CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERALDÁMASO RUIZ-JARABO COLOMERprezentate pe 8 iunie 2006 1(1)

Cauza C-150/05

Jean Leon van Straatenîmpotriva

Statului olandezşi

Republica italiană

[cerere de judecată preliminară formulată de Rechtbank ’s-Hertogenbosch (Olanda)]

«Chestiune preliminară conform art. 35 UE – Practica de la Schengen – Convenţia de aplicare a acordului de la Schengen – Interpretarea articolului 54 – Principiul ‘non bis in idem’ – Noţiunea de ‘aceleaşi fapte’ – Ducerea unui transport de stupefiante dintr-un stat semnatar într-un altul şi deţinerea în acesta din urmă

a unei părţi din acest transport – Noţiunea de ‘judecat definitiv’ – Sentinţa de achitare pentru lipsă de probe»

I –    Introducere

1.     Prezenta cerere preliminară conform articolului 35 UE, formulată de Rechtbank ’s-Hertogenbosch (2), oferă Curţii de justiţie o a patra ocazie de a interpreta articolul 54 al convenţiei de aplicare a acordului de la Schengen (mai jos «CAAS»), care enunţă principiul non bis in idem.

2.     Primele două ori ea a afirmat că acest principiu se aplică atunci când acţiunea publică încetează prin îndeplinirea unor sarcini convenite cu ministerul public (3), dar că nu operează în schimb dacă clasamentul unei cauze este datorat deciziei ministerului public însuşi de a abandona urmărirea, pe motiv că a început urmărirea într-un alt stat membru, împotriva urmăritului, pentru aceleaşi fapte (4).

3.     A treia ocazie a fost oferită de cauza Van Esbroeck (C-436/04), a cărei hotărâri, pronunţată la 9 martie a.c. (5), a examinat efectul ratione temporis al principiului menţionat anterior, precizând noţiunea de idem.

4.     Problema limitelor acestei ultime noţiuni şi modul în care puterea de stat se exercită pentru a pune capăt comportamentelor pasibile de pedeapsă penală, se pune din nou, deoarece judecătorul desemnat cu amânarea se întreabă asupra însemnătăţii expresiei «aceleaşi fapte», şi doreşte să ştie dacă o persoană eliberată prin judecată din lipsă de probe a «fost judecată» în sensul articolului 54 al CAAS (6).

5.     Aceste îndoieli apar într-o cauză înaintată de Dl. Van Straaten, conform art. 111, paragraful 1, al CAAS, pentru a contesta înscrierea sa în sistemul de informaţii Schengen.

II – Practica de la Schengen

A –    Date generale

6.     Acest ansamblu juridic cuprinde:

a)      acordul semnat la 14 iunie 1985 în localitatea luxemburgheză ce i-a dat numele, de către statele ce formează Uniunea economică Benelux, Republica Federală a Germaniei şi Republica franceză, referitor la suprimarea treptată a controalelor la frontierele comune (7);

b)      convenţia de aplicare a acordului de mai sus, încheiată la 19 iunie 1990 (8), care stabileşte măsuri de cooperare pentru a compensa dispariţia acestor controale;

c)      protocoalele şi instrumentele de aderare ale altor state membre, declaraţiile şi actele adoptate de comitetul executiv constituit de CAAS, precum şi cele luate de instanţele cărora acest comitet executiv le atribuie puteri decizionale (9).

7.     Protocolul (nr. 2) anexat la tratatul asupra Uniunii europene şi la tratatul de constituire a Comunităţii europene include acest ansablu în cadrul Uniunii, şi se aplică, în temeiul articolului său 2, paragraful 1, primul alineat, la cele treisprezece state enumerate la articolul 1, printre care figurează, de la intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam (1 mai 1999), Regatul Olandei şi Republica italiană (10).

8.     Obiectivul constă, conform preambulului protocolului, în întărirea integrării în Europa şi, în special, în a face astfel încât Uniunea să devină rapid un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie.

9.     Pentru aplicarea articolului 2, paragraful 1, alineatul doi, al protocolului, Consiliul a adoptat, la 20 mai 1999, deciziile 1999/435/CE şi 1999/436/CE, în care defineşte acordul de la Schengen şi stabileşte, în temeiul dispoziţiilor pertinente ale tratatului CE şi ale tratatului UE, baza juridică a dispoziţiilor care fac parte din practica sa (11).

B –    Asupra principiului non bis in idem

10.   Titlul III al CAAS, intitulat «Ordine şi securitate», debutează cu un capitol consacrat «Cooperării poliţieneşti» (articolele 39-47), urmat de un altul care tratează «Asistenţa judiciară în materie penală» (articolele 48-53).

11.   Capitolul 3, intitulat «Aplicarea principiului ne bis in idem», se compune din articolele 54-58, care se bazează pe articolele 34 UE şi 31 UE, conform articolului 2 şi anexei A a deciziei 1999/436, citată anterior.

12.   Articolul 54 al CAAS dispune:

«O persoană care a fost judecată definitiv de o Parte Contractantă nu poate, pentru aceleaşi fapte, să fie urmărită de o altă Parte Contractantă, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost suferită sau să fie în prezent în curs de executare sau să nu poată fi executată conform legilor Părţii Contractante de condamnare.»

13.   Articolul său 55, paragraful 1, litera a), precizează că, ratificând convenţia, un stat se poate abate de la articolul 54 atunci când acţiunea, neproducându-se în ţara în care sentinţa s-a pronunţat, a avut loc în întregime sau parţial pe teritoriul său.

C –    Asupra luptei împotriva traficului de stupefiante

14.   După capitolele 4 («Extrădarea»: articolele 59-66) şi 5 («Transmiterea executării sentinţelor punitive»: articolele 67-69), titlul III consacră «Stupefiantelor» un alt capitol (articolele 70-76), din care articolul 71, având drept bază juridică, în afara articolelor 34 UE şi 31 UE, articolul 30 UE, dispune la paragraful său nr.1:

«Părţile Contractante se obligă, în ceea ce priveşte transmiterea directă sau indirectă a stupefiantelor şi substanţelor psihotrope indiferent de natura lor, inclusiv canabisul, precum şi deţinerea acestor produse şi substanţe în vederea transmiterii sau exportării, să ia, în conformitate cu Convenţiile existente ale Naţiunilor Unite, toate măsurile necesaire prevenirii şi pedepsirii traficului ilegal de stupefiante şi de substanţe psihotrope.»

15.   Un ultim capitol, capitolul 7 (articolele 77-91), priveşte «Armele de foc şi muniţiile».

D –    Asupra sistemului de informare Schengen

16.   Titlul IV al CAAS (articolele 92-119) instaurează sistemul de informare Schengen (12), format dintr-o secţiune la fiecare din semnatari şi dintr-o unitate de sprijin tehnic, pentru ca, datorită întrebărilor automate, să se cunoască semnalmentele persoanelor şi obiectelor, în scopul prevăzut de articolele 95-100 (dispoziţii combinate ale articolelor 92, paragraful 1, 94, paragraful 1, şi 102, paragraful 1).

17.   Printre aceste scopuri figurează arestarea în vederea extrădării, circumstanţă în care datele privind individul căutat sunt incluse în sistem la cererea autorităţii judiciare a statului reclamant (articolul 95, paragraful 1), singurul abilitat să le modifice, să le completeze, să le rectifice sau să le elimine (articolul 106, paragraful 1). Dacă statul solicitat consideră că semnalmentul este incompatibil cu ordinul său juridic, cu obligaţiile sale internaţionale sau interesele sale, se poate să insereze o indicaţie care să împiedice arestarea pe teritoriul său (dispoziţii combinate ale articolelor 95, paragraful 3, şi 94, paragraful 4).

18.   Fiecare ţară desemnează organismul competent pentru gestionarea părţii naţionale a sistemului (articolul 108, paragraful 1). Persoanele respective dispun de acţiuni pentru a cere modificarea sau eliminarea unei înscrieri, precum şi pentru a obţine o informaţie sau a cere o despăgubire (articolul 111, paragraful 1), semnatarii angajându-se reciproc să execute sentinţele definitive pronunţate (articolul 111, paragraful 2).

III – Faptele, litigiul principal şi chestiunile preliminare (13)

19.   În luna martie 1983, Dl. Van Straaten, cetăţean comunitar, avea în Italia în jur de cinci kilograme de heroină şi a introdus-o în Olanda, unde deţinea în jur de o mie de grame.

20.   A fost acuzat în acest ultim stat membru de trei infracţiuni: 1) import din Italia în jurul datei de 26 martie, în asociere cu Dl. Yilmaz, a cinci kilograme şi jumătate din acest drog; 2) deţinere a o mie de grame în perioada 27-30 martie, şi 3) deţinere de arme de foc şi muniţii.

21.   Rechtsbank ’s-Hertogenbosch, într-o sentinţă din 23 iunie 1983, l-a pus în libertate pentru primul capăt de acuzare din lipsă de probe (14), şi l-a condamnat pentru celelalte două la pedeapsa cu închisoarea de 20 de luni, pe care a executat-o după ce a devenit definitivă (15).

22.   În Italia, Dl. Van Straaten a fost urmărit pentru posesie şi export în Olanda, de mai multe ori, în jurul datei de 27 martie 1983, a cantităţii de circa cinci kilograme de heroină, cu circumstanţa agravantă de a acţiona în calitate de membru al unei organizaţii criminale. Dl. Van Straaten neprezentându-se la termenul la care a fost citat legal, Tribunalul Ordinar din Milano l-a condamnat, prin sentinţa din 22 novembre 1999, fără a hotărî asupra existenţei circumstanţei agravante, la zece ani de închisoare şi la o amendă de 50 milioane de lire, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

23.   La cererea autorităţilor italiene, Dl. Van Straaten a fost semnalat în sistemul de informare Schengen, în vederea arestării sale urmate de extrădare, cerută de procurorul din Milano la 11 septembrie 2001. Invocând articolul 95, paragraful 3, al CAAS, Olanda a adăugat un avertisment, astfel încât arestarea să nu poată avea loc pe teritoriul său.

24.   Fiind informat asupra celei de-a soua sentinţe şi asupra înscrierii sale în sistem, Dl. Van Straaten a cerut, prin intermediul lui Korps Landelijke Politidiensten (16) (oficiul olandez al poliţiei naţionale), eliminarea antecedentelor sale, fără a obţine vreun răspuns, motiv pentru care a înaintat imediat un recurs la Rechtbank ’s-Hertogenbosch. Această instanţă, în temeiul articolului 106, paragraful 1, al CAAS, a sesizat Republica italiană prin decizia din 16 iulie 2004.

25.   Rechtbank consideră că, în temeiul articolului 111 al CAAS, Dl. Van Straaten este abilitat să exercite acţiunea şi că Italia este obligată să execute decizia pe care o va adopta.

26.   Dl. Van Straaten susţine că pedeapsa pronunţată în Italia încalcă CAAS şi că, în consecinţă, executarea sa este atinsă de ilegalitate. Italia obiectează că importul pasibil de pedeapsă nu a fost «judecat» în Olanda, deoarece a fost pronunţată o sentinţă de eliberare, astfel încât nimic nu se opune unei a doua sentinţe.

27.   Rechtbank ’s-Hertogenbosch a hotărât şi a supus atenţiei Curţii următoarele probleme:

«1.      Ce trebuie să se înţeleagă prin ‘aceleaşi fapte’ în sensul articolului 54 al Convenţiei de aplicare a acordului de la Schengen? (Posesia a circa 1 000 grame de heroină în Olanda în perioada 27-30 martie 1983 sau în împrejurimi este acelaşi lucru cu deţinerea a circa 5 kilograme de heroină în Italia pe 27 martie 1983 sau în împrejurimi, ştiind că transportul de heroină din Olanda făcea parte din transportul de heroină din Italia? Exportul unui transport de heroină din Italia în Olanda

este acelaşi lucru cu importul aceluiaşi transport de heroină din Italia în Olanda, ştiind că astfel complicii lui Van Straaten nu sunt chiar aceiaşi în Olanda şi în Italia? Ansamblul de acţiuni constând în posesia în Italia, exportul din Italia, importul în Olanda şi dispunerea în Olanda de heroina respectivă constituie ‘aceleaşi fapte’?)

2.      Se poate spune că o persoană este judecată în sensul articolului 54 al convenţiei de aplicare a acordului de la Schengen dacă sarcinile reţinute împotriva acestei persoane au fost declarate nestabilite în mod legal şi convingător şi că această persoană a fost eliberată prin sentinţă?»

IV – Procedura în faţa Curţii

28.   Comisia şi guvernele austriac, ceh, spaniol, francez, italian, olandez, polonez şi suedez au prezentat observaţii scrise, şi reprezentanţii Spaniei, Olandei şi ai Comisiei au compărut la şedinţa ţinută pe 4 mai 2006, în cursul căreia şi-au prezentat observaţiile orale.

V –    Admisibilitatea chestiunilor preliminare

29.   Guvernele francez şi spaniol contestă şi unul şi celălalt pertinenţa amânării preliminare, dar din motive diferite.

30.   Guvernul francez regretă caracterul laconic al informaţiilor oferite de instanţa de amânare care, ascunzând obiectul litigiului, împiedică să se aprecieze necesitatea interpretării Curţii pentru a-l soluţiona.

31.   Excepţia prealabilă a guvernului spaniol (17) are o însemnătate mai redusă, deoarece se limitează la prima chestiune şi, în subsidiar, la partea sa a doua care, în sensul său, priveşte stabilirea faptelor. El menţionează că faptul de a preciza dacă un comportament judecat într-un proces coincide cu cel care a fost evaluat cu prilejul unui proces anterior depăşeşte misiunea de interpretare atribuită Curţii.

A –    Pertinenţa amânăriii

32.   Guvernul francez nu are dreptate când afirmă că ordonanţa lui Rechtbank permite cu greu să se diferenţieze natura şi obiectivul cererii D.lui Van Straaten. Cu toate acestea, ceaţa se risipeşte dacă ne referim la antecedentele cauzei şi la observaţiile scrise prezentate de Olanda.

33.   Invocând articolul 111, paragraful 1, al CAAS, Dl. Van Straaten cere judecătorului anularea semnalmentelor sale din sistemul de informare Schengen, operaţiune care trebuie să fie efectuată de Republica italiană, care este legată prin decizia ce va fi adoptată (dispoziţii combinate ale articolelor 106, paragraful 1, şi 111, paragraful 2, al CAAS).

34.   Înscriererea decurge din sentinţa Tribunalului Ordinar din Milano, pentru executarea căreia ministerul public a demarat extrădarea, care presupune arestarea.

35.   În fine, legitimitatea sancţiunii o determină pe cea a înscrierii în sistem sau, invers, acţiunea în vederea obţinerii acestei anulări nu poate reuşi decât dacă fapta de care depinde este ilicită. O decizie judiciară care încalcă principiul non bis idem nu ar justifica predarea condamnatului, înainte de înscrierea sa în sistemul de informare Schengen, în vederea arestării sale (18). Nu este aşadar uimitor că Rechtbank ’s-Hertogenbosch, pentru a proteja acest principiu, se apleacă asupra sensului expresiei «aceleaşi fapte», folosită în articolul 54 al CAAS, întrebând dacă o sentinţă de eliberare din lipsă de probe implică aplicarea sa.

36.   S-ar putea susţine că cererea este inutilă, Dl. Van Straaten netrebuind să se teamă de o arestare în ţara sa deoarece autorităţile olandeze, în temeiul articolului 95, paragraful 3, al CAAS, au adăugat o protejare (la care am făcut aluzie la punctul 17 al prezentelor concluzii); dar această viziune este greşită în două privinţe: pe de o parte, analizând interesul solicitantului în litigiul principal şi influenţând asupra dreptului său de a acţiona în cazul în speţă, se pătrunde pe un teren interzis instanţei comunitare; pe de altă parte, se ignoră nu numai faptul că această mediere precisă a statului reclamant nu împiedică privarea de libertate în alte state membre, ci şi că articolul 54 al CAAS îşi propune să asigure libera circulaţie a cetăţenilor în Uniune (19), obiectiv citat de articolul 2, primul alineat, liniuţa a patra, UE.

37.   Între altele, regimul articolului 234 CE se aplică la articolul 35 UE, adaptat la particularităţile sale (20), dar cu toată dezvoltarea jurisprudenţială pe care a cunoscut-o. Cele două dispoziţii subordonează trimiterea chestiunilor în faţa Curţii cu condiţia ca instanţa naţională consideră că o interpretare preliminară este necesară pentru a pronunţa sentinţa sa, astfel încât să existe o prezumpţie de

pertinenţă a trimiterii, cu condiţia ca: a) cererea să nu prezinte nici-o legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului; b) problema să răspundă unei simple ipoteze sau c) termenii în care cererea este formulată să ascundă elementele indispensabile pentru a oferi un răspuns util (21), circumtanţe care, aşa cum s-a explicat deja, nu sunt reunite în cazul prezent.

38.   Un ultim obstacol în faţa admisibilităţii, perceput de Comisie, care îl respinge, şi legat de uşurinţa relevată de guvernul francez, constă în a stabili dacă articolul 54 al CAAS influenţează ratione temporis asupra cererii introductive a instanţei.

39.   Efectele acestei dispoziţii în timp au fost evocate în cauza Van Esbroeck, în concluziile căreia am avansat ipoteza că dreptul de nu fi nici pus în cauză nici pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă este analizat ca o garanţie materială, destinată faptului că «nimeni nu poate fi urmărit şi sancţionat din nou după ce a comis o infracţiune şi şi-a ispăşit pedeapsa», care îşi găseşte deplina expresie atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, moment în care a apărut, drept consecinţă a acestui drept, obligaţia puterilor publice de a se abţine de la orice măsură punitivă. Acest principiu nu se poate aplica decât dacă acuzatul a fost judecat anterior definitiv (punctul 31). Data primei sentinţe este indiferentă, din moment ce a doua sentinţă a intervenit după intrarea în vigoare a CAAS, care nu comportă nici-o dispoziţie specifică asupra efectelor în timp ale articolului 54 (punctele 32 şi 29 ale concluziilor citate anterior). Admiţând sugestiile mele, hotărârea în această cauză a considerat că principiul non bis in idem se aplică la cazuri cum ar fi acesta (punctele 23 şi 24).

40.   CAAS, care nu fusese adoptată pe vremea când evenimentele au avut loc (pronunţarea primei sentinţe în Olanda şi începerea anchetei în Italia), era în vigoare atunci când condamnarea a fost pronunţată în Italia, moment în care principiul non bis in idem se aplica deci pe deplin, astfel încât reflecţiile ce figurează mai sus la punctele 33-37 îşi păstrează întreaga valoare.

B –    O noţiune juridică nedeterminată

41.   Guvernul spaniol nu are dreptate nici el când subliniează că prima chestiune priveşte faptele, dar greşeşte propunând respingerea sa de la început.

42.   Această respingere nu se deduce din toată chestiunea, ci numai din menţiunile inserate între paranteze, în care instanţa de amânare solicită un răspuns asupra conjuncturii deosebite a litigiului, răspuns pe care nu-l poate obţine deoarece o asemenea sarcină depăşeşte funcţiile hermeneutice ale Curţii.

43.   Dar cererea debutează cu o întrebare care, în ciuda indicaţiilor sale faptice, are o dimensiune exegetică de necontestat, deoarece priveşte o noţiune juridică nedeterminată (22) («aceleaşi fapte») ale dispoziţiei în cauză.

44.   O problemă similară s-a pus în cauza Van Esbroeck, în care am subliniat că sarcina ce constă în stabilirea dacă comportamentul care justifică deschiderea unei proceduri coincide cu cel care a făcut obiectul unei alte proceduri se află în centrul funcţiei de a judeca, pentru care este calificat numai judecătorul care cunoaşte direct realitatea asupra căreia îşi proiectează aprecierea, sub rezerva unei posibile reexaminări în a doua instanţă (punctul 36 al concluziilor). Funcţia Curţii se limitează la a enunţa criterii de interpretare care, ţinând cont de temeiurile şi de obiectivele articolului 54 al CAAS, indică direcţia cea mai potrivită pentru a se ajunge la un tratament uniform pe teritoriul Uniunii (punctul 37).

45.   În această sarcină, pare inutil să se desprindă, din punct de vedere al dreptului comunitar, reguli autonome ce permit să se enunţe un criteriu general susceptibil să soluţioneze cazurile eventuale pe viitor, «deoarece aportul politicilor penale şi natura procedurii penale fac dificile construcţiile cu valoare universală», astfel încât o abordare utilă pentru câteva infracţiuni sau unele forme de participare se dovedeşte inadecvată pentru altele (punctele 38 şi 39). Consider că este mai rezonabil să se adopte o poziţie intermediară şi să se aprecieze, fără a se pierde în avatarurile litigiului principal, caracteristicile cauzei pentru a ajuta judecătorul naţional oferindu-i reguli care să-i permită să soluţioneze litigiul în conformitate cu spiritul dispoziţiei în cauză (punctul 40).

46.   Cred că această optică permite un răspuns util instanţei de amânare, fără a o submina, înlăturând riscurile enunţate de guvernul spaniol.

VI – Analiza chestiunilor preliminare

47.   Drumul fiind astfel netezit, trebuie, fără a se mai întârzia, să se înlăture îndoielile lui Rechtbank ’s-Hertogenbosch. Prima dintre ele, s-a spus, a fost studiată în cauza Van Esbroeck; hotărârile Gözutök şi

Brügge, pe de o parte, şi Miraglia, pe de altă parte, oferă modele pentru a doua. Prezenta cerere preliminară face totuşi să se interpreteze unele variaţiuni ale aceleaşi partituri.

48.   Aş începe cu sfârşitul deoarece, dacă se hotăreşte că o sentinţă de punere în libertate pronunţată pentru că sarcinile nu au fost stabilite nu împiedică o examinare ulterioară a «aceloraşi fapte», orice speculaţie asupra acestei ultime noţiuni este inutilă.

A –    Noţiunea de bis: punerea în libertate din lipsă de probe (a doua chestiune)

49.   În concluziile Gözütok şi Brügge, am afirmat că oricine a fost judecat de un stat semnatar al convenţiei nu poate fi judecat din nou, pentru aceeaşi acţiune, indiferent dacă a fost achitat sau condamnat (punctul 46).

50.   Opinia mea nu s-a schimbat cu nimic de atunci dar, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în aceste cauze, în care nimeni nu polemiza asupra acestei chestiuni, trebuie aici să se explice motivele pentru care o sentinţă de această natură declanşează efectul care protejează regula non bis in idem.

1.      Interpretarea literară

51.   Redactarea articolului 54 al CAAS nu autorizează nici-o discuţie deoarece, după ce a evocat sentinţa definitivă, fără a se referi la sensul sentinţei, interzice orice urmărire viitoare, cu această nuanţă că, «în caz de condamnare» (23), interdicţia este subordonată îndeplinirii pedepsei sau imposibilităţii executării sale. Această precizare ar fi inutilă dacă principiul nu ar acţiona decât după o sancţiune.

52.   Hotărârea Miraglia, desigur că implicit, deoarece nu a mai abordat acest aspect direct, a exprimat această opinie, insistând pe ideea examinării «în fond» (punctul 30) şi respingând aplicarea articolului 54 al CAAS atunci când cauza este clasată pentru că o altă procedură a fost deschisă într-un alt stat membru (punctul 35). Cheia constă în exercitarea lui jus puniendi, prin intermediul unei aprecieri a tuturor elementelor în posesie, sensul verdictului fiind indiferent în privinţa sa (voi aprofunda această idee în continuare).

53.   Termenii clari ai Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (24) întăresc această reflecţie. Articolul său 50 interzice o reexaminare dacă interesatul a «fost achitat sau condamnat» (25) printr-o sentinţă definitivă.

54.   Aceste argumente lipsesc de conţinutul său o interpretare cum ar fi cea pe care o prezintă guvernul austriac, pentru a o respinge, la punctul 37 al observaţiilor sale scrise. În cadrul acordului Schengen, ar fi contrar spiritului articolului 54 al CAAS de a crede că principiul non bis in idem cere o declaraţie de vinovăţie, indiferent dacă este sau nu însoţită de o condamnare, şi asta ar reduce în plus domeniul său de aplicare, fără justificare, excluzând achitările pronunţate din lipsa acestei componente subiective (26).

55.   Se regăseşte un anatagonism similar în teza guvernului spaniol care este, nu numai contradictorie (27), ci şi eronată, prin faptul că include ratio al formulei în principiul proporţionalităţii, cerând un răspuns echivalent importanţei infracţiunii (28).

2.      Interpretarea teleologică

a)      Principiul non bis in idem în acordul de la Schengen

56.   Alte principii inspiră această maximă: siguranţa juridică şi echitatea. Vinovatul trebuie să ştie că, executând pedeapsa, îşi ispăşeşte greşeala, fără a se teme de o nouă sancţiune. Dacă este achitat, trebuie să aibă certitudinea că nu va mai fi sancţionat ulterior (punctele 49 ale concluziilor Gözütock şi Brügge, şi 19 ale concluziilor Van Esbroeck).

57.   Regula non bis in idem constituie un drept fundamental al cetăţenilor, legat de dreptul la o procedură legală şi la un proces echitabil; în plus este o cerinţă structurală de ordin juridic, a cărei legitimitate se bazează pe respectarea lucrului judecat (punctul 21 al concluziilor Van Esbroeck).

58.   Atunci când, în faţa cumulului de sancţiuni, se recurge la proporţionalitate, pentru ca, impunându-le, să se ţină cont de antecedente atenuându-le, intră în joc Anrechnungsprinzip sau «principiul acuzării» (29), care nu trebuie confundat cu principiul non bis in idem, deşi îl completează. Articolul 54 al CAAS nu implică un model formal care ar funcţiona ca un lenitiv în serviciul acestei proporţionalităţi,

atunci când se pedepseşte din nou o persoană pentru aceeaşi acţiune, ci o garanţie materială, împiedicând pronunţarea unei a doua decizii în cauză (Erledigungsprinzip sau «principiul epuizării procedurii») (30).

59.   În practica de la Schengen, care vizează întărirea integrării popoarelor Europei făcând din Uniunea lor un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie, principiul non bis in idem este între altele legat de dreptul de a circula fără piedici (31). Eliminarea treptată a controalelor la frontiere, etapă inevitabilă către acest spaţiu comun, nu se face fără riscuri, deoarece îi avantajează pe cei care profită de diminuarea vigilenţei pentru a-şi extinde activităţile lor ilegale, ceea ce face indispensabilă o creştere a cooperării poliţieneşti şi judiciare. Dar acest obiectiv major trebuie atins fără a aduce atingere libertăţilor inalienabile în societatea democratică a unui stat de drept.

60.   Într-un context multinaţional, trebuie, s-a spus, mai multă cooperare, dar şi o recunoaştere mai amplă a activităţilor judiciare dincolo de frontiere.

b)      Încrederea reciprocă

61.   Principiul ne bis in idem contribuie (32) la stabilitatea juridică, făcând astfel încât deciziile oprite de puterile publice, odată devenite definitive, să nu fie la nesfârşit discutate. Acţiunea penală fiind încheiată într-un stat membru, celelalte nu pot ignora această stare de fapt. Integrarea are nevoie de asistenţă, de nerealizat fără o încredere reciprocă în diferitele sisteme judiciare şi fără o omologare a deciziilor, luate într-o adevărată «casă comună» a drepturilor fundamentale (33).

62.   Chiar dacă un stat nu analizează în mod egal sau similar altuia, rezultatele se susţin, deoarece reflectă valori şi principii echivalente: trebuie să se creadă în adecvarea normelor asociaţilor într-un proiect atât de ambiţios ca Uniunea europeană şi să se creadă că le aplică corect, acceptându-i consecinţele, chiar dacă ele conduc la soluţii diferite (34); această idee implică asumarea lor şi principiul non bis in idem este una din consecinţe.

63.   În rezumat, dacă un stat membru judecă pe autorul unei infracţiuni sau pe complicele său (35), tribunalele altor state membre trebuie să se abţină de la o reexaminare, indiferent care ar fi sensul sentinţei (36), condamnare sau achitare, din moment ce, în cele două cazuri, este expresia lui jus puniendi.

3.      Panoplia sentinţelor posibile

64.   În caz de condamnare, îndoiala nu este permisă, inclusiv, în afara sentinţelor propriu-zise, în caz de încetare a acţiunii publice, acuzatul îndeplinind obligaţiile impuse de ministerul public (hotărârea Gözütok şi Brügge).

65.   În caz de achitare, orice acţiune ulterioară este exclusă, cu condiţia ca monopolul de stat vizând pedepsirea infracţiunilor să fi fost pus în mişcare şi să fi condus la o analiză «în fond»  (37). Această expresie, ce figurează în hotărâre, acoperă diferite ipoteze care depind de motivele deciziei, unele intrinseci şi altele exterioare acuzatului. Printre motivele intrinseci figurează cei care îl exonerează, cu condiţia îndeplinirii condiţiilor cerute pentru a răspunde de acţiunile sale (cauze de neimputabilitate şi de nevinovăţie, ca vârsta minoră penală sau tulburarea mintală). Motivele exterioare privesc situaţii obiective, în care nu s-ar putea cere un alt comportament (fapte justificative: legitima apărare, starea de necesitate sau teama de nestăvilit), sau în care condiţiile personale de incriminare (elemente subiective ale infracţiunii) nu sunt reunite, precum şi cele legate de scurgerea termenului (38) şi de însuşi caracterul real al faptelor în cauză.

66.   Acest din urmă grup cuprinde trei categorii de achitare, în funcţie de faptul că: 1) faptele nu constituie o infracţiune penală, 2) inculpatul nu le-a comis sau 3) nu s-a stabilit că el este autorul lor  (39); prezenta chestiune preliminară se referă la această a treia categorie.

4.      Cazul deosebit al eliberării din lipsă de probe

67.   Un verdict de acet gen presupune o evaluare în fond sau, cu alte cuvinte, implică o decizie asupra comportamentului în legătură cu atribuţia sa pe această temă şi, cu acest titlu, epuizează jus puniendi de stat.

68.   Principiul non bis in idem se opune repetării atât a sancţiunii cât şi a «urmăririi». Articolul 54 al CAAS şi articolul 50 al Cartei drepturilor fondamentale a Uniunii Europene folosesc acest termen. Hotărârea Gözütock şi Brügge s-a pronunţat cu o claritate perfectă, subliniind că articolul 54 al CAAS

«are drept obiectiv evitarea ca o persoană […] să fie urmărită pentru aceleaşi fapte pe teritoriul mai multor state membre» (punctul 38). Hotărârile Miraglia şi Van Esbroeck au reluat această interpretare (punctele 32 şi respectiv 33), care nu este fructul hazardului, deoarece principiul în cauză reiese, aşa cum l-am relevat, din echitate şi securitate, conjugându-se cu dreptul la un proces echitabil; păstrează de asemenea demnitatea în faţa tratamentelor inumane şi degradante, deoarece practica ce constă în pedepsirea de mai multe ori a aceleiaşi infracţiuni merită acest calificativ (40).

69.   Procesul penal reprezintă, în sine, o constrângere necesară pentru care este bănuit, pe baza indiciilor raţionale, de o acţiune criticabilă dar, dacă tribunalele consideră definitiv că sarcinile reţinute nu sunt stabilite, nimic nu permite să fie redeschis, nici măcar apariţia elementelor noi ce atestă care este autorul acţiunii.

70.   Această consecinţă nu decurge dintr-un criteriu anexă, ca principiul in dubio pro reo, care operează atunci când este vorba să se aprecieze proba (41), ci de un drept fundamental, care protejează cetăţeanul în faţa puterilor publice, care nu permite decât achitarea dacă, toate garanţiile fiind protejate şi măsurile de instrucţie adecvate efectuate, nevinovăţia nu este dezminţită.

71.   Nu trebuie să fie îngrijorat oricine a fost declarat nevinovat (42), că această stare de fapt a fost constatată material sau că reiese din respectiva garanţie fundamentală a individului, comună tradiţiilor constituţionale ale statelor membre şi inclusă în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (articolul 48, paragraful 1), şi proclamată deja în articolul 6, paragraful 2, al Convenţiei europene de protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ce capătă caracterul unui principiu general al dreptului comunitar, în conformitate cu articolul 6, paragraful 2, UE.

72.   Pe ansamblu sunt de acord cu opinia Comisiei şi statelor membre care au prezentat observaţii, cu excepţia Spaniei, că o persoană achitată deoarece acuzaţia nu a fost justificată trebuie să fie considerată drept «judecată» în înţelesul articolului 54 al CAAS (43).

73.   Nimeni nu contestă, nici măcar guvernul spaniol, caracterul real al principiului non bis in idem într-un asemenea caz în interiorul unei ordini juridice naţionale, astfel încât nu ar trebui să se pună la îndoială o soluţie similară într-un cadru supranaţional cum este cel al Uniunii Europene, exceptând adoptarea unei concepţii temătoare şi reticente, ignorând doi stâlpi ai acestui spaţiu comun: încrederea reciprocă, cu acceptarea reciprocă a deciziilor judiciare şi respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

B –    Noţiunea de idem: «aceleaşi fapte» (prima chestiune)

74.   Hotărârea Van Esbroeck tratează acest aspect al cererii preliminare, considerând că articolul 54 al CAAS cere coincidenţa faptelor, înţeleasă ca un ansamblu nediferenţiat de circumstanţe, independent de încadrarea lor juridică şi de interesul protejat de definirea infracţiunilor (44). Ea adaugă apoi că această încadrare se aplică la importul şi exportul unui transport de stupefiante, pasibile de sancţionarea în mai multe state legate prin practica de la Schengen, aprecierea definitivă revenind totuşi instanţelor naţionale.

75.   Această poziţie reia sugestiile concluziilor mele din 20 octombrie 2005 asupra dimensiunii strict faptică a noţiunii (punctele 41-49), asupra aplicării sale la transportul unei anume cantităţi de droguri dintr-un stat semnatar către un altul (punctele 50-52), precum şi asupra interpretării articolului 71 al CAAS şi înţelegerilor sectoriale ale Naţiunilor Unite (punctele 53-58).

76.   Deşi, în acest stadiu al analizei mele, aş fi tentat să mă opresc acolo, particularităţile cazului în speţă mă incită, făcând un pas în plus, să prezint câteva reflecţii suplimentare asupra lui idem, fără a afecta misiunea de judecător desemnat cu amânarea, căruia îi revine sarcina de a stabili dacă expunerea circumstanţelor de fapt ale unei cauze coincide cu cea a unei cauze anterioare.

77.   Această ultimă precizare dă dreptate guvernului spaniol, pentru care nu trebuie să se acorde atenţie celei de-a doua părţi a primei întrebări (cea pusă între paranteze), în măsura în care conduce la aplecarea asupra faptelor, ceea ce se interzice Curţii.

1.      Elementul obiectiv al lui idem

78.   Hotărârea Van Esbroeck evocă «un ansamblu de împrejurări concrete legate fără disociere între ele» (punctul 36). Această formulare ascunde un dublu aspect obiectiv.

79.   Pe de o parte, trebuie analizate spaţiul şi timpul, astfel încât, dacă există asupra celor două planuri o unitate, realitatea să nu poată fi împărţită în episoade izolate artificial.

80.   Pe de altă parte, fără a neglija aspectul faptic, nu se poate neglija legătura psihică a autorului cu propriile sale acţiuni.

81.   Unitatea de timp, unitatea de loc, dar şi unitatea de scop.

82.   Trebuie să se recurgă la aceste trei elemente pentru a verifica egalitatea pe care o cere principiul non bis in idem, stabilindu-se că nu cere convergenţa lor. Locul se poate schimba, ca în cauza Van Esbroeck, în care un transport de substanţe interzise era transportat dintr-un stat membru într-un altul, fără ca evenimentul să varieze. Complotul infracţiunii se poate prelungi şi împărţi în avatari singulari, păstrând, în vederea sancţionării, unitatea sa (45). În fine, nimic nu împiedică, uneori, atunci când intenţia autorului se schimbă, ca situaţia să rămână neschimbată în ciuda acestei conjuncturi.

2.      Elementul subiectiv: existenţa şi soarta altor persoane implicate

83.   Principiul non bis in idem, garanţie personală, interzice o dublă judecată pentru aceeaşi acţiune. Aşadar astfel, în afara coincidenţei obiective, coincidenţa subiectivă este cerută, astfel încât este suficient ca un individ să fie judecat pentru a nu fi preocupat din nou.

84.   În consecinţă, colaborarea altor indivizi, eventualitatea să se schimbă în cursul comiterii infracţiunii şi soarta ce li se rezervă în procedura punitivă au un caracter accesoriu.

85.   Cu alte cuvinte, principiul respectiv nu acţionează în prezenta cauză decât în privinţa celui care a fost acuzat o primă dată, prea puţin contează că alţii participă la ea şi că nu sunt aceiaşi în cursul executării infracţiunii.

VII – Concluzie

86.   În lumina reflecţiilor de mai sus, sugerez Curţii să răspundă la întrebările preliminare supuse atenţiei de Rechtbank ’s-Hertogenbosch în următorii termeni:

«1)      O persoană a fost judecată în temeiul articolului 54 al convenţiei de aplicare a acordului de la Schengen dacă, după o examinare a dovezilor, este eliberată, obligaţiile stabilite împotriva ei nefiind stabilite.

2)      Pentru a stabili dacă faptele sunt aceleaşi, trebuie:

–       să se ia în considerare materialitatea comportamentelor urmărite în cele două procese, făcând abstracţie de la încadrarea lor juridică şi de la interesele protejate prin sancţionarea lor în sistemele juridice ale statelor semnatare sau ale celor care sunt reglementate prin practica de la Schengen; şi

–       să se înţeleagă prin ‘fapte’ ansamblul de evenimente legate indiscutabil între ele, a căror eventuală unitate în timp şi loc trebuie luată în considerare, precum şi intenţia autorului acţiunii, dar este indiferent ca, în cele două judecăţi, beneficiarul garanţiei non bis in idem să compară cu coinculpaţi diferiţi.

3)      Judecătorului naţional îi revine sarcina de a decide, pe baza criteriilor de mai sus, dacă posesia unui transport de heroină în Italia, transportul său către Olanda, şi deţinerea sa, în întregime sau parţial, în acest ultim stat, constituie ‘aceleaşi fapte’.»

1 – Limba originală: spaniola.

2 – Bois-le-Duc, oraş din Brabant, situat aproape de Anvers, în care s-a născut, în jurul anului 1450, Jeroen van Aken, cel mai cunoscut sub pseudonimul de Jérôme Bosch. Olanda a acceptat această atribuţie a competenţei preliminare a Curţii de justiţie, acordând tuturor judecătorilor şi tribunalelor puterea de a-i supune atenţiei unele întrebări (MO 1999, C 120, pag. 24).

3 – Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözutök şi Brügge (C-187/01 şi C-385/01, Culegere pag. I-1345, cauze în care mi-am prezentat concluziile la 19 septembrie 2002).

4 – Hotărârea din 10 martie 2005, Miraglia (C-469/03, Culegere pag. I-2009).

5 – Hotărârea încă nepublicată în Culegere. Am redactat, de asemenea, în această cauză, concluziile, citite pe 20 octombrie 2005.

6 – Comisia Comunităţilor europene a difuzat o «Carte verde asupra conflictelor de competenţe şi principiul ne bis in idem în procedurile penale» [Bruxelles, 23 decembrie 2005, COM (2005) 696 final], studiind tipurile de decizii care implică acest principiu (pag. 9).

7 –      MO 2000, L 239, pag. 13.

8 –      MO 2000, L 239, pag. 19.

9 –      MO 2000, L 239, pag. 63 şi următoarele

10 – Celelalte sunt Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federală a Germaniei, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica franceză, Marele Ducat de Luxembourg, Republica Austria, Republica portugheză, Republica Finlanda şi Regatul Suediei. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda nu s-au asociat deplin la acest proiect comun, optând pentru o participare la momentul oportun [deciziile Consiliului 2000/365/CE, din 29 mai 2000 (MO L 131, pag. 43), şi 2002/192/CE, din 28 februarie 2002 (MO L 64, pag. 20), tratează, respectiv, cererile celor două state membre în vederea asocierii la unele din dispoziţiile practicii]. Danemarca beneficiază de un statut deosebit, care îi permite să se sustragă de la deciziile adoptate în acest domeniu. Acest ansamblu de dispoziţii evocat leagă cele zece state membre recente de la aderarea la Uniunea Europeană, chiar dacă o parte din ele are nevoie de intervenţia Consiliului (articolul 3 al actului referitor la condiţiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungaria, a Republicii Malta, a Republicii Polonia, a Republicii Slovenia şi a Republicii slovace, şi la adaptările tratatelor pe care este întemeiată Uniunea Europeană).

11 – MO L 176, pag. 1 şi respectiv 17.

12 – Curtea de justiţie a studiat acest sistem pentru prima dată în hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisie/Spania (C-503/03, nepublicată încă în Culegere).

13 – Ţinând cont de caracterul concis al informaţiilor oferite în ordonanţa de amânare, am folosit între altele, pentru redactarea punctelor următoare, unele din observaţiile depuse în cursul procedurii preliminare, în special cele ale guvernului olandez şi ale Comisiei.

14 – Consider că investigaţia asupra caracterului eventual incorect al motivelor este lipsită de pertinenţă şi deplasată. Punctul esenţial este că judecătorul olandez a eliberat pe Dl. Van Straaten deoarece, în opinia sa, faptele nu erau stabilite.

15 – Gerechstshof ’s-Hertogenbosch a confirmat decizia în apel, modificând totuşi încadrarea juridică a celei de-a doua obligaţii în hotărârea sa din 3 ianuarie 1984, confirmată în casaţie prin decizia pronunţată de Hoge Raad der Nederlanden din 26 februarie 1985.

16 – Organism evocat în articolul 108, paragraful 1, a CAAS.

17 – În redactarea sa se constată o confuzie regretabilă între problemele preliminare de valabilitate şi cele de interpretare (a se vedea punctele 5 şi 7).

18 – Comisia dezvoltă aceste idei la punctele 30-36 ale observaţiilor sale.

19 – Hotărârile citate anterior Gözütok şi Brügge (punctul 38) şi Miraglia (punctul 32).

20 – Hotărâre din 16 iunie 2005, Pupino (C-105/03, Culegere pag. I-5285, punctele 19 şi 28).

21 – Hotărârea Pupino, citată anterior (nota 20), punctele 29 şi 30.

22 – Aşa l-am calificat în concluziile mele în cauza Van Esbroeck (punctul 38).

23 – Expresii echivalente figurează în alte versiuni lingvistice, de exemplu: en cas de condamnation (franceză); im Fall einer Verurteilung (germană); if a penalty has been imposed (engleză); şi in caso di condanna (italiană).

24 – MO 2000, C 364, pag. 1.

25 – Aceeaşi claritate caracterizează Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, din 19 decembrie 1966 (articolul 14, paragraful 7), protocolul nr. 7 al Convenţiei europene de protecţie a drepturilor omului şi lbertăţilor fundamentale (articolul 4, paragraful 1), şi statutul de la Roma a Curţii penale internaţionale (articolul 20, paragraful 1).

26 – Principiul s-ar aplica atunci când, deşi este supusă greşelii, acţiunea nu este pedepsită (pretexte de achitare, lipsa de condiţii obiective ce permit punerea sub acuzare), şi nu are loc dacă sancţiunea nu este impusă din cauza aplicării unei cauze de neimputabilitate sau de nevinovăţie.

27 – La punctul 31 al observaţiilor sale, el susţine că expresia «în caz de condamnare» arată că articolul 54 al CAAS exclude achitările, uitând că propunerea principală a dispoziţiei apare în formula: «persoană care a fost judecată definitiv».

28 – Teza sa, împinsă până la absurd, ar permite o reexaminare, nu numai atunci când inculpatul a fost declarat iresponsabil din punct de vedere penal, ci şi atunci când prima condamnare nu corespunde estimării gravităţii faptelor care este făcută într-un alt stat membru, care ar impune o «pedeapsă suplimentară» pentru a echilibra sancţiunea şi învinuirea socială, astfel încât suveranitatea în acest domeniu, pe care nimic nu o contestă, ar fi afectată mai mult de intervenţia unilaterală a puterilor publice străine decât de un acord internaţional liber consimţit.

29 – Articolul 56 al CAAS reflectă această idee. El obligă statele membre să «ţină cont» de pedepsele precedente dacă, conform articolului 55, se declară nelegate de articolul 54 şi demarează urmărirea împotriva persoanelor judecate definitiv de un alt semnatar.

30 – Am folosit termeni echivalenţi în concluziile din 11 februarie 2003 în cauzele Italcementi/Comisia (C-213/00 P, punctele 96-97) şi Buzzi Unicem/Comisia (C-217/00 P, punctele 178 şi 179), alăturate, precum şi în alte patru cauze, în sensul hotărârea din 7 ianuarie 2004 (Culegere pag.  I-123). Se va putea consultra nota 19 a concluziilor Gözütock şi Brügge.

31 – Această percepţie transpare la punctele 38 al hotărârii Gözütok şi Brügge, şi 32 al hotărârii Miraglia.

32 – Este ceea ce am susţinut la punctele 119 şi următoarele ale concluziilor Gözütok şi Brügge.

33 – «Programul de măsuri destinat să pună în practică principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor penale» (MO 2001, C 12, pag 10) priveşte principiul non bis in idem drept una din măsurile adecvate în acest scop (pag. 12). «Comunicarea asupra recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare în materie penală şi întărirea încrederii reciproce între statele membre» [COM(2005)195 final, pag. 4] foloseşte termeni similari.

34 – Punctele 33 ale hotărârii Gözütok şi Brügge, şi 30 ale hotărârii Van Esbroeck.

35 – Am sugerat acest punct de vedere la punctul 119 al concluziilor Gözütok şi Brügge, punând accentul pe ultimul cuvând al statului, indiferent dacă provine de la un tribunal în funcţia sa jurisdicţională, de la un judecător de instrucţie în exerciţiul misiunii sale investigative sau de la procuror în exerciţiul funcţiei sale, constând în urmărirea faptelor infracţionale.

36 – Curtea europenă a drepturilor omului, într-o decizie de inadmisibilitate din 3 octombrie 2002 (cauza nr. 48154/99, Zigarella contra Italiei), a asigurat că garanţia non bis in idem operează independent de rezultatul cauzei. O altă sentinţă, mai recentă, din 15 martie 2005 (cauza nr. 70982/01, Horciag contra României), a reluat aceeaşi idee.

37 – În Cartea verde citată la nota 6 a prezentelor concluzii, Comisia întreabă (întrebarea 18) dacă trebuie, pentru ca principiul non bis in idem să aibă efecte, ca «fondul» să fie abordat (pag. 12).

38 – În cauza Gasparini (C-467/04), având drept obiect o cerere preliminară formulată de Audiencia Provincial de Málaga, care decide în calitate de primă instanţă penală, Curtea trebuie să se pronunţe asupra achitării pentru prescriere.

39 – S-ar putea vorbi despre «dovada nevinovăţiei» şi despre «lipsa de probă a vinovăţiei», dacă numai nevinovăţia este bănuită, nuanţă deloc de neglijat şi valabilă pentru această problemă a Rechtbank ’s-Hertogenbosch.

40 – Am subliniat acest aspect în nota 11 a concluziilor Van Esbroeck.

41 – În caz de îndoială asupra convergenţei elementelor subiective şi obiective ale tipului de infracţiune, balanţa trebuie să încline de partea achitării.

42 – Iniţiativa Republicii Elene în vederea adoptării unei decizii-cadru a Consiliului asupra aplicării principiului non bis in idem (MO 2003, C 100, pag. 24) viza să-şi extindă domeniul său de aplicare la cazurile în care nevinovăţia este proclamată (articolul 2, paragraful 1).

43 – Doctrina nu discută faptul că o achitare definitivă constituie o judecată în sensul articolului 54 al CAAS (Dannecker, G.: «Garanţia principiului ne bis in idem în Europa», în Dogmática y ley penal. Libro homenaje a Enrique Bacigalupo, tomul I, Madrid 2004, pag. 171).

44 – În concluziile Gözütok şi Brügge (punctele 48 şi 56) am făcut aluzie, accidental, la interesele juridice protejate de norma punitivă, dar nu poate fi scoasă această afirmaţie din contextul său pentru a face deducţii în grabă şi a face din mine campionul unei poziţii pe care am respins-o în mod expres în concluziile. Într-adevăr, în aceste prime concluzii, m-am referit la valorile de apărat dimensiunea internaţională a principiului non bis in idem, dar lăsând să se întrevadă că nu sunt pertinente în cadrul Uniunii Europene şi al spaţiului Schengen, din moment ce toate statele interesate împărtăşesc aceste valori (punctul 55, in fine).

45 – Povestea lui M. Van Straaten, care a transportat din Italia în Olanda un transport de heroină, dispunând de o parte din el în această ultimă ţară, ţine de acest caz.