Caracterizarea personajului Apostol Bologa

Reprezentând epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o nouă fază a realismului românesc: “Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu , nu înfiripase o viziune a vieţii mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul şi dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez şi rus” afirmă Tudor Vianu. Eugen Lovinescu vorbeşte de realismul dur din opera lui Rebreanu, de originalitatea marilor sale construcţii epice, de obiectivarea prozei. Romanul lui Liviu Rebreanu fortifică intuiţiile romanului din secolul al XIX-lea, restabilind legătura cu tradiţia reprezentată de Nicolae Filimon şi Duiliu Zamfirescu, dar şi cu proza lui Ioan Slavici. Asemenea lui Nicolae Filimon, creatorul primului roman realist de tip balzacian, Rebreanu aşează în centrul romanului său un erou voluntar, produs simbolic al unei anumite realităţi social-istorice, dar, în plus, îi conferă monumentalitate.  Autorul analizeaza personajul din punct de vedere psihologic cu obiectivitate si, pentru prima oara in proza romaneasca, aduce in prim plan o criza de constiinta a unui intelectual ce aspira la o existenta bazata pe principii morale clare si intransigente.

Apostol Bologa este personajul principal și protagonist al romanului “Pădurea Spânzuraților”, reprezentând primul erou din literature română care intruchipează intelectualul ce trăiește o dramă de conștiință, un tragic conflict interior datorat sentimentului datoriei de cetățean. Personajul este caracterizat prin numeroase procedee artistice indirecte de caracterizare, alcătuind, intr-un mod obiectiv, sondajul psihologic al personajului.

Câteva dintre aceste procedee sunt autoanaliza, sau monologul interior, ca principală modalitate de analiză a psihologiei personajului: “Am pierdut pe Dumnezeu” , vorbele personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepții "Lege, datorie, jurământ ... sunt valabile numai până în clipa când iți impun o crimă față de conștiința ta”, caracterizarea făcută direct de către naratorul omniscient : “Bologa se făcuse roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii ca niște ciocane, și casca îi strîngea țeasta ca și cum i-ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu sila.” Toate aceastea împreună cu armonizarea naturii sumbre, mohorâte cu zbuciumul dramatic din conștiința personajului conturează un personaj realist modern, imposibil de caracterizat succint, prin complexitatea trăirilor și tumultul conștiinței.

Cu ajutorul flash-back-ului, perspectiva temporală lipsită de continuitate aduce în prim plan copilăria personajului, având un rol decisiv în conturarea evoluției psihologice și a concepțiilor protagonistului despre lume și viață în general. Influențat de mama sa, copilul are revelația lui Dumnezeu la o vârstă fragedă: "inima si-a oprit bataile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie bolnava, in vreme ce sufletul era plin de fericire...". Acest moment este interpretat ca pe un semn divin, iar copilul este dirijat spre calea preoției. Fiind fiul aprigului

avocat Iosif Bologa, băiatul primește o educație severă, lipsită de sentimentalisme, tatăl său dorind să accentueze latura patriotică în structura morală a băiatului si să-l învețe să dobândească stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insuși :  "Ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti român!". Trăind mai departe cu această structură educațională, copilul evolueazî cu o baza de principii ce păreau solide. Primul dezechilibru se produce tocmai la moartea tatălui, atunci când Apostol are sentimentul ca și-a pierdut definitiv orice urmă de credință în Dumnezeu.

Fiind student la Facultatea de Filozofie, Bologa cauta certitudini în știință, care crede că îi poate oferi "un adevăr absolut", ce l-ar putea lămuri pe deplin. Își formeaza aici anumite principii asupra vieţii, considerând că "omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme". Conceptia despre viață formată îi impune opinia care i se va zdruncina din temelii mai târziu: "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile”. Bologa se inroleaza in armată ca rezultat al unei mândrii specifice tinereții, sustinand ideea că "razboiul este adevaratul izvor de viata si cel mai eficace element de selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul".

Prima zguduire a conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand, asistând la executarea sublocotenentului ceh Svoboda, este surprins de privirea condamnatului: “ Obrajii sublocotenentului de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă…”. La început, această privire îl infricoșează pe Bologa, însă mai târziu " simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasă..". Atitudinea lui Svoboda îl fascineaza pe Bologa si-i provoaca un puternic dezechilibru interior. Apostol nu intelege lumina din ochii cehului si incearca sa-si restabileasca echilibrul constiintei, apeland la conceptiile sale ce parusera solid inradacinate.

Relatarea lui Klapka despre padurea spanzuratilor ii zguduie lui Apostol Bologa toate conceptiile formate pana atunci in constiinta sa, schimbandu-i radical opinia asupra existentei obiective. Noua viziune impune certitudinea ca "nimic nu e mai presus de om, că omul este centrul universului”. Conceptiile protagonistului se clatină puternic și el iși dă seama că ceea ce gândise rămâne o simplă formulă neroadă, de care acum era jenat.

Ceea ce duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului este mutarea diviziei pe frontul din Ardeal. Încercând o ultima speranta de salvare a propriei constiinte, reușește sa sparga reflectorul rusesc, faptă ce dovedește amibția și perseverența eroului. Bologa insa ii cere generalului favoarea de a fi scutit sa mearga pe frontul romanesc, aflându-se in imposibilitate morala, dar generalul refuză cu hotărâre o asemenea aberație. Apostol, dând dovadă de indecizie, hotaraste sa dezerteze, dar este ranit in lupta si este spitalizat, timp în care se gândește că apropiindu-se de frontul romanesc, are prilejul sa treaca la ai sai. Cuvintele tatalui sau, adânc imprimate in constiinta, il determina pe Bologa sa considere ca datoria lui e aceea de a trăi și de a triumfa, deoarece moartea nu înseamnă nimic mai mult decât lașitate pentru acel cineva cu un ideal.

Prin autointrospecție, Bologa realizează că se îndreaptă cu singuranță către un destin tragic, că în sufletul său s-a prăbușit o lume. Acesta își exprimă conceptia că omul trebuie să fie capabil

de a-și controla faptele, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!". Aflat în convalescență în satul natal, Bologa își dă seama că avusese o falsă percepție asupra sentimentului de iubire și rupe logodna cu Marta, fiind mândru de fermitatea cu care luase această hotărâre. Cunoscând-o pe Ilona, Apostol ajunge să simtă cu adevărat sentimentul de iubire pură, adevărată.

Un punct decisiv în evoluția personajului îl reprezintă desemnarea acestuia ca și membru al Curtii Martiale pentru a judeca cativa tarani romani acuzati de dezertare. Drumul cu mașina spre comandamentul diviziei constituie unul dintre cele mai semnificative momente ale romanului. Conștiința amplifică ceea ce vede ochiul, în așa fel încât numărul țăranilor spânzurați capătă proporții incredibile: „Braniștea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârșit. Și în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul șoselei nesfîrșite, i se părea că atârnă alți oameni, mereu alții, toți cu ochii după el, cerându-i socoteală.”

Dezertarea lui Apostol Bologa, considerată a fi echivocă, ridică mai multe semne de întrebare privind competențele acestuia îm domeniul războiului. Bologa simte dorinta nestapanita de a-și explica framântarile care-i determinaseră dezertarea, de a-i face pe cei din jur să înțeleagă tulburarea sa sufletească. Fiind condamnat la spânzurare, refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, care încearcă din răsputeri sa-l trezească la realitate: „Numai un om nebun își vâră gâtul în laț, când viața îi surâde și îi făgăduiește...Ești dator să trăiești!”. Cu sufletul inundat de iubire, Bologa ignoră sfaturile pline de înțeles ale lui Klapka, impunîndu-și o nouă credință în ceea ce există și în ceea ce nu fusese încă descoperit: „Cine știe dacă dincolo de moarte nu e adevărata viață? [...] Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dicolo,pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente ”.

Bologa își găsește astfel sfârșitul ca un erou al patriei, din dragoste pentru propriul neam, pentru dreptate și mai ales pentru adevăr și triumful valorilor morale umane. Tragismul eroului constă tocmai în destabilizarea sa evidentă ca și principală consecință a luptei permanente cu sine însuși, deoarece el nu poate ieși din propria dilemă existențială decât prin moarte, asemenea eroilor tragediilor antice.

Guler Bianca

Clasa a X-a B