Upload
others
View
3
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Ioan Stanomir
www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n iulie 2017 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
În 1990, când România fesenistă se pregătea de alegerile ce urmau să consacre hegemonia elitei ivite din materia comunismului ceaușist, Ion Raţiu întruchipa, alături de
Corneliu Coposu, tot ceea ce statul și societatea fanatizată detestau organic. În acea primăvară a lui 1990, Ion Raţiu devenea obiectul urii, o ură care privea ecumenic elementele întregii sale personalităţi. De la papion, neinteligibil vulgului, până la trecutul de exilat, Ion Raţiu apărea ca străin și suspect. Conduita sa era denunţată, întrunirile sale publice sabotate, politicile sale acuzate.
Anul 1990 este, pentru România, un an de răscruce, a cărui povară se poate simţi și acum, în ponderea dramatică a subdezvoltării și cleptocraţiei. Victoria lui Ion Iliescu a permis continuitatea unui regim și a unei practici de spoliere. La numai o lună după mai 1990, mineriadele consfinţeau nașterea unui nou baroc comunistofascist la București. Bandele de mineri erau imaginea regresiunii în timp, spre epoca genezei democraţiei populare.
În acest context de brutalitate gregară, Ion Raţiu a apărut ca un marginal, ca un excentric ce nu poseda arta de a se adresa demagogic mulţimii isterizate. Căci Ion Raţiu aparţinea, prin educaţie și sensibilitate, unui trunchi al moderaţiei, prudenţei și politeţii politice. Viziunea lui Ion Raţiu era afină cu acea artă a fairplayului pe care o evoca Mihail Fărcășanu în ale sale Scrisori către tineretul român. Ion Raţiu ducea mai departe nu doar o ilustră ramură transilvană, ci și o ereditate occidentală. Credinţa sa în echilibrele constituţionale, în arta compromisului elegant și a dialogului ce evită invectiva erau parte din personalitatea care se modelase vreme de decenii. Opţiunile sale erau alegerile unui moderat consecvent.
Ion Raţiu a fost până la moarte un parlamentar clasic, un exemplar din specia dispărută care a înnobilat adunările cu o oratorie precisă și o inteligenţă erudită. Ion Raţiu se distingea de cei care îl înconjurau prin atașamentul faţă de imperativul eleganţei: vorbirea lătrată îi era străină, preferând claritatea polisată a unui discurs ce putea să apară ca desuet și irelevant.
În realitate, acolo unde contemporanii săi rătăceau drumul, orbiţi ideologic de verbul fesenist, Ion Raţiu oferea imaginea senină a coerenţei și integrităţii intelectuale. Era unul dintre puţinii români moderni, străin de societatea croită în anii de autarhie ceaușistă: distincţia sa aparţinea unui timp cu care românii anului 1990, adulatori ai lui Ion Iliescu, nu puteau avea nici un contact.
Ion Raţiu aparţinea umanităţii pe care regimul comunist a intenţionat să o elimine. Întro Românie care nu ar fi fost republică populară, el ar fi urmat un cursus honorum atât de asemănător cu cel al străbunilor săi. Ion Raţiu moștenea de la memorandiști temeritatea curajului democratic. Liniștea cu care a întâmpinat minerii în septembrie 1991, când isteria domnea, este expresia încrederii sale în puterea legii de a domina instinctele. Acea clipă îl arată pe Ion Raţiu așa cum a fost: moderat, integru, intransigent, politicos. Un om al Occidentului înconjurat de primatele politice postcomuniste.
Istoria României nu se poate scrie contrafactual. Lui Nicolae Ceaușescu nu putea săi succeadă decât Ion Iliescu. Verticalitatea prudenţei Vestului nu putea triumfa atunci. Ion Raţiu a trăit cu un pas înaintea celor care îi erau contemporani cronologic. Scrierile sale politice sunt testamentul unui exilat care nu a ezitat să confrunte vizionar comunismul. Ion Raţiu a fost un democrat, în vremuri de radicalizare contagioasă. A mers împotriva curentului, conștient fiind de singurătatea care avea să îl înconjoare. Testamentul său este chiar ethosul moderaţiei.
Evocarea lui Ion Raţiu înseamnă evocarea acestei Românii a decenţei, a acestei Românii de la care putem să ne revendicăm ca de la un nobil punct de plecare spre un alt viitor.
Ion Raţiu şi pedagogia moderaţiei
Supliment coordonat de Daniel ȘandruCentenarul nașterii lui Ion Rațiu
www.revistatimpul.ro iulie 2017
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 2
Ion Raţiu a fost cel mai important membru al familiei Raţiu de Noșlac din a doua jumătate a secolului XX,
membru de frunte al Partidului Naţional Ţărănesc Creștin Democrat, lăsând o amprentă personală inconfundabilă asupra partidului, dar și a politicii românești postdecembriste. În timp, sa scris mult despre personalitatea sa, puţine faţete ale vieţii și familiei sale au scăpat neanalizate, disecate, lăudate sau criticate. A înfruntat cu demnitate și curaj riscurile specifice perioadei postdecembriste. Vizitele în judeţele „roșii”, în campania prezidenţială din anul 1990 și mineriadele din mai 1990 și septembrie 1991 au fost cele mai riscante din viaţa sa. După moarte, în aceeași măsură, atât prietenii, cât și neprietenii iau cultivat numele, personalitatea și principiile de viaţă.
Ion Raţiu sa născut la Turda, în 6 iunie 1917, și a decedat la Londra, în 17 ianuarie 2000. A fost avocat, jurnalist, om de afaceri, scriitor, filantrop și om politic, descendent al familiei Raţiu de Noșlac din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIVlea și reînnobilată în 1625. A fost fiul lui Augustin și al Eugeniei (născută Turcu) Raţiu, creștini grecocatolici, nepot al Protopopului Nicolae Raţiu, străstrănepot al dr. Ioan Raţiu și străstrăstrănepot al Prepozitului Basiliu Raţiu. Mama sa Eugenia a fost nepoata lui Ion Codru Drăgușanu, autorul Peregrinului transilvan. Ion Raţiu a învăţat la școala românească din Turda Veche, fondată de Basiliu Raţiu în 1866 și finanţată de Eforia (Fundaţia) Fondului Cultural al Bisericii GrecoCatolice din Turda Veche. A absolvit Liceul „G. Bariţiu” din Cluj și a fost licenţiat în drept al Universităţii din Cluj (1938), Master of Arts în Știinţe Economice al Colegiului St. John’s din Cambridge (1943) și doctor în Știinţe Politice.
În 1940 a fost numit consilier diurnist la Legaţia României de la Londra, condusă de Viorel Tilea. În perioada interbelică, tradiţia diplomatică a familiei, consacrată de Petru Rácz I în secolul al XVIlea, a fost continuată de V. Tilea, nepot al dr. Ioan Raţiu. Acesta a deconspirat Angliei ultimatumul german de rupere a Ardealului de România, după modelul destrămării Cehoslovaciei la începutul celui deal Doilea Război Mondial.
După instaurarea regimului militarlegionar, V. Tilea a cerut azil politic în Anglia. Îi rămâne alături și Ion Raţiu, care acceptă exilul cu demnitate, fără să renunţe la cetăţenia română, moștenirea de preţ păstrată de la strămoșii săi. „E o chestiune de blazon”, spunea el, refuzând să intre în politica britanică. Ion Raţiu sa opus totalitarismului de orice culoare politică. A fost căsătorit cu Elisabeth Pilkington, cu care a avut doi copii: Indrei și Nicolae.
În Marea Britanie a desfășurat o intensă activitate intelectuală, economică, publicistică, politică și patriotică. A fost fondator al Societăţii Studenţilor și Tinerilor din Europa Centrală. A colaborat cu BBC, Europa Liberă și Vocea Americii. În anii ’50 a publicat ziarul Presa Română Liberă. A fondat ziarul Românul Liber, distribuit în exilul românesc, în cancelarii și în presa occidentală. În 1965 a înfiinţat la Londra Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia (ARCADA).
A fondat Uniunea Mondială a Românilor Liberi (Geneva, 1984), catalizatorul
eforturilor exilului românesc din toate statele lumii, și a citit cele „10 porunci ale exilatului român”. Expresia exil românesc este neaplicabilă acum diasporei, dar crezul este actual, întrucât subliniază că trebuie să fim mândri că suntem români, să ne respectăm pe noi înșine, dar și pe alţii și să colaborăm pentru binele ţării noastre etc.
În 1957 întemeiază compania de transporturi de mărfuri J.R. Shipping Co. Ltd., iar în 1963, firma Regent Line, de transporturi maritime între Europa și SUA.
Începând cu 1975 se dedică problemei românești, devenind un dârz opozant al regimului Ceaușescu. Ziarul The Daily Telegraph scria: „În august 1989, în timp ce făcea lobby în Congresul American pentru înăsprirea sancţiunilor împotriva regimului din România, Raţiu a primit un telefon la Washington, prin care era alertat de poliţia germană și belgiană de faptul că o echipă de agenţi feminini se deplasează la Londra pentru al asasina, la ordinele Elenei Ceaușescu. (…) În spatele manierelor desăvârșite se afla o determinare extraordinară. În 1978, în timpul unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie, Raţiu a fost arestat în timp ce conducea o manifestaţie de protest”.
În 1979 a înfiinţat la Londra Fundaţia Familiei Raţiu, cu scopul de a promova, încuraja și răsplăti excelenţa culturală și gândirea românească originală și independentă. Familia a hotărât săși continue opera filantropică, culturală și democratică, înfiinţând la Turda în 2004 Centrul Raţiu pentru Democraţie. La Londra funcţionează Centrul Cultural Român (1994) și Fundaţia Pro Patrimonio (2000).
Sa repatriat în ianuarie 1990 după reînfiinţarea PNŢ. Alături de Corneliu Coposu și ceilalţi lideri ai partidului, în calitate de vicepreședinte al PNŢCD, a contribuit la întărirea și dezvoltarea acestuia. A fondat ziarul Cotidianul, în 1991. A candidat la funcţia de președinte al României la alegerile din 1990, a fost deputat de Cluj (19901992 și 19921996) și
deputat de Arad (19962000). A fost membru al organizaţiei scriitorilor PEN Club International, președinte al Federaţiei Internaţionale a Ziariștilor Liberi (19571984), apoi președinte de onoare al acesteia (1984), membru al Asociaţiei Presei Străine din Londra și fondator al organizaţiei Amnesty International (1960).
A scris sute de articole, peste 25 de cărţi și o piesă de teatru. Din ziua sosirii sale în Anglia, în 1940, a ţinut un jurnal cu însemnări („Bune, rele, interesante sau anoste, ele vor fi chezășia și dovada că niciodată România na fost absentă din preocupările mele”). Acestea au fost editate și publicate. În 1990 a întemeiat Catedra de Studii Românești „Ion Raţiu” la Universitatea Georgetown din Washington, centru de cercetare și excelenţă academică ce își propune să promoveze cultura, politica și istoria României și să ofere administraţiei SUA specialiști cunoscători ai realităţilor românești. Biblioteca lui I. Raţiu și V. Tilea a fost donată Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din ClujNapoca. Este membru de onoare postmortem al Academiei Oamenilor de Știinţă din România.
Prezenţa sa pe scena politică românească rămâne memorabilă datorită eforturilor și idealurilor sale democratice. A rămas în conștiinţa publică pentru cea mai elegantă definiţie a democraţiei: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”.
Ultima sa declaraţie publică, un adevărat testament, a fost aceasta: „Cred că pot să spun cu toată tăria că mă consider un om fericit pentru că am avut norocul să trăiesc destul pentru a vedea istoria reintrând în matcă și că mi sa acordat cea mai mare demnitate, aceea de ami sluji ţara. Pe lângă asta, toate celelalte neplăceri, înfrângeri, dezamăgiri le consider bâlbâieli ale unei lumi pe cale de primenire. O lume pe cale săși vindece rănile și săși construiască sau săși reconstruiască o morală. Optimismul meu robust mă face să cred astfel. La sfârșit de decembrie ’99, vă invit să credeţi în fericire”.
Își doarme somnul de veci în cimitirul Bisericii Răţeștilor din Turda Veche, împlinind un vechi „lăsământ”: „Tot omui pieritor, dar nui șin lume rătăcitor! Iară voi, ce Răţești vă ţineţi, aţi fost și în Turda rămâneţi!”.
Pioasă amintire lui Ion Raţiu cu ocazia celebrării centenarului nașterii sale!
Laudatio în onoarea lui Ion Raţiu, la 100 de ani de la naştere
Ioan Gheorghe Raţiu
„Compar adesea președinţii pe care i‑am avut, președintele pe care‑l avem, cu Ion Raţiu și constat mereu că Ion Raţiu este cel mai bun președinte pe care România nu l‑a avut niciodată!”, scria doamna Afrodita Iorgulescu în 2013
despre lordul politicii românești postdecembriste.
Ion Raţiu, elev (1930)
Soţia lui Ion Raţiu, ElisabethBlanche Pilkington
Ion Raţiu și fiii săi: Indrei și Nicolae (1987)
Ion Raţiu, cancelar diurnist, Legaţia Română Regală (Londra, 1940)
nr. 220 www.revistatimpul.ro
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu3
Nu știu cât adevăr este în toate aceste declaraţii postfactum și numi pot
permite să le judec, dar, până la urmă, important este că ele reprezintă măcar o recunoaștere tardivă a meritelor lui Ion Raţiu. Istoria noastră postdecembristă, cu mandatele lui Ion Iliescu, mineriade, „IMGB face ordine” și „Noi muncim, nu gândim”, nu mai poate fi schimbată. Dar cred că e preferabil și onorant ca oamenii săși amintească public faptul că teau votat, chiar atunci când poate na fost așa, decât să se rușineze să recunoască, după mai bine de două decenii, că au făcuto. Găsești azi destul de mulţi votanţi ai lui Ion Raţiu și parcă prea puţini ai lui Ion Iliescu. Și mă tot întreb unde au dispărut cei care aplaudau minerii.
Sunt foarte multe lucruri din epoca aceea pe care mi le amintesc vag, fiind amestecate în ceaţa emoţiilor și cea dată de trecerea a mai bine de un sfert de secol. Dar îmi amintesc foarte clar afișele pe fond galben cu un Ion Raţiu surâzător, purtând un papion cu buline discrete și sloganul „Omul în care puteţi avea încredere”. Afișele acelea erau de o calitate a tipăriturii și hârtiei care astăzi ni sar părea banale, dar care în anii aceia ne părea pur și simplu „occidentală”. Pentru mine, era un semn că Ion Raţiu, odată ce acceptase să candideze, făcea acest lucru cu responsabilitate și respect pentru alegători și folosind ceea ce acumulase și învăţase în anii petrecuţi în democraţie. Pentru alţii, era încă o dovadă că „nu mâncase salam cu soia”, cum suna reproșul care li se făcea tuturor celor care reușiseră să evite, sub o formă sau alta, să trăiască în România comunistă. Culmea este că unii îi acuzau de acest lucru chiar și pe oamenii care fuseseră în ţară, precum Corneliu Coposu, care nu fuseseră vizibili în spaţiul public pentru simplul motiv
că fuseseră băgaţi în închisori și apoi marginalizaţi, dar niciodată pe nomenklaturiștii care avuseseră acces la magazinele speciale ale Gospodăriei de partid.
Amintiri dintr‑o sală de vot
Mai ţin minte cum, tot atunci, studentă fiind, am făcut parte, ca reprezentant al PNŢCD, dintro comisie a unei secţii de votare de la o școală din cartierul ieșean Păcurari. Știam prea bine care e atmosfera în ţară și nu aveam așteptări nerealiste cu privire la rezultatul alegerilor. Totuși, speram ca dezbaterea electorală televizată între principalii candidaţi să fi avut, pe ultima sută de metri, măcar o mică influenţă. Îmi amintesc și acum că diferenţa de valoare și eleganţă discursivă în favoarea lui Ion Raţiu mi se păruse atât de clară la acea dezbatere, încât mă întrebam cât de orb ar trebui să fie un alegător ca să no vadă.
Răspunsul a venit întrun mod destul de deprimant în noaptea alegerilor din 20 mai 1990, „Duminica Orbului”, când am început să numărăm buletinele de vot. Întrun mediu urban, întrun
mare centru universitar cu pretenţii, mesele sau umplut de teancuri uriașe de voturi în favoarea lui Ion Iliescu, în timp ce voturile pentru Ion Raţiu abia formau o moviliţă stingheră, pe un colţ de masă.
Având în vedere câte partide erau (existau și multe partidesatelit ale Frontului), numărătoarea tuturor voturilor a durat mai bine de douăsprezece ore. Ţin minte că a trebuit să mă prezint în secţia de vot duminică, la ora 6 dimineaţa, pentru pregătirea deschiderii urnelor, iar procesulverbal sa încheiat abia luni după prânz. Au fost în total peste 30 de ore întrun mediu pe care lam perceput ca ostil, având în vedere atitudinea comisiei electorale, 30 de ore în care mam simţit singură, mult mai tânără decât restul membrilor comisiei, fără telefon, fără informaţii din exterior, cu un pacheţel cu un sandviș și cu apă de la chiuveta școlii, cu teama „să nu fure feseniștii cât sunt ieșită”. Bine, ei nici nu prea aveau nevoie să mai fure acolo și atunci, fiindcă își făcuseră din timp treaba, prin Televiziunea Română Liberă, care numai liberă nu era, prin reţelele care puseseră imediat mâna pe putere în toate instituţiile și prin otrăvirea sistematică a minţilor unei populaţii
care abia învăţa să silabisească abecedarul democraţiei, ce fusese neașteptat de ușor făcută să urască exact fostele victime ale comunismului și pe cei care aveau curajul să vorbească de proprietate, anticomunism sau valori ale democraţiei de tip occidental.
Spre dimineaţă, cu toată oboseala, mam apucat să verific personal încă o dată voturile anulate. Și lam văzut imediat. Era acolo, sub ochii mei, un vot frumos, perfect valabil, foarte valoros pentru mine, cu ștampila pe numele „Ion Raţiu”. Iam atras atenţia președintelui secţiei de votare și mam trezit cu alţi membri ai comisiei ţipând la mine. Mai întâi au spus că votul nu e, de fapt, valabil (tușul și hârtia fiind de calitate proastă, inscripţia „votat” se imprimase și pe partea cealaltă). Nu mam lăsat. După aceea au fost nevoiţi să admită că, da, votul e valabil exprimat, dar, dacă pierdem atâta timp pentru un vot și tot refacem numărătoarea, nu mai terminăm niciodată.
Coaliţia împotriva mea a fost instantanee și puternică. Nici nu vreau să mă gândesc la atmosfera din secţiile de votare din satele uitate de lume. Pe de o parte, e de înţeles: chiar și dincolo de agresivitatea ce domina scena
politică din 1990, întrun grup de oameni nedormiţi, care abia așteptau să ajungă acasă, e greu să găsești aliaţi pentru principii, mai ales când ei erau mulţumiţi de rezultate. Se uitau la mine ca la o ciudăţenie a naturii și nu înţelegeau ce mare lucru schimbă un singur vot.
Dar pentru mine votul acela a fost important. Și lam obţinut. Apoi am mai găsit unul. Acesta avusese mai puţin tuș, ștampila nu sărea în ochi și fusese contabilizat ca vot alb, neștampilat. Poate că, întradevăr, fuseseră doar niște erori umane, dar mi se părea o coincidenţă prea mare ca, dintrun număr atât de mic de voturi pentru Ion Raţiu, exact la două dintre ale lui să se fi greșit. Am numărat și am verificat voturile acelea de parcă verificam, pe un bilet câștigător, numerele extrase la loterie, cu toate că miera clar care vor fi rezultatele la nivelul întregii ţări.
Despre conştiinţe pervertite şi răsturnarea scării valorilor
Mi sa întâmplat de câteva ori, în decursul anilor, să mă întreb care ar fi fost soarta României dacă Ion Raţiu ar fi câștigat atunci alegerile prezidenţiale. Între timp, am înţeles de ce acest lucru ar fi fost aproape la fel de imposibil ca apariţia unui unicorn roz pe Calea Victoriei, având în vedere ce urme adânci lasă un regim totalitar în mentalul colectiv. După ani întregi în care șia dăruit României și promovării democraţiei timpul, banii și energia, Ion Raţiu a murit în 17 ianuarie 2000, cu câteva luni înainte ca Ion Iliescu să fie ales președinte pentru a treia oară și fără să am sentimentul că românii au înţeles cu adevărat ce șansă au ratat în 1990 și care sunt consecinţele deciziilor proaste în momente esenţiale. Nici măcar na putut fi, conform dorinţei, înmormântat lângă strămoși și prohodit în biserica ctitorită de familia sa, din cauza împotrivirii parohiei ortodoxe care ocupa, din 1948, lăcașul fost grecocatolic. Regimul comunist nea lăsat moștenire, pe lângă multe conștiinţe pervertite și răsturnarea scării valorilor, numeroase conflicte de natură imobiliară, care au făcut ca oameni și instituţii să se certe și să umble prin tribunale ani întregi, iar slujba de înmormântare a lui Ion Raţiu să se ţină în stradă.
Dar, dincolo de rezultatul alegerilor, știu că pentru mine a fost important că am avut atunci pe cine vota, astfel încât astăzi să nu am nici un regret, și că am avut șansa și onoarea de a mă bate, întro noapte lungă din mai 1990, pentru două voturi, chiar dacă știu că vi se pare puţin. Nu am făcuto atât pentru Ion Raţiu însuși, cât pentru doi necunoscuţi care, întro Românie plină de ură și manipulare, sau opus democratic, prin vot, unei majorităţi strivitoare. Și aș vrea ca doi dintre cei mulţi care spun astăzi că lau votat pe Ion Raţiu să știe că votul lor întradevăr a contat. Nu pentru câștigarea alegerilor, ci pentru mine.
„Puţini am fost, mulţi am rămas.” Poate că în nici un alt caz nu se potrivește atât de bine expresia aceasta glumeaţă ca în situaţia voturilor pentru Ion Raţiu. În ultimii ani am întâlnit atâţia oameni care spun că în 1990 l‑au votat la alegerile prezidenţiale, încât mă întreb cum de candidatul ţărănist de atunci a obţinut
numai 4,29% dintre voturi. Până și Victor Ponta susţinea, în plină campanie pentru alegerile din 2014 și președinte PSD fiind, că primul său vot a fost pentru Raţiu.
Georgeta Condur
Două voturi
Ion Raţiu în campania electorală
www.revistatimpul.ro iulie 2017
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 4
Ion Raţiu s‑a născut într‑o monarhie, iar cea mai mare parte a vieţii sale avea să și‑o petreacă sub aceeași formă de guvernământ. Principiile care i‑au ghidat viaţa și idealurile, oamenii care i‑au fost apropiaţi sau colaboratori, prieteni sau colegi, toate și toţi duceau spre același drum: conturau regalitatea ca pe o formulă necesară revenirii României în sine și în Europa. Volumele sale de memorii, care urmăresc activitatea ardeleanului de la sfârșitul lui 1989 și începutul anilor ’90, sunt înţesate de amănunte, remarci, întâmplări și dialoguri în această direcţie. Ele constituie astăzi, la momentul rememorării personalităţii celui care a marcat exilul românesc
și viaţa politică a tranziţiei postrevoluţionare, un important izvor de informaţii și detalii.
Naș spune că a reieșit la Ion Raţiu un monarhism declarat sau activ, ci mai
degrabă un lucru profund și plin de substanţă: pentru el, relaţia cu Regele era mai presus de frământările politice interne. Ion Raţiu la privit mereu pe Mihai I ca pe o șansă fundamentală a României de ași recăpăta demnitatea, speranţa, solidaritatea naţională și locul în lumea democraţiilor respectate. Raţiu a considerat mereu monarhia ca pe o decizie suverană a românilor, ferinduse de jocurile politice tipice unei părţi din opoziţia anilor ’90, care foloseau dezbaterea monarhie/ republică doar pentru a înlocui actorii. Primele referiri sunt chiar în decembrie 1989. Pe 19 decembrie, Raţiu află de la Ana Maria Tuduri că este apreciat foarte mult de Mihai I. În același timp, dintro convorbire telefonică cu Principesa Mărgărita (o adaptare a corespondentului onomastic „Margareta”, care în engleză se scrie „Margarita”), Ion Raţiu află că Regele a acordat în acele zile foarte multe interviuri și că vrea săi vorbească. Viitorul deputat ardelean nota, totodată, întro convorbire telefonică cu Regele, că acesta se arată foarte „prietenos” și au convenit, de comun acord cu Raţiu, „să rămână în legătură”.
Alternativele politice ale lui Ion Raţiu
Zbyszek Racięski (redactor la Radio Free Europe, secţia poloneză, secretar general al Fundaţiei Internaţionale a Jurnaliștilor Liberi) prevedea că, în cazul în care politicianul român ar reuși săl convingă pe Regele Mihai să se întoarcă în ţară, atunci acesta din urmă își va relua tronul, iar postul de primministru îi va reveni lui Ion Raţiu. Discuţia avea loc la 1 ianuarie 1990. În același context, memoriile lui Raţiu reţin un moment descris în detaliu. O lună mai târziu, Ion Raţiu îi împărtășește Principesei Margareta planul său în cazul câștigării alegerilor prezidenţiale. În balconul unei camere de la Hotelul Intercontinental din București (de frică să nu existe aparate de înregistrare în încăpere), Raţiu îi dezvăluie fiicei Regelui că, în cazul în care el va fi ales președinte, va convoca o Adunare Constituantă, precedată de un plebiscit. La întrebarea Principesei dacă politicianul este pentru reinstaurarea monarhiei, acesta răspunde că
întotdeauna a fost pentru „continuitatea și stabilitatea statului”. De asemenea, Raţiu opinează că Principesa Margareta ar fi „o foarte prezentabilă Regină”.
La 6 aprilie 1990, Ion Raţiu afirma, întrun dialog cu Antoniu, că el a adoptat deja poziţia partidului său: „Dacă naţiunea îl vrea pe Rege, eu sunt de acord”. În același an, în octombrie, în timpul unei discuţii cu un jurnalist desfășurată la Paris, Ion Raţiu era întrebat „ce șanse are Regele”. Fruntașul ţărănist declara pentru sine, nedorind ca acest detaliu să apară întrun interviu public, că „astăzi, șansele lui nu sunt mari”, dar, sublinia în continuare, auspiciile favorabile sar mări în cazul în care „sar scrie și sar vorbi despre monarhie”. Raţiu înainta, totodată, ideea unui scenariu ce va fi întâlnit și pe parcurs în scrierile sale: „În politică totul e posibil. Deci nu e exclus ca Regele să fie chemat, la un moment dat, ca o soluţie de compromis”. În data de 4 decembrie 1990, în cadrul unei recepţii găzduite de Ambasada Franţei la București, Ion Raţiu îl informa pe ambasadorul Renaud Vignal că se lucrează la elaborarea unei noi Constituţii „republicane”. Liderul PNŢCD sublinia tot atunci că „noi vrem să avem un referendum. România a prosperat sub Monarhie”.
În cadrul primei ședinţe a Constituantei, în 1991, Ion Raţiu declara de la tribuna Parlamentului: „Forma statului trebuie să fie decisă printrun referendum”. Fiul memorandistului cerea la ședinţa Constituantei din 10 septembrie 1991 să se recunoască faptul că PNŢCD a cerut un referendum pentru forma de guvernământ, iar la final a votat împotriva Constituţiei (art. 1, al. 2), care declara România Republică. Aceasta este o mărturie deosebit de importantă, ce conturează reala sa opoziţie și principiile de la care nu a abdicat. Mai mult, la o întâlnire petrecută la Dej, la 17 noiembrie 1991, întâlnire la care au participat „400 de oameni”, Ion Raţiu afirma: „Am ţinut să subliniez că noi, PNŢCD, nu suntem un partid monarhist. La problema asta va trebui să facem un referendum. Am declarat că eu voi vota pentru restaurarea monarhiei constituţionale”. Există, de asemenea, numeroase note care relevă apropierea dintre Raţiu și Rege: convorbiri telefonice frecvente, întâlniri la Londra sau Versoix, cele mai multe direct, dar și prin principese, lideri ai exilului sau prieteni comuni. Spre exemplu, o discuţie telefonică petrecută în ajunul Crăciunului din 1991 între Regele Mihai și Ion Raţiu subliniază faptul că monarhul consimţea
la ideea revenirii pe tron în virtutea Constituţiei din 1923, pe care o considera ca fiind încă în vigoare.
„Fac tot ce pot pentru poporul român”
Una dintre cele mai interesante și mai consistente întâlniri pe care Ion Raţiu le are cu Familia Regală se produce la 11 august 1991, la reședinţa familiei de la Versoix, Elveţia. O întrevedere de taină, în care politicianul român prezintă patru variante argumentate de răspuns, la întrebarea Regelui cu privire la „șansele restaurării Monarhiei”. Prima variantă, în care sar face un referendum, ar fi, în opinia lui Raţiu, pierzătoare pentru Monarhie: deși lumea a început firav să cunoas că locul regalităţii în istoria sta tului, binefacerile Constituţiei din 1923 și legitimitatea formulei de guvernământ și a persoanei Regelui, „republica va prevala”. Al doilea scenariu pentru reușita revenirii monarhiei ar trebui să înceapă, în opinia deputatului ardelean, cu perspectiva unei informări eficace a populaţiei de către massmedia. Ion Raţiu evalua în continuare că și acest scenariu era dificil de
realizat, deoarece nu existau posturi independente de televiziune, majoritatea parlamentară fiind atunci dominată covârșitor de FSN și, deci, posibilitatea picării Guvernului pe cale parlamentară era practic nulă. Un eventual succes în alegerile prezidenţiale din 1992 ar fi dat șansa ca viitorul Președinte (pe care lar da opoziţia) să organizeze un referendum în 69 luni de la instalare. În situaţia ipotetică în care opoziţia nu ar obţine Președinţia în 1992, a treia varianta ar merge spre (în cazul unei majorităţi a partidelor de opoziţie de 4045%) instalarea unui Executiv de coaliţie, sub conducerea opoziţiei, care ar cere, printre primele măsuri, anularea abdicării din 1947 și invitarea monarhului în vederea reluării atribuţiilor sale conform legii fundamentale din 1923. Tot Raţiu marșa pe ideea că acest scenariu ar avea șanse aproape nule de reușită. Ultimul scenariu invocat de deputatul ardelean imagina o înrăutăţire naturală a situaţiei economice a ţării și a nivelului de trai, ceea ce ar fi dus la o posibilă idee salvatoare a Opoziţiei, prin apelul la Regele Mihai și la reinstaurarea monarhiei, cu sprijinul aliaţilor occidentali. Varianta instaurării prin forţă a monarhiei era exclusă în opinia sa, datorită posibilelor pierderi de vieţi omenești. La toate acestea, replica Regelui a fost: „E un cerc vicios. Navem ieșire decât dacă revenim în ţară”. De asemenea, Ion Raţiu la sfătuit atunci pe Rege să nu vină în ţară decât dacă sar crea o situaţie favorabilă – o grevă generalizată ce ar paraliza principalele sectoare economice. Trebuie, de asemenea, de remarcat că această continuă consultare cu Familia Regală îi dă ocazia lui Raţiu să afirme sinceritatea sa în raport cu scopurile politice pe care le urmărea; întro discuţie cu Regina Ana, Ion Raţiu afirmă: „Nu fac nimic pentru dumneavoastră. (…) Fac tot ce pot pentru poporul român”, în vreme ce, la 9 mai 1991, întro discuţie cu Doina Bâscă, redactorulșef al ziarului patronat de Ion Raţiu la acea vreme, Cotidianul, deputatul ardelean se arată oarecum nemulţumit, pentru că „sa dat prea multă importanţă mesajului Regelui Mihai”. Raţiu adaugă: „Doina e mult mai monarhistă decât sunt eu”.
Numeroase discursuri parlamentare susţinute de Ion Raţiu au făcut trimitere la memoria monarhiei constituţionale și la spiritul regalităţii. De exemplu, întro intervenţie în Parlament, la 21 noiembrie 1991, Raţiu vorbește
Ion Raţiu, Regele Mihai şi MonarhiaAlexandru Muraru
Blazonul familiei Raţiu de Noșlac
nr. 220 www.revistatimpul.ro
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu5
L‑am „cunoscut” pe Ion Raţiu, ca mai toţi românii, în 1990, stând în faţa televizorului. Pe strada unde locuiam, mai toţi vecinii aveau o relaţie de rudenie sau prietenie cu familia mea și seara se strângeau la noi ori îi vizitam eu și cu tata. Se discuta politică, unii erau înjuraţi, alţii, adulaţi. Alături de legăturile de sânge, îi mai unea ceva: ura faţă de Ceaușescu, admiraţia faţă de Ion Iliescu, „apostolul revoluţiei”, și spaima de batalioanele de moșieri reprezentaţi de domnii Raţiu și Câmpeanu. Papionul caraghios
și îndemnul direct al lui Ion Raţiu, „Votaţi‑mă pe mine!”, au trezit la acea vreme indignarea micului cerc al agorei de pe strada mea: „Cum, dom’le să te votăm noi pe tine?! Noi am mâncat salam cu soia și tu ai huzurit în Occident…”
Dorin Stănescu
Un interviu cu Ion Raţiu
În 1990, eram licean, în clasa a zecea, iar în liceul meu era de bonton să îl admiri, desi
gur, pe Ion Iliescu. O mulţime dintre colegi trăgeau chiulul să fumeze în parcul de lângă liceu, iar printre pauzele de ţigări căutau să rupă sau să mâzgălească afișele cu Ion Raţiu amplasate în zona Gării de Sud a Ploieștiului. Ion Raţiu era una dintre ţintele preferate ale elevilor din liceul nostru. Nu am votat în 1990 pentru că eram prea tânăr și nici nu fumam. Nu mă prea pasiona politica. Îmi plăceau lecturile și, normal, eram îndrăgostit. Așa că nu am băgat de seamă cum a trecut anul 1990. Am schimbat liceul industrial cu unul uman, cel mai bun liceu din judeţ: „I.L. Caragiale”. Odată cu schimbarea liceului, sa schimbat și mediul, iar noii colegi, pe lângă lecturi, fete și ţigări (aici am învăţat și eu să fumez strașnic), erau admiratori ai liberalilor și ţărăniștilor.
Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu erau nume rostite cu respect în clasa mea. E de prisos să spun că am votat cu liberalii la alegerile din ’92. Tot atunci am fost admis la Facultatea de Istorie a Universităţii București. Altă lume, multe oportunităţi, deschideri, fete și cărţi…
Doi ani mai târziu am început să cochetez cu jurnalismul ploieștean. Am debutat cu un articol de istorie în cel mai important ziar local, Prahova liberă. Redactorulșef de atunci, domnul Cârstea, mia dat un Ausweis în care scria că eram colaboratorul ziarului și ruga instituţiile de stat să mă sprijine pentru documentare. „Ziarist” cu acte în regulă, am pornit să cuceresc lumea, vorba lui Emil Cioran. Aveam 20 de ani și mă simţeam important. Așa mam trezit, cu seninătatea vârstei, cu neștiinţa protocolului întâlnirilor, undeva la începutul lunii aprilie, la ușa lui Ion Raţiu. Fără să am stabilită
o întâlnire așa cum se face în mod normal, am sunat la poarta somptuoasei sale case din Primăverii, nr. 4, unde locuia Ion Raţiu. Astăzi, când povestesc despre acest episod, sunt ușor amuzat și stânjenit de reacţia mea: am strigat la poarta omului așa cum se făcea în satul meu… Uneori, norocul este de partea începătorului. Așa a fost și cu mine. Mia deschis un bodyguard uriaș, înarmat ca la război: „Ce dorești?”. „Sunt de la ziarul Prahova și vreau săi iau un interviu domnului Raţiu.” „Să văd dacă te poate primi.” Sa întors și ma poftit să intru. Ion Raţiu era în grădina curţii și tundea gardul de arbuști ce străjuia casa. Era îmbrăcat lejer: pantaloni gri, o cămașă și un cardigan roșu închis. Desigur, lipsea papionul. Ma salutat și ma întrebat cum mă cheamă. Iam spus că sunt student la Facultatea de Istorie, colaborator al ziarului Prahova și că vreau săi adresez câteva
întrebări despre situaţia politică. A zâmbit și ma invitat în casă. Am intrat întrun living mare, neam așezat la o masă, cineva mia adus un pahar mare cu suc, am sorbit puţin ca sămi fac curaj. Era primul om politic important pe care îl cunoșteam și pe care îl vedeam mai mereu la televizor… Totul a durat vreo 1015 minute. Iam adresat întrebările și miam notat în carneţel răspunsurile. Iam mulţumit, mia strâns mâna și mia spus să mai trec pe la dumnealui, săi duc un exemplar. Am plecat fericit de acolo, uimit de firescul conversaţiei și de faptul că acceptase sămi răspundă la întrebările mele stângace. Interviul a apărut pe prima pagină a ziarului Prahova cu un titlu pe măsura personajului: „Ion Raţiu – Criza este generată de guvernarea incompetentă”. Nu lam mai căutat săi dau ziarul și nici nu am mai realizat interviuri cu alţi politicieni. Mam lăsat de „ziaristică”,
vinovată fiind o domnișoară de care mam îndrăgostit iremediabil, vorba poetului, dar și din cauza faptului că îmi doream să fiu profesor de istorie, nu ziarist…
După trecerea sa în nefiinţă, figura lui Ion Raţiu a căpătat alte dimensiuni pentru români. Probabil mulţi lau regretat, chiar și foștii mei colegi de liceu care îi rupeau afișele în anii ’90. Pentru mine, Ion Raţiu a rămas primul și singurul mare politician care mia acordat un interviu, care mia deschis porţile casei. Peste ani, mam reîntâlnit cu Ion Raţiu… Eram întrun avion spre Londra și vecinul de călătorie, un electrician care lucra în Anglia, mia povestit despre Fundaţia Ion Raţiu. Mia spus că se duce des acolo, că porţile sunt deschise mereu pentru români. Am zâmbit la amintirea bătrânului politician care ia deschis ușa unui student care la strigat la poartă…
în termeni laudativi, așa cum notează în memoriile sale, despre Rege și Monarhia Constituţională. În urma acesteia, Gabriel Ţepelea îi spune deputatului ardelean că, prin a sa cuvântare, a fost câștigat „votul monarhiștilor”. Inclusiv desfășurarea activităţilor parlamentare erau pentru Raţiu un prilej de a evalua șansele revenirii la monarhie. De exemplu, la 22 noiembrie 1991, Ion Raţiu nota în jurnalul său că, în timpul dezbaterilor referitoare le referendumul pentru Constituţie, deputatul FSN Petre Ninosu a sugerat ca buletinul pentru referendum să conţină și o a doua întrebare: „Republică sau monarhie Constituţională?”. Raţiu afirmă că, pe lângă faptul aproape sigur că legea fundamentală urma să fie adoptată, această a doua întrebare ar fi îngropat definitiv șansele revenirii la regat și „Monarhia Constituţională ar fi respinsă pentru totdeauna”.
La începutul anului 1992, întro discuţie cu Mihai Ricci (un apropiat al Regelui), Ion Raţiu subliniază că atât Mihai I, cât și monarhiștii nu vedeau cu ochi buni realizarea unui referendum, ci, pur și simplu, voiau ca Regele să fie invitat săși reia tronul. Raţiu considera că un astfel de scenariu ar diviza naţiunea, împărţindo întro majoritate republicană și întro minoritate monarhistă. Totodată, Raţiu aprecia că cel mai bine ar fi fost ca, atunci când va fi ales
noul președinte (în toate aceste discuţii despre revenirea la Regat printro strategie a referendumului aplicată de noul președinte, Ion Raţiu sugerează de fiecare dată care ar fi rolul său aici. Astfel, el vorbește prin prisma propriei opţiuni, și nu neapărat a partidului său ori a celorlalte partide ce constituiau autointitulata „opoziţie democratică”) și noul Parlament, acestea să genereze un plebiscit cu privire la revenirea monarhiei. Deputatul ardelean mai adăuga că șansele ca noul Parlament să fie monarhist erau minime, doar PNŢCD și Partidul Monarhist ar fi creat o astfel de majoritate favorabilă, deși sugera că nici la PNŢCD curentul nu era foarte ferm. La liberali, spune Raţiu, ar fi „câţiva monarhiști” care „sar balansa probabil”, astfel încât șansele acestui scenariu sunt nule.
Cea mai populară vizită a Regelui Mihai în cei opt ani de opreliști și abuzuri care au urmat anului 1989 a fost cea din 1992. Cum era de așteptat, Ion Raţiu tratează acest eveniment pe măsura importanţei sale, fiind foarte conectat la tot ce se întâmpla în acele zile la București. Pe 26 aprilie 1992, Ion Raţiu relatează că în Piaţa Palatului din București era „foarte multă lume”. La hotelul Continental, Regele primea audienţe, iar părintele Iustin Marchiș era cel care „organiza audienţele”. O scurtă discuţie cu Regina Ana relevă faptul că Ion Raţiu se arată neplăcut
surprins de primire (probabil referitor la atitudinea autorităţilor), în timp ce soţia Regelui afirmă că ei au consultat alternativele, iar Mihai I a fost cel care a luat decizia (we weighed the alternatives. It was the King’s decision, as always. He decided to come). Întâlnirea dintre Regele Mihai, Regina Ana și Ion Raţiu clarifică multe dintre poziţiile monarhului și mai ales din strategia posibilului candidat, pe atunci, la Prezidenţia României din partea Convenţiei Democratice. Raţiu îi descrie cuplului regal situaţia plecării liberalilor din CDR. Cuvintele lui Mihai I referitor la acest subiect au fost: „Da, Convenţia Democratică trebuie menţinută cu tot preţul”. Ion Raţiu explică, de asemenea, avantajul său cu privire la popularitatea
sa și la posibila candidatură la funcţia supremă în stat și afirmă clar: „voi face tranziţia la Monarhia Constituţională prin plebiscit îndată ce veţi considera că momentul e prielnic”. Toţi cei trei interlocutori erau de părere că schimbarea trebuia să se facă „fără vărsare de sânge”, iar Raţiu îi propune Regelui formula ca, în cazul retragerii voluntare a lui Iliescu în favoarea monarhului, acesta să accepte ca demnitarul român să poată pleca „cu ce vrea să ia cu el. Că nu va fi pedepsit pentru crimele comunismului”. Regele a fost în principiu de acord că nu e necesară o răzbunare, dar la rugat pe deputatul ardelean să nui comunice acest lucru lui Iliescu ca venind din partea sa. Deputatul ardelean adăuga faptul că cei doi
sau arătat extrem de mișcaţi de această întâlnire.
În fine, se cuvine să adăugăm că, întro discuţie cu George Antoniade din septembrie 1992, când se cunoștea, în genere, faptul că Ion Iliescu va fi din nou președinte, Ion Raţiu afirma că reinstaurarea monarhiei sub proximul regim iliescian era aproape ieșită din discuţie, posibilă fiind doar în eventualitatea unei noi revoluţii, implicând victime. Politicianul român era convins că nici în cazul alegerii lui Emil Constantinescu la funcţia supremă în stat acesta nar fi adoptat soluţia rechemării Regelui în ţară și a revenirii la Regat.
Jurnalele lui Ion Raţiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1992 (cuprinse în trei volume separate) surprind, printre multe aspecte ale acelei perioade zbuciumate sinonime cu bucuria întoarcerii pe pământul natal, cu dorinţa – afișată mereu – de a contribui la schimbarea propriei naţiuni (așa cum el însuși declară, „evenimentele pe care le relatează au schimbat faţa lumii și miau schimbat viaţa”), a relaţiei sale cu Familia Regală, cu opţiunea monarhiei și cu integrarea acestor realităţi în învolburaţii ani ’90. Ion Raţiu șia împlinit menirea și șia servit ţara din postura de om poli tic prin puterea exemplului personal, iar prin legătura cu Mihai I a contribuit la revenirea Familiei Regale în ţară și la misiunea de ai reda României respectul și demnitatea cuvenite.
Regele Mihai I al României
www.revistatimpul.ro iulie 2017
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 6
Andrei Muraru
Istoric și cercetător al istoriei recente, doctor în Istorie al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iași, Andrei Muraru este, din decembrie 2014, Consilier Prezidenţial al șefului statului în probleme privind relaţia cu autorităţile publice și societatea civilă. A publicat numeroase studii în reviste de specialitate, a participat la numeroase conferinţe internaţionale
și are frecvent contribuţii pe teme de istorie recentă. Coordonator al volumului Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945‑1967) (Polirom, 2008) și coautor al volumului O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu (Polirom, 2008; ediţia a II‑a, 2009; ediţia a III‑a, 2014), istoricul a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc între 2012 și 2014, demarând campania de aducere în faţa justiţiei a foștilor torţionari comuniști. A fost cercetător la acest institut începând cu 2006, iar în perioada 2006‑2009 a fost consilier la Cancelaria Prim‑ministrului și consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României. De asemenea, Andrei Murau a fost bursier Erasmus‑Socrates (Grecia), New Europe College și United States Holocaust Memorial Museum (SUA), fiind decorat de Regele Mihai cu medalia „Regele Mihai I pentru loialitate” și cu Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer.
(Ideile exprimate în contextul acestui interviu sunt asumate de autor în calitate exclusiv privată și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile și/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau afiliat.)
Cu greu putem vorbi despre o voce coagulată a emigraţiei.
Cum aţi receptat, în perioada în care aţi condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și pentru Memoria Exilului Românesc, rolul intelectualilor și foștilor politicieni români din exil în lupta împotriva regimului comunist din ţară?
Ca și în cazul altor state căzute în spatele Cortinei de Fier, exilul românesc a reprezentat o reacţie firească la abuzurile și îngrădirile practicate de regimul comunist. Refuzul de a accepta regimul comunist ia determinat pe unii români să părăsească ţara, deși nu în toate cazurile motivaţiile au fost politice. Găsim în exil categorii diverse: de la oameni de stat la militari, profesori, medici, artiști, studenţi și numeroși diplomaţi. Însă definirea conceptului de exil ridică numeroase probleme. În funcţie de perioada despre care vorbim, deci după 1945, exilul militant românesc a cunoscut mai multe etape de „coagulare”, de consistenţă a acţiunii politice, de raportare la regimul de la București. Mulţi au luat viaţa de la capăt, lipsiţi deseori de resurse, de relaţii sociale. De aceea, forţa exilului politic militant a fost evidentă mai degrabă în anii ’70 și ’80. Cu greu putem vorbi despre o voce coagulată a emigraţiei. Monica Lovinescu spunea că sar impune să vorbim despre „exiluri”. Mai degrabă, ar fi dezirabil să ne referim la teme predilecte, la perioade distincte, la grupuri, organizaţii, reviste, mijloace de acţiune și, revenind la întrebarea dumneavoastră, la lideri de opinie care apar în exil ori care vin deja cu notorietatea construită în ţară. Așadar rolul intelectualilor și al foștilor politicieni ajunși în afara graniţelor a depins foarte mult de zona geografică în care sau aflat, de relaţiile pe care leau dezvoltat, de resursele avute la îndemână, de sprijinul primit în ţara gazdă etc. În memoria publică sa impus, întradevăr, această formulă a „exilului”, cu referire la acţiunea publică, asumat democratică (fiindcă au existat și exilaţi – și nu puţini – care au continuat să susţină, de pildă, ideologia legionară pe care o propagaseră și în ţară) și, evident, declarat anticomunistă. Emigranţii au dus cu ei în afara graniţelor și opţiunile lor politice, instinctele sociale și, nu de puţine ori, disputele și metehnele. De aceea, sa spus că exilul românesc a fost o Românie în miniatură. Indiferent de doctrina politică sau paradigma culturală pe care au îmbrăţișato, importante personalităţi democratice ale exilului românesc au avut puterea de a critica și sancţiona derapajele din România, de a le face cunoscute lumii întregi și de a lupta contra regimului. Dincolo de încercarea de integrare în
ţărilegazdă, care nu a fost deloc o formalitate, intelectualii și politicienii la care ne referim au întreprins o bogată activitate politică și culturală, capabili să vadă dincolo de instinctul de supravieţuire, oferind astfel speranţa că răul reprezentat de regimul comunist poate fi înlăturat printro acţiune concertată. Ca o observaţie generală, aș spune că cea mai importantă realizare a exilului a fost sprijinirea disidenţei din ţară, care nu ar fi existat fără lupta dedicată a unor români ajunși în Occident. Aceștia din urmă sau solidarizat deseori admirabil, cu consecinţe grave pentru viaţa lor sau a familiilor lor, cu conaţionalii lor rămași în spatele Cortinei de Fier.
Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, personalităţile proeminente ale exilului românesc din perioada regimului comunist și cum apreciaţi influenţa acestora în lumea liberă cu privire la ceea ce se întâmpla în România?
Sunt multe personalităţi marcante ale exilului românesc din perioada regimului comunist a căror contribuţie merită toată atenţia. Cred că cele mai importante elemente care trebuie urmărite aici sunt, pe de o parte, forţa militantismului, iar pe de altă parte, angajamentul civic în sprijinul idealurilor democratice. În mod natural, acţiunea publică anticomunistă a presupus înfiinţarea unor asociaţii culturale și/sau politice, editarea publicaţiilor în limba română și mai ales capacitatea de diseminare a mesajelor prin intermediul posturilor străine care emiteau în limba română, considerate avanposturile lumii libere (Europa Liberă, Vocea Americii, BBC). E inutil să spun că orice listă este doar una orientativă. Probabil orice rememorare trebuie să înceapă cu reprezentantul de frunte al exilului politic, care a fost chiar șeful statului forţat de comuniști să părăsească ţara, Regele Mihai. Laș aminti și pe Regele Carol al IIlea, care a fost o voce importantă până la începutul anilor ’50. Dintre personalităţile politice de frunte trebuie pomeniţi totodată fostul premier Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Grigore NiculescuBuzești, Alexandru Cretzianu, Mihail Fărcășanu, Radu Câmpeanu, Ion Raţiu ș.a. Și iaș mai adăuga pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Tănase, Vlad Georgescu, Nöel Bernard, Victor Frunză, Sanda Stolojan, Mihnea Berindei și Dorin Tudoran. Repet, nu e o listă exhaustivă, ci doar câteva nume care îmi vin acum în minte. Lupta pentru respectarea drepturilor omului
nr. 220 www.revistatimpul.ro
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu7
„Astăzi, putem spune fără să greșim că spiritul lui Ion Raţiu a învins”și critica vehementă adusă regimului politic din România, precum și sensibilizarea opiniei publice din afara ţării cu privire la ororile regimului de la București au avut ca destinatari românii din ţară, liderii comuniști și, foarte important, elitele din lumea liberă. Influenţa a depins foarte mult de resursele avute la dispoziţie, de perioada la care ne referim și de scopurile propuse. Uneori, sau reputat victorii importante, cum ar fi, de exemplu, înfiinţarea Comitetului Naţional Român, sau cele privind sprijinul acordat disidenţilor persecutaţi în ţară în anii ’70 și ’80, când regimul de la București era ceva mai receptiv la criticile din exterior. Alteori, acţiunea a fost modestă, cu rezultate nesemnificative.
„Acţiunile personalităţilor din exil provocau spaimă la Bucureşti”
Care este imaginea ce reiese din documentele existente relativ la aceste personalităţi din exil? Au reprezentat un „pericol” la adresa stabilităţii regimului totalitar comunist?
Depinde despre ce documente vorbim. Dacă ne referim la documentele poliţiei politice comuniste (fie că vorbim despre Securitatea internă sau externă), cum sugeraţi, imaginea este mai degrabă una inegală. Mă văd obligat să subliniez totuși că investigarea acestor surse este indispensabilă pentru înţelegerea fenomenului exilului, a experienţelor membrilor săi. Pe lângă limbajul specific, cu toată încărcătura ideologică de rigoare, există, în general, în aceste documente o doză mare de exagerări. Cu siguranţă că acţiunile personalităţilor din exil provocau spaimă la București, pentru că se puteau constitui întrun precedent periculos pentru stabilitatea regimului comunist din cel puţin două motive: în primul rând, se făceau cunoscute lumii întregi realităţile din România acelor ani, iar în al doilea rând și cel mai important, era încurajată disidenţa în interiorul ţării. Știm foarte bine că o caracteristică importantă a regimurilor totalitare este anihilarea oricăror reacţii critice, întrucât critica reprezenta o mare vulnerabilitate. Cu toate acestea, influenţa și coerenţa exilului au fost infinit mai mici decât capacitatea regimului comunist de al contracara. La CNSAS există numeroase documente privind structurile sau personalităţile exilului anticomunist românesc, multe dosare de obiectiv merită studiate cu atenţie, dar și aici instrumentele cercetătorului sunt vitale, întrucât imaginea exilului prin lupa Securităţii este deseori distorsionată. Fie prin exagerarea influenţei, fie prin aluvionarul informaţional, cu numeroase interpretări tendenţioase ori dea dreptul false. Nu sunt puţine cazurile în care sa încercat reducerea la tăcere a vocilor care informau Occidentul de abuzurile din ţară și sancţionau aspru politica dusă de comuniști. Unul dintre rolurile Securităţii a fost acela de a supraveghea acţiunile exilului și de a le contracara, iar măsurile prin care sa realizat acest obiectiv au fost multiple: infiltrarea agenţilor, colaborarea cu anumite persoane care puteau influenţa modul de desfășurare a activităţilor întreprinse de personalităţile românești din exil, defăimarea, compromiterea ori chiar tentativele de anihilare. Sunt cazuri dovedite de personaje care au fost răpite de Securitate și aduse în ţară, precum istoricul Aurel Decei. Alteori, Securitatea a încercat reducerea la tăcere a postului de radio Europa Liberă, atentatul din 1981 fiind un moment semnificativ în contraacţiunea regimului. Alte personaje cunoscute au decedat în condiţii suspecte, iar în alte cazuri, operaţiunile au eșuat lamentabil (vezi „Afacerea Tănase”).
Revenirea, după 1989, a unora dintre aceste personalităţi în ţară a fost receptată public întro manieră uneori dea dreptul ostilă. A fost o situaţie care ţinea de imaginarul colectiv imediat postcomunist sau a reprezentat, în primul rând, un efect al propagandei exercitate de noua putere instalată în România?
Cred că a fost vorba, în principal, despre efectul pe care la exercitat propaganda noii puteri. Căderea comunismului a reprezentat, pentru unele state din Europa Centrală și de Est, un succes al mișcării de disidenţă. La noi, acest lucru nu sa întâmplat. La primele alegeri libere, puterea a fost preluată, se știe prea bine, tot de cei care se aflau anterior în structurile de putere ale Partidului Comunist. În aceste condiţii, atitudinea noii puteri, legitimată prin votul liber consimţit al cetăţenilor, a fost de respingere brutală a rolului pe care personalităţile exilului românesc lau avut în rezistenţa anticomunistă. Printro campanie deșănţată, care amintea de tacticile vechiului regim, personalităţile din exil, susţinătoare ale fenomenului Piaţa Universităţii, au fost expediate întro zonă nefrecventabilă, chiar ilegală. Posturile publice de radio și televiziune, dar mai ales avanposturile scrise ale noii puteri (Adevărul, Azi, Dimineaţa, România Mare etc.) au trecut la un atac furibund la adresa personalităţilor venite de peste hotare. În plus, structurile obscure ale noii puteri au declanșat, la rândul lor, o amplă campanie de compromitere. Desigur, nu poate fi ignorat nici faptul că mulţi români îi respingeau pe cei reveniţi în ţară pentru că nu au îndurat, „umăr la umăr” cu ei, lipsurile pe care vechiul regim lea impus. Din păcate, stereotipurile construite atunci iau urmărit mulţi ani pe foștii exilaţi care au ales să se întoarcă în ţară.
„Portretul lui Ion Raţiu era o angoasă pentru nomenclaturiştii eternizaţi la putere”
Care ar fi direcţia de recuperare a memoriei exilului românesc și cum poate fi rolul jucat de personalităţile acestuia adus în conștiinţa publicului tânăr?
Așa cum se știe, după 1989 au existat tentative de a recupera acţiunea exilului, inclusiv pe cale instituţională. Deocamdată, deși există studii tematice, biografii, cercetări pe anumite subiecte, câteva monografii/enciclopedii lăudabile, aș spune că suntem încă întro fază incipientă. Deși, la un moment dat, în primul deceniu al noului mileniu, am sperat că demersul institu ţional este unul fericit, rezultatele par mai degrabă discutabile. Acum, cred că e important să asumăm critic acest trecut, în mod profesionist, fără înregimentări și fără instrumentalizarea istoriei, întrucât, așa cum spuneam mai sus, nu tot ce sa întâmplat în exil este digerabil. Vorbim despre o întreprindere intelectuală complexă, care presupune o profundă cercetare a surselor, risipite în toate colţurile lumii. Există o cantitate impresionantă de documente în diferite arhive, inclusiv personale, precum și o vastă producţie a exilaţilor. De asemenea, să nu pierdem din vedere faptul că unele forme de manifestare (asociaţii, reviste, cercuri literare) șiau încetat activitatea cu mult timp în urmă, iar redescoperirea „urmelor” va necesita eforturi susţinute. Așadar, ca orice trecut complicat, și exilul se cere recuperat prin mijloacele istoriografiei profesioniste. Aici, rolul major le revine instituţiilor de cercetare care prin statutul lor au această sarcină. E nevoie însă de o abordare cât mai serioasă. În ceea ce privește diseminarea rezultatelor cercetării, nu cred că trebuie
să inventăm ceva senzaţional. O istorie recuperată profesionist, cu metodologii novatoare, va trezi cu siguranţă setea de cunoaștere a noilor generaţii. Personalităţile exilului românesc ce au dovedit verticalitate au avut tăria de a se opune și de a lupta cu un regim totalitar de pe poziţii democratice și, nu în ultimul rând, au promovat cultura și valorile românești care trebuie redescoperite. Trecutul poate fi o lecţie foarte utilă și mai ales tentantă pentru generaţia actuală, dacă este reconstituit ca la carte și întro manieră dezirabilă, iar tinerii pot fi îndrumaţi spre acele modele democratice care au contribuit la parcursul european al României.
Una dintre figurile proeminente ale exilului din perioada comunistă a fost Ion Raţiu, al cărui centenar de la naștere îl marcăm anul acesta. Revenit în ţară în 1990, a candidat la Președinţia României în primul ciclu al alegerilor libere, obţinând 4,29% dintre voturi, iar ulterior a fost ales deputat în Parlamentul României. Cum vedeţi rolul său în democratizarea societăţii românești postcomuniste?
Astăzi, la aproape trei decenii de la acel moment, putem spune foarte detașaţi, dar nu fără regret că „Ion Raţiu a fost cel mai bun președinte pe care România nu la avut”. Dincolo de autoironia butadei care circulă în societatea românească la atâţia ani de la momentul candidaturii sale, simbolul omului de stat întruchipat de fostul ţărănist a rămas încă foarte puternic. Deși ecourile candidaturii sale sau stins relativ repede, probabil că mulţi români au înţeles abia foarte târziu că România a ratat șansa de a avea ca președinte un politician atât de înzestrat. Aminteam mai sus despre modul în care au fost întâmpinaţi membrii marcanţi ai exilului la revenirea în România. Ei bine, Ion Raţiu, politician ţărănist, lider al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, era portretizat în presa loială puterii ca un ins coborât din lumea interlopă, poreclit „boss cu papion” sau „rechin împăiat”. Fără îndoială că Ion Raţiu găsise aici o societate cu instincte tribale, care nu avea nici o legătură cu modelul democratic anglosaxon pe care îl cunoștea atât de bine și nici măcar cu România pe care o părăsise cu cinci decenii în urmă. Plecase din ţară la vârsta de 23 de ani, demisionând de la Legaţia României de la Londra, după ce guvernarea a intrat pe mâna legionarilor și a lui Ion Antonescu. Când a revenit în ţară, avea deja 73 de ani și era considerat încă din anii ’70’80 una dintre cele mai proeminente figuri ale emigraţiei politice. Se implicase în exil încă din anii ’50, dar în asfinţitul dictaturii ceaușiste devenise cu adevărat o ţintă. Și a continuat să fie o ţintă a noului regim instalat după 1989. Portretul lui Ion Raţiu era o angoasă pentru nomenclaturiștii eternizaţi la putere: descendent al unei vechi familii românești, talentat jurnalist,
afacerist de succes, militant anticomunist activ pentru drepturile omului, politician abil și frecventabil în lumea occidentală. Raţiu nu era din această lume, ci venise aici să o „salveze” de ea însăși. Eforturile sale de a reconstrui România au început imediat după căderea regimului comunist: a susţinut numeroase opere caritabile, a militat pentru o presă liberă, înfiinţând chiar instituţii de presă, a încurajat și susţinut valorile democratice. Șia pus întreaga viaţă în slujba democraţiei, promovând o abordare în care individul era „centrul societăţii” și a susţinut mereu că ţara poate lăsa în urmă moștenirea comunistă doar prin implementarea unui amplu proces de reformă, a unei economii de piaţă funcţionale și a unui sistem politic democratic.
„Ţara îi datorează o parte din transformarea sa de după 1989”
Credeţi că astăzi, după 27 de ani de democratizare, când România este o democraţie funcţională, fără a fi neapărat și una consolidată, o personalitate precum Ion Raţiu ar avea un mai mare succes în competiţia pentru funcţia prezidenţială?
Îmi cereţi să fac un joc de istorie contrafactuală. Fără doar și poate, România a atins un anumit grad de maturitate politică, iar societatea civilă a demonstrat nu de puţine ori că își dorește să vadă în stat un partener credibil și de încredere. Acest lucru înseamnă promovarea și alegerea în funcţiilecheie a unor persoane care dovedesc prin exerciţiul public că pot fi garantul statului de drept și al principiilor democratice. O Românie modernă și prosperă, cu un rol bine definit în sistemul internaţional, era o ţară pe care însuși Ion Raţiu șiar fi dorito. Nu știu dacă românii lar alege astăzi pe Ion Raţiu pentru funcţia prezidenţială, dar știu prea bine că el ia ales pe români chiar și atunci când ei lau respins pe nedrept. Dacă România a făcut acești pași uimitori în ultimele decenii – apartenenţa la NATO și la Uniunea Europeană – este și pentru că Ion Raţiu a sprijinit societatea românească și ia arătat un model de politician generos, onest și responsabil.
Care ar fi, din perspectiva dumneavoastră, principala moștenire pe care Ion Raţiu a lăsato societăţii românești, sub aspect axiologic?
Ion Raţiu a fost un om politic autentic, care nu a făcut rabat de la valorile și principiile în care a crezut pentru ași asigura succese electorale. A susţinut democraţia ca singura soluţie de progres a României, iar acest lucru îl transformă întrun model pentru politicienii de astăzi. Înainte de 1989, șia dedicat decenii din viaţă luptând pentru „eliberarea” ţării, iar după 1990 a investit resurse uriașe (mai ales financiare) pentru a sprijini democraţia. Ţara îi datorează acestui membru marcant al exilului o parte din transformarea sa de după 1989. Una dintre moștenirile sale este, fără îndoială, moderaţia. Pentru Ion Raţiu, omul politic complet era depozitarul măsurii în viaţa publică, al echilibrului în actul politic și în relaţia cu adversarii. Probabil că una dintre cele mai cunoscute imagini ale lui Ion Raţiu este cea de la tribuna Parlamentului, în septembrie 1991, înconjurat de mineri înarmaţi cu răngi și bâte. Barbariei hoardelor de mineri ajunși în sala de plen a Parlamentului din Dealul Mitropoliei, Ion Raţiu ia interpus, în ţinuta sa impecabilă și cu nelipsitul papion negru, raţiunea. A interpus, de fapt, moderaţia lumii din care venea sălbăticiei unei lumi care tocmai ieșise de sub negura istoriei. Știa foarte bine ce face. Astăzi, putem spune fără să greșim că spiritul lui Ion Raţiu a învins.
Interviu realizat de Daniel Șandru
Alături de Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu
www.revistatimpul.ro iulie 2017
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 8
Zilele petrecute în familie de cei doi au fost un prilej pentru a provoca o discuţie despre viitorul tânărului
Raţiu. Astfel sa născut ideea ca Ion Raţiu să solicite angajarea în Ministerul de Externe și detașarea sa la Londra, în echipa lui Tilea. Câteva luni mai târziu, la 1 aprilie, Raţiu a fost numit cancelar diurnist la Legaţia României din Londra, iar la 13 aprilie 1940 a părăsit ţara pentru o perioadă de timp relativ scurtă, credea el. În realitate, călătoria lui Ion Raţiu a fost începutul unui exil îndelungat, care a durat 50 de ani, până pe 24 ianuarie 1990.
Odată întors acasă, în România, Raţiu a vorbit în repetate rânduri despre exilul său, așa cum au făcuto și alţii ca el, dar a durat mult până să câștigăm răbdarea de ai asculta și dorinţa de ai înţelege pe cei care au fost pedepsiţi cu suferinţa surghiunului.
Din fericire, lui Ion Raţiu ia plăcut să scrie. A admirat întreaga lui viaţă jurnaliștii și scriitorii, încercând adesea să fie unul atunci când știa că, în lupta sa politică, frumoasa armă a cuvântului scris este mai viguroasă decât orice și cu efect imediat. Astfel, cele mai importante evenimente la care a participat direct sau doar a asistat ca martor, ideile și planurile sale politice, uneori chiar și intime întâmplări familiale au fost adunate în jurnalul său prin consemnări aproape zilnice. Scriind cu îndârjire, în orice împrejurări, Raţiu nu a ascuns existenţa jurnalului, despre care a spus că, iniţial, la considerat o obligaţie, iar pe parcurs a devenit un exerciţiu plăcut și necesar. Sau adunat mii de pagini, despre care Ion Raţiu a spus că nu vor fi publicate atâta vreme cât el este în viaţă. A fost meticulos nu doar cu jurnalul său, ci, în general, cu orice document pe care îl considera util, păstrând hârtiile mai de seamă, scrisorile sau articolele de ziar. Toate acestea sau transformat în dosare, iar dosarele sau înmulţit și, cu timpul, au devenit o adevărată arhivă, gestionată astăzi de Fundaţia Caritabilă Familia Raţiu de la Londra.
Atât despre jurnal, cât și despre arhivă, Securitatea a fost informată și a manifestat un viu interes în a afla conţinutul lor. La începutul anului 1961, întrun material primit de la rezidenţa din Londra, se menţiona că „Iancu Raţiu deţine în birourile firmei sub al cărei nume își duce activitatea împotriva ţării noastre o arhivă întreagă de dosare personale ale fugarilor români din diferite ţări, conţinând date personale asupra acestora și activitatea pe care ei o duc în străinătate”. Câţiva ani mai târziu, un informator aflat în anturajul lui Raţiu le comunica ofiţerilor de securitate din ambasadă că Ion Raţiu are și un jurnal în care consemnează, printre altele, detalii despre întâlnirile cu diplomaţii români.
În aceste condiţii, Securitatea a râvnit să ajungă la aceste documente și cel mai probabil a și făcuto. Astăzi, arhiva este deschisă oricărei persoane interesate să o studieze, însă, cu decenii în urmă,
se afla încuiată în fișetele metalice din biroul lui Raţiu. Securitatea a făcut planuri pentru a subtiliza măcar o parte dintre documente, cele pe care le considera importante. Curioasă să vadă așazisele „dosare personale ale fugarilor români” din arhiva lui Ion Raţiu, în același an, 1961, Securitatea a transmis rezidenţei din Londra indicaţii precum aceasta: „Anchetaţi posibilit. obţinerii acestor mat. și faceţi propuneri”. După numai zece zile, rezidenţa din Londra a revenit cu un material amplu despre biroul lui Raţiu, „în spatele căruia își ascunde adevărata lui ocupaţie la Londra”. Nota cuprindea un set de planuri ale clădirii, cu informaţii complete și planșe desenate ale fiecărui
etaj și ale fiecărei încăperi, despre cum erau poziţionate intrările și felul în care erau păzite, precum și despre încuietori și „fișierele de metal în care este depozitată corespondenţa și dosarele alfabetic clasificate de care răspunde Raţiu”. Nu știm cum sau organizat efracţia și furtul, prin intermediul căror persoane sau sustras documentele și când sau de câte ori sau realizat. Raţiu a remarcat mai târziu faptul că dosarele încep să dispară din arhivă și, la un moment dat, a consemnat în jurnal îngrijorările sale.
Din fericire, jurnalul nu a fost sustras de Securitate, astfel încât a văzut lumina tiparului așa cum șia dorit Ion Raţiu, doar după dispariţia sa. Primul volum începe
cu toamna anului 1940 și se oprește la sfârșitul anului 1954 numai din raţiuni practice, din cauza dimensiunii considerabile a manuscrisului.
În noiembrie 1940, când Raţiu a așternut primele consemnări în jurnal, împlinise doar 23 de ani. Era tânăr, viaţa abia începea săl ispitească. Cu doar câteva luni în urmă părăsise România, iar impresiile primei sale călătorii în afara ţării încă îl stăpâneau. Raţiu se afla nu doar departe de casă, dar și de cealaltă parte a baricadei, în condiţiile în care începea războiul, iar peste câteva luni România și Marea Britanie urmau săși suspende relaţiile diplomatice. La legaţie nu a apucat să lucreze decât câteva luni. Unchiul său, ambasadorul Tilea, a fost demis în iulie 1940, iar el șia încheiat cariera de funcţionar al Ministerului de Externe câteva săptămâni mai târziu, în septembrie, odată cu instaurarea unui nou regim politic în România, ceea ce la obligat săși caute un alt rost, pe care, în final, la găsit: în noiembrie 1940 a fost acceptată solicitarea sa pentru o bursă la St. John’s College, Universitatea din Cambridge, unde a studiat știinţele economice până în 1943.
La începutul anilor ’40, Ion Raţiu șia petrecut timpul mai mult în anturajul celor din generaţia lui, studenţi la Cambridge sau Oxford. Printre aceștia se aflau Radu Tilea, Barbu Călinescu, Adina Iliescu, Dinu Daponte (fost Beza) sau Barbu Niculescu.
Dar anii studenţiei nu au fost tihniţi. Londra a fost ţinta bombardamentelor strategice ale Germaniei, iar alimentele au fost raţionalizate. Ca iniţiator al Asociaţiei Studenţilor Români din Marea Britanie și militant al Societăţii Studenţilor și Tineretului din Europa Centrală, Raţiu șia făcut debutul în cariera politică, iar aceste două episoade studenţești vor fi evocate de el cu multă pasiune decenii mai târziu.
Ion Raţiu şi Viorel TileaFaptul că Raţiu, încă neîncercat de
viaţă, a fost alături de Viorel Tilea, un politician atât de experimentat și de bine relaţionat atât la București, cât și la Londra, a contat în ceea ce privește formarea sa. De multe ori, cei doi au avut opinii politice diferite sau, altfel spus, tânărul Raţiu nu a împărtășit viziunea lui Tilea, care era, în fapt, cea corectă. Relaţia dintre Ion Raţiu și Viorel Tilea a fost una sinuoasă. Raţiu a fost dependent de unchiul său pentru a putea supravieţui la Londra în timpul războiului, dar acest lucru nu la împiedicat săși formeze propriile opinii despre acesta, care a fost o personalitate puternică și controversată în același timp, cu repere morale discutabile. Raţiu a descoperit repede acest lucru, dar, odată cu trecerea anilor, șia păstrat respectul pentru unchiul său și nu sa dezis niciodată de el în public, chiar și atunci când alţi români aflaţi în exil îl împingeau să facă acest gest pentru a câștiga mai mult capital politic.
Privind în urmă la felul în care s‑a construit destinul lui Ion Raţiu, găsim anul 1940 drept cel care i‑a schimbat definitiv parcursul. Născut în 1917, Raţiu a absolvit Facultatea de Drept la Cluj. În 1940 tocmai își încheia studiile militare în cadrul Școlii de Ofiţeri de Rezervă. În timp ce se afla concentrat cu Regimentul 31 Artilerie, a suferit un grav accident de schi, care l‑a obligat să se întoarcă acasă, la Turda. Astfel că, în ianuarie, se afla în concediu medical,
exact în perioada în care la Turda revine și unchiul său, Viorel V. Tilea, în acel moment ministru plenipotenţiar al României la Londra, pentru a participa la înmormântarea mamei sale.
Stejărel Olaru
Ion Raţiu, o poveste încă nespusă
nr. 220 www.revistatimpul.ro
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu9
Răzvan Timofciuc
Ion Raţiu, vocea limpede a liberalismului în anii ’90
În 1990, situaţia din România era diferită de a Poloniei, Ungariei sau Cehoslovaciei. Nu putem înţelege tran
ziţia postcomunistă a României fără a zăbovi asupra particularităţilor regimului de factură totalitară instaurat în 1947. Motivele pentru care rezistenţa la schimbare în perioada tranziţiei postcomuniste a fost atât de mare – reformele instituţionale, politice și economice –, spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria, ţin de lipsa unei societăţi civile și a unor mișcări disidente, reformiste, „coapte” în timpul comunismului.
În Ungaria, prin Imre Nagy în 1956, am asistat la primele tendinţe de reformare a sistemului anterioare colapsului din 1989, iar în anii ’80 sau înfiinţat cluburi universitare, fundaţii culturale și Forumul Democratic Ungar, alcătuit mai ales din intelectuali. În Cehoslovacia, prin Alexander Dubček și alţi reformiști de la Praga, am văzut o încercare de a da un model de socialism radical diferit de cel sovietic. Această încercare a fost curmată în 1968 de tancurile sovietice. Mai târziu, am avut Charta 77 a lui Václav Havel. În Polonia au existat tendinţele revizioniste din eseul Noul evoluţionism al lui Adam Michnik, o Biserică Catolică puternică, neîngenuncheată de Stalin, și o societate civilă reformistă în jurul Sindicatului Independent Solidaritatea.
În România, la fel ca în Albania, am avut cele mai draconice regimuri sovietice, iar experienţa revizionistă a lipsit sau a fost drastic interzisă. La noi a existat un aparat de represiune foarte dur, o societate civilă atomizată și o populaţie lobotomizată de propagandă, sărăcie, frică și neajunsuri.
Nu e de mirare, așadar, că, în cazul celorlalte state, a predominat o tranziţie pașnică, rezultat al negocierilor politice și al compromisului, iar mișcările disidente au avut capacitatea organizatorică și un program de a prelua puterea.
De aceea, în 1990, România a avut nevoie de Ion Raţiu, care a încercat să suplinească în anii ’90 ceea ce nea lipsit în 45 de ani de comunism feroce: o societate civilă trează, o mișcare disidentă reformistă și idei politice și economice care să vindece un sistem bolnav, ineficient și
corupt. Istoria ia dat dreptate lui Ion Raţiu, care, în anii tulburi de după Revoluţia din 1989, a susţinut că România are nevoie de reforme profunde, de redarea proprietăţilor confiscate abuziv și de respectarea dreptului sacrosanct la proprietate, de privatizări ale coloșilor industriali cu picioare de lut, de liberalizarea preţurilor și de un sistem politic pluripartidist. Raţiu a vorbit despre capitalism, despre piaţa liberă și despre iniţiativa privată când aceste cuvinte erau motive de ocară. A înţeles rolul educaţiei în promovarea unei democraţii autentice. A înţeles rolul presei libere, obiective și echi distante pentru o societate traumatizată, aflată în tranziţie. A promovat în spaţiul public și în toată viaţa sa, așa cum transpare din jurnalul său, un patriotism luminos și lucid, în care a urmărit interesul naţiunii, și nu al unei abstracţiuni ideologice sau al unei
fantasme colective. Deci nu e de mirare că artileria calomniei și a maculării feseniste la vizat cu precădere pe Ion Raţiu.
În momentul în care românii tocmai căpătaseră dreptul de a pleca în Occident, Ion Raţiu sa întors în ţară pentru ași servi patria. Sa întors din exil cu o situaţie materială bună, ceea ce îl făcea independent în raport cu puterea politică de la București, dar, cel mai important, a venit cu înţelegerea felului în care funcţionează mecanismele democratice și societăţile deschise, libere.
Rolul lui Ion Raţiu la procesul de democratizare postrevoluţionară este, neîndoios, unul important. Spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi ai mișcării anticomuniste, el a promovat în spaţiul public valorile și ideile care să înlocuiască un sistem politic totalitar, anchilozat, liberticid, pauperizant și corupt. A făcuto jovial, cu decenţa dialogului și a dezbaterii în contradictoriu, cu zâmbetul pe buze și cu argumente.
Fiecare naţiune are eroii săi, care se remarcă prin apărarea libertăţii, democraţiei, demnităţii persoanei și a intereselor naţiunii. În istoria statală a României, Ion Raţiu ocupă un loc de frunte în panoplia acestor eroi ai naţiunii noastre care se revendică de la liberalismul clasic anglosaxon, de la valorile libertăţii individuale și de la ideile „tari” ale tradiţiei democratice occidentale.
În jurnal apar menţionaţi politicieni veniţi din ţară sau foști diplomaţi, funcţionari de la legaţie care au refuzat să se întoarcă în România la chemarea guvernului Antonescu și care au decis să se alăture demersurilor politice coordonate de Tilea sau, dimpotrivă, să le combată viguros. Indiferent de tabăra la care au aderat, în timpul războiului, nici unul dintre ei nu a reușit să se ridice la înălţimea autorităţii lui Tilea, care „avea trecere în Anglia”, cum spunea un fost angajat al legaţiei. Acesta era deprins cu legaţia pentru că, între 1919 și 1923, a fost secretarul Misiunii de la Londra, dar și cu labirintul politicii de la București, în ale cărei galerii se orientase bine atât ca membru al parlamentului, cât și ca membru al guvernului.
În acei ani, legaţia era situată în cea mai râvnită zonă a orașului, Cromwell Place nr. 4, întro clădire superbă, care nu mai aparţine astăzi statului român. Mandatul lui Tilea a început la 15 ianuarie 1939 și a fost unul intens, chiar sonor pe alocuri, dar scurt, pentru că în vara anului 1940 a primit de la București o telegramă de la Mihai Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, care îl anunţa că trebuie să revină acasă. Viorel Tilea a refuzat să se întoarcă în România. De altfel, nici nu putea fi obligat, din moment ce nu făcea parte din corpul diplomaţilor de carieră.
Ion Raţiu şi SecuritateaIon Raţiu a încercat să intre pe scena
politică în calitate de membru al parlamentului la alegerile din România din 1946, încercare pe care o evocă în memorii. Unii dintre românii refugiaţi în Anglia în timpul războiului sau întors acasă, pentru a scăpa de viaţa plină de lipsuri de
la Londra, sperând totodată întro relansare a carierei lor. Însă revenirea acasă lea complicat și mai mult destinul, ajungând în situaţia de a fi arestaţi, fiind suspectaţi ca spioni britanici. Contraamiralul Dumitrescu, care a revenit la București la îndemnul lui Tilea, a reușit totuși să fugă după o perioadă de timp și să ajungă înapoi la Londra. Nu la fel de norocoși au fost Pavel Pavel sau Ștefan Neniţescu,
arestaţi la scurt timp după ce sau întors în România.
Cei rămași în Anglia au intrat și ei în atenţia serviciilor secrete românești. Serviciul Special de Informaţii, iar mai târziu Securitatea, prin Direcţia de Informaţii Externe (DIE), au depus eforturi pentru a monitoriza, bloca sau influenţa activitatea acestora sau a organizaţiilor în care vor activa. În ceea ce îl privește pe Ion Raţiu,
acesta a devenit unul dintre obiectivele principale ale Securităţii abia în 1955, când sa luat decizia ca DIE să deschidă un dosar individual de urmărire a activităţii sale. Deocamdată, atenţia Securităţii încă nu era îndreptată asupra lui Raţiu, ci mai degrabă asupra unchiului său.
În loc de concluziiPersonajele de mai sus apar în însem
nările lui Ion Raţiu din perioada războiului. Evident, în această perioadă, tânărul Raţiu nu avea cum să nu rămână alături de unchiul său, însă remarcăm eforturile lui de a reda fidel realitatea, iar odată cu trecerea anilor, chiar o încăpăţânare în a consemna întro manieră imparţială gândurile despre activitatea lui Viorel Tilea și a celor din jurul său, prieteni sau dușmani.
În ianuarie 1990, când a revenit acasă, Ion Raţiu a fost, pentru mulţi dintre românii din România, un personaj puţin cunoscut. Lipsa de notorietate cu care sa confruntat atunci a fost folosită cu dibăcie de detractorii săi, care au inventat povești extravagante și calomnioase despre el, cu scopul de ai compromite activitatea politică. Zâmbitor, Raţiu sa luptat cu răbdare pentru a demonta fiecare minciună colportată. Arma lui a fost adevărul, iar viaţa pe care a trăito în exil lea prezentato românilor ca pe o carte deschisă. Ne place să credem că a fost un om fericit nu doar pentru că, la sfârșitul vieţii, a reușit să se întoarcă acasă, ci și pentru că șia intuit destinul, acela de politician care urmărește un singur ideal, ţara sa.
(Fragment din introducerea la cartea Ion Raţiu, Jurnal. Începuturile unui exil
îndelungat, vol. 1, Editura Corint, 2017)
Imaginea cu Ion Raţiu din septembrie 1991, la tribuna Parlamentului, cu braţele deschise, marcând terenul pentru discuţie și calm, înconjurat de minerii înarmaţi cu bâte care au pătruns în sediul Parlamentului – aflat pe atunci
în palatul din Dealul Mitropoliei –, simbolizează spiritul dialogului și valorile democratice pentru care a pledat întreaga sa carieră politică din exil și din România.
Statuia lui Ion Raţiu din Turda. Sculptor: Elena Ilaș (2007)
www.revistatimpul.ro iulie 2017
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 10
Ion Raţiu – democraţia la modul autenticRadu Carp
R ecunosc, sunt un cititor pasionat de jurnale, mai ales ale personalităţilor politice. Într‑un jurnal poţi găsi, în multe cazuri, ceea ce o persoană nu a vrut să dezvăluie decât după dispariţia sa fizică. Lecturând un jurnal, poţi înţelege mai bine resorturile intime ale unor decizii care, la timpul respectiv, au fost analizate altfel, din motive de lipsă de informaţii. Unii autori de jurnale nu sunt prea generoși și ezită, chiar și în intimitate, să spună mai mult decât ce au declarat în public.
Alţii, dimpotrivă, sunt mai dispuși să prezinte anumite aspecte pe care nu le‑au elucidat pe deplin. Unii preferă să ţină un jurnal zilnic, alţii să publice amintiri, inevitabil retușate, fie doar și datorită trecerii timpului și amneziei firești care însoţesc evenimente din trecut.
Ion Raţiu a ţinut un jurnal din momentul în care a plecat din România (aprilie 1940) până
în preajma decesului (ianuarie 2000). Până în prezent, nu sau editat decât volumele care au în vedere perioada 19892000. Este vorba despre peste 2 000 de pagini pe care leam parcurs fără oprire, în câteva săptămâni. Primul volum, referitor la anul 1990, a văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului, care a decis să păstreze toate pasajele din jurnal, cu excepţia unor momente a căror omisiune este menţionată chiar în text. Ulterior, familia sa a avut grijă să editeze întregul jurnal postrevoluţionar.
De ce este importantă această mărturie, în mai mare măsură decât altele, datorate unor oameni politici contemporani? Motivul este că Ion Raţiu nu analizează realitatea politică doar din perspectiva partidului din care a făcut parte întreaga viaţă – PNŢ, apoi PNŢCD. Cronica sa este echidistantă politic și cu ajutorul ei putem descifra mai bine multe episoade de istorie recentă.
Cu toate acestea, jurnalul său nu a fost lecturat sau comentat în detaliu. Să fie doar din cauza apariţiei la o editură cu o distribuţie mai redusă? Ori din pricina ignoranţei voite a celor care sunt descriși în jurnal și care continuă să ocupe poziţiicheie în politică sau în massmedia? Sau poate ambele motive, conjugate?
Întoarcerea în România
Primele pagini ale jurnalului descriu decizia de a se întoarce în România, în ciuda unei situaţii mai mult decât confortabile în Marea Britanie, în ciuda existenţei unei familii care nu privea cu ochi buni repatrierea. Era destul de excentric să te întorci în România anului 1990, întrun moment în care românii tocmai căpătaseră libertatea de a pleca în Occident. De altfel, Ion Raţiu a fost printre puţinii români cu anvergură financiară sau politică ce au decis să se întoarcă în România, să reia totul de la zero. În paginile jurnalului său nu se găsesc prea multe referiri la compatrioţi care au luat decizii similare, pentru că numărul lor a fost extrem de scăzut.
Ion Raţiu sa întors în România după 50 de ani de exil, cu o avere care ia permis să nu depindă de noii lideri politici de la București, dar mai ales cu ceva care nimeni nu avea în acel
moment: cunoașterea felului în care funcţionează o democraţie. Puţini cunosc faptul că Partidul Conservator britanic ia oferit lui Ion Raţiu ocazia să fie ales în Parlament, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu are decât o singură cetăţenie, cea română. Ion Raţiu cunoștea în amănunt mecanismele democratice, pentru că provenea din familia memorandistului Ioan Raţiu, avândul ca unchi pe Viorel Tilea, cel mai de seamă reprezentant al exilului românesc în Marea Britanie după 1940. Ion Raţiu a avut deopotrivă oroare de fascism – dovadă este părăsirea României chiar înainte de instaurarea regimului Antonescu – și de comunism – prin lupta împotriva regimului antedecembrist de la București cu ajutorul organizaţiei pe care a înfiinţato și a conduso: Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În aceste momente, când românii din diaspora sunt grupaţi în zeci de asociaţii, realizăm poate mai bine necesitatea unei singure organizaţii puternice, condusă de un lider autentic. La un seminar al Adunării Atlanticului de Nord din Scoţia din anii ’90, Ion Raţiu
aducea aminte asistenţei că în timpul războiului a vorbit în aceleași locuri împotriva fascismului, spre uimirea politicienilor prezenţi, care nu înţelegeau cum un român putea fi considerat de britanici apt să vorbească în anii ’40 despre democraţie și dușmanii ei.
Citind jurnalul lui Ion Raţiu, poţi realiza mai bine cât de redusă era cunoașterea mecanismelor democratice din România la începutul tranziţiei. Cei din FSN nu aveau decât experienţa regimului anterior. Opoziţia beneficia de aportul celor care experimentaseră democraţia înainte de 1938. Însă nimeni în afară de Ion Raţiu nu cunoștea cum funcţionează pe viu o democraţie contemporană. Din acest motiv, multe dintre sfaturile sale nu au fost luate în considerare, pentru ca, ulterior, protagoniștii vieţii politice să recunoască faptul că a avut dreptate. Un exemplu este părăsirea lucrărilor Camerelor. Deși Ion Raţiu a atras atenţia conducerii PNŢCD că era un procedeu nedemocratic și că cei de la putere, atunci când se vor afla în opoziţie, vor face la fel,
încurajaţi de acest exemplu, nimeni nu a fost dispus săl asculte. Abia atunci când, după venirea la putere a CDR, parlamentarii acestei formaţiuni au contemplat spaţiul aproape gol din plen, lui Ion Raţiu i sa dat dreptate. La fel a fost în cazul utilizării moţiunii de cenzură cu ocazia fiecărei sesiuni parlamentare (Ion Raţiu considera, spre deosebire de liderii PNŢCD și ai CDR, că acest instrument trebuia utilizat doar atunci când exista o nouă majoritate parlamentară; în caz contrar, eșecul unei moţiuni de cenzură ducea la relegitimarea guvernului în funcţie). Atunci când sa pus întrebarea dacă miniștrii să fie supuși audierii în Parlament cu ocazia remanierilor, Ion Raţiu a oferit cel mai bun argument: în regimurile parlamentare, aceștia sunt audiaţi, iar în Marea Britanie sunt ridicaţi în rang pentru a face parte din Camera Lorzilor și a se putea respecta regula potrivit căreia miniștrii trebuie să fie și parlamentari, consecinţa firească fiind necesitatea audierii lor întrun regim precum cel româ nesc, în care miniștrii nu depind doar de voinţa șefului
statului. Deși a oferit de mai multe ori acest argument, pur și simplu nu a fost înţeles. Ion Raţiu a condamnat excesele antidemocratice ale lui Ion Iliescu, dar nu a ezitat să condamne și felul în care au fost înlocuiţi din funcţie primminiștrii Victor Ciorbea și Radu Vasile, prin intervenţia directă a președintelui Emil Constantinescu.
Libertatea presei – o condiţie a democraţiei
Ion Raţiu a realizat încă din momentul revenirii în România că o democraţie nu poate funcţiona în absenţa unei prese libere. Din acest motiv, el șia îndreptat atenţia asupra apariţiei unui ziar, Cotidianul, pe care îl dorea în format occidental, extrem de obiectiv. Raţiu nu a urmat calea aleasă de patronii de presă din România, care considerau că a fi proprietarul unui ziar conferă un avantaj în lupta politică, chiar și când aceasta nu este asumată ca atare. Modelul lui Raţiu a fost The Daily Express, patronat de un om politic de dreapta (Lordul Beaverbrook) și editat de un om politic de stânga (Michael Foot). Datorită acestui model, Raţiu a căutat jurnaliști de stânga care să conducă politica editorială, compensând acest aspect prin editorialele, asumat de dreapta, pe care le scria. Niciodată nu a fost mulţumit de cei care au editat Cotidianul: Doina Bâscă era considerată prea de dreapta, Tia Șerbănescu era atașată prea mult de PD, Ion Cristoiu era de stânga, iar Dan Diaconescu era atașat prea mult de PDSR. În ciuda acestor nemulţumiri interioare, niciodată exprimate în public, și în ciuda lipsei de profit a ziarului, Ion Raţiu a continuat să investească în Cotidianul. Colegii de partid au insistat ca acest ziar să fie unul exclusiv al PNŢCD, iar ulterior lau somat să renunţe cu totul la el atunci când gazetarii îi criticau pe ţărăniști. Ion Raţiu, în numele democraţiei și în ciuda partidului pe care la urmat fără nici o abatere, a continuat să investească întrun ziar care ia adus doar pierderi financiare și politice. Bilanţul a fost însă unul pozitiv: la moartea sa, în anul 2000, presa românească evoluase în direcţia unei asemănări cu cea occidentală și datorită standardelor impuse de Cotidianul. Investiţia în democraţie a dat rezultate pe termen lung.
Ion Raţiu în avion către România în primele zile ale anului 1990, înconjurat de membrii presei internaţionale
nr. 220 www.revistatimpul.ro
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu11
Contribuţii în politica internă şi internaţională
Jurnalul lui Ion Raţiu aduce câteva detalii despre democraţia creștină românească mai puţin cunoscute chiar și de cercetătorii acestui domeniu. De exemplu, Ion Raţiu a fost primul român care a vizitat sediul Fundaţiei Konrad Adenauer din Germania pentru a stabili contacte. În acel moment nici nu se auzise în România de existenţa acestei fundaţii. El sa declarat pentru păstrarea denumirii interbelice, PNŢ, fără adăugarea particulei „CreștinDemocrat”. În acest fel, argumenta Raţiu, urma să existe o mai mare deschidere către partidele care făceau parte din grupul popularilor europeni, creștindemocraţi și conservatori deopotrivă. Cine știa însă de existenţa familiilor politice europene în România anului 1990? Raţiu a acceptat noua denumire și a refuzat să părăsească acest partid, în ciuda tentaţiilor constante. Jurnalul descrie cu amănunte degringolada PNŢCD din ultima parte a guvernării CDR, mai ales încercarea de a crea ANCD (prin Ciorbea și fraţii Boilă) și apariţia Partidului Naţional Român, iniţiativa lui Virgil Măgureanu. Raţiu a fost contactat de toate grupările care doreau să se revendice ca fiind creștindemocrate sau să continue PNŢCD, dar a refuzat categoric orice ofertă, chiar și când aceste grupări iau promis sprijin masiv pentru o eventuală candidatură la Președinţia României în anul 2000. Probabil puţini își mai aduc aminte că Raţiu a contestat în instanţă denumirea Partidului Naţional Român, pe motiv că PNŢCD este singurul continuator al partidului memorandiștilor ardeleni. În acest demers, paradoxal, nu a fost însoţit de conducerea PNŢCD, mai interesată să rezolve problemele curente ale guvernării decât săși afirme propria identitate. La argumentul extrem de puternic formulat de reprezentanţii PNR potrivit căruia partidul original nu mai era reprezentat de PNŢCD, din moment ce acesta nu susţinea demersul lui Ion Raţiu, autorul jurnalului a rămas neînduplecat. Ion Raţiu nu a apărat un partid sau altul, ci însăși ideea de a fi loial în politică. Atunci când discutăm în prezent despre traseism, ar fi indicat să se ofere și acest exemplu total contrar.
Relaţia Ion Raţiu – Corneliu Coposu
Ion Raţiu nu a fost agreat de Corneliu Coposu, care ia blocat candidatura la Președinţie în 1992, fapt recunoscut mult mai târziu, indirect, de electorii CDR. Cu toate acestea, Ion Raţiu nu a candidat independent. Ar fi putut să o facă, având la îndemână suficiente mijloace financiare, dar a preferat să rămână fidel partidului din care făcea parte și din care au făcut parte predecesorii săi. A refuzat să participe la încercările de al înlocui pe Corneliu Coposu din funcţia de președinte al partidului (iar aceste
încercări au fost mult mai numeroase decât cele cunoscute înaintea lecturării jurnalului), motivând că avea un deosebit respect faţă de cei 17 ani petrecuţi de acesta în închisorile comuniste. Aceasta nu înseamnă că Ion Raţiu ia creditat necondiţionat pe cei care au parcurs experienţa carcerală în România comunistă: de multe ori, îi condamnă în jurnal pe unii dintre aceștia pentru lipsa de adecvare la politica de astăzi și pentru slaba lor capacitate de a înţelege acest lucru. Ion Raţiu și Corneliu Coposu sau respectat reciproc, dar nu sau înţeles. Au reușit să aibă o relaţie civilizată și să nu aibă conflicte în public. Motivul a fost probabil parcurgerea aceluiași tip de educaţie în România interbelică și stagiul în preajma unor oameni de stat remarcabili, precum Iuliu Maniu și, respectiv, Viorel Tilea.
Este frapant să citești în jurnalul lui Ion Raţiu caracterizarea pe care o face vizitei lui Viktor Orban în secuime, în 1998. Reflecţiile sale sunt foarte actuale astăzi. Raţiu considera că cei aflaţi la putere (partidul său, în speţă) nu ar fi trebuit să se rezume la a da declaraţii de respingere a afirmaţiilor în favoarea autonomiei maghiarilor, ci era indicat să îi ofere o surpriză lui Viktor Orban: săl întâmpine la venirea în ţară, săl însoţească la școala de vară de la Băile Tușnad, săi ofere argumente contrare în faţa comunităţii maghiare, în mod civilizat și pertinent. Izolarea politicienilor din Ungaria nu avea să ducă decât la escaladarea artificială a unui conflict, cel puţin la nivel verbal. Ai întâmpina pe oaspeţi și a sta de vorbă cu ei ar fi fost, potrivit lui Raţiu, în spiritul toleranţei transilvane, practicată încă de la Edictul de la Turda din 1568 (cu care se mândrea, fiind semnat în orașul familiei sale). Politicienii de astăzi ar trebui să citească aceste rânduri din jurnal.
Convingerile monarhice şi cele privind Unirea cu Basarabia
Cei care vor scrie istoria primelor decenii de postcomunism în România vor avea de răspuns la o întrebare extrem de complicată: de ce România nu a revenit la statuquoul antecomunism (monarhie și teritoriul din 1940), din moment ce instaurarea Republicii și răpirea Basarabiei au fost consecinţa instaurării comunismului, mai ales că revenirea la monarhie și Unirea cu Basarabia au fost enunţate ca obiective politice după 1989.
Răspunsul nu este simplu. Desigur, au existat și condiţionări externe ca aceste două evoluţii să nu aibă loc. Au existat însă și cauze interne, multe partide și oameni politici fiind împotriva acestor deziderate. Ion Raţiu oferă însă o altă interpretare: România nu a restaurat monarhia și nu sa unit cu Basarabia din cauză că și cei care enunţau aceste obiective politice nu au știut cum să le pună în aplicare. Opoziţia nu a enunţat soluţia, iar puterea a avut alte priorităţi.
În primul rând, problema monarhiei. FSN a pledat de la bun început pentru republică, iar PNL și PNŢCD au fost mai degrabă în favoarea revenirii la monarhie. Ion Raţiu a pledat ca în noua Constituţie să fie trecută posibilitatea alegerii formei de guvernământ prin referendum. Dar acest lucru nu a fost acceptat de adversarii politici și nu a fost înţeles de membrii propriului partid (el sa prezentat la referendumul din 1991 și a votat împotriva Constituţiei, în ciuda boicotului de prezentare la vot decis de PNŢCD). Ulterior, lea prezentat prietenilor politici și
Familiei Regale opţiunea sa: după alegerea în funcţia de președinte al României urma să iniţieze o campanie publică de prezentare a avantajelor și dezavantajelor unei forme de guvernământ sau alta, iar apoi să organizeze un referendum pentru a tranșa această chestiune. Dacă Ion Raţiu ar fi fost ales Președinte al României în 1990 sau în 1992, poate că un asemenea referendum ar fi avut loc, iar rezultatul său ar fi fost acceptat drept legitim de toate taberele.
Ion Raţiu respinge în jurnal definirea în termeni exclusiv monarhiști a PNŢCD, dar nu acceptă necondiţionat ideea de republică, reflex democratic pe care contemporanii săi nu lau înţeles. Din acest motiv, el respinge categoric strategia CDR din 1992: desfășurarea alegerilor preziden ţiale ulterior celor parlamentare (Corneliu Coposu credea că FDSN va câștiga alegerile parlamentare, dar va fi slăbit atât de mult, încât contracandidatul lui Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale va avea câștig de cauză, iar noul președinte va proclama instaurarea monarhiei prin revenirea la Constituţia din 1923). Ion Raţiu a atras atenţia că decalarea alegerilor a fost în favoarea FDSN, dar nu a fost ascultat. Evenimentele care au urmat iau dat dreptate: FDSN a câștigat alegerile parlamentare și pe cele prezidenţiale în 1992. Opoziţia nu a știut cum săși pună în aplicare unul din tre cele mai importante obiective declarate. Interesant este că Emil Constantinescu, candidatul CDR, a acceptat acest plan (potrivit jurnalului lui Ion Raţiu), dar, odată ajuns președinte, nu la mai pus în aplicare, iar Corneliu Coposu nu mai era în viaţă pentru ai aduce aminte de promisiunea făcută.
În al doilea rând, problema Basarabiei. Ion Raţiu a atras atenţia că România nu a trebuit
să recunoască independenţa Republicii Moldova, proclamată în 1991, ci să urmeze strategia RFG, care sa opus îndelung recunoașterii RDG. În această problemă, poziţia lui Raţiu a fost singulară: entuziasmul guvernului și al opoziţiei a fost atât de mare, încât România a recunoscut imediat noul stat; mai mult, a îndemnat și alte state să procedeze la o recunoaștere rapidă. Mai mulţi istorici și analiști politici admit în prezent că acea recunoaștere din partea României a îngreunat, de fapt, o posibilă reunificare a celor două state. Postum, lui Ion Raţiu i sa dat dreptate. Recent, ambasadorul Aurel Preda a recunoscut că Mircea Snegur ia oferit de două ori lui Ion Iliescu posibilitatea reunificării celor două state, dar acesta a refuzat. În mod sigur, Ion Raţiu nu știa în acel moment de aceste iniţiative. Dacă ar fi știut, iar fi confirmat ideea sa, respinsă de contemporani, potrivit căreia recunoașterea Republicii Moldova era pentru Ion Iliescu primul pas și, totodată, cel mai bun argument pentru a refuza orice tentativă de reunificare. Tot Ion Raţiu a subliniat avantajul României de a face parte din formatul iniţial de negocieri privind rezolvarea conflictului transnistrean. La acea dată, politicienii de la putere sau din opoziţie au fost mai sceptici. Astăzi, conflictul a rămas nesoluţionat, iar România nu mai face parte din formatul de negociere. Ea ar vrea să facă parte, dar nu știe cum și dacă ar mai fi posibil. Din nou, Ion Raţiu a avut dreptate.
*Ion Raţiu nu a fost un vizio
nar, nu a avut intuiţii geniale. Soluţiile pe care lea propus erau firești, din perspectiva unei persoane care cunoștea cum funcţionează democraţia și care era imună la tentaţia totalitarismelor de stânga sau de dreapta. Nu a putut fi apreciat la adevărata sa valoare. În anii ’90 nu eram pregătiţi să acceptăm ceea ce nu cunoșteam și nici să ascultăm argumentele celor care aveau experienţa democraţiei. Întrun singur domeniu Ion Raţiu a reușit săși aplice ideile: apartenenţa la Adunarea Atlanticului de Nord a contribuit decisiv ca România să fie astăzi membru NATO.
România ar fi avut nevoie de mai mulţi oameni politici precum Ion Raţiu. Alte ţări care au făcut tranziţia la democraţie au avut mai multe astfel de personalităţi, însă unele nu au avut deloc. Este important ca, în acest moment, lectura jurnalului lui Ion Raţiu să ne dea de gândit despre cum ar trebui să se facă politică în continuare: cu devotament, loialitate și sacrificiu. Iată cuvintele lui Ion Raţiu, care dau dovada deplină a caracterului și a modestiei: „important e să se înţeleagă că întoarcerea mea în România și tot ce ia urmat a fost datorită nevoii mele de a mă înscrie în lungul șir de membri ai familiei noastre care au încercat să servească neamul nostru. Eu am făcuto atât cât mau ajutat puterile și pregătirea mea… Ceea ce a fost foarte puţin sau aproape deloc”.
Ion Diaconescu, Corneliu Coposu și Ion Raţiu
www.revistatimpul.ro iulie 2017
Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 12
Basca, papionul şi poporulDan Mihai Ţălnaru
Monica Lovinescu, figură reprezentativă a exilului parizian, ajunge în comă la spital după ce
este agresată fizic în chiar curtea casei sale. Încercarea de asasinare a scriitorilor Virgil Tănase și Paul Goma, aflaţi și ei în exil la Paris, eșuează graţie dezertării agentului însărcinat cu misiunea de ai suprima. Asasinarea lui Cornel Chiriac, cunoscutul realizator al emisiunii muzicale Metronom, difuzată ani în șir la postul de radio Europa Liberă, culminând cu atentatul cu bombă, din februarie 1981, comis de teroristul Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul, asupra sediului de la München al postului de radio amintit, au fost puse și ele tot pe seama securităţii ceaușiste. Sanda Stolojan, Virgil Ierunca, Dorin Tudoran, Ion Ioanid, Mihnea Berindei și alte personalităţi importante ale exilului cultural românesc puteau deveni și ele, în orice moment, victime ale aparatului represiv al securităţii comuniste.
Dar în vizorul aparatului de represiune din România comunistă se mai afla o categorie de exilaţi: cei care făcuseră parte din fostele partide politice și care, aflaţi în afara ţării, în Franţa, Marea Britanie și Statele Unite, încercau să găsească mijloace prin care să catalizeze în jurul lor, sub forma unor instituţii, asociaţii sau partide, ideile și vocile emigraţiei românești. Mihail Fărcășanu, Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Radu Câmpeanu sau Ion Raţiu sunt doar o parte dintre cei care au reușit să creeze o solidaritate în rândul diasporei și totodată să exercite o presiune asupra regimului de la București.
Odată însă cu ridicarea Cortinei de Fier și înlăturarea regimului Ceaușescu, se produce un moment de turnură a exilului românesc. Începea cumva recuperarea acestuia prin revenirea în ţară a unor personalităţi pe care, până în 1990, le puteam doar auzi sau, foarte rar, citi în publicaţii aduse clandestin, chiar cu riscul pierderii libertăţii. Unul dintre cei care au ales să se întoarcă în ţara natală a fost Ion Raţiu, personalitate marcantă a exilului românesc, stabilit în Marea Britanie și de la a cărui naștere sau împlinit anul acesta 100 de ani.
Ion Raţiu, un „factor activ al exilului românesc”
Considerat de securitate ca fiind „unul din factorii activi ai exilului românesc” și acuzat de „acţiuni de spionaj în beneficiul serviciilor secrete britanice”, Ion Raţiu nu a fost nici el ocolit în timpul regimului comunist de ameninţările cu moartea. Venite exclusiv din partea serviciilor secrete comuniste, acestea erau consecinţa „acţiunilor sale de unificare a emigraţiei reacţionare”, a convingerilor sale politice, găsinduși justificarea în efortul securităţii de a menţine puterea comunistă.
În anii ’90, comunismul fusese destituit. Doar câteva seceri galbene mai fluturau icicolo, alături de ciocane falnice, pe stindardele roșii, amintind de vechiul legământ dintre ţărănime și proletariat. Îndemnuri ca „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!” sau „Noi muncim, nu gândim!”, venite din inima industriei Epocii de Aur (netransformată încă în cartiere rezidenţiale), răsunau în marile inter secţii citadine, în timp ce la sate
se punea la cale distrugerea infrastructurii agricole a ţării.
Reîntors în ţară după 50 de ani petrecuţi în Marea Britanie, Ion Raţiu era un personaj cu totul diferit în peisajul deloc sărac al politicienilor aspiranţi din acele vremuri. Pe lângă experienţa democraţiei occidentale, mesajul anticomunist și o uriașă dorinţă de a schimba ceva cu adevărat în bine în România, Ion Raţiu purta cu sine o permanentă eleganţă. Supranumit „Domnul Papion”, pentru obișnuita sa apariţie cu un ușor accent britanic, calm și zâmbitor, se reîntorsese în ţară, așa cum declara, „să ajute la instaurarea democraţiei”. Conștient încă din primele zile ale revenirii sale de pericolul „confiscării” revoluţiei de către foștii tovarăși instalaţi în noul organism de conducere a ţării (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională), Ion Raţiu a fost unul dintre susţinătorii Proclamaţiei de la Timișoara, militând pentru lăsarea în afara noii clase politice a foștilor membri aflaţi în nomenclatura comunistă, pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi și pentru punerea la dispoziţia justiţiei a celor care sau făcut vinovaţi de încălcarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului.
Candidat la Preşedinţie şi deputat
Desemnat a fi candidatul PNŢCD pentru funcţia de președinte al primului scrutin postdecembrist, Ion Raţiu sa situat pe locul al treilea, cu puţin peste 600 de mii de voturi, după Radu Câmpeanu, candidatul PNL, cu 1,5 milioane de voturi, și la mare distanţă de Ion Iliescu, candidatul din partea FSN, cel care câștigase
primele alegeri libere cu votul a peste 12 milioane de oameni, adică peste 85% din populaţia prezentă la vot.
În calitate de deputat, vreme de aproape trei legislaturi (1990, 1992, 1996), Ion Raţiu șia susţinut ideile și de la tribuna Parlamentului: democraţia de tip occidental, separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor și libertăţilor cetăţenești, diversitate și toleranţă, necesitatea unor reforme cu adevărat consistente și o privatizare rentabilă pentru ţară. Toate aceste idei se regăseau în regulile universale ale democraţiei, ale economiei de piaţă, noţiuni pe care, în acei ani, cei mai mulţi dintre români nu aveau de unde să le cunoască.
Și, cum presa devenise a patra putere în stat, paginile generoase ale gazetelor profeseniste și ultranaţionaliste din acele vremuri nu sau dat în lături, atât în timpul campaniei electorale, cât și după, săi atace sistematic convingerile, dar și propria persoană. Lau numit când „ciocoi pribeag”, când unul dintre „extremiștii PNŢCDului, deciși să escaladeze strategia destabilizării, să intimideze conștiinţele nealiniate lor, să atenteze la libertatea ziarelor independente, a presei în general”. A fost acuzat că, fiind unul dintre finanţatorii „golanilor” din Piaţa Universităţii, a dorit să deturneze fragila „democraţie originală” a Patriei și, mai mult, că a urzit la o lovitură de stat. Că nu a mâncat salam cu soia alături de popor, că, prin iniţiativa sa de a oferi în urma unui referendum posibilitatea alegerii formei de guvernământ, urmărea, de fapt, să vândă ţara Regelui.
Pentru toate acestea, cât și pentru opiniile și convingerile sale politice, ameninţările la adresa lui Ion Raţiu au continuat chiar și după instalarea „democraţiei”. De această dată însă, ele veneau din partea celor care duceau dorul „principiilor
socialismului știinţific” și a celor care doreau instaurarea unui „comunism cu faţă umană”. A fost fugărit în timpul campaniei electorale, iar în timpul Mineriadei din 1990, pentru a scăpa de furia minerilor care doreau săl spânzure în Valea Jiului, sa refugiat la Câmpulung, în timp ce adversarii politici strângeau semnături pentru expulzarea sa din ţară.
Astăzi, fără îndoială, imaginea cea mai grăitoare despre Ion Raţiu rămâne aceea din timpul Mineriadei din septembrie 1991. Veniţi la București cu misiunea clară de demitere a primministrului, „Luceafărul Huilei”, alături de ortacii săi, au intrat cu forţa în dupăamiaza zilei de 26 septembrie în sala de ședinţe a Camerei Deputaţilor, după ce cu puţin timp înainte, sub ameninţarea izbucnirii unui război civil, forţaseră Guvernul să demisioneze.
Atunci, de la tribuna Parlamentului, înconjurat de topoare, ţevi și alte unelte ale democraţiei din subteran, în ciuda spaimei generale instalate în clădirea din Dealul Mitropoliei, Ion Raţiu, alături de un alt membru PNŢCD, poetul Ioan Alexandru, ia înfruntat pe mineri, cerândule să părăsească sala de plen. „Cum îndrăzniţi să intraţi așa, în această instituţie a democraţiei? Ieșiţi afară imediat!” au fost cuvintele pe care liderul ţărănist lea adresat atunci minerilor din Valea Jiului și care astăzi, la 26 de ani distanţă, ar merita din când în când să răsune din nou, de această dată pentru unii dintre domnii aflaţi în citadela democraţiei din Dealul Arsenalului.
EpilogAstăzi nu putem ști dacă Ion Raţiu a
fost „cel mai bun președinte pe care România nu la avut niciodată”. Știm doar că, la 26 de ani distanţă de la momentul în care a intrat în cursa pentru prima funcţie în stat, FSNul nu a adus atunci nici Fericire, nici Sănătate, nici Noroc și nici Francheţe, nici Solidaritate, nici Normalitate. A rămas peste ani doar Frontul Salvării Naţionale, cel care a salvat, cei drept, o parte însemnată din capitalul uman al fostului regim comunist, o moștenire împotriva căreia Ion Raţiu și mulţi alţii au luptat să o lase în umbrele istoriei.
Supravegheate de Securitate, cercurile exilului românesc deveniseră o adevărată obsesie pentru regimul Nicolae Ceaușescu. Serviciile Secrete ale României comuniste se făceau răspunzătoare pentru o serie de măsuri extreme, până la cele de anihilare fizică
a adversarilor politici aflaţi în exil.