Unghiuri speciale

Scriitor productiv, Vasile Baghiu ştie să fie şi polimorf: speciile literare îi stau la degetul mic. Recentele lui isprăvi sunt două romane, Fericire sub limite, Editura Charmides, şi Planuri de viaţă, Polirom, 2012.

Fireşte, este binecunoscut toposul literaturii scriitorului: sanatoriul de boli infecţioase, în rol principal fiind distribuită tuberculoza. De aici decurg câţiva subtopoi: izolarea, provincia, hipersensibilitatea ori insensibilitatea ca autoprotecţie şi vizionarismul. Autorul Manifestului Himerist este, evident, un continuator al lui Thomas Mann, dar de o manieră personală. Dacă Hans Castorp urca spre sanatoriu ca spre un purgatoriu, care se va transforma în infern şi unde va avea dostoievskiana întâlnire cu diavolul, protagoniştii de aici nu trăiesc atât de spectaculos.

Prima temă, provincialismul, care este captivant tratată şi în Planuri de viaţă, dar în context cosmoplit, are ca efect lentoarea temporală. Suntem la polul opus faţă de postmodernism, unde timpul şi spaţiul se contractau. Aici este „clipa anilor optzeci, suspendată” favorabilă reveriei ori vizionarismului bizantin. În acest „cuib al timpului mort”, cu puţin înainte de tăvălugul capitalist, predomină sporovăiala ce rareori cade în balcanisme, dat fiind că peisajul parcă mereu tomnatic stimulează sentimentele, poate şi sentimentalismul. Viaţa se derulează pe coordonate studenţeşti, cu cărţi şi muzici bune pentru protagonişti. Aici este sublimul. Cei care nu se bucură de asemenea paliative supravieţuiesc în urâtul naturalist al sputei, griului şi soarelui anemic.

Fără să-şi propună experimente narative, prozatorul alternează totuşi frazele lungi cu propoziţii reduse până la un infinitiv lung, monologul interior întotdeauna dublează dialogul, planurile temporale se pot inversa de la un capitol la altul, iar descrierile au mereu un rol psihologic, nu pur estetic. În ciuda substanţei culturale şi a puţinelor evenimente, Vasile Baghiu are harul de povestitor care poate atrage cititorii nu prin suspans, ci prin fluenţa zicerii, oricât de sofisticată ar fi ea uneori.

Plecarea romanului este livrescă, aşa cum se cuvine la un roman mainstream: camera de la sanatoriu ocupată de unul dintre protagonişti este sufocată de cărţi. În cele din urmă, boala cronică, prin diminuarea vitalităţii, îndeamnă la obiceiuri cărturăreşti. Salvarea vine din expunerea la viaţă, sau la viaţa în regim morbid. „Benchetuiala de bacili” şi faptul că majoritatea personalului medical este recrutat dintre foştii pacienţi constituie odgoane încolăcite în jurul realităţii, ceea ce face ca accentul să nu cadă pe fantezii de bibliotecă, pe acea scholé, izolarea în turnul de fildeş, pe care o combătea Pierre Bourdieu în Meditaţii carteziene. Peste tentaţia eseistică şi solilocvică a prozatorului se aşterene frica de boală. În special intelectualii practică respiraţia speriată, o „pranayama profesională”, care ar putea fi un fel de filtru.

Chiar cu moartea la uşă, viaţa îşi cere drepturile. Oamenii se îndrăgostesc, însă cu cât rafinamentul mental este mai accentuat, cu atât sentimentul se complică. Pentru Grig „mintea femeilor e un abis imposibil de cercetat”. În acelaşi timp, visele de a ajunge scriitor faimos (fireşte!), îl împiedică să investească emoţional. Perspectiva este autoironică, cu romantismul auctorial românesc alimentat de speranţa de a se vedea publicat în „România literară” (sic transit gloria mundi!).

Posibil ca autenticitatea romanului să survină din expunerea autobiografică. Detaliile medicale şi inserţia bârfelor de sanatoriu sunt „parfumul” scrierii. Peste acestea se aşază, abia, analiza holbaniană a experienţelor erotice şi interpretarea caracterelor şi situaţiilor. Portretul epocii este completat cu datele specifice contextului: momirile Securităţii întru colaboraţionism, dar şi discuţii asupra autenticităţii artei. Kitschul nu este condamnat de pe poziţii elitist neomoderniste, ci tocmai – vizionară idee – pentru excitarea snobilor.

În această lume a urâtului, frecventarea artei şi a iubirilor sunt paliative fireşti. Nu atât de firesc este profesorul de biologie Victor Savu, care vine la sanatoriu împreună cu elveţienii Anna şi Hans, fascinaţi de opera scriitorului Grigore Despa. Iată că destinul artistic al lui Grig s-a împlinit, finalmente, dar doar după ce emigrase în Italia. România rămâne tărâmul sadoveninan unde nu se întâmplă nimic, provincie a noului imperiu europan. Un motiv al prozei şi poeziei lui Vasile Baghiu este necesitatea persistenţei în apropierea suferinţei pentru a conferi autenticitate scrisului. Circumstanţele pot fi minimaliste, dar intenţiile au întotdeauna miză maximă. Sanatoriul devine fons et origo, toposul cu ajutorul căruia se compară destine şi se discută caractere. Prozatorul posedă instrument pentru caracterologia clasică, însă harul lui rezidă mai cu seamă în notaţiile aparent fugare, capabile să sporească rafinamentul romanului: peştii ornamentali se învârt în sensul acelor de ceasornic într-o fântână arteziană, doi tineri sunt aproape să facă dragoste când o infirmieră aduce vestea că mama fetei, internată, tocmai murise, tristeţea unui personaj raisonneur este bruiată de tacâmurile ce se ciocnesc vesel la cantina tuberculoşilor, splina unui porc sacrificat se dovedeşte „ lată de la un capăt la altul, iar asta înseamnă că iarna va fi la fel cum e acum” ş.a. Mai este apoi şi sarabanda fricilor: frica de microbi, frica de ratare, frica de a discuta anumite subiecte pentru a nu fi turnat la Securitate. Plasată pe o graniţă temporală, intriga surprinde anii 80 prin fantomaticele amintiri ale junelui „poet la sanatoriu” (ce se va afirma ca prozator cu romanul Stadiu final), dar şi anii de post-comunism în care unii îşi asumă ori nu fostele ataşamente marxiste.

În pofida mizerabilismului, atmosfera are ceva din rafinamentul decadent din Remember-ul lui Mateiu Caragiale; în pofida acestui decadentism, romanul problematizează intens, dar nu teoretic, ci plecând de la situaţii concrete: învăţământul, sănătatea, ecologia, arta şi politica. Autorul aude, vede şi gândeşte, aşadar. Ba ştie să şi dramatizeze, confruntând ideile şi comportamentul celor doi protagonişti: introvertitul şi indecisul Grig faţă de activul şi justiţiarul Victor. Scena de „pălăvrăgeală udată cu băutureală” este strânsă în chingile dialogului eficient şi reflectată ridiculizant în mintea naratorului, cam cum se întâmpla la Marin Preda, în romanele citadine.

Vasile Baghiu are toate calităţile unui prozator ce poate decupa felii diverse ale realităţii. Întrebarea este dacă noul lui roman, tot despre sanatoriu, după cum am citit pe Facebook, mai poate adăuga ceva la tot ceea ce a scris prozatorul la temă până acum.