ar deveni idolatri, închinându-se „făpturii în locul
Făcătorului” (Rom. 1,25), ci prin sfinţi Îi aduc închinare lui
Dumnezeu, căci „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Ps.
67,36). Oamenii cu viaţă sfântă sunt instrumente prin care Dumnezeu
lucrează în lume, aşa cum s-a întâmplat şi cu Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe. Păgânul l-a rugat pe preot să-i spună cine este Sfântul
Gheorghe, iar acesta i-a povestit pe scurt viaţa lui. Fiind impresionat
de ceea ce a auzit, turcul l-a întrebat pe slujitorul lui Dumnezeu ce
trebuie să facă pentru a lua vindecare, căci rana de la mână îi sângera
abundent şi îl durea foarte tare. Preotul i-a spus să aducă icoana
Sfântului Gheorghe din biserică, să o aşeze pe patul lui, iar înaintea ei
să pună o candelă plină cu untdelemn, care să ardă toată noaptea. A
doua zi dimineaţă să ia untdelemn din candelă, să-şi ungă cu credinţă
mâna rănită, şi astfel va lua tămăduire, ceea ce s-a şi întâmplat.
Văzând minunea, turcul l-a întrebat pe preot dacă are cumva scrisă
viaţa Sfântului Gheorghe, pentru a o citi. Preotul i-a adus o carte, iar
păgânul a citit viaţa Sfântului, după care a luat în mâini icoana lui şi a
început să zică cu lacrimi: „O, Sfinte Gheorghe, tu tânăr ai fost, însă
cu minte, iar eu bătrân, dar nebun. Tu de tânăr eşti prieten al lui
Dumnezeu, iar eu am îmbătrânit şi sunt lipsit de Dumnezeu. Roagă
pentru mine pe Dumnezeul tău, ca şi eu să fiu robul Lui”. Căzând la
picioarele preotului, turcul îl ruga să-l boteze, însă preotul nu voia,
căci se temea de ceilalţi ostaşi turci. Văzând totuşi dorinţa fierbinte a
63
păgânului de a îmbrăţişa credinţa cea adevărată, preotul l-a botezat
noaptea, în taină. A doua zi dimineaţa, turcul botezat a ieşit din casă şi
stând în mijlocul cetăţii, a început să propovăduiască cu multă
îndrăzneală pe Hristos înaintea conaţionalilor săi, blestemând credinţa
lor. Turcii s-au adunat în jurul lui şi cuprinşi de furie pentru ceea ce
auzeau, l-au tăiat cu săbiile în bucăţi. Prin aceasta, turcul creştin a luat
cununa muceniciei.
Să ne rugăm Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe să ne ajute
să-i urmăm pilda, mărturisindu-ne înaintea oamenilor credinţa în
Dumnezeu. Astăzi nu trăim vremuri de prigoană, de aceea nimeni nu
ne cere să renunţăm la funcţii şi la averi sau chiar să murim pentru
credinţa în Iisus Hristos, ci mărturia noastră înaintea oamenilor constă
în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar ca răsplată pentru aceasta,
Împăratul cerurilor ne găteşte loc în rai, alături de Domnul Hristos, de
Maica Domnului, de Sfântul Gheorghe şi de ceilalţi Sfinţi.
AMIN
64
Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei;
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş
(24 Aprilie)
Toate cele trei provincii româneşti: Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania au dat nenumăraţi sfinţi în decursul
veacurilor, unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi nouă. Moldova a dat
chiar un domnitor sfânt, pe Ştefan cel Mare, iar Ţara Românească
un domnitor martir, pe Constantin Brâncoveanu. Românii ardeleni
nu au fost conduşi de oameni sfinţi, pentru că Transilvania s-a
aflat până în 1918 sub dominaţie străină, iar românii deşi erau
majoritari, nu aveau nici un drept în propria lor ţară, fiind chiar
asupriţi ca popor şi persecutaţi pentru credinţa lor ortodoxă. În
această situaţie, apărătorii dreptei credinţe şi sfinţii din Ardeal au
fost ierarhii, preoţii, călugării şi credincioşii de rând. În ciuda
încercărilor şi a presiunilor constante ale conducătorilor
Transilvaniei de a-i catoliciza şi calviniza pe românii de aici,
aceştia şi-au păstrat credinţa strămoşească, Biserica Ortodoxă
Română fiind timp de secole singura instituţie în jurul căreia s-a
desfăşurat întreaga viată religioasă şi naţional-culturală a
românilor din Ardeal. Astăzi îi sărbătorim pe mitropoliţii
Transilvaniei Ilie Iorest şi Sava Brancovici, precum şi pe Iosif
Mărturisitorul, episcopul Maramureşului, care au fost pilde de
apărători ai dreptei credinţe.
Sfântul Ierarh Ilie Iorest
Acesta s-a născut în jurul anului 1600, într-un sat din
Transilvania, în sânul unei familii de oameni deosebit de
credincioşi, primind la botez numele de Ilie. La o vârstă fragedă a
păşit pragul mănăstirii Putna, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu.
Aici a învăţat meşteşugul scrierii frumoase şi al pictării sfintelor
icoane. La tunderea în monahism a primit numele de Iorest, iar nu
după mult timp a fost hirotonit preot.
Pentru râvna sa în cele duhovniceşti şi pentru calităţile sale
intelectuale şi gospodăreşti, Iorest a fost ales stareţul mănăstirii Putna.
Fiind un călugăr cu alese preocupări cărturăreşti, a avut legături şi cu
65
şcoala de miniaturişti de la mănăstirea Dragomirna, care se afla sub
directa îndrumare a mitropolitului Moldovei Anastasie Crimca.
În 3 septembrie 1640, mitropolitul Ghenadie al II-lea al
Transilvaniei s-a mutat la Domnul. Printre cei trei candidaţi la scaunul
vlădicesc de la Alba Iulia a fost inclus şi Ilie Iorest. În urma
insistenţelor domnitorului moldovean Vasile Lupu, stareţul Putnei a
fost ales mitropolit al Ardealului. Potrivit tradiţiei, Ilie Iorest a fost
hirotonit la Târgovişte, de către Teofil, mitropolitul Ţării Româneşti.
Încărcat cu daruri de domnitorul Matei Basarab, noul mitropolit a
venit la Alba Iulia, unde a fost instalat în măreaţa catedrală ctitorită de
Mihai Viteazul.
Vremurile erau foarte vitrege pentru românii din Ardeal, care
erau socotiţi drept o naţiune tolerată în propria ţară, iar credinţa
ortodoxă era în afara legii. Religiile recunoscute în Ardeal erau doar
catolicismul, luteranismul, calvinismul şi unitarianismul.
Cu ocazia recunoaşterii lui Iorest în demnitatea de mitropolit al
Transilvaniei, principele Gheorghe Rakoczy I, care era calvin, i-a
impus anumite condiţii, prin care urmărea pe de o parte calvinizarea
românilor din Ardeal, iar pe de altă parte îndepărtarea de fraţii lor de
peste Carpaţi, cu care aveau legături foarte strânse, şi maghiarizarea
lor. Mitropolitul Iorest nu a îndeplinit însă nici una dintre aceste
condiţii, rămânând statornic în credinţa străbună.
Ilie Iorest a făcut vizite canonice în eparhie, pentru a cunoaşte
starea reală a preoţilor, a bisericilor şi a mănăstirilor. A terminat de
tipărit la Alba Iulia în 1641 „Evanghelia cu învăţătură”, începută de
înaintaşul său în scaun, Ghenadie, şi a convocat „soborul mare” al
Mitropoliei, alcătuit din toţi protopopii şi preoţii eparhiei.
În anul 1642 a fost tipărit catehismul calvinesc, în localitatea
Prisaca din Transilvania. Acesta a fost combătut prin „Răspunsul”
mitropolitului Varlaam al Moldovei din 1645.
Întrucât mitropolitul Iorest s-a opus tipăririi şi răspândirii
acestui catehism în rândul credincioşilor ortodocşi şi pentru că nu a
respectat condiţiile impuse la instalare, principele Rakoczy a hotărât în
anul 1643 înlăturarea lui din scaun. Pentru a evita reacţiile de
nemulţumire ale domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, principele a
66
convocat un sinod, care l-a acuzat pe mitropolit de tot felul de fapte
neadevărate, înlăturându-l din scaun.
În urma acestui sinod, Ilie Iorest a fost aruncat în temniţă. De
aici era scos din când în când în faţa catedralei mitropolitane din Alba
Iulia, unde era despuiat de haine şi bătut cu nuiele peste tot trupul.
După nouă luni a fost eliberat din închisoare, pe baza garanţiei
a 24 de chezaşi, că va plăti suma de 1000 de taleri pentru vistieria
principelui. În urma eliberării s-a retras la metania sa de la Putna.
Pentru a putea răscumpăra pe cei 24 de chezaşi, Ilie Iorest a
plecat în primăvara anului 1645 în Rusia, însoţit de călugărul
Gherman şi de nepotul său Jurca, având scrisori de recomandare de la
ierarhii moldoveni şi de la domnitorul Vasile Lupu Aici a fost primit
în două rânduri de ţarul Mihail Feodorovici Romanov, căruia i-a dăruit
părticele din moaştele Sfântului Dimitrie din Tesalonic. În primăvara
anului următor (1646), Ilie Iorest s-a întors în Moldova, încărcat de
daruri şi bani.
După ce şi-a răscumpărat garanţii, Ilie Iorest s-a retras la
Putna, unde şi-a continuat activitatea cărturărească.
Se presupune că în jurul anului 1656 Ilie Iorest a fost rânduit
episcop de Huşi, însă nu avem suficiente date pentru a argumenta
acest fapt.
Vlădica Iorest a trecut la Domnul în ziua de 12 martie 1678, în
jurul vârstei de 80 de ani.
Pentru viaţa sa curată şi statornicia în credinţa strămoşească,
pentru care a suferit chinuri, batjocuri şi chiar temniţă, Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 28 februarie 1950 a
hotărât trecerea mitropolitului Ilie Iorest în rândul sfinţilor.
Canonizarea solemnă s-a făcut în ziua de 21 octombrie 1955 în
Catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, în prezenţa unui impresionant
număr de clerici şi credincioşi. De atunci este prăznuit cu mare cinste
în fiecare an, în ziua de 24 aprilie, împreună cu alt mare ierarh al
Bisericii transilvănene, mitropolitul Sava Brancovici.
Sfântul Ierarh Sava Brancovici
Acesta se trăgea dintr-o familie de origine sârbească, stabilită
în Transilvania de frica turcilor. Dintre înaintaşii săi, trei au fost
67
episcopi la Ineu (jud. Arad): Matei, Sava şi Longhin, fratele tatălui
său.
Sava s-a născut în localitatea Ineu, pe la anul 1620, primind la
botez numele de Simion. În sânul familiei a primit o educaţie aleasă,
apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria, oprindu-se o vreme la
mănăstirea Comana, de lângă Bucureşti, unde se retrăsese unchiul său
Longhin. Aici a primit vestea cutremurătoare a morţii tatălui său, a doi
fraţi şi a unei surori. Simion s-a întors acasă, pentru a purta de grijă
mamei sale, s-a căsătorit şi a avut doi copii, care însă i-au murit de
mici.
Întâmplându-se să moară protopopul de Ineu, Gheorghe
Brancovici, care îi era rudă, credincioşii l-au rugat pe Simion să le fie
preot şi protopop, pentru că îi cunoşteau viaţa aleasă şi pregătirea
deosebită. Acceptând, Simion a plecat în Ţara Românească, la unchiul
său Longhin, cu care s-a dus la Târgovişte, unde a fost hirotonit preot
de mitropolitul Ştefan. Întorcându-se acasă, a aflat cu durere că soţia îi
murise, iar mama lui se călugărise.
A păstorit ca preot şi protopop la Ineu până în anul 1656, când
mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei a trecut la Domnul, iar
soborul de preoţi şi mireni l-a ales pe el în scaunul mitropolitan
vacant. Simion a plecat din nou în Ţara Românească unde, după ce s-a
călugărit, primind numele de Sava, a fost hirotonit episcop în catedrala
mitropolitană din Târgovişte, de către mitropolitul Ştefan al
Ungrovlahiei, unchiul său, Longhin, şi alţi arhierei străini, aflaţi în
trecere pe acolo. După ce domnitorul Constantin Şerban Basarab i-a
făcut numeroase daruri, s-a întors în Transilvania, unde a fost foarte
bine primit de credincioşi, la Alba Iulia.
Din pricina deselor schimbări politice din ţară, precum şi a
propagandei calvine agresive susţinută de principii Transilvaniei,
mitropolitul nu şi-a putut desfăşura activitatea în voie.
Confruntându-se cu neajunsuri de tot felul, mitropolitul Sava i-
a cerut principelui permisiunea de a pleca după ajutoare în Rusia, aşa
cum mai făcuseră şi alţi înaintaşi de-ai săi în scaun. Principele Appaffi
îi îngăduie acest lucru, iar Sava pleacă la Moscova, însoţit de fratele
său, Gheorghe. Aici rămâne trei luni şi este primit de două ori de ţarul
68
Alexei Mihailovici Romanov, care îi face daruri bogate, constând în
bani şi obiecte. Mai primeşte totodată permisiunea, atât el, cât si
urmaşii săi, de a veni din şapte în şapte ani în Rusia, după ajutoare. În
ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, mitropolitul Sava a slujit în
biserica Uspenia din Kremlin, alături de alţi înalţi ierarhi, printre care:
Paisie, patriarhul Alexandriei şi Macarie, patriarhul Antiohiei, care se
găseau aici cu ocazia unui sinod important.
La întoarcerea din Rusia încep zile grele pentru mitropolitul
Sava. Dându-şi seama ca această călătorie a întărit autoritatea
mitropolitului în faţa credincioşilor, principele Mihail Appaffi a dat un
decret în februarie 1669, prin care îngrădea şi mai mult libertatea
ierarhului. Cea mai grea prevedere era aceea a subordonării acestuia în
toate problemele bisericeşti, faţă de superintendentul maghiar calvin
din Alba Iulia.
În ciuda acestui decret, mitropolitul şi-a continuat activitatea
de înnoire a vieţii bisericeşti din eparhie. Astfel, în 1670 a făcut o
călătorie în Ţara Românească, unde domnitorul Antonie Vodă i-a
întărit o veche danie de 6000 de aspri anual către Mitropolia din Alba
Iulia. În 1672 a sfinţit mănăstirea Moisei din Maramureş, existentă şi
astăzi, iar în anul 1674 a sfinţit biserica din Vlădeni, de lângă Braşov.
În 1675 a convocat adunarea protopopilor, a preoţilor şi a unui mare
număr de mireni la Alba Iulia, unde s-au luat mai multe hotărâri în
ceea ce priveşte întărirea vieţii religios-morale a preoţilor şi a
credincioşilor din Transilvania. În anii următori, datorită înţelepciunii
mitropolitului Sava, s-au obţinut din partea principelui câteva decrete
favorabile Bisericii Ortodoxe.
Odată cu venirea la Alba Iulia a unui nou superintendent, pe
nume Mihail Tofoi, situaţia s-a înrăutăţit. La aceasta a contribuit şi
descoperirea unui complot împotriva principelui, din care făcea parte
şi Gheorghe, fratele mitropolitului Sava.
La 2 iunie 1680 s-a constituit la Alba Iulia un „scaun de
judecată”, care pe baza unor mărturii mincinoase, a depus din treaptă
pe mitropolitul Sava şi l-a aruncat în închisoare, împreună cu fratele
său, iar bunurile celor doi fraţi au fost confiscate. La scurt timp însă,
Gheorghe este eliberat din temniţă şi se refugiază în Ţara
69
Românească, de unde face mai multe încercări de a-şi elibera fratele
din închisoare.
După o perioadă de timp Sava este eliberat din temniţă, însă
datorită regimului dur de detenţie şi a chinurilor îndurate acolo, la
scurt timp după eliberare se stinge din viaţă, în luna aprilie a anului
1683. Nu avem nici o informaţie în privinţa locului unde se găseşte
mormântul său.
Pentru toate strădaniile sale de apărare a dreptei credinţe,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 28
februarie 1950, a hotărât trecerea mitropolitului Sava în rândul
sfinţilor. Canonizarea solemnă a avut loc la Alba Iulia, în luna
octombrie 1955. De atunci, este prăznuit cu mare evlavie în fiecare an,
la 24 aprilie, împreună cu înaintaşul său în scaun, Ilie Iorest.
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş
Acesta s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Şi-
a întemeiat o familie şi a fost preot de mir. Rămânând văduv, s-a
călugărit în una din mănăstirile maramureşene. Preoţii de pe aceste
meleaguri l-au ales să le fie vlădică. A fost hirotonit episcop de
mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care se afla în perioada respectivă
în exil la Jolkiew, în Polonia.
Nu cunoaştem cu exactitate locul unde vlădica Iosif şi-a avut
reşedinţa. Presupunem că aceasta a fost la mănăstirea Hust sau Uglea.
De la episcopul Iosif ne-a rămas un antimis din anul 1692, cu
următorul înscris: „Din mila lui Dumnezeu, episcop ortodox al
Maramureşului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane,
locţiitor al Mitropoliei de Bălgrad (Alba Iulia) din Ardeal”. De aici
deducem că, pe lângă faptul că Iosif a fost episcop al Maramureşului,
a avut şi calitatea de locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, pentru o
perioadă a cărei durată nu o cunoaştem. Stavropighia patriarhală
constantinopolitană la care face referire inscripţia de pe antimis este
mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail” din Peri, ctitorită de Sas Vodă,
fiul lui Dragoş, care a trecut în Moldova în secolul XIV. Această
mănăstire a fost închinată în anul 1391 de către fraţii Balc şi Drag (fiii
lui Sas Vodă) Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
70
Ca ierarh, episcopul Iosif a sfinţit biserici, a hirotonit preoţi şi
diaconi, a făcut numeroase vizite în parohii şi a convocat „soboare”, în
care s-au luat o serie de măsuri pentru bunul mers al vieţii bisericeşti
din eparhie.
Când o parte a românilor din Transilvania s-a unit cu Biserica
Romei, la 1701, în timpul mitropolitului Atanasie Anghel, episcopul
Iosif a scris o scrisoare impresionantă împotriva uniaţiei, iar prin
predicile şi cuvântările sale înflăcărate îi îndemna pe românii din
Ardeal să rămână statornici în dreapta credinţă strămoşească. Deranjat
de atitudinea lui, Francisc Darvay, vicecontele Maramureşului, l-a
îndemnat în anul 1705 pe episcopul Iosif să semneze un program în
douăzeci de puncte, favorabil uniaţiei, însă acesta a refuzat. Din
această cauză a fost arestat şi întemniţat în cetatea Hust, unde a fost
supus la nenumărate chinuri. În anul 1711 a fost eliberat din
închisoare, dar fiind slăbit de regimul aspru din temniţă, la scurt timp
s-a mutat la Domnul. Pilda vieţii lui a rămas mereu vie în inimile şi
conştiinţele românilor din Maramureş şi întreaga Transilvanie.
Pentru viaţa lui curată şi strădaniile de apărare a credinţei celei
adevărate, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din
20 iunie 1992, a hotărât trecerea episcopului Iosif în rândul
mărturisitorilor credinţei ortodoxe. De atunci, el este pomenit în
fiecare an, la 24 aprilie, împreună cu mitropoliţii Transilvaniei Ilie
Iorest şi Sava Brancovici.
Să urmăm pilda celor trei ierarhi ardeleni, care au fost
apărători ai dreptei credinţe în vremuri grele pentru Biserica Ortodoxă
şi pentru românii din Transilvania. Să ne rugăm lor să vegheze asupra
noastră şi a ţării întregi şi să ne dea putere să biruim în lupta cu
ispitele de tot felul.
AMIN
71
A doua zi de Sfintele Paşti
(cu dată schimbătoare)
Fraţi creştini: Hristos a înviat!
La fiecare Sfântă Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite din
timpul sfântului şi marelui post al Paştelor ne-am rugat: „Stăpâne
Atotţiitorule, dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea
postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, biruitori
asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne
închina şi sfintei învieri”. Bunul Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile,
şi, mai greu sau mai uşor, fiecare după puterile noastre, am săvârşit
calea postului, şi am ajuns să ne închinăm şi anul acesta sfintei învieri
a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Ne aflăm astăzi în cea de a doua zi a Sfintelor Paşti. Am
petrecut împreună momentele triste şi înduioşătoare care au premers
jertfa Mântuitorului de pe cruce. Am fost alături de Iisus când a fost
batjocorit de soldaţi, răstignit în mod umilitor între doi tâlhari, adăpat
în bătaie de joc cu apă şi oţet şi ne-a zguduit pe toţi strigătul plin de
durere al lui Hristos de pe cruce: „Eli, Eli, lama sabahtani? adică:
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat.
27,46). Alt drum însă către înviere nu există, decât prin moarte. Aceste
momente ne-au întristat, dar bucuria învierii a copleşit orice urmă de
întristare.
Termenul „Paşte”, vine de la egipteanul „pasha”, care
înseamnă „trecere”. Într-adevăr, prin învierea Sa din morţi, Hristos ne-
a trecut de la moarte la viaţă şi în acelaşi timp, am trecut de la
întristare la bucurie.
Pe noi ne-a îndurerat patima lui Iisus şi ne-a bucurat învierea
Lui, pe conducătorii evrei însă, i-a bucurat răstignirea şi i-a îngrozit
învierea. Din acest motiv, vom prezenta astăzi argumentaţia
conducătorilor evreilor, în ceea ce priveşte învierea lui Iisus din morţi.
Reprezentanţii puterii evreieşti nu au crezut în dumnezeirea lui
Iisus, de aceea au şi pus la cale răstignirea Lui. Liderii evreilor însă nu
au luat în calcul un lucru, şi anume acela că Iisus nu era oricine, nu era
un simplu prooroc sau un taumaturg oarecare, ci era Fiul lui
72
Dumnezeu, Mesia cel aşteptat, pe care ei nu l-au perceput ca atare din
cauza orbirii lor sufleteşti. Vineri seara, după ce Iisus a murit pe cruce
şi a fost îngropat, sfântul evanghelist Matei ne relatează că „s-au
adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte
că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi
scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu
cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a
sculat din morţi. Şi să fie rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.
Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-
se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra” (Mat. 27,62-66).
Conducătorii evreilor au pus strajă la mormânt, pentru a fi
siguri că trupul lui Iisus nu va fi furat de ucenici şi va rămâne acolo.
Prin aceasta ei socoteau că foarte curând se va dovedi că Hristos a fost
un prooroc mincinos, iar nu Fiul lui Dumnezeu, după cum pretindea,
ecoul faptelor Lui se va stinge încet - încet, iar agitaţia provocată de
Iisus în sânul evreilor va lua sfârşit şi lucrurile vor reintra în normal,
încât ei vor putea conduce pe mai departe fără probleme destinele
poporul ales. După răstignire şi îngropare arhiereii şi fariseii
considerau că au terminat odată pentru totdeauna cu Iisus şi s-au
culcat fără grijă.
Sâmbătă noaptea spre duminică însă, Mântuitorul Hristos a
înviat din morţi „şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului,
coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe uşa mormântului şi
şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea
lui albă ca zăpada şi de frica lui, s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au
făcut ca morţi” (Mat. 28,2-4). Astfel străjerii mormântului au devenit,
fără voia lor, primii martori ai învierii şi de fapt singurii care au fost
de faţă la acest eveniment măreţ.
În urma apariţiei îngerului la mormânt, „unii din străjeri,
venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi,
adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi
ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat,
pe când noi dormeam. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl
vom îndupleca şi pe voi vă vom face fără grijă. Iar ei, luând arginţii,
73
au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între
iudei, până în ziua de astăzi” (Mat. 28,11-15).
Dacă mormântul lui Hristos nu ar fi fost străjuit, ar fi fost
credibilă ideea răspândită printre evrei că trupul lui Iisus a fost furat de
ucenici, dar cum la mormânt era strajă, această ipoteză cade definitiv.
Adică soldaţii erau puşi de pază tocmai pentru a-i împiedica pe ucenici
să fure trupul lui Iisus, dar ei dormeau? Dacă într-adevăr dormeau, de
unde ştiau că ucenicii au furat trupul Învăţătorului lor?
Apostolii erau atât de înspăimântaţi, încât după arestare l-au
părăsit pe Iisus şi se ascundeau de frica iudeilor. De unde le-a venit
brusc curajul de a veni noaptea la mormântul străjuit să fure trupul
mort al lui Hristos? Dar chiar dacă ostaşii ar fi dormit, nu s-ar fi trezit
oare când ucenicii prăvăleau piatra de la uşa mormântului, de vreme
ce aceasta „era foarte mare”? (Marcu 16,4) şi i-ar fi împiedicat să fure
trupul lui Iisus. Sau dacă ostaşii înarmaţi nu dormeau şi vedeau că
ucenicii vin să fure trupul lui Iisus, nu se luptau cu ei? Nu făceau
larmă? Îi lăsau să fure trupul?
Dacă totuşi soldaţii dormeau şi trupul lui Iisus a fost furat de
ucenici, de ce nu a fost pedepsit măcar un singur străjer, chiar numai
de ochii lumii, pentru lipsa de vigilenţă?
Să admitem totuşi prin absurd că ucenicii s-au umplut de curaj şi
s-au dus noaptea să fure trupul lui Iisus. Au ajuns în linişte la mormânt,
au constatat că toţi ostaşii dormeau, au răsturnat cu multă grijă piatra, au
intrat în mormânt, unde era beznă, şi în graba lor de a nu fi surprinşi de
soldaţi, s-au apucat, aşa pe întuneric, să desfăşoare giulgiul în care era
înfăşurat trupul lui Iisus şi mahrama de pe cap. După ce le-au desfăcut, au
înfăşurat giulgiul gol la loc, l-au aşezat jos, au făcut la fel şi cu mahrama,
au luat trupul gol şi au dispărut cu el în noapte?
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, trupul lui Iisus a fost
îngropat fără să fie uns cu miresme, cum era obiceiul la evrei, tocmai
pentru ca duminică dimineaţă să vină femeile să-l ungă, dar să nu-l
mai găsească în mormânt. Chiar de aici le vine acestor femei numele
de „mironosiţe”, pentru că în limba greacă „μυροφόρα γυναίκα”
înseamnă „femeie purtătoare de mir”. Constatând că trupul Domnului
nu mai era în mormânt, femeile au alergat la apostolii Petru şi Ioan şi
74
le-au zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus”
(Ioan 20,2). Auzind acestea, cei doi apostoli s-au dus în grabă la
mormânt „şi au văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe
capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte,
într-un loc” (Ioan 20,6-7). Dacă ucenicii furau noaptea trupul
Domnului, oare mai alergau dimineaţa la mormânt să se încredinţeze
că nu este acolo? Ar fi jucat apostolii teatru după moartea
Învăţătorului lor? Le mai ardea lor de aşa ceva?
Prezenţa giulgiului şi a mahramei Domnului în mormântul gol
denotă că soldaţii erau atât de îngroziţi după ce a apărut îngerul şi a
răsturnat piatra, încât nici nu au mai intrat în mormânt. Dacă ar fi
intrat şi ar fi văzut acolo giulgiul şi mahrama, le-ar fi ascuns, pentru a
nu fi descoperite, ca să-şi poată susţine varianta cu furtul trupului.
Giulgiul şi mahrama lui Iisus au rămas în mormânt ca o dovadă
incontestabilă a învierii Lui din morţi.
Din toate acestea se constată fără echivoc faptul că afirmaţia
evreilor cum că trupul lui Iisus ar fi fost furat de ucenici este o scorneală
puerilă, neîntemeiată. Evreii de rând însă, nu ştiau tot ceea ce cunoaştem
noi din Evanghelii. Ei s-au lăsat păcăliţi de conducătorii lor.
Saul, viitorul apostol Pavel, credea şi el, ca şi ceilalţi
conaţionali ai săi, că trupul lui Iisus fusese furat de ucenici şi el avea
convingerea că apostolii au fugit cu acest trup în Damasc. Din acest
motiv, a cerut de la arhiereu scrisori ca să plece acolo, pentru a
descoperi înşelătoria şi a spulbera mitul lui Iisus (Fapte 9,1-2).
Dar unde putea fi ascuns un trup mort, care după câteva zile
intra în putrefacţie şi degaja un miros foarte urât? Dacă luăm în
considerare clima din Palestina şi condiţiile de acum două mii de ani,
ar fi fost imposibil să se ajungă cu un cadavru din Ierusalim până în
Damasc, mai ales că acest drum trebuia făcut pe căi ocolite, pentru a
nu atrage atenţia.
Saul nu descoperă în Damasc trupul mort al lui Iisus, precum
se aştepta, ci pe drumul Damascului i se descoperă Iisus cel viu şi
atotputernic, care îi schimbă întreaga viaţă (Fapte 9,3-6).
Noi avem marele avantaj de a ne fi născut într-o ţară creştină.
Din copilărie credem în dumnezeirea lui Iisus şi nu punem la îndoială
75
vreuna dintre minunile Lui. Nu dorim prin aceasta să găsim vreo
justificare la necredinţa evreilor, pentru că minunile Mântuitorului
obligă la credinţă, dar să avem totuşi înţelegere faţă de evreii simpli,
care nu cunoşteau adevărul. Aşa a fost la început şi Sfântul Pavel, un
înşelat de scornelile meşteşugite ale conducătorilor evreilor.
După ce oamenii din popor s-au lămurit că apostolii spuneau
adevărul în legătură cu Iisus, iar nu cârmuitorii lor, au început să
îmbrăţişeze învăţătura Mântuitorului, de aceea după învierea Sa din
morţi, Iisus „s-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi” (I Cor.
15,6), iar la pogorârea Sfântului Duh s-au botezat „ca la trei mii de
suflete” (Fapte 2,41). De asemenea ultima epistolă a Sfântului apostol
Pavel este adresată evreilor. Aşadar, pe lângă evreii care au respins
învăţătura lui Iisus şi care au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
(Luca 23,21) şi „sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”
(Mat. 27,25), au existat şi evrei care au crezut în dumnezeirea lui Iisus
şi i-au îmbrăţişat învăţătura.
Mai există şi astăzi unii care nu cred în Hristos. Noi avem
datoria să ne rugăm pentru ei, ca Domnul Hristos să îi aducă şi pe ei la
credinţă, după cum El Însuşi a spus: „Am şi alte oi, care nu sunt din
staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi
va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16).
AMIN
76
A treia zi de Sfintele Paşti
(cu dată schimbătoare)
„Şi iată, doi dintre ucenici mergeau în aceeaşi zi la un sat care
era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era
Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Şi
pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se,
mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.
Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul
cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti
străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele
acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus
Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea
lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-
au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El
este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi
este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale
noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt,
şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri,
care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt
şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. Şi
El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi
toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să
pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi
de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre
El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge
mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este
spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a
stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi,
frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El
s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în
noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia
Scripturile? Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi
au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei,
77
care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi
ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la
frângerea pâinii” (Luca 24,13-35).
Fraţi creştini: Hristos a înviat!
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu ne găsim în cea de-a treia şi
ultima zi de Sfintele Paşti. Sfânta Biserică a rânduit ca astăzi la
Liturghie să se citească o Evanghelie care ne prezintă starea de spirit a
apostolilor lui Iisus, după învierea Sa din morţi. Pentru a înţelege mai
bine această pericopă evanghelică, o vom explica verset cu verset.
Vom începe însă cu un text care nu s-a citit la Sfânta Liturghie, dar
care se găseşte în Sfânta Scriptură exact înaintea pericopei
evanghelice de astăzi. Se spune aici că femeile mironosiţe au vestit
apostolilor faptul că Domnul Hristos înviase din morţi, dar „cuvintele
acestea au părut înaintea lor ca o aiureală şi nu le-au crezut. Cu toate
acestea, Petru a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile
singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se
întâmplase” (Luca 24,11-12. Realitatea învierii a fost atât de măreaţă,
încât apostolilor nu le venea să creadă.
„Şi iată, doi dintre ucenici mergeau în aceeaşi zi la un sat care
era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era
Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea”.
Întrucât această călătorie este relatată în Noul Testament doar
în Evanghelia după Luca, iar dintre cei doi ucenici numai Cleopa este
amintit cu numele, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ajuns la concluzia că
celălalt ucenic despre care se aminteşte aici, dar al cărui nume nu este
pomenit, este însuşi Luca, cel ce a scris Evanghelia.
Stadiul este o unitate de măsură evreiască pentru lungime, care
are 185 de metri. Între Ierusalim şi Emaus erau ca la şaizeci de stadii,
deci distanţa pe care trebuiai să o parcurgă cei doi ucenici în seara
aceea era de aproximativ unsprezece kilometri.
Ucenicii discutau în drumul lor despre patima lui Iisus, dar mai
mult îi preocupau cuvintele femeilor mironosiţe, care pretindeau că
Acesta înviase din morţi. Nu. Aşa ceva nu era cu putinţă. Ei nu puteau
crede că Iisus înviase din morţi.
78
„Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei, şi Iisus Însuşi,
apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L
cunoască”.
Hristos cel înviat li se alătură în drum celor doi, dar ochii lor erau
ţinuţi ca să nu-L cunoască. Ochii lor nu erau ţinuţi de Dumnezeu, Evanghelia
nu menţionează aşa ceva, ci erau ţinuţi de propria lor necredinţă.
„Şi Iisus a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi
unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare”.
Ucenicii erau trişti deoarece nu credeau în înviere. Pentru ei istoria
lui Iisus, învăţătorul lor, se încheiase pe cruce, odată cu moartea Sa.
„Răspunzând, unul dintre ucenici, cu numele Cleopa, a zis
către Iisus: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au
întâmplat în el zilele acestea? Iisus le-a zis: Care fapte? Iar ei I-au
răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic
în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum
L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri;
Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi,
cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Şi
nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis de
dimineaţă la mormânt, şi, negăsind trupul lui Iisus, au venit zicând că
au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii
dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră
femeile, dar pe El nu L-au văzut”.
Auzind întrebarea lui Iisus, cei doi ucenici au ajuns la
concluzia că Interlocutorul lor nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim.
Pur şi simplu nu aflase nimic. Ceea ce îi contraria însă era faptul că
acest Străin venea de la Ierusalim, asemenea lor, ori de vreme ce toţi
locuitorii cetăţii vorbeau numai despre răstignirea lui Iisus
Nazarineanul, la care se adăugau şi spusele femeilor mironosiţe că
Acesta înviase, oare cum de acest Străin nu aflase nimic despre toate
acestea? În această situaţie, cei doi îi spun Străinului despre ce
discutau, dezvăluindu-i şi faptul că ei nădăjduiseră că Iisus era
Mântuitorul, Mesia cel promis, însă moartea Lui pe cruce le-a
spulberat orice nădejde. De când Iisus murise, nu mai ştiau ce să
creadă. Aveau totuşi o nelinişte, un gând care nu le dădea pace. De
79
vreme ce Iisus „era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt”, iar înainte
de intrarea triumfală în Ierusalim le spusese apostolilor: „Iată, ne suim
la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L
vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori
şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va
învia” (Marcu 10,33-34), iar ei au văzut cu ochii lor că tot ceea ce
spusese Domnul s-a împlinit, de ce cunoscând ce are să pătimească,
Iisus nu s-a ferit de moarte? Înseamnă că avea El un motiv foarte
puternic pentru aceasta. Iar din moment ce toate cele profeţite de
Hristos despre patima Sa se împliniseră, atunci trebuia ca la trei zile
după răstignire să învieze din morţi, pentru că spusese şi lucrul acesta.
Din această cauză ucenicii îi spun Necunoscutului că „astăzi este a
treia zi de când s-au petrecut acestea”.
Pe lângă frământările legate de moartea Învăţătorului lor, pe
cei doi ucenici îi tulburaseră spusele femeilor mironosiţe că El înviase
din morţi. Apostolul Petru s-a dus la mormânt şi a constatat şi El că
trupul lui Iisus dispăruse, dar pentru că nu l-a văzut pe Domnul, nu a
crezut că El a înviat, părere pe care o împărtăşeau şi Luca şi Cleopa.
În această situaţie Hristos le spune celor doi: „O,
nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus
proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să
intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a
tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.
Mântuitorul îi numeşte pe cei doi ucenici „nepricepuţi”, pentru
că nu cunoşteau sau nu înţelegeau proorociile din Vechiul Testament
despre patima şi învierea Sa, iar „zăbavnici cu inima”, pentru că nu
voiau să accepte mărturia femeilor mironosiţe despre înviere, care
confirma cele proorocite şi le aduce argumente din întreg Vechiul
Testament că El trebuia să moară pentru ca „să intre în slava Sa”,
adică să revină la slava pe care o avusese înainte de a se întrupa. De
fapt înainte de patimă, Domnul Hristos se şi rugase Tatălui în
Ghetsimani, zicând: „Preaslăveşte-Mă Părinte, la Tine Însuţi, cu slava
pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,5). Prin
întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, s-a golit de slava Lui
dumnezeiască, adică „s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-
80
Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om. S-a
smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de
cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui
nume care este mai presus de orice nume” (Filip. 2,7-9. Deci pentru a
reveni la slava Sa, Hristos a trebuit să treacă prin moarte.
„Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar Hristos se făcea
că merge mai departe. Dar ei îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi
că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi,
când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat
şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi
El s-a făcut nevăzut de ei”.
Acest Necunoscut i-a impresionat pe ucenici prin cuvintele
Lui, de aceea L-au rugat să nu-şi mai continue calea, ci să rămână cu
ei. Străinul a acceptat, şi în timp ce serveau cina, El a binecuvântat
pâinea şi, frângând, le-a dat lor şi li s-au deschis ochii şi au cunoscut
că El este Domnul. Nu l-au cunoscut când a frânt pâinea, ci când le-a
dat de au mâncat. Atunci credinţa a început să lucreze în ei şi li s-au
deschis ochii. În acel moment s-au împărtăşit de Hristos, de aceea l-au
cunoscut. Domnul repetase gestul de la cina cea de taină, când „luând
pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi,
mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Mat. 26,26). În acel moment Hristos
s-a făcut nevăzut de la ei. Oare unde s-a dus? Nu plecase nicăieri. El
era prezent în pâine, care era trupul Lui, numai că cei doi nu îl mai
vedeau. La fel, Hristos este prezent şi în Sfânta Euharistie, dar noi nu
îl vedem. El însă este acolo, prezent în mod real.
După ce au cunoscut că Străinul cu care veniseră pe cale nu era
altcineva decât Învăţătorul lor înviat, cei doi „au zis unul către altul:
Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când
ne tâlcuia Scripturile? Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la
Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau
împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi s-a
arătat lui Simon. Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost
cunoscut de ei la frângerea pâinii”.
Convinşi că Domnul Hristos înviase din morţi, Luca şi Cleopa
s-au întors degrabă în Ierusalim, pentru a le împărtăşi şi celorlalţi
81
ucenici bucuria lor, aici însă au constatat că Domnul se arătase şi
apostolului Petru, iar ucenicii şi cei dimpreună cu ei deja credeau că
Iisus înviase. În acest momente întristarea apostolilor s-a transformat
în bucurie şi necredinţa în credinţă.
Cu toate că până nu l-au văzut pe Domnul înviat, apostolii nu
au crezut în învierea Lui, după ce s-au încredinţat de acest fapt însă, au
mers până la moarte pentru credinţa lor în Hristos. Să urmăm
exemplul apostolilor după înviere şi să ne manifestăm credinţa pe care
o avem în fapte, pentru că numai aşa vom fi împreună cu Hristos în
împărăţia cerurilor.
AMIN
82
Izvorul tămăduirii
(cu dată schimbătoare)
Fraţi creştini: Hristos a înviat!
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu ne-am închinat şi anul acesta
sfintei învieri a Domnului Hristos şi ne găsim în săptămâna luminată,
o perioadă deosebită în decursul anului bisericesc.
Sărbătoarea de astăzi se numeşte izvorul tămăduirii, pentru că
este închinată minunilor săvârşite de Maica Domnului prin apa
tămăduitoare a unui izvor de lângă Constantinopol. Dacă Maica
Domnului nu a făcut nici o minune în timpul vieţuirii ei pământeşti (în
afară de zămislirea fără sămânţă bărbătească a Fiului lui Dumnezeu în
sânul ei preacurat şi de naşterea Lui fără dureri), după mutarea ei la
Domnul a săvârşit nenumărate minuni.
Pentru a cunoaşte şi aprofunda semnificaţia sărbătorii de
astăzi, vom prezenta istoria izvorului tămăduirii, a bisericii zidite
lângă izvor şi câteva minuni săvârşite de Maica Domnului.
Un ofiţer din Constantinopol, pe nume Leon, trecea într-o zi
printr-o pădure din apropierea oraşului, unde a întâlnit un orb, care se
rătăcise. Leon l-a luat pe nevăzător de mână, pentru a-l călăuzi. După
ce au parcurs o bucată de drum, orbul a fost cuprins de o sete arzătoare
şi l-a întrebat pe ofiţer dacă nu are cumva un pic de apă, pentru a-i da
să bea. Pentru că Leon nu avea apă la el, a intrat într-un desiş, să caute
vreun izvor, însă nu a dat de apă. Pe când se întorcea cu mâhnire la
orbul însetat, a auzit un glas care i-a zis: „Nu e nevoie să te osteneşti
Leon, căci apa este aproape!”. Ofiţerul a început din nou să caute apă,
iar după o bucată de vreme a auzit din nou glasul, care i-a zis:
„Pătrunde împărate Leon mai adânc în pădure şi luând apă tulbure în
mâini, potoleşte setea orbului şi apoi stropeşte cu ea ochii lui cei lipsiţi
de vedere; şi vei cunoaşte deîndată cine sunt eu, cea care îţi grăiesc”.
Leon a făcut precum i-a poruncit glasul şi îndată orbul şi-a recăpătat
vederea. Ofiţerul a înţeles atunci că cea care i-a grăit a fost Maica
Domnului.
Conform celor spuse de Maica Domnului în pădure, Leon a
ajuns împărat (457-474) şi a zidit lângă izvorul cu apă tulbure o
83
biserică. Auzind lumea că apa de acolo este tămăduitoare, numeroşi
bolnavi au venit la izvor, iar după ce au băut şi s-au spălat cu apă de
acolo, au luat vindecare.
Împăratul Justinian (527-565) s-a îmbolnăvit de o boală grea şi
folosind apă din izvorul tămăduirii, s-a vindecat. În semn de
recunoştinţă faţă de Maica Domnului, a ridicat în locul bisericii vechi
un locaş de închinăciune mai mare. Odată cu trecerea vremii, pereţii
acestei biserici au crăpat din cauza cutremurelor ce au avut loc. Într-o
zi, pe când era multă lume în biserică, aceasta era cât pe ce să se
prăbuşească, dar Maica Domnului a apărut şi a sprijinit zidurile
bisericii, până toată lumea a ieşit afară din ea.
Împăratul Vasile I Macedonianul (867-886) şi fiul său, Leon
Înţeleptul (886-912), au rezidit biserica de lângă izvorul tămăduirii. Şi
în vremea lor apa din izvor a săvârşit numeroase minuni, dintre care
amintim: împăratul Leon Înţeleptul a fost vindecat de piatră la rinichi;
Teofana, soţia sa, a fost tămăduită de friguri; patriarhul Ştefan al
Constantinopolului a fost vindecat de tuberculoză; patriarhul Ioan al
Ierusalimului şi-a recăpătat auzul; marele dregător Tarasie a fost
vindecat de friguri, ca şi mama sa, Maghistrisa; Stelian, fiul lui Tarasie
a fost tămăduit de o boală de rinichi; o femeie numită Shizina a fost
vindecată de o boală de stomac; împăratul Roman Lecapenul (919-
944) a fost tămăduit de o boală de stomac, la fel şi soţia lui.
Un om bogat din Tesalonic a auzit de minunile întâmplate la
izvorul tămăduirii, şi s-a hotărât să meargă până acolo, să bea şi el din
această apă. Luând bani pentru călătorie şi pentru a dărui bisericii de
acolo, a urcat într-o corabie care mergea la Constantinopol. Pe drum s-
a îmbolnăvit şi înţelegând că i se apropie sfârşitul, a zis căpitanului
corabiei: „Socotesc că nu sunt vrednic să mă închin în biserica Prea
Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, nici să beau apă din izvorul
tămăduirii, dar dacă păcatele mele mă împiedică să ajung viu acolo, te
jur cu numele Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, să nu-mi
arunci trupul în mare după ce voi muri, ci să-l pui într-o ladă şi să-l
duci la biserica spre care am pornit, pentru a fi îngropat acolo. Pentru
aceasta îţi las o sută de galbeni, iar restul banilor pe care îi am te rog
să-i dai la biserică, pentru pomenirea sufletului meu”. Auzind acestea,
84
comandantul corabiei s-a jurat că o să-i împlinească voia. După ce
călătorul a murit, comandantul i-a pus trupul într-o ladă, iar la trei zile
după aceea a ajuns la Constantinopol. Mergând la biserica Maicii
Domnului de lângă izvorul tămăduirii, comandantul a rugat preoţii să-i
facă prohodul bărbatului din Tesalonic şi să-l îngroape. După ce l-au
prohodit, unul dintre preoţi a deschis lada şi a aruncat asupra trupului
ţărână în chipul crucii. Un marinar de pe corabie, care participa la
slujba înmormântării, a luat puţină apă din izvor într-un vas, s-a
apropiat de cel mort şi a zis: „O, sărmane om, cât de mult ai dorit să
bei din această apă pe când erai în viaţă, dar nu ai reuşit. Primeşte-o
măcar acum, când eşti mort”. Zicând acestea, a vărsat apă peste mort,
care îndată a înviat, slăvind pe Dumnezeu şi pe Sfânta Lui Maică.
După ce a înviat, călătorul din Tesalonic s-a călugărit şi a
rămas la biserica de lângă izvorul tămăduirii douăzeci de ani, slujind
cu osârdie lui Dumnezeu, până s-a mutat din această viaţă.
Pe lângă numeroasele minuni săvârşite de Maica Domnului
prin apa de la izvorul tămăduirii, vom relata o minune a ei, în urma
căreia a fost pictată o icoană a Sfintei Fecioare cu trei mâini, iar multă
lume nu cunoaşte istoria ei.
Împăratul Leon Isaurul (717-741) a declanşat o persecuţie
cruntă împotriva închinătorilor la sfintele icoane. Sfântul Ioan
Damaschin a luat atitudine împotriva poziţiei împăratului şi a alcătuit
trei tratate, în care a justificat scripturistic, patristic, dogmatic şi
raţional închinarea la sfintele icoane, combătând iconoclasmul. În
primul rând, Sfântul Ioan Damaschin protesta împotriva faptului că
Leon şi-a luat asupra sa drepturi sinodale. Principiului cezaro-papist al
împăratului, care se autointitula „împărat şi preot în acelaşi timp”,
Ioan îi opune principiul sinodal, singurul justificat în Biserică de a
legifera în materie de credinţă. „Nu este treaba împăraţilor de a hotărî
în aceste chestiuni - afirmă Sfântul Ioan Damaschin - ci a sinoadelor,
după cum a spus şi Domnul Hristos: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în
numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mat. 18,20)”. În
afirmaţia lui Leon Isaurul: „Eu sunt împărat şi preot în acelaşi timp”,
Ioan Damaschin vede o primejdie de moarte pentru fiinţa şi existenţa
Bisericii. Împăratul nu poate legiui în Biserică, deoarece Sfântul
85
Apostol Pavel spune că Biserica este condusă de apostoli, de prooroci,
de păstori şi de învăţători (Efes. 4,11), fără să pomenească nimic de
împăraţi. Obligaţia împăraţilor este să aibă grijă de bunul mers al
treburilor politice, nu să se amestece în cele ale Bisericii. Călcarea
acestui principiu este pedepsit de Dumnezeu, iar Vechiul Testament ne
dă destule exemple de pedepse pe care le-au primit regii evrei, care s-
au amestecat în treburile bisericeşti. „Ne supunem ţie, împărate -
spune Sfântul Ioan Damaschin - în lucrările care privesc viaţa,
dajdiile, vămile, încasările şi cheltuielile, în toate ale noastre
încredinţate ţie; dar în ceea ce priveşte conducerea Bisericii, avem pe
păstori, pe cei care ne-au grăit nouă cuvântul şi care au formulat
legiuirea bisericească”.
Leon Isaurul era deranjat de faptul că Sfântul Ioan Damaschin
a luat atitudine împotriva lui, dar mai supărat era pentru faptul că nu
putea lua nici o măsură contra lui, întrucât Ioan locuia la Damasc, pe
teritoriul califatului ummayad, la adăpost de autoritatea bazileului
bizantin, fiind cel mai apropiat sfetnic al califului.
Într-o zi Leon şi-a chemat copiştii curţii şi le-a arătat una dintre
scrisorile Sfântului Ioan, întrebându-i dacă vreunul dintre ei este în
stare să imite întocmai scrisul autorului ei. Unul dintre copişti a
afirmat că poate reproduce atât de bine scrisul Sfântului, încât nici el
însuşi nu îşi va da seama că rândurile respective nu îi aparţin.
Împăratul i-a poruncit copistului să scrie o scrisoare, ca din partea lui
Ioan, adresată împăratului Leon. Scrisoarea avea următorul text:
„Împărate, să trăieşti întru mulţi ani! Aduc cuviincioasă închinare
luminatei tale feţe, eu, robul tău Ioan din Damasc, şi îţi aduc la
cunoştinţă că cetatea noastră este slăbănogită în această vreme,
pentru că lipsesc din ea cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, care sunt
plecaţi la război. Dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o vei lua,
iar eu îţi voi ajuta la aceasta, pe cât îmi stă în putinţă, căci toată
cetatea este în mâinile mele”. După ce a dictat scrisoarea mincinoasă,
vicleanul împărat a scris califului Damascului o epistolă cu mâna lui,
în care îi spunea: „Prea iubite calif al cetăţii Damascului, bucură-te!
După cum bine ştii, nici un lucru nu este mai fericit, mai lăudat şi
mai plăcut lui Dumnezeu decât dragostea; ca tocmelile cele de pace
86
să fie păzite, iar din această pricină eu nu vreau să stric prietenia pe
care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten apropiat ţie mă
îndeamnă şi mă cheamă la aceasta, trimiţându-mi multe scrisori, ca să
vin asupra ta cu război. Pentru a te încredinţa de acest fapt, îţi trimit
una dintre scrisorile primite de mine, pentru ca să cunoşti adevărata
prietenie pe care ţi-o port, precum şi vicleşugul şi năravul cel rău al
celui care a scris-o”.
Împăratul a trimis aceste două scrisori califului Damascului.
Când le-a primit, acesta a chemat îndată pe Ioan la el şi i le-a arătat.
Sfântul a înţeles viclenia împăratului şi a început să se
dezvinovăţească înaintea califului, spunându-i nu doar că nu a scris
scrisoarea care îl incriminează, dar nici măcar prin gând nu i-a trecut
vreodată să scrie aşa ceva. Califul însă nu l-a crezut şi aprins de
mânie, a poruncit să i se taie mâna dreaptă, care a fost spânzurată în
centrul cetăţii, pentru a vedea toţi locuitorii Damascului ce se întâmplă
cu trădătorii. După ce s-a lăsat noaptea, Sfântul Ioan i-a cerut califului
printr-un mijlocitor mâna, pentru a o îngropa, iar acesta a acceptat.
Sfântul a căzut în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului
din camera lui şi a rugat-o cu lacrimi să-i tămăduiască mâna, pentru a
putea apăra prin scris dreapta credinţă. Noaptea a visat-o pe Maica
Domnului, care i-a spus: „Priveşte, mâna ta este sănătoasă, fă-o dar
trestie a celui ce scrie degrabă, dup cum te-ai făgăduit mie, acum”.
Deşteptându-se din somn, Sfântul Ioan şi-a văzut mâna lipită la loc şi
sănătoasă. Cuprins de mare bucurie, toată noaptea i-a cântat laude Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Dimineaţa, când au văzut minunea făcută de Maica Domnului
cu Sfântul Ioan, toţi vecinii au fost cuprinşi de mirare, însă duşmanii
acestuia s-au dus degrabă la stăpânitorul cetăţii şi i-au spus că nu lui
Ioan i-a fost tăiată mâna, ci unui slujitor al lui, care a primit bani mulţi
ca să accepte acest lucru.
Califul a chemat îndată pe Ioan la el şi i-a cerut să-i vadă mâna
tăiată. Acesta i-a arătat-o, iar mâna avea din purtarea de grijă a Maici
Domnului un semn roşu de jur împrejur, pe unde fusese tăiată, încât
califul a înţeles că îi fusese amputată. Mai marele cetăţii l-a întrebat ce
medic i-a vindecat mâna şi ce medicamente a folosit, iar Sfântul i-a
87
relatat cele întâmplate. Atunci califul a înţeles că Ioan era nevinovat
de scrisoarea atribuită lui şi l-a pus din nou primul lui sfetnic. Sfântul
însă l-a rugat să-i dea drumul să plece, pentru a o sluji pe Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu, după cum i-a promis. După multe
rugăminţi, califul i-a îngăduit acest lucru. Ioan şi-a împărţit averea
săracilor şi s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, unde s-a
călugărit.
Conform promisiunii făcute Maicii Domnului, Sfântul Ioan
Damaschin a scris mai multe lucrări, printre care o dogmatică, aceasta
fiind prima sinteză a gândirii patristice de până la el, precum şi cea
dintâi prezentare sistematică a învăţăturii de credinţă creştină. De
asemenea, Ioan Damaschinul a fost melod şi imnograf, alcătuind imne
creştine de o deosebită frumuseţe.
Pe lângă scrierile sale, Sfântul Ioan Damaschin a pictat şi o
icoană a Maicii Domnului cu trei mâini, în semn de recunoştinţă
pentru că i-a vindecat mâna tăiată. Această icoană se găseşte astăzi la
mănăstirea sârbească Hilandar din Sfântul Munte Athos.
Dacă de Sfintele Paşti am sărbătorit învierea Mântuitorului din
morţi, se cădea ca în săptămâna luminată să avem o zi închinată
Maicii Domnului, prin care a venit în lume Fiul lui Dumnezeu.
Sărbătoarea de astăzi însă nu este dedicată faptelor Sfintei Fecioare
Maria din timpul vieţii ei pământeşti, ci minunilor săvârşite de ea după
mutarea în împărăţia lui Dumnezeu, alături de Fiul său, unde ea se
roagă mereu lui Dumnezeu pentru toţi creştinii şi ajută tuturor celor
care îi cer ajutorul cu credinţă. Drept aceea, să nu pregetăm nici noi să
ne rugăm Maicii Sfinte în orice împrejurare, pentru că ea nu întârzie să
răspundă celor ce o cheamă, motiv pentru care a fost numită „bucuria
tuturor celor necăjiţi”.
AMIN
88
Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii
Constantin şi maica sa Elena (21 Mai)
În timpul activităţii Sale publice, Mântuitorul le-a spus Sfinţilor
Apostoli: „Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este
sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi
vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”
(Ioan 15,20). „Luaţi seama la voi înşivă. Că din pricina Mea vă vor da în
adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a
împăraţilor, spre mărturie lor” (Marcu 13,9). „Pe acestea vi le-am grăit ca
să nu vă poticniţi. Vă vor scoate din sinagogi; ba chiar va veni ceasul
când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi
acestea le vor face, pentru că nu L-au cunoscut pe Tatăl Meu, şi nici pe
Mine” (Ioan 16,1-3). După ce Domnul Hristos a fost arestat, Sfinţii
Apostoli şi-au amintit aceste cuvinte rostite de El, „şi lăsându-L, au fugit
toţi” (Marcu 14,50).
Văzând că Mântuitorul a fost condamnat la moarte şi răstignit,
Sfinţii Apostoli s-au înfricoşat şi mai mult, încât „de frica iudeilor, au
încuiat uşile acolo unde erau adunaţi” (Ioan 20,19).
Cuvintele Domnului Hristos referitoare la prigonirea Sfinţilor
Apostoli şi a celor ce cred în cuvântul lor s-au împlinit foarte repede,
pentru că după pogorârea Sfântului Duh, evreii au început să-i
prigonească pe creştini. Apostolii Petru şi Ioan, care vorbeau despre
învierea Mântuitorului din morţi, au fost întemniţaţi şi aduşi în faţa
sinedriului, unde li s-a poruncit „ca nicidecum să nu mai grăiască, nici
să mai înveţe în numele lui Iisus” (Fapte 4,18). Pentru că Apostolii au
continuat să-L propovăduiască pe Hristos cel înviat, au fost întemniţaţi
din nou, dar un înger i-a slobozit noaptea din temniţă. Atunci s-a
„adunat sinedriul şi tot sfatul bătrânilor fiilor lui Israel şi chemând pe
Apostoli şi bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui
Iisus” (Fapte 5,21 şi 40). După ce Sfântul Arhidiacon Ştefan a fost
omorât cu pietre, pentru că Îl propovăduia pe Hristos, „s-a făcut
prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de
Apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei” (Fapte
89
8,1). Evreii i-au prigonit pe creştini nu numai în Ţara Sfântă, ci şi în
afara hotarelor ei. Astfel, „Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere
împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, şi a cerut de la el
scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii,
atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la
Ierusalim” (Fapte 9,1-2). După convertirea sa pe drumul Damascului,
Sfântul Pavel a avut multe de îndurat de la evrei pentru că
propovăduia Evanghelia Domnului Hristos. Astfel, în prima sa
călătorie misionară, după ce a trecut împreună cu Barnaba prin Iconiu,
au ajuns la Listra, „iar de la Antiohia şi de la Iconiu au venit iudei,
care au atras mulţimile de partea lor, şi, bătând pe Pavel cu pietre, l-au
târât afară din cetate, gândind că a murit” (Fapte 14,19). În cea de-a
doua călătorie misionară, Sfântul Pavel a propovăduit în Tesalonic,
împreună cu Sila. „Iar iudeii, umplându-se de invidie şi luând cu ei pe
câţiva oameni de rând, răi, adunând gloată întărâtau cetatea şi,
ducându-se la casa lui Iason, căutau să-i scoată afară, înaintea
poporului. Dar, negăsindu-i, târau pe Iason şi pe câţiva fraţi la mai-
marii cetăţii, strigând că cei ce au tulburat toată lumea au venit şi aici.
Şi când au aflat iudeii din Tesalonic că şi în Bereea s-a vestit de către
Pavel cuvântul lui Dumnezeu, au venit şi acolo, întărâtând şi tulburând
mulţimile” (Fapte 17,5-6 şi 13). În cartea Faptele Apostolilor găsim
numeroase exemple de prigonire a Sfinţilor Apostoli, precum şi a
celorlalţi creştini, de către evrei.
Creştinii nu au fost prigoniţi însă numai de evrei, ci şi de
păgâni, unii împăraţi de la Roma declanşând persecuţii sângeroase
împotriva lor, în întreg Imperiul Roman.
Prima persecuţie anticreştină a fost declanşată de împăratul
Nero (54-68). După moartea acestuia, majoritatea succesorilor lui i-au
persecutat pe creştini, însă au existat şi unii împăraţi care au fost
toleranţi şi binevoitori faţă de aceştia. De asemenea, persecuţiile nu au
avut aceeaşi intensitate sub toţi împăraţii, precum nici în decursul
domniei aceluiaşi împărat.
Al doilea împărat care i-a persecutat pe creştini a fost
Domiţian (81-96), urmat de: Traian (98-117), Adrian (117-138),
Antonin Pius (138-161), Marcu Aureliu (161-180), Comod (180-192),
90
Septimiu Sever (193-211), Caracalla (211-217), Maximin Tracul (235-
238), Deciu (249-251), Trebonius Gallus (251-253), Valerian (253-
260), Aurelian (270-275), Diocleţian (284-305), Maximian (286-305)
şi Galeriu (293-311).
Pedepsele aplicate creştinilor difereau de la un împărat la altul. În
cele ce urmează vom prezenta ce au avut de suferit creştinii în timpul
prigoanelor, singura lor vină fiind aceea că credeau în Iisus Hristos.
Creştinilor bogaţi li se confiscau averile şi erau deportaţi în
locuri cu climă nesănătoasă, unde erau condamnaţi la muncă silnică în
mine şi cariere. Femeile creştine erau batjocorite şi vândute ca sclave.
Pentru a-i convinge să se lepede de Hristos, chinuitorii îi
băteau pe creştini cu varga sau cu biciul. Carnea trupului le era
sfâşiată cu ghiare de fier sau cu cioburi ascuţite. Trupurile le erau
înţepate cu obiecte ascuţite şi erau arse cu fierul roşu sau cu torţa. Pe
spate li se turna plumb topit. Membrele trupului le erau întinse cu
diverse instrumente de tortură, picioarele le erau zdrobite, li se tăia
limba, nasul şi urechile, le erau scoşi ochii, erau spânzuraţi cu capul în
jos şi multe altele. În ciuda acestor chinuri cumplite, creştinii nu se
lepădau de Hristos, decât cu foarte mici excepţii, pentru că aveau în
minte cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu,
Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în
ceruri” (Matei 10,32-33).
Dacă se constata că în ciuda chinurilor creştinii nu îşi părăsesc
credinţa, erau condamnaţi la moarte. Pedeapsa capitală era aplicată în
diverse moduri: sugrumare, înecare, decapitare, ardere, răstignire,
aruncare la fiare, lupta în arenă cu gladiatorii şi altele.
Cel care a încetat persecutarea creştinilor a fost Sfântul
Constantin cel Mare, fiul lui Constanţiu Chlor şi al soţiei sale, Elena.
La sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., Imperiul Roman se
întindea pe un teritoriu foarte vast şi era tot mai greu de cârmuit. În
această situaţie, împăratul Diocleţian (284-305) a împărţit în anul 286
conducerea Imperiului cu Maximian, un vechi camarad de arme.
Diocleţian a păstrat pentru sine Orientul Imperiului, cu capitala la
91
Nicomidia, în timp ce Occidentul, cu capitala la Roma, i-a revenit lui
Maximian. Imperiul era socotit unitar, iar legile se dădeau în numele
ambilor împăraţi. Pentru o şi mai bună guvernare a Imperiului,
Diocleţian şi-a asociat la domnie, în anul 293, pe ginerele său, Galeriu,
iar Maximian pe Constanţiu Chlor. La 1 mai 305 Diocleţian şi
Maximian s-au retras de la conducerea Imperiului.
În anul 306 Constanţiu Chlor a murit, iar armata l-a proclamat
împărat al Occidentului pe fiul acestuia, Constantin cel Mare, în timp
ce la Roma s-a proclamat împărat Maxenţiu, fiul lui Maximian.
În anul 312 s-a iscat război între Constantin şi Maxenţiu.
Pentru că armata lui Constantin era mult mai mică decât cea a lui
Maxenţiu, fiul Elenei i-a cerut ajutorul lui Dumnezeu în luptă. Ca
răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua la amiază o cruce
luminoasă pe cer, pe care scria cu slove alcătuite din stele: „În acest
semn vei învinge”. În noaptea ce a urmat, Domnul Hristos i-a apărut în
vis lui Constantin şi l-a îndemnat să-şi facă un steag ostăşesc cu
semnul sfintei cruci pe el. Constantin a confecţionat un steag cu
semnul cinstitei cruci şi aşa s-a îndreptat spre Roma, unde l-a biruit pe
Maxenţiu, care s-a înecat în Tibru, la podul Milvius, în 28 octombrie
312.
Încredinţat că Dumnezeu l-a ajutat în luptă, Constantin cel
Mare a dat în ianuarie 313 decretul de la Milan, prin care a oprit
prigonirea creştinilor în Occident. În Orient însă, împăratul Valeriu
Liciniu a continuat persecutarea acestora. În bătălia de la Chrysopolis,
din 18 septembrie 324, Constantin cel Mare l-a înfrânt pe Liciniu,
ajungând singurul împărat al întregului Imperiu Roman. În această
calitate, Sfântul Constantin a sprijinit foarte mult Biserica lui Hristos.
În primul rând, a scutit slujitorii Bisericii de obligaţia grea şi
costisitoare a funcţiunilor municipale, favoare de care se bucurau
preoţii păgâni, conducătorii iudeilor, medicii şi profesorii şi a acordat
preoţilor creştini subvenţii importante, pentru a se putea ocupa numai
cu slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfântul Constantin a numit cu
precădere creştini în funcţiile înalte din administraţia imperială. În
vremea lui, multe temple păgâne au fost transformate în biserici, iar
palatul imperial Lateran din Roma a fost cedat episcopului cetăţii.
92
Constantin cel Mare a hotărât să părăsească Roma păgână şi să
ridice o capitală creştină Imperiului. Pentru acest scop a ales Bizanţul
de pe Bosfor, căruia i-a dat numele de Constantinopol (oraşul lui
Constantin). Noua capitală a fost inaugurată la 11 mai 330, iar
împăratul a ridicat aici multe biserici şi construcţii cu caracter religios.
Din timpul lui Constantin cel Mare legile de stat au fost
puternic influenţate de învăţătura creştină. Astfel, răstignirea,
zdrobirea picioarelor şi arderea cu fierul roşu au fost interzise.
Legislaţia matrimonială a dobândit un caracter creştin. Adulterul şi
siluirea erau aspru pedepsite. S-a interzis abandonarea copiilor şi s-a
îngrădit vinderea lor, oferindu-se părinţilor nevoiaşi ajutoare din
partea statului. Au fost luate măsuri de protecţie socială a săracilor,
orfanilor, văduvelor şi bolnavilor. A fost uşurat traiul sclavilor şi a fost
îmbunătăţit tratamentul în închisori. Luptele de gladiatori au fost
restricţionate, iar condamnaţii nu au mai fost trimişi în arenă, ci în
mine. Din anul 317 s-a bătut monedă cu monogramă creştină, iar din
anul 321 duminica a fost declarată zi de odihnă în Imperiu. Întrucât
învăţătura creştină nu a putut pătrunde până la Constantin cel Mare în
toate localităţile, din cauza prigonirii creştinilor, ţăranii păgâni aveau
dreptul să lucreze duminica la câmp.
Datorită persecutării creştinilor din primele trei veacuri, a
revoltei iudaice din anul 66 d. Hr., în urma căreia Ierusalimul a fost
arat cu plugurile, precum şi a revoltei evreilor din anul 132 d. Hr.,
după care aceştia au fost împrăştiaţi în tot Imperiul Roman, iar
Ierusalimul a fost reconstruit ca o cetate păgână, închinată zeului
Jupiter Capitolinul, numită „Aelia Capitolina”, urma crucii
Mântuitorului s-a pierdut. Sfântul Constantin a trimis-o pe mama sa,
împărăteasa Elena, la Ierusalim, pentru a descoperi în primul rând
crucea Mântuitorului, care l-a ajutat în lupta împotriva lui Maxenţiu,
precum şi celelalte locuri sfinte din Evanghelii.
În urma mărturiilor localnicilor şi a numeroaselor săpături,
crucea Mântuitorului şi a celor doi tâlhari împreună răstigniţi au fost
descoperite. Nimeni nu putea spune însă care este crucea Domnului
Hristos. În această situaţie au atins o femeie moartă de cele trei cruci.
93
Când crucea Domnului a atins moarta, aceasta a înviat şi aşa au
cunoscut toţi care era crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul lumii.
Sfântul Constantin cel Mare şi membrii familiei sale au
sprijinit financiar ridicarea de biserici, precum şi repararea lor. S-au
construit multe biserici şi mănăstiri în Ierusalim, care a devenit un oraş
creştin şi loc de pelerinaj. De asemenea s-au ridicat biserici măreţe în
Betleem, Nazaret, în alte locuri din Ţara Sfântă, precum şi la Antiohia,
Roma, Nicomidia şi în alte oraşe ale Imperiului.
Împăratul Constantin cel Mare a arătat multă râvnă pentru
unitatea credinţei creştine, convocând primul Sinod Ecumenic, la
Niceea, în anul 325, la care a fost de faţă. La acest Sinod au participat
318 episcopi din întreaga lume creştină de atunci, care au combătut
erezia lui Arie. La Sinodul I Ecumenic s-au alcătuit primele șapte
articole ale Simbolului de Credinţă, pe care îl rostim la fiecare Sfântă
Liturghie. Prin acest Sinod împăratul a vrut să ridice şi să ajute
Biserica, să asigure unitatea creştinismului, pentru a face din această
unitate elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Roman.
Sfânta Împărăteasă Elena s-a mutat la Domnul în anul 327, iar
Sfântul Constantin cel Mare şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu
zece ani mai târziu, în 337.
Pentru libertatea de manifestare oferită creştinilor, pentru
sprijinul constant şi de excepţie acordat Bisericii, precum şi pentru
numeroasele lor fapte bune, împăratul Constantin cel Mare şi mama sa
Elena au fost declaraţi sfinţi întocmai cu apostolii.
Să-i avem ca modele pe Sfinţii Apostoli şi pe creştinii primelor
trei veacuri, care deşi erau schingiuiţi şi chiar omorâţi pentru credinţa
în Iisus Hristos, nu s-au lepădat de El, şi să urmăm exemplul Sfinţilor
Constantin şi Elena, care deşi au fost împăraţi şi au trăit într-o lume
plină de păgâni, nu s-au ruşinat să-şi mărturisească credinţa în Iisus
Hristos.
AMIN
94
Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer
(cu dată schimbătoare)
După activitatea Sa publică, în care Domnul Hristos le-a
dovedit apostolilor Săi şi celor ce aveau ochi să vadă, urechi să audă şi
minte să înţeleagă că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii,
Mesia cel promis, Iisus a fost răstignit pe cruce şi a murit, pentru a-şi
îndeplini misiunea şi în iad şi pentru a deschide porţile raiului cele
închise de la păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, „ca întru numele
Lui tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi
al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este
Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2,10-11). După
trei zile a înviat din morţi, pentru a se arăta apostolilor şi altor fraţi,
spre a-i încredinţa deplin că şi-a îndeplinit misiunea de Mântuitor al
lumii, iar după patruzeci de zile de la înviere, s-a dus împreună cu
ucenicii „până spre Betania, şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.
Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”
(Luca 24,50-51) „şi un nor l-a luat de la ochii lor” (Fapte 1,9) „şi a
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl” (Marcu 16,19).
Astăzi prăznuim evenimentul măreţ al înălţării Domnului Hristos cu
trupul la cer, care reprezintă de fapt încheierea misiunii Sale pământeşti.
Sunt unii care gândesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat
degeaba. A venit să mântuiască lumea, dar a fost omorât şi nu şi-a
realizat misiunea. Lumea a fost păcătoasă înaintea venirii Lui şi
păcătoasă a rămas şi după aceea.
Să nu dăm vina pe Dumnezeu pentru răutatea oamenilor de pe
pământ. Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat pentru a impune cu sila
împărăţia Sa tuturor oamenilor, ci le-a oferit posibilitatea de a alege,
după cum a spus încă din Vechiul Testament: „Iată eu astăzi ţi-am pus
înainte viaţa şi moartea, binele şi răul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi
urmaşii tăi” (Deut. 30,15).
Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat pentru a instaura o nouă
împărăţie lumească. El nu avea nevoie să fie ales de oameni rege sau
împărat pe pământ, de vreme ce pe bună dreptate este „Stăpânul
95
cerului şi al pământului, Împăratul întregii făpturi” (Iudita 9,12) şi mai
mult decât atât, pentru că El „a făcut cerul şi pământul” (Fac. 1,1).
„Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”
(Ioan 1,3). Ori cine este mai mare, Creatorul sau stăpânitorul?
Mântuitorul i-a şi zis lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea
aceasta” (Ioan 18,36). Prin venirea Sa în lume şi prin activitatea
desfăşurată pe pământ, Domnul Hristos ne-a deschis împărăţia
cerurilor, pentru că nici noi pe pământ „nu avem cetate stătătoare, ci o
aşteptăm pe cea care va să vină” (Evrei 13,14).
Cel care prin uzurpare însă se socoteşte stăpânul acestei lumi,
este diavolul. Despre acesta Mântuitorul a spus: „La judecata acestei
lumi; stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31), ori
un stăpân nu poate fi aruncat din ceea ce este pe drept al lui. Diavolul
numai minte că este stăpânul lumii, folosindu-se în mod rău de ea.
Deci cei care caută prin orice mijloace să fie cât mai puternici în
această lume şi să aibă cât mai multe avuţii, uitând de Dumnezeu, de
viaţa spirituală şi de datoriile faţă de suflet, nu slujesc Domnului, ci
Satanei. La ispitirea din Carantania, diavolul i-a oferit lui Iisus nu
câteva bogăţii, ci comorile lumii întregi, dar Domnul Hristos le-a
refuzat (Matei 4,10), pentru că El a venit pentru mântuirea sufletelor,
care sunt veşnice, iar nu pentru a agonisi o bogăţie materială,
trecătoare. Mântuitorul ne-a îndemnat şi pe noi: „Nu vă adunaţi
comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi
le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le
strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6,19-20).
Fiul lui Dumnezeu nu S-a întrupat degeaba. El a venit în lume
şi ne-a dat poruncile prin care avem acces în rai. În urma morţii pe
cruce a zdrobit porţile iadului şi a eliberat de acolo pe toţi cei care au
crezut în venirea Lui şi au pregătit poporul ales sau celelalte popoare
pentru primirea Lui, a deschis raiul, unde a intrat cu cei scoşi din iad şi
a pregătit astfel calea spre rai pentru toţi care vor să intre în el şi fac
fapte vrednice pentru aceasta. Prin învierea cu trupul a biruit moartea,
a îndumnezeit trupul pe care L-a asumat, s-a înălţat cu el la cer şi şade
de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii şi morţii, iar la a
doua venire îl va birui definitiv pe diavol.
96
Mântuitorul la prima venire în lume a deschis raiul şi prin
poruncile pe care le-a lăsat, a oferit omului posibilitatea de a alege sau
de a respinge raiul. La a doua Sa venire însă, ca Judecător, va fi Domn
al cerului şi al pământului. Atunci cei care L-au iubit şi L-au slujit vor
dobândi nu numai împărăţia cerurilor ci şi pământul, după cum El
Însuşi a spus: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”
(Mat. 5,5). Bineînţeles că va fi „un cer nou şi un pământ nou” (Apoc.
21,1). Atunci cei care s-au străduit să dobândească pământul şi toate
avuţiile lui, nu vor mai avea nimic. Lumea aceasta o vor pierde, iar
cealaltă nu o vor câştiga. Cei ce s-au străduit să dobândească raiul, vor
primi şi pământul, pe care nu l-au avut şi nu l-au râvnit şi se vor
împlini cuvintele: „Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are şi ce i
se pare că are i se va lua” (Luca 8,18). În acele momente cei păcătoşi
vor încerca să se dezvinovăţească, dar Hristos Judecătorul le va repeta
cuvintele din Evanghelie: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat
nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor”
(Ioan 15,22).
Deci vedem că sensul valorilor creştine este invers decât cel al
valorilor acestei lumi, care nu îl au ca punct de referinţă pe Dumnezeu,
ci pe vrăjmaşul. Şi vom da un exemplu grăitor în acest sens: când
cunoaştem un om bogat, cu o funcţie foarte importantă, îl admirăm, îi
căutăm prietenia şi favorurile, în timp ce pe un om necăjit care ne cere
să-l ajutăm îl evităm şi chiar îl dispreţuim. Omul cel bogat ne poate
mijloci un loc de muncă mai bun sau anumite beneficii materiale,
lumeşti, săracul miluit de noi însă ne poate deschide împărăţia
cerurilor, pentru că „mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2,13).
Dacă ar fi să alegem între bogatul care se îmbrăca în porfiră şi vison şi
săracul Lazăr de la poarta sa, din parabola Mântuitorului (Luca 16,19-
31), toţi am încerca să ne apropiem de bogat şi nici nu l-am lua în
seamă pe Lazăr. Dar când au ajuns cei doi în lumea cealaltă, care
dintre ei era cel fericit? Lazăr era în sânul lui Avraam, pe când
bogătaşul se chinuia cumplit în văpaie. De aceea creştinii trebuie să
vadă cu alţi ochi lumea, decât o văd cei ce sunt robii acestei lumi.
Cei care susţin că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat degeaba,
pentru că a fost omorât, nu ştiu că tocmai prin suferinţă şi moarte ne
97
arătăm mai puternici. Suferim în viaţa aceasta trecătoare, murim în lumea
aceasta, dar câştigăm viaţa veşnică. Aici este paradoxul creştin, suferinţa
şi moartea nu duc la pieire, ci la viaţă veşnică. Domnul Hristos a zis clar:
„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va
trăi” (Ioan 11,25). „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-mi urmează Mie nu este
vrednic de Mine” (Mat. 10,38) şi „cine va voi să-şi scape sufletul îl va
pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui”
(Luca 9,24). Ce înseamnă aceste cuvinte? Cel care într-o ispită mare sau
chiar în pericol de moarte se leapădă de Hristos, pentru a-şi salva viaţa,
câştigă viaţa aceasta, dar pierde viaţa veşnică, pe când cel care într-o
astfel de situaţie îşi dă sufletul pentru credinţa în Hristos, adică moare,
acela îşi mântuieşte sufletul. Pierde viaţa aceasta trecătoare, dar câştigă
viaţa veşnică, conform celor spuse de Mântuitorul: „Oricine va mărturisi
pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea
Tatălui Meu Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine
înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care
este în ceruri” (Matei 10,32-33).
Să revenim la înălţarea Domnului cu trupul la cer. Sfântul Luca
spune în Faptele Apostolilor „că privind apostolii, pe când Domnul se
înălţa la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care
au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a
înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la
cer” (Fapte 1,10-11). Deci îngerii care sunt prezenţi la înălţare, anunţă
deja a doua venire a Domnului Hristos, care va avea loc la sfârşitul lumii,
când Domnul va veni „întru slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri şi va şedea pe
tronul slavei Sale” (Matei 25,31).
De ce Sfântul Duh s-a pogorât abia după zece zile de la
înălţarea Domnului cu trupul la cer? Pentru că în rai există nouă cete
îngereşti: tronuri, heruvimi, serafimi, domnii, puteri, stăpânii,
începătorii, arhangheli şi îngeri. Înălţându-se la cer, Domnul Hristos a
petrecut câte o zi cu fiecare ceată, pentru a fi mai bine cunoscut de ele.
După aceea s-a arătat lui Dumnezeu Tatăl, a şezut de-a dreapta Lui şi a
trimis pe Duhul Sfânt în lume.
Pe când Domnul Hristos se înălţa spre împărăţia lui
Dumnezeu, îngerii care îl însoţeau ziceau puterilor îngereşti din cer:
98
„Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi
va intra Împăratul slavei” (Ps. 23,9). Acestea cuprinse de mirare că
Împăratul slavei are trup omenesc, întrebau: „Cine este Acesta,
Împăratul slavei?” (Ps. 23,10). Şi li se răspundea: „Acesta este
Împăratul slavei, Domnul puterilor” (Ps. 23,10). Văzând aceasta,
puterile îngereşti erau uimite, pentru că Iisus Hristos era Dumnezeu şi
om în acelaşi timp.
În baza creaţiei lui Dumnezeu, universul spiritual este
ierarhizat în ordinea următoare: Dumnezeu Atotputernicul, Creatorul a
tot ceea ce există, îngerii, fiinţe spirituale lipsite de trupuri, şi omul,
compus din suflet spiritual şi trup material. Această ierarhie însă se
schimbă după înălţarea la cer, pentru că deasupra îngerilor, în sânul
Sfintei Treimi şi pe tronul lui Dumnezeu, vine să şadă un om. Este
vorba despre Iisus Hristos, care se înalţă cu trupul la cer şi şade de-a
dreapta Tatălui.
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a ne împăca cu
Dumnezeu. Ne-a arătat calea spre împărăţia cerurilor prin poruncile
Sale, ne-a deschis raiul după ce a murit cu trupul pe cruce, a
îndumnezeit trupul pe care L-a asumat, s-a înălţat cu acesta la cer şi a
trimis de acolo pe Duhul Sfânt „pentru a ne călăuzi la tot adevărul”
(Ioan 16,13). Calea spre rai ne este deschisă acum tuturor. Ceea ce
trebuie să facem noi, este să păşim pe ea. Exemplele sfinţilor din viaţa
Bisericii, începând cu Maica Domnului, Sfinţii Apostoli şi martirii
primelor veacuri, ne dovedesc că acest lucru este posibil. Drept aceea,
să ne străduim şi noi prin întreaga noastră viaţă să urmăm pilda
Mântuitorului şi a sfinţilor, pentru a fi înălţaţi împreună cu ei în rai,
pentru că „cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima
omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc
pe El” (I Cor. 2,9).
AMIN
99
Pogorârea Sfântului Duh
(cu dată schimbătoare)
Astăzi prăznuim pogorârea Sfântului Duh, Rusaliile sau
Cincizecimea, eveniment deosebit de important în istoria mântuirii
lumii şi a omului.
În timpul activităţii Sale publice, Mântuitorul le-a spus
Sfinţilor Apostoli: „Puţin timp mai sunt cu voi şi Mă duc la Cel ce M-
a trimis” (Ioan 7,33) „şi voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da
vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (Ioan 14,16-17). „Vă
este de folos ca Eu să Mă duc. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul
nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan
16,7). „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă
de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26). „Iar când vă vor duce în sinagogi
şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce să răspundeţi
sau ce să spuneţi, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce
trebuie să spuneţi” (Luca 12,11-12). După învierea Sa din morţi,
Domnul Hristos le-a poruncit Sfinţilor Apostoli: „Voi să şedeţi în
cetatea Ierusalimului, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca
24,49), „iar putere veţi primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh, şi
Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi
până la marginea pământului” (Fapte 1,8).
Întrucât Iuda s-a spânzurat şi au rămas numai unsprezece
Apostoli, aceştia au hotărât după înălţarea Mântuitorului cu trupul la
cer să tragă sorţi pentru cel ce avea să fie al doisprezecelea Apostol,
după numărul seminţiilor lui Israel (Matei 19,28). „Şi au pus înainte
pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia. Şi, rugându-
se, au zis: «Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din
aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care
a căzut Iuda, ca să meargă în locul lui». Şi au tras la sorţi, şi sorţul a
căzut pe Matia, şi el s-a rânduit împreună cu cei unsprezece Apostoli”
(Fapte 1,23-26).
Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli a avut loc la
cincizeci de zile după învierea Domnului Hristos din morţi şi la zece
100
zile după înălţarea Lui cu trupul la cer. În această zi evreii aveau
sărbătoarea „săptămânilor”, „a primelor roade” sau „a secerişului”
(Ieş. 23,16; 34,22; Numeri 28,26), iar cu această ocazie „erau în
Ierusalim bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer: parţi,
mezi, elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în
Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în
părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi
prozeliţi, cretani şi arabi” (Fapte 2,5 şi 9-11). Pogorârea Sfântului Duh
a avut loc în zi de sărbătoare, pentru a fi de faţă un număr mare de
oameni, în primul rând, pentru a se boteza cât mai mulţi, iar în al
doilea rând, pentru ca prin străinii botezaţi în Ierusalim, să se
răspândească învăţătura Mântuitorului în toată lumea.
În această zi, Sfinţii Apostoli se găseau în foişorul unde au
servit cina cea de taină cu Mântuitorul. „Şi din cer, fără de veste, s-a
făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată
casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au
şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au
început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”
(Fapte 2,1-4).
Autorul biblic precizează faptul că limbile erau „ca de foc”,
pentru a nu crede cineva că Sfântul Duh, cea de-a treia persoană a
Sfintei Treimi, ar avea vreo însuşire materială.
Unii cercetători ai Noului Testament consideră pogorârea
Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi „îmbrăcarea lor cu putere de
sus” drept momentul hirotoniei acestora. Sfântul Evanghelist Luca
scrie în cartea Faptele Apostolilor că după învierea Sa din morţi,
Mântuitorul „le-a poruncit Sfinţilor Apostoli să nu se depărteze de
Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, «pe care - a zis El - aţi
auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu
Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile»” (Fapte 1,4-5). Deci
Mântuitorul consideră pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli
drept botezul acestora, despre care pomenise Sfântul Ioan Botezătorul
(Matei 3,11).
„Şi când s-a făcut vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a
tulburat, căci fiecare îi auzea pe Apostoli grăind în limba sa. Şi erau
101
uimiţi toţi şi se minunau zicând: «Iată, nu sunt oare galileeni toţi
aceştia care vorbesc? Şi cum de auzim noi, fiecare, limba noastră în
care ne-am născut?» Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul
către altul: «Ce va să fie aceasta?». Iar alţii, luându-i în bătaie de joc,
ziceau că sunt plini de must. Şi stând în picioare Petru cu cei
unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a zis: «Bărbaţi iudei, şi toţi cei ce
locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi aminte la
cuvintele mele; că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, de vreme
ce este doar al treilea ceas din zi»” (Fapte 2,6-8 şi 12-15). Ceasul al
treilea din zi, când a avut loc pogorârea Sfântului Duh, corespunde
orei nouă dimineaţa.
Sfântul Apostol Petru le-a spus celor de faţă că ceea ce se
întâmplă este împlinirea profeţiei proorocului Ioil din Vechiul
Testament: „Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii voştri şi
fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vise vor visa şi tinerii voştri
vedenii vor vedea. Şi-n zilele acelea Eu voi revărsa peste robi şi peste
roabe din Duhul Meu. Şi minuni voi face sus în cer şi semne jos pe
pământ: sânge, foc şi fumegare de fum; soarele se va întuneca şi luna
va fi roşie ca sângele, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi
năprasnică. Şi oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Ioil
3,1-5).
Sfântul Petru le-a vorbit apoi celor prezenţi despre răstignirea,
învierea Domnului Hristos din morţi şi înălţarea Lui cu trupul la cer,
care au fost profeţite de psalmistul David, al cărui mormânt se află la
doar câţiva paşi de foişorul în care se găseau Apostolii. Sfântul Petru
continuă, şi le spune celor de faţă că după ce s-a înălţat de-a dreapta
lui Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul a revărsat Duhul Sfânt peste Sfinţii
Apostoli, eveniment la care ei sunt martori. „Iar ei, auzind acestea, au
fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli: «Bărbaţi
fraţi, ce să facem?». Iar Petru le-a zis: «Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să
se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi
veţi primi darul Sfântului Duh. Că pentru voi este dată făgăduinţa şi
pentru copiii voştri şi pentru cei de departe, pentru oricâţi îi va chema
Domnul, Dumnezeul nostru. Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi îi
îndemna, zicând: «Mântuiţi-vă de acest neam viclean!». Drept
102
aceea, cei ce i-au primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au
adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2,37-41). Autorul cărţii
Faptele Apostolilor menţionează faptul că „s-au adăugat ca la trei mii
de suflete”, pentru că pe lângă Sfinţii Apostoli şi femeile mironosiţe,
erau şi alţii care credeau deja în Iisus Hristos, pentru că după înviere,
Mântuitorul s-a arătat „la peste cinci sute de fraţi” (I Cor. 15,6), iar la
alegerea lui Matia erau prezenţi „ca la o sută douăzeci de fraţi” (Fapte
1,15).
După pogorârea Sfântului Duh, Apostolii, care până atunci se
temeau pentru viaţa lor, au început să-L propovăduiască cu mare
îndrăzneală pe Hristos cel înviat, nu numai în Ierusalim şi în Ţara
Sfântă, ci şi la alte neamuri, în toată lumea cunoscută de atunci,
suferind multe chinuri şi plătind chiar cu viaţa pentru credinţa lor.
Singurul Apostol care nu a suferit moarte martirică a fost Sfântul Ioan.
De vreme ce dintre toţi Apostolii, numai el s-a aflat lângă Mântuitorul
când a fost răstignit, Dumnezeu l-a binecuvântat cu lungime de zile şi
cu un sfârşit al vieţii liniştit.
Dumnezeu a creat lumea şi omul pentru a împărtăşi şi altcuiva
în afară de Sine marea Lui iubire. Pentru că omul a păcătuit şi s-a
îndepărtat de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat firea
omenească, în primul rând pentru a se uni prin intermediul omului cu
creatura, iar în al doilea rând pentru a-l mântui pe om din robia
diavolului şi a păcatului.
Prin viaţa de ascultare, minunile şi învăţătura Sa, Domnul
Hristos ne-a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu şi ne-a învăţat ce
trebuie să facem pentru a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.
După ce trupul Mântuitorului a murit pe cruce, sufletul Lui a
coborât la iad, a zdrobit porţile acestuia, a eliberat de acolo sufletele
drepţilor Vechiului Testament şi a intrat cu ele în rai. Prin aceasta,
Domnul Hristos a mântuit acele suflete şi a deschis împărăţia lui
Dumnezeu pentru sufletele tuturor oamenilor, care se străduiesc să
ajungă acolo.
Prin învierea Mântuitorului cu trupul din morţi, firea Lui
umană (trupul şi sufletul), asumată în persoana Fiului lui Dumnezeu la
zămislirea în sânul preacurat al Sfintei Fecioare Maria, a fost
103
îndumnezeită. Acest fapt nu s-a putut realiza mai devreme. Aceasta o
constatăm la rugăciunea din Ghetsimani, când Domnului Hristos, ca
om, Îi era frică de moarte, „iar un înger din cer I s-a arătat şi-L întărea.
Şi fiind în luptă cu moartea, cu mai mare stăruinţă Se ruga. Şi
sudoarea Lui s-a făcut ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ”
(Luca 22,43-44). De asemenea, dacă firea umană a Mântuitorului ar fi
fost îndumnezeită înainte de patimi, El nu ar fi putut muri cu trupul pe
cruce, or moartea Lui a fost reală, iar trupul I-a fost părăsit nu numai
de suflet, ci şi de Dumnezeu, pentru că Domnul Hristos a strigat pe
cruce, înainte de a-Şi da duhul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Sfântul Simeon Metafrastul
scrie în cea de-a treia rugăciune din rânduiala sfintei împărtăşanii că
Domnul Hristos Şi-a îndumnezeit trupul prin preaslăvita înălţare la
cer. În momentul înălţării Mântuitorului la cer însă, trupul Lui nu a
dobândit nici o însuşire pe care nu a avut-o din momentul învierii,
pentru că după ce S-a sculat din morţi a intrat la Sfinţii Apostoli „prin
uşile încuiate” (Ioan 20,19 şi 26), iar după ce a stat împreună cu Luca
şi Cleopa la masă în Emaus şi a frânt pâinea, „S-a făcut nevăzut de ei”
(Luca 24,31).
Învierea este manifestarea îndumnezeirii deplin realizate a firii
omeneşti a Mântuitorului. Înălţarea cu trupul la cer nu adaugă nimic în
planul transfigurării ei existenţiale, ci doar îi adaugă slavă peste slavă
şi cinste peste cinste, ridicând-o mai presus de îngeri şi fixând-o în
sânul Sfintei Treimi, izvorul ultim al îndumnezeirii definitive, care
este iubirea veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi.
Prin învierea cu trupul din morţi, Domnul Hristos a biruit
moartea pentru toţi oamenii, căci deşi trupurile sunt muritoare, vor
învia. Acest lucru se va întâmpla la a doua venire a Domnului
Hristos, „pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul
arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi
cei morţi întru Hristos vor învia întâi” (I Tes. 4,16). „Şi vor ieşi, cei
ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele
spre învierea osândirii” (Ioan 5,29). „După aceea, noi cei vii, care
vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor
adormiţi” (I Tes. 4,15), „dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o
104
clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii
vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest
trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se
îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va
fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde
îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (I Cor.
15,50-55), iar moartea va fi biruită pentru totdeauna.
La înălţarea Mântuitorului cu trupul la cer, împărăţia lui
Dumnezeu, în care au intrat sufletele drepţilor după ce Domnul
Hristos le-a eliberat din robia diavolului şi a morţii, când a coborât cu
sufletul la iad, a fost deschisă şi pentru trupurile oamenilor. De vreme
ce „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu,
nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15,50),
trupurile care ajung în rai trebuie să fie înviate (adică reunite cu
sufletele lor) şi pnevmatizate sau înduhovnicite. La a doua venire a
Domnului Hristos vor învia toţi morţii, şi atunci vor avea acces în
împărăţia lui Dumnezeu cei care s-au străduit prin fapte bune să o
dobândească, pentru că „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei
ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12).
La pogorârea Sfântului Duh a luat fiinţă Biserica, trupul tainic
al lui Hristos, în care credincioşii înaintează spre împărăţia lui
Dumnezeu. În Biserică omul trăieşte deja în eshaton, aici este
anticipată viaţa veşnică din împărăţia lui Dumnezeu, tocmai de aceea
anumite Sfinte Taine încep cu cuvintele: „Binecuvântată este
împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor”, iar credinciosul în biserică este înconjurat de îngeri şi
de sfinţi, şi se împărtăşeşte cu trupul şi sângele Mântuitorului.
Prezenţa sfinţilor îngeri la Sfânta Liturghie este amintită în mai multe
rugăciuni. Astfel, la vohodul mic, preotul se roagă lui Dumnezeu:
„Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele
şi oştile îngerilor si ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca
împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care
slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se
105
cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Dacă la „plinirea vremii” Fiul lui Dumnezeu a venit în lume
smerit, ca Mântuitor, ne-a deschis împărăţia cerurilor şi ne-a învăţat ce
trebuie să facem pentru a ajunge acolo, la sfârşitul veacurilor va veni
în slavă, ca Judecător, înconjurat de sfinţii îngeri, pentru a răsplăti
fiecăruia după faptele sale.
Cunoscând cele ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi marea Lui
iubire pe care o revarsă în permanenţă asupra noastră, să fugim de
păcat, care Îi este urât lui Dumnezeu şi să săvârşim cât mai multe fapte
bune, pentru a ne găti loc în rai, alături de Mântuitorul Hristos, de
Maica Domnului şi de sfinţi, „pentru că noi suntem zidiţi în Hristos
Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să
umblăm întru ele” (Efes. 2,10).
AMIN
106
Sfânta Treime
(cu dată schimbătoare)
Din mila lui Dumnezeu ne găsim astăzi în cea de-a doua zi de
Rusalii. Dacă în fiecare zi din anul bisericesc pomenim câte unul sau
mai mulţi sfinţi, ziua de astăzi nu este închinată unui Apostol, prooroc,
mucenic, călugăr, ierarh, preot, diacon, împărat sau chiar înger, ci
Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru, de aceea sărbătoarea de astăzi este
una cu totul deosebită.
Dacă lui Dumnezeu Tatăl îi este atribuită crearea lumii, lui
Dumnezeu Fiul mântuirea ei, iar Sfântului Duh sfinţirea acesteia, iar
pogorârea Sfântului Duh am sărbătorit-o ieri, înseamnă că toate cele
trei persoane ale Sfintei Treimi au intervenit în istoria lumii, de aceea
Sfânta Biserică a rânduit cu multă înţelepciune ca ziua de astăzi să fie
închinată Sfintei Treimi, Dumnezeului nostru.
Întrucât ziua de astăzi este consacrată Sfintei Treimi, vom
vorbi despre Dumnezeu.
În Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi avem foarte
multe informaţii despre Dumnezeu. Noi nu putem prezenta însă tot ce
s-a scris despre El, ci vom încerca să expunem pe scurt ceea ce a luat
Bisericii câteva sute de ani să formuleze, pe baza celor descoperite de
Dumnezeu despre Sine.
Vom începe cu numele lui Dumnezeu. Noi Îl numim pe
Domnul: Dumnezeu. Grecii Îi spun Θεός, englezii God, francezii
Dieu, italienii Dio şi fiecare popor Îl numeşte în limba sa. Iehoviştii
însă sau martorii lui Iehova, spun că Dumnezeu când i s-a arătat lui
Moise în Sinai, i-a zis că se numeşte Iehova, nu Dumnezeu, nici Θεός,
ş.a.m.d. Deci Iehova este adevăratul nume al lui Dumnezeu şi nu Îl
putem numi altfel.
Când Moise L-a întrebat pe Dumnezeu: „Cine eşti Doamne?”,
Acesta i-a răspuns: „Eu sunt cel ce sunt” (Ieş. 3,14). În limba ebraică,
în care s-a scris Vechiul Testament, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Eu
sunt Iehova”, pentru că iehova este forma pasivă a verbului ebraic
„lihiot - haia - ihieh” care înseamnă a fi, a exista, deci Dumnezeu nu
şi-a dezvăluit lui Moise numele Său, unicul Său nume, ci a zis despre
107
Sine „Eu sunt cel ce sunt”, adică s-a autodefinit ca cel ce există prin
Sine Însuşi, independent de altcineva sau altceva. Toate vieţuitoarele
din lume sunt fiinţe. De unde vine termenul de fiinţă? De la a fi, a
exista, pentru că toate există numai datorită lui Dumnezeu şi sunt
menţinute de Acesta în existenţă, „căci în El trăim şi ne mişcăm şi
suntem” (Fapte 17,28). Fiinţa nu există de la sine, ci fiinţează prin
participarea la Dumnezeu, la energiile Sale creatoare, adică dătătoare
şi păstrătoare de viaţă. Toate există prin participarea la Dumnezeu.
Numai Dumnezeu singur există de la Sine Însuşi şi prin Sine, El
singur este cel ce este. Deci Iehova nu este numele lui Dumnezeu,
singurul Lui nume, ci este un verb, care în limba română se traduce
prin „Eu sunt cel ce sunt”, şi reprezintă doar o calitate a lui
Dumnezeu, Care are infinite însuşiri.
Cine sau ce este de fapt Dumnezeu? Acesta este fiinţa
supremă, creatoare şi cârmuitoare a lumii, principiul fundamental al
existenţei şi al ordinii universale.
Când ne gândim la Dumnezeu, noi înţelegem Sfânta Treime
„căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi
Aceştia trei Una sunt” (I Ioan 5,7). Dumnezeu este unul în fiinţă.
Natura, esenţa sau substanţa dumnezeiască este una singură. Această
fiinţă subzistă în cele trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceştia
nu sunt trei dumnezei, ci cele trei persoane ale lui Dumnezeu, care este
unul singur, pentru că fiinţa divină este una singură, dar întreită în
persoane.
Care este relaţia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi? În
afara timpului, deci în veşnicie, Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe
Sfântul Duh. Dar Fiul şi Duhul Sfânt nu vin la existenţă după Tatăl, ci
există împreună din veci. Toate trei persoanele sunt din eternitate, nu
venite pe rând la existenţă. Deci nu a existat o vreme în care Tatăl era
singur şi nu avea pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Toate aceste trei persoane
există deodată, etern, numai că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe
Sfântul Duh.
Noi ştim că Fiul se naşte din Tatăl, iar Sfântul Duh purcede
de la Tatăl, dar nu cunoaştem distincţia sau deosebirea dintre
naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt. Cert este că atât Fiul, cât
108
şi Duhul Sfânt îşi iau existenţa din Tatăl, dar modul venirii lor în
existenţă este diferit.
Fiinţa dumnezeiască este nemărginită, de aceea nu se poate
repeta, iar cele trei persoane dumnezeieşti nu se confundă între ele,
folosind fiecare în alt fel toată puterea fiinţei, într-o reciprocă
comunicare. Deci Tatăl are fiinţa toată, Fiul are fiinţa toată, Sfântul
Duh are fiinţa toată, dar această fiinţă este una singură, care se
comunică deodată şi întreagă tuturor celor trei persoane ale Sfintei
Treimi în mod deplin, fără ca o persoană să deţină numai o parte din
această fiinţă, sau o persoană să aibă mai mult din această fiinţă decât
celelalte persoane.
Fiinţa lui Dumnezeu nu se repetă când Dumnezeu Tatăl naşte
pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh, pentru că fiinţa dumnezeiască este
infinită. Persoanele Sfintei Treimi au una şi aceeaşi fiinţă, dar ele ca
persoane sunt trei. Fiecare persoană este purtătoare a întregii fiinţe
dumnezeieşti nerepetate, deci fiecare este Dumnezeu întreg, iar nu
fiecare persoană este o parte din Dumnezeu şi împreună Îl formează
pe Dumnezeu, ci fiecare persoană este Dumnezeu adevărat, dar fiinţa
lor este una, pentru că există un singur Dumnezeu, iar nu trei
dumnezei.
Dumnezeu nu poate exista decât în trei persoane, căci relaţia
dintre ele le face demne şi capabile de iubirea absolută. Un Dumnezeu
singur nu poate exista, acesta este invenţia filozofilor. Dacă
Dumnezeu ar fi singur, nu ar fi capabil de iubire. Cel mult s-ar iubi pe
Sine, dar aceasta ar fi o iubire sterilă, stearpă.
Dacă în Dumnezeu ar exista doar două persoane, iubirea dintre
aceste persoane ar fi egoistă. O persoană ar iubi-o pe cealaltă şi ar fi
iubită de ea, iar această iubire s-ar închide între cele două persoane.
Această iubire nu s-ar putea extinde şi nu ar justifica crearea din iubire
a lumii.
Iubirea perfectă este doar cea treimică, pentru că iubirea între
două persoane sporeşte când este însoţită de bucuria unei a treia
persoane. Noi simţim trebuinţa să fim iubiţi de al treilea şi să iubim pe
al treilea, şi cu cât îl iubim mai mult împreună, cu atât ne iubim şi noi
mai mult. Eu nu vreau să fiu iubit numai de o persoană, ci vreau
109
ca această persoană să fie însoţită în iubirea ei faţă de mine şi de o a
treia persoană şi tu, cealaltă persoană, voieşti la fel, să am şi pe altul
care te iubeşte împreună cu mine. Dar şi cel de-al treilea vrea să ne
vadă uniţi în iubirea faţă de el şi în iubirea lui pentru noi. Acest fapt îl
cunosc toţi cei căsătoriţi, care au copii. Prin naşterea de prunci, iubirea
dintre soţi creşte şi se răsfrânge multiplicată asupra copilului. Această
dragoste este un reflex al iubirii treimice în viaţa omului, o mică
scânteie din focul uriaş al iubirii lui Dumnezeu.
Dacă însă în Dumnezeu ar fi existat patru sau mai multe
persoane, n-ar mai fi existat acea relaţie directă neîncetată şi perfectă,
ci ar fi fost o gloată de zei, care ar fi trăit în dezordine şi haos, ca zeii
grecilor din Olimp.
Treimea este perfectă, de aceea Dumnezeu este Treime.
Dovada de necontestat că iubirea în Treime este perfectă, o avem în
crearea lumii. Iubirea lui Dumnezeu a fost atât de mare, încât a vrut să
o reverse şi în afara Sa, să se bucure şi alţii de ea, de aceea a creat tot
ceea ce există.
Bineînţeles că taina Sfintei Treimi este foarte adâncă şi nu
poate fi înţeleasă de mintea omului. Cum adică unul există în trei?
Pentru a se încerca lămurirea acestei taine, s-au făcut tot felul de
asemănări sau similitudini. Vom prezenta o comparaţie făcută de
Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei. Acesta a luat o cărămidă în
mână şi a zis că Sfânta Treime este asemenea unei cărămizi, care deşi
este una singură, este compusă din trei elemente. Când Sfântul Ierarh
Spiridon s-a rugat lui Dumnezeu şi a strâns cărămida în pumn, a ieşit o
pară de foc în sus, a curs apă în jos, iar în mâna Sfântului a rămas lutul
cărămizii.
În relaţiile cu lumea, noi ştim că Tatăl este Creator, Fiul
Mântuitor, iar Sfântul Duh Sfinţitor. De vreme ce fiinţa lui
Dumnezeu este una singură şi voinţa Lui este tot una singură, de
aceea nu se poate să voiască ceva Tatăl şi altceva Fiul sau Duhul
Sfânt. În sânul Sfintei Treimi există o identitate perfectă de voinţă.
Dacă este identitate de voinţă, atunci este şi identitate de acţiune. De
aceea când spunem că Tatăl a creat lumea, să fim conştienţi că şi Fiul
şi Duhul Sfânt au participat la crearea acesteia. Fiul şi Duhul Sfânt
110
erau mâinile cu care Tatăl plămădea creaţia. La mântuirea lumii, Fiul
ascultă de Tatăl şi vrea să o mântuiască şi conlucrează cu Sfântul Duh.
La fel, în orice acţiune exterioară a lui Dumnezeu, toate persoanele
Sfintei Treimi sunt implicate în ea.
Dacă Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Sfânta Treime,
Dumnezeul nostru, cine este atunci Iisus Hristos? Este şi El
Dumnezeu? Este El un al patrulea în Sfânta Treime sau El este Fiul?
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi mai mult decât atât. El
nu este numai Dumnezeu, ci şi om. Până la zămislirea Sfintei Fecioare
Maria, Iisus Hristos nu exista. Era Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh, dar Iisus începe să existe de la zămislire. Hristos nu este numai
Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul Fecioarei. Mântuitorul, ca Fiu al lui
Dumnezeu, s-a născut din veci din Tatăl, iar ca om s-a născut la
plinirea vremii din Fecioara Maria. Nu vorbim aici de două persoane,
ci de una singură, de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, care
are două firi: una dumnezeiască (a Fiului lui Dumnezeu) şi una
omenească (luată din Fecioara Maria). Acesta este Iisus Hristos: Fiul
lui Dumnezeu întrupat. În Vechiul Testament deci nu putem vorbi de
Iisus Hristos, ci numai de Fiul lui Dumnezeu, care nu luase încă trup şi
suflet omenesc. În actul întrupării vedem marea iubire a lui
Dumnezeu, iubire de care putea da dovadă numai un Dumnezeu întreit
în persoane. Atât de mare a fost iubirea lui Dumnezeu, încât nu numai
că a creat lumea, dar în Iisus Hristos s-a unit cu ea. În persoana cea
una a lui Iisus Hristos, Creatorul s-a unit cu creatura. Aceasta
constituie „taina cea din veci ascunsă” (Col. 1,26) şi de îngeri neştiută,
„pe care Dumnezeu a împlinit-o în Iisus Hristos, Domnul nostru”
(Efes. 3,11).
Dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât a hotărât să ne
creeze şi din neexistenţă ne-a adus la existenţă şi noi suntem datori
să-i răspundem lui Dumnezeu cu aceeaşi iubire. Cum ne putem noi
manifesta iubirea faţă de Dumnezeu? Mântuitorul ne-a spus: „Cel
ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”
(Ioan 14,21), deci noi ne dovedim iubirea faţă de Dumnezeu
împlinind poruncile Lui. Domnul Hristos a mai spus însă ceva:
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte,
111
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a
văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I
Ioan 4,20), deci iubirea lui Dumnezeu este condiţionată de iubirea
aproapelui.
Să ne străduim deci din răsputeri să răspundem iubirii lui
Dumnezeu, împlinind poruncile Lui şi iubind pe aproapele nostru,
chiar când ne greşeşte, pentru că numai aşa vom dobândi de la
Dumnezeu răsplată veşnică în împărăţia cerurilor.
AMIN
112
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
(24 Iunie)
În istoria Bisericii au existat foarte mulţi sfinţi, dintre care unii
ne-au uimit prin viaţa lor curată şi prin darul facerii de minuni. Astăzi
prăznuim naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, despre care Sfântul Ioan
Evanghelistul afirmă că „nu a făcut nici o minune, dar toate câte Ioan
a zis despre Iisus erau adevărate” (Ioan 10, 41). Cu toate că Sfântul
Ioan Botezătorul nu a săvârşit nici o minune, el este cel mai mare
dintre sfinţi, pentru că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus
evreilor: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei
unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11,11).
Înaintemergătorul Domnului nu a făcut minuni, dar întreaga sa viaţă a
fost o adevărată minune, începând cu arătarea arhanghelului Gavriil
preotului Zaharia în templu. Din aceasta înţelegem că minunile
sfinţilor nu mântuiesc, nu au putere mântuitoare, ci ele doar uimesc
raţiunea şi pun credinţa în mişcare. Acest fapt este pe deplin dovedit
de nenumăratele minuni pe care Mântuitorul le-a săvârşit înaintea
evreilor, dar nu toţi au crezut în El. Din contră, unii văzând minunile
Domnului, i-au dorit moartea.
Mulţi oameni din zilele noastre aşteaptă minuni şi spun că dacă
ar vedea o minune ar crede în Dumnezeu. Minuni au loc şi astăzi, dar
mulţi nu au ochi să le vadă sau dacă le văd, nu îşi schimbă deloc viaţa.
Astfel de oameni doresc să vadă un miracol pentru a-şi satisface
curiozitatea însetată de ceva nou sau senzaţional, dar nu din dorul
către absolut şi nici din dorinţa de mântuire. Cel mai elocvent exemplu
că nu avem nevoie de minuni pentru mântuire este Sfântul Ioan
Botezătorul, care nu a făcut minuni şi nu a văzut minunile săvârşite de
Mântuitorul, dar nu numai că s-a mântuit, ci prin viaţa sa curată s-a
ridicat mai presus decât oricare alt sfânt.
Vom da numai două exemple de minuni care există astăzi şi
obligă la credinţă, este vorba de sfintele moaşte, trupurile neputrezite
ale sfinţilor, şi de lumina sfântă care vine de Paşti la mormântul
Domnului din Ierusalim. Toată lumea le vede sau cel puţin a auzit de
ele. Au schimbat acestea faţa lumii?
113
Să revenim acum la Sfântul Ioan Botezătorul.
Preotul Zaharia şi soţia sa, Elisabeta, erau doi oameni din
poporul ales care trăiau cu frica lui Dumnezeu, dar nu puteau
avea copii. Anii trecând şi cei doi îmbătrânind, se rugau cu mai
mult foc lui Dumnezeu să-i binecuvinteze cu un urmaş, dar
Elisabeta nu putea zămisli. În momentul în care cei doi erau deja
înaintaţi în vârstă şi şi-au luat poate gândul că Dumnezeu le mai
ascultă rugăciunea, arhanghelul Gavriil i s-a arătat lui Zaharia pe
când tămâia în templul din Ierusalim şi i-a vestit că rugăciunea
lui şi a soţiei sale a fost ascultată de Dumnezeu şi Elisabeta va
naşte un fiu. Zaharia nu a crezut, iar ca semn al necredinţei lui, a
rămas mut până după naşterea pruncului, când i-a pus numele de
Ioan.
Toate cele trei nume: Zaharia, Elisabeta şi Ioan au o profundă
semnificaţie în limba ebraică. Astfel Zaharia înseamnă: „Dumnezeu
şi-a amintit”, pentru că după mulţi ani în care parcă l-a uitat pe preotul
Zaharia, Dumnezeu şi-a adus aminte de el şi a trimis pe arhanghelul
Gavriil să-i vestească faptul că soţia lui va naşte un fiu. Elisabeta
înseamnă: „Dumnezeu s-a odihnit”, pentru că după ce a ascultat
rugăciunea acestei femei sfinte, Dumnezeu s-a odihnit prin harul Lui
asupra ei, de aceea ea a putut zămisli prunc la bătrâneţe, iar copilul
născut din ea a fost un mare sfânt. Ioan înseamnă „Dumnezeu a avut
milă”, pentru că după ce Zaharia şi Elisabeta au îmbătrânit şi nu mai
credeau că vor avea un urmaş, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de ei şi i-
a binecuvântat cu un fiu.
La bunavestire, arhanghelul Gavriil i-a spus Sfintei Fecioare că
Elisabeta, cu care ea era rudă, „a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei”
(Luca 1,36), de aceea Preacurata s-a dus să o viziteze. Evanghelistul
Luca relatează întâlnirea dintre Fecioara Maria şi Elisabeta, pe când
amândouă aveau în pântece: „Şi a intrat Maria în casa lui Zaharia şi a
salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutul Mariei, pruncul a
săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, şi cu glas
mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat
este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine
Maica Domnului Meu? Că iată cum a intrat în urechile mele glasul
114
salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Lc. 1,40-44).
De pe atunci robul îl cunoştea pe Stăpânul său, despre care va afirma mai
târziu: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt
vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor” (Mc. 1,7).
Ce mare deosebire între Sfântul Ioan Botezătorul şi apostolii
Mântuitorului. Sfântul Ioan a cunoscut pe Iisus Hristos din pântecele
mamei sale, ori apostolii au stat mai bine de trei ani în preajma Domnului
Hristos, au văzut toate minunile Lui, dar la patimă au fugit de lângă El, şi
după înviere nu au crezut că El înviase, până nu li s-a arătat lor. De aceea
Mântuitorul nu l-a avut pe Sfântul Ioan Botezătorul de apostol sau ucenic,
pentru că Sfântul Ioan credea în dumnezeirea lui Iisus. El nu a trebuit să
se convingă ca apostolii că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, ci a dat
mărturie evreilor că Domnul Hristos este Mesia cel aşteptat, fiind
Înaintemergătorul şi Botezătorul Lui.
Bunavestire a avut loc la şase luni după ce Elisabeta a zămislit
(Luca 1,26), moment în urma căruia Sfânta Fecioară s-a dus să-şi viziteze
rudenia, „şi a rămas împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa
sa” (Luca 1,56). Deci Fecioara Maria a petrecut împreună cu Elisabeta
ultimele ei luni de sarcină, a ajutat-o să nască, i-a mai purtat o vreme de
grijă, apoi s-a întors în Nazaret.
De acum, până la botezul de la Iordan, Sfântul Ioan nu îl va mai
întâlni pe Mântuitorul.
După naşterea Domnului Hristos ştim că regele Irod aflând de la
cei trei magi din Răsărit că s-a născut un rege, pentru a-şi proteja tronul, a
dat poruncă să fie omorâţi toţi pruncii din Betleem şi din împrejurimi de
până la doi ani (Matei 2,16). În această situaţie, „după plecarea magilor,
îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul
şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă
Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea,
Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la
moartea lui Irod” (Matei 2,13-15).
Cum a scăpat însă Sfântul Ioan Botezătorul, care era doar cu şase
luni mai mare decât Domnul Hristos şi locuia în împrejurimile
Betleemului?
115
Conform poruncii regelui Irod, ostaşii umblau din casă în casă
pentru a omorî pruncii şi căutau mai ales acolo unde ştiau că sunt copii
mici. Apropiindu-se de casa lui Zaharia, Elisabeta i-a văzut şi ştiind
cât de greu dobândise copilul, nu a putut suporta ideea ca fiul ei să fie
ucis. L-a luat în braţe şi a fugit cu el prin spatele casei. Soldaţii au
văzut-o şi au început să o urmărească. La mică depărtare de casă era
un perete stâncos, la care ajungând Elisabeta, nu mai avea unde să se
ducă. Soldaţii erau mai aproape şi tot mai aproape de ea. Îngrozită,
Elisabeta s-a rugat în acel moment lui Dumnezeu cum numai ea a ştiut
şi cum ar şti orice mamă care îşi vede unicul copil ameninţat de
moarte. Soldaţii se apropiau, încât erau deja la numai câţiva paşi, iar
primul dintre ei şi-a scos sabia din teacă. Elisabeta nu a mai suportat
să-i vadă şi s-a întors cu faţa spre muntele din spatele ei. În acel
moment stânca s-a deschis. Elisabeta a intrat acolo cu pruncul, iar
peretele s-a închis în urma ei. Aşa a scăpat Sfântul Ioan Botezătorul de
mânia lui Irod. Locul în care s-a întâmplat această minune există şi
astăzi şi oricine merge la Ierusalim poate să-l vadă.
La vârsta de trei ani Sfântul Ioan a rămas orfan de ambii părinţi
şi din grija lui Dumnezeu a crescut singur. Sfânta Scriptură ne spune
la Luca 1,80 că: „Ioan creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie
până în ziua arătării lui către Israel”. „Iar îmbrăcămintea lui era din
păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana
lui era lăcuste şi miere sălbatică” (Mat. 3,4 ). În regiunea în care a trăit
Sfântul Ioan cresc nişte arbori al căror rod este ca o păstaie cu gust
dulce. Fructele se numesc acride. În limba greacă, în care a fost scris
Noul Testament, ακρίδα înseamnă şi lăcustă. Cu aceste fructe se
hrănea Sfântul Ioan şi cu miere sălbatică, iar nu cu insecte.
Nu vom vorbi astăzi despre activitatea Sfântului Ioan
Botezătorul sau despre sfârşitul lui tragic, pentru că deşi a scăpat de
sabia regelui Irod în pruncie, tot de sabia unui rege numit Irod va
muri, dar numai după ce îşi va îndeplini misiunea de Înaintemergător
şi Botezător al Mântuitorului. Astăzi am amintit evenimente legate de
naşterea şi de copilăria sa.
Tot de naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este legat şi
solstiţiul de vară. În această perioadă a anului ziua este cea mai lungă
116
şi noaptea cea mai scurtă. Dar începând de acum, zilele se vor scurta,
iar nopţile se vor mări. Este procesul invers al solstiţiului de iarnă,
care are loc în preajma naşterii Mântuitorului. De Crăciun nopţile sunt
cele mai lungi din tot anul, iar zilele cele mai scurte, dar atunci ziua
începe să crească, iar noaptea să se scurteze. Acest fenomen parcă
împlineşte cuvintele pline de smerenie, pe care Sfântul Ioan
Botezătorul le rosteşte despre Mântuitorul, când zice: „Acela trebuie
să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30).
Să încercăm şi noi să urmăm Sfântului Ioan Botezătorul şi în
întreaga noastră viaţă să micşorăm păcatele, cultivând virtutea, ca
Mântuitorul să crească în noi.
AMIN
117
Sfinţii Măriţi Apostoli Petru şi Pavel
(29 Iunie)
Astăzi în prăznuim pe Sfinţii Petru şi Pavel, corifeii
Apostolilor, care au suferit moarte martirică în ziua de 29 iunie,
slăvind prin aceasta pe Dumnezeu.
Mântuitorul şi-a ales doisprezece Apostoli, pentru a-i învăţa
tainele împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru a continua după moartea,
învierea şi înălţarea Lui cu trupul la cer, misiunea începută de El pe
pământ. Dacă Mântuitorul şi-a desfăşurat activitatea numai în sânul
poporului ales, după cum singur a afirmat: „Nu sunt trimis decât către
oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24), şi-a trimis în
schimb Apostolii la propovăduire în toată lumea, zicând: „Mergeţi în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu
16,15). Şi le-a mai spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales
pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră
să rămână” (Ioan 15,16). Pe lângă cei doisprezece Apostoli, Domnul
Hristos şi-a mai ales după înălţarea cu trupul la cer încă un Apostol, pe
Pavel, cel ce va fi Apostolul neamurilor. Misiunea Sfinţilor Apostoli a
fost răspândirea Evangheliei la toate popoarele şi chemarea tuturor
oamenilor la mântuire. Termenul „apostol”, în limba greacă
„απόστολος”, vine de la verbul „αποστέλλω”, care înseamnă „a trimite
departe” şi defineşte foarte bine rolul Sfinţilor Apostoli în lume.
Dintre Sfinţii Apostoli s-au evidenţiat trei: Petru, Iacob şi Ioan,
care au format grupul restrâns al Mântuitorului, în faţa cărora a înviat
pe fiica lui Iair (Marcu 5,37) şi s-a schimbat la faţă în Muntele
Taborului (Matei 17,1), precum şi Iuda Iscarioteanul, care L-a vândut.
Întrucât astăzi este sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel, vom vorbi despre viaţa lor.
Sfântul Petru era fiul lui Iona (Matei 16,17), fiind originar din
cetatea Betsaida (Ioan 1,44), era pescar (Matei 4,18) şi locuia în
Capernaum (Marcu 1,21-29), împreună cu Andrei, fratele său (Ioan
1,40-41). Sfântul Petru era căsătorit, pentru că Mântuitorul i-a
vindecat soacra de friguri (Matei 8,14-15).
118
Conform Evangheliei după Ioan, Andrei l-a adus pe Petru la
Mântuitorul. Sfântul Andrei fusese ucenic al Sfântului Ioan
Botezătorul şi după ce L-a întâlnit pe Domnul Hristos, i-a zis lui
„Simon, fratele său: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi
l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui
Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)” (Ioan 1,42).
Sfântul Evanghelist Matei relatează alegerea celor dintâi Apostoli de
către Mântuitorul astfel: „Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii,
a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele
lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând
mrejele, au mers după El” (Matei 4,18-20). Sfinţii Andrei şi Petru au
fost cei dintâi Apostoli ai Mântuitorului.
Sfântul Petru a fost alături de Domnul Hristos de la prima
minune din Cana Galileii (Ioan 2,1-11), până la arestarea
Mântuitorului în grădina Ghetsimani. El era cel mai vârstnic dintre
Sfinţii Apostoli, de aceea lua cuvântul mereu primul, fie în numele lui,
fie în numele celorlalţi Apostoli, pentru că la evrei exista mare respect
pentru bătrâni şi pentru cei mai în vârstă. Apostolul Petru avea o fire
năvalnică, impetuoasă. Vedem aceasta la umblarea Mântuitorului pe
mare, când Îi cere să meargă pe apă la El (Matei 14,28), precum şi la
arestarea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, când a tăiat urechea lui
Malhus, sluga arhiereului (Ioan 18,10). În ciuda firii sale, nu şi-a putut
învinge slăbiciunea, şi în curtea arhiereului Caiafa, s-a lepădat de trei
ori de Domnul Hristos (Matei 26, 69-74). S-a căit pentru fapta lui şi a
fost iertat de Mântuitorul, fiind repus după învierea Domnului din
morţi în treapta apostoliei (Ioan 21,15-17).
După învierea Domnului Hristos din morţi, Sfântul Petru a
alergat împreună cu Sfântul Ioan la mormântul Mântuitorului şi a
văzut acolo giulgiul şi mahrama zăcând (Ioan 20,6-7).
La pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru a luat cuvântul în
numele Apostolilor (Fapte 2,14-40).
A propovăduit Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu în Iudeea,
Antiohia, Pont, Galatia, Capadochia şi Bitinia.
119
A scris două epistole, care sunt cuprinse în canonul Noului
Testament.
A primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, „încât scoteau
pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru,
măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi
mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi
bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (Fapte 5,15-16).
Sfântul Petru a murit în anul 67, în timpul persecuţiei
anticreştine a împăratului Nero, fiind răstignit cu capul în jos.
Sunt unii care pretind că Sfântul Petru a predicat la Roma, însă
nu există nici o dovadă în Sfânta Scriptură în acest sens. Cei care
afirmă că Sfântul Petru a ajuns în capitala Imperiului Roman, susţin şi
faptul că acesta a fost primul episcop al Romei. Apostolii nu au fost
episcopi şi nu au fost legaţi de o singură cetate, ci au primit de la
Domnul Hristos porunca de a propovădui învăţătura Lui în toată
lumea, când le-a spus: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-
le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20), ceea ce au
şi făcut. Sfinţii Apostoli au rânduit episcopi în cetăţi, aşa cum s-a
întâmplat cu Timotei şi cu Tit din Noul Testament. Sfântul Pavel
vorbeşte despre rânduiala lui Dumnezeu din Biserică, zicând că El „a
dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii
păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la
zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4,11-12).
Pornind de la unele cuvinte adresate de Mântuitorul Sfântului
Petru, unii au tras concluzia că Mântuitorul i-a acordat acestuia un
oarecare primat faţă de ceilalţi Apostoli. Să ne aplecăm însă cu luare
aminte asupra cuvintelor Mântuitorului consemnate de Sfântul
Evanghelist Matei, pentru a le înţelege sensul corect: „Venind Iisus în
părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic
oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan
Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis:
Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis:
Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit
120
ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti
Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o
vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe
pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi
dezlegat şi în ceruri” (Matei 16,13-19).
În primul rând, Mântuitorul îi spune Sfântului Apostol Petru că
„nu trup şi sânge” i-a descoperit că El este Fiul lui Dumnezeu, adică
Apostolul nu a ajuns singur la această concluzie, nici nu i-a împărtăşit-
o vreunul dintre oameni, ci Dumnezeu Tatăl.
Piatra pe care Domnul Hristos îşi zideşte Biserica este credinţa
Apostolului în dumnezeirea Mântuitorului, pe care o aveau şi ceilalţi
Apostoli. Această credinţă le este necesară tuturor membrilor Bisericii.
Vedem aceasta la trimiterea Apostolilor la propovăduire, când
Domnul Hristos le-a spus: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,15-16). Dacă
Dumnezeu intenţiona să-Şi zidească Biserica pe un simplu om, nu era
necesar ca Fiul Lui să se întrupeze. De asemenea, când vorbeşte de
Biserică, Sfântul Pavel îi numeşte stâlpi ai Acesteia pe Iacov, Petru şi
Ioan (Gal. 2,9), nu doar pe Sfântul Petru.
Pe de altă parte, Domnul Hristos îi spune Sfântului Petru: „Pe
această piatră voi zidi Biserica Mea”, deci nu este vorba de Biserica
Apostolului Petru, cum înclină unii să creadă, ci de Biserica lui
Hristos, „căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care
este Iisus Hristos” (I Cor. 3,11). Între creştinii din Corint s-a iscat o
neînţelegere tocmai pe această temă. Sfântul Pavel le scrie corintenilor
în acest sens: „Fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt
al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-
a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau aţi
fost botezaţi în numele lui Pavel?” (I Cor. 1,12-13). „Dar ce este
Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum
i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a
făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci
numai Dumnezeu care face să crească” (I Cor. 3,5-7).
121
Dacă Mântuitorul i-a oferit Sfântului Petru puterea de a lega şi
dezlega păcatele oamenilor, aceeaşi putere a dat-o şi celorlalţi
Apostoli, când le-a zis: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe
pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi
dezlegate şi în cer” (Matei 18,18). Iar după învierea Sa din morţi, „a
suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele,
le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,22-23).
La pogorârea Sfântului Duh erau toţi Apostolii „împreună în
acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de
vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au
arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2,1-4). Şi aici vedem că
Sfinţii Apostoli sunt toţi egali, pentru că „limbile ca de foc au şezut pe
fiecare dintre ei”.
Faptul că Sfântul Petru nu era liderul Apostolilor, ci numai
unul dintre ei, îl constatăm atunci când a apărut o problemă de interes
major în Biserica primului veac şi toţi Apostolii s-au adunat în sinod
la Ierusalim, în anii 50-51, iar nu Apostolul Petru a prezidat acest
sinod, ci Iacob, episcopul Ierusalimului (Fapte cap. 15). De asemenea,
Sfântul Petru s-a supus hotărârilor sinodului.
Nici Sfântul Petru, nici vreun alt Apostol nu a avut întâietate
asupra celorlalţi, pentru că Mântuitorul le-a spus pe când era încă în
viaţă: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc
peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să
fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi
care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul
Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10,42-45).
Să trecem acum la Sfântul Apostol Pavel. Acesta era de loc din
Tarsul Ciliciei (Fapte 21,39), se trăgea din seminţia lui Veniamin
(Rom 11,1), fiind cetăţean roman (Fapte 22,25) şi făcea parte din
gruparea fariseilor (Filip. 3,5). A studiat cu vestitul rabin Gamaliel şi
era cunoscător al întregii învăţături din vremea sa.
122
Prima dată îl întâlnim pe Sfântul Pavel în paginile Sfintei
Scripturi cu numele de Saul, la uciderea cu pietre a Sfântului Ştefan, el
fiind tânărul care păzea hainele ucigaşilor acestuia (Fapte 7,58).
Saul a fost un înflăcărat apărător al credinţei lui şi un aprig
prigonitor al Bisericii (Fapte 8,3). Tocmai din acest motiv a cerut de la
arhiereu scrisori către sinagogile din Damasc, pentru a prinde pe
creştinii de acolo şi a-i aduce la Ierusalim (Fapte 9,1-2). Pe drumul
Damascului i s-a arătat Domnul Hristos şi s-a convertit la credinţa
creştină, fiind botezat în acest oraş de Anania (Fapte 9,3-19), căruia
Dumnezeu i-a zis: „Acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu
înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9,15).
Sfântul Pavel mărturiseşte şi el: „Mie mi-a fost încredinţată
Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru,
Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce a lucrat prin Petru în
apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri” (Gal. 2,7-8).
Saul şi-a luat numele de Pavel (Fapte 13,9) şi s-a retras o perioadă de
timp în Arabia, unde a primit prin descoperire Evanghelia de la
Mântuitorul (Gal. 1,17).
Apostolul neamurilor a fost cel mai mare propovăduitor al
credinţei celei adevărate. El însuşi mărturiseşte acest lucru: „Eu sunt
cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc
Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul
lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost
în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui
Dumnezeu care este cu mine” (I Cor. 15,9-10).
Sfântul Pavel a făcut trei călătorii misionare, pentru a răspândi
pe o arie geografică cât mai întinsă cuvântul lui Dumnezeu. Evreii l-au
prins şi au vrut să-l omoare (Fapte 21,31), dar el a cerut să fie judecat
de cezarul (Fapte 25,10-12). A fost dus la Roma pentru a fi judecat,
dar beneficiind de libertate de exprimare, „a rămas doi ani întregi în
casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el,
propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul
Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică” (Fapte 28,30-
31). Prin aceasta s-a împlinit profeţia făcută lui de Mântuitorul:
123
„Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la
Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 23,11).
Apostolul neamurilor a propovăduit în Grecia, Asia,
Macedonia şi Roma. Se presupune că a ajuns până în Spania.
A primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, asemenea
celorlalţi apostoli. Astfel, pe când se găsea în Malta, „s-a întâmplat că
tatăl lui Publius zăcea în pat, cuprins de friguri şi de dizenterie; la care
intrând Pavel şi rugându-se, şi-a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. Şi
dacă s-a petrecut aceasta, veneau la el şi ceilalţi din insulă care aveau
boli şi se vindecau” (Fapte 28,8-9).
Sfântul Pavel a scris patrusprezece epistole.
În timpul persecuţiei declanşată de împăratul Nero împotriva
creştinilor, Sfântul Pavel a fost condamnat la moarte. Pentru că era
cetăţean roman, i s-a tăiat capul cu sabia, în anul 67.
Să-i avem ca modele pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Şi ei au
fost oameni supuşi căderii, asemenea nouă, pentru că Sfântul Petru s-a
lepădat de Domnul Hristos, iar Sfântul Pavel a prigonit în tinereţe
Biserica, însă s-au căit şi s-au întors la Dumnezeu. Teognost, unul
dintre autorii Filocaliei, ne spune în acest sens: Noi nu vom fi
pedepsiţi şi osândiţi în viaţa viitoare pentru că am păcătuit, odată ce
am primit o fire nestatornică şi schimbăcioasă. Ci fiindcă, păcătuind,
nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul.
De vreme ce toţi păcătuim, să ne căim, iar Dumnezeu ne va primi cu
braţele deschise, ca pe fiul risipitor. După ce ne întoarcem însă la
Dumnezeu, să fugim de păcat şi să cultivăm virtutea, pentru că numai
aşa ne vom găti loc în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu.
AMIN
124
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare
(2 Iulie)
Ştefan cel Mare s-a născut la Borzeşti în jurul anului 1435.
Tatăl său, Bogdan, avea să fie domnitorul Moldovei între anii 1449-
1451, cunoscut sub numele de Bogdan al II-lea, iar mama lui era
doamna Oltea, călugărită (probabil după moartea soţului) sub numele
de Maria, la mănăstirea Reuseni. Ştefan era os de viţă domnească,
trăgându-se după tată din neamul Muşatinilor, iar după mamă din cel
al Basarabilor.
În anul 1451 Petru Aron l-a asasinat pe Bogdan al II-lea,
pentru a-i ocupa tronul, iar Ştefan a fost nevoit să se refugieze în
Transilvania şi Ţara Românească. După şase ani însă, în 1457, tânărul
Ştefan a revenit în Moldova cu o armată şi l-a alungat pe ucigaşul
tatălui său, care a luat calea pribegiei. La locul numit Direptate,
moldovenii l-au aclamat pe biruitor, iar mitropolitul Teoctist l-a uns
domn al Moldovei. Suceava, capitala ţării, l-a primit cu bucurie pe fiul
lui Bogdan.
La urcarea lui Ştefan pe tron, vremurile erau tulburi. În urma
cuceririi Constantinopolului (29 mai 1453), Imperiul Otoman se găsea
în plină expansiune spre Europa. Marile puteri învecinate, Polonia şi
Ungaria, erau obişnuite să se amestece în treburile interne ale
Moldovei, numind domni supuşi lor. În această situaţie, Ştefan s-a
ocupat în primii ani de domnie de consolidarea tronului.
Ştefan cel Mare era un conducător abil şi un diplomat dibaci,
care ştia că nu poate avea câştig de cauză dacă se găseşte în conflict cu
doi duşmani deodată. Din acest motiv, când avea neînţelegeri cu vreun
vecin, cultiva relaţii bune cu ceilalţi. Cu toate că regii Ungariei şi ai
Poloniei căutau să supună Moldova, Ştefan nu se temea de ei, fiind
conştient de faptul că marele duşman al ţării era Poarta Otomană.
Pentru a-şi întări poziţia la Dunăre şi la Marea Neagră, de unde
putea fi atacat de turci, Ştefan cel Mare a atacat şi a cucerit Chilia
(1465) şi Cetatea Albă (1470).
Turcii nu priveau însă cu ochi buni tendinţa de consolidare a
poziţiei Moldovei. Faptul că Ştefan cel Mare refuza să plătească tribut
125
Porţii şi făcuse repetate intervenţii pentru a-l schimba de la domnia
Ţării Româneşti pe Radu cel Frumos, fidel turcilor, încercând să
impună un om de încredere, în dorinţa de a porni lupta antiotomană, a
nemulţumit Poarta Otomană. În această situaţie, sultanul Mahomed al
II-lea a trimis o armată numeroasă în Moldova, condusă de Soliman
Paşa, pentru a supune ţara şi a îndepărta de la domnie pe incomodul
Ştefan. Armatei turceşti i s-a adăugat şi oastea Ţării Româneşti. Ştefan
cel Mare a întâmpinat oastea inamică la Vaslui, în 10 ianuarie 1475, şi
a repurtat o victorie strălucită. Soliman şi-a scăpat viaţa prin fugă.
În urma acestei victorii, cronicarul polonez Dlugosz, exclama
la adresa lui Ştefan: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior
ducilor eroici pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii
lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra
turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze
conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi
conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea
creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene,
în desfătări şi lupte civile”.
În lupta contra turcilor, Ştefan cel Mare era conştient că apără
întreaga creştinătate, de aceea a afirmat într-o scrisoare: „Fiindcă
sultanul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în pace”. În
urma victoriei de la Vaslui, domnitorul Moldovei a trimis o
admirabilă epistolă monarhilor europeni: „Prea puternicilor şi aleşilor
domni a toată creştinătatea. Noi Ştefan voievod, din mila lui
Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, vă spun că necredinciosul
împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul
întregii creştinătăţi. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în
mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic, am
mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în
picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care
lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea,
păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în
luna mai, cu capul său şi cu toată puterea sa, împotriva noastră şi să
supună ţara noastră care e poarta creştinătăţii. Dar dacă această poartă
va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată
126
creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de domniile
voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva
duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme. Iar noi, din partea
noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul
domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte
pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi
voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel
atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci, fiţi gata fără
întârziere”. Ca răspuns din partea monarhilor creştini, Ştefan a primit
laude, papa Sixt al IV-lea l-a numit „atletul lui Hristos” şi i-a scris:
„Faptele tale săvârşite cu înţelepciune şi vitejie, contra turcilor
infideli, inamici comuni, au adus atâta celebritate numelui tău, încât
eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat”; însă bani
sau ostaşi nu i-au sosit de nicăieri; în ceasul primejdiei, viteazul domn
al Moldovei rămânând singur cu Dumnezeu şi cu oştenii lui.
Ştefan cel Mare era pe bună dreptate apărătorul creştinătăţii în
faţa primejdiei otomane, pentru că Europa era singurul aluat creştin al
lumii de atunci. Asia şi Africa erau păgâne, aşa cum în mare parte sunt
şi astăzi. America va fi descoperită abia în 1492, de navigatorul
Cristofor Columb, deci la 17 ani după bătălia de la Vaslui, Noua
Zeelandă în 1642, de olandezul Abel Tasman, deci abia la 167 de ani
de la marea victorie repurtată de Ştefan asupra turcilor, iar Australia în
1770, de căpitanul britanic James Cook, deci după 295 de ani de la
această bătălie.
Turcii l-au atacat de mai multe ori pe Ştefan cel Mare, pentru
a-l înlătura de la putere, căci se temeau de el, însă nu au reuşit. Matei
Muriano, medicul veneţian al lui Ştefan, a consemnat în acest sens:
„După cât mi-au spus mulţi oameni de seamă şi negustori care vin din
Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn şi de creştini din
pricina acestei ţări”. Conjunctura politică internaţională i-a fost însă
nefavorabilă marelui domnitor. Muntenia era supusă turcilor. Polonia
a încheiat o înţelegere cu Poarta în 1476, iar Ungaria, aflându-se în
război cu Austria, a încheiat un tratat de neagresiune cu turcii (1483).
În această situaţie, Ştefan este silit să încheie şi el pace cu Poarta
Otomană, în 1486. Cronicarul Tubero scrie: „Obosiţi mai mult din
127
cauza devastărilor decât a războaielor, moldovenii au pus capăt
năvălirilor prin plata tributului”. Preţul tributului era mai mic decât
costul războaielor, iar turcii garantau respectarea independenţei
Moldovei.
Ştefan cel Mare a dus şi alte războaie în decursul îndelungatei
sale domnii, cu tătarii, cu muntenii, cu ungurii şi cu polonezii, pentru
independenţa şi neatârnarea Moldovei, precum şi pentru crearea unei
coaliţii antiotomane, încât cronicarul polonez Miechowski scria pe
bună dreptate la adresa lui Ştefan: „Bărbat glorios şi victorios, care ai
biruit pe toţi regii vecini. Om fericit căruia soarta i-a hărăzit cu multă
dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele
însuşiri şi anume prudenţă împreunată cu şiretenie, altora virtuţi eroice
şi spirit de dreptate, altora biruinţă contra duşmanului, numai ţie ţi le-a
hărăzit pe toate la un loc. Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor
contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii
secolului nostru”.
Marele Ştefan nu a purtat numai războaie în decursul domniei
sale, ci s-a îngrijit şi de bunăstarea supuşilor săi, de înflorirea vieţii
bisericeşti, de cultură şi de artă.
Cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, pe lângă faptul că erau nişte
fortăreţe în calea duşmanilor, erau şi mari centre comerciale.
Pentru că Ştefan cel Mare a avut întotdeauna un spijin în Biserică,
prin slujitorii ei, renumitul Daniil Sihastrul fiindu-i duhovnic, iar
mitropoliţii Teoctist I (1452-1478) şi Gheorghe (1478-1508) sfetnici
apropiaţi, domnitorul a iubit şi a ocrotit Biserica. Şi-a creat aproape un
obicei, ca după fiecare bătălie să zidească o biserică. Conform unei
tradiţii, Ştefan cel Mare a ridicat 44 de biserici. Până astăzi avem
documente pentru 32 de lăcaşuri de cult, dar cu siguranţă ele au fost mai
numeroase. Cert este faptul că Ştefan al Moldovei a înălţat mai multe
biserici şi mănăstiri decât toţi ceilalţi domni ai ţării la un loc. Cea mai de
vază ctitorie a lui Ştefan cel Mare este mănăstirea Putna, unde şi-a ales
locul de veci. Pe lângă bisericile şi mănăstirile din Moldova, domnitorul
moldovean a ridicat două biserici în Transilvania, la Vad pe Someş şi la
Feleac lângă Cluj, precum şi o biserică cu hramul „Cuvioasa Parascheva”
în Râmnicu Sărat. Ştefan cel Mare a venit şi în sprijinul unor
128
aşezăminte bisericeşti căzute sub dominaţie otomană. Cu ajutorul lui,
a fost refăcută Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos. Alte
ajutoare a acordat mănăstirilor athonite Vatopedu, Sfântul Pavel,
Constamonitu şi Grigoriu.
Pe lângă numeroase biserici şi mănăstiri ridicate de domnitorul
Moldovei, acesta a făcut şi numeroase danii, atât ctitoriilor lui, cât şi
mănăstirilor anterioare epocii lui, precum moşii, mori, iazuri cu peşte,
prisăci, le-a înzestrat cu sfinte vase, acoperăminte, odăjdii, cărţi de cult
etc. Unele din bisericile lui Ştefan cel Mare au fost împodobite cu
picturi atât interioare, cât şi exterioare, ca de pildă biserica Mănăstirii
Putna. Astfel, în timpul lui, apare pentru prima dată pictura murală
exterioară a unei biserici.
O altă latură a vieţii bisericeşti din timpul domniei lui Ştefan
este cea culturală. În mănăstirile ctitorite de el sau de înaintaşii lui s-a
desfăşurat o apreciabilă activitate de copiere a unor manuscrise, în
limba slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura patristică.
Pictura şi artele au cunoscut o mare dezvoltare în acest timp, în umbra
chiliilor mănăstireşti. Din timpul lui Ştefan se mai păstrează
numeroase piese de broderie, argintărie, foarte multe odăjdii lucrate cu
mâna, odoare, potire. Colecţia muzeului de la Putna constituie un
adevărat tezaur, în care se poate urmări evoluţia atelierelor
moldoveneşti. Întreaga creaţie artistică a epocii lui Ştefan cel Mare se
caracterizează prin originalitate.
Pentru o mai bună organizare a vieţii bisericeşti, Ştefan cel
Mare a înfiinţat în anul 1472 Episcopia Rădăuţiului.
Din toate cele relatate până aici, se evidenţiază faptul că Ştefan
cel Mare a fost un neîntrecut cârmuitor de oşti şi apărător al
pământului strămoşesc, precum şi al creştinătăţii întregi, un priceput
diplomat, un bun îndrumător al treburilor interne ale ţării şi un mare
ctitor de lăcaşuri sfinte. Era însufleţit de o credinţă puternică în
Dumnezeu, din mila Căruia se socotea domn al Moldovei; a vegheat
cu grijă la bunul mers al vieţii bisericeşti din ţara sa, la dezvoltarea
artei şi culturii. Bisericile şi mănăstirile zidite de el pe tot cuprinsul
pământului românesc, dar şi în afara hotarelor, activitatea excepţională
de ordin cultural-artistic care s-a desfăşurat în cele mai multe dintre
129
ele sunt mărturii grăitoare ale unei epoci de maximă strălucire, care
poartă pecetea geniului creator şi îndrumător al marelui domnitor.
Pentru calităţile cu care era înzestrat, Ştefan cel Mare a fost
îndrăgit de supuşii săi, preţuit de aliaţi şi temut de duşmani. Matei
Muriano, medicul veneţian al domnitorului, care a stat multă vreme
alături de el, consemna despre Ştefan: „Este un om foarte înţelept şi
demn de mare laudă, foarte iubit de supuşi, căci este blând şi drept,
foarte vigilent şi darnic”. Nicolae Iorga spunea şi el: „Ştefan este
domn mai presus de toată lauda şi cel mai viteaz apărător al patriei
sale contra nedreptăţilor inamicilor din toate părţile, în acelaşi timp
sfânt şi împărat al tuturor ţărilor, al tuturor oamenilor românimii, al
tuturor celor care comunică în această limbă”.
Ştefan cel Mare a trecut la cele veşnice în 2 iulie 1504, în jurul
vârstei de 70 de ani. La dorinţa lui, a fost înmormântat în straie
călugăreşti, iar nu ca un rege. A domnit o perioadă de 47 de ani, având
cea mai îndelungată domnie din istoria Moldovei. Sfârşitul domniei
sale este prezentat de Grigore Ureche în aceste cuvinte mişcătoare:
„Iară pre Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în
Mănăstirea Putna, care este zidită de dânsul. Atâta jale era, de
plângeau toţi ca după un părinte, că ştiau că s-au scăpat de mult bine şi
de multă apărare, iar după moartea lui, până astăzi, îi zic Sfântul
Ştefan Vodă”.
În şedinţa de lucru din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române l-a canonizat pe domnitorul moldovean, numindu-l:
„Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Nu Sfântul
Sinod l-a declarat sfânt, ci doar a constatat faptele sale şi urmările lor
în istorie, precum şi evlavia poporului la domnul Moldovei. Biserica
niciodată nu impune cinstirea vreunui sfânt nou, ci constatând
existenţa unui cult, ea îl oficializează.
Ştefan cel Mare a fost canonizat pentru credinţa lui puternică
în Dumnezeu şi pentru dragostea lui faţă de Biserică. Credinţa în
Dumnezeu a deprins-o în sânul familiei şi o putem observa în primul
rând din pisaniile numeroaselor locaşuri de cult ctitorite sau refăcute
de el, precum şi din toate donaţiile emise de cancelaria domnească, în
care scria: „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării
130
Moldovei” sau „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Treime Sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul Stăpânului meu
Iisus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al
Ţării Moldovei”. Din tradiţie cunoaştem faptul că Ştefan cel Mare
purta întotdeauna cu sine, mai ales în războaie, o icoană ce Îl avea în
mijloc pe Mântuitorul, iar de o parte şi de alta pe Maica Domnului şi
pe Sfântul Ioan Botezătorul. În faptul că domnitorul se ruga, postea şi
era smerit, îi observăm din nou credinţa. Războaiele de apărare a gliei
străbune, ca loc de manifestare a dreptei credinţe, precum şi a întregii
creştinătăţi, sunt o altă dovadă a credinţei nestrămutate a lui Ştefan cel
Mare în Dumnezeu, care şi-a înţeles rolul extrem de important pe care
îl juca la porţile Europei.
Domnitorul moldovean şi-a manifestat dragostea faţă de
Biserică prin zidirea de biserici şi mănăstiri, prin înzestrarea lor cu
toate cele necesare desfăşurării cultului, prin împodobirea unora cu
picturi interioare şi exterioare, prin numeroasele danii făcute, prin
sprijinirea ei, precum şi prin miluirea celor sărmani şi a oştenilor lui.
Pentru faptul că Ştefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori:
prima dată cu Evdochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici,
care însă a murit tânără; cu Maria de Mangop, rudă a „bazileilor
bizantini”, care şi ea s-a stins din viaţă la doar câţiva ani după
căsătorie; şi cu Maria Voichiţa, fiica domnitorului muntean Radu cel
Frumos, care a supravieţuit marelui domnitor, fiind şi ea înmormântată
la Putna, unii contestă sfinţenia domnitorului.
Noi nu pomenim păcatele lui Ştefan cel Mare, pentru că nu
cunoaştem pocăinţa făcută de domnitor în taină pentru ele, iar
acestea au fost dezlegate de oamenii Bisericii şi iertate de
Dumnezeu. Cele trei căsătorii însă nu constituie păcat, pentru că
Biserica Ortodoxă îngăduie şi oficiază a treia cununie, deci toate
cele trei consoarte ale lui Ştefan i-au fost soţii legitime. A doua
sau a treia căsătorie sunt impediment la hirotonie, dar nu la
sfinţenie. Sfânta Maria Magdalena a fost o mare curtezană. La ea
intrau şapte bărbaţi într-o noapte pentru a-i satisface poftele
păcătoase, dar s-a căit şi a ajuns o mare sfântă, pentru că
„Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”
131
(Iezechiel 33,11). În istoria Bisericii avem nenumărate exemple de
sfinţi care au fost păcătoşi până L-au descoperit pe Dumnezeu.
În plus, Ştefan cel Mare a rămas văduv de două ori, nu a
divorţat de nici o soţie şi era domnul unei ţări, nu era preot sau
călugăr. De asemenea, prin sfinţi, noi Îl cinstim pe Dumnezeu, pentru
că „Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Lui” (Ps. 67,36). Noi nu
cinstim omul cu firea lui slabă, pentru că în acest fel am deveni
idolatri, închinându-ne „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1,25), ci
noi Îi aducem închinare lui Dumnezeu prin sfinţi. Oamenii cu viaţă
sfântă sunt instrumente prin care Dumnezeu lucrează în lume, aşa cum
s-a întâmplat şi cu Ştefan cel Mare.
Să ne rugăm lui Ştefan cel Mare şi Sfânt să ocrotească hotarele
ţării noastre, în care noi ne putem manifesta dreapta credinţă şi să
mijlocească la Dumnezeu pentru noi, ca să ne învrednicească să
ajungem în rai, acolo unde este Domnul Hristos, Maica Domnului, şi
toţi sfinţii.
AMIN
132
Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul
(20 Iulie)
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am ajuns în mijlocul verii, la
praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Acesta a trăit în veacul al
IX-lea î. d. Hr. şi a activat în Regatul de Nord, unde şi-au mai
desfăşurat activitatea doar trei prooroci: Osea, Elisei şi Amos.
Pentru a înţelege mai bine viaţa Sfântului Ilie, vom prezenta
foarte pe scurt istoria Regatului de Nord. Acesta a luat fiinţă în anul 933 î.
d. Hr., fiind desprins din Regatul lui Israel, în timpul regelui Roboam, fiul
lui Solomon. Pe tronul regatului de Nord s-au perindat mai multe dinastii,
aproape fiecare ajungând la tron prin uzurparea şi exterminarea dinastiei
anterioare. Pentru a împiedica orice legătură cu regatul din Sud (cel supus
urmaşilor lui Solomon), regii din Nord au introdus cultul egiptean al
viţelului de aur şi au zidit un templu pe muntele Garizim, pentru a
contrabalansa influenţa templului din Ierusalim.
În 722 î. d. Hr. Regatul de Nord a fost invadat de asirienii
conduşi de regele Sargon al II-lea şi desfiinţat. Populaţia a fost dusă în
exil pe întinsele teritorii ale Imperiului Asirian şi împrăştiată printre
neamurile păgâne de acolo, de unde nu s-a mai întors niciodată. În
locul populaţiei deportate au fost aduşi păgâni din diverse locuri ale
Imperiului Asirian. Puţinii locuitori care au scăpat de exil s-au
amestecat cu păgânii aduşi aici şi au fost repede asimilaţi. Astfel s-a
născut poporul samarinean, cu care evreii din Regatul de Sud au fost
permanent în conflict. S-a ajuns până acolo, încât un evreu din sud nici
nu trecea prin Samaria, pentru a nu se spurca.
Sfântul Prooroc Ilie şi-a desfăşurat activitatea în timpul regelui
Ahab şi a soţiei sale Izabela, feniciană de neam şi închinătoare la zeul
Baal.
În vremea lui Ahab, toţi preoţii Legii Vechi au fost omorâţi la
porunca Izabelei (III Regi 18,4), iar credinţa cea adevărată era hulită
Au fost construite în schimb foarte multe capişti zeului Baal, încât
poporul se închina acestuia. În această situaţie, proorocul Ilie a fost
trimis de Dumnezeu să întoarcă poporul la El.
Sfântul Ilie i-a mustrat pe rege şi pe regină pentru păcatele lor
şi le-a spus că Dumnezeu nu va trimite ploaie, nici rouă pe pământ,
133
până când el îl va ruga să o facă. Regele a vrut ca să-l omoare pe
Sfântul Ilie, care a fugit şi s-a ascuns de la faţa lui. După trei ani şi
jumătate, timp în care nu a plouat în Regatul de Nord, Ilie a venit la
Ahab. „Când a văzut Ahab pe Ilie, i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci
nenorociri peste Israel?». Iar Ilie a zis: «Nu eu sunt cel ce aduce
nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit
poruncile Domnului şi mergeţi după baali»” (III Regi 18,17-18).
Atunci Ilie i-a zis lui Ahab să adune în muntele Carmel tot
poporul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal.
Aceşti preoţi să taie un viţel, să-l pună pe jertfelnic, dar să nu facă foc,
ci să se roage lui Dumnezeul să trimită foc din cer şi la fel va proceda
şi el. A cui rugăciune va fi ascultată şi Dumnezeu va trimite foc din
cer, acela se închină Dumnezeului celui adevărat. Au junghiat preoţii
lui Baal viţelul şi s-au rugat de dimineaţă până după amiaza, dar nu au
primit răspuns. Atunci a luat Ilie douăsprezece pietre, după numărul
seminţiilor lui Israel, a zidit cu ele jertfelnic lui Dumnezeu, a făcut în
jurul lui un şanţ, a aşezat lemnele pe jertfelnic, a tăiat viţelul bucăţi şi
l-a pus pe el. A turnat apă împrejurul jertfelnicului, încât s-a umplut
şanţul, iar la vremea jertfei de seară, s-a rugat: „Doamne Dumnezeul
lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă
acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti
Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne,
auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne eşti Dumnezeu
şi că Tu le întorci inima la Tine! Şi s-a pogorât foc de la Domnul şi a
mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată
apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu
faţa la pământ şi a zis: Domnul este Dumnezeu” (III Regi 18, 36-39).
Atunci a poruncit Ilie poporului să prindă pe toţi preoţii lui
Baal, care au fost omorâţi, iar după trei ani şi jumătate de secetă,
Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ.
Pentru viaţa curată, lupta înverşunată împotriva idolatriei şi
râvna în întoarcerea poporului către Domnul, Sfântul Ilie s-a
învrednicit să vadă de două ori pe Dumnezeu. Prima dată în Muntele
Horeb, într-o adiere de vânt (III Regi 19,12), iar a doua oară pe
134
Muntele Tabor, când a fost alături de Domnul Hristos, care s-a
schimbat la faţă (Matei 17,1-9).
De asemenea, ca răsplată pentru viaţa lui curată, Dumnezeu l-a
răpit pe Ilie în car de foc la cer. Sfânta Scriptură spune că Ilie era
împreună cu Elisei, şi „pe când mergeau ei pe drum şi grăiau, deodată
s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat
pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2,11).
Pe lângă Ilie, Dumnezeu a mai răpit cu trupul la cer şi pe Enoh,
tot din Vechiul Testament. Despre acesta Sfânta Scriptură afirmă: „Şi
a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a
mutat Dumnezeu” (Fac. 5,24). Sfântul Apostol Pavel preia acest citat
extrem de lapidar şi neclar din Vechiul Testament şi îl lămureşte:
„Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi
nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de
a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu” (Evrei
11,5).
Mai există în istoria lumii şi două înălţări cu trupul la cer. Este
vorba despre înălţarea Domnului Hristos şi a Maicii Domnului. Despre
Mântuitorul, Sfântul evanghelist Marcu relatează: „Domnul Iisus,
după ce a vorbit cu apostolii Săi, s-a înălţat la cer şi a şezut de-a
dreapta lui Dumnezeu Tatăl” (Marcu 16,19). Orice comentariu este de
prisos, întrucât cu toţii cunoaştem foarte bine înălţarea Domnului cu
trupul la cer şi Biserica a rânduit o zi de sărbătoare în amintirea
acestui eveniment. Maica Domnului a fost ridicată cu trupul la cer de
către Fiul ei, dar despre acest fapt nu avem dovezi în Sfânta Scriptură,
ci numai în Sfânta Tradiţie. Maica Domnului a adormit şi toţi apostolii
au fost aduşi pe nori, de pe unde propovăduiau Evanghelia, la
prohodul ei. Apostolul Toma predica cel mai departe, tocmai în India,
şi a ajuns numai după trei zile de la înmormântare. Nu a crezut că
Maica Domnului murise şi a cerut să-i vadă trupul. Apostolii au
deschis mormântul şi au constatat că trupul ei nu mai era acolo. Au
înţeles că fusese ridicată de Fiul ei cu trupul la cer. Nu putea lăsa Iisus
Hristos pe Maica Sa, Maica Vieţii, să rămână cu trupul în mormânt.
Trebuie remarcat însă faptul că numai Domnul Hristos s-a înălţat prin
135
propria Lui putere cu trupul la cer, ceilalţi au fost ridicaţi cu trupul la
cer de către Dumnezeu.
Sfântul Ilie a trăit în Vechiul Testament. Înainte de pogorârea
Sfântului Duh însă, care a avut loc la cincizeci de zile după învierea
Domnului Hristos din morţi, nu au existat sfinţi, ci numai drepţi,
pentru că omul era îndepărtat de Dumnezeu datorită păcatului lui
Adam din rai, şi încă Mântuitorul nu împăcase pe om cu Dumnezeu.
Cei din Vechiul Testament nu sunt numiţi sfinţi, ci numai drepţi.
Astfel nu spunem Sfântul Moise, Sfântul Avraam, sau Sfântul Isaia.
Atunci de ce Ilie este numit sfânt, de vreme ce a trăit înainte de
Iisus Hristos? Pentru că deşi a activat în Vechiul Testament, Ilie nu a
murit, ci a fost răpit la cer, de aceea el este sfânt, spre deosebire de
ceilalţi prooroci din Vechiul Testament, care au murit.
În urma păcatului lui Adam din rai, toţi oamenii sunt datori să
moară, „pentru că păcatul odată săvârşit aduce moartea” (Iacov 1,15).
Şi Domnul Hristos, care deşi era Fiul lui Dumnezeu, dar şi om, a
murit, deci nimeni dintre oameni nu poate evita sau ocoli moartea.
Astfel şi Enoh împreună cu Ilie trebuie să moară. Ei sunt ţinuţi de
Dumnezeu într-un loc cunoscut numai de El, de unde vor veni înainte
de sfârşitul lumii, pentru a lupta contra lui Antihrist, când vor muri în
războiul credinţei din timpul ultimelor zile.
Pentru că Sfântul Ilie şi-a închinat Domnului întreaga lui viaţă,
Dumnezeu a săvârşit mai multe minuni cu acest prooroc sau prin el.
Pe când se ascundea de regele Ahab, Ilie a locuit trei ani într-o
peşteră, pe malul pârâului Cherit, iar la porunca lui Dumnezeu corbii îl
hrăneau, aducându-i pâine şi carne (III Regi 17,5-6). După ce pârâul a
secat, Sfântul Ilie a fost trimis de Dumnezeu la o văduvă din Sarepta
Sidonului. Din cauza secetei îndelungate, nu se găseau bucate în toată
ţara, dar în casa văduvei „făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din
urcior nu s-a împuţinat” (III Regi 17,16).
Sfântul Ilie a fost cel dintâi om din lume care a înviat pe
cineva din morţi. Văduva din Sarepta Sidonului, la care a locuit o
vreme Sfântul Prooroc, avea un copil, care s-a îmbolnăvit şi a murit.
„Şi a zis văduva către Ilie: «Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu?
Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori
136
fiul?» Iar Ilie a zis: «Dă-mi pe fiul tău!» Şi l-a luat din braţele ei şi l-a
suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi a strigat Ilie
către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la
care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?» Şi suflând de trei ori
peste copil, a strigat către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu,
să se întoarcă sufletul acestui copil în el!» Şi a ascultat Domnul glasul
lui Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat. Şi a luat
Ilie copilul şi s-a coborât cu el din foişor în casă şi l-a dat mamei sale
şi a zis Ilie: «Iată copilul tău este viu!». Atunci a zis femeia către Ilie:
«Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat
cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!»” (III Regi 17,18-24).
Sfântul Ilie a trebuit să treacă odată Iordanul, dar neavând
barcă, a lovit cu mantia apa, aceasta s-a tras în stânga şi în dreapta, iar
el a trecut albia pe uscat (IV Regi 2,8).
Cu toate că Sfântul Ilie nu a scris nici o carte, asemenea celor
patru prooroci mari şi doisprezece prooroci mici din Vechiul
Testament, totuşi el este cel mai cunoscut şi îndrăgit profet, alături de
Moise.
Faptul că Sfântul Ilie nu a fost căsătorit, pe când ceilalţi
prooroci ai Vechiului Testament (chiar şi Moise) aveau familii, fac din
el un precursor al monahismului, asemenea Sfântului Ioan
Botezătorul.
Să învăţăm din exemplul Sfântului Ilie. Să luptăm asemenea
lui cu păcatul, să ne rugăm şi să facem fapte bune, pentru că numai în
acest fel Bunul Dumnezeu ne va rândui şi nouă loc în împărăţia Lui.
AMIN
137
Schimbarea la faţă a Domnului
(6 August)
„După şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe
Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a
schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar
veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au
arătat lor, vorbind cu El. Văzând cele întâmplate, Petru a zis lui Iisus:
Doamne, bine ne este nouă să fim aici; dacă voieşti, voi face trei
colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un
nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este
Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi». Şi,
auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă
temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe
Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit,
zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul
Omului Se va scula din morţi” (Matei 17,1-9).
Astăzi este praznic împărătesc, deci un popas duhovnicesc
deosebit în calendarul creştin, pentru că sărbătorim schimbarea la faţă
a Mântuitorului Hristos.
Fără îndoială, schimbarea la faţă este una dintre cele mai mari
minuni ale Mântuitorului, tocmai de aceea există un aspect pe care
mulţi îl înţeleg greşit. Cei care au surprins sensul exact al minunii,
sunt Sfinţii Părinţi, alături de care vom încerca explicarea corectă a ei.
Vom lua ca text de referinţă relatarea minunii de către sfântul
evanghelist Matei, care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, dar pentru o
înţelegere mai bună, vom utiliza şi relatările celorlalţi evanghelişti,
care prezintă aceeaşi minune a Mântuitorului.
Expresia „schimbarea la faţă” este o adaptare în limba română
a termenului grecesc „μεταμόρφωση”, care s-ar traduce:
„transformare” şi pe care îl folosesc toţi trei evangheliştii (Matei,
Marcu şi Luca) în prezentarea minunii Mântuitorului de pe Tabor.
Termenul „μεταμόρφωση” a fost tradus în limbile moderne prin
„transfigurare”.
138
Evanghelia de astăzi începe cu cuvintele: „După şase zile, Iisus
a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-
un munte înalt, de o parte”.
Ce înseamnă „după şase zile”?
Această minune a fost anunţată de Mântuitorul înainte să aibă
loc, când le-a spus ucenicilor Săi: „Sunt unii, dintre cei ce stau aici,
care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9,1). Această proorocie a fost
împlinită la şase zile după ce Mântuitorul a făcut-o, pentru că cei trei
apostoli care au urcat cu El pe munte, au văzut lumina împărăţiei celei
veşnice a lui Dumnezeu. Lumina taborică a fost o pregustare a vieţii
de veci, a slavei sfinţilor din împărăţia lui Dumnezeu.
Pe munte, Domnul Hristos „s-a schimbat la faţă, înaintea
ucenicilor. Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au
făcut albe ca lumina”.
Multă lume înţelege greşit acest text, crezând că schimbarea la
faţă a Mântuitorului a fost o minune săvârşită asupra Lui Însuşi. Sfinţii
Părinţi însă ne spun că minunea s-a făcut cu apostolii, nu cu Domnul
Hristos. Mântuitorul le-a arătat apostolilor slava sa din împărăţia lui
Dumnezeu. Pe munte nu Hristos s-a transformat, ci ucenicii au fost
înălţaţi la capacitatea de a sesiza pe Domnul, aşa cum este El. Prin
ochii fizici, cei trei apostoli au văzut lumina dumnezeiască cea
nevăzută, căci prin lucrarea Duhului dumnezeiesc în ei, ochii lor au
putut vedea cele dumnezeieşti. Domnul Hristos spusese despre Sine
„Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12). Apostolii îi urmau lui
Hristos, de aceea s-au învrednicit să vadă lumina Lui cea
dumnezeiască şi veşnică. Sfântul Grigorie Palama spune că la
schimbarea la faţă, Domnul nu a primit ceea ce nu avea, nici nu s-a
preschimbat în ceea ce nu era, ci s-a descoperit ucenicilor Săi aşa cum
era El de fapt, deschizându-le ochii şi făcându-i din orbi văzători, căci
rămânând Acelaşi, s-a făcut acum văzut ucenicilor, arătându-Se astfel
de cum Se arăta înainte.
În troparul Schimbării la faţă se spune: „Schimbatu-Te-ai la
faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava
139
Ta, pe cât li se putea”. Deci Mântuitorul s-a descoperit apostolilor cât
au putut aceştia să vadă. Dacă ar fi fost altcineva pe munte, nu ar fi
văzut ceea ce au contemplat cei trei apostoli, neavând curăţia morală şi
înălţimea spirituală necesară unei astfel de contemplări.
Dacă minunea ar fi fost săvârşită de Mântuitorul asupra Lui,
oricine ar fi văzut după aceea că faţa Lui strălucea ca soarele şi s-ar fi
întâmplat ca şi cu Moise din Vechiul Testament, care după ce a vorbit
cu Dumnezeu în munte, faţa lui strălucea, încât evreii „s-au temut să
se apropie de el” (Ieş. 34,30), iar Moise „şi-a acoperit faţa cu un văl”
(Ieş. 34,33). Dar minunea schimbării la faţă nu a fost săvârşită asupra
persoanei Mântuitorului, ci asupra celor trei apostoli.
De fapt din ce cauză Mântuitorul a luat cu Sine pe munte
numai trei dintre apostoli şi nu i-a luat pe toţi doisprezece, de vreme ce
El obişnuia să săvârşească minunile în faţa tuturor apostolilor Săi? Pe
Tabor s-a descoperit dumnezeirea pe măsura apostolilor, de aceea au
fost aleşi doar trei dintre ei, şi anume cei mai înalţi din punct de
vedere spiritual. În plus, Sfinţii Părinţi spun că fiecare dintre cei trei
apostoli este simbolul unei virtuţi: Petru al credinţei, Iacov al nădejdii,
iar Ioan al iubirii. Urcarea Muntelui Tabor simbolizează urcuşul
spiritual, care se identifică cu împlinirea virtuţilor, iar ca răsplată a
împlinirii acestora, ni se descoperă Dumnezeu. Precum cei trei
apostoli au urcat împreună pe munte, tot aşa cele trei virtuţi numai
împreună duc la vederea lui Dumnezeu. Schimbarea la faţă ne
descoperă de fapt că trebuie să împlinim toate virtuţile, pentru că cifra
trei este simbolică, ea reprezentând perfecţiunea, iar ca răsplată a
împlinirii virtuţilor, ne bucurăm de vederea sau contemplarea lui
Dumnezeu.
Evanghelistul Matei continuă: „Şi iată, Moise şi Ilie s-au
arătat ucenicilor, vorbind cu Iisus”.
Cele două personalităţi puternice din Vechiul Testament, care
îşi fac apariţia şi stau de vorbă cu Iisus, demonstrează ucenicilor şi
nouă tuturor, că Legea Veche (reprezentată prin Moise) şi profeţii
(ilustraţi prin Ilie) se supun Domnului Hristos. Astfel Hristos apare
ca împlinitor şi desăvârşitor al Legii Vechi. Se adevereşte prin
aceasta cuvântul Mântuitorului spus evreilor: „Să nu socotiţi că am
140
venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”
(Mat. 5,17).
Prezenţa lui Moise alături de Mântuitorul pe Tabor mai
semnifică ceva. Primitorul Legii Vechi fusese un apropiat al lui
Dumnezeu, şi îl rugase pe Acesta să i se arate. Domnul însă „i-a zis lui
Moise: Faţa Mea nu vei putea să o vezi, pentru că nu poate omul
vedea faţa Mea şi să trăiască” (Ieş. 33,18-20). La schimbarea la faţă
însă, Dumnezeu îi arată marelui profet slava Sa. Dacă în viaţa
pământească Moise nu a putut contempla slava lui Dumnezeu, a
văzut-o în schimb după moarte, deci, când a fost posibil, Domnul i-a
împlinit dorinţa.
Deşi schimbarea la faţă este relatată de trei evanghelişti, un
amănunt îl găsim numai la Sfântul Luca. Este vorba de faptul că
Moise şi Ilie vorbeau cu Mântuitorul „despre sfârşitul Lui, pe care
avea să-L împlinească în Ierusalim” (Luca 9,31). Acest detaliu este
foarte important. Până la jertfa de pe cruce a Mântuitorului raiul era
închis, iar toţi drepţii şi profeţii Vechiului Testament se duceau în iad,
alături de cei păcătoşi. Marele Moise, care primise de la Dumnezeu
Legea Veche în Sinai, şi care vorbea cu Domnul ca şi cu un prieten,
era în iad. Moise nu mai rezista acolo. Evanghelistul Luca nu
consemnează cuvintele schimbate de Mântuitorul cu cei doi profeţi pe
Tabor, dar de vreme ce vorbeau despre moartea Domnului pe cruce,
ne imaginăm că Moise îi spunea lui Hristos: „Când Te vei jertfi
Doamne şi ne vei izbăvi din iad, pe cei ce Te-am aşteptat înaintea
venirii Tale şi am pregătit poporul pentru primirea Ta?”.
Evanghelistul Matei continuă. „Văzând cele întâmplate, Petru
a zis lui Iisus: Doamne, bine ne este nouă să fim aici; dacă voieşti, voi
face trei colibe; Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una”.
Apostolul Petru uitase cu desăvârşire de sine şi de ceilalţi
apostoli, pentru că bucuria de a contempla împărăţia lui Dumnezeu nu
lasă loc pentru alte preocupări. Sfântul Pavel a fost răpit până la al
treilea cer şi mărturiseşte că nu ştie dacă era sau nu în trup, când
spune: „Fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie” (II
Cor. 12,3).
141
„Vorbind Petru încă, un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată
glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am
binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu
faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte”.
Cei trei apostoli au avut marea şansă de a vedea încă din
această viaţă împărăţia lui Dumnezeu, şi s-au minunat, uitând cu
desăvârşire de ei. Când Dumnezeu Tatăl a mărturisit că Iisus este Fiul
Lui cel iubit, apostolii au fost copleşiţi şi spăimântându-se de măreţia
arătată lor, au căzut cu faţa la pământ. Au înţeles acum pe cine urmau
ei şi s-au cutremurat.
„Iisus s-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi
nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât
numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a
poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când
Fiul Omului Se va scula din morţi”.
Vedem şi aici că Domnul Hristos le porunceşte apostolilor să
nu spună nimănui nu ce a făcut El, ci ce au văzut ei, deci minunea
fusese săvârşită asupra lor.
Schimbarea la faţă are un simbol adânc, şi ne îndeamnă la
împlinirea virtuţilor, pentru a-L putea contempla pe Dumnezeu în
împărăţia Lui. Să fim conştienţi că la apostolie au fost chemate
douăsprezece persoane, dar dintre acestea numai trei au fost alese să-L
contemple pe Dumnezeu în slava Sa în această viaţă. Să ne străduim şi
noi prin fapte bune să ne numărăm între cei aleşi, nu numai între cei
chemaţi.
AMIN
142
Adormirea Maicii Domnului
(15 August)
Sărbătorim astăzi adormirea Maicii Domnului, una dintre cele
mai îndrăgite sărbători de către români, care îşi consideră ţara drept o
„grădină a Maicii Domnului”. Evlavia mare pe care o au românii la
Maica Domnului se vede în aceea că cele mai mari pelerinaje la
mănăstiri au loc de adormirea Maicii Domnului, iar foarte multe
mănăstiri au drept hram această sărbătoare.
Înainte de naşterea Domnului şi de moartea Sa pe cruce
postim, la fel se întâmplă şi înainte de adormirea Maicii Domnului şi
de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Despre adormirea Maicii Domnului nu avem informaţii în
Sfânta Scriptură, avem însă numeroase indicii în Sfânta Tradiţie.
Când Domnul s-a hotărât să o ia la Sine pe Maica Lui cea
Preacurată, a anunţat-o printr-un înger de acest fapt înainte cu trei zile
de adormirea ei. Sfânta Fecioară s-a bucurat mult pentru că va sta
lângă Fiul ei cel iubit şi s-a urcat pe Muntele Măslinilor pentru a înălţa
de acolo rugăciune lui Dumnezeu. Întoarsă acasă şi-a pregătit toate
cele pentru îngropare, şi-a împărţit hainele pe care le avea unor femei
sărace, promiţând că se va ruga Fiului ei pentru toată lumea şi şi-a
petrecut ultimele ei trei zile de pe acest pământ în rugăciune.
Apostolii, care propovăduiau cuvântul Evangheliei până la marginile
lumii, au venit pe nori şi au fost de faţă la ultimele momente din viaţa
Maicii Domnului, care înainte de a se muta la Domnul, s-a culcat pe
un pat, i-a binecuvântat pe toţi cei de faţă şi şi-a dat sufletul în mâinile
Fiului ei. Cu stâlpări în mâini şi cu cântări alese, apostolii şi mulţime
multă de creştini au petrecut-o pe Maica Domnului spre mormânt.
Dacă la moartea oamenilor cu viaţă sfântă vin îngerii să le
petreacă sufletele în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat cu
săracul Lazăr din Evanghelie, care „a fost dus de către îngeri în sânul
lui Avraam” (Luca 16,22), la adormirea Maicii Domnului Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos, înconjurat de cetele îngereşti, a venit şi a
luat sufletul Maicii Preacurate pentru a-l duce aproape de El în rai. În
icoana adormirii Maicii Domnului, lângă patul pe care este întins
143
trupul Sfintei Fecioare, se găseşte Domnul Hristos, ţinând în braţe
sufletul Maicii Sale, sub forma unui prunc înfăşat. Mâinile Domnului
Hristos sunt acoperite cu propriul veşmânt, în semn de dragoste şi
respect pe care le poartă Maicii Sale Preacurate.
Legătura strânsă dintre Mamă şi Prunc, arătată în aproape toate
icoanele Maicii Domnului care ţine în braţe pe Mântuitorul Hristos,
aici se găseşte inversată. Fiul, Adam cel Nou, apare în slavă înconjurat
de sfinţii îngeri. El ţine în mâini pe Sfânta Sa Maică, adică sufletul
care va lua asupra sa după câteva zile trupul înduhovnicit. Noua Evă,
ne-o ia înainte în procesul de îndumnezeire, este răspunsul ei la
chemarea puternică a lui Dumnezeu, care s-a făcut om, pentru ca omul
să devină dumnezeu.
Un evreu numit Atonie, care nu credea că Domnul Hristos este
Fiul lui Dumnezeu, văzând cinstea acordată Maicii Preacurate s-a umplut
de invidie şi s-a repezit să răstoarne patul pe care era trupul Fecioarei
Sfinte. Un înger l-a lovit însă cu orbire şi i-a tăiat mâinile, care au rămas
lipite de pat. Toţi cei de faţă s-au înfricoşat văzând aceasta. Lui Atonie
însă, tăierea mâinilor şi orbirea trupească i-au fost de folos, pentru că i-au
pus capăt orbirii sufleteşti, căci s-a căit de ceea ce a făcut şi a crezut în
dumnezeirea lui Iisus Hristos, mărturisind că Fecioara Maria este Maica
Lui cea Preacurată. În urma acestei mărturisiri şi-a redobândit vederea,
iar mâinile i-au fost lipite la loc, rămânând doar o dungă roşie acolo unde
fuseseră tăiate de sabia îngerului.
În alai, Maica Domnului a fost îngropată aproape de grădina
Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor.
Apostolul Toma, care predica tocmai în India, din rânduială
dumnezeiască nu a fost de faţă la înmormântare. El a venit tot pe norii
cerului, dar cu o întârziere de trei zile. Nu a dat crezare cuvintelor
apostolilor că Maica Vieţii a adormit şi a vrut să-i vadă trupul. Când s-
a deschis mormântul, au constatat cu toţii că trupul Sfintei Fecioare nu
mai era acolo. Au înţeles atunci că a fost ridicată cu trupul la cer de
către Fiul său, pentru că nu putea să lase Domnul pe Maica Vieţii să
putrezească în mormânt.
În baza creaţiei lui Dumnezeu, universul spiritual este
ierarhizat în ordinea următoare: Dumnezeu Atotputernicul, Creatorul a
144
tot ceea ce există, îngerii, fiinţe spirituale lipsite de trupuri, şi omul,
compus din suflet spiritual şi trup material. Pe lângă această ierarhie
creată de Dumnezeu, mai există şi diavolii, îngeri creaţi de Dumnezeu
buni, dar pervertiţi în sinea lor şi căzuţi din demnitatea îngerească.
Aceştia se găsesc cel mai departe de Dumnezeu, în iad. În urma
căderii lor, demonii îi influenţează negativ pe oameni, care fiind
înzestraţi de Dumnezeu cu libertate, au posibilitatea de a alege între
bine şi rău, pregătindu-şi în acest fel locul unde se vor duce în
veşnicie. În funcţie de faptele lor, oamenii vor fi separaţi la a doua
venire a Domnului Hristos. Dreptul Judecător va fi Iisus Hristos, care
a venit prima dată în lume ca Mântuitor, şi ne-a dat poruncile prin care
putem ajunge în rai, iar la sfârşitul lumii va veni ca Judecător, să vadă
cum am împlinit poruncile date de El. Atunci Dumnezeu Judecătorul îi
va separa pe drepţi de păcătoşi, „şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar
caprele de-a stânga” (Mat. 25,33). Sfinţii vor sta de-a dreapta lui
Dumnezeu şi vor „străluci ca soarele în împărăţia lui Dumnezeu”
(Mat. 13,43), iar păcătoşii vor fi alături de diavoli, în iad.
Să vedem cum arată după adormirea Maicii Domnului ierarhia
spirituală creată de Dumnezeu, în care intervin unele schimbări.
După înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer, deasupra
îngerilor, în sânul Sfintei Treimi şi pe tronul lui Dumnezeu, vine să
şadă un om. Maica Domnului, cea care a fost atât de curată, încât s-a
învrednicit să nască pe Fiul lui Dumnezeu, după adormirea trupului a
fost ridicată de Fiul ei cu trupul la cer. Ea însă nu stă pe tronul lui
Dumnezeu, pentru că nu este Dumnezeu, ci numai Maica lui
Dumnezeu. Totuşi pentru curăţia şi sfinţenia vieţii ei, a ajuns să fie
„mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât
serafimii”. Deci Fecioara Maria vine imediat după Dumnezeu în rai, şi
abia apoi sunt îngerii, dispuşi în cele nouă cete, cum au fost creaţi la
început, de către Dumnezeu.
Despre locul Maicii Domnului imediat lângă Dumnezeu avem
o profeţie în Psalmi: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată
în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44,11). Împărăteasa se
distinge de ceilalţi curteni printr-o coroană încărcată de pietre
preţioase, pe care o poartă pe cap. În cazul Maici Domnului este vorba
145
de diadema numeroaselor ei virtuţi, care o face să se deosebească de
ceilalţi oameni. Haina aurită şi prea înfrumuseţată a Fecioarei
Preacurate nu este altceva decât mulţimea faptelor ei bune, care o
împodobesc precum un veşmânt preafrumos. Fiecare sfânt din istoria
Bisericii s-a distins printr-o virtute. Maica Domnului nu a avut păcate
personale, fiind cea mai curată persoană de pe faţa pământului. Pe
lângă curăţia ei morală, Fecioara Maria a strălucit însă şi în toate
virtuţile, de aceea Fiul lui Dumnezeu a ales să se întrupeze din ea.
După Maica Domnului sunt dispuşi sfinţii îngeri, urmaţi de
oamenii sfinţi.
Care dintre oameni credeţi că este cel mai sfânt şi mai aproape
de îngeri?
Vom răspunde cu cuvintele Domnului Hristos: „Adevărat zic
vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât
Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai
mare decât el” (Mat. 11,11). Sfântul Ioan Botezătorul este cel care s-a
învrednicit să boteze pe Mântuitorul şi să-I fie Înaintemergător. El a
pregătit poporul ales pentru primirea Mântuitorului şi a legat cele două
Testamente, fiind ultimul prooroc al Vechiului Testament şi singurul
dintre prooroci care a văzut pe Mântuitorul lumii în viaţă.
Dintre sfinţi, Ioan Botezătorul este cel mai mare, totuşi darurile
îngerilor le depăşesc pe ale oamenilor, de aceea spune Mântuitorul că
„cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Ţinând
cont de faptul că Domnul Hristos a făcut această afirmaţie în timpul
activităţii Sale publice, deci înainte de înviere, când raiul era închis
oamenilor şi în el se găseau alături de Dumnezeu numai îngerii, la
cetele îngereşti face referire Mântuitorul în acest text.
După Sfântul Ioan Botezătorul urmează apostolii Domnului şi
ceilalţi sfinţi ai Bisericii, care formează alaiul Mântuitorului la ospăţul
duhovnicesc din împărăţia cerurilor.
Domnul Hristos le-a spus apostolilor Săi: „În casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt. Mă duc să vă gătesc vouă loc. Şi dacă Mă voi
duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi
voi unde sunt Eu” (Ioan 14,2-3). Apostolii Ioan şi Iacov L-au rugat pe
Mântuitorul: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a
146
stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! A
şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci
celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10,37-40).
Ce înseamnă acestea? Este oare o contradicţie în cele spuse de
Domnul Hristos? Pe de o parte Mântuitorul le spune apostolilor că se
duce să le pregătească loc în împărăţia lui Dumnezeu, dar atunci când
doi apostoli îi cer să stea imediat lângă El în rai, le spune că nu poate
face aşa ceva, pentru că locurile acelea sunt pregătite pentru cineva?
Apostolii Ioan şi Iacov au cerut locuri privilegiate în rai,
neluând în seamă cele spuse de Mântuitorul: „Nu oricine îmi zice:
Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mat. 7,21). Deci pentru a ajunge în
împărăţia lui Dumnezeu, nu este suficient să ceri din buze, ci trebuie
să dovedeşti prin fapte că vrei să te duci acolo, urmând poruncile lui
Dumnezeu. Numai celor care împlinesc voia lui Dumnezeu exprimată
în porunci li se pregăteşte loc în rai, datorită faptelor lor bune.
Maica Domnului nu şi-a cerut loc aparte în rai, dar pentru
întreaga ei viaţă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, l-a
dobândit.
Noi la fiecare slujbă a Bisericii ne rugăm cu cuvintele: „Toată
viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Să nu fie aceasta o
formulă goală, lipsită de sens pentru noi, ci un îndemn permanent
pentru trăire în sfinţenie.
Vom încheia cu troparul adormirii Maicii Domnului, care este
deosebit de frumos şi de sugestiv: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru
adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Muta-tu-te-ai
la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte
sufletele noastre”
AMIN
147
Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi:
Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache
(16 August)
În neamul nostru am avut sfinţi din toate clasele sociale:
domnitori, ierarhi, preoţi, diaconi, monahi şi oameni simpli, care au
ajuns la sfinţenie printr-o viaţă trăită în curăţie şi nevoinţe ascetice,
într-o luptă permanentă cu ispitele şi cu păcatul, iar unii şi-au încheiat
viaţa prin martiriu. Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Constantin Vodă cu
cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul
Ianache, martiri ai credinţei creştine.
Constantin Brâncoveanu s-a născut în Bucureşti, în 15 august
1654. După tată se trăgea din neamul lui Matei Basarab, având
înaintaşi cu rosturi importante în conducerea ţării, iar după mamă, din
vestita familie Cantacuzino, care a dat de asemenea, o serie de mari
dregători şi domni. Constantin a rămas de mic orfan de tată şi a fost
crescut de mama sa, de bunica din partea tatălui şi de unchiul său,
stolnicul Constantin Cantacuzino. A învăţat carte în casa părintească,
cu dascăli vestiţi ai vremii sale, fiind iscusit la învăţătură. În urma
morţii celor doi fraţi mai mari, tânărul Constantin a ajuns posesorul
unei averi considerabile. S-a căsătorit cu Maria (sau Marica), nepoata
domnitorului Antonie Vodă din Popeşti, cu care a avut unsprezece
copii: şapte fete şi patru băieţi.
Conform spuselor cronicarului, Constantin „era împodobit cu
daruri vrednice, cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe
şi răbdare, înţelepciune şi multă bunătate”. Fiind un excelent
administrator, a ajuns unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării.
Datorită însuşirilor sale, precum şi ajutorului primit din partea
unchiului său, Constantin s-a făcut remarcat în rândul boierimii.
Întrucât nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de
majoritatea reprezentanţilor clasei dominante, în anul 1688, în urma
morţii lui Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu a urcat pe
tronul Ţării Româneşti, la rugăminţile boierilor, în frunte cu
mitropolitul Teodosie, precum şi la insistenţele patriarhului ecumenic
Dionisie al IV-lea. Şi-a început domnia în vremuri tulburi, atât pe plan
148
intern, cât şi extern. În această situaţie, a adoptat o politică abilă faţă
de marile puteri ale vremii, care-şi disputau supremaţia în războaie
sângeroase. Printr-un fin simţ diplomatic, a reuşit să cultive relaţii de
prietenie cu toţi vecinii, ferind în acest fel ţara de jafuri si pustiiri.
Având pace cu vecinii, Constantin Brâncoveanu s-a putut ocupa
în linişte de bunul mers al ţării. Datorită lipsei războaielor, agricultorii şi
păstorii şi-au văzut netulburaţi de treburile lor, iar meşteşugurile au
înflorit, ajungându-se la o anumită bunăstare materială.
Brâncoveanu era un om de cultură aleasă. Pe când era încă
mare logofăt, s-a îngrijit, printre alţi cărturari, de lucrările de tipărire a
primei ediţii româneşti a Sfintei Scripturi, fiind bun cunoscător al
limbilor greacă şi latină. Apariţia Bibliei de la Bucureşti din 1688 a
fost posibilă numai datorită eforturilor comune ale cărturarilor români
de pretutindeni. Tipărirea Sfintei Scripturi a început în timpul domniei
lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687, primul tiraj ieşind de sub
tipar în timpul vieţii acestuia, în septembrie 1688, al doilea tiraj însă, a
fost gata abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor.
Fiind conştient de faptul că prestigiul unui popor şi a unei ţări
se ridică în mare parte prin cultură, Brâncoveanu a adus în capitală
numeroşi învăţaţi străini şi a sprijinit tinerii români care voiau să
înveţe carte. În acest sens a reorganizat Academia domnească de la
Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, numind în fruntea ei pe
învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol. În anul
1707, ajutat de câţiva cărturari ai vremii, domnitorul a procedat la o
nouă reorganizare a Academiei, după modelul Facultăţilor de Litere şi
Filozofie din cadrul Universităţilor apusene. Paralel cu Academia de la
Sfântul Sava, în Bucureşti funcţionau şi alte şcoli, cu predare în
limbile slavonă şi română. Printre acestea se numărau şcolile de la
mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, care pregăteau dieci
pentru cancelaria domnească, preoţi şi dascăli. Şcoli româneşti existau
şi în alte oraşe ale ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural.
În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci renumite, care
deţineau lucrări în limbi clasice sau de circulaţie, procurate din marile
centre culturale apusene. Între acestea s-a remarcat biblioteca
mănăstirii Mărgineni, a cărei baze le-a pus bunicul lui Constantin
149
Brâncoveanu din partea mamei, precum şi biblioteca mănăstirii
Hurezi, fondată chiar de domnitor.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu s-au remarcat numeroşi
oameni de cultură. Dintre aceştia amintim pe mitropolitul Teodosie şi
pe urmaşul său în scaun, marele cărturar Antim Ivireanul, pe episcopii
Mitrofan şi Damaschin de la Buzău, pe unchiul domnitorului, stolnicul
Constantin Cantacuzino, care a studiat la Padova. Acesta intenţiona să
scrie istoria Ţării Româneşti, însă nu a reuşit să ducă la bun sfârşit
decât o parte din planul său. Alţi oameni de cultură au fost fraţii Radu
şi Şerban Greceanu, primul dintre ei fiind „cronicarul oficial” al curţii
domneşti, iar cărturarul Radu Popescu a realizat o cronică a Ţării
Româneşti. S-au distins de asemenea fraţii David şi Teodor Corbea,
fiii unui preot din Braşov, precum şi renumitul psalt „Filotei sin agai
Jipai”, de la care ne-a rămas prima Psaltichie românească cunoscută.
Pe lângă tipografia de la Bucureşti, înfiinţată de mitropolitul
Varlaam în 1678, s-au pus bazele unei tiparniţe noi la Buzău, în 1691,
prin strădaniile episcopului Mitrofan, iar prin ostenelile lui Antim
Ivireanul au luat fiinţă tipografiile de la Snagov, după 1694, la
Râmnicu Vâlcea, în 1705 şi la Târgovişte în 1708 (Antim Ivireanul a
fost ales în anul 1705 episcop de Râmnic, iar în 1708 mitropolit). În
aceste tipografii s-au tipărit felurite cărţi de slujbă, de teologie, de
învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, în limbile
română, greacă, slavonă şi chiar arabă. Prin cele peste 60 de cărţi
tipărite de Antim Ivireanul, la care se adaugă şi cele aproximativ 15
tipărituri de la Buzău, Ţara Românească cunoaşte o perioadă de
maximă înflorire a tiparului, aceasta fiind şi o urmare a sprijinului
generos acordat de domnul ţării.
Constantin Brâncoveanu a fost şi un mare ctitor de lăcaşuri
sfinte. Încă înainte de a fi domn a ridicat două biserici, una la Potlogi
şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. În vara anului 1690, domnitorul
a pus piatra de temelie a celei mai însemnate ctitorii ale sale,
mănăstirea Hurezi sau Horezu, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin
şi Elena”, cu ziduri şi turnuri de apărare şi cu numeroase clădiri în
incintă. În Bucureşti a ctitorit biserica Sfântul Ioan cel Mare sau
Grecesc, demolată în secolul al XIX-lea, biserica mănăstirii Sfântul
150
Sava, demolată şi ea în secolul al XIX-lea şi biserica mănăstirii
Sfântul Gheorghe Nou, care există şi astăzi, în centrul capitalei. A
zidit o biserică în satul Doiceşti (jud. Dâmboviţa). În Oltenia a refăcut
din temelie mănăstirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorită
de fraţii Buzeşti şi Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Craioveşti şi
a lui Matei Basarab, în care erau îngropaţi şi membri ai familiei
Brâncoveanu. Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino,
domnitorul a ridicat mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din
Râmnicu Sarat, pe care a închinat-o mănăstirii Sfânta Ecaterina din
Muntele Sinai. Maria, soţia domnitorului, a ridicat o bolniţă, iar
Ştefan, fiul său, schitul Sfântul Ştefan.
În afară de mănăstirile şi bisericile ridicate din temelie de
binecredinciosul domnitor, acesta a adus o seamă de îmbunătăţiri şi
reparaţii altora, precum mănăstirilor Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia,
Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov,
bisericii Domneşti şi bisericii Sfântul Dumitru din Târgovişte etc.
În Transilvania a zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului,
şi o mănăstire la Sâmbăta de Sus, care a fost dărâmată cu tunurile în
veacul al XVIII-lea, din porunca autorităţilor habsburgice. Această
mănăstire a fost refăcută abia în prima jumătate a secolului XX.
În Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul
Galata. În Sfântul Munte Athos a ridicat un paraclis şi o trapeză la
Mănăstirea Sfântul Pavel, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a
construit o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe.
Pe lângă bisericile construite în Transilvania, Constantin
Brâncoveanu a oferit numeroase danii bisericii Sfântul Nicolae din
Şcheii Braşovului, pe care au ajutat-o, de altfel, şi mulţi dintre
înaintaşii săi. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat în 1698 o
subvenţie anuală de 6000 de aspri, ca să-i fie, după cum mărturisea
domnitorul: „de întărire şi ajutor, întrucât o ştim ca pe o corabie ce se
leagănă în mijlocul valurilor mării”. În 15 iunie 1700 a dăruit acestei
Mitropolii o moşie la Merişani, în părţile Argeşului. Ucenicul lui
Antim Ivireanul, Mihail Ştefan, a fost trimis în 1699 la Alba Iulia,
unde a tipărit un Chiriacodromion (o ediţie revăzută a Cazaniei lui
Varlaam de la Iaşi, din 1643) şi o Bucoavnă, adică un Abecedar.
151
Cărţile româneşti tipărite în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
au cunoscut o largă circulaţie în Transilvania, ajungând până în
Maramureş. De asemenea, după ce mitropolitul Atanasie Anghel din
Alba Iulia a acceptat „unirea” cu Biserica Romei, Constantin
Brâncoveanu a trimis scrisori de încurajare către românii din Şcheii
Brasovului, sfătuindu-i să rămână statornici în dreapta credinţă.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
Biserica, cultura şi arta din Ţara Românească au cunoscut o perioadă
de înflorire fără precedent. Din nefericire, odată cu îndepărtarea lui
Brâncoveanu de la tron, au urmat vremuri grele pentru ţară.
Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat de la putere din două
motive. În primul rând, datorită faptului că anul 1711, în timpul
războiului ruso-turc, Toma Cantacuzino, comandantul armatei Ţării
Româneşti, a trecut de partea ruşilor, iar după înfrângerea acestora, s-a
refugiat în Rusia. În al doilea rând, pentru că rudele domnitorului din
familia Cantacuzino au început să ţeasă tot felul de intrigi împotriva
lui, care au ajuns la urechile sultanului. Conspiratorii afirmau despre
Brâncoveanu că are relaţii secrete cu ţarul, cu împăratul de la Viena,
cu polonezii şi veneţienii; că şi-a cumpărat mai multe case în
Transilvania, pentru a se refugia acolo cu familia la vreme de
primejdie; că a sărăcit ţara cu dările grele puse pe umerii poporului; că
şi-a umplut cămara domneasca cu aur; că şi-a depus în băncile
olandeze şi veneţiene nenumărate pungi cu aur şi multe altele.
În 24 martie 1714, marţi în Săptămâna Patimilor, Constantin
Brâncoveanu a fost arestat împreună cu întreaga familie. Palatele
Mogoşoaia, Potlogi, Obileşti şi casele i-au fost jefuite, toate bunurile i-
au fost confiscate, iar o parte din ele au fost încărcate în 40 de care şi
trimise la Istambul, împreună cu familia domnitorului, unde au ajuns
după trei săptămâni.
Constantin Brâncoveanu şi membrii familiei sale au fost
închişi în diverse închisori din Istambul şi au fost supuşi la chinuri
cumplite. Li s-a promis că în schimbul lepădării de Hristos şi a trecerii
la islamism vor fi graţiaţi. Pentru că au refuzat, au fost condamnaţi la
moarte, urmând să fie executaţi la 15 august 1714. De praznicul
Adormirii Maicii Domnului, când Constantin Brâncoveanu împlinea
152
60 de ani şi era onomastica soţiei sale, domnitorul a fost scos din
temniţă împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi
sfetnicul Ianache şi au fost duşi la Ialy-Kiosc, în apropierea marelui
serai, unde urmau să fie executaţi. Aici au făcut o scurtă rugăciune, iar
domnitorul şi-a îmbărbătat fiii şi sfetnicul: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am
pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele
şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. După ce domnitorul a
rostit aceste cuvinte, li s-au tăiat capetele, începând cu sfetnicul
Ianache. Capetele le-au fost purtate în vârful suliţelor pe străzile
oraşului, iar trupurile, după ce au fost târâte şi ele prin oraş, au fost
aruncate în apele Bosforului. De aici au fost pescuite de nişte pescari
creştini, care le-au înmormântat în mare taină în biserica mănăstirii din
insula Halki, pe care credinciosul domnitor o ajutase mai înainte cu
daruri.
Soţia domnitorului, fiicele, ginerii şi nepoţii au fost cruţaţi în
urma plăţii unei răscumpărări de 50 000 de galbeni. Nu li s-a îngăduit
însă să se întoarcă acasă decât după trei ani, perioadă în care au fost
exilaţi în localitatea Kutahia. În anul 1720 doamna Maria a reuşit să
aducă pe ascuns trupul domnitorului martir în ţară şi să-l
înmormânteze în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria
sa. Pe lespedea mormântului nu s-a pus nici o inscripţie, pentru a nu se
cunoaşte cine este înmormântat acolo. Deasupra mormântului a fost
pusă o candelă ce avea inscripţia: „Această candelă, ce s-a dat la
Sfântul Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului
domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi este făcută de
doamna Măriei Sale Maria, care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul
ca tot aici să i se odihnească oasele. Anul 1720, luna iulie, în 12 zile”.
Inscripţia a fost descoperită abia în anul 1914.
Constantin Brâncoveanu a fost un bun creştin, un sprijinitor al
Ortodoxiei de pretutindeni, un om cu o cultură aleasă, un mare ctitor
de locaşuri sfinte şi o figură de seamă a istoriei neamului nostru. Prin
moartea lui martirică, el ne-a oferit o minunată pildă de dăruire şi de
jertfă pentru ţara sa şi pentru credinţa creştină.
153
Pentru viaţa şi pentru sfârşitul mucenicesc al domnitorului,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în şedinţa din 20
iunie 1992 trecerea sa, împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul Ianache
în rândul sfinţilor. Pomenirea lor se face în fiecare an la 16 august,
după praznicul Adormirii Maicii Domnului.
Să ne rugăm domnitorului martir Constantin Brâncoveanu,
fiilor lui: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicului Ianache să
ocrotească ţara prin mijlocirile lor la Dumnezeu, iar noi să le urmăm
pilda de mărturisitori ai credinţei. De vreme ce în zilele noastre nimeni
nu ne taie capul pentru că suntem creştini, avem datoria să ne dovedim
credinţa prin fapte, „căci precum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi
credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2,26).
AMIN
154
Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul
(29 August)
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu ne găsim la sfârşitul lunii
august. Această lună putem afirma pe bună dreptate că este o
adevărată sinteză a întregului an bisericesc, care începe la 1
septembrie (nu la 1 ianuarie, ca şi anul civil) şi se încheie la 31 august.
În ultima lună a anului bisericesc avem „schimbarea la faţă”, un
praznic împărătesc, deci o sărbătoare închinată Fiului lui Dumnezeu,
care a venit în lume pentru a o mântui din robia diavolului şi a
păcatului. În august prăznuim „adormirea Maicii Domnului”, cea care
„este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare
decât serafimii”, din sânul căreia s-a născut la plinirea vremii Fiul lui
Dumnezeu şi care pentru sfinţenia vieţii ei a fost ridicată cu trupul la
cer. Maica Domnului este prima persoană, după Fiul ei (care este
Dumnezeu şi om în acelaşi timp), care se găseşte cu sufletul şi cu
trupul în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă în Iisus Hristos Îl avem pe
Dumnezeu făcut om, în Maica Domnului avem primul om
îndumnezeit. Tot în luna august sărbătorim şi „tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul”, despre care Mântuitorul a afirmat:
„Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai
mare decât Ioan Botezătorul” (Mat. 11,11). Deci dintre câţi sfinţi au
existat vreodată pe pământ, cel mai mare este Ioan Botezătorul. Astfel
în luna august Îl sărbătorim pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut
om, pe Maica Domnului, primul om îndumnezeit şi pe Sfântul Ioan
Botezătorul, cel mai mare dintre sfinţi.
Astăzi prăznuim cea de-a treia sărbătoare a lunii august, şi
anume tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, un eveniment trist,
pe care îl întâmpinăm prin ajun şi post.
Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul este tristă pentru
noi, cei de pe pământ, dar Dumnezeu vede cu alţi ochi realităţile vieţii,
faţă de cum le vedem noi, de aceea Scriptura spune că „înaintea
Domnului este scumpă moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115,6).
Noi vedem astăzi sfârşitul Înaintemergătorului printr-o moarte
crudă şi nedreaptă, Dumnezeu vede naşterea Sfântului la viaţa de veci,
155
după o viaţă de luptă contra păcatului. Sfântul Ioan a fost închis
pentru că criticase aspru păcatul regelui Irod, care trăia cu Irodiada,
fosta soţie a fratelui său, Filip, şi de aici i s-a tras şi moartea, datorită
furiei Irodiadei, deci Botezătorul Domnului murise luptând cu
păcatul. Sfântul Pavel a spus: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi
împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12,4). Ei bine,
Înaintemergătorul Domnului s-a luptat cu păcatul, până şi-a sfârşit
viaţa în mod sângeros.
Moartea tragică pentru credinţă este o încercare foarte grea,
prin care ne dovedim într-adevăr dacă îi urmăm sau nu lui Dumnezeu.
Mântuitorul îi avertizase pe apostoli şi pe toţi cei ce vor crede în El:
„Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga
mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă
vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”
(Ioan 15,20). Va veni o vreme când „vă vor ucide pe voi şi veţi fi urâţi
de toate neamurile pentru numele Meu” (Mat. 24,9) şi „tot cel ce vă va
ucide, va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor
face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 16,2-
3). Dar Domnul Hristos a mai spus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid
trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela
care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mat. 10,28).
Toţi apostolii Domnului, în afară de Sfântul Ioan, au murit martiri,
deci au urmat pilda lui Hristos. În primele trei veacuri creştine,
împăraţii romani îi persecutau şi chiar îi ucideau pe creştini pentru
credinţa lor. Ei s-au arătat a fi următori cu fapta ai lui Iisus, pentru că
Domnul Hristos a murit pe cruce pentru păcatele oamenilor, iar prin
aceasta şi-au gătit loc în rai.
Nici Sfântul Ioan Botezătorul nu s-a temut de moartea trupului.
El îşi îndeplinise misiunea de Înaintemergător şi Botezător al
Mântuitorului, şi ştia că moartea pentru el era un câştig, după cum a
spus sfântul Pavel: „Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un
câştig” (Filip. 1,21).
Să nu credeţi că în rai mucenicii sau cei omorâţi pentru
credinţa în Hristos îi cer lui Dumnezeu răzbunare. Ei nu doresc
pedepsirea ucigaşilor lor, ci se roagă pentru ei, căci aceştia le-au făcut
156
un bine, scăpându-i de viaţa pământească cea amăgitoare şi plină de
ispite şi i-au trimis în rai. Ei urmează pilda Mântuitorului, care atunci
când era răstignit pe cruce şi batjocorit, s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl
pentru cei ce-L batjocoreau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”
(Luca 23,34). La fel se ruga şi Sfântul Ştefan, cel dintâi mucenic,
pentru cei ce aruncau cu pietre în el, pentru a-l omorî: „Doamne, nu le
socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7,60).
Sfântul Ignatie Teoforul a fost condamnat la moarte pentru
credinţa lui în Hristos. În drumul său spre Roma, unde urma să fie
aruncat în arenă la fiare, a primit o scrisoare de la creştinii din Roma,
care l-au rugat să nu se lase martirizat, ci să le îngăduie să mijlocească
pe lângă puternicii vremii, pentru a fi scutit de martiriu. Sfântul
Ignatie însă le-a scris creştinilor din Roma: „Să nu cumva să mijlociţi
şi să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu.
Lăsaţi-mă să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă fac pâine
neprihănită lui Hristos”.
Sfântul Irineu de Sirmium a fost adus în faţa guvernatorului
Probus al Pannoniei pentru că era creştin şi i s-a spus că dacă jertfeşte
idolilor îi va fi cruţată viaţa, iar dacă refuză, va fi dat la moarte. Sfântul
Irineu a răspuns: dacă voi fi chinuit, mă voi bucura, pentru că mă voi
face părtaş suferinţelor Domnului Hristos. Venind însă părinţii lui şi
văzând că este chinuit, îl rugau să se lepede de Hristos şi să jertfească
zeilor. Soţia şi rudeniile Sfântului, plângând pentru tinereţea lui, îl rugau
şi ei acelaşi lucru. Copiii lui, îmbrăţişându-i picioarele, îi ziceau: tată, ai
milă de tine şi de noi. Sfântul însă avea în minte cuvintele Domnului:
„De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda
de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10,33) şi a
refuzat să jertfească zeilor. Văzând aceasta, guvernatorul Probus a pus
să fie tăiat cu sabia şi să fie aruncat în râul Sava.
Toţi martirii au mers cu curaj şi drag la moarte pentru credinţa
în Hristos, pentru că ei ştiau că prin moarte merg la viaţa veşnică
alături de Domnul Hristos şi de sfinţi.
În Cartea Apocalipsei avem însă un citat, care pare că se
găseşte în contradicţie cu cele spuse de Domnul Hristos pe cruce şi de
Sfântul Arhidiacon Ştefan, precum şi cu atitudinea mucenicilor înainte
157
de a fi martirizaţi. Sfântul Ioan Evanghelistul mărturiseşte că atunci
când Mielul „a deschis pecetea a cincea, el a văzut sub jertfelnic
sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru
mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când,
Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele
nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a
dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină
vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi
fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6,9-11).
De vreme ce mucenicii sau martirii merg de bunăvoie la
moarte în această viaţă, de ce şi-ar schimba atitudinea în viaţa
viitoare? Domnul Hristos ne-a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44).
Sfântul Iacob a spus de asemenea: „Cine va păzi toată legea, dar va
greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile”
(Iac. 2,10), de aceea nimeni dintre cei care vor să se mântuiască nu
poate călca porunca iubirii vrăjmaşilor sau vreo altă poruncă, şi cu atât
mai mult nu o face cineva care a biruit în lupta cu viaţa şi cu păcatul şi
a ajuns deja în împărăţia lui Dumnezeu.
Martirii pomeniţi în Apocalipsă nu cer de fapt răzbunare
împotriva prigonitorilor lor, ci ei îl întreabă pe Dumnezeu până
când va îngădui nedreptăţile şi răutatea unor astfel de oameni pe
pământ şi când îi va judeca. La această întrebare noi avem
răspunsul în Sfânta Scriptură, în parabola neghinei rostită de
Domnul Hristos: „Asemenea este împărăţia cerurilor omului care
a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii
dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi
s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi
neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai
semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are
neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta.
Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? El
însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată
cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina,
158
până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi
întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în
jitniţa mea. Iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne
nouă pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce
seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea;
sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău.
Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii,
iar secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se arde în
foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii
Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac
fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13,24-30 şi 36-42). Deci
judecarea tuturor oamenilor (sau judecata universală, implicit şi a
celor ce i-au omorât pe martiri), se va face la cea de-a doua venire a
Domnului Hristos, când vor fi judecate faptele tuturor oamenilor
împreună cu consecinţele lor şi se va primi răsplată sau pedeapsă
veşnică, spre deosebire de judecata particulară a sufletelor (care are
loc după moartea trupului), după care locul acestora mai poate fi
schimbat, în funcţie de faptele bune făcute de cei de pe pământ în
numele celor răposaţi. Faptul că despre judecata de apoi este vorba în
citatul din Apocalipsă, se observă cu multă claritate din cea de-a doua
parte a versetului, unde mucenicilor li se spune „să stea în tihnă, până
când vor împlini numărul”. Sfinţii Părinţi au afirmat că sfinţii iau locul
îngerilor căzuţi din împărăţia lui Dumnezeu, de aceea diavolul este
atât de invidios pe om şi luptă pentru pieirea lui, iar atunci când
numărul sfinţilor va fi acelaşi cu al îngerilor căzuţi, va fi sfârşitul
lumii şi a doua venire a Domnului Hristos, de această dată ca
Judecător.
Martirii nu cer răzbunare şi nici un creştin autentic nu face aşa
ceva, pentru că răzbunarea aparţine lui Dumnezeu. Sfântul Pavel a
spus în acest sens: „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc
mâniei lui Dumnezeu, căci scris este: «A Mea este răzbunarea; Eu voi
răsplăti, zice Domnul»” (Rom. 12,19), şi „înfricoşător lucru este să
cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10,30-31). Cu
siguranţă Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după faptele sale, celui ce a
159
făcut bine, cu bine, iar celui ce a făcut rău, pe măsură, de aceea să
avem credinţă că Dumnezeu va judeca faptele tuturor cu dreptate.
Revenind acum la Sfântul Ioan Botezătorul, noi ştim că deşi a
fost contemporan cu Mântuitorul, nu a trăit în preajma Lui şi nu a fost
apostol al Domnului. Rolul Înaintemergătorului a fost acela de a
pregătit poporul ales pentru primirea lui Mesia cel promis, pe când
apostolii au vestit lumii, deci celorlalte popoare, venirea
Mântuitorului. În plus Sfântul Ioan nu avea nevoie să vadă minunile
Mântuitorului pentru a se convinge de dumnezeirea Lui, în care el
credea. Şi tot de aceea a putut muri înainte de răstignirea şi învierea
Mântuitorului, pentru că nu a avut nevoie să-L vadă pe Hristos înviat,
ca să creadă în dumnezeirea Lui, cum s-a întâmplat cu apostolii, care
s-au convins că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii abia
după ce Acesta li s-a arătat în urma morţii şi învierii Sale.
În urma păcatului strămoşesc, Adam şi Eva au fost alungaţi din
rai, iar nimeni nu a mai avut acces acolo, ci toţi oamenii, chiar şi cei
drepţi, se duceau în iad până la învierea Domnului Hristos, care în
momentul învierii a luat cu Sine în rai pe toţi drepţii Vechiului
Testament. În această situaţie şi sufletul Sfântului Ioan Botezătorul s-a
dus în iad după moartea sa. Sfântul Ioan Gură de Aur spune însă că
Sfântul Ioan Botezătorul nu a fost Înaintemergătorul Domnului numai
pe pământ, ci şi în iad, de aceea a murit înaintea Domnului Hristos,
pentru a-i pregăti pe cei de acolo de coborârea Mântuitorului la iad,
pentru a zdrobi porţile iadului şi puterea morţii şi pentru a elibera pe
cei drepţi de acolo.
Sfântul Ioan Botezătorul este proorocul care face legătura
dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, fiind ultimul prooroc al
Legământului Vechi şi singurul profet care L-a văzut pe Mântuitorul.
Domnul Hristos a spus: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între
cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mat.
11,11). Într-adevăr Sfântul Ioan a fost mare şi de aceea în decursul anului
bisericesc i-au fost dedicate trei sărbători: naşterea, la 24 Iunie, tăierea
capului, la 29 August şi soborul Sfântului Ioan, la 7 Ianuarie.
Toţi oamenii suntem călători pe acest pământ, „pentru că nu
avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei
160
13,14). De aceea nu faptul că Sfântul Ioan Botezătorul a murit ne
întristează, ci acela că un om cu viaţă sfântă, care nu a făcut nimănui
nici un rău, a fost omorât fără să fie judecat, numai pentru ca un rege
păcătos să-şi ţină un jurământ stupid, făcut la beţie.
Păcatele întunecă mintea. Acest lucru se vede foarte clar la
tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că desfrânarea şi
beţia l-au dus pe regele Irod la uciderea Sfântului. Să învăţăm din
greşelile altora şi să ne ferim de păcate, cultivând în locul lor faptele
bune şi virtuţile, pentru că doar aşa ne arătăm împlinitori ai poruncilor
lui Dumnezeu şi numai în acest fel putem ajunge în rai, unde orice
creştin autentic doreşte şi se străduieşte să ajungă.
AMIN
161
Naşterea Maicii Domnului
(8 Septembrie)
Anul bisericesc nu începe la întâi ianuarie, ca şi cel civil, ci la
întâi septembrie. Astfel, din punct de vedere al calendarului bisericesc,
prima sărbătoare este naşterea Maicii Domnului, la 8 septembrie, iar
ultima sărbătoare este tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29
august. Parcă aceste sărbători ar ascunde un simbol sau un tâlc adânc,
şi anume că viaţa aceasta pământească începe cu naşterea şi se termină
cu moartea, dar dacă vrem să scăpăm de acest ciclu considerat fatal de
cei necredincioşi, numai în credinţă găsim un refugiu, pentru că
Domnul Hristos a zis „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine,
chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,25). În acest sens, noi când îi
prăznuim pe sfinţi, nu sărbătorim ziua lor de naştere, ci ziua morţii lor,
în care ei s-au născut la viaţa de veci.
Toţi oamenii sunt supuşi ispitelor până în momentul morţii lor.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, care era om, dar şi Fiul lui
Dumnezeu, a fost ispitit de diavol în pustiul Carantaniei (Matei 4,1-11),
iar înainte de moarte, în grădina Ghetsimani, Sfântul Evanghelist Luca
spune că „un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea” (Luca 22,43).
Deşi Domnul Hristos nu avea posibilitatea căderii, El fiind Dumnezeu,
totuşi ca om avea nevoie să fie îmbărbătat înainte de a muri.
De vreme ce există ispite până în ceasul morţii, inevitabil
există şi căderi în ispită, care înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu,
prin călcarea voii Lui. După moartea trupului însă, diavolul nu mai are
puterea de a ispiti pe nimeni. Astfel, numai după moarte se poate
spune despre cineva că este sfânt, pentru că abia atunci nu mai există
pentru el posibilitatea căderii în păcat. De aceea îi prăznuim pe sfinţi
în ziua morţii lor, deoarece pentru ei lupta cu diavolul a încetat, iar
aceştia, după o viaţă de lupte duhovniceşti, se duc la odihna în
Dumnezeu, conform celor spuse de Mântuitorul: „Veniţi la Mine toţi
cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mat. 11,28).
În calendarul creştin avem doar trei zile de sărbătoare în care
prăznuim naşterea cuiva. Este vorba de naşterea Mântuitorului, a
Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, care au trăit în
162
acelaşi timp, existând o legătură strânsă între ei, fiecare având un rol
în istoria mântuirii lumii. Iisus Hristos este Mântuitorul lumii. Maica
Domnului a făcut să fie posibilă venirea în lume a Fiului lui
Dumnezeu, prin întruparea din sânul ei preacurat, iar Sfântul Ioan
Botezătorul a fost cel care a dat mărturie evreilor că Domnul Hristos
este Mântuitorul lumii, Mesia cel aşteptat.
Datorită importanţei lor, despre toţi cei trei s-au făcut profeţii
în Vechiul Testament.
Despre Mântuitorul sunt foarte multe profeţii. Vom da numai
patru. Prima se referă la seminţia din care se va naşte: „Nu va lipsi
sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va
veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele” (Fac. 49,10).
A doua relatează locul în care se va naşte: „Şi tu, Betleeme
Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”
(Miheia 5,1).
A treia aminteşte timpul întrupării: „Şaptezeci de săptămâni
sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce
fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va
ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi
proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor” (Daniel 9,24).
A patra profeţie vorbeşte despre patimile Domnului Hristos, prin
care noi toţi ne-am vindecat: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu
suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi
chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi
zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea
noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,4-5).
Despre Maica Domnului vom da două profeţii, care atestă
pururea fecioria ei: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi
vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14). „Şi mi-a zis Domnul:
Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra
pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi
închisă” (Iezechiel 44,2).
Despre Sfântul Ioan Botezătorul profetul Miheia afirmă: „Iată, Eu
trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele” (Mih. 3,1); iar
163
proorocul Isaia zice: „Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului,
drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea
să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe,
drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi
tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit” (Isaia 40, 3-5).
Între Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul există o
analogie. Evreii aveau conştiinţa că sunt poporul ales al lui Dumnezeu,
pentru că din neamul lor urma să se nască Mântuitorul lumii. Având
această conştiinţă, fiecare familie de evrei spera că Mesia cel promis
se va naşte în sânul ei, de aceea iudeii aveau mulţi copii. O familie
fără copii era socotită blestemată, pentru că nu avea nici o şansă de a
da naştere lui Mesia. Atât Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioarei
Maria, cât şi Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan Botezătorul,
deşi erau înaintaţi în vârstă, nu puteau avea copii.
În această situaţie, Ioachim şi Ana s-au rugat fierbinte lui
Dumnezeu să-i binecuvinteze cu un urmaş. De multe ori Ioachim se
ducea să se roage la Hozeva, lângă pârâul Horat, în peştera unde
Sfântul Prooroc Ilie a fost hrănit din porunca lui Dumnezeu cu pâine şi
carne timp de trei ani, de nişte corbi (III Regi 17,6). În cele din urmă
Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile şi a trimis un înger, care le-a vestit
lui Ioachim şi Anei că vor avea o fiică, iar cei doi au promis că îşi vor
închina fata lui Dumnezeu, de aceea prunca Maria a fost dusă şi
crescută de mică la templul din Ierusalim.
Pe când preotul Zaharia tămâia în templu, i s-a arătat îngerul
Domnului şi i-a zis: „Rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta,
femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie
vei avea şi, de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare
înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă
din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din
fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge
înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1,13-17).
Curăţenia morală şi rugăciunile neîncetate ale lui Ioachim şi
Ana, precum şi ale lui Zaharia şi Elisabeta, L-au făcut pe Dumnezeu
nu doar să le dea nişte copii obişnuiţi, ci prin aceştia s-a început
lucrarea de mântuire a lumii. Vedem de aici importanţa vieţuirii în
164
curăţie şi a rugăciunii fierbinţi către Dumnezeu, care pot face chiar
minuni.
Cu toate că Sfânta Fecioară s-a născut din părinţi cu frică de
Dumnezeu şi cu viaţă sfântă, iar un înger a vestit naşterea ei, totuşi ea
s-a născut cu păcatul strămoşesc, cu care se nasc toţi oamenii. Numai
Domnul nostru Iisus Hristos s-a născut fără de păcat strămoşesc,
pentru că El a fost zămislit în pântecele Fecioarei fără poftă şi sămânţă
bărbătească, prin pogorârea şi umbrirea Sfântului Duh, El fiind Fiul lui
Dumnezeu (Luca 1,35). În momentul zămislirii lui Iisus Hristos,
Fecioara Maria s-a curăţit de păcatul strămoşesc, pentru că Fiul lui
Dumnezeu nu se putea naşte din cineva care era întinat de păcat.
Nimeni în afara Domnului Hristos nu s-a putut naşte fără păcat
strămoşesc, pentru că prin aceasta s-ar putea mântui fără Hristos sau în
afara Lui, ceea ce este imposibil, pentru că „întru nimeni altul nu este
mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în
care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4,12), „pentru că Tatăl a trimis
pe Fiul, Mântuitor al lumii” (I Ioan 4,14).
De mică Fecioara Maria s-a dovedit a fi un copil cu totul
deosebit, fiind foarte cuminte, petrecându-şi timpul în rugăciune şi
ascultare desăvârşită de poruncile lui Dumnezeu şi de părinţii ei.
La vârsta de trei ani Sfânta Fecioară a fost dusă la templul din
Ierusalim, unde a fost închinată Domnului, conform promisiunii făcute
de părinţii ei îngerului.
Prin naşterea Sfintei Fecioare Maria încep să se ivească zorii
mântuirii, iar plinirea vremii se apropie.
Fecioara Maria şi-a dedicat întreaga viaţă lui Dumnezeu, încât
nu a avut păcate personale, tot gândul fiindu-i înălţat numai la
Domnul, de aceea Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din pântecele ei
preacurat, ea fiind cea mai sfântă femeie care a trăit vreodată pe
pământ. Dacă iniţiativa întrupării îi aparţine lui Dumnezeu, Sfânta
Fecioară Maria este vasul ales pe care omenirea i l-a pregătit şi oferit
Fiului lui Dumnezeu pentru întrupare, este răspunsul dat de întreaga
umanitate la chemarea lui Dumnezeu de a conlucra la mântuire. Iisus
Hristos numai pentru că avea pe Dumnezeu ca Tată din veci, s-a putut
face şi Fiu al unei Maici omeneşti Fecioară. Numai fiindcă era Fiu al
165
unui Tată ceresc, n-avea nevoie de un tată pământesc, sau s-a putut
face fiu omenesc al unei Maici Fecioară şi, ca atare, ne-a putut mântui.
Paternităţii Tatălui din sfera divină îi corespunde maternitatea
Născătoarei de Dumnezeu în sfera omenească. Dacă Sfântul Duh
întruchipează sfinţenia divină, Fecioara Maria întruchipează sfinţenia
umană.
Este mare sărbătoarea de astăzi, fiind unul dintre ultimele
momente prin care Dumnezeu pregăteşte lumea pentru primirea
Mântuitorului ei.
Să îi avem ca exemple vrednice de urmat pe Ioachim şi Ana,
care au fost oameni sfinţi şi nu au încetat niciodată să-L roage pe
Dumnezeu să-i binecuvinteze cu un copil, atunci când nimeni nu mai
credea că acest lucru este posibil, „pentru că cele ce sunt cu neputinţă
la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27).
Să o avem neîncetat de model pe Maica Domnului, care din
leagăn până la adormirea ei a trăit în feciorie şi sfinţenie, dedicându-şi
întreaga viaţă lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui şi să o luăm
întotdeauna de mijlocitoare pe lângă Fiul ei, pentru că mult poate
rugăciunea Maicii Sfinte pentru îmblânzirea Stăpânului.
AMIN
166
Înălţarea Sfintei Cruci
(14 Septembrie)
Astăzi sărbătorim înălţarea sfintei cruci, zi închinată de
Biserică aflării acesteia de către Sfânta Elena, mama împăratului
Constantin cel Mare.
Când vorbim de cruce, noi înţelegem în primul rând lemnul pe
care a fost răstignit Domnul Hristos, despre care Sfântul Evanghelist
Ioan spune: „Şi ducându-Şi Iisus crucea, a ieşit la locul ce se cheamă
al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi
împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.
Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra crucii. Şi era scris: Iisus
Nazarineanul, Împăratul iudeilor!” (Ioan 19,17-19).
În al doilea rând, crucea are o semnificaţie spirituală, la care
face referire Mântuitorul atunci când spune: „Dacă voieşte cineva să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-
Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi
urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38). Crucea
spirituală înseamnă renunţarea la lume şi la poftele ei păcătoase şi
cultivarea virtuţii. Atât ferirea de păcat (cu gândul, cu cuvântul sau cu
fapta), cât şi practicarea virtuţilor pot fi grele şi anevoioase, însă
„lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în
veac” (I Ioan 2,17), de aceea Domnul Hristos ne-a îndemnat: „Intraţi
prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce
la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă
este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7,13-14).
Astăzi vom prezenta istoria lemnului sfintei cruci, vom vorbi
despre jertfa Domnului Hristos pe cruce şi vom înfăţişa necesitatea
cinstirii sfintei cruci.
În Vechiul Testament existau două cetăţi: Sodoma şi Gomora,
renumite pentru păcatele contra firii săvârşite de locuitorii lor. Pentru
că „strigarea Sodomei şi a Gomorei era mare şi păcatul lor cumplit de
greu” (Fac. 18,20), Dumnezeu a hotărât să pedepsească cele două
cetăţi, trimiţând asupra lor foc şi pucioasă din cer. Înainte de a şterge
167
cetăţile de pe faţa pământului, Dumnezeu şi-a trimis doi îngeri, să
scoată pe Lot şi familia lui din Sodoma, căci erau drepţi înaintea lui
Dumnezeu. La îndemnul îngerilor, Lot împreună cu soţia şi cu două
dintre fiicele lor au părăsit Sodoma. Îngerii le-au atras luarea aminte să
plece din cetate fără a privi în urmă, „soţia lui Lot însă, s-a uitat înapoi
şi s-a prefăcut în stâlp de sare” (Fac. 19,26). Lot şi fiicele sale au
continuat drumul. S-au sălăşluit pentru o vreme într-o peşteră, iar cele
două fiice au îmbătat pe tatăl lor şi au intrat pe rând la el, rămânând
însărcinate. Se vede că obiceiurile din Sodoma şi Gomora nu au rămas
fără urmări la fiicele lui Lot.
Lot era foarte necăjit pentru ceea ce se întâmplase şi i-a cerut
sfat în această privinţă unchiului său Avraam. Acesta i-a dat nepotului
său trei surcele, trei vreascuri uscate şi i-a zis să le sădească într-un loc
anume în pământ. În fiecare zi să aducă apă din Iordan pentru a uda
lemnele, iar când acestea vor înverzi, atunci să ştie că păcatul i-a fost
iertat de către Dumnezeu. Lot a ascultat de sfatul unchiului său, a sădit
cele trei vreascuri în pământ şi aducea zilnic apă din Iordan, care era
departe de locul unde se găseau lemnele. Diavolul însă nu voia ca
păcatul lui Lot să fie iertat, de aceea îl ispitea în fel şi chip: îi bea pe
drum apa din ulcior, îi apărea ca un cerşetor însetat şi-i cerea apă să
bea, lua chip de şarpe şi speria asinul lui Lot, care vărsa apa şi multe
altele. Cu toate acestea, Lot ajungea în fiecare zi cu câteva picături de
apă la lemne şi le uda. După trei ani lemnele au înverzit şi din ele a
crescut un copac falnic. Pe locul acela se găseşte astăzi mănăstirea
Sfintei Cruci din Ierusalim.
Când regele Solomon a zidit templul din Ierusalim, tâmplarii
lui au tăiat copacul lui Lot pentru lucrări. Lemnul însă era atât de tare,
încât nu a putut fi prelucrat şi tulpina a fost aruncată lângă
scăldătoarea Vitezda, care este aproape de templu. După o vreme
lemnul a ajuns chiar în apa scăldătorii. Când cărturarii şi fariseii au
obţinut de la Pilat aprobarea răstignirii Domnului Hristos, au poruncit
să fie adus lemnul cel ud şi greu din scăldătoare, care era foarte
aproape de pretoriul roman, pentru ca să fie grea crucea lui Iisus, de
aceea Mântuitorul s-a prăbuşit de mai multe ori sub povara ei, încât
168
soldaţii au trebuit să silească pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea
până la Golgota.
În unele icoane ale răstignirii Mântuitorului vedem sub cruce
un craniu. Acela este capul lui Adam. Sfântul Apostol Pavel face chiar
un paralelism între Adam cel vechi, strămoşul nostru, al tuturor, şi
Adam cel nou, Hristos, Mântuitorul nostru (Rom. 5,15-21; I Cor.
15,22; 15,45). Pentru a înţelege de ce se găseşte acel craniu sub cruce,
vom relata istoria lui.
După ce Noe a construit la porunca lui Dumnezeu arca şi a
adunat în ea toate animalele, a intrat şi el cu familia lui în ea, luând
cu sine şi craniul lui Adam. În timpul potopului lumea păcătoasă a
murit, iar după ce ploaia a încetat şi apele s-au retras, Noe a îngropat
ţeasta lui Adam sub o dâlmă, pe care a numit-o Golgota, adică
„Locul căpăţânii”. Crucea Mântuitorului a fost înfiptă prin purtarea
de grijă a lui Dumnezeu pe coama Golgotei, deasupra craniului lui
Adam. În momentul în care Domnul Hristos şi-a dat duhul pe cruce,
s-a produs un puternic cutremur de pământ, iar stânca Golgotei a
crăpat de la crucea Domnului Hristos până la craniul lui Adam, încât
sângele Mântuitorului a curs peste acest cap şi a spălat păcatul lui din
rai. Un lucru însă nu poate fi explicat de cercetătorii şi specialiştii
din lumea întreagă, care au studiat cu multă atenţie stânca crăpată a
Golgotei. În orice cutremur, o stâncă crapă de-a lungul fibrei, aşa
cum se întâmplă şi cu lemnele, care sunt tăiate sau crăpate de-a
lungul fibrei. Stânca Golgotei însă este crăpată de-a curmezişul
fibrei, ceea ce nu s-a mai întâmplat nicăieri în lume. Cine se duce la
locurile sfinte poate vedea şi astăzi crăpătura din Golgota şi locul
unde era craniul lui Adam. Acel loc se numeşte capela lui Adam.
Prin cutremurul de la răstignire, stânca crăpată şi sângele
Mântuitorului scurs pe craniul lui Adam, vedem că Domnul Hristos
n-a murit pentru Sine, ci pentru a mântui întreg neamul omenesc,
răsărit din Adam şi Eva.
După ce Domnul Hristos a murit, fiindcă era vineri şi urmau
paştile, iar evreii nu voiau să rămână trupurile celor răstigniţi pe cruce,
ostaşii au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari şi le-au coborât
de pe cruci, iar un soldat a împuns cu suliţa coasta Mântuitorului şi
169
constatând că Acesta era mort, Pilat i-a dat lui Iosif din Arimateea
trupul Domnului Hristos ca să-L îngroape. Cele trei cruci au fost
aruncate în mare grabă într-o groapă din apropiere.
În anul 66 d. Hr. a avut loc la Ierusalim o puternică revoltă
iudaică, în urma căreia vestitul general Titus a venit de la Roma în
Ţara Sfântă şi a distrus fortificaţiile Ierusalimului şi templul, arând
oraşul cu plugurile. În anul 132 d. Hr., în timpul împăratului Adrian, a
avut loc o nouă revoltă iudaică, în urma căreia evreii au fost
împrăştiaţi în tot Imperiul Roman. Ierusalimul a fost reconstruit ca o
cetate păgână, închinată zeului Jupiter Capitolinul, numită „Aelia
Capitolina”, fiind mai mică decât oraşul iniţial, iar evreilor li s-a
interzis să locuiască în noua cetate.
Datorită persecutării creştinilor din primele trei veacuri,
precum şi a celorlalte evenimente din Ierusalim şi Ţara Sfântă, urma
crucii Mântuitorului s-a pierdut. După ce a dat libertate creştinilor,
împăratul Constantin cel Mare a trimis-o pe împărăteasa Elena, mama
sa, care era foarte credincioasă, la Ierusalim, pentru a descoperi crucea
Domnului Hristos.
În urma mărturiilor localnicilor şi a numeroaselor săpături,
crucea Mântuitorului şi a celor doi tâlhari împreună răstigniţi au fost
descoperite. Nimeni nu putea spune însă care este crucea Domnului
Hristos. În această situaţie au atins o femeie moartă de cele trei cruci.
Când crucea Domnului a atins moarta, aceasta a înviat şi aşa au
cunoscut toţi care era crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
În anul 615 perşii au cucerit Ierusalimul şi l-au jefuit, luând
împreună cu alte odoare de preţ şi sfânta cruce, pe care au dus-o la
Ctesifon, capitala lor. Împăratul Heraclie (610-641) i-a atacat şi i-a
biruit pe perşi, recuperând sfânta cruce, pe care i-a oferit-o
patriarhului Zaharia al Ierusalimului. În anul 633 sfânta cruce a fost
mutată cu mare alai în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin.
Datorită evlaviei credincioşilor, care doreau să aibă o bucăţică cât de
mică din lemnul crucii Domnului, aceasta a fost împărţită în părticele
mici, care au fost răspândite în toată lumea. Cea mai mare parte din
acest lemn se găseşte astăzi la Mănăstirea Xiropotamu din Sfântul
Munte Athos.
170
Să analizăm acum jertfa Mântuitorului de pe cruce.
După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam şi l-a aşezat în grădina
cea din Eden, i-a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care
vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2,16-17). De ce trebuia să
moară Adam, dacă mânca din rodul pomului oprit? Sfântul Pavel ne
lămureşte: „Pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23).
Dumnezeu îi vorbeşte lui Adam în primul rând de moartea spirituală,
pentru că îngerii care au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu prin
păcat n-au căzut în moartea cu trupul, ci într-o moarte spirituală, căci
„păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1,15). Păcatul înseamnă
îndepărtare, rupere de Dumnezeu, de izvorul vieţii, de aceea este
moarte spirituală. Îngerul din Apocalipsă spune clar: „Ştiu faptele tale,
că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3,1). Mult mai gravă
decât moartea trupului este cea sufletească, de aceea Mântuitorul ne-a
spus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le
piardă în gheenă” (Matei 10,28). Trupurile vor învia la a doua venire a
Domnului Hristos, când „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit,
este moartea” (I Cor. 15,26), cei morţi sufleteşte vor rămâne însă aşa
pentru totdeauna.
Cu toate că Dumnezeu l-a prevenit pe om că va muri în
momentul în care va gusta din rodul pomului oprit, totuşi „Dumnezeu
nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţ. Lui
Solomon 1,13). Dacă Dumnezeu nu a făcut moartea, cine a făcut-o
totuşi, căci ea există şi nimeni nu este scutit de ea? Sfântul Apostol
Pavel ne răspunde: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat
moartea” (Rom. 5,12). Iar cum sfătuitorul la păcat al lui Adam a fost
diavolul, atunci moartea este de la el, căci „el de la început - spune
Domnul Hristos - a fost ucigător de oameni” (Ioan 8,44).
Dacă omul păcătuise şi era mort spiritual, de ce mai trebuia să
moară cu trupul? Pentru că prin păcatul strămoşesc s-a furişat în trup
legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s-a
hotărât moartea trupului, rânduită spre desfiinţarea legii păcatului.
Omul păcătuieşte cât timp trăieşte, dar după moarte nu mai poate
171
păcătui. Astfel moartea are o legătură strânsă cu păcatul. Ea este plata
păcatului, şi, în acelaşi timp, desfiinţarea lui în planul văzut. Moartea
pune capăt păcatului.
După ce Adam şi Eva au fost alungaţi din grădina cea din
Eden, atât ei, cât şi urmaşii lor, nu au mai avut cum să redobândească
raiul, iar după moartea trupească, sufletele tuturor oamenilor se
duceau în iad. În această situaţie, Dumnezeu ar fi putut să-i lase pe toţi
oamenii să zacă în temniţele iadului, dar a preferat ca Fiul Lui să se
facă om şi să moară cu trupul pe cruce, „ca să surpe prin moartea Sa
pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2,14). Fără să
fi conştientizat ce spune, arhiereul Caiafa a evidenţiat acest fapt când a
afirmat: „Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om
pentru popor, decât să piară tot neamul. Dar aceasta n-a zis-o de la
sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să
moară pentru neam” (Ioan 11,50-51). Domnul Hristos nu a murit
numai pentru poporul ales, ci pentru întregul neam omenesc, „căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a
dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan
3,16).
Când trupul Domnului Hristos a murit pe cruce, sufletul Lui a
coborât la iad, a zdrobit porţile lui şi a luat de acolo sufletele drepţilor,
cu care a urcat în rai.
Sufletul Domnului Hristos nu a putut fi ţinut în robia morţii şi
a diavolului, pentru că Mântuitorul „nu a săvârşit nici un păcat” (I
Petru 2,22), de aceea a fost lăsat singur „între cei morţi slobod” (Ps.
87, 4). De vreme ce Domnul Hristos nu a avut nici un păcat, nu era
dator să moară, dar „El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi
zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea
noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,5). Precum
Mântuitorul a luat asupra Sa păcatul altora, tot aşa a luat şi moartea
altora, „ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu
rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând
de putere începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor,
biruind asupra lor prin cruce” (Col. 2,14-15). Însă Domnul Hristos nu
l-a biruit pe diavol ca Dumnezeu, ci ca om, prin sufletul Lui. Deci prin
172
moartea trupului pe cruce şi prin coborârea cu sufletul la iad, Domnul
Hristos ne-a împăcat în primul rând cu Dumnezeu Tatăl, în al doilea
rând a stricat stăpânirea morţii şi a diavolului pentru totdeauna, căci
sufletelor celor drepţi nu se mai duc în iad, iar în al treilea rând a
deschis raiul pentru toţi cei care vor să ajungă acolo şi săvârşesc fapte
vrednice pentru aceasta.
De vreme ce Domnul Hristos a suferit şi a murit cu trupul pe
cruce, noi de ce trebuie să o cinstim?
Crucea este altarul pe care Mântuitorul s-a jertfit pentru noi,
ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl, ne-a eliberat din robia diavolului şi
a morţii şi ne-a deschis împărăţia cerurilor. Crucea ne arată
nemăsurata iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Sfânta cruce nu ne-a
adus numai întristare, ci şi bucurie. Domnul Hristos „S-a smerit pe
Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.
Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care
este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul
să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos,
întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2,8-11), deci crucea nu I-a fost
Mântuitorului numai prilej de smerenie, ci şi mijloc de proslăvire.
Dacă Domnul Hristos a murit pe cruce, aceeaşi cruce a înviat o
femeie moartă când a fost găsită de împărăteasa Elena.
În anul 312, înaintea bătăliei de la podul Milvius, Constantin
cel Mare, viitorul împărat, a văzut ziua la amiază o cruce luminoasă pe
cer, pe care scria cu slove alcătuite din stele: „În acest semn vei
învinge”. În noaptea ce a urmat, Însuşi Domnul Iisus Hristos i-a apărut
în vis lui Constantin şi l-a îndemnat să-şi facă steag ostăşesc cu
semnul sfintei cruci pe el. Constantin a pus semnul cinstitei cruci pe
arme şi aşa s-a îndreptat spre Roma, unde l-a biruit pe Maxenţiu.
Crucea s-a arătat pe cer şi în vremea lui Constanţiu, fiul lui
Constantin cel Mare, în 7 mai 351, în duminica Rusaliilor, pe la ora
nouă dimineaţa, deasupra Muntelui Golgota, şi a fost văzută de tot
poporul, pentru că era mai luminoasă decât soarele. Împăratul
Constanţiu era arian, iar patriarhul Chiril al Ierusalimului l-a înştiinţat
ce s-a întâmplat, cerându-i să vină la credinţa cea adevărată.
173
Crucea va apărea pe cer la a doua venire a Domnului Hristos.
Sfântul Evanghelist Matei relatează în acest sens: „Şi şezând Iisus pe
Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune-
ne nouă care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
Răspunzând, Iisus le-a zis: Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da
lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor
zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge
toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe
norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24,3-4 şi 29-30).
Numai cei rătăciţi de la adevăr „se poartă ca duşmani ai crucii
lui Hristos” (Filip. 3,18), pentru că Sfântul Pavel a spus: „Cuvântul
crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18). Acelaşi Apostol al
neamurilor a afirmat în altă parte: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda,
decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14).
Cinstirea crucii nu este idolatrie?
În a doua poruncă din Decalog Dumnezeu spune: „Să nu-ţi faci
chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt
în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de
sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul
Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii
pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al
patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce
Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieş. 20,4-6). De vreme ce crucea
este „chip cioplit”, prin cinstirea ei nu cădem în idolatrie?
Creştinii nu numesc crucea „Dumnezeu”, nici nu se închină
„făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1,25). Noi cinstim sfânta cruce
pentru nemăsurata iubire a Domnului Hristos arătată nouă şi vedem în
ea altarul pe care Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru noi. În ultimă
instanţă, prin cinstirea crucii, noi ne închinăm tot lui Dumnezeu, care
ne-a mântuit prin ea.
Sfânta cruce se bucură de mare preţuire în rândul
credincioşilor, care îşi pun cruci pe sfintele lăcaşuri, pe case, în case,
în curţi, la răscruci de drumuri, poartă cruce la gât, etc., şi se
174
însemnează mereu cu semnul sfintei cruci, iar numeroase biserici şi
mănăstiri au hramul sfintei cruci.
Aşadar să nu ne ruşinăm să purtăm cruce la gât şi să ne facem
semnul sfintei cruci când trecem prin faţa vreunei biserici sau suntem
în momente grele, pentru că sfânta cruce are mare putere, iar diavolii
când o văd, îşi aduc aminte de Hristos cel răstignit pe ea şi fug. Prin
purtarea crucii şi prin săvârşirea semnului sfintei cruci, noi dăm
mărturie despre credinţa noastră în Iisus Hristos cel răstignit şi înviat,
Care a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi
mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar
de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda
de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10,32-33).
AMIN
175
Sfânta Cuvioasă Parascheva
(14 Octombrie)
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi
pământul de mărirea Lui”, spune o cântare a Sfintei Liturghii,
inspirată din cartea proorocului Isaia (6,3). Cerul este plin de
mărirea Lui Dumnezeu, pentru că îngerii Îl preamăresc pe Domnul
necontenit. Această preamărire însă nu este făcută numai cu buzele,
aşa cum se întâmplă la mulţi oameni, despre care Domnul Hristos a
spus: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine” (Matei 15,8), ci fiinţa şi mintea îngerilor sunt pe
deplin concentrate în preamărirea lui Dumnezeu. Şi pământul este
plin de mărirea lui Dumnezeu. Nu ne referim doar la frumuseţile
acestei lumi şi la armonia ei, care ne obligă să îl preamărim pe
Creator, ci mai ales la faptul că „minunat este Dumnezeu întru
sfinţii Săi” (Ps. 67,36), adică slava lui Dumnezeu se răsfrânge
asupra sfinţilor, pentru că în aceştia se observă chipul lui
Dumnezeu ca într-o oglindă. Singur Dumnezeu este Sfânt, iar
sfinţenia este atributul Lui, pe care însă îl împărtăşeşte şi oamenilor
care se străduiesc să se asemene Lui, pentru că El Însuşi a spus:
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt
sfânt” (Lev. 11,44).
Oameni cu viaţă sfântă au existat din toate timpurile şi vor
exista până la sfârşitul veacurilor. Vom da doar câteva exemple:
Enoh, unul din urmaşii lui Adam, a avut o viaţă atât de sfântă, încât a
fost răpit cu trupul la cer (Fac. 5,24). La fel s-a întâmplat şi cu
proorocul Ilie (IV Regi, 2,11). Moise era un apropiat al lui
Dumnezeu, încât „Domnul grăia cu el faţă către faţă, cum ar grăi
cineva cu prietenul său” (Ieş. 33,11). Vedem deci că sfinţi există din
vechime, chiar dacă până la venirea Mântuitorului au fost numiţi
«drepţi», „pentru că harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”
(Ioan 1,17). După întruparea Fiului lui Dumnezeu şi activitatea
desfăşurată de Domnul Hristos printre oameni, au apărut foarte
multe cete de sfinţi: apostoli, mucenici, călugări, ierarhi, etc.,
despre care Sfântul apostol Pavel spune: „Unii au suferit batjocură
176
şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost
puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au
pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău
primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în
munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11,36-38).
Sfinţi cunoscuţi sau necunoscuţi nouă au trăit şi în epoca
contemporană. Dintre cei cunoscuţi îl amintim însă numai pe Sfântul
Ioan Iacob, un român de-al nostru, ale cărui sfinte moaşte se odihnesc
în aşteptarea învierii la mănăstirea Sfântul Gheorghe din pustiul
Hozeva, în Ţara Sfântă.
Un om cu viaţă sfântă sărbătorim şi astăzi, este vorba de o
femeie, şi anume cuvioasa Parascheva, ale cărei sfinte moaşte se
găsesc la Iaşi.
Parascheva (Παρασκευή) în limba greacă înseamnă „Vineri”.
În folclorul românesc se vorbeşte adeseori despre Sfânta Vineri şi am
întâlnit cerşetori care atunci când cerşeau ziceau: „Sfânta Vineri să vă
ajute!”. Sfânta Vineri nu există şi nu am auzit ca cineva să se
numească „Vineri”, să poarte acest nume. În trecut însă, pe când
Grecia trecea prin perioade grele de ordin economic şi politic, noi am
primit foarte mulţi greci în Ţările Române, iar mişcarea de eliberare a
grecilor de sub jugul turcesc a pornit din România, mai exact de la
Iaşi, unde se stabiliseră foarte mulţi greci, care au format asociaţia
“Eteria”, condusă de Ipsilanti. Grecii din Iaşi cu siguranţă s-au
închinat la moaştele Sfintei Parascheva şi poate ei le-au spus
românilor că în limba lor Parascheva înseamnă “Vineri” şi de aici s-o
fi născut numele Sfintei Vineri.
Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivata, un sat din Tracia,
la începutul secolului XI, într-o familie de oameni foarte bogaţi.
De mică Parascheva a fost atrasă de cele sfinte. La vârsta de
zece ani a văzut un cerşetor zdrenţăros şi şi-a schimbat hainele ei cele
alese cu ale lui. Când au văzut-o părinţii, au bătut-o şi i-au spus să nu
mai facă aşa ceva. Mica sfântă însă nu a ascultat de sfatul părinţilor, ci
gândul ei era la ceea ce a spus Mântuitorul: „Oricui îţi cere, dă-i; de la
cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Pe cel ce-ţi ia haina, nu-l
împiedica să-ţi ia şi cămaşa” (Luca 6,29-30). De multe ori şi-a
177
schimbat Parascheva hainele cu ale săracilor şi de tot atâtea ori a fost
certată şi bătută de părinţii ei.
După moartea părinţilor ei, fecioara a moştenit o avere
considerabilă. Auzind odată la biserică cuvintele Mântuitorului:
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34), a simţit imboldul lăuntric de a
părăsi toate cele lumeşti şi de a păşi pe urmele Mântuitorului.
Împărţind întreaga ei avere săracilor, a plecat la Constantinopol,
capitala imperiului Bizantin, Istambulul de astăzi. S-a închinat prin
bisericile de acolo la moaştele sfinţilor şi a plecat la Calcedon, iar de
acolo la Iraclia din Pont. Aici a intrat într-o mănăstire închinată Maicii
Domnului, unde a stat cinci ani.
Mult a râvnit sfânta să ajungă la locurile sfinte, pe unde spunea
ea: „Au călcat blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos”.
Pentru sfinţenia vieţii ei, Dumnezeu a învrednicit-o să ajungă în Ţara
Sfântă. Aici a vizitat şi s-a închinat cu multă dragoste la toate locurile
sfinte, stabilindu-se într-o mănăstire de maici de pe valea Iordanului.
În această mănăstire a trăit în sfinţenie. Mânca foarte puţin, bea apă
dintr-un izvor şi dormea pe o rogojină. A stat în această mănăstire
până la vârsta de 25 de ani, când la porunca lui Dumnezeu a plecat din
nou la Constantinopol, unde s-a închinat prin biserici şi mănăstiri,
aşezându-se în cele din urmă în satul Calicratia.
După doi ani, deci la vârsta de 27 de ani, şi-a încredinţat
sufletul lui Dumnezeu şi a fost îngropată în Calicratia. De vreme ce
Cuvioasa Pararascheva a trăit toată viaţa în sfinţenie, oare de ce
Domnul a chemat-o atât de tânără la El? Proorocul David a spus:
„Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps. 115,6).
Dumnezeu ştie că prin moartea trupului omului lupta cu diavolul se
încheie, iar oamenii cu viaţă sfântă se duc la odihnă veşnică, de aceea
îi cheamă la Sine pe unii care sunt foarte tineri, pentru a ne arăta nouă
că sfinţenia este posibilă la orice vârstă, iar nu numai la bătrâneţe.
După mai mulţi ani de la moartea Cuvioasei, un mare păcătos a
fost îngropat aproape de mormântul ei. În această situaţie, Sfânta s-a
arătat în vis unui călugăr şi i-a zis: „Ridică trupul acestui păcătos de
lângă mine şi-l pune în altă parte, căci eu sunt roabă a lui Hristos, iar
178
el este rob al păcatului”. Monahul însă nu a luat în seamă vedenia,
crezând că este doar un vis al său.
Sfânta i s-a mai arătat de două ori în vis călugărului, certându-l
pentru neascultare şi arătându-i unde îi este îngropat trupul.
În această situaţie, călugărul a vestit poporului vedenia sa şi cu
mulţime de credincioşi s-a dus la locul unde era îngropat trupul
Sfintei. Aici au început să sape şi când au ajuns la sicriul Cuvioasei şi
l-au deschis, au fost învăluiţi de o mireasmă deosebită şi au constatat
că trupul Sfintei era întreg. Au dus sicriul cu sfintele moaşte în
biserica sfinţilor Apostoli din Calicratia, de unde a fost strămutat apoi
în diverse locuri: în Epivata, unde se născuse Sfânta, la Târnovo, la
Belgrad, iar în cele din urmă la Constantinopol.
Pentru că domnitorul moldovean Vasile Lupu a plătit (din
banii lui) peste 260 de pungi cu aur, întreaga datorie a Patriarhiei
Ecumenice către turci, patriarhul ecumenic Partenie i-a oferit în dar
moaştele Sfintei Parascheva.
Turcii aveau însă o lege, în afară de trupul sultanului, nici un
trup mort nu putea fi mutat sau transportat pe o distanţă mai mare de
cinci kilometri. Domnitorul român deşi primise sfintele moaştele în
dar, nu avea voie să le transporte până în Moldova. Pentru a primi
această aprobare, Vasile Lupu a cheltuit peste 300 de pungi cu aur,
ceea ce constituia o sumă imensă la vremea aceea.
Primind aprobările necesare, domnitorul a pornit cu sfintele
moaşte spre Moldova, fiind însoţit pe tot parcursul drumului de trei
mitropoliţi ai Patriarhiei Ecumenice şi de un convoi de ofiţeri şi ostaşi
turci, conduşi de un capugibaşă.
Ajungând la Iaşi, racla cu sfintele moaşte a fost depusă în
biserica mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, în ziua de 13 iunie 1641, în al
8-lea an al domniei lui Vasile Lupu.
Pentru sfinţenia vieţii ei, Cuvioasa Parascheva a fost
binecuvântată de Dumnezeu după moartea trupului cu darul facerii de
minuni. Dintre numeroasele minuni săvârşite de Sfânta, vom aminti
una singură: în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul
mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, unde se găsea racla cu moaştele
Sfintei Parascheva, a izbucnit un incendiu. Argintul care îmbrăca racla
179
în exterior s-a topit, dar sicriul de lemn cu sfintele moaşte, deşi au fost
învăluite de jăratic, nu au suferit nici o vătămare. Racla de argint topit
se păstrează şi astăzi, ca o mărturie a minunii din 1888. După acel
incendiu, sfintele moaşte au fost mutate în catedrala mitropolitană din
Iaşi.
Avem ca model al vieţuirii creştine pe Sfânta Parascheva şi pe
alţi sfinţi. Să le urmăm exemplul vieţii dacă vrem să ne mântuim şi să
ajungem alături de ei în rai.
AMIN
180
Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul
Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise
Măcinic din Sibiel24
(21 Octombrie)
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi
urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).
Populaţia de pe actualul teritoriu al ţării noastre a început să fie
creştinată încă din veacul I după Hristos. Astfel, Sfântul Apostol Andrei, a
propovăduit Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu în părţile Dobrogei, botezând
locuitorii acestor locuri şi hirotonindu-le episcopi şi preoţi. Totuşi, creştinarea
masivă a dacilor s-a făcut numai după cucerirea Daciei de către romani, în urma
celor două războaie daco-romane (101-102 şi 105-106). Până în veacul al IV-lea
nu avem însă mărturii epigrafice şi arheologice creştine la noi, datorită faptului
că învăţătura creştină era interzisă de statul roman, iar cei ce o îmbrăţişau erau
persecutaţi, încât locuitorii creştini ai Daciei nu şi-au putut zidi biserici până la
decretul de toleranţă al lui Constantin cel Mare din 313, prin care împăratul a
oferit libertate de manifestare creştinilor din Imperiul Roman. De asemenea,
primii creştini au fost recrutaţi în mare parte dintre cei săraci, care nu aveau
posibilitatea să ridice locaşuri de cult. Inexistenţa unor astfel de mărturii s-ar mai
putea datora fie distrugerii lor de unele popoare migratoare, fie nedescoperirii lor
până în prezent.
Totuşi, începând cu veacul al IV-lea, avem numeroase dovezi
care atestă vechimea creştinismului pe teritoriul de astăzi al ţării
noastre. Dintre acestea amintim: martirii credinţei creştine (Efrem,
episcopul Tomisului, preotul Epictet şi tânărul convertit Astion,
Chiril, Chindeas, Tasius, Valerian, Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian,
24
Având în vedere importanţa şi greutăţile luptei duse de românii ardeleni
pentru apărarea credinţei ortodoxe, precum şi necesitatea prezentării datelor
biografice ale tuturor celor cinci mărturisitori prăznuiţi astăzi, cele înfăţişate de noi
nu se constituie într-o singură predică, ci oferă material omiletic pentru mai multe
cuvântări la această sărbătoare.
181
Zotic şi mulţi alţii, cu toţii martirizaţi în prima jumătate a veacului
IV), urmele arheologice de la Sarmizegetusa, tăbliţa votivă de la
Biertan, gema de onix de la Potaissa (azi Moigrad – judeţul Sălaj),
fragmentul ceramic din aceeaşi localitate, altarul funerar de la Napoca
(astăzi Cluj), biserica de la Slăveni (judeţul Olt), bazilicile de la Tomis
(astăzi Constanţa), Niculiţel, Tropaeum Traiani (azi Adamclisi) etc.
După aproape un mileniu de la propovăduirea Sfântului
Apostol Andrei la gurile Dunării, conducătorii popoarelor migratoare
stabilite în vecinătatea noastră au hotărât că şi acestea trebuie să
îmbrăţişeze credinţa creştină. Creştinarea acestor popoare însă s-a
făcut prin acte oficiale emise de suverani, nicidecum printr-un proces
firesc, cum s-a întâmplat cu poporul român. Astfel, bulgarii s-au
creştinat în 864, ruşii în 988, iar ungurii în 1001.
Prin schisma cea mare din 1054, Biserica Romano Catolică s-a
rupt de Biserica Ortodoxă, iar prin inovaţiile şi adăugirile de natură
dogmatică, de cult şi canonică, s-a îndepărtat tot mai mult de credinţa
cea adevărată, împărţind din punct de vedere confesional continentul
european în două, Răsăritul rămânând ortodox, iar Apusul fiind
catolic. După anul 1054, occidentalii au încercat în nenumărate
rânduri şi prin diferite mijloace să impună răsăritenilor credinţa lor.
Întrucât Transilvania, străvechi pământ românesc, s-a aflat
pentru mai multă vreme sub dominaţie ungurească, fidelă papilor
de la Roma, iar românii, care erau majoritari aici, îşi păstrau
credinţa ortodoxă, acest fapt îi deranja pe episcopii Romei, care au
făcut nenumărate încercări de a-i deznaţionaliza şi maghiariza pe
românii ardeleni, cu scopul de a-i atrage în sânul Bisericii
Romano Catolice.
În acest sens, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu al III-lea scria
arhiepiscopului de Calocea că pe moşiile fiilor cneazului Bâlea (din
zona Bihorului) există o episcopie de rit grec (ortodoxă), cerându-i să-
l aducă pe acest episcop sub ascultarea Bisericii Romano Catolice.
În 1232, papa Grigorie al IX-lea a trimis în Ungaria ca delegat
al său pe episcopul Iacob Prenestin, ca să îndemne pe rege să
convertească la catolicism sau să nimicească schismaticii (ortodocşii)
din regatul său. La 23 februarie 1234 acelaşi papă a obţinut de la
182
principele de coroană (viitorul rege Bela al IV-lea) un jurământ, prin
care acesta se obliga să nimicească pe „falşii creştini” (ortodocşii) din
ţară sau să-i aducă sub ascultarea Bisericii Catolice. Spre sfârşitul
anului 1234, papa îl informa însă pe principele Bela că în regatul lui
există încă „pseudoepiscopi schismatici” (episcopi ortodocşi), care
atrăgeau chiar pe unii credincioşi catolici la ortodoxie.
Papa Nicolae al III-lea a trimis în jurul anului 1277 ca delegat
în Ungaria pe episcopul Filip de Fermo, cu misiunea de a-l sili pe rege
să alunge din ţară pe cei ce nu erau catolici.
Un sinod al catolicilor ţinut la Buda, în 1279, preciza în
capitolul 120 că preoţilor schismatici (ortodocşi) nu le este îngăduit să
slujească şi să-şi zidească biserici, iar credincioşii ortodocşi nu au voie
să participe la slujbe ortodoxe sau să intre în biserici pravoslavnice.
Împotriva celor care se vor opune acestei decizii se recomanda
folosirea forţei. Hotărârile sinodului trebuiau copiate în decurs de două
luni şi afişate în toate bisericile catedrale din ţară.
În anul 1290, papa Nicolae al IV-lea a trimis împotriva
ereticilor şi schismaticilor (ortodocşilor) din Ungaria pe episcopul
Benvenuto de Engubin, şi a solicitat pentru aceasta sprijinul regelui
Ungariei, al împăratului Rudolf al Germaniei, al banului Grigorie al
Sloveniei şi al voievodului Roland al Transilvaniei.
În 1299, papa Bonifaciu al VIII-lea recomanda arhiepiscopului
de Esztergom să folosească inchiziţia împotriva ereticilor şi
schismaticilor (ortodocşilor) din regatul Ungariei.
Papa Ioan al XXII-lea (1316-1334) a adresat mai multe scrisori
cârmuitorilor politici şi bisericeşti ai Ungariei şi Transilvaniei, cu
felurite îndrumări privitoare la lupta lor antiortodoxă.
Măsuri aspre împotriva credincioşilor ortodocşi au luat regii
Ungariei Ludovic de Anjou (1342-1382) şi Sigismund (1387-1437).
Până la reforma lui Martin Luther din 1517, în Transilvania era
recunocut numai cultul catolic. În anul 1550, Dieta Transilvaniei,
întrunită la Turda, a recunoscut luteranismul drept religie receptă în
Ardeal. Întrucât principele Transilvaniei Ioan Sigismund a îmbrăţişat
calvinismul, Dieta de la Aiud, din anul 1564, a declarat calvinismul
drept religie oficială de stat. Dieta întrunită la Turda, în 1568, a
183
recunoscut şi unitarianismul drept religie receptă. Numai credinţa
ortodoxă, a majorităţii locuitorilor Transilvaniei, a rămas în afara legii,
fiind doar tolerată.
Când principii maghiarii au fost calvini, ei au încercat prin
toate mijloacele calvinizarea românilor din Ardeal.
În 1687 Transilvania a fost ocupată de trupele austriece, iar la
9 şi 10 mai 1688 Dieta a proclamat anexarea Transilvaniei la imperiul
habsburgic. La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o diplomă
în 18 puncte, care a fost un fel de constituţie a Transilvaniei. Prin
această diplomă se confirmau privilegiile celor trei naţiuni (unguri,
saşi şi secui), precum şi drepturile celor patru religii recepte (catolică,
calvină, luterană şi unitariană). Românii, care deşi erau majoritari, nu
au fost măcar amintiţi, precum nici credinţa ortodoxă, care era doar
tolerată.
Habsburgii fiind catolici, au reînceput acţiunile de catolicizare
a românilor din Ardeal. În septembrie 1697, iezuitul Paul Ladislau
Bárányi din Alba Iulia s-a deplasat la Viena, pentru a prezenta curţii
imperiale un proiect al reprezentanţilor catolici din Dieta
Transilvaniei, în vederea unirii românilor ardeleni cu Biserica Romei.
Împăratul a dat o rezoluţie în 14 aprilie 1698, potrivit căreia li se
oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare dintre cele patru
religii recepte sau de a rămâne în vechea lor credinţă. Preoţii care
acceptau să se unească cu vreuna dintre religiile recepte urmau să se
bucure de privilegiile clerului confesiunii respective, subliniindu-se în
mod deosebit faptul că cei ce se vor uni cu Biserica Romei,
recunoscându-l pe papă drept cap al Bisericii, se vor bucura de
privilegiile preoţilor catolici. Rezoluţia imperială era tentantă pentru
preoţii români, care erau iobagi, asemenea păstoriţilor lor, şi aveau de
plătit tot felul de impozite şi taxe, de care era scutit clerul celorlalte
confesiuni.
În 1697 mitropolitul Teofil al Ardealului a murit. În locul lui a
fost ales ieromonahul Atanasie Anghel. Acesta a fost hirotonit în 22
ianuarie 1698 la Bucureşti, de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei şi
de patriarhul Dositei al Ierusalimului.
184
Cardinalul Leopold Kollonich a adresat la 2 iunie 1698 un
manifest preoţilor români din Ardeal, în care preciza că se vor bucura
de privilegiile clerului catolic numai cei care vor crede tot ceea ce
învaţă Biserica Romano Catolică şi mai ales cele patru puncte
florentine (numite aşa pentru că au fost formulate la sinodul de la
Ferrara-Florenţa din 1439): papa este capul întregii Biserici; Sfânta
Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită (azimă); Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl şi de la Fiul; în afară de rai şi iad mai există un loc
intermediar purificator, numit purgatoriu.
În 7 octombrie 1698, 38 de protopopi români din Transilvania
au semnat actul de unire cu Biserica Romei. Pe prima pagină a acestui
act se află declaraţia de unire în limba română, care are ca scop
dobândirea privilegiilor clerului catolic. După declaraţia protopopilor
există un post scriptum în 13 rânduri, în care se menţionează faptul că
obiceiurile ortodoxe, sărbătorile, posturile şi calendarul să rămână
neschimbate, iar mitropolitul Atanasie să stea în scaun până la moarte.
Pagina a doua cuprinde declaraţia de unire redactată de iezuiţi
în limba latină. Pe lângă textul alcătuit în româneşte, aici apare
menţiunea că cei 38 de protopopi acceptă unirea cu Roma, mai ales
cele patru puncte florentine.
Paginile 3, 4 şi 5 cuprind semnăturile protopopilor. Pe pagina a
cincea, după semnături, este reluat în formă prescurtată post
scriptumul de pe prima pagină.
Pagina a şasea a rămas nescrisă.
Acest act a fost descoperit la 1879 de istoricul greco-catolic
Nicolae Densuşianu în Biblioteca Universităţii din Pesta, care a
afirmat: „Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi
criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-
bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa
Biserica română”.
Iezuitul Paul Ladislau Bárányi a înaintat Dietei ţinută în lunile
octombrie-decembrie 1698 un memoriu, în numele preoţimii
româneşti din Ardeal, prin care cerea scutirea ei de impozite, pe baza
rezoluţiei imperiale din 14 aprilie 1698. Dieta a trimis însă împăratului
185
un memoriu, în care îl ruga să nu acorde libertăţi românilor, nici chiar
preoţilor, chiar dacă îşi schimbă religia. S-a hotărât de asemenea să se
facă o anchetă în satele româneşti, pentru a constata câţi preoţi şi
credincioşi sunt de acord cu unirea cu Biserica Romei. Conform
acestei anchete, foarte puţini preoţi au declarat că doresc să ţină
credinţa mitropolitului, alţii au avut o atitudine echivocă, iar cei mai
mulţi, cărora li se adaugă toţi reprezentanţii credincioşilor, au afirmat
că voiesc să-şi păstreze credinţa ortodoxă.
La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I a dat o diplomă în
care îşi exprima satisfacţia pentru unirea românilor şi a rutenilor cu
Biserica Romano Catolică, declarând validă această unire, cu condiţia
să accepte toate învăţăturile ei şi îndeosebi cele patru puncte
florentine. Prin aceeaşi diplomă, împăratul acorda preoţilor români
uniţi aceleaşi privilegii de care se bucura clerul catolic. Guvernul
Transilvaniei a înaintat un protest, la 14 iulie 1699, faţă de hotărârea
împăratului de a-i scuti pe preoţii români de taxe şi impozite, însă
împăratul nu l-a luat în seamă şi la 26 august 1698 a emis un nou
decret, prin care reconfirma dispoziţiile din 14 aprilie 1698, cu privire
la privilegiile preoţilor români uniţi cu Roma, obligând guvernul să-l
publice şi să-l respecte.
Întrucât unirea cu Roma nu făcea progrese, mitropolitul
Atanasie a fost chemat la Viena, unde i s-au adus 22 de acuzaţii, dintre
care amintim: prefacerea reşedinţei mitropolitane în cârciumă;
organizarea de petreceri, pentru care a adus lăutari şi femei la
reşedinţa mitropolitană, poruncind protopopilor să danseze; îngăduie
rudelor sale să se amestece în conducerea Mitropoliei; hirotoneşte
tineri fără pregătire, pentru bani; admite recăsătorirea preoţilor;
impune dări noi preoţilor; întreţine relaţii cu domnul Ţării Româneşti;
este nesincer faţă de unirea cu Biserica Romei etc. Atanasie a fost pus
în situaţia de a alege între condamnarea lui, pe baza celor 22 de
învinuiri sau achitat, cu condiţia să îndeplinească tot ceea ce îi va cere
cardinalul Kollonich. Mitropolitul a hotărât să accepte unirea.
În urma acestei hotărâri, rudele lui Atanasie Anghel au fost
înnobilate, iar împăratul Leopold I a emis la 19 martie 1701 patru acte
privitoare la Biserica unită din Transilvania. Primul act era decretul de
186
confirmare a lui Atanasie Anghel ca episcop al românilor din Ardeal,
supus Arhiepiscopiei Romano Catolice de Esztergom. Prin acest
decret Mitropolia de Alba-Iulia a fost practic desfiinţată, iar Atanasie
din mitropolit a ajuns episcop. În schimbul acestei degradări, Atanasie
Anghel a primit titlul onorific de consilier imperial şi un lanţ de aur
împodobit cu o cruce şi cu chipul împăratului.
În aceeaşi zi a fost emisă o nouă diplomă leopoldină, în 15
puncte, care poate fi socotită adevăratul act de întemeiere a Bisericii
unite din Transilvania. Această diplomă prevedea în primul rând faptul
că preoţii români uniţi se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi preoţii
romano catolici. Articolele următoare prevedeau că episcopul unit nu
va putea face nimic fără ştirea unui teolog iezuit de pe lângă el;
interziceau episcopului să poarte corespondenţă cu Ţara Românească;
dreptul împăratului de a numi episcopii din Ardeal, dintr-o listă de trei
candidaţi şi altele.
La 24 martie1701 Atanasie a fost hirotonit preot după ritualul
catolic, iar a doua zi episcop, în capela Sfânta Ana a iezuiţilor din
Viena, de către cardinalul Kollonich şi de episcopii din Győr şi Nitra.
La 7 aprilie 1701, Atanasie a dat o declaraţie în 16 puncte, prin
care făgăduia că va fi ascultător până la moarte faţă de papa de la
Roma, nu va face nimic în Eparhie fără ştirea teologului iezuit, va
renunţa la corespondenţa, învăţătura şi prietenia schismaticilor şi a
ereticilor (a ortodocşilor), precum şi a domnului Ţării Româneşti, nu
va mai avea comuniune cu mitropolitul de la Bucureşti, ci se va
supune arhiepiscopului de Esztergom etc. Această declaraţie a fost
considerată de istoricul Nicolae Iorga drept „cel mai înjositor act
public săvârşit până atunci de vreun vlădică român”.
La 25 iunie 1701 Atanasie Anghel a fost instalat solemn în
scaunul de episcop unit al Transilvaniei.
Prin unirea Bisericii Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei
s-au urmărit mai multe scopuri. În primul rând dezbinarea românilor
şi întreruperea relaţiilor acestora cu fraţii lor de peste munţi, cu care
aveau legături foarte strânse. Acest scop este evidenţiat într-una din
cele 22 de acuzaţii aduse mitropolitului Atanasie Anghel, că întreţine
relaţii cu domnul Ţării Româneşti, precum şi de declaraţia lui
187
Atanasie din 7 aprilie 1701, în care acesta afirma că renunţă la
corespondenţa, învăţătura şi prietenia schismaticilor şi a ereticilor (a
ortodocşilor), precum şi a domnului Ţării Româneşti şi la comuniunea
cu mitropolitul de la Bucureşti.
Al doilea scop al uniaţiei a fost deznaţionalizarea şi
maghiarizarea românilor din Transilvania, întrucât maghiarii fiind
catolici, erau fideli papei de la Roma. În acest sens este foarte
grăitoare circulara episcopului greco catolic Vasile Erdely de Oradea,
din 11 mai 1848, prin care îşi îndemna credincioşii: „Să mulţumim
generozităţii nobilei naţiuni maghiare, convinşi fiind că maghiarii şi
românii sunt fraţii cei mai buni. Deci să ne năzuim a ne iubi reciproc
şi a le învăţa limba, cum şi ei bucuroşi o învaţă pe a noastră”.
Episcopul unit îşi încuraja credincioşii să participe la evenimentele din
1848 alături de maghiari, vestind cu bucurie că prin legile votate în
dietă „a sosit pentru toţi mult dorita zi a libertăţii prin care, sub
ocârmuirea unui guvern maghiar independent şi responsabil şi sub
domnia unui rege constituţional, poporul român a ajuns la libertatea şi
egalitatea de care sunt vrednici toţi, ca nişte fiinţe zidite după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, iar aceasta în mod firesc ne îndatorează să
fim recunoscători şi devotaţi patriei maghiare dulci şi binecuvântate de
Dumnezeu”.
În Ungaria trăiesc astăzi câteva zeci de mii de maghiari greco
catolici. Noi ştim prea bine că nimeni nu i-a transformat pe romano
catolici în greco catolici, ci unirea s-a făcut între o parte a românilor
ortodocşi din Ardeal cu Biserica Romano Catolică. Înaintaşii greco
catolicilor din Ungaria au fost români ortodocşi catolicizaţi şi
maghiarizaţi, iar cei mai sinceri dintre greco catolicii maghiari de
astăzi recunosc acest lucru.
Românii ardeleni nu au fost de acord cu unirea cu Biserica
Romei, opunându-se acesteia. Asemenea multor credincioşi ortodocşi
din Transilvania, cei din Călata declarau încă din 1699: „Noi, tot satul,
legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba
popilor cu care religie vor să se unească; noi nu ne amestecăm în
aceasta, dar dacă vom vedea că vor să introducă la noi înnoiri, unul ca
acela nu va mai fi popa nostru”. Uniaţia a fost criticată în termeni duri
188
de la început, românii din Ardeal dându-şi seama că, contrar
promisiunilor iniţiale ale împăratului Leopold I, ea însemna
schimbarea legii strămoşeşti. Chiar dacă au existat voci care s-au
ridicat de la început împotriva uniaţiei, lupta propriu-zisă a debutat
practic în anul 1744, când a venit în Transilvania ieromonahul
Visarion Sarai.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt viaţa a cinci
reprezentanţi de frunte ai luptei de apărare a dreptei credinţe în Ardeal,
pe care îi prăznuim astăzi.
Cuviosul Mărturisitor Visarion
Acesta s-a născut în jurul anului 1714 în districtul Maidan din
Bosnia, din părinţii Maxim şi Maria, care se pare că erau vlahi sau
aromâni, primind la botez numele de Nicolae.
După ce a crescut, Nicolae a plecat din Bosnia şi s-a stabilit o
vreme în localitatea Kostajnica din Croaţia. Nu a stat mult nici aici, ci
s-a dus în Ţara Sfântă. În anul 1738 a fost călugărit la mănăstirea
Sfântul Sava de lângă Ierusalim, de către Patriarhul Ierusalimului,
primind numele de Visarion. Din Ţara Sfântă a plecat la Sfântul
Munte Athos, apoi în Serbia, unde în anul 1742 a intrat în mănăstirea
Pakra.
În ianuarie 1744 (pe când avea în jur de treizeci de ani),
Visarion ia binecuvântare de la Patriarhul de Carloviţ să pornească
lupta împotriva uniaţiei. În acest scop vine în Banat şi după ce trece pe
la mănăstirile de aici şi prin Timişoara, se opreşte, pe la începutul lunii
martie, la Lipova. În această localitate este întâmpinat foarte bine de
ţărani, care îngenunchează înaintea lui, i se închină, îi cer
binecuvântare şi îi sărută mâinile şi picioarele, bucuroşi că au în el un
apărător neînfricat al dreptei credinţe.
Pe colina din apropierea Lipovei, Visarion a ridicat o cruce din
lemn (care există şi astăzi), de lângă care îi îndemna pe credincioşii
ortodocşi români, care se strângeau cu sutele ca să-l asculte, să rămână
statornici în credinţa strămoşească. Aceste cuvântări însă nu erau pe
placul autorităţilor de stat şi bisericeşti, care s-au întrunit de mai multe
ori, pentru a lua măsuri împotriva lui Visarion şi a celor care îi
ascultau predicile.
189
Din Lipova, ieromonahul a plecat însoţit de mai mulţi
credincioşi, precum şi de trei negustori, se pare aromâni (care-l vor
urma chiar şi în temniţă) pe Valea Mureşului, spre localitatea Dobra.
După ce i-a îndemnat şi pe românii de aici să rămână statornici în
credinţa ortodoxă, s-a îndreptat spre Deva şi Orăştie, ajungând în cele
din urmă la Săliştea Sibiului, unde a rămas câteva zile. Episcopul unit
Inochentie Klein a venit la Sălişte pentru a săvârşi o slujbă, însă
credincioşii încurajaţi de Visarion au refuzat să participe la serviciul
religios şi l-au alungat pe episcop.
Inochentie Klein a înştiinţat autorităţile de stat despre cele
întâmplate la Săliştea Sibiului, motiv pentru care pe 26 aprilie
Visarion a fost arestat şi întemniţat la Sibiu. A doua zi, în prezenţa
episcopului Inochentie, ieromonahul a fost supus unui interogatoriu ce
cuprindea patruzeci şi patru de întrebări, la care cuviosul a răspuns
foarte prudent. Cu această ocazie, Visarion a afirmat cu curaj că uniţii
au două religii, dar nu o respectă pe nici una.
De la Sibiu, cuviosul a fost dus la Alba Iulia, Deva şi
Timişoara, unde i s-a luat un nou interogatoriu. De aici, în mare taină,
a fost dus sub escortă la Viena. După această mutare, ştirile
documentare despre ieromonahul Visarion încetează. Unii istorici
afirmă că de la Timişoara a fost mutat la Osijek (în Croaţia) şi la Raab
(în Austria), ca în cele din urmă să fie trimis la înfricoşătoarea
închisoare de la Kufstein (Austria), unde, se presupune, că şi-a
încheiat viaţa ca sfânt mărturisitor pentru ortodoxie.
Acţiunea ieromonahului Visarion a fost numai începutul unei
ample mişcări a românilor ortodocşi din Transilvania, care a fost
continuată de numeroşi preoţi sau simpli credincioşi, dintre care mulţi
au murit, apărând dreapta credinţă. Demn de amintit este răspunsul
unui bătrân, dat trimisului de la Sibiu, care încerca să-l convingă să
accepte unirea cu Biserica Romei: „Acest cojoc, care-l am pe mine, e
acum al meu, dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste
mâini şi picioare slabe şi cu trupul meu am lucrat zi şi noapte, ca să-mi
plătesc porţia (impozitele). Ele sunt ale crăiesei şi de ar vrea să mi le
ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez pentru
Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.
190
Pentru lupta lui de apărare a credinţei ortodoxe, în vremuri
grele, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 28
februarie 1950, a hotărât trecerea ieromonahului Visarion în rândul
sfinţilor. Canonizarea solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955, în
Catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia. De atunci, este prăznuit în
fiecare an, în ziua amintită (21 octombrie), alături de alţi mărturisitori
ai credinţei ortodoxe din Transilvania.
Cuviosul Mărturisitor Sofronie
Acesta s-a născut în jurul anului 1700, în satul Cioara, din
judeţul Alba, într-o familie preoţească, primind la botez numele de
Stan. După moartea tatălui ajunge preot de mir în satul natal. În urma
decesului soţiei, trece munţii în Tara Românească şi se călugăreşte,
probabil la mănăstirea Cozia. În anul 1756 se întoarce acasă şi pune
bazele unui schit într-o pădure din apropierea satului Cioara.
În primăvara anului 1757 primarul din Vinţ, însoţit de
doisprezece maghiari, a dărâmat biserica şi chiliile schitului de lângă
Cioara şi a vrut să pună mâna pe Sofronie, care şi-a scăpat viaţa prin
fugă, stând ascuns după aceea timp de doi ani.
Întrucât autorităţile de stat voiau să impună prin orice mijloace
uniaţia românilor ardeleni, aceştia treceau prin momente foarte grele,
încât în anul 1757 a apărut următorul memoriu: „A venit vremea că
ne-am dus la mormintele morţilor şi le-am zis: ieşiţi morţilor din
gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce vin de
la popii uniţi şi de la domnii ţării”.
Nemaiputând răbda umilinţele şi suferinţele la care erau supuşi
românii ortodocşi din Ardeal, Sofronie a ţinut în 6 octombrie 1759 o
predică în oraşul Brad, spunându-le credincioşilor adunaţi că a venit
momentul să hotărască ce este de făcut în ceea ce priveşte credinţa
ortodoxă, îndemnându-i să ceară preoţilor uniţi cheile bisericilor,
întrucât toate au fost ridicate de ortodocşi. Ieromonahul le mai spunea
credincioşilor că împărăteasa de la Viena a dat un decret, prin care îi
asigura pe toţi locuitorii din Imperiu că îşi pot alege singuri credinţa,
iar în acest sens, a promis chiar că va trimite o comisie în
Transilvania, pentru a vedea la faţa locului ce credinţă au cei de aici.
191
În toamna anului 1759, Sofronie a străbătut o mare parte a
judeţului Hunedoara, vestind tuturor românilor aceste lucruri, fapt care
a dus la nemulţumirea autorităţilor. Din această cauză, în preajma
Crăciunului aceluiaşi an, ieromonahul a fost arestat şi închis la
Bobâlna. În ziua de 13 februarie 1760, un grup de aproximativ şase
sute de ţărani, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, l-a eliberat din
temniţă, iar acesta s-a îndreptat spre Munţii Apuseni.
În luna mai a anului 1760 s-a ţinut la Deva o adunare de boieri
şi dregători. Cu acest prilej, mai mulţi români au înaintat un memoriu,
în care cereau să li se îngăduie să-şi păstreze credinţa, aşa cum
celelalte naţionalităţi din Transilvania au credinţele lor şi să li se
înapoieze bisericile, pe care le-au construit cu mâinile lor.
Întrucât Sofronie avea tot mai mulţi adepţi în rândul românilor,
cancelarul ardelean Bethlen a cerut la conferinţa ministerială ţinută la
Viena, în 3 iunie 1760, ca ieromonahul să fie prins „prin înşelăciune şi
aruncat în temniţă, pentru a fi omorât”. La scurt timp, Sofronie a fost
arestat în biserica din Abrud, de locotenentul Halmagy, dar acesta a
fost nevoit să-l elibereze, deoarece la intrarea în Zlatna l-au întâmpinat
vreo şapte mii de ţărani, care au cerut punerea lui în libertate.
În 10-11 august acelaşi an, cuviosul ieromonah a convocat un
„sobor de preoţi şi mireni”, la care s-au alcătuit mai multe memorii,
care au fost trimise împărătesei Maria Tereza şi guvernatorului
Transilvaniei. Printre altele, în aceste memorii se cerea: episcop
ortodox în Ardeal, eliberarea celor arestaţi pentru credinţă, pedepsirea
celor care i-au schingiuit pe români pentru că şi-au păstrat credinţa şi
restituirea bisericilor.
La 20 octombrie 1760 împărăteasa Maria Tereza a anunţat
trimiterea unei comisii în Transilvania, pentru a constata ce credinţă
au locuitorii de aici. Cu această ocazie, împărăteasa a recunoscut
pentru prima dată faptul că românii din Ardeal au îndurat suferinţe, iar
unii au fost chiar omorâţi, pentru că au refuzat să-şi părăsească
credinţa strămoşească. Profitând de această situaţie favorabilă,
Sofronie a convocat adunări ale credincioşilor prin toate localităţile pe
care le străbătea, îndemnând românii să-şi păstreze credinţa ortodoxă.
192
Cea mai importantă adunare a fost cea ţinută la Alba Iulia,
între 14-18 februarie 1761. Între hotărârile luate aici amintim:
eliberarea celor întemniţaţi pentru credinţă, încetarea persecuţiilor
antiortodoxe, iar „popii şi oamenii uniţi să nu-i hulească pe cei neuniţi,
nici cei neuniţi pe cei uniţi”.
În primăvara anului 1761, împărăteasa l-a trimis în
Transilvania pe generalul Bukow, pentru a restabili ordinea. Generalul
a trecut în mod abuziv peste cinci sute de biserici în posesia uniţilor, a
declarat zeci de sate unite cu Roma şi a distrus aproape două sute de
aşezări monahale ortodoxe din Ardeal (mănăstirile şi schiturile din
piatră au fost rase de pe faţa pământului cu tunurile, iar cele de lemn
au fost incendiate). Prin această măsură extremă, Bukow i-a obligat pe
români să accepte unirea cu Roma, iar monahismul din Transilvania a
fost desfiinţat.
În aceste condiţii, Sofronie s-a retras mai întâi în Munţii
Apuseni, apoi într-una din mănăstirile Ţării Româneşti (la Râmnic sau
Argeş). Nu i-a uitat însă niciodată pe românii de peste munţi,
ajutându-i să-şi părăsească locurile natale şi să se stabilească la sud de
Carpaţi, pe cei care nu mai puteau răbda situaţia din Ardeal.
Datorită acţiunilor ieromonahului Sofronie, încercările
conducătorilor Transilvaniei de şaizeci de ani de a impune românilor
uniaţia au fost zdruncinate din temelii, zeci de sate revenind la
credinţa cea adevărată.
Pentru lupta de apărare a credinţei şi a obiceiurilor ortodoxe,
precum şi pentru viata sa curată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, în şedinţa din 28 februarie 1950, a hotărât trecerea
ieromonahului Sofronie în rândul cuvioşilor mărturisitori. Canonizarea
solemnă a avut loc la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955. De atunci, este
prăznuit în fiecare an, împreună cu alţi apărători ai credinţei străbune
din Transilvania, la 21 octombrie.
Sfântul Mucenic Oprea
Despre acesta nu avem prea multe date. Presupunem că era
ţăran sau păstor, asemenea locuitorilor din Săliştea Sibiului, de unde
era originar.
193
Începând cu anul 1748, Oprea a făcut cel puţin trei călătorii la
curtea imperială de la Viena, pentru a prezenta doleanţele neamului
său. În prima dintre ele, întreprinsă în luna octombrie a anului amintit,
el a fost însoţit de un alt apărător dârz al credinţei ortodoxe, Ioan
Oancea din Făgăraş (care ducea o plângere a credincioşilor români din
acest oraş). Cu această ocazie, Oprea a înaintat trei memorii: unul
craiului de la Viena (soţului împărătesei Maria Tereza), altul lui
Konigsegg, generalul comandant peste întreg Ardealul, iar ultimul
trimisului ţarinei Elisabeta Petrovna, acreditat pe lângă curtea
imperială de la Viena. Cei doi mesageri au primit asigurări că
plângerile lor vor fi rezolvate şi li s-a cerut să se întoarcă acasă.
În preajma Crăciunului din anul 1748, Ioan Oancea a fost
arestat şi întemniţat timp de doi ani. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi
cu Oprea Miclăuş, dacă nu ar fi fugit în Banat. Se crede că acesta l-a
întâlnit aici pe mitropolitul de la Carloviţ, care i-a spus ca în viitoarele
jalbe să ceară pentru români dreptul de a-şi păstra netulburaţi credinţa
strămoşească; să se trimită o comisie în Ardeal, în faţă căreia să
declare fiecare locuitor dacă vrea să rămână ortodox sau să fie unit şi
să li se îngăduie şi ortodocşilor ardeleni să aibă un episcop al lor, după
ce mai bine de 50 de ani acest drept le-a fost răpit.
Pentru a reprima orice mişcare a locuitorilor din zonă
împotriva uniaţiei, după plecarea lui Oprea au fost aduse şi cantonate
aici mai bine de un an două companii de soldaţi austrieci. Aceştia i-au
forţat pe credincioşii ortodocşi români să accepte serviciile religioase
oficiate de preoţi uniţi, dedându-se la tot felul de cruzimi. Atitudinea
soldaţilor austrieci i-a determinat pe credincioşii ortodocşi să
trimită în anul 1749 o nouă delegaţie la Viena. Aceasta era formată
din cinci ţărani, între care se afla şi Oprea Miclăuş. Ca şi prima
dată, ţăranii nu au fost primiţi în audienţă, ci au fost somaţi să se
întoarcă acasă şi să accepte slujbele săvârşite de preoţii uniţi. Pe
drumul către casă doi dintre ţărani au murit, unul s-a întors în
Transilvania, altul s-a dus în Ţara Românească, iar Oprea s-a aşezat
în satul Becicherec din Banat.
Pentru că cererile românilor ardeleni nu au fost îndeplinite, la
începutul anului 1752 mai mulţi preoţi şi credincioşi din zona Sibiului
194
au întocmit un nou memoriu, în care cereau episcop ortodox în
Transilvania şi libertatea de a-şi alege singuri credinţa. Memoriul a
fost dus la Viena de către Oprea Miclăuş, aflat aici pentru a treia oară
şi de preotul Moise Măcinic din Sibiel. Cei doi au fost primiţi de
însăşi împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. În loc să fie
ascultaţi, ei au fost arestaţi şi trimişi la închisoarea din Kufstein. Prin
anul 1756 unul dintre ei, fără să ştim însă care, a reuşit să evadeze,
fără a ajunge acasă. În anul 1784, Stana, soţia lui Oprea, stăruia pe
lângă împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze pe acesta măcar acum, la
bătrâneţe. Conducerea închisorii a răspuns însă că acesta nu mai este
în viaţă.
Pentru apărarea dreptei credinţe şi pentru moartea sa
mucenicească departe de pământul ţării pe care a iubit-o, Oprea
Miclăuş a fost trecut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în
rândul sfinţilor, în anul 1950. Canonizarea solemnă s-a făcut în anul
1955, în catedrala din Alba Iulia. Este prăznuit cu multă evlavie, în
fiecare an, la 21 octombrie.
Sfântul Preot Mărturisitor Ioan din Galeş
Nu avem prea multe date despre el până la începerea luptei
împotriva uniaţiei. Întrucât autorităţile habsburgice nu îngăduiau
existenţa unui ierarh ortodox în Transilvania, presupunem că tânărul
Ioan s-a dus în Ţara Românească sau la Carloviţ, pentru a fi hirotonit
preot de ierarhii de acolo. Întors acasă, a păstorit credincioşii din
Galeş, sat situat în părţile Sibiului.
Prima menţiune scrisă despre preotul Ioan o avem într-un
raport al episcopului rutean unit de Muncaci, din anul 1746. Acesta îl
aminteşte pe părintele Ioan din Galeş între românii ardeleni care se
opuneau uniaţiei.
Românii ardeleni, în încercarea lor de a se opune unirii cu
Biserica Romei, au trimis jalbe şi memorii sau au fost de mai multe ori
pe jos până la Viena, Petersburg sau Carloviţ. Astfel, într-un memoriu
adresat în decembrie 1750 lui Pavel Nenadovici, mitropolitul ortodox
sârb de Carloviţ, cei şase semnatari, printre care se număra şi preotul
Ioan din Galeş, îl informau pe acesta despre suferinţele pe care le
îndură românii în Transilvania, pentru că vor să îşi păstreze credinţa
195
strămoşească. Cei şase îl rugau pe mitropolit să intervină la curtea
imperială de la Viena, pentru ca românii transilvăneni să poată rămâne
pe mai departe în credinţa ortodoxă. În acest memoriu era descrisă şi o
întâmplare prin care a trecut soţia părintelui Ioan. Doi soldaţi s-au dus
la casa părintelui pentru a-l prinde. Întrucât acesta lipsea, cei doi au
început să o bată pe preoteasă. La ţipetele ei, câţiva vecini s-au adunat
să vadă ce se întâmplă, iar un soldat a împuşcat pe unul dintre vecini,
omorându-l pe loc.
În primăvara anului 1752, cu puţin timp înainte de Sfintele
Paşti, părintele Ioan din Galeş, împreună cu Ioan din Poiana Sibiului şi
cu câţiva credincioşi au mers la Becicherec în Banat. Aici erau
aşteptaţi de preotul Moise Măcinic din Sibiel şi de credinciosul
Nicolae Oprea Miclăuş din Sălişte, alţi luptători împotriva uniaţiei.
Acestora le-a fost înmânat un nou memoriu al românilor ardeleni,
pentru a-l prezenta împărătesei Maria Tereza la Viena.
Întors acasă, părintele Ioan a continuat lupta de apărare a
credinţei strămoşeşti. Acţiunile sale desfăşurate în părţile Sebeşului,
Orăştiei şi Hunedoarei l-au deranjat pe episcopul unit Petru Pavel
Aron, care a înştiinţat Dieta Transilvaniei, la 16 aprilie 1756, despre
acest fapt.
În primăvara aceluiaşi an au fost depuse mai multe plângeri
împotriva părintelui Ioan, care a fost arestat în luna mai. Legat cu
lanţuri, ca un tâlhar, el a fost dus la Sibiu, iar apoi la Deva, unde urma
să fie întemniţat, din porunca Mariei Tereza, pe viaţă. În anul 1757
însă, părintele a fost deportat la Graz, în Austria. Aici a stat mai mulţi
ani într-o închisoare, unde în jurul anului 1776 a fost vizitat de nişte
negustori din Braşov, care se găseau cu treburi la Graz. Cu această
ocazie, preotul a mărturisit că îl macină dorul de casă şi de păstoriţii
săi, dar în ciuda acestui fapt şi a chinurilor la care este supus, preferă
să moară acolo, decât să părăsească credinţa cea adevărată. De la Graz
părintele a fost mutat în temniţa cruntă de la Kufstein, în care şi-au
găsit sfârşitul şi alţi mărturisitori ardeleni ai dreptei credinţe.
Un călugăr sârb, pe nume Ghenadie Vasici, întemniţat şi el la
Kufstein, a reuşit să trimită în anul 1780 o scrisoare către Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarina Ecaterina a II-a, în care ruga
196
să se intervină pentru eliberarea lui. În această scrisoare, el amintea şi
de un preot din Transilvania, pe nume Ioan, întemniţat de 24 de ani,
pentru că s-a opus uniaţiei, apărând dreapta credinţă. Cu siguranţă că
preotul amintit nu putea fi altul decât părintele Ioan din Galeş. Aceasta
este ultima ştire pe care o avem despre el. După toate probabilităţile,
preotul Ioan a murit în temniţa de la Kufstein.
Pentru tăria cu care a apărat credinţa ortodoxă, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa din 20 iunie 1992,
trecerea preotului Ioan din Galeş în rândul sfinţilor. Este pomenit de
atunci în fiecare an, la 21 octombrie, împreună cu alţi mărturisitori şi
mucenici ai ortodoxiei transilvănene.
Sfântul Preot Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel
Prea multe date despre acest preot înainte de începerea luptei
împotriva uniaţiei nu avem. Dintr-o declaraţie a sa din anul 1752, dată
în faţa unei comisii de anchetă la Viena, aflăm că a devenit preot la
rugămintea credincioşilor din Sibiel. În acest sens a mers la Bucureşti,
unde a fost hirotonit de mitropolitul Neofit Cretanul al Ţării
Româneşti. După ce s-a întors acasă, a început să-şi îndemne
credincioşii prin predicile rostite să nu accepte trecerea la uniaţie.
Episcopul rutean unit, Manuil Olszavsky din Muncaci, îl menţionează
şi pe el pe o listă a celor care se împotriveau unirii cu Biserica Romei.
Părintele Moise a fost prins şi întemniţat la Sibiu, unde a stat
17 luni. A fost eliberat cu condiţia să nu mai slujească, până când un
episcop va clarificata situaţia lui. Venind în satul său episcopul unit de
Blaj, Petru Pavel Aron, i-a cerut să depună un jurământ de credinţă
înaintea lui. Părintele, înţelegând ce înseamnă acest lucru, a refuzat,
spunând că a depus un jurământ la Bucureşti, iar altul nu mai face.
Aflând că este căutat din nou de autorităţi pentru a fi închis,
părintele îşi părăseşte familia şi se refugiază la Becicherec, în Banat,
unde se mai aflau şi alţi curajoşi luptători împotriva mişcării uniate,
printre care Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului.
Alături de părintele Ioan din Galeş, Moise Măcinic a fost unul
dintre cei şase semnatari ai memoriului adresat, în 10 decembrie 1750,
mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ. În acest memoriu
erau descrise toate necazurile şi suferinţele îndurate de credincioşii
197
ardeleni care se opuneau uniaţiei. În anul 1752 părintele Moise s-a dus
împreună cu Oprea Miclăuş la Viena, pentru a cere libertatea de a-şi
alege singuri credinţa, dar în loc să fie ascultaţi şi să li se rezolve
doleanţele, au fost arestaţi şi trimişi la înspăimântătoarea temniţă de la
Kufstein, în care şi-au încheiat viaţa mulţi apărători ai ortodoxiei.
După întemniţarea la Kufstein, nu mai avem nici o ştire despre preotul
Moise, motiv pentru care tragem concluzia că şi-a sfârşit viaţa acolo,
ca apărător al dreptei credinţe.
Pentru statornicia în credinţa strămoşească şi pentru moartea
mucenicească a preotului Moise Măcinic, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât canonizarea
sa. De atunci, este pomenit în fiecare an la 21 octombrie, împreună cu
alţi mărturisitori şi mucenici din Transilvania.
Cunoscând istoria neamului şi a Bisericii noastre, să cinstim
veşnic memoria celor ce în vremuri grele au luptat, pentru ca noi să
fim ceea ce suntem astăzi. Să ne rugăm sfinţilor mărturisitori ardeleni,
pe care îi prăznuim, să mijlocească la tronul Sfintei Treimi pentru
poporul şi ţara noastră, iar noi să le urmăm pilda, pentru că numai aşa
vom putea fi împreună cu ei, în împărăţia lui Dumnezeu.
AMIN
198
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir
(26 Octombrie)
Domnul Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli în timpul
activităţii Sale publice: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Mă
duc să vă gătesc vouă loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi
voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan
14,2-3). Mântuitorul nu a gătit aceste locuri numai pentru Sfinţii
Apostoli, ci pentru toţi creştinii, după cum s-a rugat lui Dumnezeu
Tatăl înainte de patima Sa, în grădina Ghetsimani: „Eu pentru aceştia
(pentru Sfinţii Apostoli) Mă rog. Dar nu numai pentru ei, ci şi pentru
cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una, aşa
cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie
una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care
Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una
suntem Noi. Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi
întru una; şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei
aşa cum M-ai iubit pe Mine. Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să
fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe
care Tu Mi-ai dat-o” (Ioan 17,9 şi 20-24).
Locaşurile din împărăţia lui Dumnezeu de care aminteşte
Mântuitorul sunt locurile în care sălăşluiesc sfinţii, care diferă în
funcţie de virtutea pe care au lucrat-o aceştia în viaţă. După cum
oamenii cu preocupări comune pe pământ se întâlnesc mereu şi caută
să desfăşoare activitatea care îi uneşte şi împreună se simt bine, într-un
anume fel tot aşa este şi în împărăţia cerurilor, în sensul că oamenii
care s-au străduit întreaga viaţă să facă fapte de milostenie vor fi într-
un loc, în alte locuri se vor găsi postitorii, iubitorii de străini, rugătorii,
îndelung răbdătorii, cei ce au vieţuit în feciorie pe pământ, cei care au
făcut ascultare, etc., pentru că „toţi vor învia în Hristos, dar fiecare în
ceata sa” (I Cor. 15,22-23).
Pe lângă sfinţii care au lucrat o anumită virtute în viaţă şi se
găsesc împreună în împărăţia lui Dumnezeu, există în rai şi alte cete
de sfinţi, alcătuite din cei care au fost uniţi încă de pe pământ de
199
slujirea comună a lui Dumnezeu. Din această categorie fac parte
Sfinţii Apostoli, proorocii, ierarhii, preoţii, călugării etc.
Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Dimitrie, care face parte din
ceata mucenicilor din rai, împreună cu Sfinţii: Mina (11 noiembrie),
Elefterie (15 decembrie), Ştefan (27 decembrie), Haralambie (10
februarie), Gheorghe (23 aprilie), Ioan Valahul (12 mai), Pantelimon
(27 iulie), Constantin Brâncoveanu (16 august), Fanurie (27 august) şi
mulţi alţii. Pe lângă aceştia, în împărăţia lui Dumnezeu avem şi
muceniţe, precum: Ecaterina (25 noiembrie), Varvara (4 decembrie),
Filoftea (7 decembrie), Tecla (19 august) şi multe altele.
Sfântul Dimitrie a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi
Maximian, fiind fiul guvernatorului cetăţii Tesalonicului. Din pricina
prigoanei anticreştine declanşate de cei doi împăraţi, Dimitrie a fost
botezat în taină de părinţii săi şi a primit o aleasă educaţie creştină pe
ascuns. După ce Dimitrie a crescut, părinţii lui s-au mutat din viaţa
aceasta, lăsându-l stăpân peste multe averi. Auzind de moartea
guvernatorului Tesalonicului, împăratul Maximian l-a chemat pe
tânărul Dimitrie la el şi l-a numit guvernatorul cetăţii, în locul tatălui
său. Această numire a fost primită cu multă bucurie de tesaloniceni,
iar Dimitrie s-a dovedit un bun cârmuitor al cetăţii, administrând cu
multă înţelepciune treburile oraşului. În ciuda prigoanei anticreştine
din imperiu, Dimitrie Îl propovăduia cu multă îndrăzneală pe Hristos,
aducând pe mulţi la credinţa cea adevărată.
Pe când se întorcea biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian
a poruncit ca în fiecare cetate prin care trece să se jertfească zeilor.
Ajungând în Tesalonic, împăratul l-a întrebat pe Dimitrie dacă este
adevărat că el Îl propovăduieşte pe Hristos şi mulţi locuitori ai cetăţii
îmbrăţişează credinţa creştină. Dimitrie şi-a recunoscut faptele în faţa
împăratului, considerând că nu trebuie să se ruşineze de ele şi chiar a
început să defaime închinarea la idoli. În această situaţie, împăratul a
poruncit ca guvernatorul Tesalonicului să fie aruncat în temniţă până
după încheierea jocurilor organizate în cinstea venirii sale, pentru a
avea mai mult timp să se ocupe de el.
Maximian era însoţit în toate călătoriile sale de un luptător
vestit, pe nume Lie. Acesta era de neam vandal, fiind înalt, puternic şi
200
înfricoşător la chip. La jocurile organizate fie la Roma, fie în altă parte
a imperiului, Lie se lupta în arenă cu cei mai viteji gladiatori,
biruindu-i pe toţi, după care îi arunca în suliţe, omorându-i.
Un tânăr creştin din Tesalonic, pe nume Nestor, a auzit că Lie
ucide oamenii fără milă. Întrucât luptătorul vandal îi batjocorea pe
creştini, Nestor s-a aprins de râvnă şi a hotărât să se lupte cu el, pentru
a ridica ocara de pe obrazul creştinilor. Întrucât îl cunoştea pe Sfântul
Dimitrie, s-a dus la el în temniţă şi i-a cerut binecuvântarea să lupte şi
să-l biruie pe ucigaşul nemilos. Însemnându-l pe frunte cu semnul
crucii, Dimitrie i-a zis lui Nestor: „Du-te, căci pe Lie vei birui şi pe
Hristos vei mărturisi”.
Când Nestor a ajuns în arenă şi şi-a mărturisit dorinţa de a
lupta cu Lie, împăratului i s-a făcut milă de el, pentru că l-a văzut firav
la trup şi frumos la chip. Maximian l-a chemat de-o parte pe tânăr şi i-
a spus că deşi Lie a avut de înfruntat cei mai viteji luptători din întreg
imperiul, nu a fost biruit de nici unul, de aceea este mai bine pentru el
să renunţe la această luptă, în care îşi va găsi cu siguranţă sfârşitul.
Nestor însă nu a ţinut cont de sfatul împăratului şi a cerut să intre în
arenă cu Lie. Începând lupta cu înfricoşătorul Lie, Nestor a strigat plin
de credinţă: „Dumnezeul lui Dimitrie ajută-mi!” şi îndată trântindu-l
pe vandal la pământ, l-a omorât. Împăratului nu-i venea să creadă ceea
ce vedea şi întristându-se foarte mult de moartea luptătorului său
preferat, l-a aruncat pe Nestor în închisoare. Aflând Maximian că
Dimitrie l-a binecuvântat pe Nestor înaintea luptei cu Lie, şi-a trimis
ostaşii la el în temniţă, pentru a-l străpunge cu suliţele. Pe locul unde a
fost omorât Sfântul Dimitrie se găseşte astăzi în Tesalonic o biserică
măreaţă închinată Sfântului, iar strada îi poartă numele.
A doua zi Maximian şi-a trimis ostaşii să-l omoare şi pe
Nestor, iar aceştia i-au tăiat capul chiar cu sabia împăratului.
Martiri pentru credinţă au existat din vechime şi vor mai exista
cît va fi lumea. În Vechiul Testament Dumnezeu a trimis mereu
prooroci în sânul poporului ales, pentru a-i întoarce pe evrei de la
calea păcatului spre Dumnezeu, iar dintre aceştia mulţi au plătit cu
viaţa pentru că i-au mustrat pe cei păcătoşi. Astfel, proorocul Isaia a
fost tăiat cu fierăstrăul, Zaharia a fost omorât cu pietre, Sfântului Ioan
201
Botezătorul i s-a tăiat capul. Referindu-se la atitudinea evreilor faţă de
prooroci, Mântuitorul le-a spus: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor
făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi le împodobiţi pe ale
drepţilor şi ziceţi: De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi
fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor; aşa încât voi înşivă
mărturisiţi că sunteţi fii ai celor ce i-au ucis pe profeţi. Dar voi
întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa
de osânda gheenei? De aceea, iată că Eu trimit la voi prooroci şi
înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi
biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra
voastră tot sângele nevinovat ce s-a vărsat pe pământ, de la sângele
dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-
aţi ucis între templu şi altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea
toate peste neamul acesta! Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe
prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să-i
adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi nu aţi
vrut” (Matei 23,29-37).
Vorbind despre chinurile proorocilor, Sfântul Pavel afirmă că
aceştia „prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit
făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat
de ascuţişul sabiei, s-au întărit din propria lor slăbiciune, s-au făcut
puternici în războaie, năvălirile vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă;
iar alţii au suferit batjocoriri şi bice, ba chiar lanţuri şi închisoare; au
fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au
murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră,
strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au
rătăcit în pustiuri, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului”
(Evrei 11,33-34 şi 36-38).
Mântuitorul Însuşi a fost omorât de evrei pentru că i-a mustrat
pentru păcatele lor. În cuvântarea sa, Sfântul Ştefan le spune evreilor
că înaintaşii lor i-au omorât pe prooroci, dar ei sunt mai răi decât
părinţii lor, pentru că L-au omorât pe Mântuitorul lumii, Cel vestit de
prooroci: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la
urechi, voi pururea Îi staţi împotrivă Duhului Sfânt; precum părinţii
voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii
202
voştri? Ei au omorât pe cei ce au prevestit sosirea Celui Drept, ai
Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum” (Fapte 7,51-52).
Asemenea Mântuitorului, toţi Sfinţii Apostoli, în afară de
Sfântul Ioan, au suferit moarte martirică. De fapt Domnul Hristos le-a
atras luarea aminte Sfinţilor Apostoli în timpul activităţii Sale publice:
„Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga
mai mare decât stăpânul său. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al
vostru îl vor păzi; dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor
prigoni” (Ioan 15,20) „şi vă vor scoate pe voi din sinagogi; ba chiar va
veni ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui
Dumnezeu” (Ioan 16,2). După înviere, Mântuitorul i-a spus Sfântului
Apostol Petru: „Adevărat, adevărat zic ţie: Când erai mai tânăr te
încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni îţi vei
întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu vrei. Iar
aceasta a zis-o însemnând cu ce fel de moarte Îl va preamări el pe
Dumnezeu” (Ioan 21,18-19). Creştinii primelor trei veacuri din
Imperiul Roman au avut de înfruntat prigoane crunte. Istoria de
aproape două mii de ani a Bisericii a fost mereu presărată cu perioade
de persecuţie, pentru că „diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe
cine să înghită” (I Petru 5,8) şi luptă din toate puterile împotriva celor
care cred în Domnul Hristos şi Îi urmează. În unele ţări din Africa şi
din Asia, creştinii sunt persecutaţi şi astăzi, însă cei ce cred în
Mântuitorul au mereu în minte cuvintele Lui: „Pe cel ce Mă va
mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa
Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în
faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care
este în ceruri” (Matei 10,32-33). „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care
poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mat. 10,28). „Eu
sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi;
şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, nu va muri în veac” (Ioan
11,25-26).
Atitudinea pe care trebuie să o aibă creştinii în faţa încercărilor
vieţii şi chiar a morţii pentru credinţă este foarte bine sintetizată de
Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta a fost exilat din Constantinopol,
203
unde era patriarh, pentru că o mustrase pe împărăteasa Eudoxia pentru
păcatele ei. Din exil, Sfântul a scris memorabilele cuvinte: „De este
voia împărătesei să mă izgonească, să o facă. De va vrea să mă
fierăstruiască, am pildă pe profetul Isaia. De va vrea să mă arunce în
mare, îmi voi aduce aminte de profetul Iona. De îi este voia să mă
bage în groapă, am pe Daniel băgat în groapa cu lei. De va vrea să mă
ucidă cu pietre, am pe Ştefan întâiul mucenic care a pătimit aceasta.
De va vrea să-mi ia capul, am pe Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia
averea, de o am, s-o ia, căci gol am ieşit din pântecele mamei mele,
gol mă voi şi duce din viaţă”.
Să-i avem ca exemple pe Sfântul Dimitrie, pe Nestor şi pe toţi
mucenicii Bisericii, şi să nu ne temem să-L mărturisim pe Dumnezeu
înaintea oamenilor, cugetând pururea la cuvintele psalmistului:
„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?
Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Ps.
26,1-2). „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face
mie omul” (Ps. 117,6).
AMIN
204
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou
(27 Octombrie)
Învăţătura creştină a pătruns pe teritoriul ţării noastre cu
aproape două mii de ani în urmă, pentru că Sfântul Andrei, cel dintâi
Apostol al Mântuitorului, a propovăduit Evanghelia împărăţiei lui
Dumnezeu în părţile noastre. Pe parcursul celor aproape două milenii
de creştinism, dintre locuitorii ţării noastre s-au ridicat numeroşi sfinţi,
unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi nouă. Vom enumera câţiva dintre
sfinţii români: Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie), Sfânt
Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfântul Cuvios
Mărturisitor Visarion (21 octombrie), Sfântul Cuvios Mărturisitor
Sofronie de la Cioara (21 octombrie), Sfântul Mucenic Oprea (21
octombrie), Sfântul Preot Mărturisitor Ioan din Galeş (21 octombrie),
Sfântul Preot Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie),
Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), Sfântul Cuvios Ioan
Casian (29 februarie), Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie),
Sfântul Ierarh Ilie Iorest (24 aprilie), Sfântul Ierarh Sava Brancovici
(24 aprilie), Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24
aprilie), Sfântul Mucenic Ioan Valahul (12 mai), Sfântul Ierarh
Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (2
iulie), Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 august), Sfânta
Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august), Sfinţii Martiri Brâncoveni:
Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu,
Matei şi sfetnicul Ianache (16 august).
Între sfinţii care au trăit în cele trei provincii româneşti, Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania, întâlnim domnitori, ierarhi,
preoţi, călugări şi oameni simpli, ceea ce arată că la sfinţenie sunt
chemaţi şi pot ajunge creştini din toate clasele sociale.
Pe lângă sfinţii români, au existat unii străini care au vieţuit în
Ţările Române şi au ajuns la sfinţenie, precum: Sfântul Ierarh Martir
Antim Ivireanul (27 septembrie), Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ
(15 noiembrie), Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (26
decembrie), Sfântul Mucenic Montanus şi soţia sa Maxima (26
martie), Sfinţii Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel
205
(4 iunie), Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie), Sfântul Ierarh
Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 august) şi mulţi alţii.
Unii sfinţi nu au trăit în Ţările Române, dar sfintele lor moaşte
se găsesc în ţara noastră, precum: Sfânta Cuvioasă Parascheva (14
octombrie), Sfântul Grigorie Decapolitul (20 noiembrie), Sfânta
Muceniţă Filoftea (7 decembrie), Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou
de la Suceava (2 iunie). În această categorie intră şi Sfântul Cuvios
Dimitrie cel Nou, pe care noi îl prăznuim astăzi, ale cărui sfinte
moaşte se odihnesc în aşteptarea învierii în catedrala Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena din Bucureşti.
Sfântul Dimitrie Basarabov a fost aromân din sudul Dunării. A
trăit în secolul al XIII-lea, pe vremea Imperiului româno-bulgar
condus de fraţii Petru şi Ioniţă Asan, într-un sat de pe malul râului
Lom, numit Basarabov (Basarabi), situat în apropiere de cetatea
Rusciuc.
Părinţii lui erau cultivatori de pământ şi crescători de animale.
Dimitrie a vrut să înveţe carte, dar pentru că părinţii lui nu au avut
posibilităţi materiale, a fost nevoit să muncească de mic, fiind păstor
în satul natal. Ca păstor avea mult timp pentru rugăciune şi meditaţie.
Umblând cu animalele prin frumoasele locuri din jurul satului, Sfântul
admira frumuseţile creaţiei lui Dumnezeu, cugetând la cuvintele
Sfintei Scripturi: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1).
Atât ca şi copil, cât şi ca tânăr, Dimitrie a fost foarte ascultător
faţă de părinţii săi, pe care îi însoţea în fiecare duminică şi sărbătoare
la biserică, fiind deosebit de blând şi milostiv cu toţi semenii.
Pe când umbla o dată cu animalele la păscut, a călcat din
greşeală peste un cuib de pasăre, omorând puii din el. Simţindu-se
vinovat de fapta lui, pe care nu o săvârşise cu voia, timp de trei ani de
zile nu şi-a mai încălţat piciorul cu care călcase cuibul, nici vara nici
iarna.
În apropierea satului existau câteva mănăstiri, pe care Dimitrie
le vizita ori de câte ori avea posibilitatea, fiind atras de modul de
vieţuire al călugărilor. De la ei a învăţat înfrânarea, rugăciunea şi
ascultarea. Cu cât creştea Dimitrie, cu atât sporea în sufletul lui şi
206
dorul după vieţuirea în feciorie, ascultare şi sărăcie. Cunoscându-şi
chemarea de sus şi cugetând la cuvintele Mântuitorului: „Cel ce
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu
este vrednic de Mine” (Matei 10,37-38), şi-a lăsat părinţii şi fraţii şi,
„luându-şi crucea”, a intrat într-o mănăstire de lângă râul Lomului.
După câţiva ani s-a retras într-o peşteră din apropierea satului natal,
unde s-a nevoit fără să-l ştie cineva dintre oameni, în post aspru,
priveghere şi rugăciune neîncetată spre slava lui Dumnezeu.
După mulţi ani de nevoinţă şi viaţă pustnicească, în care „lupta
cea bună s-a luptat, călătoria a săvârşit şi credinţa a păzit” (II Tim.
4,7), Dimitrie a primit înştiinţare de la Dumnezeu despre momentul în
care va trece la cele veşnice. Cunoscând că sfârşitul i se apropie,
Sfântul şi-a sporit şi mai mult nevoinţele, rugându-L pe Dumnezeu să-
i ierte greşelile inerente vieţii. Când ceasul mutării la Domnul a sosit,
Sfântul s-a aşezat între două lespezi de piatră din peşteră, ca într-un
mormânt, şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe Care
L-a Iubit atât de mult.
Trupul neputrezit al Sfântului a stat vreme îndelungată în acea
peşteră, fără ca cineva să ştie că se găseşte acolo.
Într-un an, în urma unor ploi abundente, apa Lomului a crescut
foarte mult şi a ieşit din matcă, încât a smuls din rădăcină copacii de
pe maluri, a rupt podurile de peste râu, şi cărând trunchiuri de copaci
şi bolovani, a surpat peştera unde se odihneau moaştele Sfântului
Dimitrie, care au ajuns sub apă, fiind acoperite de nisip şi prundiş,
pentru o lungă perioadă de timp. Locuitorii din împrejurimi au văzut
de multe ori deasupra locului unde se găsea trupul Sfântului Dimitrie o
lumină şi socoteau că acolo este îngropată o comoară, dar nu s-au dus
să vadă ce este.
Dumnezeu a descoperit însă, în vis, unei fete bolnave, locul
unde se găseau moaştele Sfântului Dimitrie, spunându-i că dacă se va
atinge de ele, va lua vindecare. Dimineaţa, fata le-a relatat părinţilor
visul ei. Împreună cu preoţii şi mult popor, s-au dus cu toţii la locul
indicat de fată, unde au găsit moaştele sfântului întregi şi strălucitoare
207
ca aurul. Le-au scos cu mare evlavie din apă şi le-au dus în satul
Basarabov, unde le-au aşezat în biserică.
Fetiţa cea bolnavă s-a atins cu credinţă de sfintele moaşte şi a
luat vindecare. Auzind minunea săvârşită, toţi cei aflaţi în suferinţă au
venit să se atingă de moaştele Sfântului Dimitrie şi s-au însănătoşit,
slăvind pe Dumnezeu, care lucra prin aceste sfinte moaşte.
Auzind cele întâmplate în satul Basarabov, domnul Ţării
Româneşti din vremea aceea a trimis acolo preoţi şi demnitari, pentru
a se interesa cum este păstrat trupul Sfântului. Pentru ca sfintele
moaşte să nu cadă în mâinile turcilor, domnitorul a vrut să le aducă la
Bucureşti. Când acestea au ajuns la Ruse, animalele care trăgeau carul
nu au vrut să mai înainteze nici un pas. Ţinând sfat, preoţii şi boierii
care însoţeau sfintele moaşte au hotărât să înjuge la car două juninci
tinere şi să le lase să meargă unde vor dori, socotind că aceasta va fi
voia Sfântului Dimitrie. Junincile s-au oprit cu carul în mijlocul
satului Basarabov. Cunoscând că aceasta este voia lui Dumnezeu şi a
Sfântului Dimitrie, domnitorul român a ridicat în Basarabov o biserică
nouă, în care a fost aşezat trupul sfântului.
Sfintele moaşte au continuat să săvârşească minuni şi în
biserica cea nouă. După izbucnirea războiul ruso-turc (1769-1774),
frontul se apropia tot mai mult de satul Basarabov, încât generalul
Petru Saltâkov a hotărât să trimită sfintele moaşte în Rusia, pentru a
nu cădea în mâinile păgânilor. Un bun creştin din Bucureşti, pe nume
Hagi Dimitrie, i-a spus generalului că drumul până în Rusia este lung
şi plin de pericole, de aceea l-a sfătuit să ducă sfintele moaşte la
Bucureşti, unde vor fi în siguranţă, iar generalul a fost de acord.
Poporul din Bucureşti, în frunte cu mitropolitul Grigorie, a
primit cu multă bucurie şi evlavie moaştele Sfântului Dimitrie, în luna
iulie a anului 1774. Trupul nestricat al Sfântului a fost aşezat cu mare
alai în catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se găseşte şi astăzi.
În timpul acela era o mare epidemie de ciumă în Bucureşti, care a
încetat după aducerea moaştelor Sfântului Dimitrie în capitala ţării.
În decursul anilor, ca un părinte iubitor, Sfântul Dimitrie a
purtat de grijă atât locuitorilor capitalei, cât şi celor din întreaga ţară,
vindecând bolile celor ce au alergat şi s-au închinat cu credinţă la racla
208
lui. Ca semn al recunoştinţei noastre pentru faptele Sfântului Dimitrie,
îi spunem în acatist: „Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea
de multe minuni, laude de mulţumiri aducem ţie, noi, nevrednicii; ci
ca cel ce eşti minunat şi preamilostiv, izbăveşte-ne pe noi din toate
nevoile ca să cântăm ţie: bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte
Părinte Dimitrie!”.
În luna octombrie toate cele trei provincii româneşti sunt în
sărbătoare. La 14 octombrie, moldovenii aleargă la moaştele Sfintei
Cuvioase Parascheva la Iaşi. În 21 octombrie, ardelenii îşi serbează
Sfinţii: Visarion, Sofronie de la Cioara, Oprea, Ioan din Galeş şi
Moise Măcinic din Sibiel. În 27 octombrie este rândul muntenilor să
se închine la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. Aceşti sfinţi,
asemenea tuturor sfinţilor români, se roagă lui Dumnezeu pentru
poporul nostru şi pentru toţi oamenii din lume, iar rugăciunile lor se
înalţă ca o tămâie cu bun miros la tronul lui Dumnezeu, înduplecându-
L să-Şi întoarcă ochii către noi.
Să nu zădărnicim prin păcate rugăciunile sfinţilor pentru noi, ci
prin fapte bune să le urmăm exemplul, pentru că numai aşa vom putea
ajunge alături de ei, de Sfânta Fecioară şi de Domnul Hristos în
împărăţia cerurilor.
AMIN
209
Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil
(8 Noiembrie)
În calendarul creştin în fiecare zi se pomeneşte câte un sfânt
sau chiar mai mulţi. Astfel sunt cinstiţi proorocii din Vechiul
Testament, apostolii din Noul Testament, mucenicii, cuvioşii şi sfinţii
din primul veac creştin, până în zilele noastre.
Unii dintre cei pomeniţi în calendarul creştin s-au distins de
ceilalţi, de aceea în ziua pomenirii lor s-a pus o cruce neagră. Alţii s-
au remarcat într-un mod deosebit, de aceea au cruce roşie în calendar,
iar ziua în care sunt celebraţi este sărbătoare.
Un astfel de popas duhovnicesc este ziua de astăzi, care este o
zi cu totul deosebită, pentru că nu pomenim pe cineva din Vechiul sau
Noul Testament, ori vreun sfânt de după aceştia, ci doi îngeri, pe
sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil.
Îngerii au fost creaţi în prima zi a creaţiei, „când Dumnezeu a
făcut cerul şi pământul” (Fac. 1,1). Sfinţii Părinţi ai Bisericii
mărturisesc că prin „cer” se înţelege lumea îngerilor, adică lumea
spirituală, iar prin „pământ” se înţelege lumea materială. Nu avem
amintită expres în Sfânta Scriptură crearea îngerilor, dar ei în ziua a
patra a creaţiei existau, pentru că în această zi au fost create stelele, iar
Dumnezeu mărturiseşte că atunci „când s-au făcut stelele, M-au lăudat
cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38,7).
Asemenea oamenilor şi îngerii sunt după chipul lui Dumnezeu.
Există nouă cete îngereşti dispuse în trei triade: tronuri,
heruvimi, serafimi, domnii, puteri, stăpânii, începătorii, arhangheli şi
îngeri.
Unii rătăciţi de la dreapta credinţă pretind că pe măsura
abaterii proprii, fiecare din cetele cereşti au primit numirea şi treapta
în care se află şi au fost legate de trupuri spirituale, pentru pedepsirea
abaterii lor spre rău. Această afirmaţie este greşită. Numai îngerii
căzuţi au păcătuit, ceilalţi chiar s-au luptat cu ei, conduşi de
arhanghelul Mihail. Îngerii sunt cu totul curaţi, cum au fost creaţi la
început. Nici una dintre puterile cereşti nu a săvârşit vreun păcat după
căderea demonilor, căci aceasta nu am cunoscut-o nici din
210
Dumnezeiasca Scriptură şi nici vreunul din Părinţii înţelepţiţi de
Dumnezeu n-a spus-o.
Puterile îngereşti sunt fără de păcat, nu participă la rău, nici la uitare.
Puterile îngereşti sunt veşnice: „Pusu-le-ai pe ele în veac şi în
veacul veacului” se spune în Psalmul 148,6. Sunt veşnice, dar nu
împreună veşnice cu Dumnezeu, pentru că au fost create de
Dumnezeu, deci au un început, pe când Dumnezeu este fără de
început. Şi sunt veşnice şi nemuritoare prin voinţa lui Dumnezeu.
Îngerii au o existenţă supratemporală, adică vieţuiesc într-un
fel de timp copleşit de eternitate, dar nu sunt coeterni cu Dumnezeu.
Modul lor de existenţă este asemenea celui din planul eshatologic,
adică după sfârşitul lumii materiale. La ei nu există timpul fizic, deci
nici moarte ori îmbătrânire (care sunt de fapt consecinţele păcatului).
Îngerii au un fel de trup, după cum spune Sfântul Pavel că
„sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti” (I Cor. 15,40), dar natura
acestui trup este ca para focului, conform Psalmului 103,5 unde se
spune: „Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slujitorii Tăi pară de
foc”. Dacă au o anumită corporalitate, îngerii nu pot fi atotprezenţi ca
Dumnezeu şi nu cunosc viitorul.
Se spune că Dumnezeu stă pe tronul Său. Să nu înţelegem însă
un tron material, fie el chiar din fildeş, safir, diamant, sau alt material
preţios, ci este vorba de un tron spiritual, pentru că Dumnezeu este
spirit pur. Este vorba de tronuri, prima ceată îngerească. Tronurile au
firea cea mai înaltă şi sunt aşezate imediat după Dumnezeu. Ele sunt
teofore, adică purtătoare de Dumnezeu, pentru că îl poartă pe Acesta
odihnindu-se în mod spiritual în ele. Tronurile, la fel ca şi ceilalţi
îngeri, sălăşluiesc în cer, de aceea se şi spune la Isaia 66,1 că „cerul
este tronul lui Dumnezeu”.
Îngerii sunt foarte mulţi şi depăşesc numerele noastre
materiale, de aceea nu putem şti câţi sunt. Unii Sfinţi Părinţi spun că
cele nouăzeci şi nouă de oi ale păstorului sunt îngerii, iar oaia cea
pierdută suntem noi, oamenii, conform celor spuse de Mântuitorul:
„Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă
pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce
o găseşte?” (Lc. 15,4). Deci numărul îngerilor este mult mai mare
211
decât al oamenilor. Acest număr este tot timpul constant, pentru că
îngerii nu au gen şi nu se înmulţesc.
Varietatea îngerilor este tot atât de mare ca şi între popoarele
lumii văzute, sau cu mult mai mare - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -
în această infinitate se manifestă bogăţia infinită a imaginaţiei şi
puterii lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură abundă în informaţii despre îngeri, cu toate
acestea însă, numai trei îngeri sunt amintiţi cu numele, este vorba de
Mihail, Gavriil şi Rafail.
Mihail este cunoscut drept conducătorul oştilor îngereşti în
lupta cu îngerii căzuţi, conduşi de Satan. Rafail ne este cunoscut din
cartea Tobit din Vechiul Testament, iar Gavriil apare ca vestitor al
naşterii Mântuitorului şi a Sfântului Ioan Botezătorul. Numele acestor
îngeri nu sunt alese la întâmplare, ci fiecare are o semnificaţie. Îngerii
sunt mesageri ai lui Dumnezeu, slujitori ai Lui, de aceea numele lui
Dumnezeu se leagă de misiunea lor pe pământ. Vechiul Testament s-a
scris în ebraică. În această limbă Dumnezeu este numit Elohim, sau
prescurtat El, de aceea în numele îngerilor este întotdeauna inclusă
particula „El”, pentru a lega misiunea îngerului respectiv pe pământ de
numele lui Dumnezeu.
Când o parte de îngeri, conduşi de Satana, s-au răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu, ceilalţi îngeri, sub conducerea arhanghelului
Mihail (în ebraică Michael), s-au luptat cu ei şi i-au biruit în numele
Domnului. Mihail în ebraică înseamnă: „Cine este ca Dumnezeu?”.
Îngerul Rafail (în ebraică Rafael) a fost trimis de Dumnezeu lui
Tobie, pentru a tămădui pe Tobit, tatăl acestuia, de o boală grea de
ochi. Rafail în limba ebraică înseamnă: „Dumnezeu este vindecătorul
meu”.
Omul a păcătuit şi se îndepărta de Dumnezeu, care a hotărât
să-l mântuiască. Mesager al lui Dumnezeu a fost arhanghelul Gavriil
(în ebraică Gabriel), care a vestit Fecioarei Maria hotărârea lui
Dumnezeu şi faptul că ea a fost aleasă să nască pe Mântuitorul. Pentru
că Fecioara Maria a zămislit fără bărbat, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt
se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc.
1,35). Gavriil în ebraică înseamnă: „Bărbat este Dumnezeu”.
212
Evreii erau înconjuraţi de popoare păgâne politeiste, care se
închinau la mulţi zei sau dumnezei. În această situaţie, Sfânta Treime
este voalat amintită în Vechiul Testament, tocmai pentru a nu
confunda evreii pe Dumnezeu cel Unul în fiinţă dar întreit în persoane
cu trei dumnezei, sau pentru a nu fi acuzaţi de politeism de popoarele
vecine, care nu puteau înţelege taina unui Dumnezeu în trei persoane.
Tot în acest cadru îngerii puteau fi înţeleşi ca dumnezei, sau ca
manifestări ale lui Dumnezeu, de aceea relatările despre îngeri sunt
făcute cu mare grijă şi numele lor sunt foarte sugestive. Având în
vedere numele îngerilor, este clar că aceştia nu erau confundaţi cu
Dumnezeu, ci se dovedeau numai nişte slujitori ai Lui.
Fiecare om are un înger păzitor. Nu numai oamenii, ci şi
popoarele au îngeri păzitori. Poporul ales îl avea pe arhanghelul
Mihail. La Daniel 10,13 citim despre îngerul păzitor al Persiei, iar la
Daniel 10,20 despre îngerul păzitor al Greciei.
Lui Faraon şi lui Nabucodonosor în Vechiul Testament, visele
misterioase pe care le-au avut le-au venit prin îngeri, precum şi
tălmăcirile lor. Iosif în Egipt şi Daniel în Babilon au descoperit şi au
interpretat vedeniile prin intermediul îngerilor păzitori ai acelor
neamuri, care le-au descoperit visele din voia lui Dumnezeu.
Îngerii îl văd pe Dumnezeu în mod direct, nemijlocit de ceva
material, cum vedem noi, oamenii. Ei primesc cunoştinţa divină direct,
noi o primim în simboluri. Dar nici îngerii nu îl văd pe Dumnezeu aşa
cum este El, ci cât pot ei cuprinde. Fiinţa lui Dumnezeu le este
necunoscută şi îngerilor.
Primele cete îngereşti primesc direct de la Dumnezeu
iluminările Lui. Celelalte cete primesc iluminările şi darurile lui
Dumnezeu prin intermediul cetelor superioare lor. De exemplu soarele
luminează cu toată lumina sa norii, dar cei de sub nori văd doar ce
trece de aceştia. Aceasta se întâmplă pentru că nu pot primi toţi îngerii
aceeaşi cunoştinţă, nu sunt capabili cei din cetele de jos să se umple de
Dumnezeu ca şi cetele de sus.
Îngerii din cer nu cunosc ce este Dumnezeu în fiinţa Lui, dar şi
cel mai de jos dintre îngeri are mai multă cunoştinţă despre Dumnezeu
decât apostolii şi decât toţi teologii Bisericii. Mântuitorul Hristos a
213
spus: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei
unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia
cerurilor este mai mare decât el” (Mat. 11,11).
Îngerii nu au glas, ci se roagă neîncetat cu mintea lui
Dumnezeu. Noi, oamenii, comunicăm între noi prin dialog, producând
prin vorbire vibraţii ale aerului şi ideea astfel exprimată prin cuvânt, se
transmite la urechile celor ce ascultă, de la trup la trup. În împărăţia
cerurilor nu este aşa, ci îngerii fiind lipsiţi de trup material înaintează
unii către alţii şi îşi recunosc gândurile unii altora, mai clar decât prin
orice cuvânt, comunicând ideile între ei în tăcere.
Ce trebuie să învăţăm noi de la îngeri este statornicia în bine.
Şi ei sunt liberi, ca şi noi, de aceea a putut cădea diavolul dintre îngeri,
dar ceilalţi îngeri s-au luptat cu Satana şi cu slujitorii lui. Aşa să facem
şi noi. Să ne opunem păcatului şi să ne apropiem de Dumnezeu prin
virtute.
AMIN
214
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
(21 Noiembrie)
În urma căderii omului în păcat şi a alungării lui din rai,
Dumnezeu a hotărât să-l mântuiască. Întrucât omul nu se putea mântui
singur, „iar pentru că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă
la Dumnezeu” (Luca 18,27), mântuirea omului a fost lucrată de
Dumnezeu Însuşi. Cu siguranţă mântuirea omului şi a lumii nu s-a
realizat uşor, ci a fost un proces îndelungat, cu multe etape, în care
Dumnezeu a pregătit lumea pentru naşterea Fiului Său şi primirea
învăţăturii Lui mântuitoare. Momentul în care lumea a fost pregătită
pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu este numit foarte sugestiv de
Sfântul Apostol Pavel „plinirea vremii” (Gal. 4,4).
Astăzi prăznuim unul dintre importantele momentele pregătitoare
ale procesului de mântuire a omului, şi anume intrarea în biserică a
Maicii Domnului.
Cunoaştem cu toţii modul miraculos al naşterii Sfintei Fecioare
Maria. Părinţii ei, Ioachim şi Ana, erau oameni în vârstă, cu frică de
Dumnezeu, dar nu puteau avea copii. În această situaţie ei s-au rugat
fierbinte lui Dumnezeu să-i miluiască cu un copil. După mulţi ani,
Domnul le-a ascultat rugăciunile şi a trimis un înger, care le-a vestit că
vor avea o fiică. De bucurie că rugăciunea le-a fost împlinită, Ioachim şi
Ana au promis că îşi vor închina fata lui Dumnezeu, de aceea după
naştere, Sfânta Fecioară Maria a stat în casa părinţilor ei până la vârsta de
trei ani, când a fost dusă la templul din Ierusalim şi închinată Domnului.
Noi obişnuim să numim sărbătoarea de astăzi „intrarea în biserică
a Maicii Domnului”, deşi Sfânta Fecioară a fost dusă la templul din
Ierusalim, pentru că Biserica a fost înfiinţată numai de Domnul Hristos.
La acest templu erau crescute în frica lui Dumnezeu mai multe fecioare,
nu numai Fecioara Maria, totuşi Sfânta Fecioară Maria a fost singura fată
care a avut vreodată acces în Sfânta Sfintelor.
Templul din Ierusalim avea două încăperi: Sfânta şi Sfânta
Sfintelor.
În Sfânta se aflau masa, pâinile punerii înainte pentru slujbă şi
sfeşnicul cu şase braţe. Aici tămâia zilnic câte un preot, prin tragere la
sorţi.
215
În Sfânta Sfintelor se găseau altarul tămâierii, care era tot de
aur şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot se
păstra urna de aur, în care era un vas cu mană, toiagul lui Aaron care
odrăslise şi tablele legii. Deasupra chivotului erau doi heruvimi ai
măririi, care umbreau altarul împăcării. Aici intra numai arhiereul, o
dată pe an, cu sânge de animale, adus ca jertfă pentru popor.
Mana din urna de aur se păstra pentru aducere aminte evreilor
că au fost hrăniţi de Dumnezeu cu ea în pustie timp de patruzeci de
ani. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Umple cu mană un omer, ca să
se păstreze în viitor urmaşilor voştri, ca să vadă pâinea cu care v-am
hrănit Eu în pustie, după ce v-am scos din ţara Egiptului. Iar către
Aaron a zis Moise: «Ia un vas de aur şi toarnă în el un omer plin cu
mană şi pune-l înaintea Domnului, ca să se păstreze în viitor pentru
urmaşii voştri!» Şi l-a pus Aaron înaintea chivotului mărturiei, ca să se
păstreze, cum poruncise Domnul lui Moise” (Ieş. 16,32-34).
Toiagul lui Aaron care odrăslise era păstrat în Sfânta Sfintelor
pentru că prin el a adeverit Dumnezeu că îl alesese drept preot pe
Aaron şi pe urmaşii lui, atunci când şi alţi evrei au vrut să devină
preoţi. Această minune este relatată în Sfânta Scriptură: „A grăit
Domnul lui Moise şi a zis: «Spune fiilor lui Israel şi ia de la ei, de la
toate căpeteniile lor, după seminţii, douăsprezece toiege, câte un toiag
de fiecare seminţie, şi numele fiecărei căpetenii scrie-l pe toiagul său;
iar numele lui Aaron să-l scrii pe toiagul lui Levi, căci un toiag vor da
de fiecare căpetenie de seminţie. Toiegele acelea să le pui în cortul
adunării înaintea chivotului legii, unde Mă arăt ţie. Şi va fi că toiagul
omului pe care-l voi alege va odrăsli; şi aşa voi potoli cârtirea fiilor lui
Israel, cu care cârtesc ei împotriva voastră». Şi Moise a spus acestea
fiilor lui Israel şi toate căpeteniile lor i-au dat toiegele, câte un toiag de
fiecare căpetenie, adică douăsprezece toiege, după cele douăsprezece
seminţii ale lor; şi toiagul lui Aaron era între toiegele lor. Apoi Moise
a pus toiegele înaintea Domnului, în cortul adunării. Iar a doua zi a
intrat Moise şi Aaron în cortul adunării şi iată toiagul lui Aaron, din
casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale. Şi
atunci a scos Moise toate toiegele de la faţa Domnului la toţi fiii lui
Israel; şi au văzut şi şi-au luat fiecare toiagul său. Apoi a zis Domnul
216
către Moise: «Pune iar toiagul lui Aaron înaintea chivotului legii spre
păstrare, ca semn pentru fiii neascultători, ca să înceteze de a mai cârti
împotriva Mea, ca să nu moară!» Şi a făcut Moise aşa; cum îi
poruncise Domnul aşa a făcut” (Numerii 17,1-11).
Tablele legii primite de Moise de la Dumnezeu pe Muntele
Sinai erau păstrate în Sfânta Sfintelor, pentru că acestea reprezentau
legea după care erau conduşi evreii. Întrucât au existat două rânduri de
table ale legii, vom prezenta istoria lor din Sfânta Scriptură. „După ce
a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai, i-a dat cele
două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”
(Ieş. 31,18). „Iar Moise, întorcându-se; s-a pogorât din munte, cu cele
două table ale legii în mână, scrise pe amândouă părţile lor - pe o parte
şi pe alta erau scrise. Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi
scrierea era scrierea lui Dumnezeu, săpată pe table. Atunci, auzind
Iosua glasul poporului răsunând, a zis către Moise: «În tabără se aud
strigăte de război». Iar Moise a zis: «Acesta nu este glas de biruitori,
nici glas de biruiţi; ci eu aud glas de oameni beţi». Iar după ce s-a
apropiat de tabără, el a văzut viţelul şi jocurile şi, aprinzându-se de
mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat sub
munte” (Ieş. 32,14-19). „Atunci a zis Domnul către Moise: «Ciopleşte
două table de piatră, ca cele dintâi, şi suie-te la Mine în munte şi voi
scrie pe aceste table cuvintele care au fost scrise pe tablele cele dintâi,
pe care le-ai sfărâmat. Să fii gata dis-de-dimineaţă şi dimineaţă să te
sui în Muntele Sinai şi să stai înaintea Mea acolo pe vârful muntelui.
Dar nimeni să nu se suie cu tine, nici să se arate în tot muntele: nici oi,
nici vite mari să nu pască împrejurul acestui munte». Deci a cioplit
Moise două table de piatră, asemenea cu cele dintâi, şi, sculându-se
dis-de-dimineaţă, a luat Moise în mâini cele două table de piatră şi s-a
suit în Muntele Sinai, cum îi poruncise Domnul. Atunci S-a pogorât
Domnul în nor, iar Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi; şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a
scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci. Iar
când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două
table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise
Dumnezeu cu el” (Ieş. 34,1-5 şi 28-29)
217
Mana cu care s-au hrănit evreii în pustie simbolizează naşterea
Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Aşa cum mana cădea din cer,
fără să fi crescut din vreo sămânţă cultivată de om pe pământ, tot aşa
şi Fiul lui Dumnezeu se naşte din Fecioara Maria fără sămânţă
bărbătească.
Toiagul lui Aaron care a odrăslit este de asemenea simbol al
zămislirii şi naşterii Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria
fără sămânţă bărbătească, pentru că aşa cum un toiag nu poate da
vlăstare, tot aşa o fecioară nu poate naşte, dar legile firii au fost biruite
la zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele preacurat al Fecioarei
Maria, pentru că Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea şi puterea Celui
Preaînalt a umbrit-o.
Templul din Ierusalim era înconjurat de un pridvor şi de mai
multe curţi. Prima, imediat lângă templu, era a preoţilor, unde se
găseau altarul de jertfă (pe care se aduceau jertfele poporului) şi baia
de aramă pentru spălările rituale. În cea de-a doua curte, a israeliţilor
de rând, stăteau doar bărbaţii, iar la răsărit de aceasta se găsea curtea
femeilor, care puteau privi de la distanţă ceremonialul care se oficia la
templu.
Primul templu al evreilor a fost ridicat în şapte ani de înţeleptul
rege Solomon (cca 971-931 î. d. Hr.). Când a fost gata, acesta se putea
număra printre minunile lumii. Era zidit din marmură albă şi acoperit din
acelaşi material. Pe acoperiş erau înfipte cuie de aur, cu partea ascuţită în
sus, pentru a nu se aşeza păsările să-l murdărească. Văzut din depărtare
semăna cu un munte de zăpadă, care străluceşte în soare. Acest templu a
dăinuit până-n 586 î. d. Hr., când a fost jefuit şi incendiat de babilonienii
conduşi de Nabucodonosor, iar evreii au fost duşi în robie.
În anul 538 î. d. Hr. robia babilonică s-a încheiat şi evreii întorşi
au avut o primă grijă: rezidirea jertfelnicului din curtea templului.
Peste doi ani evreii au pus temelia noului templu, dar din cauza
uneltirilor samarinenilor şi a sărăciei din Ţara Sfântă de după robie,
lucrările de zidire au durat cincisprezece ani. Când templul a fost gata,
era mai mare decât cel al lui Solomon, dar departe de a fi ceea ce a
fost vechiul templu. Bătrânii care apucaseră şi templul lui Solomon,
când priveau la modestia noului templu şi îşi aduceau aminte de
218
măreţia şi strălucirea celuilalt, începeau să plângă. Proorocul Agheu
însă îi mângâia şi le zicea că „slava acestui templu de pe urmă va fi
mai mare decât a celui dintâi” (Agheu 2,9), pentru că în el va intra
Mesia cel aşteptat.
În anul 37 î. d. Hr. regele Irod cel Mare s-a apucat de
renovarea templului. Lucrările au fost foarte amănunţite, încât s-a
socotit că templul a fost rezidit. Pereţii au fost făcuţi din marmură
albă, iar acoperişul a fost aurit, încât templul a fost adus la strălucirea
vechiului templu al lui Solomon.
Aici a stat Fecioara Maria timp de doisprezece ani, în perpetuă
rugăciune, studiind Scripturile Vechiului Testament şi fiind educată cu
multă atenţie de femeile care aveau grijă de ea.
Evreii ţineau foarte mult la templul lor, care era centrul
spiritual al întregii vieţi din Palestina. Orice copil de parte bărbătească
era închinat lui Dumnezeu şi tăiat împrejur la templu. De asemenea,
fiecare familie de evrei trebuia să se închine la templul din Ierusalim
cel puţin o dată în viaţă. Înţelegem astfel călătoria la templu a unor
familii de evrei din Nazaret, printre care erau şi Maica Domnului cu
dreptul Iosif şi Iisus la vârsta de doisprezece ani (Luca 2,42-51).
De asemenea înţelegem ce provocare au fost pentru evrei
cuvintele Domnului Hristos: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl
voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit
templul acesta (atâta timp a durat rezidirea începută de Irod cel Mare).
Şi Tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2,19-20). Dar evanghelistul Ioan
subliniază că Mântuitorul „vorbea despre templul trupului Său. Deci,
când s-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o
spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus”
(Ioan 2,21-22).
Mântuitorul a făcut însă o profeţie şi despre templul din
Ierusalim: „Unii vorbeau despre templu că este împodobit cu pietre
frumoase şi cu podoabe, iar Iisus a zis: Vor veni zile când, din cele ce
vedeţi, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească” (Luca
21,5-6). Profeţia s-a împlinit în anul 70, când revolta iudaică
antiromană a fost înăbuşită, iar templul a fost distrus până la temelii.
219
De atunci evreii nu mai au templu. Pe locul templului din Ierusalim se
ridică astăzi impunătoarea moschee a lui Omar.
După cei doisprezece ani petrecuţi în templu, Fecioara Maria
nu mai putea fi ţinută aici, pentru că aşa prevedea legea evreiască.
Pentru că Fecioara Maria fusese închinată de mică lui Dumnezeu de
către părinţii ei, nu se putea căsători. În această situaţie, preoţii de la
templu s-au rugat lui Dumnezeu să-i lumineze ce să facă. La îndemnul
Domnului, preoţii au ales doisprezece bărbaţi din seminţia lui David
care nu erau căsătoriţi, le-au luat toiegele şi le-au pus peste noapte în
sfânta sfintelor, rugându-se lui Dumnezeu să le arate pe cine îl alege
El să aibă grijă de Fecioara Maria. A doua zi dimineaţă au constatat că
toiagul lui Iosif, un om bătrân cu viaţă sfântă, înverzise, iar deasupra
lui era aşezat un porumbel alb. Înţelegând că acest semn este de la
Dumnezeu, Sfânta Fecioară a fost logodită cu dreptul Iosif, pentru a-şi
putea dedica în întregime viaţa lui Dumnezeu, trăind în curăţie, iar cei
doi s-au mutat în Nazaret.
Ce putem învăţa din atitudinea Sfintei Fecioare Maria la
templu este stăruinţa în rugăciune şi curăţia. Ea a fost cea mai curată
fiinţă care a trăit pe pământ, singura care a fost vrednică să dea naştere
Fiului lui Dumnezeu.
Noi nu locuim în biserică, dar venim mereu în ea. Aici învăţăm
ce trebuie să facem pentru a ne mântui. Să şi împlinim ceea ce ştim,
pentru că numai aşa vom putea ajunge alături de Domnul Hristos, de
Maica Domnului şi de sfinţi în rai.
AMIN
220
Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat
(30 Noiembrie)
Pentru mântuirea omului şi a lumii, Dumnezeu Tatăl a trimis în
lume pe Fiul Său, „căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să
judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,16-17).
Mântuitorul şi-a desfăşurat întreaga Lui activitate între evrei şi chiar a
afirmat: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui
Israel” (Matei 15,24). Pentru chemarea neamurilor la credinţă,
Domnul Hristos şi-a ales doisprezece Apostoli, pe care după ce i-a
învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 13,11), i-a trimis în
lume, zicând: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe
voi” (Ioan 20,21), „drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei
28,19,20). Sfântul Evanghelist Marcu redă şi el această poruncă a
Mântuitorului: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la
toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce
nu va crede se va osândi” (Marcu 16,15-16). Pe lângă cei doisprezece
Apostoli aleşi de Mântuitorul la începutul activităţii Sale publice, după
învierea din morţi şi înălţarea cu trupul la cer, Domnul Hristos l-a
chemat la apostolie şi pe Saul, cel ce avea să fie Sfântul Pavel, pe care
l-a rânduit să fie Apostolul neamurilor, după cum i-a mărturisit lui
Anania: „Acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea
neamurilor şi a regilor” (Fapte 9,15). Sfântul Pavel îi scrie şi el lui
Timotei despre aceasta: „Eu spre aceasta am fost pus, propovăduitor,
apostol şi învăţător al neamurilor” (II Tim. 1,11).
După înălţarea Domnului cu trupul la cer şi pogorârea
Sfântului Duh, Apostolii au tras sorţi, pentru a şti fiecare unde i-a
rânduit Dumnezeu să propovăduiască Evanghelia împărăţiei cerurilor.
Sfântului Apostol Andrei i-a revenit misiunea de a răspândi cuvântul
Evangheliei în mai multe ţări, printre care şi la noi.
221
Despre Sfântul Apostol Andrei avem multe date în Sfânta
Scriptură. El era fiul lui Iona din Betsaida Galileii (Ioan 1,44), a locuit
o vreme în Capernaum, cu fratele său Petru (Marcu 1,21 şi 29) şi
amândoi erau pescari (Matei 4,18). Sfântul Andrei a fost ucenicul
Sfântului Ioan Botezătorul (Ioan 1,35-40), iar atunci când acesta i l-a
arătat pe Domnul Hristos şi i-a zis că El este „Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29), a urmat Mântuitorului, fiind cel
dintâi Apostol. El l-a adus apoi pe fratele său Petru la Domnul. Acest
episod este relatat în Sfânta Evanghelie după Ioan: „Andrei i-a zis lui
Simon, fratele său: am găsit pe Mesia şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind
la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa” (Ioan
1,41-42).
Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Bitinia, Bizantia,
Tracia, Macedonia, în ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Scythia
Minor (Dobrogea de astăzi) şi Crimea, răspândind Evanghelia
împărăţiei lui Dumnezeu din nordul Mării Negre, până în sudul
Greciei. Asemenea celorlalţi Apostoli (cu excepţia Sfântului Apostol
şi Evanghelist Ioan), şi-a încheiat viaţa ca martir, în oraşul Patras din
sudul Greciei, fiind răstignit cu capul în jos, pe o cruce în formă de X,
care de atunci îi poartă numele. După mai multe strămutări, sfintele
sale moaşte se odihnesc, în zilele noastre, în catedrala din Amalfi, în
Italia. În urma unei hotărâri a Vaticanului, capul Sfântului Andrei a
fost trimis Bisericii Ortodoxe a Greciei şi a fost aşezat în biserica cu
hramul „Sfântul Andrei” din oraşul Patras.
Faptul că poporul român a fost creştinat de un Apostol, în
timp ce alte popoare mai mari decât al nostru nu au beneficiat de un
astfel de privilegiu, îi face pe unii străini să nege prezenţa Sfântului
Apostol Andrei la „gurile Dunării”, motivându-şi afirmaţia prin
faptul că Sfânta Scriptură nu menţionează acest fapt. Acestora noi le
răspundem că nici despre Sfântul Apostol Petru nu se afirmă nicăieri
în Scriptură că a fost la Roma. Cu toate acestea, Biserica Romano
Catolică susţine cu tărie că el a propovăduit la Roma, a fost chiar
primul episcop de aici (ori noi ştim că Apostolii nu au fost episcopi)
şi a fost martirizat în acest oraş. La fel, nici despre Sfântul Apostol
222
Toma nu se afirmă în Scriptură că a fost în India, ori nici un om serios
nu neagă acest fapt.
Pentru susţinerea afirmaţiei noastre, că Sfântul Apostol Andrei
a propovăduit în Dobrogea, vom prezenta mai multe argumente.
Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, a fost colonizată de greci.
Ca dovadă stau vechile porturi Tomis, Callatis şi Istria, datând încă
din veacurile VI-V î. d. Hr. Datorită poziţiei sale strategice, Dobrogea
a intrat sub stăpânirea Romei mult mai devreme decât restul Daciei. În
anul 28 î. d. Hr. Crassus o anexează provinciei Moesia. Romanii au
concentrat aici trupe militare (Legiunea a V-a Macedonica) şi au
întărit cetăţile de pe malurile Dunării, transformând Dobrogea într-un
bastion care domina câmpia munteană. În anul 63 î.d.Hr. generalul
roman Pompei a cucerit Palestina, pe care a anexat-o Imperiului
Roman.
Prin lucrarea lui Dumnezeu, în ziua Cincizecimii „erau în
Ierusalim bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer: parţi,
mezi, elamiţi, cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în
Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia, în Pamfilia, în Egipt, în părţile
Libiei cea de lângă Cirene, romani, cretani, arabi, iudei şi prozeliţi”
(Fapte 2,5-11). Datorită faptului că atât locuitorii Ţării Sfinte, cât şi cei
ai Dobrogei se găseau în acelaşi Imperiu, le oferea posibilitatea de a
circula liber în toate părţile acestuia, de aceea prezenţa unor greci din
Scythia Minor sau chiar a unor băştinaşi de aici în Ierusalim la
Cincizecime, nu este exclusă. Marea Neagră se numea pe atunci Pontul
Euxin, deci când Scriptura îi aminteşte pe locuitorii din Pont, se referă
la cei ce locuiau pe ţărmurile Pontului Euxin. Printre „cele trei mii de
suflete” menţionate în Sfânta Scriptură că s-au botezat de Rusalii (Fapte
2,41), pot fi şi locuitori din Scythia Minor, care i-au putut ruga pe
Apostoli să propovăduiască cuvântul Domnului şi în ţara lor.
Sfântul Ipolit (cca. 170-236) este primul autor care
consemnează faptul că Sfântul Apostol Andrei a vestit cuvântul
Evangheliei sciţilor şi tracilor. Episcopul Eusebiu din Cezareea
Palestinei (265-339), cel mai de seamă istoric din veacurile primare,
aminteşte în Istoria sa bisericească faptul că Sfântul Apostol Andrei a
propovăduit în Dacia Pontică. Călugărul Epifanie (sec. VIII) afirma în
223
„Viaţa Sfântului Apostol Andrei” că între popoarele evanghelizate de
el se numărau şi sciţii.
Despre răspândirea învăţăturii creştine şi în rândul locuitorilor
de la „gurile Dunării”, se referă Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful
(+165) în lucrarea sa «Dialog cu iudeul Trifon», unde scrie că „nu
există nici un neam din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi cresc
vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos cel răstignit”.
De asemenea apologetul Tertulian din Cartagina (cca. 160-240) afirmă
în lucrarea sa intitulată «Împotriva iudeilor» că Hristos „stăpâneşte şi
în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor”.
În Dobrogea există toponimice şi hidronimice preluate de la
numele Sfântului Apostol Andrei, cum ar fi „pârâul Sfântului Andrei”,
„peştera Sfântului Andrei” etc., care atestă trecerea celui dintâi
Apostol prin aceste părţi şi care nu se justifică altfel. De asemenea,
Sfântul Andrei este pomenit într-o serie de colinde, legende şi
obiceiuri, atât din Dobrogea, cât şi din Basarabia.
Prin locurile pe unde a trecut, la fel ca şi ceilalţi Apostoli,
Sfântul Andrei a propovăduit Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu, a
botezat persoanele atrase de învăţătura Mântuitorului şi a hirotonit
preoţi, întemeind în acest fel primele comunităţi creştine. Lipsa unor
mărturii epigrafice şi arheologice creştine în Scythia Minor din veacul
I se datorează faptului că noua învăţătură creştină era considerată în
statul roman drept o religie interzisă, deci creştinii nu-şi puteau zidi
biserici, pentru a nu-şi atrage prigoana autorităţilor de stat. La aceasta
se adaugă şi faptul, îndeobşte cunoscut, că primii creştini se recrutau
mai ales dintre oamenii săraci, care erau încântaţi că noua credinţă îi
făcea egali cu stăpânii lor, iar aceştia nu aveau posibilitatea materială
de a-şi ridica locaşuri de cult. Inexistenţa unor astfel de mărturii s-ar
mai putea datora fie distrugerii lor de unele popoare migratoare, fie
nedescoperirii lor până în prezent.
Faptul că cea mai veche episcopie atestată documentar pe
teritoriul ţării noastre este cea de la Tomis (Constanţa de astăzi),
numărul mare de martiri din Scythia Minor din secolele III şi IV,
bazilicile descoperite aici, datând din secolele IV-VI, precum şi
numeroasele obiecte cu caracter creştin găsite în întreaga Dobroge,
224
sunt alte dovezi incontestabile ale trecerii Sfântului Apostol Andrei
prin aceste locuri.
Toate cele amintite până acum demonstrează fără drept de
tăgadă faptul că noi am fost creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei,
ilustrează vechimea creştinismului la noi, iar dovada vie a continuităţii
vieţii creştine pe aceste meleaguri este însuşi poporul român, care nu
s-a rupt de originile lui creştine, nici nu le-a renegat.
Ţinând cont de prezenţa Sfântului Apostol Andrei la „gurile
Dunării”, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea
numărul 3399/1997, a decis ca ziua de pomenire a Sfântului Andrei să
fie însemnată cu cruce roşie în calendarul creştin, numindu-l:
„Ocrotitorul României”, iar prin hotărârea numărul 4972/2001, a
declarat ziua de 30 Noiembrie sărbătoare bisericească naţională.
Dacă noi, românii, nu am primit de la Dumnezeu darul de a fi
un popor misionar şi de a răspândi la alţii învăţătura Domnului
Hristos, cum au făcut-o grecii de pildă, prin Sfinţii Chiril şi Metodiu
sau alţi misionari, ori cum au procedat spaniolii şi portughezii cu
coloniile lor, noi am fost în schimb păstrători a ceea ce am primit.
Dacă nu am schimbat pe alţii, ne-am transformat şi modelat pe noi
înşine după învăţătura Domnului Hristos. Aşa se explică firea tolerantă
şi paşnică a românului.
Avem convingerea că prin poporul român, singurul popor latin,
deci de natură apuseană, dar de credinţă ortodoxă, răsăriteană, se vor
face paşi importanţi în unirea Bisericilor. Pe bună dreptate, unirea
Bisericilor, pentru care noi ne rugăm la fiecare slujbă, va fi o
adevărată minune dumnezeiască, dar cu siguranţă poporul nostru va
avea o contribuţie considerabilă la aceasta, pentru că minunile chiar
dacă sunt săvârşite de Dumnezeu, Acesta lucrează prin oameni.
Faptul că poporul nostru a fost chemat de un Apostol la
credinţa cea adevărată, nu trebuie să reprezinte pentru noi un motiv
de mândrie, pentru că această chemare implică mari responsabilităţi,
conform celor spuse de Mântuitorul: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi
vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire
pentru păcatul lor” (Ioan 15,22), „căci sluga aceea care a ştiut voia
Stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia Lui, va fi
225
bătută mult, pentru că oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-
a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12,47-48). Drept
aceea, dacă un Apostol a fost rânduit să propovăduiască în ţara noastră
cuvântul Evangheliei, ceea ce dovedeşte că Dumnezeu ne-a ales
pentru împărăţia Sa, şi noi avem datoria să răspundem chemării lui
Dumnezeu şi să ne străduim pe cât ne stă în putinţă să împlinim voia
Lui exprimată în porunci, pentru că numai aşa ne vom ridica la
înălţimea chemării noastre şi vom putea ajunge în rai.
AMIN
226
Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei
(6 Decembrie)
Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor
Lichiei, un Sfânt foarte popular şi îndrăgit de toţi creştinii.
Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în oraşul Patara din Asia
mică, din părinţii Teofan şi Nona, doi oameni foarte evlavioşi. De mic
Sfântul Nicolae s-a dovedit a fi foarte credincios şi având aplecare şi
râvnă pentru studiu, a ajuns preot. După ce părinţii i s-au mutat la
Domnul şi-a împărţit întreaga avere săracilor. Pentru că era preot
vrednic şi foarte preţuit, a fost numit stareţul mănăstirii Sion din Mira
Lichiei. Sfântul Nicolae ardea de dorul de a se închina la locurile unde
s-a născut, a trăit, a murit pe cruce, a înviat din morţi şi s-a înălţat cu
trupul la cer Domnul Hristos, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,
motiv pentru care a plecat la locurile sfinte, unde a stat mai multă
vreme. La întoarcerea din Ţara Sfântă a fost ales arhiepiscop în Mira
Lichiei.
Pe vremea Sfântului Nicolae Asia Mică aparţinea de Imperiul
Roman, împăraţi fiind Diocleţian şi Maximian, doi păgâni care îi
persecutau pe creştini. Pentru credinţa lui în Hristos, Sfântul Nicolae a
fost întemniţat împreună cu mulţi alţi creştini. Pe când Sfântul se
găsea în temniţă, Constantin cel Mare a ajuns împărat la Roma şi prin
decretul din 313 de la Milan, a dat libertate creştinilor, încât
persecutarea lor a încetat, iar toţi cei ce se găseau în închisori au fost
eliberaţi. Printre aceştia se număra şi Sfântul Ierarh Nicolae.
După ce timp de aproape trei veacuri diavolul a luptat
împotriva Bisericii prin cruntele persecuţii declanşate de împăraţii
păgâni ai Romei asupra creştinilor, după anul 313 vrăjmaşul vine cu
altă ispită asupra Bisericii şi anume ereziile sau rătăcirile de la
credinţa cea adevărată. Printre ereziile începutului veacului al patrulea
se număra şi arianismul, care învăţa că Iisus Hristos nu este Fiul lui
Dumnezeu, ci doar o creatură a Lui. Vom prezenta mai multe mărturii
ale Sfintei Scripturi, care atestă faptul că Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu. Arhanghelul Gavriil i-a spus Sfintei Fecioare la
bunavestire despre Hristos: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt
227
se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David,
părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia
Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,32-33). După ce l-a făcut să vadă pe
orbul din naştere, Mântuitorul i-a spus: „Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în
El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”
(Ioan 9,35-37). Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat despre Domnul
Hristos: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui
Dumnezeu” (Ioan 1,34). Natanael I-a spus Mântuitorului: „Rabi, Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,49). „Simon Petru I-a zis: Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16,16). Sfinţii
Apostoli I-au zis toţi în cor, după ce Mântuitorul a umblat pe mare:
„Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14,33). Sfântul
Marcu îşi începe Evanghelia cu cuvintele: „Începutul Evangheliei lui
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1,1). Sfântul Ioan
Evanghelistul afirmă despre cele scrise în Evanghelie: „Iar acestea s-
au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi,
crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20,31). La răstignirea
Mântuitorului, „sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus,
văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu
adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27,54). „Iar duhurile
cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând:
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3,11).
Pentru a combate arianismul şi a evidenţia credinţa cea
adevărată, Constantin cel Mare a convocat primul Sinod Ecumenic de
la Niceea, în 325, la care au participat 318 episcopi din toată lumea
creştină cunoscută atunci. La acest sinod a fost combătută învăţătura
lui Arie şi s-au alcătuit primele opt articole din Simbolul Credinţei,
care se rosteşte la fiecare Sfântă Liturghie.
Deşi Sfântul Nicolae era un om foarte blând, la Sinodul I
Ecumenic de la Niceea i-a tras o palmă lui Arie, pentru că în ceea ce
priveşte învăţătura de credinţă nu sunt acceptate abaterile sau
compromisurile. Mântuitorul Însuşi a spus despre învăţătura Sa:
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei
24,35).
228
Sfântul Nicolae a fost un ierarh model, care şi-a petrecut viaţa
în rugăciune şi post, săvârşind multe fapte de milostenie. Dintre
acestea vom aminti una singură, care este reprezentată în anumite
icoane. Un om sărac a ajuns la mare strâmtorare, încât a hotărât să-şi
dea cele trei fiice să trăiască în păcat, pentru a scăpa de datorii şi
sărăcie. Aflând de aceasta, Sfântul Nicolae s-a dus seara şi a aruncat în
ascuns o pungă plină cu aur în casa omului. Găsind banii, săracul a
mulţumit lui Dumnezeu şi a renunţat la planul lui cel păcătos. Cu banii
aceia nevoiaşul şi-a căsătorit prima fată. Nu peste multă vreme,
Sfântul a mai aruncat o pungă de galbeni pe fereastră, în casa
săracului, cu care acesta şi-a căsătorit şi cea de-a doua fiică. Peste
câtva timp Sfântul Nicolae a mai aruncat o pungă cu bani în casa
săracului. Acesta a văzut însă ce s-a întâmplat şi alergând după Sfânt,
l-a recunoscut şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi. Cu siguranţă aceasta
a fost voia lui Dumnezeu, ca nevoiaşul să afle cine era binefăcătorul
său.
Sfântul Nicolae a primit de la Dumnezeu darul facerii de
minuni pe când era încă în viaţă. Astfel, pe când Sfântul se afla într-o
corabie, care se îndrepta către Ţara Sfântă, s-a iscat o furtună foarte
puternică pe mare, iar valurile izbeau corabia, care troznea din toate
încheieturile, fiind gata să se scufunde, încât toţi călătorii erau siguri
că le-a venit sfârşitul. Cunoscând însă viaţa Sfântului Nicolae,
marinarii şi călătorii i-au cerut să se roage lui Dumnezeu, pentru a-i
scăpa de acea furtună grozavă. Nici nu a apucat Sfântul să-şi ridice
bine mâinile pentru a înălţa rugăciune lui Dumnezeu, iar furtuna a
încetat imediat.
Simţind că i se apropie sfârşitul, Sfântul Nicolae s-a retras la
mănăstirea Sion, unde fusese stareţ şi acolo a trecut la Domnul, în ziua
de 6 Decembrie 342, la adânci bătrâneţe. Moaştele sale au fost păstrate
în biserica din Mira Lichiei până în 9 mai 1087, când au fost
strămutate la Bari, în sudul Italiei, într-o mănăstire închinată Sfântului
Nicolae, de teama de a nu cădea în mâinile musulmanilor.
Sfântul Nicolae a săvârşit multe minuni şi după mutarea sa la
Domnul, dintre care vom relata câteva. Trei oameni întemniţaţi pe
nedrept s-au rugat Sfântului Nicolae, pentru a-i cere ajutorul. Sfântul i
229
s-a arătat în vis eparhului Avlavie, mustrându-l pentru fapta sa şi i-a
apărut în vis şi împăratului, înştiinţându-l despre nedreptatea făcută
celor trei tineri. Împăratul a poruncit ca cei întemniţaţi pe nedrept să
fie eliberaţi imediat.
Un om din Constantinopol avea de făcut o călătorie pe mare.
Înainte de a pleca la drum, s-a dus în biserica Sfântului din oraş şi s-a
rugat acestuia să-i ajute în drumul său. După ce s-a îmbarcat, s-a
pornit în noaptea aceea un vânt puternic pe mare, iar corăbierii s-au
apucat să strângă pânzele. Neputând dormi, călătorul a ieşit pe punte,
pentru a bea apă, dar împiedicându-se de o funie, a căzut în apa agitată
a mării. Vântul fiind potrivnic, marinarii nu au putut întoarce corabia,
pentru a scoate din apă pe cel ce căzuse şi se uitau cu părere de rău la
el. Acesta dându-şi seama că nu poate prinde corabia din urmă, nu şi-a
pierdut nădejdea, ci a început să strige, plin de credinţă, în largul
mării: „Sfinte Nicolae, ajută-mi!”. Pe neaşteptate s-a găsit în casa lui
din Constantinopol, însă lui părându-i-se că este încă în largul mării,
continua să strige şi să se roage Sfântului Nicolae să-l ajute. Cei din
casă şi vecinii s-au trezit la aceste strigăte şi au alergat să vadă ce se
întâmplă. În mijlocul casei l-au văzut pe omul care plecase în
călătorie, chemându-l pe Sfântul Nicolae în ajutor, iar din hainele lui
curgea apă de mare. Înţelegând cele întâmplate, toţi s-au spăimântat şi
au dat slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, iar omul care fusese
salvat în mod miraculos şi-a schimbat hainele şi ducându-se în biserica
Sfântului Nicolae, şi-a petrecut restul nopţii în rugăciune.
În Antiohia trăia un om bogat, pe nume Agricola, care avea un
singur fiu, numit Vasile. Agricola era credincios şi avea mare evlavie
la Sfântul Nicolae. În fiecare an de sărbătoarea Sfântului Nicolae
priveghea întreaga noapte în biserica închinată lui, după care oferea o
masă şi de pomană vecinilor, prietenilor şi săracilor. Într-un an a
plecat şi Vasile, fiul lui Agricola, la hramul bisericii Sfântului Nicolae,
asemenea părinţilor lui. În timpul utreniei au năvălit însă turcii şi au
luat robi pe toţi cei din biserică. Vasile a fost dus în insula Creta şi
predat lui Amira, care era conducătorul trupelor turceşti, pentru a-i
sluji. Auzind cele întâmplate, părinţii lui Vasile s-au întristat foarte
mult, încât timp de doi ani nu au mai făcut mese şi pomeni
230
de sărbătoarea Sfântului Nicolae. Văzându-i în ce situaţie au ajuns,
vecinii i-au sfătuit să nu se lase biruiţi de supărare, ci să se roage
Sfântului Nicolae pentru fiul lor, căci ştiu câte minuni a făcut acesta.
Mângâindu-se puţin, Agricola i-a zis soţiei că nu au nici un câştig din
toată tânguirea lor, ci de vreme ce praznicul Sfântului Nicolae este
aproape, mai bine să meargă la biserica lui şi să privegheze toată
noaptea, aşa cum obişnuiai odinioară. Cu bucurie s-au dus la biserică,
au participat la sfintele slujbe şi au dat de pomană săracilor. După ce
s-au întors acasă, au chemat vecinii şi rudele la cină şi au început să
mănânce şi să bea întru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile
Sfântului Nicolae. Pe când se găseau la masă, au auzit câinii lătrând.
Slugile au ieşit să vadă ce se întâmplă, dar fiind întuneric, nu au văzut
nimic. Agricola a luat atunci o făclie în mână şi a ieşit în curtea casei,
unde a văzut un om îmbrăcat în straie turceşti. Apropiindu-se de
acesta, a constatat că este un tânăr voinic, care ţinea în mână un pahar
cu vin. Cuprins de spaimă, a recunoscut că tânărul acela nu era
altcineva decât Vasile, fiul său şi nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Vasile însă i-a confirmat că este el în carne şi oase. Agricola l-a
îmbrăţişat cu mult drag şi l-a întrebat cum a scăpat din mâinile
turcilor. Vasile i-a spus unde l-au dus turcii după ce l-au robit şi ce
făcea el acolo, dar cum a scăpat nu ştia. Atât îşi aminteşte că era în
faţa lui Amira, cu paharul de vin în mână, când cineva puternic l-a
răpit de acolo, apoi l-a văzut pe Sfântul Nicolae care l-a aşezat în
curtea casei părinţilor. Agricola s-a smerit văzând această mare
minune, iar toţi care erau de faţă s-au minunat.
Sfântul Ierarh Nicolae ocupă un loc deosebit în conştiinţa
credincioşilor, fapt pentru care Sfânta Biserică, pe lângă ziua de 6
decembrie, i-a rânduit o zi săptămânală de pomenire, joia fiind
închinată lui. În ţara noastră avem localităţi care poartă numele acestui
Sfânt, precum Sânnicolau, Sânmiclăuş şi altele. În Grecia există 39 de
localităţi cu numele Άγιος Νικόλαος (Sfântul Nicolae), în Franţa
întâlnim 35 de localităţi cu numele acestui mare Sfânt, în Argentina,
Cuba, Filipine, Italia şi Mexic sunt numeroase localităţi care poartă
numele Sfântului Nicolae, iar în alte ţări, precum: Albania, Anglia,
Austria, Belgia, Bolivia, Bulgaria, Canada, Chile, Cipru, Columbia,
231
Ecuador, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Olanda, Peru,
Rusia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii şi Venezuela există
cel puţin un oraş care-i poartă numele. Numeroase biserici îl au ca
ocrotitor pe Sfântul Nicolae, iar destui credincioşi, bărbaţi şi femei,
poartă numele lui. În noaptea din ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae,
copiii primesc daruri, în amintirea faptelor de milostenie săvârşite de
acesta, dar pe ascuns, aşa cum Sfântul a oferit aurul omului celui
nevoiaş, care voia să-şi trimită fiicele să păcătuiască.
Să învăţăm de la Sfântul Ierarh Nicolae credinţa, rugăciunea,
iubirea, milostenia, blândeţea şi răbdarea, dar şi hotărârea în ceea ce
priveşte apărarea învăţăturii de credinţă. Să urmăm pilda acestui Sfânt,
care este un exemplu grăitor pentru toţi creştinii, căci numai aşa vom
putea ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.
AMIN
232
A doua zi de Crăciun
(26 Decembrie)
„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,16-17).
Fraţi creştini,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am ajuns să sărbătorim din nou
Crăciunul sau naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
Astăzi fiind a doua zi de Crăciun, o serbăm pe Maica Domnului, prin
care a venit în lume Fiul lui Dumnezeu.
Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a
Sfintei Treimi, a luat trup şi suflet omenesc, nu înseamnă că El s-a
transformat din Dumnezeu în om. El a rămas Dumnezeu, aşa cum era
din veci, dar şi-a asumat în persoana Lui şi firea umană (trupul şi
sufletul omenesc). Adică Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu
şi om, în persoana cea una a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ca
Dumnezeu, s-a născut din veci din Tatăl, iar ca om, s-a născut la
plinirea vremii, din Sfânta Fecioară Maria.
Când vorbim despre zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în
sânul preacurat al Sfintei Fecioare Maria şi despre naşterea Sa din
Maica Sfântă, spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Termenul
întrupare însă nu defineşte prea bine sensul coborârii Fiului lui
Dumnezeu în lume, pentru că El nu şi-a asumat numai trup omenesc,
ci şi suflet, de aceea mai corect ar fi să spunem că Fiul lui
Dumnezeu s-a înomenit, pentru că El şi-a asumat omul întreg în
persoana Sa. Coborârea lui Dumnezeu Cuvântul în lume este numită
în limba greacă prin doi termeni: ενανθρώπηση (înomenire) şi
ενσάρκωση (întrupare). Termenul de ενανθρώπηση vine de la
άνθρωπος, care înseamnă om, şi acoperă în întregime sensul venirii în
lume a Fiului lui Dumnezeu. Cuvântul ενσάρκωση vine de la σαρξ, care
înseamnă trup, carne, or de vreme ce omul este compus din trup şi
suflet, iar Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat omul întreg, nu numai o parte
233
a lui, şi anume trupul, este mai corect să spunem că Fiul lui
Dumnezeu s-a înomenit.
De ce s-a făcut om Fiul lui Dumnezeu?
Sfânta Scriptură afirmă că „la început a făcut Dumnezeu cerul
şi pământul” (Fac. 1,1). Sfinţii Părinţi spun că prin „cer” se înţelege
universul spiritual, lumea îngerilor, iar prin „pământ” universul
material. În cea de-a şasea zi a creaţiei, „luând Domnul Dumnezeu
ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2,7). Deci dintre toate creaturile,
singur omul este compus din suflet spiritual şi trup material, el
aparţinând ambelor lumi (spirituală şi materială), fiind inelul de
legătură dintre ele sau sinteza lor. Dacă nu avea suflet, omul era
animal, dacă nu avea trup, era înger.
Omul a fost creat compus, pentru ca Dumnezeu să se unească
cu el, iar prin intermediul lui, cu întreaga creatură. De aceea l-a creat
Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca
recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu
el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele
cereşti şi cele pământeşti. Înainte de a hotărî creaţia, fie a îngerilor, fie
a oamenilor, fie a oricărei altei creaturi, Dumnezeu a prehotărât în
sfatul Lui cel veşnic înomenirea Fiului Său. Această hotărâre a lui
Dumnezeu de a se uni cu omul este numită de Sfântul Pavel „taina cea
din veac ascunsă” (Efes. 3,9). Mărimea «tainei din veci ascunsă şi de
îngeri neştiută» stă în mărimea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume.
Nici îngerii nu şi-ar fi putut închipui că în sânul lui Dumnezeu se
ascunde din veci, împreunată cu fiinţa Lui, o atât de mare dragoste faţă
de lume. Arătarea ei este în acelaşi timp dezvăluirea unei valori
neînchipuite a lumii.
Adânca raţiune a înomenirii Fiului lui Dumnezeu nu pleacă de
la om, ci de la Dumnezeu, din dorinţa de a deveni Om şi de a face din
firea umană o teofanie, locul iubit al prezenţei Sale. Omul nu ar fi
putut avea niciodată o astfel de iniţiativă, pentru că nu era în stare să
gândească aşa ceva.
234
Cel de-al doilea scop al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este
mântuirea omului.
Omul a căzut în păcat şi singur nu se putea elibera sau mântui
din robia păcatului şi a diavolului, de aceea Dumnezeu Însuşi îl
mântuieşte, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu
putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27).
Ce este de fapt mântuirea sau restaurarea? Mântuirea înseamnă
revenirea omului, căzut prin păcat, la starea dinaintea căderii, de unde
procesul desăvârşirii se continuă, aşa cum Adam îl continua dacă nu ar
fi căzut în păcat.
Omul singur nu se putea mântui, nu se putea elibera de păcat,
de aceea a fost nevoie de intervenţia lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar
omul se pervertise în sine prin păcat, deci pentru a fi mântuit, trebuia
schimbat lăuntric, trebuia restaurat din interior, nu era eficientă o
intervenţie exterioară, străină omului, care nu îl transforma lăuntric.
De aceea Fiul lui Dumnezeu se face om, pentru a putea mântui pe om
din interior.
Foarte multă lume este tentată să creadă că Fiul lui Dumnezeu
s-a înomenit numai din cauza căderii omului. Dacă înomenirea ar fi
fost determinată de căderea în păcat, atunci Satana, răul, ar fi
condiţionat-o. Nu este aşa. Hristos nu este o întâmplare, un accident în
istorie. Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul nu constituie o simplă
consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul
unei lucrări a Satanei. Unirea naturii divine şi umane s-a făcut pentru
că ea constituie sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu.
Indiferent dacă omul cădea în păcat sau nu, Dumnezeu se înomenea,
pentru a se uni în acest mod cu creatura. Iubirea lui Dumnezeu tinde
spre ultima treaptă a comuniunii; cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat
lumea pentru ca aici El să devină om şi pentru ca omul să devină
dumnezeu prin har, participând la condiţiile de existenţă
dumnezeiască.
Dacă singurul motiv al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume ar
fi fost eliberarea omului din robia păcatului, atunci Dumnezeu
Cuvântul trebuia să se facă şi înger, pentru a mântui şi pe îngerii
235
căzuţi. Dar Fiul lui Dumnezeu „nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui
Avraam a luat” (Evrei 2,16).
De ce s-a născut Fiul lui Dumnezeu dintr-o fecioară?
Când l-a aşezat în grădina raiului, Dumnezeu i-a zis lui
Adam: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2,16-17). Adam a încălcat
porunca lui Dumnezeu, mâncând din rodul pomului oprit, iar
păcatul lui s-a transmis întregului neam omenesc, pentru că
„precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea,
aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în
el” (Rom. 5,12).
Dacă Domnul Hristos s-ar fi născut dintr-o femeie obişnuită,
ca orice om, ar fi avut păcat strămoşesc, şi pentru că „plata
păcatului este moartea” (Rom. 6,23), şi El ar fi trebuit să moară ca
orice om, fără să poată învia din morţi şi fără să poată învia oamenii
a căror fire a asumat-o. În această situaţie crucea Lui n-ar fi fost
mântuitoare, pentru că n-ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru
ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o fără voie,
pentru vina Lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus.
Sfânta Fecioară Maria nu a avut păcate personale, iar la
bunavestire, odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, a fost
curăţită şi de păcatul strămoşesc, astfel încât Fiul lui Dumnezeu îşi
asumă firea omenească curată, neîntinată de păcat. Arhanghelul îi
spune Fecioarei: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Astfel Duhul Sfânt pe
care îl comunică Fiul lui Dumnezeu umanităţii Sale, în momentul
zămislirii Fecioarei, face ca această umanitate să fie fără de păcat,
cum a fost şi primul Adam la facerea lui, şi acelaşi Duh Sfânt i se
comunică şi Fecioarei, pe care o curăţă de păcatul strămoşesc,
încât să poată da din trupul şi din sângele ei, trupul omenesc al
Fiului ei dumnezeiesc lipsit de păcatul strămoşesc, cât şi să-L
poată naşte ca Fecioară. Întrucât Domnul Hristos s-a născut dintr-
o Fecioară, fără sămânţă bărbătească, deci fără poftă, nu a avut
păcat strămoşesc şi fiind lipsit şi de păcate personale, nu a putut fi
236
reţinut de moarte, căci aceasta este consecinţa păcatului, or
Mântuitorul Însuşi a spus: „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi în Mine
nu află nimic” (Ioan 14, 30). Stăpânitor al lumii şi al voilor diavoleşti
din om este Satana, care are stăpânirea morţii, dar în Hristos nu a aflat
nimic din neascultarea lui, şi Iisus a fost lăsat singur „între cei morţi
slobod” (Ps. 87, 4). Iisus nu a murit moartea Sa. El nu a suferit
moartea ca pe o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul
altora, aşa a luat şi moartea altora, dar nu ar fi putut lua nici păcatul,
nici moartea altora, dacă ar fi avut de purtat păcatul Său şi de suferit
moartea Sa. Pentru că a pătimit pe cruce, Domnul Hristos s-a aflat cu
cei morţi, dar El numai din bunătate s-a luptat cu stăpânirea morţii şi
pentru că nu a avut nici un păcat, a fost cu neputinţă să fie ţinut de
moarte. Numai prin zămislirea şi naşterea Sa ca om din Fecioară, Fiul
lui Dumnezeu a dat putere sufletului Său omenesc de a birui moartea
cu trupul. Între zămislirea din Fecioară şi învierea Mântuitorului există
aşadar o strânsă legătură.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a fost om deplin,
asemenea nouă, dar fără de păcat. El Însuşi a spus despre Sine: „Cine
dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46), iar sfântul Petru afirmă
despre Hristos că „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22).
Mântuitorul nu putea să păcătuiască, pentru că păcatul este o faptă
împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Sa,
„căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Tim. 2,13).
Dacă Domnul Hristos nu a putut păcătui, mai este El oare om
adevărat? Pe bună dreptate este om deplin, pentru că păcatul nu ţine de
firea omului. În rai, până la cădere, Adam şi Eva erau fără de păcat.
Păcatul alterează firea omenească, este ca un cariu care o roade, o
strică şi o denaturează. Datorită păcatului au intrat în lume bolile,
suferinţa şi moartea, iar „cine săvârşeşte păcatul este de la diavol,
pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat
în lume Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan
3,8). Mântuitorul neavând păcate, era în mod mai deplin om decât
oamenii care păcătuiesc şi îşi alterează prin aceasta firea dată lor bună
de Dumnezeu.
237
Mântuirea lumii nu a fost un act de dreptate a lui Dumnezeu, ci
de iubire, pentru că „Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi
prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi”
(Rom. 5,8), căci „Dumnezeu ne-a mântuit, nu după faptele noastre, ci
după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai
înainte de începutul veacurilor” (II Tim 1,9).
Dacă Fiul lui Dumnezeu a coborât din iubire în lume, ca să se
unească prin intermediul omului cu creatura întreagă şi să îl
mântuiască în acelaşi timp pe om, datori suntem şi noi să ne străduim
prin credinţă curată şi fapte bune să ne lucrăm propria mântuire, acesta
fiind răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
AMIN
238
A treia zi de Crăciun
(27 Decembrie)
Din mila lui Dumnezeu ne găsim în cea de-a treia zi de
Crăciun, ultimul popas duhovnicesc din anul acesta calendaristic.
În anul 63 î. d. Hr. Palestina a fost cucerită de generalul roman
Pompei şi anexată Imperiului Roman. În anul naşterii Domnului
Hristos, împăratul Octavian Augustus a poruncit să se efectueze în
întregul imperiu un recensământ, pentru a şti pe de o parte câţi
locuitori are acesta, iar pe de altă parte pentru a stabili taxele pe care le
avea de plătit fiecare provincie către vistieria imperială. Pentru a nu se
crea nici o eroare de numărare a populaţiei, împăratul a poruncit ca
fiecare cetăţean din imperiu să fie înregistrat în localitatea lui de
baştină, iar nu în cea de domiciliu. Sfânta Scriptură relatează
desfăşurarea acestui recensământ în Betleemul Iudeii: „În zilele acelea
a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această
înscriere s-a făcut pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi
să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din
cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte
Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se
înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar
pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe
Fiul său, Cel Întâi-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu
mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,1-7).
Din pricina mulţimii călătorilor, care trebuiau să se
înregistreze în Betleem pentru recensământ, toate hanurile sau
casele de oaspeţi erau ocupate, încât Dreptul Iosif şi Fecioara Maria
s-au adăpostit într-o peşteră de la marginea oraşului. „Şi în ţinutul
acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea
împrejurul turmei lor” (Luca 2,8). Păstorilor li s-a făcut milă de ei,
mai ales pentru că Sfânta Fecioară trebuia să nască şi le-au dat nişte
paie, pe care să le aşeze în peşteră, pentru a nu şedea pe piatra
goală. Gestul lor nu a rămas nerăsplătit, pentru că „îngerul
Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul
239
lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă
temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi
pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos
Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un
prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu
îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi
zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bunăvoire!” (Luca 2,9-14). După ce au plecat îngerii,
păstorii s-au dus „şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, culcat în
iesle” (Luca 2,16). Ei au devenit astfel primii martori ai naşterii
Mântuitorului, aşa cum străjerii de la mormântul Lui vor fi primii
martori ai învierii.
După naşterea Pruncului Iisus, trei magi de la Răsărit au venit
în Ierusalim şi au întrebat: „Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a
născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm
Lui” (Matei 2,2). Aceşti magi erau cititori în stele şi remarcând o stea
cu o strălucire deosebită, şi-au dat seama că aceasta le anunţă naşterea
unui om însemnat, despre care ei credeau că este fiul unui rege, de
aceea au pornit la drum, după stea, şi au ajuns până în Ierusalim. Cei
trei magi se numeau: Gaşpar, Melchior şi Baltazar. Sfânta Scriptură nu
ne dă numele lor, dar noi le cunoaştem din Sfânta Tradiţie.
Auzind cuvintele magilor, regele Irod „s-a tulburat şi tot
Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2,3). Firea suspicioasă a regelui
Irod cel Mare este cunoscută din faptul că şi-a ucis soţia, pe
Mariamne, şi trei fii, pe Alexandru, Aristobul şi Antipater, crezând că
aceştia vor să-i uzurpe tronul. Orice zvon în privinţa vreunui
pretendent la tron, îi trezea mari temeri acestui tiran, de aceea
cuvintele magilor că s-a născut un rege l-au tulburat, iar locuitorii
Ierusalimului cunoscându-i cruzimea, s-au tulburat şi ei la aflarea
veştii.
„Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, Irod căuta
să afle de la ei unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În
Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: «Şi tu, Betleeme,
pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui
Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu
240
Israel». Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit
în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis:
Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla,
vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui” (Matei 2,4-8).
Aflând magii că în casa regală de la Ierusalim nu s-a născut în
zilele acelea nici un moştenitor, deşi steaua i-a adus până aici, au
întrebat unde s-a putut naşte un rege în împrejurimi. Irod şi-a dat
seama că cel ce s-a născut trebuie să fie Mesia cel promis, de aceea a
adunat toţi arhiereii şi cărturarii poporului, pentru a afla de la ei locul
în care trebuia să se nască Hristos. Aceştia cunoscând cărţile
proorocilor, i-au relatat proorocia lui Miheia, care anunţa că
Mântuitorul se va naşte în Betleem.
Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi şi i-a trimis la
Betleem, spunându-le cu viclenie că după ce îl vor găsi pe Prunc, să-i
spună şi lui unde este, pentru a merge şi el să se închine Lui. Din
afirmaţia regelui că vrea să se închine Pruncului, înţelegem că el ştia
că Cel ce s-a născut este Mesia. Cu toate acestea însă, Irod nu voia să
cruţe nici chiar pe Mântuitorul lumii, atunci când el îşi considera
tronul ameninţat, de aceea îi trimite pe magi la Betleem, pentru a afla
de la ei unde se găseşte Pruncul, ca să-L omoare.
„Iar magii, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat
deasupra, unde era Pruncul. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc
împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui;
şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-
au dus în ţara lor” (Matei 2,9-12).
După ce magii au ieşit de la rege, le-a apărut din nou steaua şi
i-a condus până unde era Pruncul. Afluenţa de călători creată de
recensământ se încheiase, încât Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul şi
Dreptul Iosif au găsit loc într-o casă de oaspeţi. Cei trei magi s-au
închinat Pruncului Iisus şi i-au adus daruri de aur, tămâie şi smirnă, iar
întrucât noaptea le-a apărut un înger în vis şi le-a vestit să nu se mai
întoarcă la Irod, s-au dus în ţara lor pe alt drum.
241
După cum evreii au fost conduşi de Legea Veche spre Hristos,
magii, care erau păgâni, au fost conduşi spre Domnul de o stea, ceea
ce arată că Mântuitorul a venit în lume pentru toate popoarele. Se
împlinesc aici cuvintele spuse de Dumnezeu lui Avraam: „Te voi
binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău,
ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni
neamul tău cetăţile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul
tău toate popoarele pământului” (Fac. 22,17-18).
După ce şi-a dat seama că magii nu se mai întorc, „Irod s-a
mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi
în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase
de la magi” (Matei 2,16). Prin această măsură sângeroasă, regele
credea că îl va ucide şi pe Pruncul Iisus şi astfel îşi va proteja tronul.
Pe cât de nepopular fusese Irod între evrei până acum, din acest
moment va ajunge să fie chiar urât de către supuşii săi.
În viaţa lui Irod mai întâlnim încă un exemplu de cruzime, la
fel de sângeros şi de inutil, ca şi uciderea pruncilor din Betleem. La
bătrâneţe, regele s-a îmbolnăvit grav şi când a simţit că i se apropie
ceasul morţii, ştiind cât de nepopular este între evrei, pentru ca
poporul să nu se bucure de moartea lui, ci să plângă, a adunat în
hipodromul din Ierihon cinci sute de fruntaşi ai poporului şi a poruncit
surorii sale Salomea, care îi era foarte apropiată, ca imediat după
moartea lui, să îi omoare pe toţi cei din hipodrom. După ce Irod a
murit însă, Salomea a avut atâta înţelepciune încât să nu ducă la
îndeplinire porunca lui absurdă.
Deşi a încercat să-L omoare pe Pruncul Iisus, Irod nu a reuşit,
pentru că „după plecarea magilor, îngerul Domnului s-a arătat în vis
lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt
şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca
să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi
a plecat în Egipt” (Matei 2,13-14). Pe drumul spre Egipt, celor trei le-a
ieşit în cale un tâlhar vestit. Acesta s-a uitat la faţa Pruncului şi a
exclamat că dacă Dumnezeu s-ar fi făcut om, nu ar fi fost mai frumos
decât Copilul acela, şi nu le-a făcut nici un rău, ci i-a lăsat să-şi
continue călătoria.
242
Dreptul Iosif, Sfânta Fecioară şi Pruncul Iisus au stat o vreme
în Egipt. „După moartea lui Irod, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui
Iosif în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi
în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul
Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit
în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în
locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în
vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit
Nazaret” (Matei 2,19-23).
Acestea sunt evenimentele întâmplate la naşterea Domnului
Hristos, care au dovedit de atunci că Cel ce a venit în lume nu este un
om oarecare, ci Fiul lui Dumnezeu făcut om, pentru că cerul (îngerii)
şi pământul (oamenii) s-au bucurat de naşterea Lui, păstorii
reprezentând pe evreii care vor îmbrăţişa învăţătura Mântuitorului, iar
magii pe păgânii care vor fi convertiţi la creştinism. Vrăjmaşul însă s-a
umplut de furie, „pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a arătat în lume ca să
strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8) şi a încercat prin Irod să ia viaţa
Pruncului, dar nu a reuşit.
Astăzi îl sărbătorim şi pe Sfântul Ştefan, cel dintâi martir, care
a deschis în Biserică un lung şir de mucenici. Timp de aproape trei
veacuri după Hristos, creştinii au fost crunt persecutaţi, plătind de
multe ori cu viaţa pentru credinţa lor în Iisus Hristos, dar martiri au
existat şi după această perioadă şi vor exista cât va fi lumea. Dacă ne
gândim însă la copiii de până la doi ani din Betleem şi împrejurimi,
ucişi din porunca lui Irod, ne dăm seama că aceştia sunt de fapt primii
care şi-au dat viaţa pentru Hristos. Până la vârsta de doi ani ei nu au
putut săvârşi nici un păcat, iar păcatul strămoşesc li s-a şters prin
moartea pentru Hristos, căci ei au fost omorâţi din cauza Lui. În
Biserică există mai multe feluri de a primi botezul. Unul dintre acestea
este aşa numitul „botez al sângelui”. Dacă cineva doreşte din tot
sufletul să se boteze, dar nu reuşeşte din cauză că este ucis pentru
credinţa lui în Hristos, moartea i se consideră drept „botez al
sângelui”, iertându-i-se prin acesta păcatul strămoşesc şi eventualele
păcate personale. Biserica îi sărbătoreşte pe copiii omorâţi din porunca
regelui Irod la 29 decembrie.
243
În această perioadă a anului avem solstiţiul de iarnă, când
zilele încep să crească, iar nopţile să se scurteze. Prin acest fenomen,
parcă şi natura vrea să ne anunţe că zorii mântuirii s-au ivit, pentru că
a venit în lume Hristos, „Soarele dreptăţii” (Maleahi 3,20).
Cunoscând faptul că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume numai
din iubire, ca să se unească cu creatura şi să ne mântuiască, să ne
apropiem şi noi de El prin iubire şi fapte bune, ca să fim alături de El
şi de sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu.
AMIN
244
CUPRINS
Cuvânt înainte.............................................................................................5
Tăierea împrejur cea după trup a Domnului (1 Ianuarie).........................10
Botezul Domnului (6 Ianuarie).................................................................16
Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 Ianuarie)......................................23
Sfinţii Trei Ierarhi (30 Ianuarie)...............................................................28
Întâmpinarea Domnului (2 Februarie)......................................................34
Duminica întâia a sfântului şi marelui post (a Ortodoxiei)......................42
Sfinţii patruzeci de mucenici din Sevasta (9 Martie)...............................46
Bunavestire (25 Martie)............................................................................53
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 Aprilie)….58
Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh
Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 Aprilie)......................................64
A doua zi de Sfintele Paşti (cu dată schimbătoare)..................................71
A treia zi de Sfintele Paşti (cu dată schimbătoare)...................................76
Izvorul tămăduirii (cu dată schimbătoare)................................................82
Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi maica sa
Elena (21 Mai)..........................................................................................88
Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer (cu dată schimbătoare)…....94
Pogorârea Sfântului Duh (cu dată schimbătoare).....................................99
Sfânta Treime (cu dată schimbătoare)....................................................106
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 Iunie)......................................112
Sfinţii Măriţi Apostoli Petru şi Pavel (29 Iunie)....................................117
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (2 Iulie).............................................124
Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (20 Iulie)................................132
Schimbarea la faţă a Domnului (6 August)............................................137
Adormirea Maicii Domnului (15 August)..............................................142
Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi:
Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache (16 August)…….147
Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 August)……..154
Naşterea Maicii Domnului (8 Septembrie)............................................161
Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie).................................................166
Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 Octombrie)........................................175
Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea;
Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21
Octombrie)............................................................................................180
..
245
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 Octombrie).......198
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou (27 Octombrie).................................204
Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 Noiembrie)..............209
Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 Noiembrie)........................214
Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat (30 Noiembrie)......................220
Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei (6 Decembrie).......226
A doua zi de Crăciun (26 Decembrie)....................................................232
A treia zi de Crăciun (27 Decembrie)....................................................238
Cuprins...................................................................................................244
246