Upload
ionel-bota
View
33
Download
5
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Eseu despre simbolicile nopţii de Sânziene
Citation preview
Ionel Bota
Cartea Sânzienelor
Grupul de Publicaţii „Caraşul”
ISSN 1843-004X
CAIETELE „ETOS,“ NR. 10, 2011
325600 Oraviţa, Caraş-Severin, România
Telefoane: 0761118194
Redactor de carte : Ionel Bota
Ionel Bota
Cartea Sânzienelor Tradiţii, ritualuri, cutume la cumpăna dintre lumi
CLUBUL „MITTELEUROPA”
Oraviţa
Domnului Profesor
Mihail Marcu Deleanu,
care va înţelege taina acestui op
1. Sânzienele,
sărbătoarea lumirii celor tineri.
De la metafora cercului depurificator
la trinitatea simbolului ascensional
Sânzienele sunt sărbătoare populară, florală,
câmpenească, scrie R. Vulcănescu. Iar în alt spaţiu
cultural-geografic, H.-G. Gadamer a încercat să ne
explice cum ruralitatea, condiţie a voluntarismelor
spiritului european, a infuzat irevocabil conştiinţa
omului modern.1 Filosofia poporală restructurează,
însă, din practica unui cotidian rural necorupt de
urgenţele civilizaţiei actuale, statutele unei festivităţi
cu o paradigmă: nunta, nuntirea, lumirea.
O dublă metamorfoză se exercită în derularea
secvenţelor din festivitatea Sânzienelor. Spiritul
sărbătorii, enunţiativ, duce simbolicile soarelui şi lunii
din lumină în întuneric. În crepusculul metaforei, apoi,
exprimarea actorilor ceremonialului, de la aprinderea
focurilor la confecţionarea cununiţelor, dobândeşte un
caracter denunţiativ. Sunt aspectele care încarcă de
mesaje interpretarea specializată. În Iscroni (Valea
Jiului de Vest), o femeie însărcinată şi un tânăr dintr-o
căsnicie încheiată cu un an în urmă, ies la semănat
„în holdă”, pe lună plină, asistaţi de grupul de fete şi
băieţi care participă la întreg ceremonialul legat de
Sărbătoarea Sânzienelor.2 Miza ritualică trimite la
străvechime iar recuzita şi întreg decorul spectacolului
sugerează un mit agrar, al fertilităţii.
Tinerii, băieţi şi fete, sunt actorii unui ritual de
5
în-credinţare, în-creştinare, în sensul viitoarei lor lumiri
prin nuntire. Este, aceasta, o în-credinţare dar şi
explicaţia gestului că ei îşi încredinţează, unul altuia,
destinul. În satele din Bistriţa, în timp ce rotesc
faclele, băieţii chiuiesc: „du-te soare, vino lună, /
Sânzienele îmbună, / să le crească floarea floare, /
galbenă mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă
în cunune, / le pună la pălărie / struţuri pentru
cununie (…).” Lui Mircea Eliade, cum comenta cineva,
astfel de scenarii îi evocau întoarcerea tineretului la
sacralitatea cosmică,a naturii.3 În Băbeni (Vâlcea),
după aratul noaptea, pe lună plină, în zorii dimineţii,
are loc o horă ritualică, „la stâlp”, în bătătura,
odinioară, a primăriei.4 La momârlanii din Dealu Babii-
Vulcan (Valea Jiului de Vest, Hunedoara), cununiţa din
sânziană albă, Galium mollugo L, sugerează
ataşamentul celor doi tineri pentru a grăbi încropirea
viitoarei familii. Conotaţia, aşadar, este una de simbol
întemeietor în vechile tratate de etnobotanică sau,
poate, mai devreme, de la articolele şi studiile lui
Simeon Mangiuca încoace.5
Focul depurificator intermediază înţelesul cel
nou, al schimbului între lumi. Omul oficiază propria
„weltbezug”, raportarea la lume. De aceea, feciorii
aprind ruguri. În Paroşeni-Jiu şi Dupăcocs-Lupeni, în
Depresiunea Petroşani, tinerii momârlani alcătuiesc
rugul din mesteceni pitici tăiaţi cu un an în urmă,
acum uscaţi.6 În Ciclova Română (Caraş-Severin)
obiceiul faclelor în cerc, simbolizând prin rotirea
în mîinile feciorilor drumul soarelui spre întâlnirea
cu luna, a dispărut.7 În Lechinţa de Bistriţa, esenţa
6
ritualului o reprezintă tocmai „explicarea” unei
întâmplări miraculoase, în versuri, invocând
îmbunarea Sânzienelor. Un rost asemănător e translat
în „utilităţile” bisericilor de brazi.8 În Bogata de Mureş,
comunităţile româneşti au în zorii zilei de Sânziene
obiceiul fetelor de măritat de a pleca, în grup, de la
casele lor spre locul de horă, purtând în mâini spice de
grâu iar la brâu seceri cu tăişul întrerupt, „seceri cu
dinţi.” 9
Supravieţuirea cutumei asigură sensul şi
justificarea existenţei unei comunităţi. Plierea
contrariilor, un lucru în contrariul său, soarele apus în
promisiunea răsăritului lunii, reprezintă un tip de
pervertire a mitului străvechi. Totul e un nonsens în
afara cercului. Iar motivul, tema cercului, discul solar,
discul selenar nasc auxilii. Floarea galbenă a
Sânzienelor are petale dispuse în temeiul circularităţii,
cununiţa e împletită circular, pălăria junilor este
lucrată aşişderi. În Bărbăteni, pe Valea Jiului de Vest,
între Lupeni şi Uricani, o prescură din aluat copt în
vatră în ajunul Sânzienelor, imită împletitura
cununiţei. Apoi, la prânzul zilei de 24 iunie, pe Valea
Mierleasa, în preajma bisericii, momârlanii
organizează un concurs între ştafete de tineri care-şi
transmit pe etape, până la finiş, prescura. Cei care
sosesc primii la intrarea în biserică, unde-i felicită
preotul şi elita comunităţii, vor fi privilegiaţii acelui an
până la 24 iunie din următorul. Între altele, ei sunt pe
tot parcursul acelui an mesagerii noilor „aeptări”,
însoţiri de logodnă sau de cununie.10
Pentru actorii feciori ai acestui ritual, natura,
7
spiritul naturii este confidentul. Identitatea individului
se pliază pe aceea colectivă, a comunităţii. Intrarea în
lume, în comunitatea cu regulile ei este un moment
crucial, o ceremonie a ursitei. „Cununile neursite”
inspiră, în conştiinţa poporală, necurăţia unui suflet,
urâtul. În satele bistriţene, R. Vulcănescu găsea aceste
versuri: „Du-te lună, vino soare, / Că tragem la-
nsurătoare. / Cununile neursite / zac sub hornuri
azv’rlite. / Pânî-n miezi cu steagu-n frunte / trec ficiorii
după slute, / c-alde alea nedirese / nu vor să fie
mirese.” Ceremonia poate fi antipodul, remediul,
curăţia, purificarea prin focurile rituale.11
Deificarea atitudinală e o consacrare în
discursul şi limbajele actorilor din desfăşurările
ritualului de la Sărbătoarea Sânzienelor. Un vast
simposion noţional colaborează la angrenajul ludic al
unei capodopere de exerciţiu spiritual poporal. Zânele
bune, zâne agreste dar şi silvestre, cum nota R.
Vulcănescu sunt „moştenitoarele” cultului marilor
traversări de la moarte la înviere/renaştere, de la
noviciatul vieţii la măritiş/însurătoare. În alt punct
cardinal de cultură poporală europeană, legenda lui
Tristan şi a Isoldei reitera importanţa morţii care dă
sens iubirii.12
Ritul denaturează cronologia, deformează
timpul. Dar ideea fertilităţii lasă deschisă povestea,
subliniază continuitatea. Nuntirea întăreşte, între
cutume, conştiinţa identitară a comunităţii: „Boabele
să le răstească, / până-n toamnă să nuntească.” Într-o
altă cultură etnică, Hölderlin vorbea de pârguirea
cântecului într-un presupus scenariu liric naţional.13 În
8
Dâlja Mică (Petroşani, Valea Jiului de Vest,
Hunedoara), înainte cu nouă zile de Sărbătoarea
Sânzienelor, femeile au interdicţie la plăcerile
dragostei. Avem, deci, un rit sublimat, al fertilităţii şi al
virtuţilor familiale.14
R. Vulcănescu sugera, corect, o interferare
ritualică între două ceremonialuri, cu rădăcini în
mentalul poporal străvechi, Sânzienele şi Drăgaica. Iar
cultul Drăgaica vine să se suprapună, în feudalismul
timpuriu, peste întreg ritualul Sânzienelor, cu care
parţial s-ar cufunda. La autori medievali oripilaţi de
poveştile despre misteriosul Orient european, ştirile
despre o practică a ritualului de 24 iunie s-au
confundat cu ceea ce ei ştiau despre mitul „diavolului
însurat”, fondat pe cutume din zona Saint-Martin de
Tours.15 În vechimi, în luna august, a doua sărbătoare
anuală în cinstea zeiţei Ceres, după cea din aprilie,
face trimitere la bucuriile rodului, la recoltă.
Ceremonia are ca moment triumfant încununarea
zeiţei cu bunurile recoltei, de către o procesiune de
femei, în veşminte albe, încoronate cu o cununiţă din
spice de grâu, femei care s-au abţinut nouă zile de la
plăcerile dragostei. Ceremonialul ţinea şi la noi de
reestetizări ale spiritului, cu reluări în individualismele
(om/creaţie) ale literaturii culte.16 În Ţibăneşti (Vaslui),
fetele poartă şi la brâu sânziene dar şi la sân,
gesticulaţie ceremonială arătând un sincretism de
ritualuri antice, de suprapuneri mitic-tematice, în
care cotidianul agrar dar şi cultul fertilităţii, simbolici
melopeic-magice dar şi reprezentări ale optimismului
vieţii sub protecţia zeităţilor varii, au găsit cale
9
comună de reiterare în spectacolul etnografic
modern.17
În cronica vieţii se scrie, în răboj, judecata
vremii. Evocarea feminităţii are un aspect imperativ-
afectiv iar peţitul e un act de maturitate identitară. În
Bistriţa-Năsăud sentimentul plenar este al iniţierii. Din
mit în real, conotaţia traversării depăşeşte alegoricul
ca şi o întârziere voită a căderii finale a cortinei într-un
spectacol de sincronizare ceremonial-viaţă: „Hai,
frumoaselor, ce staţi, / zâne vreţi să rămâneaţi, / că
venim după peţit / până nu v-aţi răzgândit.” 18 În
Stăneşti (Gorj), se joacă „în Zăvoi” o horă în tăcere. Un
mit empiric a sedus de veacuri comunitatea fiindcă, în
documente medievale, hora aceasta era jucată
muteşte doar de fetele purtând pe cap cununiţa de
Sânziene dar feciorii se întreceau în chiuituri.19
Sânzienele sunt, zice R. Vulcănescu, reprezentări
mitice ale vegetaţiei, interpretare corectă în sensul în
care Tiberiu Graur numea între izvoarele recuperărilor
scenariului folcloric participanţii, cuvântul, gestul,
timpul şi spaţiul.20 Acum, un astfel de scenariu
evocând cultul vestalic şi rituri ale protecţiei,
fecundităţii agrare, procesiuni, sacrificii şi jocuri
populare din cadrul arhaicei sărbători din cursul lunii
aprilie, Cerealia, cu remanenţe în multe culturi
continentale.21 În molozul memoriei, extazul
contemplativ manifest în desfăşurările ceremonialului
agrar s-a estompat şi, cu siguranţă la începuturile
evului mediu, a dobândit o latură a violenţei mimate.
În Hondol (Hunedoara), în dimineaţa sărbătorii, în
drum spre holda satului, grupurile de feciori simulează
10
o încăierare cu secerile.22
„Realitatea” ceremonialului e estetizată. În
Bistriţa-Năsăud, textul insistă pe fizionomii.
„Purificarea”, limpezirea sunt datorii spirituale iar
versurile tinerilor au o ţinută fulgurant-sarcastică:
„Toate slutele-s grăbite, / toate vor să se mărite/ cu-
alde unii dintre noi, / feciori mândri, vai de noi!/că la
nuntă ştim hori, / la praznice ştim prânzi/ şi la
dragoşti şi mai şi.” La şvabii Banatului, restituirea unui
scenariu al cutumei ţine de o strategie marcând o
etapă a vieţii.23
Urcuşul (în munte) şi coborâşul (în sat) al fetelor
se întâmplă, totuşi, într-o sferă a mijlocirii, în
vecinătatea mitului. Zvârlind cununiţele pe case,
fecioarele vor ca acestea să rămână agăţate şi de
hornul casei în care sălăşluiesc feciorii iubiţi, în anul
menit organizându-se apoi nunta. Hornul, coşul,
hogeacul ne trimite la aspectele inspirate din vechile
erotogonii, la centaurii libidinoşi, la inorog (unicorn,
licornă). În Zbughiţeşti (Argeş), feciorii caselor ale
căror hornuri agăţaseră cununiţe scoteau boii la un soi
de procesiune pe uliţele satului până în curtea bisericii
unde fata trebuia să-şi recunoască, desigur, cununiţa
atârnând în coarnele animalului.24 O astfel de defilare
ceremonială are loc şi în satele din podişul transilvan.
În Bistriţa, dimineaţa de 24 iunie e rezervată
cetelor de feciori cu „struţuri de sânziene la pălărie”,
fiecare arătând hornul casei unde a rămas agăţată de
horn o cununiţă aruncată de fecioara iubită. În Vest, în
Bretagne, cum citeam în Balta Diavolului, a lui George
Sand, trimisul mirelui, peţitorul şef, se numeşte
11
bazvalan, purtător de cunună (ramură de grozamă)
dăruită de fată, anterior, mirelui iar acum adusă
îndărăt, prin mesagerul aceluia.25
„Tălmăcirea” acelei reveniri a fetelor din munte,
după împletirea cununiţelor, diferă de la o regiune la
alta. În Iacobini (Gurahonţ, Arad), ceata dubaşilor
anunţă evenimentul ca pe o re-dobândire a dreptului
de a participa la treburile obştii, de a lua decizii alături
de partea feminină, matură, din comunitate.26 În
Ormindea (Hunedoara), revenirea şi reintegrarea
fetelor în comunitate este precedată de un dialog între
„numită” (una din fete e desemnată de celelalte să le
reprezinte) şi grupul femeilor măritate.27
Fetele încalcă un tabu, ele ies din cerc
(comunitatea) şi urcă la deal sau în munte. Urcuşul
fetelor nu înseamnă, însă, înstrăinare. Ele sunt aduse
într-un model de trinitate, triunghiul cu vârful în sus,
motivul ascensional, dealul, muntele. Acolo împletesc
cununiţe, simbolici ale recuperării lor în cercul
comunităţii, prin reducţie, în cercul familiei. În Dobriţa
(Gorj) se spune că, revenind din Munte, fetele „dau
fuga în sat”.28 În Arefu (Argeş), fetele se refugiază sub
protecţia zânelor bune într-o peşteră, pe un
promontoriu deasupra localităţii, împletesc cununiţele
şi aşteaptă să treacă miezul nopţii ca să revină şi să le
arunce pe casele în care locuiesc tinere gata de
măritiş.29 Sub specia scenariului, are loc ceea ce
specialistul numeşte creaţia complexă a trăsăturilor
situaţionale, oralitatea creaţiei rurale substituind un
sentiment al refuzului ontogenetic în favoarea
simbolicii.30
12
Note:
1. R. VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti,
Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G. GADAMER,
L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi, 1991, p. 76-79
2. Informaţie de teren, 1969
3. Vezi la R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; M. V.
CHIVU, Mircea Eliade: Întâlnirea cu sacrul, în
„Observatorul Cultural”, nr. 138, 15-21 octombrie
2004, p. 26
4. Informaţie de teren, 1978
5. Informaţie de teren, 1969; Vezi şi la Al.
BORZA, Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, 1968; V.
BUTURĂ, Enciclopedia de etnobotanică românească,
Bucureşti, 1979
6. Informaţie de teren, 1966; Informaţie de
teren, 1970
7. Informaţie de teren, 1982
8. Cf. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; Idem,
Biserica de brazi, în „Albina”, C, nr. 1, ianuarie 1997,
p. 11
9. Informaţie de teren, 1975
10. Relatarea colegului nostru Ion Mogoş din
Mierleasa-Bărbăteni, iunie 1972
11. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; focuri de
ritual, chiar în ultima săptămână din iunie, se mai
practică în Europa şi azi, în Franţa, Belgia, Olanda,
Germania, Tirolul Austriei precum în Brabant, Hainaut,
Grand Halleux, Morlanwelz, Ecternach.
12. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; Y.
PERROUL, Patimile după Tristan, traducere de P.
13
Spânu, în „Timpul”, Iaşi, III, nr. 9, septembrie
2002, p. 18-19
13. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; ŞT.
AUGUSTIN-DOINAŞ, Oximoronul iubirii, clipa eternă, în
„Arca”, XIII, nr. 1-2-3 (142-143-144), 2002, p. 23
14. Informaţie de teren, 1969
15. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 489; o carte o va
edita F. Giunti, la 1549 iar puţin după el, L. Doni, la
1551.
16. D. TUDOR, Enciclopedia civilizaţiei romane,
Bucureşti, 1982, p. 181-187; R. VULCĂNESCU, op. cit.,
p. 489; P. CONSTANTINESCU, Estetica individualistă, în
„Kalende”, I, nr. 5, martie 1929, p. 148-152
17. Informaţie de teren, 1983
18. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; sau motivul
Lenore, comentat cândva la Gheorghe Vrabie.
19. Informaţie de teren, 1968
20. R. VULCĂNESCU, op. cit. p. 489; T. GRAUR,
Pentru păstrarea purităţii izvoarelor, în „Tribuna”, XXX,
nr. 50(1564), 11 decembrie 1986, p. 6
21. Ibidem; P. BRUNEL, Précis de littérature
comparée, Paris, Pressse Universitaire de France,
1989, p. 37-38
22. Informaţie de teren, 1974
23. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; L. GAGA,
Identitate şi diferenţiere spirituală în strategia
matrimonială, II, în „Orizont”, nr. 32, 12 august 1988,
p. 6
24. Informaţie de teren, 1968
25. Cf. R. VULCĂNESCU, op. cit., p. 399; G.
SAND, Apendice, în volumul G. SAND, Balta Diavolului,
14
traducere de Cl. Voinescu, Bucureşti, Editura
Univers, 1974
26. Informaţie de teren, 1991
27. Informaţie de teren, 1974
28. Însemnarea învăţătorului Nicolae Săvulescu,
„dascălul Nicolae”, din vara 1966
29. Informaţie de teren, 1975
30. Cf. M. POP, Caracterul formalizat al creaţiei
orale, în „Secolul XX”, 20, 5, 1967
15
2. Cerul şi călătoria.
Alte simbolici ale translării
lumilor, la Sărbătoarea Sânzienelor
Călătoria sufletelor în ceruri, la vechii greci, este
supravegheată de Ireversibila, Inevitabila, zeiţa
Adrasteia, o divinitate de împrumut, de la frigieni,
identificată cu Dike de către Platon, legată de replica
ei oglinda, „martora propriei noastre zădărnicii”, cum
scria Tudor Vianu cândva.1 Deschiderea „terasei”
dintre lumi echivala cu o sărbătoare, în preajma
solstiţiului de vară. Ceremonialul Sânzienelor impune
şi el asumarea ideii de spaţiu mitic (ori mitizant)
pentru toţi participanţii cu funcţiuni mitice cognitiv-
ontologice. Pentru moment regulile societăţii arhaice
revin în actualitatea scenariului sărbătoresc.
Interpretarea mitologică a casei, treaptă către
cerul îngerului păzitor şi cititor al faptelor bune
pregătind trecerea peste puntea raiului,2 poate
determina descifrări fragmentare de simboluri, idei,
situaţii de emancipare a omului de tirania lutului.
Casa e construită pe pământ dar e dedicată cerului.
Astfel, după zidirea înscrisurilor apotropaice, avem
însemne astrale pe lemnăria caselor, cu trimitere la
infinit, la eternitarea cerului sfânt: luna, stelele,
soarele. La Mircea Eliade, înţelesul naşterii se adaugă
înzestrării mistice a simbolurilor vieţii.3 De aceea e
demn de reţinut episodul anual din Sasca Română
(Caraş-Severin), când tâmplarul şi dulgherul satului
sunt „dezlegaţi” la lucru în 24 iunie.4
16
În lăuntrul ceremonialului, un estetism
subiacent realităţii mitului însoţeşte evenimentele; în
afara ceremonialului, realitatea istorică orientează dar
nu determină un model cosmologic adoptiv.
Participanţii la ritual îşi impun o atitudine bivalentă la
„conjuncţia” lumilor, atunci când cerurile „se deschid”,
cu trimitere la caracterul apotropaic al florii care dă
numele acestei sărbători. Cercul este decorul
spectacolului dedicativ. Destinul unuia din zeii vechilor
etrusci, Tinia, recuperează tot ce se ştie, mai târziu
despre treptele cerului, cele 16 zone la aceiaşi
etrusci.5 În Brebu (Caraş-Severin) se „ştie” că
Sânzienele vin din cer să aducă vestea despre noile
căsnicii din sat şi despre roada noului an.6
Cultul pământului mumă intermediază în
anatomia unui ritual. În subpământ e ultima vamă
până la Poarta Raiului. Cine nu o trece, sufletul îi e
înghiţit de Gura Iadului. La 24 iunie, în Domneşti
(Argeş) se practică un pelerinaj la schitul vechi din
munte, amintirea unei „biserici dintre brazi.” 7
Expresii ale unei atitudini faţă cu „filosofia
destinului” sunt, la noi, rituri de „împrumut”. Aşa
este ritul ieşirii din subpământul stihiilor descompuse,
asemuit călătoriei ritualice a legendarului Orfeu. Dar
şi ritul întâlnirii proscrise, un flăcău încercând să-şi
răscumpere celeilalte lumi iubita, în comentariile lui
Romulus Vulcănescu. Dar Frazer identifica situaţii în
Exodul, Juditha şi chiar în Levitic.8 În alchimia riturilor
existenţiale, prispa în horă e unul din elementele de
tranzit în afară-în lăuntru. Dacii moşteneau habitudini
tracice în această privinţă.9 Şi în Stroeşti (Gorj), la
17
casele cu acest sistem de prispă în horă, în ziua de
Hram (nedeia din 20 iulie, de Sântilie) se meneşte
pentru roadele pământului şi mana cerească, într-o
sintaxă concentrată a ritului arhaic (păgân) şi
ceremonialului religios.10
Un substitut al schimbului dintre lumi este
poiana din Munte, loc sacru, locul nedeilor carpatine,
al târgurilor vicinale.11 În Lupeni (Hunedoara), astfel
de târguri vicinale se organizau pe Dealul Oproaia ori
pe Dealul Oboroca iar o nedeie pe Dealul Sohodol, în
„Poiana de la Holdă.” 12
Drumul pe cer al soarelui, de la răsărit la apus,
aduce mai degrabă a viziune poetică. Pe pământ,
Soarele şi Luna s-au însoţit împreună, în cer soarele e
însoţit de cai albi care trag la caleaşca astrului. Peste
veacuri, la Montespan, Mircea Eliade găsea un
argument evocator în dansul circular al adolescenţilor
exercitând funcţii ritualice identice.13 În Cărpiniştea
(Buzău) se mai practica până prin anii ’60 din veacul
trecut ceremonia „întoarcerii” de la ogor, cu o pereche
de tineri, împodobiţi sărbătoreşte, în căruţă,
deschizând alaiul.14
Integrată calendarului poporal de la noi,
Sărbătoarea Sânzienelor este, la urma-urmei, un
eveniment tulburător din cotidianul omului a cărui
esenţială dispoziţie în era creştină, iubirea
aproapelui, îşi află resursele tensiunii sufleteşti în
imensitatea celest-mântuitoare. În bestiarul hippogen
naţional, Calul şi Soarele au o prezenţă şi în ritualul de
Sânziene, ca şi în cel din noaptea Sfântului Andrei.
Este un cal uranian, al Fârtatului, în antiteză cu al
18
Nefârtatului, calul chtonian. În Novaci (Vâlcea),
ciobanii fac cununiţe de Sânziene, pe care le pun la
gâtul animalelor-acoliţi, auxiliarii muncilor cotidiene la
stână. (cal, măgar, câine).15
Translarea lumilor, traversarea cerurilor,
determină orientarea în acel timp absolut, definit în
Biblie ca un „seme hassamayum”, „cerul cerurilor”.
Invocaţii şi evocări întreţin, întreţin, prin cuvinte şi
propoziţii seculare, prospeţimile orale, cum numea
George Călinescu izvodirile eului scriptor medieval,
inspirat din oralitatea culturii poporale.16 La
deschiderea „bolţii înstelate”, de Sânziene, se iveşte
un eu peregrin, ca un imbold captivând spiritul, duhul
celui rătăcitor fără voie în noaptea magică de 24
iunie. Un zeu celest, precum Zephyros, este deţinător
de energii vitale pentru a întreţine imaginaţia celor
vechi la crugul dintre anotimpuri. Vânt de apus, de
final de primăvară este fiul lui Eos şi Astraios. La
serbările în cinstea zeiţei Chloris, soţia sa şi mama
zeului fructelor, Karpos,17 grecii evocau, parodic,
secerişul, deschiderea cerurilor şi pentru alţi
protagonişti ai Olimpului.
Despre ceremonialul căii sacre cereşti, în
mithistorie, stă mărturie, de la geto-daci, cultul
mesagerului ceresc, trimis la Zalmoxis din patru în
patru ani. Înainte de iniţiere, cel sortit era plimbat în
triumf pe calea sacră dintre palatul regal şi hieropolă.
Sunt, probabil, şi trimiteri la simbolismul cosmologic
al locuinţei ca imago mundi.18 La momârlanii din
Lupeni (Hunedoara), târgul de pe Dealul Oproaia, în
săptămâna postpascală, când se adună turmele de
19
miei, cu ciobanii, să facă bilanţul de la vânzare, se
oferă pentru „masa regelui” câte un animal de turmă,
bacii, ajutoarele lor şi reprezentanţii obştii locale
luând parte la acest insolit ospăţ.19
În complexul ritualic al ridicării şi, apoi, sfinţirii
casei, explorările specialistului care cercetează
referinţele (explicite/implicite) la temele
ascensionalului şi la interstiţiul lumilor, la translarea
absolutului, altminteri, ajung la acele simbolici de
solemnizare care ne îndepărtează, violent chiar, de
obsesia unor sentinţe definitive. Avem destule
exemple de capete de cai, sculptate la cele două
cosoroabe ale tindei sau pe acoperişuri, afrontate sau
adosate, altele ornamentând fântâni, trimiţând la
protectorii solari din mentalitatea celor vechi. Cum ar
fi şi cultul stâlpului sacru din aşezarea preistorică de
la Căscioarele-Bucureşti.20 La Petrilova (Caraş-
Severin), cultul unei fântâni, pe drumul Ciuchiciului, s-
a transmis din vechime până la noi, caii care urmau
să fie duşi, spre vânzare, la Târgul de la Sasca
Montană, fiind „sfinţiţi” cu apă din ea.21
Cel mai adesea, „decantarea” etimologiilor
marchează nu atât succesul unor descifrări ci reuşita
unor concilieri. Iuno, care a ajuns să designeze Luna,
apoi rădăcina de plecare a denumirii lunii lui cireşar,
la vechii romani derivă de la iuvenea, adică femeia
tânără. Şi în acest caz, reicitatea cuvântului, la anticii
noştri e, totuşi, mai mult decât opţiunea pentru
realitatea secundă.22 La debutul fiecărei luni
calendaristice, aceiaşi romani au invocat Luna Nouă,
adică pe Iuno Novella.23 În Chiojdeni (Vrancea), încă
20
din după-amiaza de 23 iunie, grupul de tineri feciori
participanţi la ceremoniile de a doua zi se adună la
casa unuia dintre ei pentru stabilirea programată a
etapelor desfăşurării. Ei restituie, în fapt, o cutumă,
„aşteptând” începutul unei călătorii şi pe iniţiatorul
acesteia.24
O cale de trecere, exponenţială, este Calea
Văzduhului, intermediară între cer şi pământ, alături
de Scara Vămilor Văzduhului, cu vameşul alb şi
vameşul negru care cântăresc sufletul în balanţa
judecăţii. În mitologia românească avem Calea cu
Răscruce unde o maică bătrână, pe un trunchi,
consiliază sufletele rătăcite să aleagă drumul Raiului.
Metaforic, totul pare o trecere de la vorbă/cuvânt la
scris, de la oralitate la civilizaţie.25 Calea Raiului, o
cale a sufletului, e un cântec funerar din Valea
Almăjului bănăţean. Aici, în Banat, maica bătrână are
un pahar cu apă în m’nă şi spune tuturor să ţină, spre
Rai, calea „numai la dreapta” iar la salcia plecată să
se oginească numai la umbra mărului lui Sân Petru. R.
Vulcănescu va cita şi el din culegerea lui Nicolae Ursu:
„la ăl brad şiecinat, / la v’rf vârfurat, / la poale-mpolat,
/ cu vârfu pre ceri, / cu poale pre mări. / Jos la
rădăcină, / i-un scamn de ogină, / îi Maica Marie, / pe
iel stă şi scrie, / pre tin’ să te scrie/ în coala viilor
(…)”26 Dincolo de contemplaţia verticalului, motivul
ascensionalului, reflectat de specialişti în sintagma
imanentului care urcă, înseamnă o altă atitudine
esenţial mitologică. Aspecte abordate mai de mult, la
1891, şi de E. B. Tylor.27
Un continuum discursiv cer-pământ disimulează
21
tradiţia căilor mirifice şi a întregii reţete de simboluri
ale trecerii dintre universuri. Circulă liber zei, semizei,
demoni, eroi. Oamenii simpli circulă între lumi în
anumite momente din calendarul anului poporal cum
ar fi 24 iunie, când se deschid cerurile, omul ştie,
brusc, să înţeleagă graiul dobitoacelor, vânturile sunt
legate. În Lonea (Valea Jiului de Vest, Hunedoara), se
obişnuia ca în sala căminului cultural, în zori, după
revenirea de la ritualul secerării holdei, să se joace
scena dialogului dintre om şi animale, mai mulţi
feciori deghizându-se în urşi, lupi, vulpi, iepuri. 28
Culminaţia traseului solemn stă în pomenirea
traversării pe căile oamenilor, arboricolă şi terestro-
celestă. Se urcă la cer pe ramurile arborelui cosmic,
pe la marginile pământului, pe torţile cerului, pe Calea
Laptelui. O cale a fluenţelor imaginarului sacru este, în
tradiţiile oierilor din Şanta (Sibiu), drumul în marginea
cerului.29
Călătoriile miraculoase fac şi refac legăturile
dintre cer şi pământ. E un discurs cosmic marcat,
evident, de sentimentul marii treceri. În mimetismele
ceremonialului, de pildă pe Apa Duminecii, se
„respectă” un rit de circulaţie, de trecere-traversare de
la un nivel cosmic la alt nivel cosmic, între forme
hierocosmice (circulaţia în spirală, de care aminteşte
Romulus Vulcănescu). Atunci apare şi interditul
vânătorii echivalată crimei.30
Într-un spaţiu de cutume, deja intimizat,
solemnizările mitice din studiul cunoscut al lui
Densusianu, au început să fie reconsiderate. Traianul
era o Brazdă a lui Osiris, la noi Brazda lui Novac, cale
22
sacră comemorând expediţia lui Osiris din Egipt în
Dacia preistorică.31 În Bradu (Argeş), un mit local,
demontat vers cu vers, ne coboară la tradiţia pre-dacă
unde un „uriaş” a tras brazdă spre munte, indicând
urmaşilor calea cerului.32
Într-o insolită hermeneutică a simbolicilor
teogonice, specialiştii diferenţiază între o creaţie
cosmică sacră, pământul mumă şi o făptură cosmică
antropomorfă divinizată, cerul sfânt. La alegerea unui
rege, în vechimi, acesta mulţumea cerului şi apoi
pământului, oamenilor peste care urmează a
stăpâni.33 În Ormindea (Hunedoara), când pleacă să
caute aur, sătenii dau de pomană în 24 iunie celor
duşi. Ei zic că nu coboară în galerie, în mină, ei suie în
cerul raiului bogat.34 Iar în Cogeasca (Iaşi), tinerii taie
un braţ de iarbă pe care o aruncă spre grupul fetelor,
„dezlegându-le” drumul spre sat, la revenirea din
ogoare.35
Ziua Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie, de
Sânziene, marchează o trăire extaziată a unui sfârşit
şi început; sfârşit de ciclu agrar, început al altuia. În
unele zone folclorice, datinile inspirate de un cult al
grâului evocă, în preajma aceleiaşi zile, istorioare care
au legătură cu drumurile Sfântului Petru între cer şi
pământ. Moralitatea şi moralizarea comunităţilor are,
sigur, mai vechi rădăcini.36 În Dobriţa (Gorj), la podul
de la Bistreanu, în 24 iunie, ritualul sfinţirii apei invocă
numele sfinţilor Ioan Botezătorul şi Petru.37 Omul
călător, sufletul călător, gândul (=idee) călător fac
parte, ca elemente de fond, din previzibila ordine
pură a fiinţelor şi lucrurilor. În Banat, N. Ursu găsea
23
argumente pentru un alt rit al călătoriei interstiţiale,
scara de ceară la cer, altă cale mirifică; un alt fel de
drum ori popas mental străvechi: „Fire, trandafire, /
de ce-ai zăbovit / dă n-ai înflorit, / dă ieri dimineaţă /
pân’ d-astă-mineaţă? / - Io m-am zăbovit / la minuni
privind / pân’ s-o despărţit, / sufletu dă oase, / dă
lumia frumoasă, / dă soarie, / dă ap-umblătoarie. /
Toate le-am lăsat, / drumu am luvat. / - Du-te, (…) du-
te, / tot pe drum nainte. / Sama bine s-ai / la mâna
dreaptă, / Dumnezeu ti-aşteaptă, / drumul ţâ-l arată.
/ Şi la mâna stângă, / acolo va fi / arături arate, / cu
flori sămănate, / multe să-ţi culegi, / doru să-ţi
petreci. / Du-te, (…) du-te, / tot pre drum’ nainte, /
sama bine să iei, / dă lături dă drum, / Acolo va fi /
răchita-mpupită. / Jos la rădăcină / v-o mândră
fântână / şi-o zână bătrână, / cu pharu-n mână. /
Călători aştiaptă. / Cu apă-i adapă / şi-at’ta-i dă reşie,
/ îţi dă dor să treşie. / Du-te, (…), du-te / tot pră drum
nainte. / Sama binie s-ai aproapie dă Rai. / Acolo-m’
va fi / o scară de ciară. / Să tie sui pă ia / (…) la locu-
ăl frumos. / Acolo-m’ va fi / multe mese-ncinse / şi
lumini aprinse / şi-un măr dă Sâmpietru. / Naltu-i
minunat, / vârfu-i sus la cieri, / poalili-s pre mări. / Pre
vâr’ ie-nflorit, / pre poale-i rodit. / Subt iel şie-mi era?
/ Maica Precista, / la masă scria, / pră-i vii la ăi vii, /
pră-i morţi la ăi morţi.” Ritul de trecere are, deci,
mesagerii săi, cum se spunea în abordările
specialiştilor de dinainte de primul război.38
Vechii „kapnobatai” (sau „kapnobotai”) ţin de o
lume atemporală dar şi în acest caz avem o mijlocire,
prin ritual, prin ceremonial a unei trăiri depline a
24
mitului, prin reiterare. Vasile Pârvan traduce prin
„călători prin nouri” acest cuvânt. La R. Allier, însă,
avem explicată magia acestui urcuş la nourii
călăuzitori şi călători.39 La Uricani (Valea Jiului de Vest,
Hunedoara), de pe Dealul Sterminosu, feciorii se întrec
în aruncarea „suliţilor” până dincolo, peste apa Jiului
de Vest. Câştigătorii sunt socotiţi „călători” ai zânei.40
Demontarea ceremonialului de Sânziene, la o
interpretare de esenţializare a simbolicilor varii, ţine
loc de criteriu în autentificarea continuităţilor în
practica ritului.
Note:
1. PLATON, Phaidros, 284 c-249 d; apud V.
KERNBACH, Dicţionar de mitologie generală, postfaţă
de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989, p. 16; T. VIANU, Scriitori români
din secolul XX, ediţie de M. Dascal, Bucureşti, Editura
Minerva, 1979, p. 121
2. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 593; S.
LUPAŞCU, În al nouălea cer, în „Dilema”, XI, nr. 515, 7-
13 februarie 2003, p. 12
3. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie română,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399; M.
ELIADE, Naissances mystiques, 1959, p. 16-24
4. Informaţie de teren, 1981
5. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 455; S. H.
HOOKE, Mith and Ritual, 1933, p. 32-35
6. Caietul contabilului Gheorghe Madescu,
Brebu, 1980
25
7. Caietul artificierului Anton Bota, Cernat,
1961-1962
8. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 573; J. G.
FRAZER, Folk-lore in The Old Testament, London,
1919, p. 56-57, p. 83-88
9. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 450; C.
A. ROMAIOS, Cultes populaires de la Thrace, Athènes,
1949, p. 43 sq
10. Informaţie de teren, 1971
11.R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 454; I. CONEA,
Plaiuri Carpatine, Bucureşti, 1984, p. 15-53
12. Informaţie de teren, 1966-1967
13. Cf. o interpretare la R. VULCĂNESCU,
Mitologie, p. 370; M. ELIADE, Istoria credinţelor şi
ideilor religioase, I, traducere de C. Baltag, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 25
14. Informaţie de teren, 1983
15. Informaţie de teren, 1981
16. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 106; G.
CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini pân
în prezent, ediţia a II-a, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti,
Editura Minerva, 1982, p. 7
17. Ibidem, p. 653
18. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 571; M.
ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, p. 44
19. Informaţie de teren, 1967
20. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 449-450; M.
ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, p. 51
21 . Informaţie de teren, 1982
22. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 263; A.
CORNEA, Scriere şi oralitate în cultura antică,
26
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, p. 77 şi
p. 82
23. Ibidem
24. Informaţie de teren, 1983
25. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 572; E. A.
HAVELOCK, Cultura orale e civiltà della scriittura, Bari,
1977, p. 17-21
26. N. URSU, Cântece şi jocuri din Valea
Almăjului (Banat), Bucureşti, 1950, p. 181-183, p.
186-187; citat la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 573
27. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 357; E. B.
TYLOR, Primitive Culture, 1891, p. 19 sq.
28. Caietul lui Anton Bota, Lupeni, 1938
29. Informaţie de teren, 1976
30. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 569-570; B.
MALINOWSKI, Crime and Custom in Savage Society,
1932, p. 34-39
31. N. DENSUSIANU, Dacia preistorică,
Bucureşti, 1913, p. 150-172; citat şi la R.
VULCĂNESCU, Mitologia, p. 571
32. Caietul lui Anton Bota, Cernat, 1960
33. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 439; J. G.
FRAZER, Les origines magiques de la royauté, 1920,
p. 66-67, p. 74-76, p. 91
34. Informaţie de teren, 1971
35. Informaţie de teren, 1983
36. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 572; T.
HOBHOUSE, Morals in Evolution, 1906, p. 15 sq
37. Informaţie de teren, 1968
38. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 556-557;
A. van GENNEP, Les rites des passage, 1908, p. 32
27
39. Cf. V. KERNBACCH, Dicţionar, p. 286; R.
ALLIER, Magie et religion, Paris, 1935, p. 82-89
40. Informaţie de teren, 1971
28
3. Soarele şi Luna.
Teme şi scenarii magic-mitice
ale reinvestirii vieţii
În spaţiul de spiritualizare protoromân, are loc
un proces de solarizare a creştinismului în care
Dumnezeu Fiul e asimilat cu Soarele Sfânt.1
Calendarul heliotermic precesional, cum în cultura
fellahilor,2 se disimulează într-un scenariu mitic
prezent pe coloane discofore, în versurile unor ritualuri
de Sânziene precum invocarea Sfântului Soare în 24
iunie, la Răcăşdia (Caraş-Severin).3 Adesea, interpretarea faptelor mitice ne
păstrează în confuzia dintre Ileana Cosânzeana şi
Sânziana care credem că a fost grăbită de statutul de
divinitate chtonică a Cosânzenei, o zeitate de tip Flora,
cu descifrarea etimologică în consângeana – de
acelaşi „sânge”, deci, cu fratele ei, Soarele. În
realitate, cum arată cineva, Sânziana e o zeiţă astrală,
o Selene, în gradual etimologic de Sancta Diana.
Supravieţuirile culturii orale sunt o realitate
permanentă, sursă pentru istoria mentalităţilor, cum
susţinea şi Al. Duţu.4 Ca un suprem elogiu adus
erotismului farmacopeic, tinerii (feciori şi fete) se
asociază, la Sărbătoarea de Sânziene, într-un cules
ceremonial. Fetele din Ursoaia (Iaşi) caută în apă, la
miezul nopţii, chipul lunii sfinte ca să viseze, în
noaptea următoare, acasă, cât de desăvârşit îi va fi
măritişul.5 În Baia de Criş (Hunedoara), tradiţiile reţin
calea ceriului dalb.6
29
Reinvestirea experienţei solare în dansul
Sânzienelor are loc printr-un alt scenariu miraculos.
Calul solar, astral, în drumul Soarelui către sora sa
Luna sau legând prin zborul său năzdrăvan lumea de-
aici cu tărâmul celălalt, e cel din basmul cu valenţe
mitice Făt-Frumos, fiul iepii, al lui Ion Creangă.
Restituirea unui astfel de scenariu poate fi deprivarea
de somn din cultul zalmoxian la strămoşii noştri, cu
nesomnul şi postirea într-o peşteră a preotului.7 În
Agadici (Caraş-Severin), o pereche băiat-fată, dintre
tinerii participanţi la ceremonialul de Sânziene, aduc
de căpăstru un cal (în mod obişnuit, alb).8
Soarele Sfânt şi Luna Sfântă sunt cele două
elemente care dau substanţialitate ritului de vară,
ceremoniilor din 24 iunie. Semănatul magic are doi
protectori, în zi ori în noapte, soarele şi luna. La fel,
seceratul magico-mitic, pe lună plină, într-o parte
dinainte aleasă a holdei. Una din şansele în care,
comentează cărăşanul Virgil Birou, „şi sufletul se
înveşmântă cu dispoziţie de sărbătoare.” 9 În Ceanu
Mare (Cluj), seceratul când e lună plină, la 24 iunie,
explică un fel de atitudine iconoclastă: astrul nopţii,
luna, e mustrată că ajută traversarea, trecerea între
lumi, pentru feciorii iubiţi de fete, nu toţi cei „în vorbă”
izbutind să-şi întemeieze familii.10
În tradiţia românească, Sancta Diana a devenit
Iana Sânziana, sora Soarelui, îndrăgită prea mult de
acesta, fugară de teama incestului în „ostrovul mării”,
la „mănăstirea Alba”. În comentarii specializate,
soarele de aur şi sora sa Luna de argint sunt
împiedicaţi de Dumnezeu să se căsătorească. Elie
30
Faure afirma cândva: între iubire şi puterea creatoare
este o identitate de substanţă. De aceea tot el afirma
că numai arta şi omul au aceeaşi pulsaţie, bătând
ritmul istoriei.11 În Maidan (Caraş-Severin), unde
cântece de Sânziene invocau şi pe Iana Sânziana,
tradiţia fost adusă până la anii ’70 din veacul trecut.12
Altfel de sincronisme în viaţa de zi cu zi le regăsim în
cutuma închinatului la soare, dimineaţa şi seara. E
parte dintr-un rit al schimbului lumilor, rămas în
obiceiul de a închina nou-născutul pământului şi
soarelui, spre răsărit. Şi la noi, românii, precum la
multe alte popoare europene, rostirea unui anumit
cuvânt putea fi gestul aducător de viaţă.13 În Lovnic
(Braşov) feciorul nu poartă nimic pe cap, din 23 iunie
până în seara de 24 iunie, ca să nu fie cunoscut la
„deschiderea” cerurilor.14
Tema câmpiei sterpe, înconjurată de Apa
Sâmbetei cu un brâu de foc intermediază şi ea în
translarea lumilor. Căţelul Pământului şi macul,
„Floarea Iadului”, încearcă să ademenească sufletele
dar rădăcinile arborelui cosmic se înalţă triumfătoare
peste „jeţul Nefârtatului” în vreme ce, în desfăşurarea
unei veritabile teomahii, Fârtatul voia să
întovărăşească Luna cu Soarele. Precum în lingvistica
generală, cu lectura verticală a realităţii idiomatice
dintr-o epocă dată, limba ritualică este evocatoarea
scenariului cutumiar.15
În sensul acumulărilor tragice se înscriu
legendele căsătoriei astrului, Soarelui cu o
pământeancă, o iubire imposibilă, la fel cum nu poţi
depăşi „prestigiul hotarului”, ca experienţă magico-
31
spirituală de sorginte orientală.16 În Liţa (Teleorman),
fetele cu băieţii, după întoarcerea de la ţarină, în zorii
lui 24 iunie, nu-şi vorbesc tot drumul.17 În aceste
„epifanii”, semnificanţii sărbătorii sunt înţeleşi şi
interpretaţi pe fragmente. Între exerciţiul spiritual şi
farmecul festiv, sărbătoarea pare a fi o metaforă
închinată de comunitate luminii triumfătoare, la
clivajele timpului. Dar o dialectică a simbolurilor se
iscă din interpretările diferite la aceeaşi etimologie.
Raportarea la continuitatea în tradiţie ne păstrează,
însă, mereu în preajma unui discurs riguros. I. I. Russu
traducea „ktista” prin „strălucitorii” şi afirmă că ne
aflăm în cazul unui cuvânt geto-dacic. În Ţara
Almăjului bănăţean, locurile au sacrul în identitatea
lor, precum Poiana Sânzienelor iar Lacul Vulturilor, la
izvoarele Nerei este căutat de suferinzi noapte aceiaşi
executând invocaţii, în zorii zilei următoare.18
Limbajele oralităţii transferă simbolul reflexiv al
unei sărbători vechi în jocurile propriei continuităţi a
ceremonialului. În aşa fel încât spiritul unei sărbători
se preschimbă într-o conjuncţie cu elementele altui
ritual. La Sânziene avem şi rămăşiţe din vechiul cult
solar dar prezent şi în evul medieval, epocă unde
tradiţiile culturii orale sunt încă destul de active în
aspectele păstrate din vechime.19 În Smeura (Argeş),
băieţii trebuie să atingă cununiţa, înainte de a şi-o
pune pe cap vreo fată.20 În Corlăţel (Mehedinţi) feciorii
simulează o ceartă, o sfadă în care evocă, fiecare
grup, pe „eroul” favorit: Soarele şi Luna.21 În
mucenicia simbolului, de la profan la sacru, cultul
soarelui are echivalenţe la mărţişor şi la Sânziene.
32
Mărţişorul are statutul de talisman solar, el
protejează şi exprimă atitudini22 ca şi cununiţa de
sânziene. În Ciuşlea (Vrancea), cununiţa e strânsă în
patru locuri alese pe circumferinţa care evocă o cruce,
cu tulpini de busuioc uscat.23
În conţinutul ei semnificant, transpunerea
evenimentelor sărbătorii într-o succesiune a
conexiunilor profan-sacru ne descifrează şi alte roluri
în care actantul individual şi actantul colectiv se
elimină reciproc, ideea în sine fiind (rămânând) o
recompensă a vieţii ordonatâ de cutume şi rigori
arhaice, scenariu traversat apoi de creştinizare
imuabilă.
Note:
1. R. VULCĂNESCU, Concepţia mitică şi viziunea
artistică a soarelui la români, separatum, 1947; Idem,
Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei,
1987, p. 399; P. CARAMAN, Sărbătorile (…), p. 30-98
2. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 264; H.
HABIB AYROUT, Moyeurs et coutumes des Fellahs,
Paris, 1938, p. 192-23
3. Informaţie de teren, 1987
4. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie
generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 237; AL.
DUŢU, Oralitatea, cultura scrisă şi problema
specificului, în „România Literară”, XIII, nr. 32, joi 7
august 1980, p. 8
5. Informaţie de teren, 1983
33
6. Informaţie de teren, 1969
7. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 542; C. DANIEL,
Zalmoxis, ucenicii săi şi claustrarea, în „Luceafărul”,
Bucureşti, XXVII, nr. 6(1136), 11 februarie, 1984, p.
12 şi Ibidem, nr. 7(1137), 18 februarie, 1984, p. 12
8. Informaţie de teren, 1983
9. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 515; V.
BIROU, Oameni şi locuri din Căraş, cu 48 fotografii
originale făcute de autor, Timişoara, Editura Astrei
Bănăţene, 1940, p. 76
10. Informaţie de teren, 1990
11. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 554-555: E.
FAURE, Istoria artei şi spiritul formelor, traducere de I.
Mavrodin, prefaţă de D. Grigorescu, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1990, p. 153 şi p. 160
12. Informaţie de teren, 1975
13. Vezi explicaţii în surplus la V. KERNBACH,
Dicţionar, p. 236; CH. BALLY, Le langage et la vie,
Paris, Editions Payot, 1935, p. 69-71
14. Informaţie de teren, 1984
15. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 371; ŞT.
MUNTEANU, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1972, p. 222, citându-l pe P.
Guiraud.
16. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 455-456; V.
NEUMANN, Studii de antropologie culturală, în
„România Literară”, XXX, nr. 35, 3-9 septembrie 1997,
p. 4, comentând pe Andrei Oişteanu.
17. Informaţie de teren, 1987
18. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286; N.
DOLÂNGĂ, Folcloric poetic almăjan, II, în „Almăjana”,
34
IV, nr. 1)10, aprilie 2002, p. 22-23
19. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 367; B.
GUENEE, Istoria occidentului medieval şi tradiţia orală,
traducere de Ov. Pecican, în „Steaua”, Bucureşti, XLIVI,
nr. 1-2, ianuarie-februarie 1995, p. 68-69
20. Caietul lui Anton Bota, Cernat, 1962
21. Informaţie de teren, 1988
22. Vezi R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 371; V. I.
BĂRBAT, Dinamism cultural, 1928, p. 12-14
23. Informaţie de teren, 1983
35
4. Secerişul magic.
Natura, vegetalul
în spectacolul cutumei
Sărbătoarea Sânzienelor marchează o celebrare
a farmacopeei poporului. Sub acest aspect, al
scenariului poporal, se elogiază, în fapt, forţa naturii,
învelişul protector al existenţialului uman. Derularea
unui scenariu mitic şi prelungirea lui în exerciţiul
rutinatelor ceremonii capătă determinaţii
participative, magice. Sânzienele sunt o sărbătoare de
tranziţie, ceremonialul unor schimburi: de lume, de
rituri. Simbolicile în antiteză, lumina solară şi lumina
lunii delimitează aria unor convergenţe de mesaje.
Desigur, se pot face trimiteri la cultul zeiţei Theia, o
titanidă mitică din vechea Elada, fiica lui Uranos şi
Gaia, mama (tatăl fiind Hyperion) zeului Helios, a
zeului Eos şi a zeiţei Selene: soarele, zorile (Eos) şi
luna.1 În percepţie subliminală, în epoca modernă s-a
ajuns, precum în obiceiul de Sânziene din Oraviţa
Română (Caraş-Severin), la invocarea teiului, acum
copac mirific.2
Pentru Mircea Eliade, Sânzienele sunt zânele
bune ale unui spectacol captivant, în care puterile
protectoare ale plantei, aflată la 24 iunie în plină
maturaţie, vor fi legate, în era creştină, de sărbătoarea
Sfântului Ioan Botezătorul.3 De aceea, credem şi noi,
un exemplu de sincretism, în simbolicile unui ritual cu
actanţi feminini, la origine, este acela al fetelor din
Leleşti (Gorj) care, la aceeaşi sărbătoare, poartă măşti
36
de băieţi, drăgoi.4
Pe traseul eposului etiologic, putem admite o
viziune restrictivă a mitului solar. Soarele este
personificarea unui erou al cerului, parte din mitul
arborelui cosmic, podoabă a sa.5 În Urleasca (Brăila)6
dar şi în Şandra (Timiş), băieţii plantează un arin pitic
(la originea ritului, în străvechimi, se prea poate ca
arborele să fi fost un brad), în preajma focului de
Sânziene, dansând în jurul lui, veseli şi invitând şi
fecioarele cu cununiţe.7
Uneori, un rit îl supune pe un altul, într-un alt
insolit sincretism. Un traseu al schimbului dintre lumi
este şi drumul celor trei pomi, arborii mirifici, bradul,
alteori mărul. Sub pom, Maica Maria, pe tron,
consiliază sufletele, cu un catastif în mână.8 În Bandu
de Câmpie (Mureş) arborele mirific este nucul9 iar în
Lăţunaş (Timiş) la fel.10
Cununiţele de sânziene se pun nu doar lângă
horn, pe acoperiş dar şi la porţi, ferestre, lângă troiţe,
la răscrucea drumurilor. Tot la o răscruce, în centrul
satului unde pleacă şi vin în/din varii destinaţii toate
drumurile, are loc hora drăgaicelor, o horă închisă,
care poate fi reluată şi la case de gospodari vrednici.
În Golăieşti (Iaşi), hora se plimbă la casele fetelor
proaspăt măritate, adică fostele ortace ale
dansatoarelor.11
Dromofilia contribuie la regenerarea acelor rituri
îmbibate, e drept, de un spirit mimetic dar cu resurse
în realităţile istoriei străvechi şi vechi din ţinuturile
noastre sau vecine nouă. Herodot menţiona drumul
sacru al ofrandelor înfăşurate în paie de grâu, rit la
37
hiperboreeni, sciţi, daci, apoi la femeile trace care se
închină zeiţei Artemis-Regina.12 Caracterul ficţional,
din explicarea tradiţiilor vechi, nu anulează valenţele
iniţiatice. Imagine şi idee se completează reciproc. V.
Pârvan traducea „kistai” prin „întemeietori de
oraşe”.13 În Vrăniuţ (Caraş-Severin) se „cumpără” (cu
un cântec, un proverb, o strigătură etc) intrarea în sat,
după revenirea din ogorul unde, pe lună plină, a avut
loc seceratul simbolic.14
Semnificând, la un mod original, specific,
încifrarea unui mitologem primordial precum urcarea
la cer, o călătorie iniţiatică, ritul fertilităţii are loc la
conjugarea anotimpurilor. La antici, perioada
corespunzând sfârşitului lunii iunie, e dominată de
ceremonii şi ritualuri de elogiere a fertilităţii solului, a
înnoirii vegetale. Un zeu tracic a fost Sabadios,
Sabazius, Sabazios, în legătuă cu cultul Marii Mame a
Zeilor, Kybele.15 El patrona dansuri rituale agrare în
Thracia şi Frigia16 iar în vechea Dacia, între alte
atribuţii şi calităţi, simbolul şarpelui, suprapus cultului
solar, era considerat şi un ocrotitor al sănătăţii.17 În
Pilu (Arad), tinerii băieţi participanţi la întreg
ceremonialul Sânzienelor, poartă cu ei un băţ pe care,
cu o zi-două înainte de 24 iunie, îl crestează cu varii
simbolici agrare şi solare.18
Tiparul timpului îşi pierde modelul, atunci
când se schimbă lumile, în noaptea de sânziene. În
acea noapte, se dezleagă şi plantele de tabuismul
lor permanent.19 În Cărbunari (Caraş-Severin), după
un obicei adus din Oltenia străbună de bufeni, fetele
culegătoare de flori de sânziene pentru cununiţele
38
rituale nu trebuie văzute de feciori până în dimineaţa
zilei de sărbătoare, ele fiind „pitulate” într-o poieniţă,
la liziera pădurii.20 În Mociu (Cluj), între grupurile de
tineri, feciori şi fete, survine un pasaj dialogic pe tema
roadelor câmpului şi ale livezii. Băieţii, grupul lor, au
un coş cu cireşe, vişine, mere timpurii şi alte fructe
coapte la vremea sărbătorii Sânzienelor iar fetele au
şi ele, în grupul lor, un coş, un paneraş, cu spice date
în rod. Dialogul tinerilor reconstituie vechile
„negocieri” dintre anotimpuri, în mitologia anticilor.21
În general, simbolicile tradiţiilor poporale
reprezintă, într-o dimensiune spirituală a înţelesurilor,
acţiune şi cuvânt. S-a recurs, adesea, la simbolul pe
care-l ilustrează secera. Însemn al puterii regale,
unitate de schimb, armă (sica, la geto-daci, apoi
cosorul „modern”) este şi unealta sacră la marele
preot din cadrul diverselor neamuri ale tracilor de la
sudul şi de la nordul Dunării.22 În Piscu Vechi (Dolj),
interpretarea traseului circular al fetelor-sânziene prin
ogor ţine de o explicare a secerişului iniţiatic. Ele
„dialoghează”, noaptea, cu luna, înălţând spre lumina
ei secera ritualică.23 în această derulare analitică a
ritualului de sânziene, simbolurile (şi simbolicile)
inspirate de cultul secerii cu dinţi conotează cu
operaţiunea radiografierii spaţiului personalizat al
tradiţiilor populare. Un spaţiu şi un timp puternic
personalizate, de altfel. În Tăuteşti (Iaşi), făpturi
fantomatice (tineri deghizaţi), mimează că vor să
încurce secerişul magic dar sunt „stârpiţi”, alungaţi de
atitudinea celor care-i sperie cu secerile cu dinţi.24 Un
cântec despre secera lunii se practica în Bâlta (Gorj),
39
la 24 iunie, la miezul nopţii, un grup de fete
nemăritate însoţite de o femeie măritată, cu maramă
pe cap, invocând „ursâtul”.25
Cosorul este unealtă şi instrument terapeutic, în
ritualul de sânziene. În Dorgoş (Arad), este mimată o
luptă între feciori pentru fetele purtătoare de cununiţe,
ei ameninţându-se cu cosorul.26
E de reconsiderat şi aspectul cultic ritualic între
unele remanenţe ale sărbătorii. Mutul din spectacolul
căluşarilor mimează aratul ritual cu falusul din lemn,
atunci când dansul are loc şi la 24 iunie.27 În
Turcineşti (Gorj), mutul simulează că vrea să
îmbrăţişeze pe una sau alta din fetele care, în acel an,
îşi aşteată măritişul.28
Stările de spirit inspiratoare sunt acelea legate
de împletiri de rituri şi obiceiuri, de sincretisme,
precum al elementelor de cult ale Pământului Mumă
şi ale lui Ceres, zeiţă a culturilor.29 Sustras realului,
mitul evocă un alt real, al regresiunilor. În serbările
Sânzienelor sunt şi remanenţe din ceremonialul
închinat zeiţei Segesta, ocrotitoarea secerişului şi
grânelor coapte, la romani.30 În Nerău (Timiş), fetele
adună spice de grâu în snop şi le „bat” cu o coadă de
lemn. Dacă de la prima lovitură boabele cele mai
multe cad, se invocă „sânziana” rodului.31
Şi emoţia este condiţională în timpul
sărbătorilor cu caracter tranzitiv, cum este ziua de 24
iunie. În perioada romană, vechii daci se închină, în
aceeaşi perioadă, lui Ubertas, patroană a fertilităţii şi
recoltei bogate.32 În Baru Mare (Hunedoara), din grupa
tinerilor, unul se deghizează în femeie iar când ceata
40
se îndreaptă spre locul de întâlnire cu „sânzăienile” în
curtea bisericii, travestitul bate în porţile fetelor
nemăritate cu un toiag, de măciulia căruia e prins un
buchet din „florile Sântului Ion”.33
Emoţia fiinţei e glorificată şi în luna sânzienelor,
prin roadele naturii vegetalului. Cireşar, luna iunie,
pare numele unei încântări spirituale pe care omul o
traversează o dată cu traversarea uneia din vârstele
lui. În locul de la Odaia Mare (la Birişanu), unde erau
curţile baronului Stoianovits de Marcovăţ- Lăţunaş
(Timiş), fetele şi băieţii se „înfrăţeau” schimbând între
ei daruri: fetele ofereau cununiţele iar băieţii un
mănunchi de trei sau şapte fire de paie din grâul
acelui an.34
Ductul emoţiilor sărbătorii de sânziene s-a
transmis acelaşi din străvechimi, de la generaţie la
generaţie. În Câmpulung la Tisa (Maramureş), băieţii
construiesc, la 24 iunie, din trei mesteceni bătrâni o
plută în care aşează simbolic mai multe păpuşi din
paie de grâu (sau de orz, secară). După o plutire mai
scurtă, dacă nici o păpuşă nu cade din poziţia în care
a fost aşezată, anul acela va fi mănos.35
Se desfăşoară, în etapele ceremonialului de la
24 iunie, secvenţele unui realism viguros al cutumei.
În dualismul antagonic bine-rău, Fărtatul roadelor
bune şi Nefărtatul roadelor rele sunt liderii (pozitiv,
negativ) planului mitic de a se cumula spiritul
energizant dintr-o ceremonie inspirată, totuşi, de rituri
străvechi ale fertilităţii. Altminteri, Fărtaţii sunt
înţeleşi, totdeauna, ca iniţiatori ai muncilor agricole.36
În Densuş (Hunedoara), se face colacul de sânziene.
41
Conform tradiţiei, noaptea, pe lună plină,
jumătate din colăcel e purtată de fecior la el, când
mimează secerişul pentru „hrana Fârtatului” iar
cealaltă jumătate o primeşte înapoi de la fata care,
hărăzită fiindu-i, îi va fi parteneră la hora din curtea
bisericii.37
Note:
1. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie
generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 584
2. Informaţie de teren, 1981
3. M. ELIADE, Histoire, III, p. 245, nota 38; citat
şi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 548
4. Informaţie de teren, 1967
5. R. VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti,
Editura Academiei, 1987, p. 399
6. Informaţie de teren, 1984
7. Informaţie de teren, 1980
8. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 573-574
9. Informaţie de teren, 1978
10. Informaţie de teren, 1988
11. Informaţie de teren, 1983
12. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 570
13. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286
14. Informaţie de teren, 1991
15. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 518
16. AULUS GELLIUS, Nopţile attice, XX, III, 1-3
17. Cf. M. MACREA, Le culte de Sabazius en
Dacie, în „Dacia”, 3, 1959, p. 325-339
42
18. Informaţie de teren, 1977
19. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 437
20. Informaţie de teren, 1994
21. Informaţie de teren, 1976
22. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 549
23. Informaţie de teren, 1988
24. Informaţie de teren, 1983
25. Informaţie de teren, 1966
26. Informaţie de teren, 1976
27. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 289
28. Informaţie de teren, 1969
29. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 557
30. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 529
31. Informaţie de teren, 1981
32. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 606
33. Informaţie de teren, 1972
34. Informaţie de teren, 1989
35. Informaţie de teren, 1978
36. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologia, p. 548
37. Informaţie de teren, 1974
43
5. Un imaginar zoomorf
al Sărbătorii Sânzienelor.
Animalul miracol şi animalul rău
Şi în cazul Sărbătorii Sânzienelor se elogiază, în
ritualul nocturn al culesului pe lună plină, caracterul
protector al luminii. Ioana (Iana) Cosânzeana este
reprezentarea antropomorfă a sfintei care protejează
animalele sălbatice.1. Ea este „luna călătoare” în
Călineşti (Oaş) şi cununa de sânziene i-o datorează
fetele, participante la ceremonial.2 În Slatina Timiş
(Caraş-Severin) se căpăra, până nu de mult, cu un
berbecuţ bunăvoinţa „sânzâienelor” pentru un an
agricol mănos.3
Şi totuşi, cultul roman al Dianei, dezvoltat în
Dacia de după cucerirea ei de către imperiali, a
determinat opinia lui Mircea Eliade şi formula unor
asocieri: „Numele unui grup special de zâne,
Sânzienele, derivă probabil din latinul Sanctae
Dianae.” 4 Şi ne amintim că în Dobra (Hunedoara) se
crede că prenumele Daina, Daiana (ori Doina) e mai
aproape de vechiul Diana.5
Lumea umană are identificări în imaginarul
zoomorf. Mitul animalului vorbitor, miracol, e explicat
la Pliniu cel Bătrân prin raportările comunităţii la o
lume posibilă în care Volta, monstru feminin,
polizoomorf, inaugurează sezonul lucrativ pe ogoarele
de vară.6 Invazia imaginarului mitologic are loc la
confluenţa cu re-integrarea în cutuma sacrală. Diana
şi Cosânzeana, având ca atribut mitic vânătoarea dar
44
şi vânatul, figurat în tovărăşia personajului7 se
menţionează alături de Sântion, Sânta Maria, Iisus, în
unele ceremonii de vară. Între cele mai previzibile
semnificaţii ontologice, „hyper-ion”, pe-deasupra-
mergător, ne menţine între poezie şi mit (cosmic). În
aspectul feminin, ca să zicem/să scriem aşa, al
problemei, Mircea Eliade arăta că Sancta Diana a
devenit la daco-romani Sânziana iar dianatici
(posedaţii de Diana) a ajuns zănatici.8
Cu trimiteri inerente la mitologia greacă şi
romană, Sărbătoarea Sânzienelor are indeterminările
ei. Misterele nopţii de traversare a lumilor, de
translare a real-imaginarului, are şi personaje funeste,
nefaste, iele cu echivalent în Grecia antichităţii.
Lamiile, de pildă, năluci monstruoase, sunt răpitoare
de prunci şi întreţin superstiţia unui canibalism
tenebru, amintind de vampiri, victimele vrăjilor lor
fiind adolescenţii.9 În Suseni (Gorj), pe Valea Şuşiţei, în
sus, sub Muntele Cioclovina un stei se numeşte din
moşi-strămoşi Piatra lui Vodă iar povestea vorbeşte de
un erou biruitor al unui balaur pe care l-a răpus, apoi,
urmărindu-l până la apele Dunării.10
Note:
1. R. VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti,
Editura Academiei, 1987, p. 399
2. Informaţie de teren, 1977
3. Informaţie de teren, 1983
4. M. ELIADE, Histoire des croyance et des
45
idées religieuses, III, Paris, 1984, p. 243-247; V.
KERNBACH, Dicţionar de mitologie generală, postfaţă
de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989, p. 548, citează şi nota 38
5. Caietul lui Vasile Mărcuş, 1974
6. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 626
7. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 399
8. M. ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han,
capitolul II, Zalmoxis, paragraful Dacia capta; citat la
V. KERNBACH, Dicţionar, p. 237
9. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 293
10. Informaţie de teren, 1966, 1967 şi 1969
46
6. Apa. Mesajele purificării
Amintirea unui sacrificiu purifică ritul, în
povestea previzibilă. Troianul Şarpelui, de la Muntele
Oslea la Piatra Tăiată, apoi pe Valea Cernei la Dunăre
sintetizează calea de apă, o cale sacră din legenda lui
Iovan Iorgovan şi balaurul pe care l-a decapitat
viteazul erou al folclorului nostru.1 În Dobriţa (Gorj),
exista obiceiul ca feciorii să meargă noaptea în locul
Braniştea să taie tulpini zvelte, drepte, de aluni pe
care apoi să se întreacă în a le folosi, la râu, când
cununile fetelor se agaţă şi nu-şi continuă plutirea.2 În
Greoni (Caraş-Severin), cununiţa împletită e sfinţită în
biserică, în duminica din săptămâna în care cade ziua
lui 24 iunie.3 În Ulmi (Dâmboviţa) se evocă
Botezătorul printr-un fecior, ales şi pregătit dinainte,
care poartă asupra sa un mănunchi din tulpini de
busuioc, mimând stropirea grupului mixt, fete şi
băieţi, în anumite etape ale ceremonialului
Sânzienelor.4
Ca remanenţă a înfruntării tragice, din
străvechimea ritului, între bine şi rău, scenariul
păstrează câteva tablouri cu o desfăşurare volitivă.
Înaintea soarelui dimineţii, fetele aleargă la ogorul cu
rod, în afara vetrei satului şi apoi revin, tot alergând, în
sat unde flăcăii le stropesc simbolic cu apă din ulcele,
amintind de vechi rituri ale fertilităţii.5 În Iratoşu
(Arad), revenirea din ogor în sat e oprită la o fântână
(aceeaşi de decenii bune, spun bătrânii localităţii).
Una din fete scoate apa iar flăcăii, cu această apă,
stropesc ritualic fetele dansatoare.6
47
Unele rituri, legate de celebrări şi ceremoniale
cu dedicaţie pentru medicul zeilor, Paieon, Paian,
maestrul lui Apollon şi Asklepios şi „vindecătorul prin
atingere magică”, taumaturgul7, sunt reiterări mixate
în mirajul plantelor de leac între care se încadrează şi
Sânzienele. Zeul e şi patron al plantelor medicinale,
cum îl citează Hesiod.8 În Priboieni (Argeş) tinerele
fete participante la Sărbătoarea Sânzienelor se spală
pe faţă, în zorii zilei, cu apă în care s-au pus, din ajun,
fire de cimbrişor.9
Florile de sânziene sunt plantele unei consacrări
colective, cununiţa fiind dedicată Sfântului Ioan
Botezătorul. În unele regiuni etnofolclorice ale ţării
noastre, mai ales unde ritualul de sorginte arhaică şi-a
îmbinat anumite manifestări cu ceremonialul
Drăgaica, fetele virgine, participante la împlinirea
datinii, poartă veşmintele de sărbătoare iar pe cap
marama albă şi cununiţa de sînziene.10 Dar în
Ştefăneşti (Călăraşi), „fuga” fetelor din ogor în sat, în
răcoarea dimineţii, are aspectul unei competiţii.
Fetelor care nu li se clinteşte, nu le cade marama şi
cununiţa de pe cap, li se oferă privilegiul de a
inaugura hora drăgaicelor.11
Or, florile acestea, Galium verum, sunt zidul
proteguitor, metaforic vorbind, împotriva duhurilor
rele.12 Clocotul vremii, al timpului recurent, vrea să
însemne o însoţire a forţei negativului. De ziua
Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, la „înjumătăţirea
anului”, „nu mai cântă cucul şi soarele străluceşte
mai frumos” 13 dar totul e o compilare a negativului
în contrariul său. Sânzienele se încing, prevenitor, cu
48
cingători de cicoare sau de pelin.14 Un exemplu
interesant ar fi acela din Câmpul lui Neag (Valea Jiului
de Vest, Hunedoara), unde fetele poartă o cingătoare
din coajă de mesteacăn.15
Fără a fi o figură ideală, Iana Sânziana e un
relict mitic post-roman în Dacia noastră, prin
localizarea radicală a cultului Dianei romane.16 În
Slatina Nera (Caraş-Severin), „apa împreunată”, de la
Sântoaderi, în martie, o foloseau fetele şi în 24 iunie,
stropindu-şi şuviţele de păr, ca să aibă în acel an
norocul măritişului.17
Episodul Sânzienelor e parte dintr-o mitogonie
secundară. Ziua de 24 iunie, închinată Sfântului Ioan
Botezătorul, aduce a fraternizare rituală vechi-nou. În
Ohaba Lungă (Timiş), alergarea în cerc a băiatului
după fata care-şi păzeşte cununiţa de sânziene să nu-i
fie atinsă e completată, spre seara zilei, de stropirea
simbolică a tuturor participanţilor.18 În Sudiţi
(Ialomiţa) tinerele trec cu barca un iaz spre o insuliţă
în care îşi vor împleti, fiecare, cununiţele de sânziene.
La revenire, pe mal, le aşteaptă tinerii care le vor
însoţi spre sat. Nici ei, nici fetele n-au voie să
vorbească nimic.19 În Lunca Cernii (Hunedoara), fetele
sunt „salvate” simbolic de feciori din apa râului, în 24
iunie.20 În satele din Clisura Dunării se mai practica,
încă, obiceiul de a arunca pe apa fluviului (cu trimitere
spre Apa Duminecii) cununiţa, gest simbolizând
integrarea tinerei în scenariul cronologic al lumii şi
vieţii.21
În sistemica mitologiei române, structura
integrativă este mai expresiv-elaborată decât
49
structura generativă.22 Reificarea lumii, a lumii
oamenilor are încă destule motive ascensionale. Între
acestea, plaiul este drumul care urcă în munte,
„drumul spre rai”, „gura de rai”.23 În Dobriţa (Gorj),
partea de sat care leagă comunitatea de Munte se
numeşte Plăişor. În 24 iunie, la ieşirea spre pădure,
fetele cu cununiţe de sânziene sunt aşteptate de
feciori cu vedre umplute cu apă şi stropite din belşug
pentru ca şi roada holdei să fie în anul acela bogată.24
Aşadar, o manifestare de hidrogonie pare şi ea
să consemneze rădăcini adânci în memoria arhaităţii
primordiale. Dar bilanţul faptelor mirifice, în practicile
sărbătorii, este mai sărac. Ziua de 24 iunie, cu
evenimentele ei, se hrăneşte spiritual, din însăşi
biografia mitic-creştină a acestei sărbători a
Sânzienelor.
Note:
1. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie română,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399
2. Informaţie de teren, 1972; Caietul
învăţătorului Nicolae Săvulescu, 1967
3. Informaţie de teren, 1982
4. Informaţie de etern, 1983
5. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 489
6. Informaţie de teren, 1977
7. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie
generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 449
8. Apud V. KERNBACH, Dicţionar, p. 449
50
9. Caietele lui Anton Bota, Cernat-Argeş, 1961
10. R. VULCĂNESCU, Mitologie română,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 489
11. Informaţie de teren, 1977
12. Vezi la Z. C. PANŢU, Plantele cunoscute de
poporul român, Bucureşti, 1929, p. 85-97
13. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 548
14. Ibidem
15. Informaţie de teren, 1971
16. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, 237-238
17. Informaţie de teren, 1988
18. Informaţie de teren, 1997
19. Informaţie de teren, 1984
20. Caietul lui Anton Bota, Lupeni, 1960
21. Informaţie de teren, 1982
22. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 291
23. Ibidem, p. 453
24. Informaţie de teren, 1968
51
7. Roata vremii, roata focului,
focul purificator
Măsura şi măsurarea timpului ţine de o
sensibilitate dilatată a mentalului poporal. Mişcarea
ciclului temporal, a vremii (vremurilor) este o alegorie
a succesiunii, prin extensie, a succesiunii generaţiilor.
Roata vremii (din sanscristul kalacakrá) efectuează în
mentalul colectiv o selecţie de inflexiuni ale unui
insolit „gegenwart”. Simbolul vedic are 12 spiţe,
însemnând 12 luni ale unui an, probabil.1 Ţăranii din
Clopotiva (Hunedoara) au obiceiul de a şedea în cerc,
cu spatele spre centrul unei roţi (axis mundi) şi cu faţa
spre înafara cercului roţii, 3, 6 ori 12 feciori
neînsuraţi.2
Un dualism cosmocratic, de tip solstiţial ritualic,
are loc la 24 iunie. La lună plină pornea plugul, avea
loc semănatul, culesul şi preparatul plantelor de leac,
se fac farmece de ursită.3 Între etici ale
ceremonialului şi proiecte de spiritualitate expansivă,
riturile vechi sunt mult îndepărtate de formele de
mistificare din epocile modernă şi contemporană.
Dezvoltând ideile clujeanului A. Bodor, Mircea Eliade
traduce cu „umblători prin fum” pe „kapnobatai”,
dansatori şi vrăjitori (şamani) misieni şi geţi.” 4 În
Hondol (Hunedoara), într-o pivniţă părăsită din Dealul
Viei, se dă foc vreascurilor, rămurişului uscat,
buturugilor iar feciorii participanţi la pelerinajul de
Sânziene în holdă, la miezul nopţii, se cănesc cu
funingine pe obraji, în frunte şi pe bărbie.5
52
Din sincretismele lumilor vechi se ivesc alte şi
alte sincretisme. Tema arborelui sacru se pliază pe
motivul arborelui de foc, copac miraculos. Şi în Orient,
la chinezi, astfel de arbore mirific e plasat în ţara
imaginară Suiming. O bufniţă ori o ciocănitoare bate
în trunchi până ţâşnesc din copac flăcările.6 În Bara
(Timiş), în poiana florilor din care s-au confecţionat
cununiţele de Sânziene se ardea un copac bătrân.7
La translarea lumilor, între real şi hipnoză,
ludicul ritualic are rolul de a re-sacraliza. Lumea e
supusă lui ilux, vârtejul spectacular. Mircea Eliade
vorbea de „umblătorii prin fum” de la geto-daci,
utilizatorii fumigaţiilor cu transele extatice provocate
prin arderea cânepii.8 Anahoreţii Daciei îşi asumă,
firesc, sacrificiul de sine. A. Bodor vorbea de ritualul
fumigaţiilor, de fumul sacrificial, în legătură cu
epitetul „kapnobatai”.9 În Buteni (Arad), când ies
noaptea la ogor, tinerii joacă în jurul unui foc de
vreascuri iar la întoarcerea în sat, n-au voie să se
spele (să se cureţe) de mirosul fumului până după
miezul zilei.10
Prin juxtapunere de scenarii, structura unor
simboluri suferă modificări, uneori brutal. Dar, cum
orice rit e o construcţie cerebrală, dezvoltarea unei
ficţiuni urmează un traseu inteligent, de
investire/re-investire a unei (a unor) semnificaţii
mitice, într-o evoluţie a ceremonialului, care se poate
întinde pe mai multe generaţii. În anii 1800, în
Lotharingia, în Valea Mosela, obiceiul Roţii Sfântului
Ioan Botezătorul, roata de foc de la 24 iunie, era
foarte cunoscut. Roata e înfăşurată în paie, aprinsă de
53
conducătorul localităţii şi coborâtă, în vale, până la
înecarea în râu, de doi tineri.11 În Dealul Babii (Vulcan,
Hunedoara), roata se înfăşoară în cârpele cu care s-au
acoperit prunele poroabe în hărdăuaş.12 Roata de foc,
obicei ritual care se practică la Sânziene, are aceeaşi
desfăşurare în mediile româneşti, ca şi la „focurile de
primăvară”, alămorul, în Banat şi Ardeal, ori hodăiţele
moţilor, în Munţii Apuseni. În Ormindea (Hunedoara)
se aprinde o roată şi se rostogoleşte de pe Dealul lui
Bulz până la cătunul Peşterea, în 24 iunie, seara.13
Note:
1. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie
generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 513
2. Informaţie de teren, 1967
3. R. VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti,
Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G. GADAMER,
L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi, 1991, p. 395
4. M. ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han,
Bucureşti, 1980, p. 57; citat şi la V. KERNBACH,
Dicţionar, p. 286
5. Informaţii de teren, 1974
6. Vezi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 560
7. Informaţie de teren, 1982
8. M. ELIADE, De la Zalmoxis la Genghis-han, p.
57; citat la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286
9. A. BODOR, în „Crisia”, Oradea, 1972, p. 27-35;
citat şi la V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286
10. Informaţie de teren, 1978
54
11. TESSIER, Sur la fete annuelle de la roue
flamboyante de la Saint-Jean à Basse-Kontz
arondissement de Thionville, 1823; citat la V.
KERNBACHH, Dicţionar, p. 515
12. Informaţie de teren, 1971; Caietul lui Anton
Bota, 1929
13. Informaţie de teren, 1972
55
8. Iniţierea şi competiţia.
Încorporarea în metaforă
Privilegiul trecerii miraculoase, pentru omul
simplu, în noaptea de 24 iunie, e subliniat de
secvenţe, de momente iniţiatice. Cercetătorii şi
specialiştii problemei au discutat la modul general
capitolul unor astfel de iniţieri, în toate situaţiile ce
implică rituri ale trecerii: tipul, scopul, ritul călătoriei,
starea de purificare trupească şi spirituală, metodele
călirii fizice şi morale, înzestrarea cu instrumente
magice (toiag, desagă, opinci), tovarăşii de drum
(animale năzdrăvane, păsări măiastre), zilele faste ale
sorocirii călătoriei, locul de pornire (pisc montan, plai,
peşteri, Gârliciul Pământului, arborele cosmic ori
coloana cerului).1
Un ceremonial nu înseamnă altceva decât o
transfigurare a unei realităţi mai vechi. „Prelucrarea”
are loc doar în imaginar. În preajma Sărbătorii
Sânzienelor, vechii romani o celebrau pe zeiţa
Praestana, a oamenilor aleşi, preferaţi, distinşi.2 În
Dieci (Arad), feciorii satului se întrec în tăiatul
arbuştilor de mesteceni „de pe Râpă”, timpul,
cantitatea şi perimetrul fiind stabilite de un „consiliu”
(„sfat”) al celor vârstnici. Câştigătorul (câştigătorii)
„poartă hora”, seara, hotărându-şi perechea.3 În
Şilindia (Arad) ceremonialul de Sânziene include un
dialog dramatizat între băiat şi fată pe tema hărniciei4
În Pianu de Sus (Alba), tinerii feciori inventează
„jocurile tinărilor”, la Sânziene, între care, legaţi cu
56
năfrămuţe la ochi trebuie să ghicească din hărnicia
mâinilor cărei fecioare a ieşit cutare cununiţă.5 În
Budila (Braşov) oierii şi plugarii au o competiţie de
îndemânare, la 24 iunie, la secerat. Un „jude”
desemnat dintre bătrânii satului le împarte dreptatea,
în mod egal.6
Încorporarea în metaforă, cum s-au transmis
până la noi destule secvenţe din străvechi ceremonii,
a păstrat ceva din altitudinea acelor desfăşurări de
factologie ritualică. „Călători prin fum” este
traducerea lui „kapnobatai” de către A. Bodor şi G. A.
Stratanovski.7 În Ohaba Lungă (Timiş), o probă pentru
tineri se practica de Sânziene. Sub puntea îngustă din
centrul satului, la un mal şi la altul al pârâului, se dă
foc vreascurilor iar tânărul trebuie să traverseze, în
capcanele fumului, puntea.8 Forme ale competiţiei de
moralitate sunt, la fel, numeroase şi puternic păstrate
în tradiţii locale. În Pui (Hunedoara), tinerii feciori şi
tinerele fete stau pe malul pârâului din centrul satului,
unii pe-un mal, alţii pe celălalt, şi-şi atribuie „măscări”,
critici moralizatoare cu referire la defecte de caracter
şi de comportament.9
Note:
1. Vezi o enumerare la R. VULCĂNESCU,
Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei,
1987, p. 399
2. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie
generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 482
57
3. Informaţie de teren, 1977
4. Informaţia de teren, 1979
5. Informaţie de teren, 1975
6. Informaţie de teren, 1977
7. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286
8. Informaţie de teren, 1983
9. Informaţie de teren, 1971
58
9. Piatra, Muntele şi asceza
Iniţierea înseamnă deschidere de drum,
aşezarea în stratul imaginar a unei realităţi pe care o
manipulează dorinţa individului. Într-o diversitate de
înţelesuri, în tranzitivităţile mentalului colectiv
determinate (uneori „dirijate”) de prezentul istoric,
destui specialişti au găsit mai comodă parabolizarea.
La cumpăna dintre lumi, firul existenţial se poate
încurca, omul încurcă drumurile. Piatra, cultul pietrei
evocă, iarăşi spun specialiştii, o structură imagologică
şi un duh mineral.1 În lumina unui logos al
strămoşilor, o nuanţă de cale sacră sunt aliniamentele
triumfale, iarăşi comentate de N. Densusianu. El le
descrie, chiar, ca pe o cale sfântă, din deltă la locul de
adunare al hiperboreenilor, calea Exampeus, la sciţi,
pe o direcţie de la est la vest, un fel de Termini Liberi,
patria, ca şi la vecinii sciţilor, geţii şi dacii nştri.2
Deschiderea câtre o viziune duală nu se
dezminte. Este un aspect prin care bănuim, azi,
propensiunea vechilor adoraţii litice. Piatra îngemăna
calităţi mitic-magice şi valori epifanice. E citat
travertinul, săgeata fulgerului (vârfuri de săgeţi din
piatră), piatra curcubeului (pietre găurite), pietrele
magice (meteoriţii), cristalele îngemănate.3 În Runcu
(Gorj), tinerii caută în albia Jaleşului pietre întinse,
netede, aducând cu pietrele de moară de odinioară şi
alcătuiesc din ele o „trecătoare” peste apă. Fetele
trebuie să parcurgă „traseul”, dus-întors, fără a le
scăpa în râu cununiţa de pe cap.4
Un rit ascensional, închinarea la munte, de pe
59
vremea Kogaionon-ului dacic, deşi cu mult mai
devreme, e reluată, sub varii forme, în diverse
localităţi ale ţării. La Paroşeni-Jiu (Hunedoara), de
pildă, sărbătoarea de intrare în holde, pentru seceriş,
coincide cu un ceremonial, la Tăul Fără Fund, în
cinstea muntelui-moş, muntelui-domn.5 Asceza
solitaristă vine din vechimi, de la reţeaua căilor
criptice ale mântuirii zalmoxiene. Specialişti etnologi
discută, deja, de câteva decenii despre căile sacre ale
ctiştilor, capnobanţilor, apoi despre traseele
călugărilor din chinoviile rupestre, chiliile arborigene,
de pelerinaje şi penitenţe.6 În Ilidia (Caraş-Severin),
arhaitatea unui traseu al vechilor bogomili, de la sudul
Dunării, s-a pliat pe o tradiţie locală şi, din însemnările
lui Moise Aldan, la 24 iunie se iniţia un pelerinaj al
tinerilor satului, cu colăcei-sfinţi în formă de cruce, cu
pâine sfinţită şi vin la „stâncile pictate”.7
Mult mai fascinantă este simbolica alpestră.
Muntele mirific, gazda unor făpturi mitice, cum spun
specialiştii,8 nu este ireductibil nici analizei
etnoistoricului. Sătenii din Vălişoara (Hunedoara) ştiu
că înlăuntrul Muntelui se află o biserică şi i se
închină.9
Modalităţi prospective intuim în orice derulare
de rituri ancestrale, reiterate în scenarii variate până
la noi. Kairos, timp în altă lume, a măsurii, formei şi
diversităţii fomelor creatoare, cum scrie cineva.10
Hornul, în conflictualitatea inter-simbolică lut-cer,
terrian închistat-celest eliberator, poate deveni un
element structural în argumentarea ascensionalului.
El este borta mirifică, deschiderea spre cer. Vrăjitoare,
60
zburători, demoni dar şi sufletele celor morţi pe vatră
folosesc şi această relaţionare între simboluri,
pământ-cer. Dar hornul, ca şi laviţa din camera de
dormit, poate avea rolul depozitarului de talismane
apotropaice: el apără, ocroteşte, depurifică, re-
sacralizează. Capul de cocoş, pielea şarpelui, râtul
porcului (mistreţ) sunt astfel de argumente.11 Avem şi
altfel de situaţii precum la Sineşti (Iaşi) unde ciocul de
raţă ori de gâscă, însoţit de un descântec,
completează un act orfic la finalizarea acoperişului
casei şi montarea hornului.12
Cultul Sânzienelor are o structură generativă dar
şi integrativă. Este parte dintr-o mitogonie activă,
relevantă, în triada ecuaţiei preexistenţă-existenţă-
postexistenţă. La evoluţiile ceremonialului, în Maidan
(Caraş-Severin), grupul de tineri se rugau la crucea din
piatră de la intersecţia drumului principal cu strada
secundară, „de sub deal.” 13 Miza unui spectacol de
traversare, de la pământesc la paradiziac, îi sugera,
cândva, şi lui Cantemir, menţionarea aliniamentelor
din bolovani mari, Cheile Bâcului.14 În Broşteni
(Caraş), Pădurea Begului (a Becului, în gramatica ante
1950) e parte din Calea Troianului, interpretări
ulterioare asoiind totul de realitatea istorică: o
porţiune din drumul roman trecea prin preajma satului
spre vechea Arcidava, azi Vărădia. În culegerea de
cântări a lui A. Berlogea, funcţionar în Budapesta la
finele veacului al XIX-lea, găsim două texte în versuri
care ne trimit la o realitate dintr-un alt strat istoric şi
care ne trimite la o cutumă aparte, refăcută de noi în
concluzia următoare: la 24 iunie, de Sânziene, un cult
61
al fertilităţii a determinat delimitarea terenurilor
comune obştii de acelea trecute în proprietate
privată.15
Note:
1. Vezi la R. VULCĂNESCU, Mitologie română,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399
2. N. DENSUSIANU, Dacia, p. 182-185; citat şi la
R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 571
3. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 568
4. Informaţie de teren, 1969
5. Informaţie de teren, 1973
6. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 571
7. Informaţie de teren, 1981, 1985, 1987,
1991, 1993
8. R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 446
9. Informaţie de teren, 1971-1972
10. AL. TĂNASE, Chronos şi Kairos în
antichitatea greacă, în „România Literară”, 9, 1988, p.
19; Idem, Timpul critic – Kairos în opera de artă, în
„România Literară”, 11, 1988, p. 8; citate şi la V.
KERNBACH, Dicţionar de mitologie generală, postfaţă
de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989, p. 275
11. EL. NICULIŢĂ-VORONCA, Datinile şi
credinţele poporului român adunate şi aşezate în
ordine mitologică, I, Bucureşti, p. 181-185; citat şi la
R. VULCĂNESCU, Mitologie, p. 183 şi p. 451
12. Informaţie de teren, 1983
13. Informaţie de teren, 1985
62
14. D. CANTEMIR, Descrierea Moldovei,
Bucureşti, 1973, p. 77-81; citat în R. VULCĂNESCU,
Mitologie, p. 571
15. Informaţie de teren, 1980; conspecte din
Caietul lui Avram Berlogea, Budapesta, 1873
63
10. Ursite, cutume, darul memoriei
Drama cunoaşterii, pentru specialistul epocii
moderne, vine dintr-un refuz consecvent al ficţiunii. La
aceiaşi anahoreţi daci şi la exerciţiile lor de ascetism
izbăvitor se referea, în lucrarea sa, Josephus Flavius,
numindu-i cu termenul generic pleistoi şi asemuindu-i
cu esenienii.1
În Răchitova (Caraş-Severin), la vechiul teren
„poştaloc”, târgul local de 24 iunie prilejuia şi
înfiriparea de prietenii între tineri şi tinere. Ei erau
apreciaţi de comunitate şi se considerau ursiţi şi
norocoşi din „născare” cei care, până la anul următor,
se căsătoreau.2 Într-un veşmânt de arhaitate se află
ceremonialul de Sânziene din Iablaniţa (Caraş-
Severin) unde feciorii şi fetele (pregătiţi de
îmsurătoare), dacă nu parcurg la 24 iunie drumul
ritualic de la holdă în sat, la miezul nopţii, nu se pot
vedea la faţă decât seara, la jocul din avlia bisericii.3
În Ciuperceni (Gorj), fetele şi băieţii e bine să nu se
vadă la faţă decât în seara jocului de Sânziene.4 În
Ţaga ( Cluj), băieţii stau în apa lacului la miezul nopţii
până când şi ultima dintre fete (de regulă 12) va
termina de împletit cununiţa proprie.5
Într-o accepţie mecanicistă, aproape
suprapunerea ceremonialului (Sânziene-Drăgaice) a
determinat încadrarea la capitolul zânelor rele, ielele.
Pluralitate anonimă,6 sânzienele ţin şi de categoria
exprimabilului oracular. În 24 iunie, scaieţii fără puf
atârnă de streaşina casei iar norocul tânărului (băiat
ori fată) necăsătorit va fi cât puful care va creşte până
64
în următoarea dimineaţă. În Lăţunaş (Timiş), la colţul
streaşinii, deasupra intrării în casă, tinerii pun mâţişori
de salcie care stau (uneori) până la sărbătorea
Schimbării la Faţă.7
Asimilaţi anahoreţilor sau sacerdoţilor
paramonastici, cunoscuţi celibatari vegetarieni sunt
cei din clerul geto-dacic, numiţi ktistai şi kapnobtai.
Strabon vorbea de abstinenţă de la carne ca obicei
pitagoreic introdus aici de Zalmoxis8 şi îl citează pe
Poseidonius care, pe misieni îi numea „theosebeis”,
adică „temători de zei” şi „kapnobatai”, consumând
miere şi brânză. Tot Strabon îi numea „ktistai” pe
tracii care „trăiesc separat de femei”.9 D. Decev
traduce „ktistai” prin „abstinenţi” de la plăceri
lumeşti.10
În Băiuţ (Maramureş) se mai păstra, prin anii ’60
din veacul al XX-lea, amintirea „moşilor” feciorind în
libertatea naturală. Numai un astfel de novice al vieţii,
dar îmbătrânit, putea fi sfetnicul celor tineri, la
Sânziene.11 Moşii de Sânziene sunt o categorie
arhaică, în legătură cu destinele comunităţilor.12 În
Nicolinţ (Caraş-Severin), un tânăr deghizat în moşneag
rememorează că istoriile vin întotdeauna din
băbăluc.13 În Satchinez (Timiş), „darul stupilor” are un
aspect parodic. Turta din ceară de albine capătă,
frământată de feciori, chip de „moş”.14 In Rapoltu
Mare (Hunedoara), feciorii care iau parte la joc, de
Sânziene, au un fel de vătaf care-i „consiliază” şi îi
scrie în catastif.15
65
Note:
1. J. FLAVIUS, Antichităţi iudaice, XVIII, 1, 3,22
2. Informaţie de teren, 1991
3. Informaţie de teren, 1982
4. Informaţie de teren, 1970
5. Informaţie de teren, 1976; din Caietul lui
Grigore Mărilă, 1976-1977
6. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar de mitologie
generală, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 548
7. Informaţie de teren, 1985
8. STRABON, Geografia, VII, 3, 3 şi VII, 3, 5
9. STRABON, Geografia, VII, 3, 3
10. Cf. V. KERNBACH, Dicţionar, p. 286
11. Informaţie de teren, 1978, 1979
12. Cf. R. VULCĂNESCU, Mitologie română,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 399; H.-G.
GADAMER, L’eredità dell’Europa, Milano, Einaudi,
1991, p. 326
13. Informaţie de teren, 1981
14. Informaţie de teren, 1980
15. Informaţie de teren, 1974
66
Ecourile arhaităţii
Orice sărbătoare veche se recuperează pe sine
în prezent fiindcă îşi prezervă identitatea mitogonică
într-un trecut al cutumei. La Sânziene, în misterul zilei
de 24 iunie, discursul ceremonios ţine de evocare şi
confesiune, detalii şi etape acaparând, la capitolul
reiterărilor, un farmec aparte, rustican, inspirator, cum
există şi multe demonstraţii ale creatorilor de artă
(scrisă, vizuală). Numai că spiritul Sărbătorii
Sânzienelor e unul enunţiativ fiindcă reiterarea
evenimentului suprimă de fiecare dată cronologiile.
În veşmântul de arhaitate, ceremonialul şi
limbajele oralităţii transferă simbolul reflexiv al unei
sărbători vechi în jocurile propriei continuităţi.
Semnificând, la un mod original, specific, încifrarea
unui mitologem primordial precum urcarea la cer, o
călătorie iniţiatică, translarea lumilor, traversarea
cerurilor, tema Sânzienelor determină orientarea în
acel timp absolut, definit în Biblie ca un „seme
hassamayum”, „cerul cerurilor”.
Sărbătoarea Sânzienelor marchează şi sub
acest aspect, al scenariului poporal, un elogiu adus
existenţialului uman. După cum derularea unui
scenariu mitic şi prelungirea lui în exerciţiul
actualităţii ţine de asumarea unor determinaţii
participative, magice. Sânzienele sunt o sărbătoare de
tranziţie, ceremonialul unor schimburi: de lume, de
rituri. O istorie tăinuită, misterioasă, gata să se
dezvăluie, pregătită să se lase descifrată, explicată.
67
Cuprins
1. Sânzienele, sărbătoarea lumirii celor tineri. De la
metafora cercului depurificator la trinitatea simbolului
ascensional/5
Note/13
2. Cerul şi călătoria. Alte simbolici ale translării
lumilor, la Sărbătoarea Sânzienelor/16
Note/25
3. Soarele şi Luna. Teme şi scenarii magic-mitice
ale reinvestirii vieţii/29
Note/33
4. Secerişul magic. Natura, vegetalul în spectacolul
cutumei/36
Note/42
5. Un imaginar zoomorf al Sărbătorii Sânzienelor.
Animalul miracol şi animalul rău/44
Note/45
6. Apa. Mesajele purificării/47
Note/50
7. Roata vremii, roata focului, focul purificator/52
Note/54
8. Iniţierea şi competiţia. Încorporarea în metaforă/56
Note/57
9. Piatra, Muntele şi asceza/59
Note/62
10. Ursite, cutume, darul memoriei/64
Note/66
Ecourile arhaităţii/67
68
______________________________________________________
Ionel Bota,
Cartea Sânzienelor,
Apărut: : iunie 2011
hors commerce C Ionel Bota
Biblioteca Publicaţiilor „Caraşul” Clubul „Mitteleuropa”
ISSN 1843-004X