I.Reformele lui Constantin si Diocletian

II.Structuri social-economice rurale in Bizantul secolelor IV-VI

1.Evoluţia studiilor de istorie bizantină: etape, caracteristici, realizări (şcolile, unul-doi reprezentanţi)

2.Fondarea Constantinopolului: istorie şi ideologie

3.Eusebius din Cezareea – teoretician al ideologiei imperiale bizantine

4.Nestorianismul şi Monofizismul

5.Consecinţele marilor migraţii pentru statul bizantin

6.Criza secolului al VII-lea (consecinţe, transformări militare, economice, ideologice etc.)

7.Cauzele luptelor iconoclaste

8.Restaurarea imperiului universal în timpul lui Iustinian

9.Istoriografia bizantină – secolele IV-VI

10.Cultură păgână, cultură creştină în Bizanţul secolului VI

1.Evoluţia studiilor de istorie bizantină

Interesul europenilor pentru lumea bizantina a inceput in perioada Renasterii, cand Venetia si Genova dominau economia bizantina din secolul al XIII-lea. Studiul istoriei bizantine a inceput odata cu aparitia umanismului in Italia (sec. XIV-XV), Germania (sec. XVI), Franta (sec. XVII-XVIII). In Italia, interesul s-a manifestat datorita operelor grecesti clasice. Inca din secolul XIII, italienii vizitau centrele de cultura din Bizant, cautau si copiau manuscrisele gecesti si predau limba greaca in universitatile din Italia, fiind create si prmele manuale de limba greaca.

In 1453, Constantinopolul a fost cucerit de otomani, iar carturarii bizantini ca Manuel Chrisoloras au fugit de pericol, gasindu-si refugiu in Italia, aducand cu ei operele clasice. Florenta, angrenata in razboaie, si Venetia aflata in plin apogeu comercial, erau interesate, in ultimul oras stabilindu-se un numar mare de carturari bizantini.In Germania, interesul umanistilor pentru Bizant a inceput dupa cucerirea Ungariei si primul asediu al Vienei, sursele bizantine oferind detalii despre organizarea otomanilor. Pe fondul reformei lui Luther, sursele bizantine ofereau argumente impotriva Papalitatii.

Pentru Franta, modelul bizantin a fost urmat si preluat de monarhii absoluti francezi, fiind constituita nobilimea de roba, asta in timp ce vechea nobilime incerca sa-si demonstreze prestigiul prin sursele bizantine. Apare prima colectie cu operele autorilor bizantini-Corpus Parisimus. Du Cange a fost considerat a fi fondatorul bizantologiei, realizand primul dictionar al limbii grecesti, publicand lucrari despre lumea bizantina ca „Imperiul de Constantinopol in timpul imparatilor francezi” si „Istoria Bizantina”. Au fost puse bazele diplomaticii bizantine si paleografiei grecesti.

In Iluminism, din secolul al XVIII-lea, absolutismul este atacat si se incearca demolarea modelului bizantin, imaginea iluministilor despre Bizant capatand trasaturi negative, considerand-o o perioada de declin a istoriei romane. Imperiul Bizantin este denigrat, aparand concepte de „bas empire” si „bizantinism”.

Imaginea Bizantului este reabilitata in etapa romantica, odata cu amploarea interesului manifestat pentru studierea evului mediu. Miscarea de emancipare a grecilor a fost privita cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula Chios fiind condamnat. Imaginea Bizantului se idealizeaza. Au fost reeditate operele autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn, operele fiind insotite de traduceri in latina si de note explicative J. Sabatier a pus bazele numismaticii bizantine, iar G. Schlumberger a pus bazele sigilografiei bizantine.

In epoca stiintifica-informatica, au fost infiintate primele scoli de bizantologie, prima fiind fondata de K. Krumbacher. Apare prima revista despre bizantologie. A doua scoala de

bizantologie a fost infiintata in Rusia de catre Vasilievski in care se preda ideologia imperiala bizantina si cea sociala. Au fost infiintate scoli in Franta (Gaudin), Grecia, Bulgaria, Romania (Nicolae Iorga a pus bazele institutului de bizantologie), Iugoslavia, Ungaria, Austria, Marea Britanie si in multe state din lumea araba. Este fondata si o scoala in SUA, in Dumberton Oaks.

Istoria Bizantului are patru componente:

*Componenta romana: pe plan institutional, militar, juridic. Bizantinii se considerau „romanii” evului mediu. Limba latina era vorbita in cancelaria imperiala si era utilizata pentru redactarea documentelor oficiale pana in secolul VI, iar Theodosiu si Iustinian au sistematizat justitia dupa modelul roman.

*Componenta greaca: 95% din lucrari bizantine erau in limba greaca in secolele IV-VI. Corpusul lui Iustinian cuprindea trei parti in latina si o parte in limba greaca. Intre secolele VI-IX s-a desfasurat un proces de „grecizare” a imperiului bizantin, Asia Mica fiind baza imperiului, fiind cea mai dominata de greci dintre provinciile orientale. Pana in secolul al VII-lea, limba greaca era limba oficiala a imperiului, folosita in cultura si in redactarea documentelor oficiale.

*Componenta crestina: De la Edictul de la Milano si oficializarea religiei crestine in timpul lui Theodosius, majoritatea populatiei imperiului rasaritean era de religie crestina. In secolul VII, termenul de „crestin” se confunda cu termenul de „roman”.

*Componenta orientala: s-a manifestat in arta si in ceremonialul palatial intre secolele IV-VI, iar din secolul VII a castigat teren in domeniul Dreptului. Intre secolele VIII-IX, influenta orientala a pierdut teren in urma venirii la putere a macedonenilor.

2.Fondarea Constantinopolului: istorie şi ideologie

Constantinopol era centrul politic, administrativ, economic, religios si cultural al Imperiului Bizantin. A fost fondat de Constantin cel Mare in noiembrie 324, la doua luni dupa victoria sa asupra lui Licinius, alegand fosta colonie megariana , Byzantion, drept locul unde avea sa puna bazele noului oras. Pornind de la Istoria Romei, bizantinii au modelat istoria acestui oras, fiind fondat de pe urma unui conflict dintre doi frati colonisti megarieni. Cand a fost atacat de macedonenii lui Filip al II-lea, cainii din oras au latrat, iar locuitorii orasului au fost alertati si au respins asaltul. In secolul al II-lea, orasul a fost asediat de romani in timpul domniei imparatului Septimius Severus.

Constantin a ales aceasta cetate datorita unei inspiratii divine, legenedele tarzii avand un rol ideologic si propagandistic. Alegerea acestui oras avea un rol strategic si comercial, Byzantion fiind amplasat la intersectia celor doua mari axe comerciale: una verticala care unea bazinul pontic prin Marea Marmara si Marea Egee de Marea Mediterana, si cealalta ,

orizontala, terestra, care unea Europa de Asia. Constantinopolul a prosperat datorita asezarii. Centrul imperial a fost deplasat din Occident in Orient, Occidentul aflandu-se in declin.

Orasul se afla in apropierea a doua frontiere in care se desfasurau conflicte: frontiera dunareana atacata de goti si frontiera orientala, atacata de sasanizi. Constantinopolul era mai usor de aparat, fiind inconjurat de apa din trei parti, era usor accesibil pe uscat doar dinspre vest, imparatii cladind multe fortificatii pentru apararea orasului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunare sa patrunda in oras.

Mutarea centrului de greutate si stabilirea resedintei imperiale de la Roma in alte orase ca Mediolanum sau Antiohia se manifesta de multe decenii datorita declinului Romei. Legaturile cu provinciile orientale erau mult mai intarite astfel.

Lucrarile de constructie a orasului au inceput in noiembrie 324 si s-au incheiat in 336, orasul fiind inagurat pe 11 mai 330. Pe 11 mai , anual, aveau loc festivitati de cerebrare a construirii orasului, manifestate prin jocuri la hipodrom, procesiuni in jurul unui car alegoric care transporta statuia imparatului, inaltata pe coloana de porfir, construita pe timpul lui Constantin. Noul oras avea sa devina o copie a vechii Rome, orasul fiind construit pe sapte coline. Constantin dorea sa denumeasca orasul ca „Noua Roma” sau „A doua Roma”.Orasul a fost impartit in 14 cartiere si era strabatut de raul Lykos. Imparatul cladise o serie de edificii ale caror modele erau preluate dupa cele ale Romei: palatul imperial de dimensiuni mici aflat in sud-estul orasului, hipodromul construit in vecinatatea palatului imperial, piata publica-Forumul lui Constantin etc. Pe parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar resedinta imperiala si nu capitala. Abia in timpul lui Teodosius , pozitia si drepturile Constantinopolului au fost puternic sustinute.

In 381, importanta orasului a fost recunoscuta, al doilea conciliu ecumenic desfasurandu-se in acest oras. Prin canonul al III-lea se recunostea pozitia Episcopului de Constantinopol. In 395, orasul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Rasarit. In 451 s-a desfasurat cel de-al IV-lea conciliu ecumenic la Calcedon, iar prin canonul al XXVIII-lea, se stabilea ca primul loc apartinea vechii Rome, dar parintii acordau onoruri egale religioase si politice si noii Rome-Constantinopol, acesta bucurandu-se de prezenta imparatului si a senatului. In lucrarea „Istoria Nova”, Zosimos i-a reprosat lui Constantin ca prin fondarea Constantinopolului nu facea altceva decat sa grabeasca declinul Romei. In realitate, s-au emis medalii de aur si argint care reprezentau doua femei, simbolurile Romei si Constantinopolului, tinand impreuna un scut simbolic al unitatii imperiului.

Desi Eusebiu de Cezareea sustine ca senatorii s-au aflat la inmormantarea lui Constantin cel Mare, in realitate, Senatul a fost creat de Constantiu al II-lea, fiul acestuia. In 359 este mentionata prefectura orasului, ce avea atributii similare cu cele ale prefectului vechii Rome, acesta fiind denumit si eparch al Constantinopolului.

Poporul imperial era o alta institutie, locuitorii Constantinopolului reprezentand poporul imperial, fiind impartit in deme ca :

*dema albastrolor-elita aristocratiei senatoriale, sustinatori ai ortodoxiei

* dema verzilor-populatia activa a orasului, negustori, mestesugari, fierari, sustinatori ai monofozismului

Au loc dese ciocniri intre cele doua deme, precum cele din 445 ce au fost extrem de violente, incepute la hipodrom si continuate pe strazile orasului. Demele participau la desemnarea si aclamarea imparatului. Locul de intalnire dintre imparat si poporul imperial era hipodromul, desi acestia nu prezentau rezultatele politicii. In 532, demele s-au coalizat impotriva lui Iustinian. In 610, o alta coalitie de deme l-a adus pe Heraclius la tron.

Din perspectiva demografica, Constantin a fost nevoit sa populeze orasul. A scutit teritoriul orasului de plata impozitelor. A adus aristocratia din Asia Mica sa cladeasca palate in noul oras. In 326, pentru a organiza aprovizionarea orasului, a fost organizat un transport anual de cereale din Egipt in luna septembrie. A instituit „Annona”, distribuind gratuit paine , stabilind un numar de 80 000 de ratii de paine distribuite zilnic. In anii 360, rezultatele politicii lui Constantin erau evidente. Succesorii sai si-au stabilit resedinta la Constantinopol, venind din toate colturile imperiului persoane dornice sa ocupe functii administrative, militare si comerciale. La inceputul domniei lui Teodosius, orasul se prezenta ca un santier, iar cresterea accelerata a numarului locuitorilor a facut ca populatia sa se intinda in afara zidurilor orasului, fiind astfel cladit un nou zid de aparare intre 408-413.

Vechiul Byzantion, refacut de Septimius Severus, avea o suprafata de 200 hectare si o populatie de 20-30 000 de locuitori. Dupa construirea zidului lui Constantin, orasul avea 700 de hectare si avea o populatie de 100-150 000 de locuitori catre sfarsitul secolului IV. Dupa construirea zidului lui Theodosius, suprafata orasului s-a dublat, ajungand la 14 000 km patrati, populatia crescand. In 430, populatia Constantinopolului depasise populatia Romei, avand 250 000 de locuitori. In timpul lui Iustinian, aceasta s-a dublat, ajungand la 500 000 de locuitori. Dupa secolul VII, populatia a scazut la 250 000 de locuitori, in secolul X, a crescut la 400-500 000 de locuitori. Din secolul XIII, populatia a intrat in declin demografic, in secolul XV, populatia fiind estimata la doar 40 000 de locuitori si 7000 de soldati.

Dupa cucerirea Ierusalimului de arabi, Constantinopolul revendica titlul de centru al lumii crestine. Heraclius a adus Sfanta Cruce la Constantinopol unde a ramas pana in1204.

Din secolul VII a aparut ideea ca orasul era protejat de divinitate, avand-o ca protectoare pe Fecioara Maria, care a respins multe asedii. In secolul XIII existau poezii populare care o prezentau pe Fecioara Maria plangand din cauza asediului Constantinopolului de catre latini. Cucerirea Constantinopolului de catre turci a fost prezentata ca o pedeapsa divina aplicata noului popor ales pentru pacatele sale. Zosimos sustine ca imparatul Constantin a cladit primele

edificii, componenta politica si religioasa al orasului fiind in partea sud-estica, pe tarmul Marii Marmara. Strada Mese strabatea Constantinopolul pana la Forumul Amastrianum. Componenta economica era Portul de Aur, Zona Cornului de Aur, acesta fiind inchis cu lanturi in 1453 in timpul asediului.

Partea centrala a Constantinopolului a fost utilizata pentru construirea manastirilor si multe locuinte se aflau in zona tarmului. Nu exista un sistem de canalizare, de aceea tabacarii aruncau pieile in mijlocul orasului. Palatul imperial a fost reconstruit, insa nu mai pastra nimic din vechea constructie. Constantin respectase intitial elementele arhitecturii romane. Biserica Sfanta Sofia se afla in apropierea complexului. Palatul imperial avea sa fie marit de succesorii lui Constantin pana in secolul XI, devenind un complex de apartamente in care locuiau membrii familiei imperiale si anturajul, biblioteci, capele, biserici, birouri si un penitenciar, decorat si ornamentat de gradini si terenuri de joc. In secolul XI, cladirile aflate in cadrul complexului aveau 100 de hectare, fiind dificil de intretinut, Resedinta imperiala a fost ulterior mutata la Palatul Blacherne. In secolul IX, imparatul Teofil a construit palatul Bucco Leon.

Hipodromul a fost construit de Constantin cel Mare. In timpul rascoalei Nika din 532, hipodromul a fost grav avariat. Cursele de cai se desfasurau in jurul spinei care se mai pastreaza si azi. Hipodromul avea o intrare principala in partea nordica, partea monumentala. De o parte si de alta erau grajdurile unde erau tinuti caii. In momentul in care incepea cursa, portile erau deschise. Deasupra intrarii monumentale erau trei cai de bronz auriti. Caii de bronz se afla in prezent in Piata San Marco.

In complexul Palatului Imperial era Sala celor 19 paturi ce data din secolul IV, fiind cate noua paturi de fiecare latura, aceasta sala fiind utilizata pentru dineuri si cine festive, aproape fiecare sarbatoare civila si religioasa fiind urmata de un dineu la care participau si invitatii imparatului, si principala sala de desfasurare a ceremoniilor, Sala de Aur, construita in secolul VI, semanand cu Bazilica San Vitale, peretii fiind impodobiti cu aur, copacii decorati cu nestemate si pasari de aur ce cantau melodii , iar tronul din aur masiv era flancat de doi lei din aur, ca si cum parea ca cobora treptat din cupola salii, pana ajungea la nivelul pardoselii.Principala Poarta a Palatului Imperial era o poarta din bronz, fiind refacuta in secolele VI-X, deasupra fiind construita o capela. Pana in timpul crizei iconoclaste , poarta era decorata cu portretul lui Hristos.

Principala piata publica din Constantinopol era Piata Augusteon, construita in secolul IV si refacuta de Iustinian, unde a ridicat o statuie a sa ce putea fi vazuta la o zi distanta pe mare. In piata se vindeau manuscrise, se executau pedepsele publice.

Turnul lui Constantin cel Mare se afla pe strada Mese, avand forma circulara, impodobit cu statui. Statuia lui Constantin s-a prabusit in urma unui cutremur, fiind inlocuita cu statuia lui

Manuel Comnenul. Forumul lui Teodosius cel Mare avea forma patrata, preluat dupa modelul forumului de la Roma. Acolo erau gravate marile victorii ale acestuia. Strada Mese ajungea pana la poarta de aur a orasului. Portile erau placate cu foita de aur si capela din zidul lui Constantin era decorata cu statui. Zidul lui Teodosius al II-lea avea trei porti, una mare centrala de aur, in care intra imparatul, intre doua porti mai mici, iar pe zid erau inaltate statuie unor elefanti.Zidul lui Constantin nu a rezistat, pe cand din zidul lui Teodosius s-au pastrat mici portiuni, acesta fiind construit intre 408-413.

Principalul apeduct a fost contruit in timpul lui Valens, apa fiind adusa de la 100 km de oras, iar apa adusa era pastrata in cisterne imense. Cisterna Basilica a fost construita in secolul IV si refacuta de Iustinian. Se spune ca turcii au descoperit-o abia in timpul unei secete puternice. Exista o cisterna in Palatul Imperial, insa nu a rezistat.

Constantinopolul a avut multe edificii religioase ca bisericile Sf. Irina, Sf. Sofia si Sfintii Apostoli. Biserica Sf Sofia a fost construita din 532 si inagurata pe 25 decembrie 537. Din 1453, biserica Sf. Apostoli a devenit Patriarhie, pe cand Sf. Sofia a fost transformata intr-o moschee. Langa Biserica Sf. Apostoli se afla Mausoleul lui Constantin. Majoritatea imparatilor au fost inmormantati la Pantocrato, altii la Biserica Sfintiilor Apostoli.

3.Eusebius din Cezareea – teoretician al ideologiei imperiale bizantine

Bizantinii au preluat ideea imperiala romana si cea crestina. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind teoriticianul ideologiei imperiale bizantine. El si dascalul sau au fost victime ale persecutiilor crestine din timpul lui Diocletian. A fost inchis, insa a fost eliberat in timpul lui Galerius si a devenit unul dintre consilierii apropiati ai lui Constantin cel Mare.A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 si a incercat o formula de compromis care nu a avut succes, fiind adoptata formula episcopului Alexandrei.

Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrari si o cronica universala in care a introdus dimensiunea cronologica. A inagurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Constantini” si discursul festiv rostit in 336 cu prilejul aniversarii de 30 de ani de domnie a imparatului Constantin. Considera ca existenta imperiului roman era expresia vointei lui Dumnezeu si a imparatiei divine, ierarhia terestra fiind preluata dupa cea cereasca. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu.

Imperiul era unic si universal si stapanea omenirea.Nu avea limite spatiale si cuprindea intreaga lume cunoscuta. Orice expansiune era justificata prin impunerea credintei crestine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru in planul divin.

Puterea imparatului era legitimata de Dumnezeu, imparatul fiind reprezentantul si alesul lui Dumnezeu pe pamant. Orice act al imparatului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providentiala incredintata de divinitate de a face ca crestinismul sa domneasca asupra intregului pamant. Imparatul era considerat un nou Moise

desemnat de Dumnezeu pentru a conduce nou popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al treisprezecelea apostol, avand o putere sacra. Imparatii bizantini erau reprezentati cu aura specifica sfintilor inca din timpul vietii si tot ce detineau era sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.

Desi era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata si poporul imperial. Rolul revenea armatei in perioadele tensionate, ceremonia avand loc in tabara militara din oras. In cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani ridicarea pe scut in mijlocul armatei a celui ales ca imparat ce purta o diadema, urmand gratificarea senatului si aclamatiile poporului.

In perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate si celelalte rituri. Senatul desemna noul imparat, ceremonia avand loc tot in tabara militara si incheindu-se cu aclamatiile poporului. Din secolul V intervenea si Biserica in desemnarea imparatului, prin actul incoronarii religioase menite sa intareasca ideea alegerii imparatului ca rezultat al vointei divine.

Primul imparat incoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfasurandu-se la Biserica Sf Stefan din cadrul Palatului imperial. Imparatul primea insemnele puterii imperiale: coroana, mantia de purpura si incaltamintea de purpura-matasea rosie ce avea un atribut al puterii imperiale. In timpul ceremoniei religioase insa, imparatul se incorona singur.

Dupa secolul V, Biserica a capatat cat mai multa putere, imparatul Anastasius I fiind nevoit sa semneze un juramant-promissio. Acesta a ajuns la tron dupa ce s-a casatorit cu vaduva fostului imparat, insa era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat sa semneze ca va renunta la monofizism.

In timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decat cel care organiza ceremonia de incoronare ce se desfasura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII.

Imparatul era comandantul suprem al armatei, avea atributii legislative, era protectorul bisericii si avea o putere absoluta, teoretic. In practica insa, erau o serie de factori ce limitau puterea imperiala, imparatul fiind reprezentantul unei grupari care ajungea pe tronul imperial si trebuia sa tina cont de interesele acesteia, putand da legi, dar nu putea incalca una existenta. Biserica ii recunostea imparatului anumite privilegii, anumite drepturi care il ridicau deasupra supusilor. I se recunostea sa respecte institutia imperiala si sa fie un model pentru supusii sai. Au fost patriarhi care s-au opus imparatilor care nu mai respectau principile. In timpul dinastiei macedonene apare titlul de „autocrator”, intarind caracterul absolut si avand un rol important in succesiunea la tron. Nu exista o regula clara privind mostenirea tronului, deci nu

intotdeauna primul nascut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu si au fost cazuri in care au primit ambii copii, existand astfel riscul izbucnirii unui razboi civil.

Inspirat de Dumnezeu, imparatul isi desemna urmasul inca din timpul vietii, iar daca nu avea fii, se asocia la tron cu o alta ruda sau o persoana in functie de propriile merite, aceasta persoana fiind declarata co-imparat. In cazul desemnarii unui co-imparat, erau respectate aceleasi rituri ca si in desemnarea imparatului, doar ca in cadrul ceremoniei religioase, imparatul il incorona pe co-imparat. Mostenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce isi va pierde din importanta in secolul VII. De la sfarsitul secolului VII a fost acordat si altor persoane care nu aveau insa sa urmeze la tron.

Titulatura imperiala s-a mentinut din perioada romana, prin care imparatul primea pe viata anumite puteri exceptionale si epitete cu caracter onorific ce ii glorificau victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. In secolul VII, protocolul a fost modificat in timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al imparatului bizantin era cel de „Basileus” dupa ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificatie deosebita pentru populatia grecizata. Dupa 812, in urma incoronarii lui Carol cel Mare ca imparat al romanilor, izbucnind rivalitatea titutlaturilor dintre apus si rasarit, bizantinii au modificat protocolul si titlul oficial al imparatilor devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, sustinand ca imparatul bizantin era adevaratul imparat roman si continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind mentinuta pana la sfarsitul Imperiului Bizantin.

4.Nestorianismul şi Monofizismul

Luptele Cristologice aveau sa cuprinda patru secole, avand efecte semnificative asupra Imperiului Bizantin, pe fondul invaziei arabe asupra provinciilor orientale, dominate de erezii, manifestand opozitie fata de autoritatea centrala de la Constantinopol.

Pana in secolul IV crestinii erau persecutati. Biserica acestora era egalitara si marginala. Odata cu edictele emise de Galerius si Constantin cel Mare, Biserica Crestina devina licita, organzizandu-se si mulandu-se in sisteme administrative ale statului roman. Dioceza devine unitatea de baza a institutiei religioase. Biserica a legitimat societatea ierarhizata, elementele conducatoare fiind recoltate din randul aristocratiei. Apar tensiuni intre masele de credinciosi, fidele vechilor principii si conceptii si elita religioasa.

Existau o serie de texte unanim acceptate-cele patru evanghelii si Faptele Apostolilor, acestea insa oferind o doctrina coerenta bisericii, si pana la inceputul secolului IV, termenul de „erezie” desemna alegerea pe care un preot o facea intre mai multe texte. Odata cu schimbarea statutului reprezentantilor bisericii, s-a incercat stabilirea dogmei coerente asupra careia sa cada de acord toti membrii bisericii crestine, creandu-se tensiuni intre scaunele episcopale.

In secolul IV, Roma pretinde pentru episcopul sau pozitia dominanta in raport cu ceilalti episcopi din imperiu, invocand pentru sustinerea acestei pretentii argumentele legate de numarul mare de

credinciosi pe care ii conducea episcopul Romei, scaunul Romei fiind „fondat” de apostolul Petru, doctrina fiind ridicata la rang de dogma. Scaunul pontifical devenea instanta suprema catre care se adresau toti crestinii din imperiu. Insa la Constantinopol, episcopul era sustinut de imparat. Teodosiu fondase un al doilea mare scaun episcopal din imperiu in timpul celui de-al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol din 381, devansand episcopatele de la Alexandria si Antiohia.

In 451, in timpul celui de-al patrulea conciliu ecumenic de la Calcedon, se stabilea egalitatea dintre Roma si Constantinopol, imparatul Marcian manifestand sprijinul fata de episcopul sau, ca si Teodosius. Se stabilise jurisdictia episcopului Constantinopolului, mult mai largita, afectand autoritatea epsiscopului Alexandrei. Provinciile orientale opuneau rezistenta fata de politica fiscala promovata de Constantinopol si fata de tendintele de grecizare.

Secolul IV a fost dominat de raportul dintre cei trei membri ai Trinitatii (Tatal, Fiul si Sfantul Duh), dezbatandu-se erezia lui Arie si erezia lui Macedonius. Intre sec. V-VII se disputa raportul dintre natura divina si natura umana a lui Hristos si modul cum coexistau cele doua naturi.

Dupa legalizarea crestinismului apar dispute in privinta stabilirii dogmei. In Egipt, se afirma preotul Arius care propunea ierarhizarea Trinitatii: Dumnezeul Tatal era singurul principiu necreat si nepieritor, Dumnezeul Fiul era creat de Tatal, dar nu si din substanta Tatalui, nefiind de aceeasi natura cu el.

Astfel, in 320-321, este concovat sinodul local la Alexandria, prin care s-a decis condamnarea doctrinei lui Arius, ce isi pierde parohia si este exilat in Egipt. Principalul sau adversar a fost preotul Atanasios din Alexandria, apropiat de episcopul Alexandru al Alexandrei.

Arius si-a raspandit ideile in provinciile orientale, provocand tulburari serioase, ceea ce determina interventia lui Constantin cel Mare, convocand astfel primul conciliu ecumenic la Niceea in 323. 318 de preoti au participat, disputand problema arianismului, cele mai aprige discutii fiind intre Arius si Atanasios, ce avea sa devina episcop al Alexandrei.

Eusebiu de Cezareea sustine ca Constantin a fost impresionat in mod neplacut de atitudinea si limbajul lui Arius, motiv pentru care acesta a intervenit, condamnand arianismul ca erezie, iar doctrina sustinuta de Atanasios era declarata ca fiind „dreapta credinta”, ce sustinea ca Tatal si Fiul sunt de aceeasi natura. Arius a fost condamnat si exilat. S-au elaborat primele articole din formula Crezului, aceste articole afirmand credinta in Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul, Isus Hristos, Unul nascut din Tatal, fiind evidentiata si cosubstantialitatea, Crezul luand denumirea de „Simbolul niceean”.

S-a stabilit dogma oficiala a bisericii in privinta relatiei din cadrul Trinitatii, avand o semnificatie religioasa si politica, stabilind pentru un mileniu relatia dintre imparat si biserica. Imparatul avea dreptul de a convoca si prezida conciliile ecumenice, credinta sa fiind impartasita de toti supusii sai.

Desi lucrurile pareau sa se calmeze, Arius avea sustinatori aprigi pe langa Constantin cel Mare, ca Eusebiu de Nicomedia si Eusebiu de Cezareea. Constantin l-a rechemat pe Arius exilat in Iliricum si i-a cerut sa-i explice doctrina. I s-a parut mult mai favorabila pentru ideologia imperiala datorita monoteismului riguros propus. A decis reabilitarea sa cu prilejul conciliului de la Tyr din 335, Arius intorcandu-se in Alexandria. Acesta a murit la scurt timp dupa intoarcerea sa. Constantin a fost botezat in rit arian inaintea mortii sale, iar Constantiu al II-lea a oficializat arianismul, ce se va raspandi si in randul gotilor, Ulfila crestinandu-se in rit arian.

La mijlocul secolului IV s-a manifestat erezia lui Macedonius care accepta cosubstantialitatea Tatalui si Fiului, dar sustinea ca Duhul Sfant nu era egal si cosubstantial cu ceilalti doi membri. S-au constituit grupari in imperiu. Teodosius a decis sa puna capat disputelor si a convocat cel de-al doilea conciliu de la Cosntantinopol in 381, condamnand arianismul, erezia lui Macedonius si alte erezii manifestate. Simbolul Niceean, Crezul, a fost definitivat, fiind rostit la fiecare slujba.

Desi luptele cristologice pareau sa fi luat sfarsit, s-au fondat alte doua scoli cristologice in Antiohia si Alexandria in secolul V. Cea din Antiohia se apropia de linia arianista, iar cea din Alexandria se apropia de linia mistica a lui Atanasios , Vasile cel Mare, Grigore de Nazians si Grigore de Nyssa.Scoala din Antiohia sustinea ca Isus, dupa intrupare, era predominat de natura umana, astfel, Fecioara Maria nu putea fi considerata „Nascatoare de Dumnezeu”, ideea fiind raspandita de Nestorios, care in 428, a devenit episcop al Constantinopolului, aparand ia nastere Nestorianismul.

Scoala de la Alexandria era traditionalista, sustinand ca Hristos avea o natura divina dupa intrupare, insa natura umana se pierdea in cea divina, astfel, ia nastere Monofizismul. Cele doua doctrine s-au confruntat la cel de-al treilea conciliu de la Efes in 431. Au fost adoptate decizii privind nestorianismul, fiind condamnata ca erezie sub influenta puternica a episcopului Alexandriei.

Nestorios a fost depus si exilat. Conciliul de la Efes marcheaza victoria monofizita sustinuta de scoala de la Alexandria, Fecioara Maria fiind declarata ca „Nascatoare de Dumnezeu”.Monofizitismul a castigat teren datorita puterii faraonice a episcopului Alexandrei.

Episcopul Constantinopolului, sustinut de papa Leon cel Mare, a condamnat monofizismul, iar Teodosius al II-lea a convocat un nou conciliu la Efes in 449. Au fost comise abuzuri, fiind maltratati trimisii Papei. „Sinodul talharesc” a fost nerecunoscut de biserica. Urmeaza Marcian la tron ce era casatorit cu sora lui Teodosius, sustinatoare a ortodoxiei. In 451 este convocat cel de-al patrulea conciliu la Calcedon prin care erau condamnate nestorianismul si monofizisimul, stabilindu-se ca dogma oficiala diofizismul, prin care natura umana si cea divina a lui Hristos erau considerate a fi unite. Dupa condamnarea monofizismului, tensiunile s-au accentuat in provinciile orientale, mai ales in Egipt, manifestandu-se in lupte deschise intre tabara ortodoxa condusa de episcopul de la Constantinopol si tabara monofizita,

condusa de Patriarhul Alexandrei. S-a constituit prima biserica monofizita, Biserica Copta din Egipt, urmand sa fie organizate noi biserici monofizite in Siria si Armenia . Tensiunile s-au adancit, iar imparatii au incercat sa faca un compromis intre cele doua tabere. Imparatul Zenon chiar emite edictul „Henotikon” in 482 prin care sunt interzise disputele religioase.

In 553 , Iustinian a convocat cel de-al cincelea conciliu la Constantinopol, incercand sa-i impace pe ortodocsi si pe monofiziti prin condamnarea scrierilor nestoriene, dar a esuat.

In secolul VII, arabii cuceresc provinciile orientale ce opun o slaba rezistenta impotriva acestora in urma tensiunilor religioase interne. Se arata initial o toleranta fata de monofiziti. Heraclius a incercat sa impuna doua formule de compromis, emitand monoenergismul, adica cele doua naturi, dar o singura energie, si apoi, monothelismul, adica cele doua naturi, dar o singura vointa de a actiona, ce avea sa fie impusa prin doua edicte din 638 si 648. Rezultatele nu au fost cele asteptate, iar in secolul VII, Imperiul Bizantin a pierdut Egiptul.

In 680-681, a fost organizat cel de-al saselea conciliu ecumenic la Constantinopol, convocat si prezidat de Constantin al IV-lea, ce condamna ereziile, inclusiv formulele de compromis, restabilind ortodoxia, insa cu pretul pierderilor teritoriale.

5.Consecinţele marilor migraţii pentru statul bizantin

Din secolele IV-VII, Bizantul s-a confruntat cu doua mari probleme majore, prima fiind generata de invaziile barbare si cea de-a doua de luptele cristologice. In secolele IV-V se inregistreaza trei valuri succesive de migratori: vizigotii, hunii si ostrogotii.

In secolele VI-VII se inregistreaza alte trei valuri de migratori: slavii, urmati de avari si bulgari in zona Dunarii.

Inca din secolul III, migratorii au devenit o problema pentru Imperiul Roman. Gotii s-au scindat in vizigoti si ostrogoti dupa retragerea aureliana din Dacia. Constantin cel Mare a organizat o campanie impotriva vizigotilor, iar in 332 a impus un „foedus” prin care gotii isi asumau apararea liniei Dunarii si furnizau trupe auxiliare imperiului. Dupa crestinarea acestora pe rit arian, vizigotii au reluat atacurile in timpul domniei lui Valens, nemultumiti de politica fiscala a Constantinopolului . Acestia s-au revoltat in 378, iar in Batalia de la Adrianopol, inving armata romana si il ucid pe imparatul Valens.

In 379, Teodosius i-a oprit pe vizigoti, iar in 382 a impus un nou „foedus”, vizigotii fiind isntalati in provinciile din vecinatatea Dunarii, in Dacia subdunareana si Moesia, acestia bucurandu-se de privilegii de populatie romana in Peninsula Balcanica, constituindu-se „Gotia”. Teodosius a atras elitele vizigote in slujba acestuia, incurajand casatoria acestora cu femeile din aristocratia romana. Vizigotii sunt astfel integrati in populatia romana. In 395, noul rege vizigot, Alaric, a reluat atacurile la sud de Dunare, atacand Pannonia, Moesia si ajunge pana in Peloponez, instalandu-se in 397 in Epir. Galinas, ce era in fruntea garzii din Constantinopol,

trimis sa innabuse o rascoala in Asia Mica, s-a aliat cu cei revoltati si si-a facut intrarea in Constantinopol, intre 399-400, Constantinopolul aflandu-se sub control vizigot. Populatia se revolta si ii alunga pe vizigoti. Vizigotii lui Alaric au parasit Epor si s-au indreptat spre Italia, jefuind Roma.

Hunii si-au facut aparitia in 376 in Europa, provocand o reactie in lant in stepele nord-pontice. Contigente ale cavaleriei hune au participat la Batalia de la Adrianopol. Initial, aflandu-se la nord de Dunare, in Pannonia, au actionat ca aliati ai imparatului. Sub domnia lui Attila, hunii au atacat provinciile imperiului bizantin, iar imparatul de la Constantinopol a fost nevit sa-i plateasca tribut regelui hun. In 447, Attila a pretins triplarea tributului , iar statul bizantin platea sume imense. Attila a emis si pretentii teritoriale. Constantinopol a trimis o solie la curtea lui Attila, din care faceau parte Priscus din Panion ce observa o societate hunica sedentarizata in Pannonia, in care au patruns influente romane ca baia romana. Priscus l-a convins pe Attila sa renunte la pretentii teritoriale, astfel, Attila isi indreapta atentia spre Apus.Attila ajunge in Galia, praduind orase, iar in timpul campaniei s-a infruntat cu Flavius Aetius, ce angajase si goti. Attila a fost infrant in Batalia de la Campiile Catalaunice, insa nu renunta la ambitiile sale. Imparatul Marcian a refuzat sa-i mai plateasca subsidii si si-a mobilizat armata pentru aparare. Attila a cucerit si praduit orase din nordul Italiei, dar este impiedicat de Papa Leon cel Mare si de conditii nefavorabile sa atace Roma. In 453, Attila moare, astfel, hunii nu mai erau o amenintare pentru bizantini.

Dupa destramarea dominatiei hunice, in bazinul Dunarii s-au stabilit gepizii, iar ostrogotii din Pannonia s-au scindat in doua grupari, una trecand la sud de Dunare si intrand in serviciul imparatului bizantin, Teodoric Strabo devenind conducator al Garzii Imperiale din Constantinopol in timpul lui Leon I. Din Pannonia a fost trimis ca ostatic si Teodoric, crescut dupa moda romana, educat in scolile din Constantinopol, familiarizat cu obiceiurile si modul de lupta al bizantinilor.

In 470, Teodoric se intoarce in Pannonia si se infrunta cu Teoderic Strabo pe care il invinge. In 474, Teodoric primeste de la Zenon titlul de Magister Militum, comandant al garzii imperiale din Constantinopol. Acesta il inlatura pe Odoacru din Italia, iar in 488-489, ostrogotii parasesc zona Dunarii.

Desi pericolele au fost prevenite, atacurile populatiilor migratoare au cauzat pierderi imense Bizantului, mentinand starea de insecuritate si neliniste, afectand comertul si drumurile din Peninsula Balcanica, slabind frontiera dunareana. Nu s-au inregistrat pierderi teritoriale, provinciile orientale au ramas neatinse, diplomatia bizantina s-a dovedit a fi abila , ridicandu-i pe barbari impotriva altora, insa, Imperiul Roman de Apus, nefiind capabil sa evite atacurile, a colapsat in 476. In anii 500 isi fac aparitia slavii, in zona stepelor nord-pontice si la Dunare, fiind doua grupuri diferite: anti din zona stepelor nord-pontice si sclavini de pe linia Dunarii. Slavii si-au inceput atacurile la sud de Dunare in timpul lui Anastasius I. Slavii praduiau teritoriile in mod regulat, navalind anual si pricinuind suferinte populatiei, luand 200 000 de

prizonieri bizantini. Atacurile erau mai indelungate pe parcurs, slavii iernind la sud de Dunare, atacurile culminand in 559, slavii atacand in trei directii: spre Chersones, spre sudul Peninsulei Balcanice si spre estul Peninsulei Balcanice, spre Constantinopol. Iustinian il trimite pe generalul Belizarie sa respinga atacurile.

Au urmat avarii in 558, ce si-au facut aparitia in nordul gurilor Dunarii. Acestia au trimis o solie la Iustinian, cerandu-i sa le plateasca subsidii anuale pentru a nu ataca si un teritoriu pe care sa se stabileasca, gen Dobrogea. Iustinian i-a ignorat. Se incheie insa un tratat, prin care Iustinian accepta plata unor subsidii anuale si astfel, avarii raman la nordul Dunarii. Dupa moartea lui Iustinian, Iustin al Iilea refuza sa mai plateasca tributul si astfel, avarii au presat asupra liniei Dunarii, instalandu-se in Pannonia estica si in Transilvania de azi, determinandu-i pe longobarzi sa paraseasca regiunea si sa atace Italia ce apartinea bizantinilor. Avarii din Pannonia s-au aliat cu slavii si au organizat atacuri la sud de Dunare. In 582, avarii cuceresc orasul Silmium, devenind resedinta khaganului avar. Tesalonicul a fost atacat de doua ori. Bizantinii respingeau atacurile. Arhiepiscopul Ioan al Tesalonicului scrie lucrari despre aceste atacuri, plus multe alte lucrari ca cea anonima din 680. Dupa incheierea pacii cu persii, Mauritius si-a concentrat fortele pe Dunare impotriva slavilor si avarilor. Friscus a fost rechemat si actiunile bizantine au culminat in 601. Armata se revolta in 602 din cauza neplatii soldelor, sub conducerea lui Phocas, parasind astfel linia Dunarii. Mauritius a fost inlaturat si executat cu toti fii sai. Phocas se proclama imparat. Slavii s-au instalat in provinciile imperiale de la sud de Dunare, alaturi de avari, atacand orasele. Au cucerit Naisus, Serdica, au asediat Tesalonicul, Constantinopolul in 619, in 626 culimand cu atacuri ale slavilor, avarilor si persilor. Apararea orasului era asigurat de Patriarh. Dupa respingerea din 626, avarii nu au mai avut un rol predominant, iar slavii au continuat sa se instaleze in Peninsula Balcanica, urmand trei directii: spre vest, spre Marea Adriatica, spre sud, spre Marea Egee, si spre litoralul Marii Negre. Imperiul mai controla doar orasele de pe litoralul Marii Adriatice, Salona fiind cucerit de avari. Atena, Patras si Tesalonic au fost mentinute sub control bizantin. Slavii au pus bazele unor asezari „lavinii” bazate pe legaturi de rudenie, spre secolul VII dezvoltandu-se relatii productive intre bizantini si slavi. Slavii incep sa cultive pamanturile si adopta influentele romane. Perbundos, conform cartii „Miracolele Sf. Dimitrie”, purta imbracaminte de moda romana si vorbea limba greaca. In cele din urma au venit bulgarii, ce au stablit o formatiune politica condusa de Kubrat in nordul Muntilor Caucaz la mijlocul secolului VII, care au stabilit contacte cu Heraclius. Dupa moartea lui Kubrat, formatiunea s-a destramat sub atacurile kazarilor si s-au desprins multe formatiuni bulgare. O parte intra sub conducerea lui Asparuch, care pleaca spre vest si se aseaza in sudul Moldovei de azi, de aici, bulgarii incepand sa atace teritoriile imperiului bizantin. Intre anii 679-680, bulgarii au traversat Dunarea si s-au instalat in zona Varnei. Bizantinii au organizat o expeditie sub Constantin IV pentru a-i respinge. Au incercat sa-i inconjoare pe bulgari intre Dunare, unde se afla flota imperiala, si armata. Soldatii s-au retras in urma unui zvon, iar campania a esuat. Constantn IV a incheiat un tratat cu bulgarii lui Asparuch si a recunoscut

existenta statului bulgar la sud de Dunare. Slavii au fost integrati in statul bulgar, dar au oferit si limba acestora. Pe plan politic, Bizantul a fost nevoit sa accepte pierderea unor teritorii, ca cele cuprinse intre Muntii Balcani si Dunare, unde s-a format statul bulgar cu capitala la Pliska.Pe plan economic, efectele nu au fost dramatice initial, insa bizantinii au pierdut controlul asupra drumurilor comerciale din Peninsula Balcanica. Artera care traversa Peninsula Balcanica devenise un drum al invaziilor, fiind astfel scoasa din uz, iar vechea Via Ignatia, artera sudica, este scoasa din functiune dupa invazia slavilor. In 688, o expeditie degajeaza artera care facea legatura pe uscat intre Constantinopol si Tesalonic. Insecuritatea a sporit in sate si in orase. Tesalonicul a fost asediat de multe ori. Mari metropole bizantne din Balcani sunt distruse. Se inregistreaza perioade de criza alimentara si foamete in secolul VII. Viata economica a intrat in declin treptat, comertul s-a dezorganizat, iar Bizantul pierde controlul asupra provinciilor orientale cucerite de arabi. Pe plan administrativ, sistemul administrativ era afectat din Peninsula Balcanica, insa provinciile administratiei au fost desfiintate. Dupa 602, dispar perfectura Iliricum si dioceza Tracia. Pe plan religios, s-au mentinut episcopatele si manastirile in Peninsula Balcanica dupa asezarea slavilor, acestia fiind crestinati intre sec. VII-IX. Din perspectiva demografica, slavii au cuprins peninsula balcanica, de la Dunare pana la Peloponez. Populatia romanizata se retrage spre sudul peninsulei, in Epir si Macedonia, fiind aparata de armata si autoritatea imperiala, iar o alta parte se retrage in zona muntoasa a balcanilor, aparand primele surse despre vlahi. Altii s-au retras in Serbia si Croatia de azi, catre zona Dalmatiei, spre orasele bizantine. Populatia romanica apare in sursele sarbesti din sec. XII-XIV. Slavii instalati in Grecia sunt asimilati, adoptand modul de viata roman si obiceiurile romane si crestinismul. De asemenea, slavii sunt alfabetizati, creandu-se un nou alfabet, cel chirilic, preluat dupa cel grec. Procopius sustine ca 200 000 de bizantini vorbitori de latina s-au transferat de la sud de Dunare la nordul Dunarii, consolidand romanitatea nord-dunareana, cei mai multi fiind prizonieri dusi de slavi. Se creeaza statul bulgar, iar jumatatea nordica a peninsulei balcanice este cuprinsa de slavi lingivistic. Sudul Peninsulei balcanice ramane vorbitor de limba greaca pana in secolul IX.

6.Criza secolului al VII-lea (consecinţe, transformări militare, economice, ideologice etc.)

Situatia s-a complicat in a doua jumatate a secolului VII cand s-a creat statul bulgar si cand armata persaan ataca provinciile orientale ca Siria, Palestina , Mesopotamia si Armenia, desfasurand raiduri in Asia Mica, pana pe malurile Bosforului. In 626, Constantinopolul a fost asediat, dar flota slava si atacurile persilor au fost respinse. In 610, Heraclius este incoronat imparat al unui imperiu bizantin lipsit de resurse financiare. Heraclius a apelat la Biserica, iar in 622 incepe contraofensiva bizantina ce s-a prelungit pana in 628 comandata de el insusi. Dupa obtinerea unor succese, capitala imperiului sasanid este cucerita. In 628, regele sasanid a cerut incheierea pacii in conditii avantajoase pentru bizantini. Insa slabirea imperiului sasanid avea sa

aiba efecte semnificative in anii urmatori cand incep atacurile arabilor. In 632, Peninsula Araba a fost unificata sub noua religie-Islamul. Arabii au inceput sa comita primele raiduri asupra teritoriilor bizantine si sasanide. Fortele bizantine s-au mobilizat atunci cand imperiul sasanid a fost cucerit intre 635-637. Stapanirea bizantina a fost lichidata in orient, fiind pierduta Palestina , Siria, Damascul si Antiohia predandu-se in urma catastrofalei infrangeri de la Yarmuk. Dupa 639-641, sunt pierdute Mesopotamia si Armenia, iar pana in 642, este pierdut Egiptul, Alexandria fiind cucerita. Bizantinii au organizat o expeditie pentru recucerirea Egiptului in 645, dar au esuat atunci cand arabii si monofizitii egipteni au incheiat o alianta. Catre sfarsitul domniei lui Heraclius, bizantini mai stapaneau doar Asia Mica. Arabii cuceresc treptat insulele Cipru, Rhodos si alte insule din arhipeleagul grecesc, bizantinii pierzand controlul asupra Marii Mediterane dupa ce califul Moawija, guvernator al Siriei, creeaza o flota proprie. Pensinsula Cyzic si orasul Smirna au fost cucerite. Bizantinii au rezistat eroic sub Constantin al IV-lea, utilizand „focul grecesc”, un amestec pe baza de petrol, realizat de un sirian, fiind improscat prin tevi lungi atasate de corabii, astfel, incendiind corabiile adversarilor. Erau de asemenea aruncat in recipienti din sticla. In 678 s-a incheiat un tratat i nconditii avantajoase pentru statul bizantin, primind tribut anual de 3000 de livre de aur, 50 de sclavi si 50 de cai de rasa. In 698, Cartagina a fost cucerita de arabi, iar intre 717-718, are loc al doilea asediu al Constantinopolului. Imparatul Leon al III-lea Izaurianul a luat masuri pentru a-i impiedica pe arabi sa patrunda in oras si a folosit focul grecesc pentru a incendia vasele acestora. Curand, a izbucnit o epidemie de ciuma in randul armatei arabe, iar bizantinii, sprijiniti de armata bulgara a hanului Tervel, resping atacul arabilor. Victoria asupra arabilor si respingerea asediului Constantinopolului a fost comparata cu victoria francilor de la Poitiers. Imperiul a pierdut insa controlul asupra Peninsulei Balcanice, asupra Italiei, asupra nordului Africii si pensinsule iberice, precum si asupra provinciilor orientale.

Pierderea provinciilor orientale a cauzat pierderi economice, procesul de ruralizare accelerandu-se. Toate orasele (cu exceptia capitalei bizantine) si-au pierdut statutul de „Polis”. Orasele erau denumite „castre”-kastron, avand funtii administrative si militare. Comertul intra in declin, Bizantul controland doar activitatea comerciala din Marea Egee, Marea Adriatica, in Strambtori si in Marea Neagra. Pierderea „granarului imperiului” a restrans aprovizionarea Constantinopolului cu grau, astfel, bizantinii au incheiat aliante cu kazarii si mai cumparau cereale doar din zona Dobrogei, Tracia, din zonele nord-pontice si din Peninsula Crimeea.

Pe plan social insa, situatia persoanelor dependente s-a imbunatatit, sclavul transformandu-se in „colon” si apoi in „taran liber”. S-a trecut de la o societate ierarhizata la una orizontala, dominata de comunitati libere si structuri de obsti satesti libere, micile proprietati taranesti fiind protejate de imperiu.

Pe plan administrativ s-a manifestat o puternica tendinta de descentralizare, disparand vechile structuri ca Magister Officiorum, atributiile fiind preluate de multe departamente. Apar nou unitati administrative- theme, unitati militaro-administrative conduse de strategi ce avea puteri administrative pentru mobilizarea resurselor in caz de pericol. Militar, la fiecare thema, se constituie o armata formata din stratioti-tarani inarmati, care primeau din partea statului pamant pe care il detineau cu drepturi depline, venitul obtinut de fiecare taran inarmat fiind de 18-19 nomisme anual pentru intretinerea familie isi procurarea echipamentului militar, acesta prezentandu-se la exercitii militare si la aparare. Efectivele se ridicau la zeci de mii, existand pe langa si un corp central militar, cu efective de 20-24 000 de soldati, fiind o armata operativa, comandata de imparat. Pe plan ideologic, este abandonata politica universalista si doctrina universalista, imparatii promovand o politica externa realista, Bizantul devenind dintr-un imperiu universal un imperiu national grec ce milita pentru valori ca patria si ortodoxia. Imperiul era bilingv, dar pana in secolul VII, dupa pierderea provinciilor orientale si balcanice romanizate, Bizantul a devenit un imperiu grec.

7.Cauzele luptelor iconoclaste

Cultul reprezentarilor vizuale nu mai era acceptat in Bserica. In 306, in cadrul conciliului de la Evira, s-a decis in canonul XXVI interzicerea afisarii picturilor si adorarea si venerarea acestora. In secolul V, episcopul Epifanie de Salamina scria ca venerarea imaginilor ducea spre paganism, desi altii , ca Papa Grigore cel Mare considerau ca puteau servi pentru educarea populatiei. A fost informat de episcopul Marsiliei ca s-a cerut scoatarea si distrugerea icoanelor din bisericile din cadrul eparhiei sale. Biserica nu a adoptat o atitudine clara. Conflictul iconoclastic a fost starnit in perioada de criza izbucnita de invaziile arabe, cang populatia isi gasea refugiul la biserica, iar icoanele reprezentau o mare importanta, fiind luate drept „nasi” pentru copii botezati. Iconodulii erau majoritari in provinciile europene, pe cand iconoclastii, influentati de monofiziti, erau majoritari in provinciile orientale din Asia Mica. Multi bogati isi cedau averile manastirilor, astfel, Biserica devenind cel mai mare proprietar funciar. Puterea imperiala si-a transferat prestigiul catre biserica, deoarece imparatul nu-si mai putea proteja supusii, ci doar divinitatea. Biserica incepuse sa se emancipeze. In 723, califul arab Yazid al II-lea a interzis cultul icoanelor in bisericile crestine aflate sub autoritatea sa pentru a se conforma Coranului. Miscarea iconclasta a fost inagurata prin decretul lui Leon III in 726 prin care se interzicea cultul icoanelor. Leon III Isaurianul a inlaturat portretul lui Isus de pe poarta de bronz al palatului imperial. Au urmat insa represalii si revolte din partea populatiei in Grecia si in Italia. Patriarhul Constantinopolului, Germanios si Papa Grigore al II-lea s-au opus politicii lui Leon al III-lea, care a organizat un consiliu largit pentru a-l inlocui pe Germanios cu Anastasios.

Sub Constantin al lV-lea, s-a convocat un sinod la Constantinopol in 754, la care nu au participat legatii papei si patriarhii din orient, prin care se condamna cultul icoanelor si pedepsirea celor care le fabricau si le venerau. Constantin V a declansat o lupta impotriva bisericii ce detinea vaste teritorii. Au fost readusi la viata activa calugarii. Multe manastiri au fost transformate in institutii de binefacere. Constantin a decis distrugerea picturilor din biserici si a operelor de arta. Biserica Sf. Sofia a fost redecorata. Se punea accent pe semnul crucii, pe scene florale si pe reprezentarea animalelor si livezilor. Sub Irina, regenta a imparatului minor, Constantin VI, i-a sustinut pe iconoduli si a convocat un nou conciliu la Constantinopol, in 786. Dupa ce i-a imprastiat pe participanti folosindu-se de armata, a reorganizat conciliul la Niceea un an mai tarziu. A restaurat cultul icoanelor, relicvele au fost reasezate, lacasurile de cult au fost restaurate, manastirile au devenit locuinte, iar manastirile secularizate au fost restabilite si a fost condamnata simonia. Iconoclasmul a reizbucnit in secolul IX sub Leon V Armeanul, care in 815 a convocat un sinod la Constantinopol, reluand lupta impotriva icoanelor. Multi calugari au fost arestati si ucisi. In 820, Leon V a fost asasinat. A fost urmat de Mihail II si Teofil care au continuat luptele impotriva cultului icoanelor. Sub regenta Teodorei si a fiului ei, Mihail III, in 863, cultul icoanelor a fost restabilit. Biserica a redevenit aliatul supus al autoritatii imperiale, autoritatea imperiala fiind intarita in urma secularizarii proprietatilor bisericesti. De-a lungul luptelor iconoclaste, multe monumente, picturi, sculpturi realizate in sec. IV-VI au fost distruse insa.

8.Restaurarea imperiului universal în timpul lui Iustinian

Iustin si-a asociat nepotul, Iustinian, la tron. Iustinian a fost sustinut de Dema albastrilor, aristocratia senatoriala, insa a adoptat o serie de masuri pe care l-au facut nepopular. In 532 a izbucnit rascoala Nika impotriva imparatului, in care dema albastrilor si dema verzilor s-au coalizat. Iustinian l-a inlaturat pe Ioan de Capadocia. Dar rasculatii au proclamat alt imparat. Iustinian era gata sa abdice, insa a fost convins de sotia sa Teodora, sa nu renunte. Ea l-a trimis pe Narses sa-i dezbine pe rasculati si pe Belizarie ca sa reprime rascoala, 20 000 de rasculati fiind ucisi. Imparatul si-a salvat tronul si si-a consolidat puterea. A refacut edificiile: hipodromul, a reconstruit bisericile din secolul IV-Sf Sofia, Sf. Irina, Sfintii Apostili. Conform „De edificis” de Procopius de Cezareea, Iustinian a intreprins o impresionanta activitate in domeniul constructiilor si ca s-a preocupat de supusii sai. A ridicat noi fortificatii la Dunare, noi edificii civile si militare. A elaborat un Corpus de patru parti in 528, iar in 529, a aparut Codul lui Iustinian ce includea Codul lui Teodosius . In 533 au aparut Digestele sau Pandetele si a fost elaborat manualul de drept pentru studiile juridice-Institutele. Invatamantul a fost reorganizat. Din 534 a emis legi noi-Novelele-partea a patra. Primele trei parti ale Corpusului au fost publicate in latina, cea de-a patra a fost publicata in greaca, corpusul influentand legislatia occidentala.

Imperiul Bizantin avea o economie solida, o populatie numeroasa si se mentinea ideea unitatii si universalitatii Imperiului Roman, condus de un imparat ce era privit ca liderul lumii crestine.Teritoriile ocupate de barbari erau administrate temporar de acestia. Multe capetenii ale populatiilor migratoare au fost legate de Constantinopol, primind demnitati si functii, dar nu puteau emite legi si nu puteau bate moneda. Imparatul avea misiunea de a reinstaura crestinismul in regiunile controlate de arieni. In „Despre Razboaie” de Procopius, se prezinta razboaiele conduse de Iustinian. Iustinian a trimis o solie la regele francilor prin care ii cerea sprijin impotriva arienilor. Armata imperiala era puternica si condusa de generali priceputi si apreciati ca Belizarie. Apar tensiuni ca urmare a aparitiei a doua grupari: aristocratia care s-a sedentarizat, devenind receptiva la influentele romane si cealalta ce era fidela traditiilor germanice si se opunea influentei romane. In Spania vizigota, regele vizigot arian se infrunta cu un pretendent la tron ce era catolic. In 552, pacea cu sasanizii este incheiata, iar din septembrie 533 pana in martie 534, Belizarie recucereste nordul Africii, ocupand Cartagina . Regele vandal Gelimer s-a predat, iar vandalii sunt expulzati din nordul Africii. Restul Africii a ramas insa sub stapanire berbera.In 535, Iustinian a inceput campania de recucerire a Italiei. Intre 534-540, armata bizantina era condusa de Belizarie care obtine succese importante, debarcand Sicilia, cucerind Neapole, Roma in 536, dar a infruntat rezistenta ostrogota. In 538, Belizarie isi continua campania spre nordul Italiei si cucereste Ravenna in 540. Ostrogotii se revolta sub regele Totila in 542, fiind sprijiniti de coloni si sclavi, recucerind Italia. Belizarie a fost trimis din nou in Italia ,insa este invins. In 550, imperiul bizantin pierde Peninsula Italica.Este trimis Narses in nordu Italiei, care debarca la Ravenna si recucereste peninsula. In 554, la Vezuviu, ii invinge pe ostrogoti. Italia este readusa sub controlul bizantin, teritoriul fiind reorganizat printr-un document-Pragmatica Sanctiune, Italia fiind organizata ca prefectura, condusa de la Constantinopol, Narses impunandu-se ca despot in Italia, din care faceau parte insule. Sicilia a fost organizata separat, iar Sardinia si Corsica erau incluse in provincia Africa. In 554, este initiata campania de cucerire a peninsulei iberice, bizantinii ocupand Sevilla, Malaga si Cordoba. Vizigotii isi muta resedinta la Toledo. Marea Mediterana era sub controlul deplin al bizantinilor. Desi a avut succes pe plan politic pe termen scurt, rezultatele au fost dezastruoase pe termen lung pentru imperiu. Teritoriile cucerite de Iustinian au fost pierdute dupa 14 ani, Italia fiind ocupata de longobarzi. In secolul VII este pierduta Spania, in 698 este pierduta Cartagina si nordul Africii.Resursele au fost epuizate. Frontierele din Orient si de la Dunare au fost neglijate, iar slavii si persii au putut ataca imperiul. Politica lui Iustinian este considerata responsabila pentru criza din secolul VII.

9.Istoriografia bizantină – secolele IV-VI

Eusebiu din Cezareea a fost episcop de Cezareea in 5alestina, teolog, apologet si istoric al Bisericii crestine. pera literara il prezinta ca pe un teolog mediocru,dar un erudit incomparabil.Importanta scrierilor sale consta in faptul ca pastreaza texte si citate ale multor opere pierdute.5e langa lucrarile apologetice,dogmatice,exegetice si biblice a scris si lucrari istorice.Amintim aici Istoria bisericeasca ,unde Eusebiu foloseste o documentatie bogata,in genul istoriografiei moderne,incluzand in aceasta lucrare extrase din documente ale epocii,ca edicte imparatesti sau scrisori ale imparatului Constantin, Cronica, care este o lista cronologica de evenimente datate de la Crearea lumii si pana in anul % % siViata lui Constantin " o lucrare panegirica (elogiu+,dar care ramane o sursa importanta pentru cunoasterea domniei imparatului Constantin Eutropius s-a remarcat ca istoric și funcționar roman în a doua jumătate a secolului IV.Apropiat a lui Iulian Apostatul (361-363), ultimul împărat păgân și mai apoi colaborator al lui Valens (364-378), a scris o istorie a Romei, superficială, în 10 cărți ce merge de la fondarea Romei și până la anul 364.Lucrarea sa era compilație generală, imparțială, simplă, clară, bine alcătuită, dar sumară.A avut o mare circulație în Evul Mediu.Ammianus Marcellinus (325/330-după 391), ca ofițer și istoric roman, a fost ultimul istoric important păgân.Ca istoric sobru, îl imită pe Tacitus, recurgând la analiză psihologică.Era un sirian romanizat, ofițer în armata romană din Mesopotamia.Din 31 de cărți s-au pierdut primele 13, iar celelalte 18 s-au păstrat complet (cărți ce acoperă perioada 353-378).Lucrările sale sunt bine informate, imparțiale, dar scrie foarte puțin despre creștini, el fiind păgân.De asemenea acordă atenție și altor popoare germanice, în special goțiilor.A scris „Res Gestorum Libri”, ce continua opera lui Tacitus, cu perioada 96-378, când Valens moare în Bătălia de la Adrianopol, cu goții.Scrisă în limba latină, cartea apare dupǎ 390.Ca și cea occidentalǎ, istoriografia bizantina era creștinǎ, interpretarea istoriei fiind teologicǎ. Modelul util reprezenta Cronica Universalǎ.Trecerea de la epoca romanǎ la cea bizantinǎ a fost linǎ, continuitatea fiind vizibilǎ.Au existat deosebiri dintre istoriografia bizantină și cea occidentală, istoria bizantină fiind scrisă în limba greacă pe când istoria în occident era scrisǎ în latină.Punea accent pe politica de stat, autorii fiind oameni politici importanți și martori ai evenimentelor. Printre cei mai timpurii istoriografi bizantini au fost Procopius din Cezareea (500 – 565), care a scris despre "Istorioa Rǎzboaielor lui Iustinian", "Despre Ziduri/De Aedificis", descriind monumentele și efificiile publice, precum și "Istoria Secreta" unde aducea calomnii la adresa lui Iustinian și soției sale, Teodora.

Ioannes Malais (c. 491 – 578), funcționar și istoric din Antiochia, a expus personalitatea și victoriile militare ale împǎratului. Theofilact din Simocatta a scris despre invaziile slavilor și perșilor, precum și despre războaiele împăratului Heraclius împotriva perșilor și arabilor.

I.Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare

Pe plan politic: Diocleţian desfiinţează instituţiile Principatului.Imperiul înceta să mai fie o confederaţie de cetăţi şi devine un stat riguros centralizat, condus de la Constantinopol şi populat de douloi (supuşi), conduşi de un despot (stăpân), influenţă venită din despoţiile orientale.Această influenţă orientală a mărit distanţa dintre împărat şi supuşii săi.Deşi în Bizanţ locuitorii continua să fie, cel puţin în surse, prezentaţi ca politai (cetăţeni), mergând pe filiera romană.Împăratul devine un personaj sacru. Este adorat după modelul despoţilor orientali.La curte se introduce obiceiul prosternării (proskynesis) în faţa împăratului (lat. adoratio).Senatul îşi pierde rolul important în stat, mai ales după mutarea centrului Imperiului la Constantinopol. Este format mai mult din acei oameni noi ce nu aveau conştiinţa puternică a celor de la Roma.Dispar provinciile senatoriale şi ultimele privilegii ale Italiei. La nivel central, Palatul este centrul administrativ cel mai important, acolo unde funcţionau o serie de birouri (skrinia) populate de funcţionari care se ocupau de problemele administraţiei centrale.Importante schimbări apar şi la nivelul administraţiei provinciale.Imperiul este reorganizat din punct de vedere administrativ.Au fost înfiinţate, în vremea lui Diocleţian, circa 120 de provincii.Mai multe provincii erau grupate în dioceze.Existau în vremea lui Diocleţian 12 dioceze (14 în vremea lui Constantin cel Mare).Au fost organizate prefecturile în vremea lui Constantin cel Mare (mai multe dioceze = o prefectură). Erau patru prefecturi: Gallia, Italia, Iliricul. Separarea puterii civile de cea militară...Apare o nouă reformă la nivel politic.Diocleţian introduce Diarhia - fiecare parte a imperiului era condusă de un August.Pentru a o completa, introduce Tetrarhia – fiecare August era dubla de câte un Caesar.Caesarul era ridicat la acest rang în funcţie de meritele sale.Acest sistem a funcţionat circa trei decenii, până când Constantin cel Mare reintroduce monarhia, eliminând ceilalţi tetrarhi.Constantin a mărit numărul provinciilor, diocezelor, prefecturilor.El a venit cu măsuri în domeniul social-economic, tot în încercarea de a stopa criza şi a revigora Imperiul Roman.O primă măsură, pentru a asigura mâna de lucru: în 332, l-a legat pe colon de pământ şi pe meşteşugar de meseria lui.Reformă monetară – a introdus moneda de aur numită solidus (lat.) sau nomisma (gr.)Aproape de 24 de karate.Moneda aceasta de aur a fost etalonul economiei medievale aproape un mileniu, până în secolul XI. Tot Constantin cel Mare a fost cel ce a stabilit monopoluri economice asupra unor ramuri/domenii considerate strategice: producerea armamentului şi industria minieră.Mai târziu, după ce bizantinii descoperă secretul viermilor de mătase, industria mătăsii devine şi ea monopol al statului.Legalizarea creştinismului, în anul 313, prin Edictul de la Milano, în fapt o reluare a Edictului dat în 311 de Galerius.Constantin e considerat de Biserica Creştină un fondator.O altă măsură a fost fondarea Constantinopolului, decizie luată după eliminarea celorlalţi tetrarhi.Punând bazele acestui oraş, el a dat o capitală orientului, care ulterior s-a confundat cu capitala Imperiului Bizantin.

II.Structuri sociale-economice rurale în Bizanţul secolelor IV-VI

Ieşit din criza secolului al III-lea, imperiul se afla în pragul unor transformări profunde, grăbite de reformele lui Diocleţian şi Constantin. Opera de reconstrucţie întreprinsă de cei doi împăraţi a dat o nouă faţă lumii romane din punct de vedere economic, care avea să fie, în liniile sale mari, şi aceea a statului bizantin. În condiţiile dezechilibrului economic tot mai pronunţat, care ameninţa să compromită orice efort de redresare a sistemului său defensiv şi a bazei asle financiare, Diocleţian şi Constantin au iniţiat un amplu program de reforme, care, în spiritul concepţiilor orientale, erau menite să ducă la o centralizare riguroasă a imperiului şi la extinderea rolului statului în viaţa sa economică şi socială. Urmărite cu perseverenţă de împăraţii din secolul al IV-lea, la care aveau să se asocieze şi unii dintre urmaşii lor din veacul următor, reformele au cuprins, în principal, trei domenii: organizarea producţiei, fiscalitatea şi finanţele.

Una dintre cele mai importante urmări ale criuei secolului al III-lea a fost abandonarea de către micii producători a terenurilor agricole, în condiţiile fiscalităţii excesive şi anarhiei politice interne, fapt ce a determinat scăderea suprafeţei cultivate şi apariţia în imperiu a unor vaste terenuri pustii. Pentru repunerea în valoare a pământurilor abandonate, statul acordă micilor producători o serie de avantaje – scutiri fiscale, drept de proprietate în schimbul unor redevenţe scăzute – sau lărgeşte considerabil domeniile proprii, pe care le lucrează cu ajutorul sclavilor. Mult mai importantă prin consecinţele ei în viaţa social-economică a fost măsura legării micului producător de profesie. Prin decretul din 332 colonul este legat de pmământ (adscriptus glebae), dar păstrează libertatea juridică, în timp ce la oraş meşteşugarul şi negustorul, integraţi în corpraţii (collegia) , sunt legaţi de meseriile pe care le exercită şi sunt făcuţi responsabili cu bunurile lor de desfăşurarea activităţii. Din punct de vedere fiscal, cel mai important aspect al reformei lui Diocleţian îl constituie disocierea dintre unitatea fiscală, reprezentată de suprafaţa de pământ ce putea fi lucrată de o persoană şi îi era suficientă pentru întreţinere (jugum), şi capacitatea sa de muncă (caput), de unde avea să decurgă şi dublul criteriu în funcţie de care se calculat impozitul – pământul (jugatio) şi persoană (captatio).

Reformele celor doi împăraţi au avut efecte divergente în cele două jumătăţi ale imperiului. Dacă în Occident acestea au grăbit procesul de ruralizare a societăţii, în Orient ele au reuşit să stăvilească fenomenele de criză şi să dea o nouă vigoare statului, chiar dacă rezultatele nu au fost întotdeauna cele aşteptate de reformatori. Încununată de succes în industrie şi comerţ, opera de redresare economică a înregistrat rezultate diferite în agricultură. Dincolo de unele succese obţinute în defrişarea terenurilor abandonate, fiscalitatea excesivă şi insecuritatea din imperiu au stat la baza unuia dintre cele importante fenomene din societatea romană târzie: consolidarea marelui domeniu şi, legat de aceasta, extinderea patronajului. În Occident, dar mai ales în provinciile orientale – Egipt, Siria, Palestina, Mesopotamia – marele domeniu (villa) cunoaşte o perioadă de prosperitate, extinzându-se pe seama micii proprietăţi ţărăneşti. El se transformă într-o unitate economică şi administrativă, înzestrată cu largi imunităţi, unde îşi caută refugiu, în faţa agenţilor fiscului şi a insecurităţii, sclavi, coloni şi chiar ţărani liberi, ultimii renunţând la proprietăţile lor în schimbul protecţiei, pe care nu le-o puteau oferi organele puterii publice. Repetatele edicte imperiale care interzic, sub pedepse severe, fenomenul patronajului – primul este dat de Constanţiu al II-lea în anul 360 – rămân fără efect în faţa mişcării irezistibile din întreaga societate romană, formându-se astfel în imperiu o clasă de mari proprietari care

dispută puterea în provincii dministraţiei din Constantinopol. Dar implantarea marii proprietăţi nu a fost pretutindeni aceeaşi pe teritoriul imperiului. Mica proprietate ţărănească liberă s-a menţinut în toate provinciile romane la sfârşitul antichităţii, iar în regiunile improprii extinderii marilor domenii, cu deosebire pe platourile înalte din Balcani şi Asia Mică – ea era precumpănitoare în raport cu proprietatea aristocratică.

Evoluţia structurilor sociale din societatea romană târzie stă sub semnul marilor transformări din secolele IV-VI. În fruntea ierarhiei se afla aristocraţia funciară, a cărei putere are la bază stăpânirea unor imense domenii, pe care le extinde exploatând tuluburările sociale şi politice din stat. Puterea ei economică este dublată, foarte adesea, de una politică, rezultat al poziţiilor pe care le deţine în administraţia centrală şi provincială, în senat şi armată. Din rândurile acestei categorii făceau parte: 1) vechii proprietari funciari (aristocraţia senatorială, proprietari ecleziastici, municipali sau Casa impperială, deţinători ai unor proprietăţi întinse, cu venituri foarte mari, circa 500-600 livre aur pe an; multe dintre aceste latifundii erau lucrate în mai mică măsură în regie directă, din lipsa mâinii de lucru servile, însă frecvent arendate, ceea ce îi transforma pe proprietari în adevăraţi rentieri);

2) elementele noi intrate în rândurile marilor proprietari, cei care, dispunând de putere în calitate de mari funcţionari imperiali, civili sau militari, au reuşit să dobândească mari averi în unele provincii ale imperiului. Două exemple sunt de menţionat în această situaţie, primul fiind cel al lui Magnus din siria, fost comandant militar, administrator de vamă şi administrator a două „case divine”, reuşind să devină stăpân al unor domenii care îi aduceau anual venituri de cca. 1000 livre aur. Mai bine cunoscută este însă situaţia membrilor familie Appion din Egipt, despre care papirusurile descoperite în provincia respectivă ne oferă informaţii pe o perioadă cuprinsă între anii 488 şi 625. Ocupând poziţii înalte în administraţia imperială (guvernator al provinciei Arcadia, prefect al pretoriului – Teodosie Ioan, Appion I; magister officiorum sau şef al vistieriei imperiale în vremea lui Iustinian – fiul lui, Strategios; fiul acestuia din urmă a fost unul dintre ultimii particulari care au primit consulatul (540) şi se pare că şi-a făcut întreaga carieră în Egipt, unde a fost dus de Tebaida, fiind semnalat în mai multe rânduri ca tribun, ultimul Appion menţionat în papirusuri a fost Strategios al III-lea (615-625), iar după invazia persană nu se mai vorbeşte nimic despre această familie), aceştia au ajuns cei mai însemnaţi dintre proprietarii funciari din Egipt, având mai multe domenii repartizate în diferite regiuni, administrate de funcţionari care formau un corp bine constituit, în afara agenţilor statului. În unele cazuri, excedentul încasărilor asupra cheltuielilor este evaluat la 178 livre aur pe an, iar banii datoraţi fiscului erau trimişi direct la Alexandria, fără a mai trece prin mâinile funcţionarilor provinciali, transporturile fiind însoţite de soldaţi particulari şi de casieri ai domeniilor.

Structura producătorilor direcţi este, ca în orice perioadă de tranziţie, foarte eterogenă: sclavi, coloni, ţărani liberi. Dintre aceştia, sclavii îşi păstrează poziţiile mai ales în lumea urbană, unde munca lor era folosită în atelierele meşteşugăreşti, în schimb această categorie este într-un declin rapid în societatea rurală, pe de-o parte datorită reducerii surselor care alimentau pieţele de sclavi, dar mai ales ca urmare a randamentului lor redus în agricultură. În schimb, cea a ţăranilor liberi, organizaţi în comunităţi săteşti libere şi deţinători ai unui lot de pământ în proprietate deplină şi ereditară, avea să cunoască în perioada următoare o remarcabilă

revitalizare. Cea mai numeroasă era însă categoria colonilor, alimbentată permanent cu elemente provenite din rândurile celorlalte două, care traversează la sfârşitul Antichităţii o perioadă de mare instabilitate.

Structuri social-economice în secolele VII-IX

Pierderea provinciilor orientale în faţa arabilor şi a teritoriilor balcanice după instalarea slavilor lăsa imperiul dezarticulat, lipsit de principalul său grânar – Egiptul – şi de bogatele metropole din Orient, pilonii economiei monetare mediteraneene. În noul cadru teritorial, redus la Asia Mică şi, în Europa, la Constantinopol şi Thessalonic, imperiul a reuşit să-şi găsească echilibru prin deplasarea centrului de greutate al vieţii economice din oraşele orientale în provinciile agricole micrasiatice. Procesul de ruralizare a societăţii a constituit, astfel, răspunsul eficient al statului bizantin în noile condiţii în care era obligat să-şi ducă existenţa.

Asia Mică, transformată în grânarul Constantinopolului prin forţa împrejurărilor, cunoaşte o remarcabilă dezvoltare agricolă şi devine principalul factor de stabilitate în viaţa economică a statului. Dar această transformare din economia bizantină a avut drept complement în planul social o schimbare profundă: după ce în secolele precedente marea proprietate exercitase o supremaţie necontestată, puţinele surse ale perioadei următoare oferă un tablou total diferit al statului bizantin, dominat de mica proprietate ţărănească liberă. Noua realitate socială din lumea bizantină este rezultatul pierderilor teritoriale suferite de imperiu în secolul al VII-lea, care îi lăsau Constantinopolului tocmai regiunile în care marea proprietate nu deţinea greutatea pe care o avea în celelalte provincii imperiale, dar şi al dificultăţilor aristocraţiei funciare de a se adapta la noile condiţii economice şi politice într-un secol dominat de un climat de insecuritate provocat de invaziile străine. La acestea aveau să se asocieze efectele politicii imperiale, deplin conştientă de interesele ei fiscale şi militare, de protejare a micii proprietăţi ţărăneşti libere de pe platourile anatoliene şi din Balcani şi de revitalizare a ei prin masive colonizări de populaţii orientale şi slave.

Elementul central al vieţii agricole bizantine devine comunitatea rurală (chorion), în care ţăranul deţine în proprietate deplină şi ereditară lotul de pământ pe care îl lucrează şi, în devălmăşie cu ceilalţi membri ai copmunităţii, păşunile, pădurile şi întregul pământ necultivat. Comunitatea rurală forma nu numai o unitate economico-socială, ci şi o unitate administrativ-fiscală, membrii ei erau solidar responsabili la plata impozitelor şi participau la distribuirea periodică a loturilor abandonate de stăpânii lor. De asemenea, la nivelul acestor mici colectivităţi, litigiile erau frecvente, iar în acest caz avea loc un proces, problemele fiind adus în faţa judecătorilor obştei, aleşi din cadrul comunităţii respective. Această nouă realitate socială apare limpede în legea rurală (Nomos georgikos), elaborată în vremea lui Iustinian al II-lea, datând aşadar de la sfârşitul secolului al VII-lea sau din primii ai veacului următor.

Dar vechea categorie aristocratică nu a dispărut în întregime. În secolul al VIII-lea este menţionată în Asia Mică (Paphlagonia, pe coastă micrasiatică a Pontului) prezenţa unui mare proprietar, Philaret, care deţinea peste 40 de domenii, 600 de boi, 12000 de oi, 100 de atelaje de muncă, numeroşi sclavi şi multe alte bunuri. În secolul următor, văduva Danielis stăpânea în

Pelopones 80 de domenii, 3000 de sclavi, turme întregi de vite şi alte bunuri. Aceasta a şi fost, de altfel, una dintre căile de constituire a unei noi categorii sociale de proprietari funciari, aflată în plină ascensiune începând de la sfârşitul secolului al VIII-lea, dar mai ales în veacurile şi menţionată în izvoarele vremii sub numele de „puternici” (dynatoi).