ÎN LOC DE PREFAŢĂ0

,,Să nu laşi să treacă o zi fără să citeşti, fără să vezi sau să auzi ceva frumos!”

Goethe

EXERCIŢII DE IMAGINAŢIE

Hoţii

1

,,- Măăă, umbrela, brăţara, şareta, toate mi le-au furat. Doamne, acum şi măsuţa de cafea....Oare ce-or avea cu mine?

De şapte luni mă tot fură. Nu pot să spui că îmi pasă prea mult, pentru că am de toate dar paharul s-a umplut când mi l-au agresat pe Bobo. Bietul căţel acum este şchiop. Şi ce trist este, ţi se rupe inima, nu alta! Dacă m-am dus la Ghiţă? Nu, nu m-am dus la Ghiţă. Ce folos? Parcă-l şi aud: ,,Ne pare rău, dar nu avem pe cine trimite să vă păzească locuinţa”. Şi pe lângă acestea îmi mai spune că Samson este la Chiriţa şi Maiorache e la Miţa, deoarece cartierul e împânzit de hoţi.

Atât mi-a trebuit să auz. Cred că m-am făcut roşie ca mărul şi ardeam îngrozitor de mi s-a dus şi machiajul, însă ca o damă ce sunt m-am abţinut să nu-i spui vreo două. Să mă lase pe mine singură şi neajutorată! Însă l-am avertizat că o să dorm cu făcăleţul sub pernă, căci eu sunt cam nevricoasă şi dacă apare hoţul... atunci nu ştiu de ce sunt în stare.

Vai ce mă doare capul! Mi-ar trebui un calmant...Dar de unde să-l iei? Pansamente, pastile, calmante...nimic. E goală casa! Vai, simt că-mi vine rău! Cred că o să merg la Gina, dama de peste stradă că este asistentă şi ne cunoaştem încă din grădiniţă. Dar mai întâi o s-o chem pe servitoare să mă ajute. (sună disperată)Ţi-ai găsit în casa asta să găseşti pe cineva! Ce leneşă şi dobitoacă şi sluga asta! Îi vin eu de hac! De fiecare dată când îi spun: ,,- Maria, fă-mi un ceai!”, îmi răspunde:,,Oui, madam.”, cu aere de franţuzoaică. Mă rog, de-ar veni repede dar vine după o oră şi atunci îmi spune că nu are zahăr.

Însă toate necazurile nu sunt mâna sorţii că dacă era ea, treacă meargă..., la mijloc este mâna lui Gelu, adoratul meu soţ. Dar ţineţi minte ce vă spun. Eu sunt o femeie puternică şi dacă e nevoie o să-i pun singură la punct pe toţi: şi pe ofiţer şi pe hoţ dar mai ales pe Gelu, să nu-l uit, mânca – l-ar mama.

Măcar dacă nu spunea nimic şi încă ce mi-a spus:,, Du-te, du-te, pensiunea este un loc sublim iar priveliştea de cinci stele.... Ce glumeţ! Când am ajuns, ce să vezi...Străzile erau îmbătrânite de ani şi de la geam mă întâmpina priveliştea azilului ,,La mamaia”.

Nici nu mi-am desfăcut bagajul că m-am întors valvârtej. Când am ajuns acasă...surpriză! Ei ce să vezi? Dragul de Gelu juca pocher cu ofiţerul şi cu aşa zişii ,,hoţi” pe bunurile din casă. Abia atunci am înţeles de ce încerca să mă trimită numaidecât la ,,pensiune”.Vasăzică am fost părtaşa unui act înalt de trădare.

Am crezut că-nebunesc. Am intrat peste ei şi i-am asaltat cu făcăleţul. Iar pe Gelu nu, nu doar că nu-l iert ci îl trimit la pensiune ,,La tataia” să se-mprietenească cu liliecii.

Ceghe Irina, clasa a - VII-a A

Mi-a bătut la uşă primăvara

Noaptea rece şi tăcută a trecut cu greu până ce văzduhul s-a îmbrăcat în haine de lumină. Stăteam la măsuţa de lângă geam şi mă gândeam la un final pentru cartea mea. Prin

2

fereastră începeau să se strecoare mici firicele subţiri de soare. Deodată, la uşă s-au auzit mici rafale ce parcă aşteptau să intre înăuntru. Am fost foarte surprinsă dar când am deshis uşa am simţit că acesta era doar un mic sentiment pe lângă oceanul de bucurie ce parcă mi-a invadat întreg corpul. Înaintea ochilor mi-a apărut un ţinut desprins din basme, dar care pălea pe lângă frumuseţea prinţesei din mijlocul lui. Era atât de frumoasă!... Aceasta purta o rochie lungă de culoarea safirului pe care erau pictate tot felul de flori multicolore. Părul ei negru ca abanosul îi cuprindea talia fiind lăsat liber pe spate încât vântul năstruşnic să-l poată mângâia. Pe cap purta o cunună împletită din margarete albe ca spuma laptelui. Gâtul îi era îmbrăţişat de un colier argintiu pe care se odihnea cu eleganţă un diamant imens şi strălucitor, ce îţi dădea impresia că soarele avea un frate geamăn. Ochii îi erau albaştri de parcă întreaga boltă cerească se vărsa în ei. Este perfectă! mi-am spus. Cu paşi timizi m-am apropiat de acea fiinţă divină iar cu glas tremurat am şoptit:- Bună ziua!- Bună! Mi-a răspuns zâmbind larg.- Ce eşti? O zână?! O prinţesă din basme?! Zeiţa frumuseţii?! Ce eşti? Eram cuprinsă de mrejele perfecţiunii ei. Nu mai ştiam de mine... Eram confuză...- Eu sunt fiica cea mai tânără a bătrânului an. Am venit în vizită la tine pentru a aduce puritate şi frumuseţe în sufletul tău. Ai vrea?- Te rog, i-am răspuns la fel de surprinsă şi de bucuroasă precum un copil. S-a apropiat de mine şi m-a luat de mână. Împreună cu ea, am început să zbor, iar în jurul nostru mici fluturi sclipitori dansau şi cântau. Primăvara a început să se dezlănţuie pe tărâmurile lumii. Copacii s-au îmbrăcat repede cu haine verzi, ţesute cu flori albe. Dealurile şi câmpiile, bătrâne de când lumea au fost ţesute cu milioane de fire verzi. Iazurile şi râurile s-au dezmorţit şi au început din nou să zâmbească. Bolta cerească era senină şi radia de fericire. Mingea uriaşă de foc a revenit la locul ei, vârsând peste ţinuturi perdele de lumină. În aer au început să danseze fluturi şi albine, iar peste câmpuri se zăreau mieluşei cu blană cârlionţată. Prin grădinile oamenilor au început să răsară ghiocei gingaşi şi frumoşi, iar copiii se jucau între ei, bucurându-se de vremea minunată. În inima mea a pătruns un sentiment uriaş de fericire şi extaz, încât zâmbeam fără să vreau. Era perfect să zbor printre nori alături de Zâna Primăverii. Corpul meu se răsfăţa pe braţele rafalelor de vânt iar sufletul era învăluit de linişte şi pace. Frumoasa Zeiţă mi-a făcut un semn, deoarece m-a anunţat că era vremea să ne întoarcem. Am ajuns înapoi în faţa casei mele şi mă simţeam de parcă m-aş fi trezit dintr-un vis. Eram fericită! Cu glas subţire i-am spus:- Mulţumesc! Mi-ai oferit cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Primăvara a zâmbit larg. Deodată s-a pornit un vârtej puternic iar ea s-a prefăcut într-un porumbel. S-a înălţat la cer şi a dispărut. M-am întors grăbit în casă şi am aşternut pe filele cărţii întâmplarea mea, pentru ca peste ani să o recitesc şi să mă bucur la fel de mult.

Diaconescu Andrada, clasa a -VIII-A

Pe aripile lenei

Orice poveste începe cu ,,a fost odată”. Povestea vieţii mele e încă un subiect controversat... Poate s-a scurs doar expoziţiunea... Ce-mi vor aduce însă celelalte etape ale

3

vieţii? Fire plină de curaj şi simţ al aventurii, las destinul să-mi zugrăvească drumul în viaţă. Adorm încet, încet şi parcă dintr-o clipire, măreţul îşi recuperează tronul de azur, capturat de norii pâcloşi ai nopţii. Închizând ochii pătrund într-un tunel, în care spaţiul şi timpul sunt anulate. Umbre şi lumini ca într-o pânză cinematografică dezvăluie o siluetă gata să îmi vorbească. Umbra străvezie şi efemeră începe să prindă formă. Era necunoscută. Şi deodată mă trezesc fără ca silueta respectivă să îmi vorbească. Nu mi-am dat seama că din acel moment m-a urmărit.

Pe la ora opt până ajung la şcoală şi mă aşez în bancă se instalează comod lângă mine, lenea. Mă fac că n-o văd şi o privesc doar cu colţul ochilor. Dar ea este foarte insistentă. Începe să mă întrebe despre colegii din clasă, despre felul în care învaţă, dacă sunt fericiţi. Cu siguranţă că sunt mai fericiţi decât mine, doar nu au lângă ei o persoană care să îi tot zăpăcească.

Mă întrebam: ,,Oare ea are buzele pecetluite de nu poate să îmi spună ceva ce dorea cu adevărat să aflu? Se pare că nu, dar poate într-un târziu va reuşi. Deşi eram atât de sigură că voi afla secretele lenei nu am reuşit...Dincolo de orice, eu eram o elevă foarte bună iar unii mă considerau chiar sclipitoare, însă lenea mi-a distrus această imagine.

Pe zi ce trecea deveneam tot mai leneşă iar toţi colegii mei râdeau de mine. Am început să iau note mici. Când treceam pe lângă un copil începea să mă arate cu degetul, deşi ei nu ştiau de necazul meu.

La şcoală nu mai eram eu. Începeam să vorbesc singură, să spun minciuni, să nu mai cred în prietenie şi să nu mai văd viaţa cu aceiaşi ochi cu care o vedeam înainte. ,,Oare chiar aşa de mult m-am schimbat? Eu de ce nu mă văd la fel cum mă descriu ceilalţi?” mă întrebam nedumerită. Deşi tristeţea m-a copleşit, am încetat să îmi pun întrebări retorice, însă neaşteptând să primesc vreun răspuns. Am ajuns la concluzia că deşi umbra aceea misterioasă era extraordinar de frumoasă dovedea faptul că inima ei era împietrită, dorind cu ardoare să fie stăpână peste tot şi în acelaşi timp să-i facă să uite de clipele frumoase şi de nenumăratele secrete pe care mulţi dintre noi nu au reuşit să le desluşească.

Această fiinţă descoperea în fiecare om o speranţă de putere. Eu mă întrebam: ,, De ce nu merge şi la alţi copii? Oare am eu ceva care a atras-o sau a făcut o alegere între mine şi încă alţi nouă sute nouăzeci şi nouă de copii iar eu am fost cea ghinionistă. Oricum acest lucru nu mai contează deoarece deja s-au întâmplat multe şi nu mai pot da timpul înapoi.

Lucrurile începute şi terminate au trecut iar cele noi şi necunoscute vor veni. Aşadar secretele lenei nu au fost aflate de nimeni şi nici nu vor fi aflate prea curând.

Popescu Ioana, clasa a - VI- a B

Planeta Matrix

4

Eram la bordul bătrânei nave Krytonita, împreună cu familia şi câţiva prieteni apropiaţi şi cu toţii ne îndreptam spre o planetă îndepărtată de la marginea galaxiei, despre care am auzit că acolo totul este posibil, până la cele mai nebuneşti idei şi de aceea voiam să ne convingem.

Când ne-am apropiat mai mult o zguduitură puternică ne-a lovit din plin şi astfel ne-am dezechilibrat destul cât să avem o aterizare neconfortabilă iar partea din faţă a navei s-a îngropat jumătate în solul calcaros şi ruginiu. După ce localnicii au sărit imediat să ne ajute cu forţa lor inexplicabilă, încât doar un singur tânăr a putut să îndrepte nava, am coborât. I-am mulţumit acestuia şi celorlalţi din jur pentru ajutor şi spre surprinderea noastră totul împrejur ne întrecea aşteptările. În faţa noastră se întindea un şirag de blocuri extra înalte, formate după o arhitectură abstractă. În aer se vedeau suspendate şosele de o culoare albastră ce îţi străpungeau ochii. Cerul era uşor violaceu, brăzdat de o multitudine de nuanţe închise. Din mijlocul matrixienilor a ieşit înainte un savant metropolitan care a preluat cuvântul: - Bine aţi venit! Suntem bucuroşi să vă avem printre noi pe scumpa noastră planetă. Savantul ne-a însoţit într-un tur al oraşului. Prima dată ne-a condus la un sediu de cercetare, pentru a ne analiza, deoarece aceasta era regula pentru toţi noii veniţi. Peste tot în jur tehnologia lasă mari amprente. Roboţi precum ASIMO, SIEMER şi mulţi alţii, le uşurau munca localnicilor.

Oraşul acela arăta ca bătrânul New York, doar de douăzeci de ori mai avansat şi mai mare. După mai multe plimbări, somnul a pus stăpânire pe noi, şi astfel i-am cerut savantului pe care ulterior am aflat că se numeşte Hugy să ne conducă la un hotel. Acesta arăta impecabil. Fiecare cameră avea o dimensiune de şaisprezece metri pătraţi, ferestrele erau la fel de mari, cât un întreg perete. Toată mobila din încăpere era făcută din cel mai preţios lemn, paturile erau îmbrăcate într-o lenjerie făcută din cea mai moale catifea iar pe margini se termina cu fire subţiri de aur. Întreaga veselă era concepută din aur şi platină iar paharele erau turnate din cristal. Totul era ca de vis. În acea lume aveai totul la îndemână, de la lucruri minuscule până la elixire de frumuseţe, încât nu mai puteai să-ţi doreşti altceva. Am stat în acest rai zece ani, după care am ajuns la un acord comun cu toţii ca să ne mai întoarcem şi pe pământ la locul nostru natal, cu condiţia de a ţine secret ceea ce am văzut aici.

Când am ajuns pe pământ ne aşteptam ca totul să fie schimbat, însă spre surprinderea noastră ceea ce am găsit mi-a părut uimitor. Se părea că nu am lipsit decât o zi. Pe feţele noastre se putea citi şocul. Ne-am bucurat enorm şi am promis să ne întoarcem şi pe planeta Matrix pentru a ne bucura din plin de minunile extravagante.

Varvaroi Alexandru, clasa a -V- a C

Legenda micului mărţişor

5

...se petrecea într-o primăvară, când soarele îşi dezmorţea razele firave şi tăcute. Cerul albastru ca lacrima se prelingea peste ţinutul uitat de lume. Nouri negri au dispărut rând pe rând ca la o fastuoasă paradă. Iarba care acum îşi revenea din ameţitoarea pătură de gheaţă a zânei iarnă a început să-şi ascute din nou săbiile vărsătoare de sânge. Fluturaşii viu coloraţi se jucau un joc năstruşnic peste frumosul ţinut. Copacii se lăudau cu coroanele viu colorate în verde smarald. Ghiocelul, floarea cea mai aleasă a primăverii se ridica cu semeţie din iarbă. Primăvara avea trei luni specifice: Mai - Florar, Aprilie, Pier iar cea de-a treia lună Martie nu avea alt nume. Degeaba s-a luptat zâna cea bună ca să-i găsească un nume, căci nu era de găsit. Nu ştia ce o reprezintă pe luna Martie. Şi tot stând aşa s-a gândit: ,, Ce să fie? Oare ce-i place lui Martie? Ce nume atractiv pot să-i pun? şi tot gândind a ajuns la o soluţie: ,,Am să plec în lumea oamenilor şi am să-i găsesc un nume potrivit.” Şi cum a spus acest lucru, zâna primăvară a şi plecat. Ajungând în lumea oamenilor nu se putea decide pe cine să întrebe. Însă până la urmă i-a atras privirea un om mic, un pitic, care văzând-o a rămas uimit. El credea că zânele sunt doar în poveşti nu şi în viaţa reală. Atunci zâna l-a întrebat:- Dragă domnule, dumneavoastră nu ştiţi cum să-i mai pun un nume lunii Martie?- Dar ea are deja un nume.- Care? a întrebat uimită zâna. - Martie.- Nu, nu m-aţi înţeles. Toate celelalte luni au câte un nume special, numai ea nu are.- Aaaa?!- Domnule, dar micuţul animăluţ purtat de toată lumea cum se numeşte? a întrebat zâna.- Care animăluţ? i-a răspuns omul.- Acela care îl poartă toată lumea în piept.- Aaaa! Mărţişorul!-Da! Mărţişorul!Aşa o să-i dăm numele lunii martie, Mărţişor. Ajunsă din nou pe tărâmul neatins de mână de om, tărâmul legendelor, ea le-a spus Zânei Iarnă, zânei Vară şi zânei Toamnă că de acum luna Martie se va numi şi Mărţişor. Ea le-a povestit cum toată lumea din tărâmul omenirii îl purta. Mărţişorul înseamnă Martie, înseamnă Primăvară şi mai înseamnă armonie. Mărţişorul ar trebui purtat cu drag şi mândrie pentru că el ne va aminti mereu de zâna primăvară, de frumuseţile naturii dar mai ales de pacea cu care omul a fost înzestrat. Dar aventurile micului Mărţişor nu se sfârşesc acum. El a fost invidiat de Aprilie care râdea mereu de luna martie, pentru că se numea Mărţişor. Însă ea nu ştia ce înseamnă să fii luna Mărţişorului. Mărţişor era luna aşteptată de toţi oamenii, aşa cum a descoperit zâna Primăvară. Neaflându-se în pielea lui Martie, Aprilie a început să se laude cum că ea avea o sărbătoare specială, ea purta ,,Învierea Domnului”, căci ea avea culori mai frumoase, mai de seamă, căci florile ei erau mai vesele decât ghiocelul lunii Martie. Aşa a continuat cearta, până ce vorbele ieşite din gura lunii Aprilie au ajuns la toate lunile, inclusiv la urechile Zânei Primăvara care a fost foarte supărată pe Aprilie. Ea i-a explicat lunii Aprilie că nu toată lumea este la fel că fiecare lună este specială în felul ei, că luna Martie este aşteptată de toată lumea, aşa cum sunt de altfel toate lunile. Simţindu-se ruşinată, luna Aprilie şi-a cerut iertare de la Martie. Vedeţi voi, dragi copii, nu toată lumea este la fel, oamenii, florile şi chiar lunile anului sunt diferite, chiar dacă unele fac parte din acelaşi anotimp. Însă voi, ca nişte copii cuminţi ce

6

sunteţi să vă iubiţi părinţii şi niciodată dar niciodată să nu faceţi ca luna Aprilie. Ea a avut curajul şi bunul simţ de a-şi cere iertare. Nu uitaţi că dragostea, iertarea şi frumuseţea interioară sunt tot ce are omul mai de preţ pe lumea aceasta.

Mărţişor iubit de soartă, Ieşi din nou pe-această poartă Ieşi şi vezi frumosul soare Într-o zi de sărbătoare.

Mărţişor frumos şi gingaş Ce vesteşti iubire, pace Eşti ca o stea căzătoare În piepturi strălucitoare. Ştiu că toţi te cred pitic Dar eu cred că eşti voinic Eşti ca Zâna Primăvară Ce îmbrăţişează ţara.

Voi, copiii luminaţi, Şi cât de frumos decoraţi Cu eşarfe şi ghiozdane Nu uitaţi, e ziua mamei.

Pe frumosul mărţişor Să-l puneţi încetişor. Lângă perna mamei voastre Lângă perna zânei noastre.

Somnul ca să i-l vegheze Îngeri să se minuneze De visele cele frumoase, De poveştile duioase.

Moroşan Sânziana, clasa a – VII - a B

Pe insula maimuţelor

Îmi amintesc ca prin vis de o călătorie care mi-a rămas întipărită etern în minte. O călătorie ce purta în spate miliarde de mistere. Eram copil iar atunci geniile lumii scotoceau

7

după alte idei care să revoluţioneze lumea, spre exemplu atunci au apărut primii roboţi care nici nu ştiau că urmau să devină nişte slugi care vor uşura viaţa oamenilor. Era o zi cu soare palid iar cerul era uşor violaceu cu nuanţe de purpuriu. Ziua devenea din ce în ce mai ciudată iar în centrul oraşului erau trilioane de oameni care făceau vacarm mare şi aşteptau ca noile invenţii să fie prezentate de marii inventatori. Am aşteptat în loc ca noua descoperire să-şi facă apariţia, am văzut un soi de roboţel ce părea a fi om. Avea extrem de multă strălucire în ochi şi plutea ca un balon. Atunci un om a mărturisit:

- Dragi cetăţeni, vă rog să mă ascultaţi. Acesta nu este un simplu robot. El este un portal spre o lume nouă ce ascunde miliarde de mistere. Această lume era o insulă plutitoare ce era împărţită în două, o poartă era populată de nişte maimuţe urâte şi păroase care aveau creierul mai mic şi decât al unei găini, dar erau bine făcuţi şi foarte atletici. Cealaltă parte a insulei era populată de nişte maimuţe urâte şi extrem de slabe dar erau extrem de bine dezvoltaţi mintal. Acest roboţel avea o misiune foarte importantă. Avea misiunea de a salva câţiva oameni de pe insulă care au rămas blocaţi şi în pericol de moarte deoarece aceste creaturi se hrăneau cu carne. Dar micul roboţel avea nevoie de nişte coechipieri care să ducă până la sfârşit această misiune. Printr-o reacţie nebună am strigat şi am ieşit în faţă. Aici au mai apărut încă doi adolescenţi şi doi copii ce nu cunoşteau termenul de frică. În clipa aceea am fost martoră la prima maşină de teleportat. Micul robot era cel mai mare geniu. Doar un geniu adevărat ar şti cum să mute moleculă cu moleculă dintr-un corp uman şi apoi să le pună într-un loc cu totul special. Marea noastră aventură abia începea. Am ajuns pe pământ nefamiliar, unde fiecare colţişor era sufocat de o sălbăticie stranie. Însă aceasta nu era adevărata ameninţare, ci trupele de maimuţe care vânau oamenii. Simţeam cu fiecare pas că cineva ne urmăreşte şi aşa era. În spatele nostru era un pui de maimuţă care era adorabil, deştept şi destul de voinic. Această maimuţă nu făcea parte din niciuna din cele două grupe de maimuţe. Era prietenos şi a început să ne spună:

- Eu ştiu de ce aţi venit aici! Aţi fost aduşi de către micul meu robot pentru a-i salva pe prietenii mei.

Aceşti oameni mi-au salvat viaţa cu mult timp în urmă când nişte maimuţe crude au vrut să mă omoare. În clipa următoare, mica maimuţă ne-a explicat care era planul şi cum le vom învinge pe maimuţe. Deoarece această maimuţă era foarte deşteaptă, s-a gândit că fiecare dintre cele două rase de maimuţă au câte un punct slab. Prima rasă era una foarte brutală, care acţionează fără cap iar a doua rasă era una complet opusă. Un singur lucru ne putea strica toate planurile şi anume ideea că cele două rase de maimuţe să se alieze împotriva noastră dar nu era cazul deoarece ambele erau cufundate în mândrie şi egoism. Acţiunea a început iar toate strategiile noastre de luptă au luat loc. Victoria îşi făcea loc deoarece o minte deşteaptă, puternică şi curajoasă învinge orice. Noi am avut ce toate maimuţele puteau să aibă împreună. Totul a trecut ca printr-un vis şi s-a încheiat la fel când am văzut atâtea zâmbete pe faţa oamenilor salvaţi şi pe faţa rudelor.

Diaconescu Andrada, clasa a - VIII-a A

Cărţile

Stau şi mă întreb mereu: Ce ar fi lumea fără cărţi? Cum ar putea oamenii să afle istoria, fără ,,cărăuşii civilizaţiei”? Nu, n-ar putea. Istoria ar fi rămas mută şi uitată. Cum am mai

8

avea ocazia să ne bucurăm încă de mici copii de poveşti şi basme, dacă n-ar fi cărţile? Ar fi imposibil. Dacă această ,,făclie a lumii” n-ar exista, minţile oamenilor nu ar găsi niciodată lumina. Pentru mine, îmi spun mereu, că o carte îţi poate fi cel mai bun prieten. Alături de ea te avânţi pe tărâmuri necunoscute, ,, priveşti” lumi neobişnuite şi este mereu lângă tine şi de fiecare dată te întorcea acasă. Mă gândesc mereu la cărţile mele favorite. Cărţile îţi dau prilejul de a simţi aceeaşi bucurie la fel ca la început, oricât de câte ori ai recitit-o. Cu primul pas făcut în împărăţia lor simţi o mare emoţie. Fiecare îşi spune parcă întreaga poveste şi mă simt înghesuită între atâtea mii şi mii de fiinţe prietenoase şi colorate. Ce m-aş face fără cărţi? Cum aş mai putea să-mi bucur inima în fiecare zi fără acest dar scris cu migală de mâini dibace? Fără cărţi lumea ar fi o beznă de nepătruns...

Popescu Ana, clasa a -V- a C

Labirintul creaţiei

Stăteam în mica mea cameră albă unde lucram la ultima mea capodoperă. Aveam două ferestre prin care se strecurau raze de lumină şi care inundau încăperea. Se spune că imaginaţia are aripi şi în cazul meu, aripi de lumină. Nu îmi mai trebuia mult şi creaţia mea era gata. Aveam doi cei mai buni prieteni, două personaje, doi fraţi care încercau să fugă de

9

viaţă şi mai ales de timp. Aceşti copii erau ca soarele şi luna, doi copii speriaţi de viaţă ca nişte pui mici şi necunoscători. Creaţia mea a luat naştere în lumea reală dar totuşi în camera mea o lume făcută pentru mine, destul de confortabilă. Prietenii mei erau exact ca nişte păpuşi dar care nu se mişcau, ele aveau nevoie de sfoară pentru a clipi măcar o dată. Nu aveam nevoie de sfoară, sfoara era de fapt razele de lumină care pot dărui mereu puţină magie. Cei doi băieţi erau complet diferiţi, unul cu părul blond ca soarele şi celălalt cu părul negru şi strălucitor ca cerul înstelat. Cu toate acestea aveau aceeaşi privire şi acelaşi zâmbet. Băiatul cu părul de aur a spus:

- Trebuie să priveşti mereu dincolo de ce poţi vedea doar cu ochii, o replică des întâlnită în romanul meu. Aveau o privire atât de caldă care te citea până în adânc şi ştiam că razele vor muri la un moment dat iar personajele, dragele mele personaje se vor întoarce în lumea lor, pe care nu reuşesc să o înţeleagă. Razele se subţiau iar cei doi băieţi abia se mai vedeau iar eu am zărit pe chipurile lor tristeţe şi amărăciune. Am ştiut că a doua zi voi începe un al doilea roman, continuarea celuilalt şi voi adăuga încă un soare în acea lume. Ştiam ce îşi doresc deoarece viaţa m-a învăţat să citesc orice, nu a fost nevoie de vorbe amare ca să înţeleg că ei stau pe marginea prăpastiei iar eu trebuie să-i salvez, trebuie să le construiesc o lume exact ca a mea, cu raze de lumină.

Chiuş Magda, clasa a - VIII-a A

Pe cărările apelor

Cât bate ochiul era numai apă, doar din când în când printre tulpinile sălciilor cu vârfurile albii şiraguri de peşti se perindau în mii şi mii de bancuri. Strigătul talazurilor, mişcarea valurilor i-au deschis lui Will ochii. Pleoapele parcă adormite, ochii încercănaţi spuneau că nu a dormit de mult timp. Toată noaptea a stat treaz, şi totuşi de ce? A fost ţinut

10

treaz de fulgerele ploii care s-au năpustit asupra corabiei pe care s-a îmbarcat, pânzele întinse au fost sfâşiate de fulgere dar ea nu mai era, plutea în depărtare peste dunga argintie a apei. A dispărut... Will se simţea pierdut, era un nimeni fără ea, fără frumoasa lui soţie. Totul în jur era albastru, nimic nu părea a fi ce este. Nopţile nedormite, lipsa de hrană au pus stăpânire pe puterea lui copleşitoare. Era ud, nemâncat şi doar un miracol îl mai putea salva.

Acum mirajele îi controlau mintea. Dincolo de întinderea albastră se întrezărea o insulă. O dulce piroteală îi cuprinse trupul. Simţea căldura braţelor soţiei, îi auzea vocea suavă ca printr-un vis. După ore întregi de naufragiu un sunet l-a deşteptat. Era pe jumătate mort.

Curentul l-a purtat în voia sorţii şi în cele din urmă a ajuns într-un sat. Sunetul care l-a trezit din starea de letargie era al clopotelor unei biserici. Deşi mulţimea adunată în jurul lui încerca să-l înveselească, el rămânea inert. Se simţea ca o bucată de piatră. Ce mai conta că este în viaţă când fără ea se simţea inexistent. Însă ironia sorţii a făcut ca toţi oamenii de pe vas să fie aduşi de curenţi în acel sat. Printre aceştia se regăsea bineînţeles şi draga lui soţie.

Erau din nou împreună şi acest lucru conta cel mai mult. Will şi Oana şi-au petrecut restul vieţii în acel sat minunat de pe o insulă tropicală. Natura i-a ocrotit şi acum cine ştie, poate că încă mai trăiesc.

Ceghe Irina, clasa a – VII - a A

Iubirea –o dimineaţă a sufletului

Iubirea...Ce este iubirea? Pentru mine ea înseamnă corabia ce transportă sufletele oamenilor spre lumea basmelor unde toate visele devin realitate, înseamnă izvorul vieţii ce îţi dă putere să mergi mai departe. Nimic în această lume nu s-a putut face fără iubire. Dumnezeu din iubire pentru oameni s-a sacrificat şi ne-a dăruit tot ce avem astăzi şi de care ne bucurăm până la extaz. O lume fără iubire ar fi doar o adunătură mare de oameni ce nu au gustat niciodată din pomul fericirii şi care nu şi-ar putea imagina vreodată Raiul. Iubirea este primul sentiment pe care fiinţele sunt în stare să-l aibă, deoarece încă din prima clipă copiii încep să-şi iubească mamele. Dragostea încolţeşte în sufletul fiecărei persoane dar nu fiecare ştie să aprecieze această comoară. Atunci când iubirea pune stăpânire peste noi, toţi radiem de fericire şi începem să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat esenţiale. Chiar şi natura este toată numai un zâmbet iar soarele varsă peste noi perdele de lumină. Eu mereu mi-am imaginat paradisul sub forma unui loc însorit, în care oamenii să poată zbura de fericire iar iubirea să ne îmbrăţişeze zi de zi cu braţele ei calde. Nimic pe lume nu este mai preţios ca iubirea!

Luchian Denisa, clasa a - VII-a B

Magia primăverii

E început de martie. E încă frig dar razele soarelui îşi fac loc printre norii de cenuşă şi destul de timide încearcă să topească petele mari de zăpadă care încă mai zăbovesc.

11

În sfârşit, iarna se declară învinsă şi întreaga natură se trezeşte treptat la viaţă. Colţul ierbii iese la lumină şi răsare primul vestitor al primăverii, suavul ghiocel. El şi-a desprins căpşorul din gluga lui verde, înălţându-se cu trupul subţire şi crud la lumina soarelui. O adiere uşoară a mişcat clopoţelul de argint iar picăturile de cristal au alunecat uşor, strecurându-se la rădăcinile lui. Natura a primit de veste de la clopoţeii fragezi că lumea s-a trezit la viaţă. primele gâze cu aripile amorţite au început să mişune pe la geamuri. În curând colţul ierbii va acoperi pământul cu un covor verde pe care mai apoi presară flori multicolore. Mai întâi apar ghioceii şi viorelele, apoi narcisele şi lalelele. La chemarea florilor se arată şi albinele care îşi poartă zumzetul din floare în floare. Soarele zâmbeşte printre norii albăstrui şi pământul îi oferă în schimb splendoarea florilor multicolore. Mireasma de liliac pluteşte în aer iar fluturii de toate culorile se bucură de frumuseţea florilor. Gândăceii mici şi roşii se trezesc şi ies la lumina soarelui iar furnicile mişună peste tot locul. Mugurii copacilor cresc şi se desfac rând pe rând, acoperind pădurile cu o mantie verzuie. Livezile s-au îmbrăcat într-o haină de sărbătoare iar din copacii înfloriţi se scutură ploi de miresme. În zare se văd venind cârduri de berze. Veveriţa, acel ghem de blăniţă roşie ca focul sare neîncrezătoare din creangă în creangă. Lumina aurie şi razele mângâietoare ale soarelui au scos ursul din bârlog iar păsările care s-au întors să-şi refacă cuiburile conferă naturii un aer de sărbătoare. Prin dumbrăvi cucul dă tonul soliştilor veniţi din ţările calde. Încet, încet, toate vieţuitoarele prind curaj şi ies din adăposturi, reluându-şi activităţile specifice lor. Glasurile cristaline ale copiilor răsună de bucurie că a sosit primăvara. Nici oamenii nu se lasă mai prejos. Încep să cureţe grădinile şi să lucreze pământurile, punând sub brazde seminţe ce urmează să rodească până în toamnă. Cântecul privighetorii face munca oamenilor mai uşoară şi mai spornică. Lumina caldă a soarelui, bucuria florilor, bucuria fiecărei vieţuitoare pătrunde în sufletul tuturor. Primăvara rămâne cel mai frumos anotimp ce aduce speranţă, lumină, căldură!

Cotoc Andrei, clasa a - V-a B

Primăvara

A venit primăvara. Soarele surâde la grădina leneşă pe care primăvara a îmbrăcat-o într-o haină viu colorată de care să se bucure toată suflarea. Mieii zburdă pe câmpii iar

12

bănuţii galbeni încep a se trezi. Copacii încep să-şi deschidă florile salutând primăvara. Codrii au fost înveliţi într-o pătură verde şi călduroasă. Odată cu acestea insectele ies de sub scoarţa copacilor iar furnicile se pun în mişcare. Peste tot este numai armonie şi păsările sar din ramură în ramură, cântând melodiile preferate ale primăverii. Prin tufişurile pădurii, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze. Ursul iese din bârlog şi se duce să se bucure de natură. Primăvara îşi desfăşoară tăcută apariţiile prin locurile bântuite de iarnă. Un şuiet adânc cuprinde văile, semn că iarna se duce şi primăvara se întoarce. Totul este armonie iar păsările fac concertul de primăvară. Insectele depun ouă din care vor ieşi alţi pui. Cărăbuşii îşi încep jocurile apoi vor depune ouă. Primăvara le surâde florilor şi tuturor vieţuitoarelor.

Colinele tărăgănate se îmbracă în hainele de primăvară. Soarele este amicul primăverii. Fără el n-ar mai fi existat atâta căldură şi frumuseţe. Timpul este tatăl celor patru anotimpuri. Primăvara şi vara s-au mulţumit cu cele date pe când toamna şi iarna nu s-au mulţumit atât de uşor că tatăl lor, timpul, le-a pedepsit, dându-le câte un anotimp friguros. Cu timpul au înţeles că au şi ele anumite avantaje: toamna a înţeles că oferă multă bogăţie iar iarna aduce veselia pe chipurile copiilor. În final, timpul a fost mândru că a avut asemenea fiice.

Cocoş Lorina, clasa a - V-a B

O noapte minunată

13

O noapte adormităÎn codrii zdrenţuiţiRăsună în grădinăMii de ,,copii cuminţi”.

În flori e bucurieÎn noapte e suspinSe-aude-n veşnicieUn fluier lin doinind.

Luna veghează peste lumeUn straşnic întunericStropind pe văi şi zileAl nopţii vis puternic.

Un răsărit de soare,Şi un apus târziuCroieşte lumea marePe-al vieţii său pustiu.

Cu glasul său firavCu mintea ascuţităTânărul pribeag porneşte Spre lumea părăsită.

Un vis l-ademeneşteÎn lumea asta mare Un drum îşi făureşteŞi-un dor îl prinde tare.

Popescu Ioana, clasa a – VI - a B

Planeta Soarelui

14

Era seară. Mă plimbam pe aleea îngustă de lângă casă şi admiram frumoasele stele. Deodată liniştea absolută ce plutea în văzduh a fost întreruptă de un zgomot asurzitor iar o forţă nevăzută a început să mă atragă spre cer. Când am privit în sus o farfurie uriaşă bulversa strălucirea boltei cereşti. În doar câteva secunde mă aflam pe o navă spaţială alături de nişte pitici. Ei arătau cu toţii la fel. Erau îmbrăcaţi cu acelaşi tip de haine de culoarea aurului, aveau aceeaşi înălţime, nu mai mult de un metru şi cincizeci de centimetri. Părul le atingea umerii iar deasupra capului purtau un coif sclipitor îmbrăcat în paiete. Toţi piticii râdeau cu gura până la urechi. Unul dintre ei s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

- Bine ai venit pe nava noastră! Noi suntem nişte spiriduşi de pe Planeta Soarelui. Eu mă numesc Gofy, cel din dreapta este Pigly iar cel de lângă fereastră se numeşte Papy.

- Mă bucur de cunoştinţă! Numele meu este Andra şi aş vrea să ştiu de ce mă aflu aici. - Nu te îngrijora. În câteva minute vom ajunge pe planeta noastră. Aceasta este o tradiţie care presupune că o dată la o sută de ani conducătorii a trei regiuni de pe teritoriul nostru să ia câte un om de pe planeta Terra şi să îi ofere şansa de a o vizita pe a noastră iar dacă o să-i placă este binevenit să rămână alături de noi.

- Mă simt onorată că am fost aleasă pentru asta dar nu vreau ca familia mea să se îngrijoreze.

- Nu ai de ce să te îngrijorezi! Două ore pe Pământ sunt echivalentul a cinci zile pe planeta Soarelui. Dacă doreşti să ne dai prilejul de a-ţi prezenta locul nostru te poţi întoarce mai devreme ca cineva să îţi observe lipsa şi să aibă motive de îngrijorare.

- Atunci este în regulă!După câteva minute am ajuns. Era o planetă nemaipomenită! Pe jos erau aliniate cu

grijă pietricele multicolore iar cerul era ca oglinda. Soarele arunca mingi de foc iar teritoriul era marcat de braţele unei păduri umbroase şi verzi din care se auzeau glasurile subţiri ale păsărilor. Totul era perfect! Oamenii lucrau împreună de dimineaţă până seara şi îngrijeau planeta cu multă eleganţă. Pe chipul lor se putea observa cu uşurinţă fericirea şi bunătatea lor iar toţi păreau atât de paşnici şi blânzi ca nişte îngeri. Casele erau aşezate cu migală şi îngrijite cum nu se mai putea. În mijlocul oraşului se putea observa un turn uriaş cu un ceas imens ce înştiinţa locuitorii în ce parte a zilei se află. Prin aer se zăreau porumbei imaculaţi ce se prindeau în hore, formând cercuri perfecte ce parcă brăzdau văzduhul. După ce am zăbovit două zile pe Planeta Soarelui înconjurată de atâta perfecţiune şi eleganţă ieşită din tipare, un dor nostalgic m-a cuprins şi am dorit să mă întorc acasă. Deşi planeta arăta minunat, oamenii erau extraordinar de primitori şi buni, îmi era dor de tărâmul meu. Îmi plăcea să admir lumea mea chiar dacă nu era la fel de ordonată. Voiam deodată să alerg prin faţa casei, pe aleea ce m-a ajutat pentru prima dată să merg. Eram confuză dar am decis că nu pot să-mi abandonez propria lume în care se găsesc atâtea amintiri în schimbul unei lumi pretenţioase de care aveam să mă plictisesc. Mi-am luat rămas bun de la spiriduşi şi le-am cerut să mă conducă înapoi acasă. Ei şi-au păstrat promisiunea şi în doar câteva minute eram din nou în faţa casei mele, pe aleea întunecată, admirând bucuroasă stelele.

Diaconescu Andrada, clasa a - VIII-a A

CENACLU LITERAR

15

Vocea amintirilor

Amintirile reprezintă glasul dulce al trecutului ce sună fără încetare în mintea noastră şi totodată unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la Dumnezeu. Eu cred că amintirile pot fi considerate un cântec neobişnuit creat de o formaţie. Însă, în această formaţie instrumentele sunt foarte diferite între ele. Unele sunt dulci la auz, reprezentând o adevărată plăcere pentru urechi şi totodată transmiţându-ţi un val uriaş de plăcere şi linişte, altele sunt zgomotoase, fără graţie, care reuşesc să-ţi tulbure starea cu sunetul lor asurzitor. Dar în ciuda acestei diferenţe uriaşe dintre cele două categorii, între ele se stabileşte o legătură puternică ce creează o adevărată armonie, făcându-le să se îmbine perfect. Amintirile oamenilor sunt la fel ca instrumentele. Există amintiri frumoase şi plăcute care îţi creează o stare de bine de fiecare dată când te gândeşti la ele, dar există unele mai neplăcute ce parcă umbresc seninătatea sufletului. În ciuda varietăţii dintre ele, oamenii ajung până la urmă să fie împliniţi iar în mintea lor răsună un cântec armonios. În lipsa amintirilor, trecutul s-ar asemăna cu o beznă de nepătruns. Părerea mea este că deşi amintirile reuşesc singure să formeze un dans paşnic ce asigură fericirea, acestea se folosesc de magiile lor neştiute încă de noi şi ne fac să uităm anumite lucruri urâte de care am avut parte, încât să ne bucurăm de amintirile frumoase. Amintirile reprezintă cele mai bune prietene ale noastre şi de aceea ele nu acceptă sub nicio formă ca noi să fim posomorâţi. Pentru a ne scoate din aceste stări de melancolie, prietenele noastre, amintirile, îşi folosesc trucurile magice asupra creierului nostru pentru ca sora lor, uitarea, să preia conducerea. Uitarea, să nu credeţi că reprezintă o ameninţare pentru noi. Ea ne este prietenă şi ne ajută în timp să scăpăm de durerile sufleteşti şi ne ameliorează rănile interioare ca un pansament magic. De asemenea, ne îndrumă să privim spre un nou orizont în care putem vedea doar partea bună a lucrurilor. Noi, oamenii, nu o să putem realiza niciodată când s-a produs acest fenomen neobişnuit, ci doar vom zâmbi fără motiv. Din punctul meu de vedere un om care nu apreciază adevărata importanţă a amintirilor este un om pierdut. Noi nu putem controla amintirile, nimeni nu este destul de puternic să o facă. Ele sunt muzica ce sună continuu de undeva din afara orizontului. Niciodată nu o să fim în stare să desluşim provenienţa misterioasă a acestora. Prin intermediul amintirilor putem să simţim din nou bucuria de care avem parte în perioada dulce şi de neînlocuit a copilăriei. Cum şi-ar mai putea ,,vedea” cineva preaiubiţii şi gingaşii bunici cu chip angelic ce emana atât de multă bunătate şi dragoste? Cum s-ar mai putea ,,întâlni” cu prietenii şi colegii, alături de care au petrecut atât de multe momente frumoase? Cum şi-ar mai putea aduce aminte de clipele minunate petrecute în braţele calde ale mamei cu înfăţişarea blândă şi gingaşă? Nu, n-ar mai putea. Toate clipele din viaţa unui om ar fi fără rost, deoarece ar fi prea scurte şi fără amintirea lor ar fi ca frunzele-n vânt. O, cu ce dar ne-a binecuvântat Dumnezeu! Chiar dacă în viaţă avem parte şi de lucruri neplăcute, nu trebuie să ne întristăm. Acest lucru ni-l spune şi Mariana Fulger: ,,Din această primăvară rece şi ploioasă, va rămâne doar amintirea florii de cireş, puritatea destinată să devină desfrâul buzelor însetate de nectar”.

16

Ce s-ar face omenirea fără amintiri? Cum ar mai putea bunicii să se bucure de atenţia nepoţilor fără dulcile poveşti din tinereţe? Cum ar mai putea părinţii noştri să ne povestească peripeţiile şi vremurile copilăriei? Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla. Trecutul ar fi o beznă de nepătruns, iar oamenii nu şi-ar mai putea găsi cu adevărat scopul în viaţă. Lumea întreagă ar fi invadată de un ocean imens de bulversare şi haos. Oamenii nu ar putea înţelege niciodată ce înseamnă prietenia adevărată, iar inima şi mintea lor ar fi la fel de pustii ca o zi toridă de vară în mijlocul deşertului.. Ei s-ar simţi mereu asemenea unor bebeluşi fragili care zi de zi trebuie să înveţe lucruri noi dar pe care le vor uita la fel de repede precum le-au învăţat. Aşadar, pot spune că viaţa oamenilor ar deveni imposibilă fără ajutorul amintirilor. Glasul lor suav ne însoţeşte pretutindeni, călăuzindu-ne pe drumuri necunoscute pentru a putea culege aventuri frumoase de care să ne bucurăm toată viaţa. Pentru mine, amintirile sunt şi vor rămâne bucuria sufletului, lumina minţii şi izvorul de fericire din care pot să beau la nesfârşit.

Diaconescu Andrada, clasa a - VIII-a A

O lume a gândurilor

Am aşteptat ca ceasul să-mi sfâşie mintea, am aşteptat şi am auzit un alt fel de tic-tac, probabil că unii nici nu reuşesc să-l audă deoarece dau vieţii alt sens. Uită să oprească timpul măcar pentru o clipă şi cel mai important, uită să asculte. Ceasul pare a fi stricat azi sau poate că a îmbătrânit şi el ca toţi ceilalţi, acest tic-tac nu îl recunosc. Se pare că astăzi totul prinde alt contur şi eu încerc să-l descopăr. Dintr-o dată nu mai aud niciun tic-tac, oare să fi murit timpul sau doar călăuză gândurilor mele, un prieten de nădejde, un ceas care îmi soarbe mereu taina gândurilor şi al visurilor. Mă simt pierdută şi încolţită şi încep să-mi uit propriul gând, dar dintr-odată am simţit cum o rază de lumină, cu eleganţă şi graţie se aşează pe fruntea mea. Acum mintea mea avea alt prieten, o altă călăuză şi totul pare diferit. Timpul refuză să se scurgă şi gândurile mele sunt confuze. Deşi sunt în siguranţă, totul este diferit şi simt că acel tic-tac mă urmăreşte. Cu siguranţă că mâine voi aştepta un tic-tac şi cu siguranţă că îmi va răspunde un puternic ding-dong. Timpul, nu l-am ucis eu, era doar amorţit şi păcălit de soare, doar că cu toate acestea el s-a trezit şi odată cu el a murit şi raza de lumină. O umbră îmi întunecă gândurile şi dintr-o dată am auzit din nou acel tic-tac, cel de ieri care îmi sfâşia mintea şi mă oprea în timp.

Sunt de părere că uneori viaţa trebuie să se mai împiedice în picioarele ei lungi şi uneori o face dinadins, deci viaţa este ca un copil, mereu cu multe surprize neaşteptate, cu glume nevinovate şi cu o sumedenie de portiţe, căci mintea copilului neexplorată este ca viaţa netrăită. Aud cum tic-tac-ul meu se luptă pentru viaţă şi dintr-o dată un sentiment de vinovăţie îmi încalcă teritoriul. Eu cred că nimeni nu analizează ziua de ieri. Fiecare zi însă este un capitol din viaţă şi fiecare secundă îţi poate oferi cel mai minunat sentiment. Cineva mi-a furat gândul. Privesc pe geam cum norii alunecă încet şi poate mi-am agăţat din greşeală gândul de ei şi poate a fost tras dincolo de ce pot vedea. Sper că se va întoarce într-o zi cu multe poveşti iar după ce va

17

călători şi zi şi noapte îmi va aduce pulbere de stea şi de soare. Eu cred că în viaţă nimeni nu trebuie judecat doar datorită unui vânt care adună multe lucruri dar care nu se pricepe să le lege. În inima mea arde ceva, un sentiment de tristeţe şi în acelaşi timp de bucurie, iar acum simt din nou acea săgeată, acel ticăit ce este imprevizibil. Eu sunt de părere că toată lumea profită de cum i se iveşte în cale o portiţă, dar cel mai profitor este timpul, el este începutul şi sfârşitul şi oricine îi poate cădea în capcană. Astăzi mi-am pierdut şi cel mai de preţ gând, iar timpul mi-a luat-o înainte şi cel mai important, tic-tac-ul meu va muri. Eu cred că totul are un sfârşit şi totul este creat cu un anumit scop. Acum privesc pe geam cum cerul a luat foc şi mă sperii la ideea că gândul meu ar putea fi acolo, ascult cum acel tic-tac se afundă şi mai tare în mintea mea. Pentru o clipă am închis ochii şi am simţit o durere imensă. Ceasul este o parte din mine şi nu mai are mult de trăit, cu siguranţă că ceva din mine va muri, însă nu ştiu ce. În mintea mea, asemeni unei case, se găsesc nenumărate uşi pe care le-aş putea deschide însă nu ştiu pe care. dintr-o uşă mare s-a născut un gând oribil, oare floarea din mine va muri, voi rămâne fără nepreţuita mea copilărie? Acest ticăit îmi fură mereu gândurile şi dacă va muri oare ce se va întâmpla? O săgeată a privirii mele a ieşit pe geam. Acum soarele îmi spunea adio şi se lăsa în jos după zare, lăsându-mi o pulbere de foc. Încet, încet, cerul se preschimbă şi naşte mii şi mii de steluţe aurii. Poate gândul meu pierdut cândva se ascunde după o stea de aur. Oh! Cât aş da să-l am din nou. Ticăitul meu abia respiră şi nu ştiu ce să mai fac, deşi el nu se simte bine, eu simt că zbor. Sunt de părere că dacă nu poţi accepta o pierdere uiţi să asculţi adierea vântului care-ţi consolează pierderea şi care îţi oferă aceeaşi mângâiere. În curând pentru mine va cădea o stea şi se va naşte alta care în fiecare noapte o să-mi sfâşie mintea cea nesfârşită. Eu cred că în fiecare noapte cade câte o stea. Am atâtea gânduri nesfârşite şi nu ştiu ce să fac cu ele. Mai demult totul era simplu, timpul le rezolvă pe toate, dar acum o să fiu nevoită să le adun într-un borcan mare pe care nu o să-l pot duce. Se vede că timpul m-a taxat bine astăzi şi o să-mi ia cel mai de preţ dar, el doreşte să-mi ia copilăria, să-mi rupă floarea şi să o omoare iar apoi va planta o stea. Nimeni nu se poate întrece cu timpul căci apar consecinţe, el câştigă mereu şi chiar dacă astăzi am pierdut, mâine voi câştiga. Într-adevăr steaua a căzut lăsând o dâră de foc şi în locul ei s-a născut una nouă, o stea ca o zână atât de strălucitoare şi de veselă ca o floare de vară. Totul s-a petrecut la miezul nopţii, când timpul a clipit pentru o secundă şi am profitat pentru a spune adio. Eu cred că formula pentru adio este diferită fiindcă acel lucru nu se va mai întoarce niciodată. Acum inima mea va avea altă greutate şi nu va mai simţi niciodată acelaşi sentiment. Acum nu mai aud acel ticăit şi totul este negru, am închis ochii şi am acceptat totul. Acum totul este diferit şi definitiv. Acum aud primul ding-dong din viaţa mea, un ding-dong atât de puternic...

Chiuş Magda, clasa a - VIII-a A

18

PAGINA CITITORILOR

,,MICUL LORD”

de Frances Hodgson Burnett

Un moto personal despre carte: O inimă închisă şi neagră care a trăit toată viaţa în întuneric şi suferinţă poate fi vindecată la bătrâneţe de către un suflet tânăr şi curat.

Cedric este un copil de şapte ani, a cărui soartă este scrisă în stele încă înainte de a se naşte. Rămas fără tată, ajunge în Anglia şi îl cunoaşte pe bunicul său, contele, un om ursuz, sătul de viaţă şi de rănile ei. El avea o ură nemărginită pe mama băiatului , şi din această cauză aceasta este despărţită de fiul ei. Acest mic lord îi dezgheaţă inima bunicului şi îi dă un nou sens vieţii. El profită de dorinţa contelui de a-i satisface poftele şi îi ajută pe toţi pe care îi vede în suferinţă. Încet, încet, contelui parcă i se dezgheaţă inima şi uită de trecut, bucurându-se de afecţiunea nepotului care îi vede mereu doar calităţile şi care îl crede un om bun. Acest conte bătrân care a fost toată viaţa plin de ură şi ursuz devine în cele din urmă un om de necrezut şi ce este mai important, uită de ura faţă de mama nepotului său.

Impresii personale

Mi-a plăcut mereu să citesc cărţi care au ca temă copilăria, deoarece această vârstă se caracterizează prin naivitate şi curiozitate. Copilăria poate da orice formă doreşte vieţii, poate să o modeleze aşa cum îşi doreşte, de aceea toţi copiii sunt speciali. La fel este şi Cedric, micul băiat, care a reuşit să-i cucerească pe toţi cu simplitatea copilăriei, dar mai ales prin felul în care a reuşit să-l schimbe pe conte. Admir faptul că micul băiat cu părul de aur vede mereu doar ceea ce este mai bun şi mai frumos iar dragostea pe care i-o poartă mamei reiese şi din felul în care i se adresează, spunându-i mereu ,,scumpa”, cu un glas atât de cald. Din fericire, el nu a cunoscut niciodată adevărata faţă a contelui dar a reuşit să-i facă bătrâneţea mai frumoasă.

Chiuş Magda, clasa a – VIII - a

19

ÎNTÂLNIRE CU FIII SATULUI

LECTURA TE FACE ÎNVINGĂTOR

DEZBATERE: ,,CONVINGE-MĂ SĂ CITESC!” în cadrul căreia fiecare participant va

prezenta cea mai interesantă carte din punctul său de vedere. Juriul va acorda punctaje de la 1 la 5

pentru fiecare carte, stabilind câştigătorii:

- Cea mai bună pledoarie pentru cartea preferată

- Cel mai bun şi mai frumos jurnal de lectură

- Cel mai bun poster

- Cea mai bună interpretare

Interpretarea unor monologuri

create sau adaptate

20

Proces literar - ,,D-l Goe...”

La activitate

au participat în calitate de invitaţi, părinţi, profesori, care ne-au făcut mărturisiri cu 21

privire la cartea care le-a marcat copilăria. Se vor citi fragmente din cartea ,,Jurnalul unui cititor” de Gabriel Brebenar sau din ,,Cărţile care ne-au făcut oameni” de Dan C. Mihăilescu, prin intermediul căreia am aflat ,,care sunt cărţile de căpătâi ale unui om adevărat”.

În funcţie de simpatia pentru unul sau altul dintre autorii cuprinşi în sfera nostalgică a evocărilor de faţă, cititorii- părinţi(şi mai ales bunici) îşi vor îndemna fiii şi nepoţii cu mai multă hotărâre şi seninătate către un titlu sau altul, odată ce ele, titlurile, i-au făcut oameni pe Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara etc.

Şi pentru că avem exemple concrete şi de persoane din satul nostru pe care cărţile le-au făcut oameni, am invitat-o în rândurile noastre pe cea care a cârmuit de-a lungul timpului generaţii de elevi, prof. Didina Croitoru, pe care o considerăm cu mândrie, fiica satului nostru.

În finalul activităţii, mica noastră jurnalistă”, Ioana Popescu, a reuşit să obţină un interviu în exclusivitate cu doamna profesoară:

I: Ce v-a determinat să deveniţi profesor?D: Dragii mei, cariera de dragoste este aceea

de profesor, deoarece consider copiii ca pe o grădină frumoasă cu flori.

I: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor?

D: Întotdeauna, de câte ori m-aş renaşte, deoarece iubesc copiii.I: Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru lectură?D: Încă de pe vremea când eram pe băncile şcolii. Cărţile citite erau strict de la

bibliotecă. Pe vremea aceea nu aveau părinţii bani de cărţi. M-au emoţionat dintotdeauna cărţi scrise de autori români, precum: ,,Ion”, ,,Pădurea spânzuraţilor” scrise de Liviu Rebreanu sau ,,Desculţ” de Zaharia Stancu.

I: Care au fost cele mai frumoase momente ale carierei dumneavoastră de dascăl?D: Doamne, câte momente au fost la şcoală unde mă simţeam ca şi acasă. Momente

frumoase au fost foarte multe! Am fost fericită când elevii mei au reuşit la şcoli înalte sau când au luat note foarte mari la examenele de capacitate.

I: Ne puteţi spune câteva cuvinte despre activitatea de astăzi?D: Pot spune cu sinceritate că activitatea la care am participat astăzi m-a întinerit cu

câţiva ani. M-au impresionat frumuseţea şi farmecul copiilor dezlănţuiţi sufleteşte pentru a prezenta cărţile citite. Cunoscând bine conţinutul cărţilor, au dat frâu liber sentimentelor de stăpânire de sine, curaj dar ambalate într-un evantai emotiv, specific vârstei minunate a copilăriei.

Vă felicit pe toţi cu tot dragul şi respectul!

22

Şi pentru ca activitatea să provoace bună-dispoziţie se va încheia cu sceneta: ,,Nu

citeşti o carte?”

CĂLĂTORIE ÎN JURUL LUMII

23

Călătoria este o căutare de sine, o necesară ocazie de identificare, o şansă de regăsire! Călătorind, cunoşti la faţa locului pe alţii. Cunoscându-i pe alţii, aşa cum sunt, ajungi la o justă cunoaştere de sine prin comparaţie, contrast, asemuire.

Cu toate acestea, atunci când un contact direct cu realitatea nu este posibil, din lipsa de timp sau de resurse financiare, ne rămâne o singura, dar eficienta soluţie: călătoria virtuala!

În aceasta călătorie virtuala vom vizita împreună diferite locuri din lume, pentru a ne familiariza cu istoria, civilizaţia şi obiceiurile diverselor popoare, vom face cate un mic popas in diverse locuri din lume pentru a face un atelier de bucătărie, unul de abilităţi sau muzică. Astfel, elevii vor avea parte de o călătorie de neuitat, fără a pierde timpul în căutarea obiectivelor ce merită a fi vizitate. În plus, documentarea în prealabil asupra unui oraş, muzeu sau lăcaş de cult le va educa in timp selectivitatea.

Spargerea gheţii s-a făcut prin intermediul întrebării:Dacă ar fi să alegi pentru o zi să fii de altă naţionalitate, ce ai vrea să fii?

Răspunsuri posibile: italian, francez, englez. Se împart pe grupe în funcţie de preferinţe.După o prezentare PPT vor încerca să realizeze cu materialele primite pe bănci harta culturală a fiecărei ţări, realizând în clasă expoziţia intitulată: ,,Un colţ de lume în clasa mea”.

24

Şi pentru că atât în Franţa cât şi în Anglia există o sărbătoare a clătitelor,

gospodinele noastre s-au apucat de lucru...

25

DRUMUL CĂRŢII

Vizită la Tipografia S.C. MUŞATINII din Suceava

Era ultima zi din săptămâna ,,Şcoala altfel”, din păcate vreme urâtă, de parcă iarna şi-a adunat din nou forţele pentru a se război cu sora sa, primăvara. În scopul valorificării cunoştinţelor dobândite la ora de limba şi literatura română am pornit împreună cu prietenii noştri de la Şcoala,,Ion Barbir” Capu Câmpului, într-o excursie de documentare, pentru a descoperi ,,drumul” cărţii. Însă de cum ne-am urcat în microbuz doamnele profesoare ne-au distribuit şi nişte foi cu nişte sarcini care au reprezentat o adevărată provocare pentru noi şi care sunau cam aşa: Porneşte încrezător la drum, chiar dacă începuturile nu sunt întotdeauna uşoare. Fii receptiv la toate semnele ce-ţi vin în pas, fiecare îţi poate fi de folos cum nici nu te aştepţi. Priveşte cu atenţie în jurul tău. Drumul străbătut astăzi te ajută să descoperi un lucru uitat de mult timp. Ia aminte la primul pas pe care-l faci. Al doilea semn îţi va fi de folos. Numără până la doi de două ori şi vei afla continuarea drumului. Fă încă un pas şi ţi se va arăta ultima staţie. Cifra patru, apoi cifra cinci îţi aduce dezlegarea misterului. De-aici nimic nu este cum a fost.

Cu cât încercam să dezlegăm misterul cu atât ne pierdeam mai tare în vălul misterios.Prima oprire a fost la Tipografia S.C. MUŞATINII din Suceava.

26

Am văzut cum se taie hârtia mai întâi cu ghilotina.

Am admirat maşina de tipărit.

Ni s-a explicat procedeul de îndoire (fălţuire).

27

În sfârşit ni se arată ultima etapă de broşare a cărţilor (lipirea coperţilor cu blocul

cărţii)

Această vizită la tipografie le-a oferit elevilor şansa de a descoperi ,,drumul” cărţii, familiarizându-se în acelaşi timp cu un spaţiu important dedicat culturii. Şi pentru că o carte după ce este finalizată la tipografie îşi continuă ,,drumul”spre librărie sau bibliotecă am hotărât că este un bun prilej pentru a face o vizită la Biblioteca Bucovinei I. G. Sbiera Suceava.

28

Sala artelor ne-a captivat

Datorită bunăvoinţei doamnelor bibliotecare, ne-am bucurat de un moment de lectură inedit

Paşii urmaţi ne-au ajutat în cele din urmă să dezlegăm misterul, legat de un moto semnificativ: ,,Lumea este o carte, dar dacă nu călătoreşti ca să o descoperi, citeşti o singură pagină”

Sf. Augustin

CARAVANA FILMULUI ROMÂNESC- CARTEA ŞI FILMUL SE ÎNTOARCE LA GURA HUMORULUI

Este cunoscut faptul că tinerii de astăzi care trăiesc într-un timp cu o dinamică mult mai alertă decât cea a ultimilor decenii, sunt mai aproape de film decât de carte. Ei preferă punctul de vedere de multe ori mai concis pe care pelicula filmată îl are în raport cu opera scrisă, decât îndemnul acesteia spre imaginaţie deschisă şi interpretare.

29

În săptămâna, ,,Şcoala Altfel”, săptămână dedicată elevilor şi aflată sub semnul îndemnului la cunoaştere, am participat cu câţiva membri ai Cenaclului ,,ASPIRAŢII” la festivalul de film de la Gura Humorului. Prin participarea la acest festival se doreşte o apropiere a elevilor de carte prin film,punctând aspectele care le apropie, dar şi pe cele care le diferenţiază. După vizionarea filmului ,,Baltagul” am încercat să stabilim o serie de asemănări şi deosebiri dintre carte şi film. De multe ori elevii recunosc că preferă filmele în locul cititului, deoarece o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Niciodată însă un film nu poate înlocui o carte, din mai multe motive: când ne uităm la un film nu mai este loc de imaginaţie, de interpretare, filmul redă în general acţiunea cărţii şi mai puţin atmosfera şi nu surprinde integral aspectele cărţii ecranizate( nu pot surprinde stilul autorului, monologurile interioare, gândurile personajelor). În final, fiecare elev se gândeşte la un argument prin care ar încerca să-i convingă pe colegi să aleagă o carte în locul filmului.

30

COLECTIVUL DE REDACŢIE

REDACTORI: DIACONESCU ANDRADA MAGDALENA CHIUŞ IOANA POPESCU IRINA CEGHE SÂNZIANA MOROŞAN

CONSULTANT TEHNOREDACTARE: PROF. FEDOROVICI MIHAI

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR ŞI COORDONATOR:

PROF.TIMU MIHAELA CRISTINA

NR.6/2014

31

32