Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Termenul de basm vine din slava veche si inseamna “nascocire”,”scorneala”.

Definitie: Basmul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni ample, ce împleteşte realul cu fabulosul şi în care se prezintă confruntarea dintre bine şi rău, victoria finală aparţinând binelui, iar personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice.

Criticul literar G. Calinescu in lucrarea Estetica basmului numea basmul “oglindire a vietii in moduri fabuloase”.

Caracteristicile basmului :

1. Basmul prezintă o interferenţă între real miraculos şi fabulos (real= împărăţia craiului, existenţa împăratului Verde; miraculos= tărâmul Sfintei Duminici, aducerea salatelor si a pietrelor preţioase, fabulos = personajele:Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă);2. Spatiul si timpul sunt nedeterminate ; există două tărâmuri: real şi fabulos 3. Intâmplările se desfăşoară conform unei stereotipii: o situatie initiala de echilibru (un crai are 3 feciori), un eveniment sau mai multe care deregleaza echilibrul initial (Imparatul Verde are nevoie de un mostenitor sau coborârea în fântână a mezinului, reprezentând coborârea binelui şi ascensiunea răului), călătoria presarată cu probe (trecerea podului, aducerea salatelor din gradina ursului, aducerea pietrelor preţioase de capul cerbului, aducerea fetei Impăratului Roşu), un punct de maximă intensitate (tăierea capului lui Harap-Alb), refacerea echilibrului prin reînvierea eroului şi prăbuşirea spânului din cer.

4. Deznodământul prezintă victoria binelui asupra răului;5. Existenta unor motive specifice : imparatul cu trei feciori, calatoria initiatica, motivul celor trei probe;6. Textul este marcat de formule specifice de inceput (“Amu cică era odată”), mediane (“ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”, „merseră ce merseră”) si finale (“Cine are bani be si mananca iara cine nu, se uita şi rabdă”).7. Criticul literar V.I.Propp imparte personajele basmului in urmatoarele categorii: raufacatorii (spanul), ajutoarele sunt personajele care il insotesc pe erou (calul nazdravan, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă,Păsări-Lăţi-Lungilă) si donatorii sunt personajele care ii ofera eroului ceva care il va ajuta la un moment dat sa depaseasca un impas (craiul, Sfânta Duminică, albinele, furnicile). 8. Personaje cu valori simbolice: binele- craiul,mezinul, Sf. Duminică, şi răul- spânul (personaj dual).9. In basmul cult eroul este umanizat, mezinul craiului fiind lipsit de experienţă, temător şi neavând puteri supraomeneşti; diferă formulele iniţială şi mediană faţă de basmul popular; în basmul cult apar elemente simbolice: podul, ursul, fântâna

Aparitie:

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă a aparut la 1 august 1877 in paginile revistei Convorbiri literare si s-a impus in constiinta generatiilor de cititori ca “veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre” (G. Munteanu).Bildungsroman = un roman de formare, reprezentand aici formarea personalitatii lui Harap-Alb.

Tema: este reprezentata de lupta dintre Bine si Rău.Semnificatii: in afara de motivele preluate din basmul

popular, in Harap-Alb este enuntat motivul interdictiei, al tabu-ului (in basm sunt in numar de 2: feciorul de imparat este sfatuit sa se fereasca de span si de omul ros).

- semnificatia titlului ,a numelui Harap-Alb, reiese din scena in care spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde, in acela de sluga a Spanului: „De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele, si altul nu”. Numele lui este un oximoron ce are sensul de „rob alb”, deoarece „harap” inseamna negru, rob, iar albul exprimă puritatea, nobleţea. Oximoronul prezintă cele două etape ale evoluţiei eroului: cea de slugă şi cea nobiliară;

- subst. povestea atestă apartenenţa textului la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul (suprarealul); dacă povesetea este un sinonim al destinului, atunci tilul anunţă caracterul de Bildungsroman al operei.

Subiect:Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi

si motive populare, in care supranaturalul este impletit cu realul personajelor taranesti din Humulestii lui Creanga.

Dupa formula de inceput consacrata („Amu cica era odata intr-o tara”), prima secventa are la baza motivul alegerii eroului destinat călătoriei pe baza unei probe: din cei trei frati doar cel mai mic reuseste sa treaca podul, infruntand ursul urias, datorita calului, hainelor si armelor care fusesera ale tatalui ca mire. Mezinul le ceruse ca urmare a sfatului Sfintei Duminici pe care il castigase prin mila si bunatate. Inainte sa inceapa calatoria in vederea formarii sale, este enuntata interdictia din partea tatului, sub forma de povata. Trecand podul, hotar simbolicintre taramul cunoscut al grijii si povetelor parintesti, fiul craiului intra intr-un univers strain lui, in care are loc ratacirea simbolica. Padurea apare in

numeroase basme ca spatiu labirintic, ca proba capitala in drumul eroului, aici se adapostesc fortele raului a caror intalnire nu poate fi evitata, asa cum este anticipata de sfatul craiului.

Fortele negative nu sunt, in acest basm, cele tipice povestii populare. Ele apartin registrului uman, semn ca marile si adevaratele pericole sunt ticalosia, minciuna, viclenia. Spanul, marcat prin chiar aspectul fizic, poarta masca umilintei si a bunavointei, care il induc in eroare pe eroul novice, neinvatat inca sa distinga esenta de aparenta. Caderea in capcana Spanului nu apare ca o pedeapsa a neascultarii sfatului parintesc, caci mezinul incearca sa evite sa-l ia calauza, ea pare a fi chiar voia sortii, echivaland cu momentul intrarii eroului intr-o aventura esentiala pentru formarea sa. Nici calul nu-si ajuta stapanul, iar fiul craiului se lasa in voia soartei, mai exact „in stirea lui Dumnezeu”.

Coborarea in fantana echivaleaza cu o moarte simbolica a fiului de crai care trebuie sa-si recastige prin calitatile sale conditia initiala. El „re-naste” in postura de sluga, intrand astfel intr-o lunga proba a umilintei necesara in procesul formarii unui conducator autentic. Noua conditie inferioara este sugerata si prin onomastica oximoronica (fiul de crai primeste numele de Harap-Alb).

Urmeaza apoi cele trei incercari menite sa-l duca la pieire, ordonate de Spanul care i-a luat locul ca nepot si urmas la tronul unchiului. Cea dintai incercare este aducerea „salatilor” din gradina ursului, a doua, aducerea capului cerbului fabulos impodobit cu pietre pretioase, iar cea de-a treia, aducerea fetei Imparatului Rosu, vestita farmazoana, ca mireasa pentru Span. Aceasta a treia incercare presupune insa calcarea celei de-a doua interdictii, de a nu avea de-a face cu omul ros si ca atare, prilejuieste un alt drum cu multe peripetii si probe de incercare. Numarul probelor la care este supus Harap-Alb la

mereu maniosul Imparat Rosu este mult mai mare, dar imbinate ingenios si umoristic: in calitate de oaspeti, Harap-Alb si tovarasii sai trebuie sa faca fataintai modului in care gazda lor aplica legile ospetiei, oferindu-le adapost supraincalzit, hrana si bautura in cantitati gigantice. Mai apoi trebuie sa-si dovedeasca vrednicia alegand macul din nisip, spiritul de observatie distingand-o pe fata imparatului de sosia ei, incercari trcute cu bine datorita furnicilor si albinelor, iar in cele din urma sa o pazeasca pe fata imparatului care, fiind mare farmazoana (vrajitoare), se transforma intr-o pasare si se ascunde in dosul lunii. Ordinea binelui este restabilita prin pedepsirea spanului de catre calul nazdravan si invierea eroului cu ajutorul apei moarte si apei vii, de fata imparatului.

Personajele:Harap-Alb este un erou ce ramane in zona umanului,

fiind prietenos, naiv si temător, ca un flacau din Humulesti. Calatoria pe care o face pentru a ajunge imparat este o initiere a tânărului in vederea formarii lui pentru a deveni conducator.

Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului isi schimba statutul din nepot al Imparatului Verde in acela de sluga a spanului: „De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele si altul nu”. Numele lui are sensul de „rob alb”, deoarece harap inseamna negru, rob. Devenit sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat jurase pe palos. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l tradeaza niciodata pe span, desi un stapan tiran ca acesta ar fi meritat.

Faptele eroului raman si ele in limita umanului, iar probele care depasesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul celorlalte

personaje, inzestrate cu puteri supranaturale. Probele la care il supune spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor. In trecerea acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta. De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine si furnici il face sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau. De aceea, Harap-Alb are capacitatea de a-si face prieteni adevarati, loiali, care sa-l ajute in orice imprejurare dificila a vietii.

O experienta determinanta pentru maturizarea eroului o constituie intalnirea cu omul ros, care este un alt pericol de care ar fi trebuit sa se fereasca, asa cum il sfatuise tatal. Desi inzestrat cu importante calitati, Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii.

Arta naratiunii lui Ion Creanga:Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” are ca sursa de

inspiratie basmul popular, de la care autorul pastreaza motivele (calatoria, incercarea puterii, petitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele venite in sprijinul binelui, formulele tipice si poarta amprenta autorului prin umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia si limbajul personajelor astfel ca lumea fabuloasa a basmului traditional primeste atribute caracteristice lumii satului.

Umorul, jovialitatea, oralitatea povestirii particularizeaza stilul si talentul prozatorului, definind arta naratiunii la Creanga. Arta naratiunii se contureaza cu totul aparte in proza lui Creanga prin ritmul rapid al povestirii, fara descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant, prin oralitatea stilului, dar mai ales prin folosirea numeroaselor proverbe. Numele personajelor constituie o particularitete a basmului lui Creanga, deoarece ele definesc

trasatura dominanta de caracter: Setila: poate fi betivul satului, Flamanzila: taranul lacom si mancau.

Oralitatea stilului: lui Ion Creanga este data de impresia de spunere a intamplarilor in fata unui public care asculta si nu pentru cititori.

Modalitati de realizare a oralitatii stilului: dialogul: „-Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci

Flamanzila [...]”; folosirea dativului etic: „Si odata mi ti-l insfacaei,

unul de o mana si altul de cealalta ...”; exclamatii, interogatii, interjectii: „- Mai, Pasarila,

iacata-o-i, ia!”, „Ei, apoi? Lasa-te in seama lor daca vrei sa ramai fara cap”;

expresii onomatopeice (onomatopee = Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natura): „si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!...pe varful unui munte ...”

imprecatii, apostrofe: „Na! asa trebuie sa pateasca cine calca juramantul!”;

adresare directa: „Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati”;

diminutive: trebusoara, fetisoara, pasarica; formule specifice oralitatii: „toate ca toate”, „vorba

ceea”, „de voie,de nevoie”, „vorba unei babe”, „vorba cantecului”;

proverbe si zicatori: „Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla”, „omul sfinteste locul” etc.

Versuri populare sau fraze ritmate: „La placinte, /Inainte/ Si la razboi, /Inapoi”;

Cuvinte si expresii populare, regionalisme: hatarul, farmazoana, arzuliu (fierbinte);

Umorul: este dat de tarea permanenta de buna dispozitiea autorului, placerea lui de a povesti pentru a starni veselia „ascultatorilor”. Absenta satirei deosebeste, in principal, umorul lui Creanga de comicul lui Caragiale, povestitorul avand o atitudine de intelegere fata de pacatele omenesti, ba chiar facand haz de necaz.

Modalitati de realizare a umorului: Exprimarea poznasa, vesela: „Doar unu-i imparatul

Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui nepomenita si milostivirea lui cea neauzita.”;

Combinatii neasteptate de cuvinte: „Tare-mi esti drag!...Te-as vâri in sân, dar nu incapi de urechi...”;

Caracterizări pitoresti: fata de imparat este „o zgâtie de fată”; „buzişoare dăbălţate”

Vorbe de duh: „Vorba ceea: da-i cu cinstea, sa piara rusinea”;

Caracterele personajelor: imaratul Ros are „inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc”;

Situatiile si intamplarile in care sunt puse personajele;

Poreclele personajelor: Setila, Flamanzila.