LIBERTATEA DE GÂNDIRE, CONŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE ŞI LIBERTATEA DE ASOCIERE ŞI ÎNTRUNIRE (ART. 9 ŞI ART. 11 CEDO)

Capitolul I: Libertăţile fundamentale

Secţiunea I: Noţiunea de libertate fundamentală

Secţiunea a II-a: Natura juridică a libertăţilor fundamentale

Capitolul II: Evoluţia conceptului de libertate fundamentală

Capitolul III: Conţinutul libertăţilor fundamentale

Secţiunea I: Libertatea de gândire, conștiință și religie

Secţiunea a II-a: Libertatea de întrunire și asociere

Capitolul V: Studii de caz

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I: Libertăţile fundamentale Secţiunea I: Noţiunea de libertăţi fundamentale

Actele normative interne şi internaţionale vorbesc de „drepturi ale omului”, „drepturi fundamentale”, „libertăţi fundamentale”, „libertăţi publice”, „drepturi civile”. Fără îndoială, consacrarea clasică a noţiunii de „drepturi ale omului” se regăseşte în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” a Revoluţiei franceze din 1789. Dar sunt noţiunile susmenţionate echivalente? Sau acoperă ele nuanţe distincte? Şi, în general, putem da o definiţie a „drepturilor omului”?1

Constituţia României consacră capitolul II al Titlului II drepturilor şi libertăţilor fundamentale. România, în calitatea sa de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite a semnat „Declaraţia universală a drepturilor omului” şi este parte la cele două pacte adoptate în cadrul ONU: „Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice” şi „Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale”. România este din 1994 stat parte la „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” şi se supune jurisdicţiei Curţii europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, România a semnat în decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona care conţine „Carta Drepturilor Fundamentale”.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ne permit să ne dezvoltăm şi să ne folosim pe deplin calităţile noastre umane: inteligenţa, înzestrarea şi conştiinţa şi să răspundem nevoilor noastre spirituale şi altor nevoi. Ele decurg din aspiraţia crescândă a omenirii la o viaţă în care demnitatea şi valoarea fiecăruia să fie respectate şi protejate.2

Negarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu numai că este o tragedie personală, ci conţine şi germenii tulburărilor sociale şi politice, ai violenţei şi conflictelor, fie ele în interiorul societăţilor şi naţiunilor sau între acestea.

Aşa cum afirmă prima fază a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectul pentru drepturile omului şi demnitatea umană este „fundamentul libertăţii justiţiei şi păcii în lume”.

Studiul declaraţiilor şi convenţiilor internaţionale al actelor normative interne şi al doctrinei conduce la observaţia că se utilizează frecvent termenii: “drepturile omului” şi “libertăţile omului”. Această terminologie constituţională

1 Manualul Drepturilor Omului, Apador CH, București, 2008, p.32 Valerică Dabu, Drept constituțional și instituții politice, Ediţia – 4 - revăzută și actualizată cu actele normative intrate în vigoare până la 3 februarie 2005, Editura SNSPA, București, 2005, p. 195

deşi astfel nuanţată, desemnează doar o singura categorie juridică şi anume dreptul fundamental.

Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi libertatea un drept, ambele expresii desemnând facultatea, capacitatea omului de a face sau a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a pus problema libertăţilor ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu împiedica exercitarea libertăţilor. S-a ajuns astfel la sintagma “drept al omului”, care implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi. Cu toate că, din punct de vedere juridic, există sinonimie între drept şi libertate, “libertatea”3 pune accent pe neintervenţia statului, pe când “dreptul” accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor libertăţi.

O altă expresie des utilizată este cea de “libertatea publică”. Aceasta exprimă raportarea libertăţii la stat.

Numim libertate publică ansamblul libertăţilor pe care statul le afirmă şi le protejează prin intermediul constituţiei şi a legii. Libertatea este denumită “publică” datorită faptului că este o libertate recunoscută şi garantată de către stat. Mai precis este consacrată în dreptul pozitiv.

Unii autori4 nu sunt de acord cu acest mod de definire a libertăţii, afirmând că există o contradicţie între termenii “libertate” şi “publică”: dacă acceptăm că libertatea este publică, în sensul că este protejată de stat, înseamnă că statul, care o protejează o poate şi limita, deci libertatea este lăsată la bunul plac al statului, ceea ce îi contrazice natura care o plasează deasupra statului. Cert este că fără apărarea libertăţii de către stat, lumea s-ar transforma în junglă. Drept dovadă, fenomenele de tip “mafiot” care se manifestă în ţările unde statul este prea slab pentru a apăra libertăţile cetăţenilor. Un stat prea represiv răpeşte el însuşi libertatea, iar un stat prea liberal nu protejează libertatea cetăţenilor împotriva încălcărilor venite din partea unor persoane sau grupuri puternice. Mai trebuie menţionat că expresia “libertăţi publice” exprimă o altă concepţie decât cea de “drepturi ale omului”.“Drepturile omului” este o expresie magică, de natură filosofică, bazată pe teoria drepturilor naturale, potrivit căreia există drepturi sacre ce ţin de natura omului (fiinţă dotată cu conştiinţă, raţiune şi voinţă) şi ca atare, acestea trebuie respectate, ele nefiind creaţia statului. Statul trebuie doar să le recunoască şi să le protejeze.

3 Corneliu Bîrsan, Convenția europeana a drepturilor omului - Comentarii pe articole, Volumul I Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p.84 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti. 1998

Expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, ca fiinţă înzestrată cu conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societăţii. Drepturile omului sunt proclamate şi asigurate prin legea statului căreia aparţine, sub denumirea de drepturi cetăţeneşti.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public.5

Capitolul I: Libertăţile fundamentale Secţiunea a II-a: Natura juridică a libertăţilor fundamentale

Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile şi libertăţile fundamentale ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc.

Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Autorii acestei teorii denumesc drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre toate.

În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege, care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege.6

Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acționa după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în

5 I. Muraru – Op. cit.,p.1776 I. Muraru – Op. cit.,p. 178

condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a societăţii şi naturii. „Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri străine”7. Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe care o posedă individul faţă de grupul social din care face parte, dar şi gradul de independenţă pe care îl consideră ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o valoarea morală.

Capitolul II: Evoluţia conceptului de libertate fundamentală

Potrivit art.4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 ce face parte din Constituţia Franţei se dispune: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”. Astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte alte limite decât acelea care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege. Iar în art.5 se prevede: „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de către lege nu poate fi împiedicat,şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă.”

Libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalţi subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să împiedice exercitarea nestingherită a puterii respective (libertăţii) de către posesorul acesteia8.

Libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi, respectiv dea face ceva corelativ acesteia, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă presupune obligaţiile debitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot presupune obligaţia autorităţilor de a organizaşi realiza exercitarea acestui drept ( obligaţia de a face)inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că dreptul la muncă este garantat,dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului de muncă de către stat. Exercitarea libertăţii este limitată de drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi; în afara acestor limite comportamentul în cadrul libertăţii este infinit şi nu poate fi descris într-o lege; libertatea este un interval complet deschis.

Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea considerăm că a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare

7 Patrick Wachsmann, Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 18 Valerică Dabu, Drept constituțional și instituții politice, Ediţia – 4 - revăzută și actualizată cu actele normative intrate în vigoare până la 3 februarie 2005, Editura SNSPA, București, 2005, p. 198

incorectă, care ar induce ideea de reglementare a gândirii, a credinţei, a ceea ce gândeşti sau crezi, ceea ce ni se pare absurd. Socotim că este neinspirată şi expresia „dreptul la libertate”, libertatea preexistând dreptului iar dreptul de regulă presupune o oarecare limitare. „Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi9.

Capitolul III: Conţinutul libertăţilor fundamentaleSecţiunea I: Libertatea de gândire, conștiință și religie

Articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: ”Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

De asemenea, această libertate este consacrată în art. 18 din Declarația universală a drepturilor omului, în art. 18 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și în art. 10 din Cartă.

În doctrina europeană s-a precizat cu drept cuvânt că libertatea de gândire, de conștiință și de religie este o libertate fundamentală a cărei protecție trebuie să fie asigurată de o manieră eficientă. Spre exemplu, Tratatul de la Amsterdam stipulează respectarea statutului bisericilor conform dreptului național10.

Articolul 9, garantează oricărei persoane libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, dar şi dreptul de manifestare în societate a convingerilor şi religiilor. Titular al acestor drepturi este, în general, persoana fizică, dar, în anumite situaţii şi bisericile sau asociaţiile religioase sau filosofice se pot prevala de aceste prevederi.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă. Se bucură de aplicarea ei şi persoanele „atee, agnostice, sceptice sau indiferente11”. Cele trei libertăţi garantate de articolul 9 se referă toate la forul interior al

9 Art. 1 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului10 Mihail Udroiu, Ovidiu Petrescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 911 CEDO, Biserica Mitropolitană a Basarabiei contra Moldovei, hotărârea din 13 decembrie 2001, paragraf 114.

individului, iar delimitarea lor este uneori dificil de realizat. Curtea europeană a evitat să dea o definiţie a acestor noţiuni, în special noţiunii de religie. Dacă apartenenţa la una din marile religii tradiţionale nu ridică probleme, în ce priveşte curentele religioase minoritare sau mai puţin răspândite, Curtea a precizat că sintagma de „convingeri religioase” se distinge de noţiunile de „opinii” sau „idei”.

Convingerile religioase implică „puncte de vedere care au un anumit nivel de forţă, seriozitate şi de coerenţă12”. În sarcina statelor stau atât obligaţia negativă de a nu aduce atingere acestor libertăţi cât şi o serie de obligaţii pozitive. Aceste obligaţii pozitive pot include: obligaţia de a asigura persoanelor deţinute posibilitatea de a-şi practica îndatoririle religioase şi de a intra în contact cu un reprezentat al religiei respective, obligaţia de a asigura deţinuţilor hrană corespunzătoare preceptelor religiei căreia aparţin.

Libertățile prezintă atât un aspect intern cât și unul extern. Pe plan intern, libertatea este absolută: ideile sau convingerile profunde se află în forul interior al persoanei și nu pot în sine aduce atingere ordinii publice. În schimb, pe plan extern libertatea nu este relativă: prin manifestarea convingerilor se poate aduce atingere sau amenința ordinea publică. Așadar, libertatea de a avea convingeri sau credințe este absolută, în timp ce libertatea de a le manifesta este întotdeauna relativă.

Această libertate conferă fiecărei persoane dreptul de a avea orice opinie sau credinţă ca şi cel de a nu avea vreo credinţă, persoana respectivă neputând fi constrânsă să facă un act potrivnic convingerilor sale. O formă a libertăţii de conştiinţă o constituie libertatea religioasă. Prin aceasta se înţelege garanţia dată de Constituţie persoanelor de a nu putea fi constrânse să împărtăşească o credinţă pe care nu o au sau alta decât cea pe care o au.

De regulă, concepţiile despre lume sunt fie teiste, fie ateiste. Conştiinţa omului nu poate şi nu trebuie să fie direcţionată prin presiuni administrative, ea trebuind să fie rezultatul libertăţii de a gândi şi de a-şi exterioriza gândurile.

Referindu-ne la libertatea de gândire, ca drept subiectiv, norma convențională interzice statelor membre practicile totalitate constând în impunerea oricărui tip de îndoctrinare sau a unei ideologii.

Libertatea conștiinței reprezintă una din primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor omului, mai ales datorită faptului că libertatea religioasă – ca parte a acestei libertăți – a cunoscut și cunoaște o istorie specifică, îndelungată, presărată cu numeroase cazuri de intoleranță, excomunicări și prejudecăți. De-a lungul timpului au fost susținute trei concepții relative la noțiunea de libertate a conștiinței13. Astfel, într-o primă concepție libertatea religioasă ar include și libertatea conștiinței. Într-o alta se consideră că libertatea conștiinței și libertatea

12 CEDO,Campbell şi Cosans contra Marii Britanii, hotărârea din 25 februarie 1982, paragraf 36.13 Mihai Constantinescu ș.a., Constituția României comentată și adnotată, Regia autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 1992, p.73

religioasă sunt două libertăți distincte. În sfârșit, potrivit unei terorii mai cuprinzătoare, admisă și în prezent, libertatea conștiinței are o sferă mai largă, incluzând și libertatea religioasă. Mai mult, se consideră că există și libertatea cultelor ca libertate distinctă.

Libertatea de religie, presupune dreptul persoanei de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau nu, sau de o schimba. Nici Convenția europeană și nici jurisprudența organelor sale nu au dat o definiție a noțiunii de ”religie” sau de ”cult”. În mod evident, apartenența unei persoane la marile religii sau confesiuni tradiționale nu ridică vreo problemă în ceea ce privește exercitarea controlului respectării libertății de religie. Credințele religioase nu se limitează doar la creștinism, la islam, la iudaism, hinduism sau budism. Problemele cele mai delicate se pun cu privire la religiile minoritare și la grupările religioase14.

În ceea ce priveşte cultele religioase, trebuie observat că termenul cult are două accepţiuni. Conform primei accepţiuni, prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar conform celei de-a doua ritualul practicat. În ambele accepţiuni, însă, cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin unirea celor de aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasa (biserică, cult), cât şi prin ritualurile cerute de acea credinţă religioasă, cum ar fi procesiunile, adunările religioase etc.

Faţă de credinţa religioasă care constituie un element psihic, intern, cultul religios reprezintă o exteriorizare a ideilor religioase.

Legislația română cuprinde dispoziții care satisfac exigențele prevederilor art. 9 din Convenție. În felul acesta, Constituția României, sub denumirea generică de ”Libertatea conștiinței”, proclamă libertatea de gândire și de opinie, precum și libertatea credințelor religioase; acestea nu pot fi îngrădite sub nicio formă, art. 29 alin.1. Din punct de vedere juridic, libertatea conștiinței, așa cum este ea formulată în legea noastră fundamentală, reprezintă un singur drept, o singură libertate, care încorporează, așa cum s-a constatat, mai multe aspecte, care trebuie analizate împreună.

Libertatea conștiinței este garantată, ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc, art. 29 alin.2; la rândul lor, cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condițiile legii iar în relațiile dintre acestea sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. Cultele religioase sunt autonome de stat, bucurându-se de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase .

14 Mihail Udroiu, Ovidiu Petrescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român,Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 94

Capitolul III: Conţinutul libertăţilor fundamentaleSecţiunea a II-a: Libertatea de întrunire și asociere

Articolul 11 al Convenției europene a drepturilor omului: ” Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Articolul 11 se află în strânsă legătură cu articolul 10 sus menţionat, Curtea afirmând că protecţia opiniilor şi libertatea de a le exprima constituie unul din obiectivele libertăţii de întrunire şi de asociere. Partidele politice beneficiază de o protecţie sporită având în vedere rolul important pe care îl joacă în cadrul unui regim bazat pe pluralism şi democraţie15.

Curtea europeană a sancţionat, în două situaţii, refuzul autorităţilor române de a înregistra partide politice sau asociaţii. În cauza Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu, reclamanţii s-au plâns că instanţele române au refuzat înregistrarea partidului reclamant16. În cauza Bozgan, reclamantul s-a lovit de acelaşi refuz atunci când a solicitat înregistrarea unei asociaţii denumite „Garda naţională antimafia”17. Analiza a purtat asupra motivelor care au determinat refuzul înregistrării şi, în ambele situaţii, Curtea a considerat că refuzul nu era justificat de o „nevoie socială imperioasă”.

Articolul 11 se referă la libertatea de asociere și de reuniuni pașnice, inclusiv la dreptul persoanei de a se constitui în sindicate și a se afilia la sindicate pentru apărarea drepturilor sale. Prevederile garantează drepturi de o importantă valoare politică și socială, a căror exercitare este absolut necesară în condițiile societății democratice.

15 Manualul Drepturilor Omului, Apador CH, București, 2008, p.2116 CEDO, Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu contra României, hotărârea din 3 februarie 2005, paragraf 4417 CEDO, Bozgan contra României, hotărârea din 11 octombrie 2007, paragraf 30

Libertatea de asociere presupune în fapt și libertatea de întrunire, câtă vreme fără o întrunire periodică a membrilor, o asociere nu poate avea o existență efectivă.

Convenția reglementează în același text două libertăți esențiale, cea de întrunire și cea de asociere, acesta din urmă menționând în mod expres și libertatea sindicală, deși între ele există o diferența majoră. Libertatea de întrunire conduce la întrunirea efemeră, într-un anumite scop a unui grup de oameni, pe când punerea în valoare a libertății de asociere are ca rezultat constituirea unei organizații, de regulă subiect colectiv de drept public sau privat, ce urmărește un scop determinat și cu o anumită durată de timp18.

Libertatea întrunirilor reprezintă un drept fundamental care constă în posibilitatea pe care o au oamenii de a se întruni în reuniuni publice sau private în scopul de a-şi exprima opiniile, gândurile, credinţele.

Această libertate poate fi concretizată prin mai multe forme şi mijloace, cum ar fi: mitingurile demonstraţiile, procesiunile .

Orice întrunire, în sensul legii, presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totodată un minimum de organizare. Aceste trăsături prezintă importanţă din punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare prealabilă, de desfăşurare sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.

Noțiunea ”asociere” are un sens autonom în jurisprudența Curții europene și presupune dreptul persoanelor de a se constitui în grupuri permanente în vederea apărării unor interese comune, prin alcătuirea unei entități colective19.

O problemă întâlnită în doctrina și literatura juridică de specialitate, precum și în jurisprudența organelor Convenției europene este aceea de a se cunoaște dacă libertatea de asociere garantată în art. 11 cuprinde și dreptul persoanei de a nu se asocia. Acest drept îl găsim reglementat în textul art. 20 paragraf 2 din Declarația universală a drepturilor omului, în următoarea formulare : ”Nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociație”.

Dreptul de asociere, nu trebuie confundat cu libertatea de întrunire, aceasta deoarece spre deosebire de întruniri, care sunt adunări cu caracter ocazional de persoane între care nu se creează legături juridice cu caracter permanent, asociaţiile sunt grupări cu caracter durabil, constituite în vederea realizării unui scop permanent şi care funcţionează conform anumitor reguli acceptate de membrii lor. Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.

18 Corneliu Bîrsan, Convenția europeana a drepturilor omului - Comentarii pe articole, Volumul I Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p.80419 CEDO, hotărârea din 20 decembrie 2001, cauza Gorzelick contra Turciei, paragraf 55

Partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democratice. În consecinţă, partidele – sau celelalte organizaţii care, prin scopurile ori activitatea lor, sunt contrare pluralismului politic, principiilor statului de drept ori suveranităţii, integrităţii sau independentei României sunt neconstituţionale.

Legislația României cuprinde dispoziții care corespund exigențelor prevederilor art. 11 din Convenția europeană, precum și orientărilor de principiu ale Curții europene în legătură cu interpretarea acestei norme convenționale privind libertatea de întrunire.

Astfel, potrivit art. 39 din Constituția României orice persoană se bucură de libertatea întrunirilor, mitingurilor, demonstrațiile, procesiunile sau orice ate întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme.

În art. 40 alin (1), se prevede dreptul de asociere, consacrându-se posibilitatea cetățenilor români de a se asocia în mod liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală sau de a-și realiza o serie de interese comune. Asocierea este rezultatul unei libertăți fundamentale și are caracterul unui drept constituțional.

Capitolul V: Studii de caz

Leyla Sahin contra Turcia - Portul vălului islamic Manifestarea credinţei religioaseCEDO, secţia IV, hotărârea Leyla Sahin versus Turcia, 29 iunie 2004, 44774/98

În situaţia particulară a Turciei care luptă constant pentru a asigura laicitatea statului şi egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, interdicţia portului veşmintelor tradiţionale musulmane poate constitui o măsură necesară pentru a asigura aceste scopuri legitime.

În 1998, rectorul universităţii din Istanbul a emis o circulară potrivit căreia nu era permis studenţilor să poate voalul islamic în interiorul universităţii. Reclamanta era studentă la facultatea de medicină şi obişnuia să poarte veşmântul islamic tradiţional. Din această cauză nu a fost primită la unele examene şi cursuri. Ea a introdus o acţiune în anularea circularei respective, însă aceasta a fost respinsă întrucât s-a considerat că rectorul avea dreptul să stabilească regulile vestimentare pentru a asigura ordinea.

Art. 9 („Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”). Libertatea de manifestare a religiei. Curtea a admis că interdicţia portului voalului islamic constituie o ingerinţă în libertatea de manifestare a religiei de către reclamantă. În raport de legalitatea măsurii, Curtea a constatat că interdicţia exista de la momentul a admisrii acesteia în universitate, în urma mai multor decizii ale instanţelor de judecată şi a mai multor reglementări fiind impus acest fapt. În consecinţă, măsura era prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă. În raport de necesitatea măsurii, Curtea a subliniat faptul că, în situaţia particulară a Turciei care luptă constant pentru a asigura laicitatea statului şi egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, interdicţia portului veşmintelor tradiţionale musulmane poate constitui o măsură necesară pentru a asigura aceste scopuri legitime. În consecinţă, Curtea a considerat că autorităţile nu şi-au depăşit marja de apreciere, iar art. 9 nu a fost violat, măsura fiind necesară într-o societate democratică. De asemenea, Curtea a constatat că nici o problemă distinctă nu se pune cu privire la respectarea art. 8, 10 şi 1420.

Convenția europeană asigură protecția libertății de gândire chiar în ceea ce se numește ”forul interior” al persoanei independent de concretizarea și exprimarea ei în convingeri publice.

20 http://jurisprudentacedo.com/Leyla-Sahin-contra-Turcia-Portul-valului-islamic-Manifestarea-credintei-religioase.html

În cauza Van den Dungen contra Olandei, fosta Comisie europeană a arătat că articolul 9 protejează, în primul rând ceea ce reliefează fondul interior al unui individ, și nu necersamente orice comportament public dictat de o anumită convingere.

În cauza Arrowsmith contra Marii Britanii, fosta Comisie Europeană a apreciat că atitudinea pacifistă ar putea să fie considerată ca o „convingere”, aceasta ținând de libertatea de gândire și de conștiință, putând fi apărată de art. 9 paragraf 1 din Convenția europeană21. Ulterior, în cauza Olivier Le Cour Grandmaison și Fritz contra Franței22, fosta Comisie Europeană a reiterat faptul că pacifismul poate să fie considerat drept o ”convingere”, dar distribuirea de manifeste care să-i incite pe soldați la indisciplină (în speță pe soldații francezi aflați pe teritoriul fostei Republici Federale a Germaniei) nu constituie manifestarea unei convingeri în sensul prevederilor articolului 9.

Partidul Socialist Turc contra Turciei - Dizolvarea unui partid. Activităţi contrare democraţiei.CEDO, secţia II, hotărârea Partidul Socialist Turc (SPT) versus Turcia, 12 noiembrie 2003, 26482/95

Dizolvarea unui partid înainte ca acesta să desfăşoare vreo activitate se poate dispune doar dacă programul partidului este contrar democraţiei.Partidul Socialist Turc – STP – a fost înfiinţat în 1992 şi desfiinţat în 1993 printr-o decizie a Curţii Constituţionale, pe motiv că programul său este de natură să aducă atingere integrităţii statului şi unităţii naţiunii. Potrivit instanţei constituţionale, STP a admisa un drept la auto-determinare a populaţiei kurde din sudul Turciei şi susţinea războiul lor de „independenţă”.

Art. 11 („Libertatea de întrunire şi de asociere”). Curtea a constatat că STP a fost desfiinţat doar pe baza programului său, înainte de putea să desfăşoare vreo activitate politică. Curtea nu găseşte în programul acestui partid nicio formă de incitare la violenţă sau de respingere a democraţiei. Curtea aminteşte faptul că o formaţiune politică nu poate fi acuzată pentru faptul că doreşte să dezbată public anumite aspecte care frământă o bună parte a populaţiei, în măsura în care această dezbatere se desfăşoară după regulile democraţiei. Or, judecând după programul său, exact asta îşi propunea STP. Este adevărat că un partid poate urmări, în

21 Comisia Europeană, raportul din 12 octombrie 1978, cauza Pat Arrwosmith contra Marii Britanii,seria ”Decision et rapports”, volumul 19, p.522 Comisia Europeană, decizia din 6 iulie 1987, cauza Olivier Le Cour Grandmaison și Fritz, paragraf 1-7

realitate, obiective diferite decât cele exprimate public, însă STP nu a apucat să desfăşoare vreo activitate astfel încât să poată fi acuzat de o deviere de la programul său. În consecinţă, o soluţie atât de radicală, precum dizolvarea unui partid înainte ca acesta să desfăşoare orice activitate, nu poate fi o măsură proporţională. În consecinţă, art. 11 a fost violat.23

Concluzii

Termenii ”gândire”, ”convingere” și ”religie” desemnează activități intelectuale și spirituale fundamentale. Libertatea fiecărui individ de a gândi liber, de a avea convingeri proprii, precum și libertatea religioasă contribuie la dezvoltarea și

23 http://jurisprudentacedo.com/Partidul-Socialist-Turc-contra-Turciei-Dizolvarea-unui-partid.-Activitati-contrare-democratiei.html

afirmarea plenară a personalității umane, absolut necesară într-o societate democratică.

Dacă legea limitează libertatea noastră, ea este în acelaşi timp şi condiţia ei.În fond, libertatea este puterea de a ne supune legii. Rămâne actuală afirmaţia lui Montesquieu : „într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce ar trebui să vrei, şi nu în a fi constrâns să faci ceea ce nu ar trebui să vrei”.

Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei,părinţii având dreptul natural, dar și obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. În mod firesc,creşterea şi educarea copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile și concepţiile părinţilor , filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru faptele, actele şi atitudinea copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Aceasta constituie o excepţie de la principiul constituţional care prevede că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

Statul nu trebuie să „îndoctrineze”, ceea ce înseamnă că în relaţia directă stat-individ, cel dintâi respectă libertatea de convingere a celui de-al doilea. Religia face parte din cultură. Cultura oferă o concepţie despre viaţă şi procură practic un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. La rândul ei, religia cuprinde o concepţie despre viaţă şi îşi găseşte expresia specifică într-un ansamblu de norme morale.

Nimeni nu susţine că un om care e religios e şi moral, sau că un om care nu e religios e imoral.Libertatea de gândire, de conştiinţă şi a religiei reprezintă unul dintre fundamentale unei societăţi democratice. Deşi libertatea religioasă ţine de forul interior al persoanei, ea implică în egală măsură dreptul de manifestare a religiei, întrucât actele şi cuvintele cu caracter religios se găsesc legate de existenţa convingerii religioase. Libertatea de manifestare a religiei nu se exercită doar în mod colectiv, în public şi în cercul celor care împărtăşesc aceeaşi credinţă, ea poate să existe şi în cadru individual şi privat. În plus, manifestarea unei religii implică încercarea de convingere a altuia, altfel libertatea persoanei de a-şi schimba religia sau convingerea ar rămâne literă moartă.

Bibliografie

Corneliu Bîrsan, Convenția europeana a drepturilor omului - Comentarii pe articole, Volumul I Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948

Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti. 1998

Manualul Drepturilor Omului, Apador CH, București, 2008

Mihai Constantinescu ș.a., Constituția României comentată și adnotată, Regia autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 1992, p.73

Mihail Udroiu, Ovidiu Petrescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H. Beck, București, 2008

Patrick Wachsmann, Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris

Valerică Dabu, Drept constituțional și instituții politice, Ediţia – 4 - revăzută și acualizată cu actele normative intrate în vigoare până la 3 februarie 2005, Editura SNSPA, București, 2005

http://jurisprudentacedo.com