APARIŢIA AŞEZĂRILOR RURALE DE TIP VICUS ÎN DACIA ROMANĂ

Originea aşezărilor de tip vicus

În Dacia romană mediul rural este mai puţin cercetat arheologic şi, prin urmare, el este cunoscut în măsură mai redusă în comparaţie cu oraşele sau castrele. Nici mediul rural din perioada de dinainte de cucerirea romană nu s-a bucurat de o mai mare atenţie din partea arheologilor. Toate aşezările din epoca târzie a fierului (perioada regatului dacic) care au fost investigate arheologic au încetat brusc să mai existe, fiind constatată o distrugere violentă. Aceasta a fost întotdeauna pusă în legătură cu cucerirea romană. Pentru această concluzie pledează cronologia materialului arheologic din stratul de locuire şi de distrugere, care nu depăşeşte sfârşitul secolului I p. Ch. şi nu are trăsăturile caracteristice civilizaţiei provinciale romane. Nu este cunoscută până în prezent nici o situaţie în care aceste aşezări să fi fost reconstruite şi locuite din nou la începutul epocii romane a provinciei Dacia. Este o situaţie ce nu se întâlneşte în alte provincii, fiind specifică doar Daciei. Nu sunt atestate nici noi aşezări indigene, pe alte amplasamente, datând de la începuturile epocii romane.Nici una dintre aşezările nou create în Dacia de către coloniştii romani, sau de către familiile soldaţilor, negustorii şi meşteşugarii care însoţeau armata nu suprapune (nici chiar accidental) vreo aşezare indigenă dacică de la sfârşitul epocii târzii a fierului. Şi aceasta reprezintă o caracteristică a provinciei Dacia. Rezultă că epoca romană a adus în Dacia o schimbare radicală a tipului de habitat. Singurele zone în care habitatul specific epocii târzii a fierului se menţine sunt cele aflate la periferia provinciei, în părţile de sud şi de est ale Transilvaniei, unde colonizarea romană a fost mai redusă şi unde comunităţile indigene şi-au putut menţine stilul ancestral de viaţă, probabil, în schimbul unor obligaţii faţă de armata romană din apropiere, singurul element concret al noii stăpâniri în aceste zone.În Dacia romană nu sunt atestate civitates aparţinând comunităţilor indigene, cu excepţia zonelor de margine ale provinciei, unde ele ar fi putut exista. Numele preromane ale majorităţii aşezărilor atestate epigrafic nu semnifică originea preromană a localităţilor, arheologic nefiind identificate aşezări indigene nici măcar în preajma celor romane. Aşadar, aceste nume nu provin de la nişte ipotetice aşezări dacice ale epocii târzii a fierului, ci sunt, mai degrabă doar nişte toponime indigene, preluate de către romani atunci când au fixat în teren amplasamentele noilor aşezări.Întrucât cucerirea romană a Daciei s-a bazat pe un război de cucerire a regatului dacic desfăşurat în două mari etape (101-102 şi 105-106 p. Ch.) nu sunt atestate în Dacia situaţii în care unităţi auxiliare ale armatei să fi fost mutate, avansând odată cu procesul de cucerire, aşa cum s-a întâmplat în alte provincii, iar aşezările lor să fi rămas pe loc, continuându-şi existenţa.În concluzie, aşezările rurale din Dacia romană, indiferent de categoria lor juridică, sau

de tipul economic nu au nici un fel de legătură cu reţeaua de aşezări a epocii târzii a fierului. Ele au fost întemeiate pe amplasamente nelocuite, după alte criterii de habitat de către o populaţie nou sosită, odată cu crearea provinciei. Prin termenul convenţional de aşezări rurale înţelegem două mari categorii de unităţi de habitat situate în mediul rural al provinciei. În timp, unele îşi vor îmbunătăţi statutul juridic, devenind oraşe. Prima categorie este reprezentată de aşezările situate în imediata apropiere a castrelor trupelor auxiliare, sau legionare, numite vici militares, sau canabae în cazul legiunilor. A doua categorie cuprinde aşezările întemeiate de către colonişti civili, ale căror motive de a-şi amplasa noile locuinţe într-o anume zonă erau mai ales de natură economică. Din punct de vedere juridic, aşezările rurale civile se numeau vicus (pl. vici). Tot aceeaşi denumire o aveau, se pare, şi unele cartiere din aşezări mai mari, uneori chiar oraşe.În Dacia există două atestări epigrafice ale unor asemenea situaţii: vicus Patavissensium (viitorul oraş Potaissa, scris uneori Patavissa), menţionat de către juristul Ulpian pe vremea lui Septimius Severus, când evoluase deja suficient pentru a fi ridicat la statutul juridic urban. Cel de-al doilea caz este vicus Pirustarum, care apare într-o tăbliţă cerată de la Alburnus Maior. Pirustae era unul dintre triburile de mineri din Dalmatia colonizaţi de către Traian pentru a exploata aurul din regiunea de vest a Transilvaniei. Prin urmare, este evident sensul juridic roman de „cartier” al acestei populaţii pe teritoriul oraşului Alburnus Maior. Altfel triburile dalmatine locuiau în Dacia în nişte nuclee care se numeau kastella (sing. kastellum), fiind forme specifice tradiţionale de organizare acceptate de romani. Atestarea lor epigrafică în raza oraşului minier Alburnus Maior ne face să ne gândim tot la o formă de aşezare rurală, deşi ele n-au fost încă identificate arheologic. Un al doilea termen juridic care desemna aşezările rurale este cel de pagus (pl. pagi). S-ar putea, după unele opinii, ca un pagus să reprezinte o aşezare rurală cu un grad mai ridicat de autonomie. Pe baza atestărilor epigrafice, s-a presupus că un pagus ar fi, din punct de vedere juridic, tot un fel de „cartier”, sau „district” al unui oraş, chiar dacă topografic era situat la oarecare distanţă de centrul urban propriu-zis, dar în teritoriul său rural. Acest lucru pare să rezulte dintr-o inscripţie (CIL III 1407) care menţionează pe C. Iulius Marcianus dec(urio) col(oniae) (Sarmizegetusae) şi în acelaşi timp praef(ectus) pag(i) Aquensis. Aquae era Călanul de astăzi, la circa 40 km distanţă de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Cele două funcţii, de decurio coloniae şi de praefectus pagi deţinute de acelaşi personaj arată că pagus Aquensis era, din punct de vedere juridic, un district al coloniei, dotat cu autonomie.

O situaţie extrem de interesantă avem în cazul lui pagus Miciensis. Micia (astăzi Veţel, jud. Hunedoara) era situată pe valea Mureşului mijlociu pe traseul drumului ce se îndrepta din Dacia spre Pannonia.

Aşezarea, identificată prin săpături arheologice ample, este situată în imediata apropiere a unui important castru de trupe auxiliare. Prin urmare, era, ceea ce în general se numeşte un vicus militar. Cu toate acestea, juridic el era un, un pagus al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ca şi Aquae, fiind amplasat în teritoriul acesteia.

Mai multe inscripţii atestă existanţa acestui pagus Miciensis, condus de doi magistri pagi, prin urmare beneficiind şi el de o oarecare autonomie, cum rezultă dintr-un text epigrafic din vremea lui Septimius Severus (CIL III 1375). În fine, şi aşezările din preajma unui castru de legiune, numite de obicei canabae, erau tot aşezări rurale, în special din punct de vedere juridic. La Apulum (Alba Iulia, jud. Alba) sunt atestate în epoca lui Traian două legiuni, legiunea XIII Gemina şi legiunea I Adiutrix. Ulterior a rămas la Apulum, până la sfârşitul provinciei, doar prima dintre ele. Evident că ambele aveau canabae. O inscripţie menţionează pe L. Silius Maximus, veteran al legiunii I Adiutrix, magistra(n)s primus in kan(abis) (CIL III 1008=ILS 2476).

Rezultă că avem de-a face cu o comunitate cu un statut juridic echivalent unui pagus, condusă de doi magistri, unul fiind magister primus, fiind ajutaţi de un ordo canabensium (CIL III 1093=ILS 7140).

Prin urmare, era o comunitate cu o largă autonomie administrativă. O altă inscripţie de la Apulum îl menţionează pe M. Ulpius Apollinaris praef(ectus) cast(rorum) leg(ionis) XIII Geminae onorat cu inscripţia de către conscribti (scris greşit, în loc de conscripti) et c(ives) R(omani) consist(entes) kan(abis) leg(ionis) eiusd(em) (IDR III/5 438=ILS 9106).

Tot la Apulum este cunoscută dintr-o altă inscripţie comunitatea de cives Romani consistentes, dedicată Victoriei Augusta de către un veteran, L. Iulius Leuganus. Era un veteran al legiunii XIIII Gemina, originar din Clunia, Hispania Tarraconensis, sosit,

foarte probabil în epoca lui Traian (IDR III/5 363).Situaţii similare se cunosc şi în Moesia Inferior, unde la Durostorum sunt atestaţi cives Romani consistentes in canabis Aelis legionis XI Claudiae (CIL III 7474), sau la Troesmis, pe vremea lui Antoninus Pius, unde comunitatea este alcătuită din veterani et cives Romani consistentes ad canabas legionis V Macedonicae (ISM V 141; 135; 154).Cele mai interesante informaţii epigrafice privind populaţia şi formele de organizare ale aşezărilor din categoria pagus, sau vicus provin de la Potaissa şi Micia. La Potaissa, două inscripţii votive găsite în oraşul actual în anul 1985, fuseseră ridicate de către cives Romani, adică o comunitate de cetăţeni romani, prin intermediul celor doi magistri, conducătorii comunităţii. Este evident o formă de organizare specifică mediului rural provincial. Ar putea fi vorba despre un conventus civium Romanorum care s-a aşezat la Potaissa în prima jumătate a secolului II p. Ch., înainte de sosirea legiunii V Macedonica. Aşadar un grup de colonişti civili. În afară de inscripţia mai sus menţionată la Apulum, cives Romani consistentes mai sunt amintiţi în câteva inscripţii de la Micia.

Aici ei sunt numiţi veterani et cives Romani. Şi aici cives Romani trebuie să fi fost coloniştii civili, veteranii (şi ei cetăţeni romani) fiind foşti militari. Ei reprezentau elita socială şi politică a aşezărilor rurale, colonizaţi în epoca traianică, la începutul provinciei.

Relaţia cu reţeaua de drumuri

Unul dintre cele mai importante documente cu privire la relaţia dintre aşezările rurale şi drumurile din provincie este Tabula Peutingeriana. În segmentele VII şi VIII sunt marcate trei drumuri principale:1. Lederata-Tibiscum;2. Dierna-Tibiscum-Sarmizegetusa-Apulum-Potaissa-Napoca-Porolissum;3. Drobeta-Romula- Arutela-Caput Stenarum- Apulum.

Cel mai important dintre ele este cel de-al doilea, fiind drumul imperial principal care pleca de la Dunăre şi parcurgea zona Banatului şi vestului Transilvaniei, zona cu cele mai importante resurse naturale, regiunea care a făcut obiectul colonizării şi urbanizării. Două dintre localităţile menţionate apar şi pe un miliarium (bornă kilometrică) găsit la Aiton (jud. Cluj) ce menţionează construirea în anul 108 p. Ch. a drumului de către cohors I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria civium Romanorum equitata. Miliarul se afla la 10 000 de paşi (14, 785 km): a Potaissa Napocae m(ilia) p(assuum) X (CIL III 1627). Ambele localităţi nu au menţionat statutul juridic. Aflându-ne în anul 108 p. Ch., la abia doi ani de la fondarea provinciei, este evident că amândouă sunt primele aşezări ale coloniştilor romani, adică reprezintă faza preurbană. Aceste aşezări erau, cu siguranţă, vici. În cazul Napoca, săpăturile recente au identificat structuri constructive de lemn, aparţinând primilor veniţi. În segmentul VII 2 sunt marcate Lederata, Arcidava (Vărădia, jud. Caraş-Severin), Centum Putea, Bersovia (Berzobia, jud. Caraş-Severin), Azizis, Caput Bubali, Tivisco (=Tibiscum, Jupa, jud. Caraş-Severin). Bersovia şi Azizis sunt menţionate şi mai timpuriu. Ele apar în textul lui Priscianus, care redă unica propoziţie păstrată din Comentariile lui Traian : „ inde Berzobim deinde Aizi processimus”. S-ar putea uşor deduce că ele existau dinaintea expediţiilor lui Traian şi că ar fi nişte aşezări indigene. Nimic nu confirmă însă această eventualitate. Bersobis a devenit curând după cucerire castrul legiunii IIII Flavia Felix. Evident că alături erau canabae. Castrul a fost identificat arheologic, dar nu se ştie ce soartă au avut canabele după 118 p. Ch. când legiunea a fost transferată la Singidunum, în Moesia Superior. La fel, la Lederata şi Arcidava erau castre de trupe auxiliare şi evident vici militari. Nu se cunoaşte soarta lor după 118 p. Ch. când trupele ar fi putut fi retrase de pe acest aliniament şi drumul abandonat. Sunt necesare încă cercetări arheologice pentru ca această ipoteză să poată fi validată. În fine, Tibiscum a fost şi el un important centru militar care avea un vicus militar aferent. În secolul III este atestat municipiul Tibiscum.

S-a presupus că acesta, situat doar la 40 km de colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ar fi fost iniţial un pagus al coloniei, la fel ca şi Micia. Se crede că oraşul nu s-a născut din vicus-ul militar, care şi-a continuat existenţa, ci dintr-un alt nucleu de populaţie, posibil un pagus, încă neatestat epigrafic şi insuficient conturat topografic. Pe segmentele VII 3 şi VIII 1 din Tabula Peutingeriana sunt consemnate localităţile: Faliatis (Taliata), Tierva, Ad Mediam, Pretorio, Ad Pannonios, Gaganis, Masclianis, Tivisco (=Tibiscum), Agnavie, Ponte Augusti, Sarmategte (=Sarmizegetusa), Ad Aquas, Petris, Germizera, Blandiana, Apula (=Apulum), Brucla, Salinis, Potavissa (=Potaissa), Napoca, Optatiana, Largiana, Certie, Porolisso (=Porolissum). Lăsând deoparte oraşele Tibiscum, Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca, avem multe aşezări civile, unele amintind de epoca cuceririi şi de drumul pe care a trecut împăratul (Pretorio=Mehadia, Ponte Augusti=Marga) şi vici militari. Dintre aşezările civile identificate pe teren Agnaviae trebuie să fie la Zăvoi (jud. Caraş-Severin) unde se cunoaşte un castru de pământ de legiune şi posibil canabae, dar cercetările arheoşogice încă lipsesc.

Tierva este de fapt Dierna (=Orşova, jud. Mehedinţi), iniţial castru auxiliar şi vicus militar, devenit ulterior oraş. Ad Mediam (Băile Herculane, jud. Caraş Severin) era o cunoscută staţiune cu ape termale, marcată ca atare ţi pe Tabula Peutingeriana. Ad Pannonios (=Teregova, jud. Caraş Severin) era castru auxiliar şi vicus militar. Gaganis şi Masclianis sunt greu de identificat, ele nemaifiind menţionate de vreo altă sursă. Ad Aquas, sau Aquae după Ptolemeu, era o statiune termală ce poate fi localizată cu suficientă precizie la Călan, jud. Hunedoara. Aşa cun arătam ea era un pagus al coloniei Sarmizegetusa. Mai departe, Petris a fost localizat la Uroiu, jud. Hunedoara, o zona care îi justifică numele fiind cariere de andezit şi marmură în zonă. Petris trebuie să fi fost o aşezare unde îşi va fi avut sediul administraţia carierelor. Germizera (Germigera, sau Germisara cum apare în inscripţii) este astăzi Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara o staţiune termală la fel de căutată ca şi cele anterioare.

În continuare avem pe hartă Blandiana (Vinţu de Jos, jud. Alba), Brucla (Aiud, jud. Alba), Salinis (Salinae la Ptolemeu, azi Războieni, jud. Alba). Toate au fost aşezări rurale, vici, sau pagi, având în vedere situarea lor în teritoriul oraşului Apulum. Salinae şi-a luat numele de la exploatarea sării, ocupaţie importantă în valea mijlocie a Mureşului. La Războieni exista însă şi o importantă unitate auxiliară, ala I Batavorum miliaria, în preajma căreia se afla un vicus militar marcant, din păcate încă necercetat.

Este foarte probabil ca el să se fi numit Salinae, ori o altă aşezare din apropiere. Sectorul nord-vestic al Daciei este reprezentat pe Tabula Peutingeriana de patru aşezări: Optatiana, Largiana, Certie, Porolisso. Optatiana (Sutoru, jud. Sălaj) şi Largiana (Românaşi, jud Sălaj) erau vici militari pe lângă cele două castre auxiliare din aceste localităţi. Certiae (Certie), a fost localizată la Romita, deci ar fi tot un vicus militar. În fine Porolisso (Porolissum ca în inscripţii şi la Ptolemeu) a fost localizat prin săpături la Moigrad, jud. Sălaj. Aici se încheie drumul, fiind punctul nordic extrem al limes-ului dacic. Este elementul nodal al apărării frontierei nordice, un centru militar prin excelenţă. Au fost identificate în zonă două castre şi mai multe fortificaţii mai mici. Vicus-ul militar este bine cunoscut prin săpături arheologice. Este cunoscut faptul că în secolul III apare un nou municipiu cu numele Porolissum. Recent acesta a fost localizat topografic de cealaltă parte a castrului de pe dealul Pomet, ceea ce sugerează că municipiul nu a apărut prin evoluţia vicus-ului militar, ci prin dezvoltarea unei alte comunităţi situate în apropiere, dar încă prea puţin documentată. Situaţia ar fi similară celei de la Tibiscum.

Ultimul segment al Tabulei Peutingeriana (VII 4; VII 5; VIII 1) cuprinde cel de-al treilea drum principal, între Drobeta şi Apulum, prin Romula. Drumul venea din Moesia Superior, pe la Pontes, peste podul de la Drobeta. Sunt menţionate localităţile: Drubetis (=Drobeta), Amutria, Pelendova, Castris Novis, Romula, Acidava, Rusidava, Ponte Aluti, Buridava, Castra Tragana (=Traiana), Arutela, Pretorio, Ponte Vetere, Stenarum, Cedonie, Acidava, Apula (=Apulum). Prin urmare, este un itinerariu prin Dacia sudică.

Majoritatea acestui teritoriu aparţinuse Mosiei Inferior din anul 102 p. Ch. După criza din anii 117-119 p. Ch., odată cu reorganizarea posesiunilor romane de la nordul Dunării cea mai mare parte din teritoriul cuprins în acest segment al tabulei devenise provincia Dacia Inferior. Amutria (Amutrium la Ptolemeu), pare să fi fost la Butoieşti, jud. Dolj, iar Pelendova la Mofleni-Craiova, jud. Dolj. Ambele erau aşezări civile. Castris Novis (Castranova, jud. Dolj), Acidava (Enoşeşti, jud. Olt), Rusidava (Drăgăşani, jud. Vâlcea), Ponte Aluti (Ioneştii Govorei, jud. Vâlcea), Buridava (Stolniceni, jud. Vâlcea) Castra Traiana (Sâmbotin, com. Dăeşti, jud. Vâlcea), Arutela (Bivolari, jud. Vâlcea), Pretorio (Racoviţa-Copăceni, jud. Vâlcea), Ponte Vetere (Câineni, jud. Vâlcea), Stenarum (sau Caput Stenarum, Boiţa, jud Sibiu) sunt toate castre auxiliare şi prin urmare vici militari. La fel, Romula (Reşca, jud. Olt) a reprezentat cel mai important punct militar din sudul Daciei, cu mai multe castre şi evident vici militari. Una dintre comunităţi a devenit municipium, încă în vremea lui Hadrian. Nu se ştie ce evoluţie au avut celelalte eventuale aşezări. Ultimele două menţionate, Cedonie a fost localizată la Guşteriţa (jud. Sibiu), iar Acidava, dacă nu este o greşeală, care repetă aceeaşi localitate scrisă anterior, ar putea fi Sacidaba din Geograful Ravenat, identificată ipotetic la Miercurea Sibiului (jud. Sibiu). Ultimele două sunt evident nişte aşezări civile.În tăbliţele cerate descoperite în galeriile romane de la Alburnus Maior sunt, deasemenea, menţionate câteva aşezări din zonă, ca vicus Pirustarum, Cartum, Deusara, Immenosum Maius, Resculum, neidentificate pe teren, chiar dacă ele trebuie să fi existat, foarte probabil în regiunea minieră din vestul Transilvaniei. Dacă vicus Pirustarum trebuie să fi fost un district al lui Alburnus Maior, celelalte erau, mai degrabă, aşezări rurale de sine stătătoare.Vici militari pot fi presupuşi în apropierea celor circa 100 de castre auxiliare, chiar dacă doar circa 53 au fost identificaţi arheologic. Printre cele mai bine cunoscute datorită unor cercetări de teren se numără Tibiscum, Micia, Porolissum, Căşeiu, Bumbeşti, Cigmău, Ilişua.Dintre vici civili cercetaţi arheologic trebuie amintiţi cei de la Cristeşti (jud. Mureş), Micăsasa (jud. Alba).

Funcţionalitatea aşezărilor

Amplasarea vici-lor pe principalele drumuri va stimula mult activitatea lor economică şi comercială. Vici erau centre meşteşugăreşti importante, existând numeroase ateliere specializate. Atelierele ceramice sunt printre cele mai bine documentate. Centre specializate ale producţiei ceramice, destinată schimbului sunt cunoscute la Cristeşti şi Micăsasa.

La Micăsasa s-au descoperit peste 300 de tipare de terra sigillata. Prin urmare, aici se imita această categorie a ceramicii romane de lux. Un alt centru important pare a fi Porolissum, cu o producţie de ceramică stampilată gri, căutată de către neamurile barbare de peste frontieră. Numeroase cuptoare ceramice se cunosc şi la Micia, Tibiscum, Slăveni, Acidava. Atelierele de prelucrare a bronzului sunt cunoscute la Tibiscum (5 ateliere), Porolissum, Gilău, Ilişua Căşei, Micia, Slăveni, Buciumi, Gherla, Copăceni, Feldioara, Bologa, Romita, Mehadia. Un atelier specializat ce producea fibule, cu sute de fragmente de tipare şi piese în curs de prelucrare a fost recent descoperit în vicus-ul Napoca, înainte de faza municipală. La Tibiscum este bine cunoscut atelierul ce producea mărgele de sticlă. Prezenţa unui număr considerabil de amfore în vici documentează existenţa unui comerţ extern cu ulei şi vin, cerute pe piaţa aşezărilor rurale.Aşezările rurale, civile, sau militare erau centre de producţie meşteşugărească şi comerciale. Cele militare situate pe limes-ul nordic, în special, jucau rolul de târguri periodice unde se permitea accesul barbarilor de peste frontieră. Tot de aici pleca şi comerţul la distanţă în barbaricum. La Porolissum şi Micia, de exemplu erau stationes portorii, unde se încasau taxe pe comerţul peste frontiera romană a Daciei. Tot pe limes-ul nordic, la Căşei, în vicus-ul militar din preajma castrului este documentată o statio de beneficiari consulares cu misiuni în zona de frontieră de pe malurile râului Samus (azi Someş).

Structuri constructive tipice din vici

Dintre clădirile private, tipul cel mai obişnuit este casa cu fronton îngust şi dezvoltare în adâncimea parcelei. Astfel de case au fost găsite la Micia, Tibiscum, Porolissum. Planul acestor edificii este destul de simplu, fiind alcătuit din 3-4 încăperi, uneori cu un mic pridvor în faţă, care susţinea un fronton. La Tibiscum, Porolissum şi Bumbeşti există case care au o curte interioară.

La Porolissum locuinţele sunt de tip „Streifenhaus” (Striphouse), cu 3-5 încăperi şi curte interioară. Clădirea OL 6 avea cinci camere dispuse pe două şiruri. Două camere aveau instalaţie de încălzire sub podea. Intrarea avea o verandă şi un portic făcut din 6 coloane.

Acelaşi tip de casă este documentată şi la Tibiscum. Aici clădirile I, II, VI, au porticuri cu coloane la intrare, iar clădirile VII şi X au curţi interioare. Acelaşi tip „Streifenhaus” este specific şi celor 7 locuinţe cunoscute la Micia.

Atelierele meşteşugăreşti sunt în general grupate spre periferia aşezării. Aşa sunt cuptoarele de ars ţigle de la Micia, Romula şi Slăveni, dar uneori sunt amplasate şi în spaţiile dintre locuinţe, ca la Tibiscum.Edificiile publice din vici sunt reprezentate de thermae, ca la Tibiscum (două complexe), Micia (3 complexe), Ilişua. Termele de la Micia aveau dublu caracter, civil şi militar. Ele au fost refăcute din bani publici pe timpul lui Septimus Severus şi apoi, din nou pe vremea lui Severus Alexander.

Prezenţa stampilelor legiunilor pe cărămizi şi ţigle din terme, ca la Ilişua, de exemplu, arată că unele construcţii cu un nivel tehnic mai pretenţios erau realizate cu sprijinul tehnic al specialiştilor în construcţii din legiunile Daciei. Un alt complex de băi este cel de la Miercurea Sibiului, unde se exploatau apele termale curative.

Bazine pentru ape termale s-au descoperit şi la Aquae (Călan), Germisara, Ad Mediam (Băile Herculane).

O altă clădire publică frecventă în vici era mansio. O asemenea construcţie, cu mai multe încăperi, destinată cazării unor oficiali în trecere, pare să fi fost identificată la Micia. Clădirea are 13 încăperi grupate câte trei de-a lungul uni culoar lung (36 x 6m). O altă mansio ar putea fi în centrul aşezării de la Cigmău. La Cristeşti este cunoscută o singură clădire mare cu patru faze de construcţie şi 16 camere.Alte edificii publice erau templele. La Tibiscum, în centrul aşezării în clădirea III s-a găsit o inscripţie fragmentară şi un cap de statuie supradimensionat al lui Jupiter, ceea ce a determinat ipoteza unui templu. Recent la Praetorium (Mehadia) a fost identificat templul lui Jupiter. La Porolissum, pe o terasă („Terasa Sanctuarelor”) uşor retrasă în afara aşezării, dar în apropierea drumului au fost identificate templul lui Liber, al lui Bel, iar mai recent templul lui Jupiter Dolichenus.

La Iaz, lângă Tibiscum era templul lui Apollo, iar la Slăveni este cunoscut un mithreaum.Cele mai spectaculoase edificii publice sunt amfiteatrele de la Micia şi Porolissum. La Porolissum amfiteatrul a avut la început tribune de lemn, iar arena era delimitată printr-un zid de piatră. Această primă construcţie datează de la începutul domniei lui Hadrian. O inscripţie dedicată împăratului Antoninus Pius, descoperită la Porolissum în 1859, menţionează că în anul 157 p. Ch. amfiteatrul a fost reconstruit (denuo fecit) deoarece se prăbuşise din cauza vechimii (vetustate dilapsum). Arena avea dimensiuni de 66,5 x 51, 80 m. Tribunele se sprijineau pe ziduri de piatră radiare late de 0,90 m terminate spre exterior în forma literei „T”. Interesant, amfiteatrul de la Porolissum pare mai mare ca cel al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, având o capacitate de peste 5000 de spectatori.

Ambele faze de construcţie se plasează cronologic în faza când exista vicus-ul militar şi încă nu exista municipiul, chiar dacă este posibil să mai fi existat un nucleu de locuire din care s-a născut oraşul. Amfiteatrul era evident destinat ambelor comunităţi şi militarilor. El depăşeşte dimensiunile unui amfiteatru obişnuit al unui castru auxiliar. Acest lucru este evident dacă îl comparăm cu amfiteatrul de la Micia. Arena de la Micia avea 31,60 x 29,5 m, iar tribunele erau din lemn şi se sprijineau pe stâlpi de lemn. Capacitatea sa era de circa 1500 de locuri. Amfiteatrele de la Porolissum şi Micia sunt amfiteatre militare, atât prin analogiile cele mai apropiate, cât şi datorită faptului că din punct de vedere al abilităţii tehnico-inginereşti singurii specialişti capabili să traseze şi să ridice asemenea edificii existau doar în cadrul legiunilor, la fel ca şi în cazul construirii termelor.

Schimbări în sistemul de construcţie.

Cum toate aşezările rurale de tip vicus, atât civile, cât şi cele cu caracter militar îşi au începuturile odată cu sosirea primilor colonişti, primele sisteme de construcţie au aparţinut acestora, urmând, de multe ori maniera de a construcţie a armatei recent aşezată

într-un loc. Evoluţia sistemului de construcţie se bazează, aşadar, mai degrabă pe schimbarea materialelor de construcţie şi pe complexitatea crescândă a edificiilor. Primele construcţii de lemn erau, în special locuinţe, barăci. La Tibiscum, s-au descoperit urme de la pereţii de lemn ai barăcilor dispuse de-a lungul drumului aflat la nord de primul castru. Într-o a doua etapă construcţiile aveau o bază de piatră, iar pereţii erau din lemn lipit cu chirpic. A treia etapă constructivă a însemnat şi o resistematizare cu o altă tramă stradală. Noile construcţii aveau ziduri de piatră şi cărămidă legate cu mortar, fiind protejate de acoperişuri în două ape, din ţiglă.

La Napoca a fost dezvelită o primă zonă cu locuinţe, între 1992-1994. Clădirile romane aveau trei faze de construcţie de lemn. Prima conţinea obiecte, mai ales ceramică lucrată cu mâna tradiţională comunităţilor din Noricum şi Pannonia. Datarea, bazată pe fibule, este epoca lui Traian. În al doilea nivel aşezarea avea barăci de lemn. Primele două nivele corespund sosirii primelor grupuri de colonişti, respectiv aşezării lor deja stabile, înainte de crearea municipiului pe vremea lui Hadrian, acel vicus Napoca atestat în anul 108 p. Ch. pe miliarul de la Aiton. La Micăsasa, deşi nu s-au dezvelit suprafeţe prea întinse exista o clădire care în primul nivel avea structuri de lemn. A fost apoi reconstruită pe baze de piatră, tot cu pereţi de lemn, dar cu acoperiş de ţiglă. În faza a treia s-a ridicat o clădire mare cu ziduri de piatră şi cu mai multe camere, portic şi paviment de cărămidă. În acelaşi timp străzile par sistematizate şi existau conducte de apă.

Religia în vici

Templele jucau un rol important printre edificiile unui vicus. Informaţiile cele mai numeroase le avem în acest domeniu de la Tibiscum, Micia şi Porolissum. La Tibiscum s-a descoperit un templu al lui Apollo Conservator. Deşi nu s-au păstrat decât fundaţiile se ştie din inscripţii că el a fost refăcut de un tribun al cohortei I Vindelicorum datorită ruinării datorată vechimii („vetustate conlapsum restituit”).

În clădirea III s-a descoperit un cap de marmură supradimensionat al unei statui a lui Jupiter, ceea ce sugerează că ar fi vorba despre un templu.

La Micia la 1000 m sud-vest de castru s-a descoperit un templu al zeilor mauri. Inscripţia atestă o refacere a templului de către Iulius Evangelianus prefectul unităţii auxiliare Numerus maurorum Miciensium, în anul 204 p. Ch., fiind distrus de vechime (templum deorum patriorum vetustate conlapsum sua pecunia et opera restituerunt).

Templul avea un pronaos cu trei nave şi 3 cellae.

La 400 m sud-est de castru s-au făcut săpături care au adus la lumină inscripţii sculpturi cu reprezentarea lui Jupiter, capitele, tamburi de coloane. Singura inscripţie lizibilă era o

dedicaţie către Jupiter Hierapolitanus. La Micia sunt şi inscriăţii dedicate lui Jupiter Optimus Maximus de către veterani et cives Romani.Pe Terasa Sanctuarelor de la Porolissum s-a cercetat o zonă sacră cu mai multe temple. Unul este templul lui Liber Pater.

În zonă s-a descoperit şi o inscripţie care menţiona refacerea templului lui Bel. Dintre descoperirile mai importante este un vas ornamentat cu şerpi şi scene legate de cultul lui Liber Pater, o statuetă alui Harpocrate, un relief cu Liber Pater În amfiteatrul de la Porolissum lângă poarta de vest a existat un mic sacellum dedicat, conform inscripţiei descoperite, zeiţei Nemesis.Recent, în vicus-ul castrului de la Mehadia s-a descoperit un templu cu trei nave şi două cellae. Fragmentele de monumente votive sugerează un templu dedicat lui Jupiter. S-au identificat 4 etape constructive.Inscripţiile indică existenţa altor edificii de cult, neidentificate arheologic. La Micia o inscripţie menţionează un templu al lui Isis, unul al lui Sol Invictus.

Un loc de cult unic în Dacia era ara Miciae. Alte inscripţii atestă existenţa unui genius pagi Miciensis, una ridicată de un magister pagi, iar altele două cu caracter oficial dedicate de către M. Cornelius Stratonicus augustal al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, către Domus Divina şi geniului Miciei.

Rezumat:

Mediul rural dacic este puţin cercetat arheologic, ca şi cel roman de altfel. Deocamdată nu se poate stabili nici o continuitate între aşezările preromane şi cele provinciale , acestea din urmă având locaţii şi tipuri de habitat diferite. De asemenea satele autohtone din epoca romană nu se suprapun celor din epoca fierului, ci se plasează in zonele periferice ale provinciei.Aşezările rurale romane din Dacia poate fi împărţite după originea lor în aşezări militare şi aşezări civile. Din prima categorie făceau parte vicii militari şi canabae-le, iar din a doua vicii civili şi pagii. Din punct de vedere al organizării administrative a acestora, canabae-le erau conduse de doi magistri şi un ordo canabensium, iar pagii de praefecti sau magistri, fapt care indică un grad de autoadministrare ridicat. Un statut special în cadrul acestor comunităţi aveau cetăţenii romani şi veteranii care formau elita aşezărilor.Un izvor foarte important pentru istoria rurală a Daciei îl reprezintă Tabula Peutingeriana, care menţionează aşezările existente pe parcursul celor trei drumuri principale ale provinciei. La momentul de faţă numai o parte din numele amintite au fost identificate în teren. Strânsa legătură a localităţilor rurale din Dacia cu reţeaua rutieră a favorizat dezvoltarea economică a acestora. O parte din vici erau centre meşteşugăreşti prospere, ca cele de la Cristeşti şi Micăsasa, specializate în producţia ceramică. Ateliere de prelucrare a bronzului existau la Tibiscum (5 ateliere), Porolissum, Gilău, Ilişua Căşei, Micia, Slăveni, Buciumi, Gherla, Copăceni, Feldioara, Bologa, Romita, Mehadia. Recent a fost identificat un atelier de fibule la Napoca datând din faza preurbană a localităţii. Pe lângă producţie, aşezările rurale, în special vici-i militari de pe limes-ul nordic, jucau şi rolul de centre comerciale pentru comerţul cu barbaricum.În ceea ce priveşte arhitectura vici-ilor, există două categorii majore de construcţii, cele private şi cele publice. Cele mai des întâlnite sunt locuinţele cu fronton îngust şi

dezvoltare în adâncimea parcelei. S-au găsit de asemenea case de tip „Streifenhaus”, cu 3-5 încăperi şi curte interioară. Atelierele meşteşugăreşti erau de obicei grupate la periferia localităţilor, iar dintre cele mai des întâlnite construcţii publice putem aminti termele - ca cele de la Tibiscum, Micia, Ilişua sau Miercurea Sibiului – mansiones - ca cele identificate la Micia sau Cigmău - şi templele – cum ar fi cele de la Porolissum şi Tibiscum sau mithraeum- ul de la Slăveni. Cele mai spectaculoase clădiri din mediul rural rămân amfiteatrele de la Porolissum şi Micia. Sistemul de construcţie din satele Daciei romane a evoluat odată cu dezvoltarea aşezărilor.Spiritualitatea era reprezentată atât de numeroase inscripţii votive cât şi de temple ca cele de la Porolissum, Micia sau Tibiscum.

Coriolan Opreanu, Mihaela Mihalachi Ilustraţii şi hărţi: Mihaela Mihalachi, Coriolan Opreanu

Selective bibliography:

Alicu D., Micia. Studii monografice I. Monumente de spectacol şi de cult, Cluj-Napoca, 2004.Alicu D., Opreanu C. H., Les amphithéâtres de la Dacie romaine, Cluj-Napoca, 2000.Ardevan R., Civitas et vicus dans la Dacie romaine, în La politique edilitaire dans les provinces de l’Empire Romain IIème-IVème siècles après J.-C. Actes du IIIe Coloque Roumano-Suisse “La vie rurale dans les provinces romaines: vici et villae”. Tulcea 1995, Tulcea 1998, p. 45-56.Atlas-dicţionar al Daciei romane (coord. M. Bărbulescu), Cluj-Napoca, 2005.Bărbulescu M., Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994.Benea D., Vicus Tibiscensis. Contribuţii la istoria vicilor militari din Dacia romană, în SCIVA, 44, 1993, 3, p. 267-292.Benea D., Die innere Organisierung der Militärvici aus Dakien (I) (Die Wohnungen), în Army and Urban Development in the Danubian Provinces of the Roman Empire (H. Ciugudean, V. Moga eds.), Alba Iulia, 2000, p. 31-62.Benea D., Organizarea internă a aşezărilor vicane ale castrelor auxiliare (II). Edificiile de cult, în Sargetia, 29/1, 1999-2000, p. 191-203.Benea D., Istoria aşezărilor de tip vici militares din Dacia romană, Timişoara, 2003.Benea D., Petrovszky R., Werkstätten zur Metallverarbeitung in Tibiscum im 2. und 3. Jhr. N. Chr., în Germania, 65, 1987, 1, p. 226-239.Cocis S., Ateliere de bronzieri în Dacia romană, în ActaMN, 32, 1, 1995, p. 383-391.Gudea N., Moţu I., Die ländliche Besiedlung und Landwirtschaft im römischen Dakien, în Ländliche Besiedlung und Landwirtschaft in der Rhein-Donau Provinzen des Römischen Reiches (Hrsg. H. Bender, H. Wolff), Passau, 1994, p. 511-516.Macrea M., Gudea N., Moţu I., Praetorium. Castrul şi aşezarea romană de la Mehadia,

Bucureşti 1993.Oltean I., Hanson W. S., Military vici in Roman Dacia: an aerial perspective, în ActaMN, 38, 1, 2001, p. 123-133.Oltean I. A., Rural settlement in Roman Dacia. The Making of a Provincial Society (eds. W. S. Hanson, I. P. Haynes) (JRA Suppl. Ser. 56), Portsmouth, 2004, p. 143-164.Piso I, Rogozea P., Ein Apolloheiligtum in der Nähe von Tibiscum, în ZPE, 58, 1985, p. 211-218.Rusu-Pescaru A., Alicu D., Templele romane din Dacia, Deva, 2000.Rusu A., Pescaru E., Germisara daco-romaine, în La politique edilitaire dans les provinces de l’Empire Romain (D. Alicu, H. Boegli eds.), Cluj-Napoca, 1993, p. 201-203.Tamba D., Tipuri de aşezări civile de castre pentru trupele auxiliare în provinciile dacice în Studia Archaeologica et Historica Nicolao Gudea dicata, Zalău, p. 249-274.Tudor D., Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968.