1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

R. Mucchielli definea conceptul de metodologie ca “totalitatea metodelor utilizate de o

stiinta”, iar Mărginean susţine că este „ o disciplină generală în care se dezvoltă modalităţile de

realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea

vieţii sociale”.

Metodologia trebuie să aibă în vedere analiza metodelor şi tehnicilor, precum şi standardizarea şi

relaţionarea lor eficientă, cu scopul de a ajunge la un nivel de abstractizare necesar pentru

eliminarea distorsiunilor, a adecvării la obiectul de studiu şi pentru asigurării reprezentativităţii

concluziilor cercetării.

Mărginean I. (2000) propune o viziune asupra metodologiei, constând din:

Componenta teoretică: presupune teoria referențială și normativitatea metodologică,

având rolul unui ghid al cercetării, care constituie un „set de reguli ale unei bune

cercetări… fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate în

efectuarea unei cercetări, precum şi ca procedure de rezolvare, respectiv cum să

acţioneze” (Mărginean, 2000).

Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi

instrumentelor de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.

Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor

cercetării şi a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific

al sociologiei

1. 1. Principii metodologice ale cercetării științifice

Cercetarea emiprică referitoare la comportamente collective are la bază patru principia

generale (Chelcea, 2001):

Principiul unității dintre teoretic și empiric presupune prezența teoreticului în cercetarea

empirică, indifferent de ponderea lui, fiind de multe ori implicit, sub forma unor

presupoziții, care trebuie să fie conștientizate și explicitate, înaintea demarării cercetării.

Necesitatea ancorării în teorie poate fi argumentată prin faptul că teoreticul, sub forma

unor concept sau ipoteze, va organiza și ghida demersul empiric, micșorând astfel

costurile cercetării. De asemenea, explicarea și comunicarea arsenalului theoretic face

posibilă evaluarea de către comunitatea științifică a validității instrumentelor și acurateței

rezultatelor.

Principiul unității dintre comprehensiune și explicație pune în discuție relația dintre

obiectul și subiectul cunoașterii. În cadrul explicativ se utilizează principiile pozitiviste și

se operează cu scheme cauzale care evidențiază legături statistice , influențe și

determinări între fenomene și procese sociale , iar cel comprehensive se face apel la

intuiție, empatie și la experiența propriilor trăiri.

Principiul unității dintre cantitativ și calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor

cantitative și calitative în scopul obținerii unor complementarități și interferențe atât la

nivelul general epistemologic, cât și la alte niveluri particulare.

Tabelul de mai jos evidențiază abordările de tip cantitativ și calitativ:

Tab.1 Abordări de tip cantitativ și calitativ

Dimensiuni Cercetări de tip

CANTITATIV CALITATIV

Orientare general Positivist-explicativă Fenomenologică,

comprehensivă

Nivelul realității vizat Preponderant macrosocial,

global, formal

Microsocial, local,

contextual

Relația dintre cercetător și

subiect

Distanță , poziție din

exterior

Apropiată

DIMENSIUNI CERCETARE DE TIP:

CANTITATIV CALITATIV

Relația dintrre teorie

(concept ipoteze) și

cercetare empirică

De verificare a teoriei prin

cercetare empirică

De emergență a teoriei, pe

parcursul cercetării

Timpul afectat culegerii

datelor

Perioadă scurtă, episodică Perioadă lungă și continuă

Metode principale Experimental, ancheta pe

bază de chestionar,

observbația sistemică din

Observația participativă,

interviul comprehensive,

analiza documentelor

exterior

Stilul raportului de cercetare Cifre, tabele, grafice,

comentarii ale rezultatelor

Limbaj electric cu puține

date statistice și grafice

Principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative presupune

angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor general valabile în orice societate

democratic.

1.2. Conceptele de bază în cercetarea psihologică

Conceptul de paradigmă se referă generic la un un set de propoziţii care explică și descriu

modul în care este percepută realitatea, reprezintând o modalitate de înţelegere a ei, fiind în

același timp o explicaţie generală asupra lumii ce poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-

descriptivă) sau cu tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă clasificarea

paradigmelor în:

paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;

paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;

paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;

paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomenologic, psihanalitic

şi comprehensiv;

paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste

Pe de altă parte, paradigmele pot fi încadrate în trei mari categorii:

Paradigme teoretice sau analogice, acestea fiind dezvoltate într-un sector al realităţii şi

aplicate prin analogie altor sectoare

Paradigmele formale, acestea fiind sisteme de propoziţii care nu se referă la niciun

conţinut particular , ci orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în

care apar propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste paradigme şi “explicarea”

fenomenelor este unul de subsumare.

Paradigme conceptuale reprezintă sisteme de concepţie care prefigurează vocabularul în

care vor fi exprimate propoziţiile explicative care nu derivă nici dintr-o paradigm

teoretică, nici dintr-una formală, ci dintr-un cadru de referinţă având structura unui sistem

de concepte

Thomas Kuhn, 1962 afirma în lucrarea "Structura revoluţiilor ştiinţifice" că din perspectivă

istorică fiecare ştiinţă sau domeniu ştiinţific parcurge următoarele etape:

- preparadigmatică (datele obţinute sunt întâmplătoare, metoda de cercetare se bazează pe

observaţie de obicei nesistematizată şi se dezvoltă diferite şcoli ce nu comunică unele cu

altele şi sunt în competiţie, iar datele pe care acestea le folosesc sunt de cele mai multe

ori nesistematizate.

- ştiinţa normală (se descoperă aspecte ştiinţifice semnificative, se elaborează teoriile şi

modelele corespunzătoare prin folosirea frecventă a metodei experimentului teoriile

devin verificabile şi falsificabile)

- etapa de criză (survine atunci când vechea paradigmăeste confruntată cu numeroase

predicţii eronate şi când apar breşe ale teoriilor şi modelelor sale explicative - McConell,

1983)

- apariţia unei noi paradigme ştiinţifice (paradigma nouă apare atunci când cea veche nu

mai poate explica numeroase fenomene relevante pentru ştiinţă şi se acumulează predicţii

eronate.)

- revoluţia ştiinţifică (apare adâncirea aspectului de inutilitateaa instituţiilor existente, se

rescriu lucrările ştiinţifice în spiritul noii paradigme, vechile idei fiind considerate ca

fiind false)

- reîntoarcerea la faza de ştiinţă normală (are loc atunci când una din abordările aflate în

conflict câştigă, explicând majoritatea fenomenelor ştiinţifice neexplicate de paradigma

rivală).

Conceptul de teorie se referă la sisteme organizate de constructe, exprimate prin aserţiunile

formulate. Un construct este o proiecţie mentală a unei clase de obiecte şi/sau a relaţiilor dintre

ele, exprimată cu ajutorul unui sistem de semne (limbaj); unele constructe sunt exprimate printr-

un singur semn (ex. Psihologie), altele prin expresii conţinând mai multe semne (ex. Psihologie

clinică). Pentru a fi considerat ştiinţific, un construct trebuie să fie clar definit. Unele definiţii

sunt teoretice, ca atunci când un construct este definit prin alte constructe deja definite. Alte

definiţii sunt direct empirice, ca atunci când un construct este definit prin propoziţii de observaţie

(David, 2006).

Teoriile sunt, aşadar, formulări propoziţionale derivate din asumpţii, care vor fi testate

empiric pentru a se afla valoare lor de adevăr. Despre o teorie putem spune că este adevărată sau

falsă. O teorie este adevărată atunci când ceea ce afirmă ea corespunde cu starea de lucruri la

care se referă. şi ea este falsă dacă nu există această corespondenţă.

Robert Merton considera că se poate vorbi despre o teorie atunci când o propoziție este

dedusă dintr-o mulțime de propoziții fundamentale, demonstrându-se în același timp concordanța

ei cu observația. Propoziția este empirică atunci când se bazează doar pe observaţia unor cazuri

particulare. Pentru ca această propoziție să devină, teoretică ea trebuie să poată fi dedusă dintr-un

set de propoziţii fundamentale apriori, teoria conceptualizând cazurile particulare observate

astfel încât să apară sub forma unor concepte abstracte implicate.

La baza oricărei concepții științifice se află datele (observațiile empirice) și teoria

(organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). Oamenii de știință împărtășesc idei

diferite, astfel fiind neproductiv să încercăm să stabilim raportul de prioritate sau relație univoc-

determinată în raporturile date și teorie. Bacon susținea că prioritatea observațiilor empirice

subliniază rolul pe care îl au acestea în progresul trecerii de la date la teorie.

Odată ce observațiile empirice s-au impus ca termen distinctiv al metodei științifice de fixare

a concepțiilor, inducția pare a fi modul prin care știința tinde să avanseze. Atunci când abordarea

este pur inductivă, va exploata observațiile empirice legate de circumstanțele în care sunt făcute,

presupunând că principiile sau teoriile la care se va ajunge, vor fi și ele limitate la aceste

circumstanțe.

În ceea ce privește observațiile empirice, acestea au o dinamică proprie, ele fiind de o mare

varietate când le raportăm la contexte, astfel teoriile induse din observații, pot fi considerate

ipoteze și nu adevăruri finale iar schimbarea acestora continuă să ilustreze cel mai bine natura

autocorectoare a științei. (Aniței, 2007)

În abordarea inductivă primează progresul de la datele particulare la o teorie generală, care

este construită de la observarea aspectelor realității psihosociale, încercând să descopere pattern-

uri.

Fig. 1 Abordarea inductivă

Identificarea şi denumirea temei

Pe de altă parte demersul de tip deductiv pornește de la teorie, ajungând la date

particulare, subliniind prioritatea teoriei în timp ce observațiile cauzale, datele trec pe locul

secundar pentru a lărgi teoriile care descriu și prezic un număr cât mai mare de observații. Astfel,

înțelegerea științifică înseamnă că o teorie va prezice un șir de observații empirice care survin

ulterior.

Construirea teoriilor se poate realiza pe cale deductivă, porninduse de la teorii existente

ce stabilesc relaţii între concepte generale şi abstracte, se formulează noi concepte şi teorii cu

grad de generalitate mai redus; aceste teorii implică apoi formularea de ipoteze, testarea acestora

şi validarea teoriei.

Fig. 2 Abordarea deductivă

Specificarea universului psihosocial de referinţa al teoriei

Observarea directă a unui eşantion din populaţie, a unui număr de conduit psihosociale, a unui set de manifestări clinice etc.

Identificarea regularităţilor şi a patternurilor

Identificarea numitorului comun pentru aceste regularităţi.

Conceptualizarea şi teoretizarea

Identificarea şi denumirea temei.

Specificarea universului psihosocial de referinţa al teoriei

În privința raporturilor dintre inducție și deducție, Barry H. Kantowitz, Henry L. Roediger și

David G. Elmes (1991) propun o relație ciclică prin care știința progresează spre o mai bună

înțelegere a problemelor.

Fig. 3 Raportul inducție – deducție

Conform acestei scheme, demersul deductiv pornește de la o teorie cu ajutorul căreia se

elaborează predicții asupra datelor, aceste predicții putând fi verificate prin observații particulare.

Pe de altă parte, prin inducție, datele sugerează organizarea teoriilor care vor permite verificarea

datelor, această relație circulară, arătându-ne că teoriile pot fi considerate ipoteze ale modului în

care sunt organizate datele.

Identificarea şi specificarea conceptelor şi variabilelor care compun teoria.

Formularea de propoziţii cunoscute privind relaţiile între aceste variabile

Raţionamentul logic de la aceste propoziţii la tema în discuţie.

TEORIE

DATE

INDUCȚIEDEDUCȚIE

Pornind de la concepele de inducție și deducție, putem identifica două metode de

construcție teoretică în funcție de raportul stabilit între teorie și cercetarea empirică:

metoda inductivă presupune pornirea de la cercetarea empirică şi încercarea de a găsi prin

generalizare şi abstractizare, numitorul comun al fenomenelor observate.

Metoda deductivă porneşte de la teorii deja existente mai generale şi formulează explicaţii pentru

fenomenele sociale observate ce prezintă un grad mai scăzut de generalitate.

Ambele metode presupun asumarea unor principii teoretice preliminare ce ghideză

formularea metodei de investigare empirică. Nu există astfel cercetare empirică complet detaşată

de supoziţii teoretice. Cercetările care şi-au propus acest lucru (empirismul) au eşuat în

explicitarea acestor principii, dar nu a reuşit nicidecum detaşarea completă a investigării

empirice de supoziţii teoretice

1.3. Evaluarea cercetărilor științifice

Sarcina evaluării cercetărilor științifice revine, mai ales, celor care le realizează. Activitatea

de evaluare a cercetării are rolul de a se constitui într-o atitudine critică în receptarea rezultatelor,

prevenindu-se improvizația și denaturarea adevărului, prin intermediul unor elaborări teoretice

sofisticate, în scopul susținerii sau promovării unor interese partizane.

În ciuda faptului că literatura de specialitate nu acoperă integral evaluarea cercetării științifice, s-

au identificat câteva criterii care vizează acest aspect:

Corectitudinea cadrului teoretic

Calitatea analizei conceptual și definirea domeniului cercetat

Adecvarea metodelor, tehnicilor și instrumentelor de lucru la specificul obiectului studiat

și la caracteristicile populației cercetării

Validitatea și fidelitatea instrumentelor de măsurare

Gradul de reprezentativitate a populației studiate

Gradul de favorabilitate a condițiilor de desfășurare a cercetărilor pentru asigurarea

obiectivității

Calitatea prelucrării, analizei și interpretării informațiilor

Maniera de construcție teoretică

2. TIPURI DE CERCETĂRI

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În funcţie de

scop, se deosebesc: cercetări descriptive, cercetări predictive şi cercetări explicative.

Cercetările descriptive.

Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor evenimente, comportamente

etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor dintre ele. În cercetările

descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică.

Acest tip de abordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi al

sociologiei, pentru că scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale

unui grup sau populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe medii" şi sunt

tipice grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează

studiile corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).

În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea

persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care

permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz,

eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz, biografia,

metodele calitative.

Cercetările predictive

Aceste cercetări au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite evenimente.

În acest tip de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel puţin două

şiruri variabile şi, utilizînd valorile unei variabile, dorim să facem predicţii asupra evoluţiei unei

alte variabile sau a mai multora. Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia

atunci cînd evaluăm cu metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două

evenimente psihice care au legătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul

de control.

Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de

nivelul şi tipul relaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie

arată cît de strînse sunt legăturile dintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar

tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileşte legătura respectivă (pozitiv sau negativ).

Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsă şi indiferent de direcţia ei,

nu înseamnă o relaţie de determinare, ci o evoluţie concomitentă.

O concluzie este semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de 0,05;

dacă este egală cu 0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.

Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionale sunt testul, ancheta (chestionar,

interviu); ambele oferă informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetările explicative

Acest tip de cercetare are ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei

evoluţii. În acest caz se foloseşte metoda experimentală. pentru a se explica o cauzalitate, este

necesar să se respecte trei condiţii:

să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;

să existe o relaţie temporală şi cauzală;

să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.

De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa un

răspuns agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu comportament

agresiv, urmărind efectele asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În aceste cazuri

este necesar şi un grup experimental

Din punct de vedere epistemologic, cercetările pot fi clasificate din perspectiva celor patru

principii metodologice:

Cercetarea teoretică (fundamentală): cercetare ‘pura’, pentru dezvoltare teoretică,

conceptuală, formularea de idei abstracte, modele explicative. Nu orice cercetare

teoretică este și fundamentală, în sensul de a aduce contribuții importante, de a

revoluționa un domeniu.

Empirică (opus cercetării teoretice): se bazează pe observarea directă a realității,

pornind de la concepte şi modele teoretice, verificǎ teoria dar prin constatǎrile şi

concluziile sale, poate contribui la îmbogǎţirea teoriei. Cercetarea empiricǎ poate fi:

o Cercetarea calitativă se supune paradigmei pozitiviste, conform căreia evenimentele,

faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate obiectiv.

Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduită externă care

reproduce ad integrum trăirile sale psihice interne. Această realitate externă

(comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetători într-un mod absolut

obiectiv.

Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă

există trei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui

comportament, eroarea de evaluare este nulă. Datele calitative se referă la atribute ale

unei persoane sau a unui grup de persoane, motivaţii, aspiraţii, atitudini, valori,

culturǎ, stil de viaţǎ, comportament, care se redau cât de exact posibil; foarte

importantǎ este experiența personală a cercetătorului, puterea lui de pătrundere, de

întelegere, intuiția sa; de aici, specificitatea interpretărilor. Interpretările se pot face

treptat, pe măsură ce se culeg informații. Informaţiile culese nu se supun regulilor

statistice, deși pot fi convertite în expresii cantitative prin codificare și, apoi, supuse

unei anumite prelucrǎri ex. numǎrare şi comparare, pentru a afla frecvența. Deci, nu

se bazeaza pe expresii cantitative, dar implică unele măsurări. Din răspunsuri la

interviuri, pe baza unor chestionare specifice, se extrag concepte.

Eşantioanele cu care se lucreazǎ sunt selectate conform scopului, indivizii,

entitǎţile selectate trebuie sǎ rǎspundǎ anumitor criterii-deci, selecţia nu este

întâmplǎtoare. Presupune multa muncă și efort, o atentǎ pregǎtire – o foaie de parcurs,

care conţine data, locul, participant etc.. Cercetătorul nu este complet detaşat de

obiectul cercetat (ex. in antropologie); Interpretarea este foarte sensibilă și presupune

multa creativitate din partea cercetătorului

o Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin

analiza matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii

care pot fi generalizate.

Explicarea unui fenomen social trebuie să se obţină pe calea unui experiment;

construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizează concepte şi proceduri

formale cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin

utilizarea aceleiaşi metodologii. Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este

deducţia.