Page

1 Basmul cult

Basmul cultPovestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

Basmul: - specie a genului epic în proză (mai rar în versuri),- pe tema luptei dintre bine şi rău, cu victoria forţelor binelui, - în care realul se împleteşte cu fantasticul („o oglindire a vieţii în moduri fabuloase” – G.

Călinescu). - la origine, basmul este o naraţiune orală, cu autor anonim, specifică literaturii populare.

Basmul cult - păstrează trăsăturile menţionate mai sus, care ţin de esenţa acestui tip de naraţiune, - se diferenţiază de basmul popular prin următoarele:

- aparţine literaturii scrise, - are un autor cunoscut - şi mai ales prin contribuţia de originalitate a autorului cult în valorificarea modelului

popular, - atât la nivelul structurii epice, - cât şi în construcţia personajelor, - în realizarea semnificaţiilor, - la nivelul limbajului artistic care poartă amprenta stilistică specifică autorului.

Structura epică

1. Construcţia subiectuluia. Constante epiceMateria epică a basmului popular se organizează într-o structură epică relativ stereotipă,

punând în evidenţă o succesiune de „situaţii şablon”, cum le numeşte G. Călinescu. Libertatea autorului în construcţia naraţiunii este destul de limitată, el urmează o schemă impusă prin tradiţie, în care se recunosc câteva constante epice. Primul moment al subiectului în basmul popular (expoziţiunea) prezintă, o situaţie iniţială de

echilibru, plasată temporal „odată”, demult, într-un timp fabulos (când se potcoveau puricii cu nouăzeci şi nouă de oca şi tot săreau până-n slava cerului), iar spaţial foarte adesea la curtea unui împărat.

Urmeză un eveniment care perturbă echilibrul, urmare a intervenţiei forţelor răului care aduc prejudicii grave vieţii oamenilor: fură soarele şi luna, tulbură liniştea împăratului etc. (intriga).

Cea mai mare parte a subiectului este reprezentată de acţiunea reparatorie a eroului, constând într-un şir de încercări (desfăşurarea acţiunii), culmimând cu înfruntarea decisivă cu răul şi distrugerea lui (punctul culminanat).

Finalul aduce refacerea echilibrului iniţial şi răsplata eroului (deznodământul), triumful definitv al binelui.

În Povestea lui Harap-Alb, Creangă se abate de la această schemă prin felul în care construieşte intriga: aici mobilul care declanşează acţiunea şi îl aduce în scenă pe erou nu este intervenţia unor forţe malefice cu puteri fantastice, ci un fapt de viaţă, un eveniment ce ţine de oridinea umană a lucrurilor: sosirea unei scisori de la împăratul Verde, care îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită pe unul din cei trei fii pentru a-l urma la tron. Rezultă de aici că aventura eroului nu va fi propriu-zis o acţiune reparatorie, ci un şir de încercări şi necazuri prin care trece mezinul craiului pentru a îndeplini poruncile Spânului care vrea să-l piardă şi să dobândească astfel netulburat tronul împăratului Verde.

b. Acţiuni tipiceTotuşi, de-a lungul acestei aventuri, se recunosc în Povestea lui Harap Alb multe din acţiunile

tipice specifice basmelor populare:

1

Page

1 Basmul cult

- pregătirile de plecare (sfaturile Sfintei Duminici, alegerea calului); - dobândirea uneltelor năzdrăvane (armele şi hainele tatălui, pielea de urs, apoi aripile reginei

albinelor şi a furnicilor); - interdicţiile („să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân”); - încălcarea interdicţiilor (întovărăşirea cu spânul, călătoria după fata împăratului Roş);- apariţia impostorului (spânul); - vicleşugul (episodul coborârii în fântână); - probele (salăţile din grădina ursului, pielea cu nestemate a cerbului, cele şase încercări de la

curtea împăratului Roş); - încercarea grea (moartea şi învierea eroului); - recunoaşterea eroului, demascarea şi uciderea impostorului, căsătoria şi moştenirea tronului.

Din succesiunea acestor acţiuni tipice lipseşte un moment esenţial în basmele populare: lupta propriu-zisă cu forţele răului, înfruntarea fizică şi victoria eroului. Absenţa acestui moment implică şi un profil aparte al personajului, distinct de cel al eroilor populari. Vitejia şi curajul, trăsături dominanate ale acestora din urmă, lipsesc în cazul lui Harap Alb. În absebţa lor, se insistă asupra trăsăturilor morale cum ar fi generozitatea, perseverenţa, devotamentul faţă de prieteni, onestitatea.

2. Specificul discursului narativa. Relaţii temporale şi spaţiale (incipit). Ancorarea temporală, ca în basmele populare, este şi

aici vagă: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu care avea trei feciori”. Este vorba despre un trecut îndepărtat, neprecizat, ceea ce, ca în basmele populare, scurtează distanţa între real şi fantastic, apropie naraţiunea de lumea fabulosului. În plus, situate în acest timp, faptele capătă semnificaţii general umane, exemplare, iar personajele, lipsite de identitate istorică, devin expresia unor trăsături umane fundamentale. Reperele spaţiale sunt cele specifice basmului: curţile unor împăraţi, păduri fermecate în care eroul ajunge făcând lungi călătorii pline de primejdii, dar în care apar la timp ajutoare providenţiale.

Două elemente semnificative atrag atenţia în formula iniţială citată mai sus. Este vorba despre, vocabulele „amu” şi „cică”, prin care se plasează de la început discursul marativ în registrul popular şi oral. Adverbul „amu”, prin referirea lui la prezentul povestirii, îl vizează direct pe receptor (cititor), asigurând implicarea lui în actul receptării. Cuvântul „cică” (se spune că) atribuie povestea unei tradiţii orale, îi pune întrucâtva sub semnul îndoielii autenticitatea, arată că povestitorul nu-şi asumă până la capăt cele povestite.

b. Alternanţă/înlănţuire. Modul de ordonarea al evenimentelor este cronologic, acţiunea este simplă, se desfăsoară într-un singur plan, avându-l permanent în centrul atenţiei pe Harap-Alb şi urmărindu-i evoluţia. Înlănţiurea episoadelor se face uneori după criteriul cauzalităţii: Harap Alb se întovărăşeşte cu Spânul pentru că se rătăceşte, se aventurează în grădina ursului şi în pădurea cerbului pentru că îl trimite Spânul. Acest criteriu nu este însă mereu observabil în înlănţuirea faptelor, ceea ce l-a făcut pe Tudor Vianu să vorbească despre structura caleidoscopică a poveştii lui Creangă. Într-adevăr, ordinea încercărilor prin care trece Harap Alb nu este dictată de o logică riguroasă. Încercările nu decurg necesar unele din altele, sunt mai degrabă juxtapuse. Evenimentele călătoriei către împăratul Roş nu decurg cauzal unele din altele. Întâlnirile pe care le are pe acest drum (furnicile, albinele, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) nu sunt dictate de vreo strategie a eroului sau de o logică a cauzalităţii, ci mai degrabă sunt providenţiale,.

c. Perspectiva narativă este specifică naraţiunii de tip tradiţional: narator extradiegetic, omniprezent şi omniscient, naraţiunea se face la persoana a III-a. Element specifice basmului, în Povestea lui Harap-Alb naraţiunea ia forma povestirii, ceea ce presupune şi implicarea subiectivă a naratorului în actul narării. Amprenta subiectivă a naraţiunii în basmul lui Creangă este dată mai ales de comentariile naratorului pe marginea faptelor şi a comportamentului personajelor, comentarii exprimate de regulă succint, prin proverbe şi zicători. (vezi citatul din caiet – C. Ciopraga)

2

Page

1 Basmul cult

d. Ritmul naraţiunii în basmul popular este foarte alert. Pauzele descriptive, vorbirea directă a personajelor, comentariile pe marginea faptelor – elemete care trenează naraţiunea – sunt foarte puţin prezente. Atunci când apar, sunt reduse la câteva formule stereotipe: de exemplu, portretul fetei de împărat („la soare te puteau uita, dar la dânsa ba”), sau schimbul de replici între Făt-Frumos şi zmeu („în săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm”). Trecerea de al un episod la altul se face scurt, prin formulele tipice de continuare a acţiunii. Asemenea formule apar şi în Povestea lui Harap-Alb: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă”, „Şi mai merge el cât merge”, „ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”

Examinată sub aspectul ritmului naraţiunii, povestea lui Creangă contrazice destul de evident modelul popular. Fără îndoială, avem de a face cu o naraţiune dinamică şi captivantă, dar care face loc foarte frecvent unor întinse fragmente de dialog, care colorează atmosfera, individualizează mai bine personajele, le scot din scehemele tipice eroilor de basm. Jean Boutière observă că dialogul ocupă o treime din textul poveştii. Apar şi comentarii pe marginea faptelor şi a comportamentului personajelor, exprimate printr-o adevărată colecţie de proverbe şi zicători, dar uneori şi prin fragmente mai întinse, cum este cel din final în care autorul vorbeşte despre iubirea ce se naşte în sufletul lui Harap-Alb pentru fata împăratului Roş.

Personajele 1. Gruparea personajelorÎn basmele populare, personajele se grupează, după mai multe criterii, în categorii opuse:

pozitive – negative; prietenii eroului – duşmanii eroului; reale – fantastice; umane – neumane. În mare, aceste categorii de personaje apar şi în povestea lui Creangă, dar opziţia lor nu este atât

de categorică, ceea duce la o mai complexă reflectare a naturii umane. De exemplu, între real şi fantastic, graniţa nu este clar trasată. Cei cinci tovarăşi ai lui Harap-

Alb nu se înscriu categoric în sfera fantasticului. Ei sunt întruchipări, exagerate în sensul grotescului ale unor trăsături – aici vicii – umane. În acest sens atrag atenţia formulele prin care autorul subliniază grotescul înfăţişării lor: „o dihanie de om”, „o pocitanie de om”, „o arătare de om”, o namilă de om”, o schimonositură de om”. Se observă că de fiecare dată se repetă cuvântul „om”, ceea ce atrage atenţia asupra caracterului în esenţă uman al acestor eroi. Acelaşi aspect este subliniat şi prin felul în care se comportă şi vorbesc aceste personaje în replicile cărora auzim ecouri din vorbirea tăranilor evocaţi în Amintiri din copilărie. De altfel, şi neamurile crăieşti şi împărăteşti vorbesc în Povestea lui Harap Alb asemenea humuleştenilor. Fiul cel mare al craiului renunţă repede la moştenirea unchiului şi îi spune tatălui său: „că doar, slava Domnului, am ce mânca la casa dumitale”, iar împăratul Roşu, când îl pişcă furnicile, exclamă: „uite ce blândă mi-a ieşit pe trup”. Toate aceste aspecte ilustrează ceea ce s-a numit umanizarea fantasticului în basmul lui Crangă.

Cât priveşte dihotomia pozitiv – negativ, Spânul şi împăratul Roş par a fi trecuţi de la bun început, prin sfaturile date de crai – de partea răului. E greu de spus însă că ei reprezintă răul absolut. Spânul devine stăpânul fiului de crai cu largul concurs al acestui, profitând de slăbiciunea şi de lipsa lui de experienţă. Faptul că mezinul craiului acceptă cu uşurinţă să coboare în fântână este urmarea naivităţii lui şi, pentru a atrage atenţia asupra acestui aspect, autorul îl numeşte „boboc în felul lui la trebi de acestea”. La rândul lui, Împăratul Roş nu este cu totul neîndreptăţit în atitudinea faţă de cei şase peţitori, „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târau aţele şi curgeau oghelele după dînşii”. Era de aşteptat ca înfăţişarea lor să-l facă neîncrezător şi să-l ofenseze.

Legat de acest mod de a trata opoziţia bine – rău, s-a văzut şi o latură parodică a basmului lui Creangă. Aceasta înseamnă că povestea lui poate fi citită ca o replică dată viziunii specifice basmului popular în care opoziţia bine-rău este clară şi care proiectează modelul ideal al unei lumi în care valorile morale înving întotdeauna. Această viziune optimistă nu este omniprezentă în Povestea lui Harap-Alb. Un comentariu al autorului propune chiar modelul unei lumi pe dos: „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. S-

3

Page

1 Basmul cult

apoi acel unul are atunci în mână şi pânea şi cuţitul şi taie de unde vre şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”. Un alt exemplu care poate fi invocat în acelaşi sens este finalul basmului.

2. Personajul principalCa în basmele populare, în Povestea lui Harap-Alb personajul principal este un tânăr care de-a

lungul acţiunii trece printr-o serie de încercări în care îşi pune în evidenţă calităţile necesare unui bum conducător, arătând că merită să se căsătorească cu fata unui împărat şi să moştenească tronul.

Spre deosebire de basmele populare unde tema iniţierii este implicită, Creangă aduce această temă la nivelul explictului. De mai multe ori un personaj sau altul atrage atenţia asupra faptului că mezinul craiului este menit să devină conducător sau că trebuie să dobândească sau să arate calităţile unui lider. Mai întâi, Sfânta Dumincă îl consolează „— Da' ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat” şi adaugă mai apoi: „— Fecior de crai, vedea-te-aş împărat!”. Craiul îi spune la despărţire fiului său: „mergi acum […] că tu eşti vrednic de împărat”. În legătură cu sensul iniţiatic al încercărilor prin care trece este semnificativă o replică a calului care îi explică rostul necazurilor pe care i le face Spânul: „şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Sfânta Duminică îi vorbeşte şi ea despre necazurile prin care trebuie să treacă: „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce este necazul”.

Una din primele trăsături pe care le arată eroul este generozitatea, atunci când o miluieşte pe Sfânta Dumincă. Aceasta subliniază apoi direct această calitate a eroului: „puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută”. Generozităţii i se alătură altruismul, trăsătură pusă în evidnţă indirect în episodul întâlnirii cu furnicile: Harap-Alb arată acum că poate să se sacrifice pentru cei mulţi şi neajutoraţi. Întâlnirea cu albinele arată îndemânarea, ingeniozitatea şi plăcerea de a face un lucru temeinic – toate acestea în secvenţele care îl prezită pe Harap-Alb făcând stupul albinelor. În episodul alegerii calului, Harap-Alb învaţă că nu e bine să se ia după aparenţe, experienţă pe care o va folosi mai apoi la întâlnirea cu cei cinci: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. În grădina ursului, întârzie prea mult ca să culeagă cât mai multe salăţi şi e gata să cadă victimă – o probă din care tânărul învaţă că lăcomia poate fi fatală. Ascuns în groapă ca să nu fie surprins de privirea ucigaşă a cerbului, tânărul arată că rezistă rugăminţilor şi insistenţelor, flatărilor, că poate să rămână consecvent cu ceea ce-şi propune – trăsături importante ale unui conducător. La întâlnirea cu craiul îmbrăcat în urs, spre deosebire de fraţii săi, mezinul nu abandonează, arătând că în momente critice poate să-şi învingă slăbiciunile (aici frica) pentru a-şi duce acţiunile la bun sfârşit. În relaţiile cu cei din jur dovedeşte loialitate (respectă, în ciuda necazurilor, jurământul făcut spânului), se arată prieten devotat, este conciliant, ştie să se folosească de calităţile fiecăriua acolo unde ele se dovedesc folositoare – aspect evidenţiat în relaţiile cu cei cinci tovarăşi: „Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş”

Ceea ce rezultă din această succintă caracterizare este că faţă de personajele basmelor populare, Harap-Alb este un personaj mai bine individualizat. Complexitatea lui în raport cu modelul popular se vede şi din faptul că alături de aceste calităţi care reprezintă latura exemplară a eroului apar şi slăbiciunile lui: ezitările, dezamăgirile, deznădejdea, frica – pe care le exprimă în dese şi lungi lamentaţii în faţa calului sau a Sfintei Duminici. Încurajările acestora sunt deseori semnificative în conturarea acestei laturi a caracterului eroului: „fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea”.

Prezenţa acestor trăsături au adus în exegeza operei lui Creangă discuţia despre caracterul de anti-erou al lui Harap-Alb. Ca reprezentant al principiului binelui, el nu străluceşte nici prin vitejie, nici prin curaj sau dârzenie. Lungile lamentaţii, în contrast cu aşteptările cititorului obişnuit cu un alt model de comportament al eroului de basm, sunt chiar generatoare de comic. De asemenea, sunt destule locuri în care nu lipsesc accentele ironice la adresa personajului.

4