Clerul Roman Din Banatul Sarbesc Pe Timpul Pastoririi Episcopului Veniamin Nistor-libre

8/10/2019 Clerul Roman Din Banatul Sarbesc Pe Timpul Pastoririi Episcopului Veniamin Nistor-libre

http://slidepdf.com/reader/full/clerul-roman-din-banatul-sarbesc-pe-timpul-pastoririi-episcopului-veniamin 1/8

CLERUL ROMÂN DIN BANATUL SÂRBESC ÎN ANII PĂSTORIRII

EPISCOPULUI VENIAMIN NISTOR

Anii păstoririi episcopului Veniamin Nistor la Caransebeş coincid cu una dintre cele mai

grele perioade din istoria poporului român, având în vedere angajamentul României în războiul

din răsărit şi evenimentele care i-au urmat, finalizate cu instaurarea comunismului în România,

Iugoslavia şi alte state din răsăritul Europei. Este o perioadă deosebit de grea şi pentru etnia

română din Banatul sârbesc, inclusă f ără propria voinţă în furtunoasele evenimente a anilor

patruzeci. Majoritatea parohiilor ortodoxe române din Banatul iugoslav f ăceau parte din Eparhia

Caransebeşului, în perioada interbelică împărţite în două protopopiate – cel al Vârşeţului şi cel alPanciovei, pe când al treilea, cel al Toracului Mic, f ăcea parte din Eparhia Aradului.

În perioada interbelică, preoţimea ortodoxă română din Banatul sârbesc era din toate

punctele de vedere principalul factor al propăşirii naţionale a populaţiei minoritare româneşti,

care ducea lipsă de o pătură intelectuală numeroasă, ca urmare a stabilirii majorităţii

intelectualităţii locale în România, în anii douăzeci, şi a faptului că noua intelectualitate

autohtonă, alcătuită din cadre tinere, era abia în fază de formare. Preoţii ortodocşi din parohiile

româneşti erau iniţiatorii şi promotorii majorităţii acţiunilor naţionale în parohiile în care

păstoreau, găsindu-se în fruntea societăţilor culturale locale sau a asociaţiilor la nivel de

minoritate, apoi redactând publicaţiile în limba română, precum “Nădejdea”, “Foaia poporului

român”, “Biruinţa” şi altele. În special este demnă de remarcat activitatea clerului ortodox român

în cadrul asociaţiei “Astra”, ref ăcută în Banatul sârbesc în anul 1936. În fruntea acestei asociaţii

se găsea preotul Ioan Mităr din Straja, succedat mai târziu de preotul Adam Fiştea din Grebenaţ,

care deţinea această funcţie şi în perioada ocupaţiei germane (1941-1944).

Se subînţelege că preoţii î şi îndeplineau în primul rând obligaţiile duhovniceşti, legate de

păstorirea parohiilor în care erau numiţi, întreţinând necontenit legătura cu autorităţile eparhiale

de la Caransebeş. În perioada intrebelică au avut loc, în două rânduri, şi vizitele canonice în

parohiile din Banatul sârbesc, realizate de Iosif Traian Badescu în 1928 şi de Vasile Lăzărescu în

1936. Iată că acum, în noile condiţii impuse de desf ăşurarea războiului, clerul şi mirenii din

Banatul sârbesc, indiferent de căderea sub ocupaţia Germaniei naziste, găsindu-se în cadrul



sistemului de ocupaţie german instaurat în Serbia, au rămas şi în continuare din punct de vedere

confesional încadraţi în Eparhia Caransebeşului. În acest sens, şi instaurarea noului episcop

Veniamin Nistor era urmărită cu viu interes în Banatul sârbesc. Administratorul protopresbiteral

al Panciovei Victor Popovici îi anunţă pe preoţi şi pe credincioşi că “instaurarea în scaunul

episcopesc al eparhiei noastre a Prea Sfinţiei Sale Episcopului Veniamin Nistor se va săvârşi

Duminecă, în 24 august a.c. în cadrul Sf. Liturghii în biserica catedrală din Caransebeş”1.

Aducând aceasta la cunoştinţă, se invită clerul să ia parte “în număr cât mai mare la solemnităţile

care se vor desf ăşura după amiaz la sosirea P.S. Sale în Caransebeş şi mai ales la solemnităţile de

Duminecă, urmând ca cei ce au odejdii luminate, să se îmbrace şi să ia parte la Litia care

conduce pe P.P.S.S. Chiriachi, la şi de la biserica catedrală”. Protopopul cere totodată de la

preoţime “să îndemne şi pe credincioşi – intelectuali şi mai ales ţărani – să ia parte în număr cât

mai mare la aceste solemnităţi, pentru că este de dorit, îndeosebi în vremurile grele de astăzi, casă arătăm şi să dovedim cu toţii, că suntem cu alipire şi dragoste faţă de instituţia divină a

bisericii şi faţă de Chiriachii ei, care sunt cu adevărat conducătorii vieţii noastre bisericeşti şi

naţionale”2.

După ce consistoriul eparhial l-a numit în şedinţa din 21 februarie 1941 în postul de

protopresbiter al Panciovei pe administratorul protopresbiteral de până atunci, Victor Popovici,

care era şi paroh al parohiei centrale din Satu Nou, noul episcop Veniamin l-a hirotesit întru

protopresbiter la 28 octombrie 1941, eliberându-i gramata arhierească. În circulara adresată cu

această ocazie clerului şi mirenilor din tractul Panciovei, episcopul Veniamin adaugă: “Aducând

aceasta la cunoştinţă Onoratului Cler şi Iubitului popor dreptcredincios din tractul

protopresbiteral al Panciovei, Vă poftim şi invităm pe toţi, preoţi şi mireni, ca să-l primiţi şi să-l

îmbrăţişaţi cu toată căldura şi dragostea pe aici numitul protopresbiter şi să-l sprijiniţi cu tot

devotamentul întru îndeplinirea oficiului său plin de răspundere, precum şi să-i daţi onoarea,

cinstea, ascultarea şi supunerea cuvenită în ceea ce priveşte diregătoria lui de protopop şi

înaintestătător al Clerului şi poporului crednicios din tractul Panciovei”3.

Activitatea preoţilor ortodocşi români în cadrul asociaţiei “Astra” primeşte în intensitate

în aceşti ani. Preoţii se găsesc în fruntea filialelor locale ale “Astrei”, angajându-se la

1 Arhiva Parohială Petrovasâla (Vladimirovaţ), nr. 114/1941, document emis la 15 august 1941 la Satu Nou, sediulprotopopiatului Panciovei2 ibidem3 A.P.P., nr. 173/1941, Circulară emisă de Sfânta Episcopie a Caransebeşului, Consiliul Eparhial, sub numărul 5624B/1941, la 28 octombrie 1941.



aprovizionarea populaţiei cu petrol, lemne, sare şi alte produse deficitare în condiţiile de război.

Preoţii se angajează la colectarea de donaţii pentru familiile voluntarilor găsiţi pe front, oferind

personal sume de bani pentru această cauză şi prezentând astfel model pentru credincioşi.

Amintim în acest sens donaţiile f ăcute de preoţii Gruia Roşu, Cuzman Lăpădat, Valeriu Perin,

Ioan Mităr, cu toţii fruntaşi ai „Astrei”4. Se organizează şi colecte pentru “Darul ostaşului” şi

pentru ridicarea monumentului generalului Ion Drăgălina, cu o însemnată contribuţie a

preoţimii5. Dintre intervenţiile umanitare, amintim pe cea a protopopului Victor Popovici din

Satu Nou, care cu autoritatea sa i-a protejat pe ţiganii din sat şi a împiedicat deportarea lor de

către autorităţile germane de ocupaţie6. Nu se neglijează însă nici alte probleme, cum ar fi, de

pildă, cea a căsătoriilor premature, atât de prezente în rândul populaţiei rurale din Banatul

sârbesc, care decenii în şir au reprezentat una din cauzele principale ale scăderii natalităţii în

acest mediu7.Poziţia clerului ortodox român din Banatul sârbesc depindea în bună măsură şi de grija şi

atitudinea luată de autorităţile statului român faţă de acesta. Desigur că o responsabilitate

specială revenea în această privinţă Episcopiei Caransebeşului. La intervenţia episcopului

Veniamin, nr. 3064 B. 943, către Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, Subsecretariatul de

Stat al Cultelor şi Artelor, prin adresa sa nr. 45.259/943 din 27 septembrie face cunoscut că legea

generală de pensiuni nr. 446 din 11 iulie 1943 se aplică preoţilor şi urmaşilor acestora de origine

etnică română, “cari domiciliază în Jugoslavia”8, găsită, de fapt, în aceşti ani, sub ocupaţie

străină. Problema s-a rezolvat, deci, pozitiv, însă în alte situaţii, statul român a cerut şi

impozitarea clerului din Banatul sârbesc, după sesiunile parohiale, ceea ce a provocat reacţia

acestuia, fiind convocată pentru 14 iulie 1943 o consf ătuire a reprezentanţilor protopopiatelor

Panciovei şi Vârşeţului şi a asociaţiei “Astra”, la care se prevedea formarea unei deputaţii care să

intervină “pe lângă forurile în drept ca preoţimea să fie scutită de noi impozite, după sesiunile

parohiale slabe, care nici în trecut nu le-au adus niciun venit”9. Episcopul s-a arătat dispus, după

cum anunţă preotul Traian Bojin din Uzdin, care a fost primit în audienţă la ierarh la începutul

4 Gligor Popi, Asocia ţ ia culturală „Astra” din Banatul Iugoslav, Reşiţa, 2001, pag. 495 Gligor Popi, Românii din Banatul sârbesc, vol. II , Panciova, 1998, pag. 50-616 Valentin Mic, Ilie Baba, Biserica din Satu Nou, Novi Sad, 2005, pag. 617 A.P.P., nr. 70/1942, Scrisoarea parohului Nicolae Popoviciu din Alibunar adresată oficiului parohial dinPetrovasâla, din 23 martie 19428 A.P.P., nr. 140/943: Sf. Episcopie ort. română a Caransebeşului, Nr. 5776 B.943 oficiului protopresbiteral alPanciovei.9 A.P.P., nr. 84/943



anului 1944, să intervină la Bucureşti, la forurile competente, pentru trimiterea de lumânări

necesare bisericilor din Banatul sârbesc10. Procurarea de lumânări din România pentru bisericile

din Banatul sârbesc era şi în competenţa “Astrei”, care aştepta la sediul său din Vârşeţ, conform

spuselor părintelui Fiştea, preşedintele “Astrei”, cantitatea de 5000 kg necesare acestor biserici11.

Preoţimea trebuia să rezolve şi numeroase alte probleme, care reieşeau din dezinteresul

tot mai mare al credincioşilor pentru viaţa religioasă, ceea ce reiese din actul nr. 3646B/1943,

emis de episcopul Veniamin referitor la starea religioasă din parohiile protopopiatului

Panciova12. Pe baza rapoartelor trimise de protopopul Victor Popovici, se constată că „viaţa

religioasă-morală lasă mult de dorit în cele mai multe parohii, întrucât biserica e slab cercetată;

puţini se apropie de sf. Taină a Spovedaniei şi a cuminicăturii, că concubinajul e în floare,

sectarii nu sunt în scădere, posturile nu se respectă şi că în genere credincioşii sunt cuprinşi de

indiferentism religios şi de un materialism exagerat”13. Cauzele unei astfel de situaţii suntnumeroase şi preoţii încă î şi au partea lor de vină, constată episcopul, întrucât nu au arătat

destulă râvnă în combaterea acestor plăgi sociale şi nu au înfiinţat asociaţii religioase ca

Societatea Sf. Gheorghe a tineretului, Reuniunea de femei, Oastea Domnului etc. Pentru a se

depăşi această stare, ierarhul de la Caransebeş dispune următoarele: cercetarea de către

protopopul tractual a tuturor parohiilor de două ori anual şi luarea de măsuri, în colaborare cu

preoţii şi cu comitetele parohiale, pentru a-i aduce pe credincioşi la biserică şi la sf. Taină;

organizarea în parohii a asociaţiilor religioase amintite; ţinerea sistematică de predici de către

preoţi, a vecerniilor la care să adune elevii şi tineretul cărora să le facă lectură religioasă; să se

ţină conferinţele cercurilor religioase în toate parohiile pe rând, cu slujba în sobor, urmate de

şedinţe religioase culturale, la care î şi va da concursul şi Oastea Domnului.

Apropierea liniei frontului şi a Armatei Roşii a provocat îngrijorare în rândul preoţimii,

conştientă de posibilele consecinţe a preluării puterii de către comunişti. La începutul lunii

octombrie 1944 armatele germane se retrag din Banatul sârbesc, terminându-se astfel perioada

ocupaţiei germane şi începând perioada comunistă. Iugoslavia este ref ăcută, puterea fiindpreluată de Partidul Comunist Iugoslav în frunte cu Iosip Broz Tito.

10 A.P.P., nr. 15/94411 ibidem12 A.P.P., nr. 82/94313 ibidem



În noile condiţii, în special s-a agravat poziţia bisericii, tolerată, dar nu şi agreată de

comunişti. Preoţimea şi-a pierdut rolul său de conducător spriritual al etniei române din Banatul

sârbesc, pe care l-a avut până atunci, iar biserica este aproape complet înlăturată din viaţa

publică. De biserică s-au îndepărtat cei care au primit post de muncă, dar şi cei care au preluat cu

entuziasm ateismul comunist, pe când cea mai mare parte a lumii de la ţară, agricultori de

profesie, şi-au continuat obiceiurile străbune legate de biserică şi credinţa ortodoxă. Mărturiile

oamenilor care au trăit această epocă, în ceea ce priveşte poziţia şi rolul bisericii ortodoxe

române din Banatul sârbesc în noua orânduire, vin să confirme în cea mai mare parte această

idee.

Documentele oficiale păstrate în arhivele noastre bisericeşti nu prezintă însă întotdeauna

în întregime poziţia grea a bisericii în anii instaurării regimului comunist în Iugoslavia, deoarece

şi în biserică era prezentă cenzura. Totuşi, pe ici-colea se mai pot găsi informaţii despreadevărata stare. În acest sens, cităm un fragment din cronica preotului Constantin Dimian din

Petrovasâla, care printre altele, subliniază şi următoarele:

Biserica noastr ă duce grele zile. Contra bisericii lui Cristos care de 2000 de ani a

condus omenirea pe calea adevărului şi a luminat pe tot omul ce vine în lume ca să cunoască pe

D-zeu creatorul şi pe fiul său domnul şi mântuitorul nostru s-a început o prigoană prin o

propagand ă neru şinat ă şi îndr ă znea ţă acuzând-o că prin preo ţ ii ei r ăspândesc acuze nedrepte

contra regimului. O mare nedreptate love şte sfin ţ enia bisericii şi a slujitorilor ei când în

conferin ţ e şi vorbiri ţ inute de oamenii cu r ăspundere în stat declarând-o ca „cel mai mare

neprietin al Poporului”.14

Din alte documente păstrate în arhivele noastre, se pot scoate anumite concluzii, în

legătură cu intervenţiile autorităţilor de stat în ceea ce privesc drepturile şi poziţia bisericii în

societate. Astfel, în ceea ce privesc orele de religie cu şcolarii, deja la începutul anului 1945,

până încă nici nu se terminase războiul, noile autorităţi au început să pună anumite piedici

preoţimii şi să impună anumite condiţii. La intervenţia protopopului Victor Popovici în cauza

numirii catiheţilor la şcolile primare cu limba de predare română, Departamentul pentru

Învăţământ al Preşedenţiei Adunării Populare a Provinciei Autonome Voivodina, din Novi Sad,

14 A.P.P., Pro memoria, Cronica preotului Constantin Dimian; publicată în întregime în: Mircea Măran, Cronicari

petroviceni, Panciova, 2006, pag. 59-75



sub numărul 12534/45, anunţă că fiecare preot care doreşte să ţină cursuri de religie în şcoală

trebuie să facă cerere taxată cu 40 dinari, adresată comitetului popular districtual. Se atrage

atenţia că departamentul nu face numirea catiheţilor, ci doar î şi dă consimţământul la numirea

lor, iar finanţarea revine autorităţilor bisericeşti care îl numesc pe catihet15. În următorul an

şcolar 1945/1946 religia nu mai era obiect obligatoriu în şcolile primare şi secundare. Anume,

prin Decizia V nr. 6688/46 din 14 martie 1946, religia devine obiect op ţional, la care nu se

notifică elevii, nici nu se introduce în carnetele şi certificatele şcolare, fiind împuternicit

Ministerul pentru Învăţământ şi organele sale de a controla manualele de religie folosite, cât şi

însăşi desf ăşurarea cursurilor de religie. Deja în următorul an şcolar (1946/47), religia nu va mai

fi prezentă deloc în planul şi programa şcolară, cu motivaţia falsă că nici la elevi, nici la părinţi,

nu există interes pentru acest obiect de învăţământ16. Sărbătorile religioase Crăciunul, Botezul,

Întâmpinarea Domnului şi Paştele s-au sărbătorit ultima dată oficial în şcoli în anul şcolar1945/46, fiind definitiv întrerupte în următorul an şcolar17. Aceasta, natural, valora pentru toate

confesiunile existente în Iugoslavia socialistă.

Sesiunile parohiale şi suprafeţele de pământ bisericeşti au fost expropriate prin reforma

agrară din 1946, după care preoţimea a ajuns într-o situaţie grea, nemaiavând aproape niciun

mijloc de existenţă, deoarece din neînsemnatele venituri stolare reduse la minim, nu se putea trăi.

De la biserica din Petrovasâla au fost expropriate 31 de jugăre de pământ al bisericii şi ambele

sesiuni parohiale de câte 35 de jugăre, în total 101 jugăre de pământ. Pe lângă pământul

bisericesc, autorităţile comuniste au expropriat şi averile particulare ale preoţimii. De la

protopopul Victor Popovici şi familia sa a fost luat tot pământul pe care îl posedau18. Intenţia

protopopului de a aviza Consiliul diecezan, referitor la procedurile autorităţilor faţă de bisericile

noastre, nu putea să aibă vreun efect deosebit. Veniturile de la tasuri, lumini, înmormântări,

locuri de cimitire trebuiau înmulţite, pentru a se asigura salariile preoţeşti19. Aceasta era însă

foarte greu, având în vedere situaţia deosebit de grea în care se găsea întreaga ţară, în special

având în vedere presiunile exercitate de comunişti asupra ţărănimii, căreia prin reforma agrară is-a luat pământul, impunându-i-se şi diferite obligaţii insuportabile în produse, pe care aceştia

15 A.P.P., Protopopul Victor Popovici către oficiile parohiale, Satu Nou, 12 ianuarie 194616 Mirča Maran, Kulturne prilike kod Rumuna u Banatu 1945-1952, Vršac, 2008, pag. 28617 ibidem, pag. 28718 A.P.P., nr. 4/194619 A.P.P., nr. 33/947



trebuiau să le achite. Mai mult chiar, unii preoţi au fost arestaţi, chemaţi la primării şi interogaţi,

presiunile asupra clerului devenind din ce în ce mai puternice. Unii dintre aceştia, pentru a evita

arestarea şi condamnarea, în special foştii fruntaşi ai „Astrei”, precum Adam Fiştea20, Ioan

Mităr21, au părăsit ţara şi au trecut în România, unde la fel au fost supuşi prigonirilor şi

şicanărilor de tot felul. Prin forţa împrejurărilor, preotul Teodor Frenţiu din Iancaid a fost nevoit

să lucreze după 1945 şi la primăria şi cooperativa din sat22. Preotul Nicolai Roman din Alibunar,

care a participat ca voluntar23 în războiul din răsărit ca ofiţer în rezervă al armatei române, a fost

nevoit în 1947 să se stabilească în România, la Făget24.

Din arhivele parohiale au fost luate numeroase registre care cuprindeau perioada de după

anul 1895. Astfel, din arhiva parohială din Petrovasâla au fost luate 7 protocoale ale răposaţilor,

8 ale botezaţilor, 5 ale cununaţilor şi 7 conscripţii parohiale care au fost trecute la cancelaria

comunală25, unde se găsesc şi azi.

În baza Legii nr. 166/1947, publicată în Monitorul oficial nr. 121 din 30 mai 1947 se

hotărăşte pensionarea preoţilor la împlinirea vârstei de 57 de ani, dacă au împlinit 35 de ani de

serviciu, sau pentru caz de boală constatată, când se pot pensiona şi cu mai puţini ani de

serviciu26. La cererea proprie şi cu consimţământul autorităţilor bisericeşti, slujba preoţească

putea fi prelungită până la vârsta de 70 de ani.

Legăturile cu sediul episcopiei au devenit din ce în ce mai slabe. Aceasta se vede şi dinactele ajunse la oficiile parohiale, din ce în ce mai pu ţine la număr. Situaţia s-a agravat în acest

sens în special din anul 1948, odată cu izbucnirea conflictului dintre conducerea iugoslavă de

partid şi de stat şi ţările Biroului Informativ, căruia îi aparţinea şi România. Episcopia din

Caransebeş a cerut prin actul nr. 4173 din 30 noiembrie 1948 ca pe viitor întreaga corespondenţă

oficială trimisă de reprezentanţii bisericii ortodoxe române de pe teritoriul Iugoslaviei să fie

adresată pe numele protopopului Petru Toma, secretar eparhial, şi nu pe cea a Consiliului

20 Gligor Popi, Asocia ţ ia culturală „Astra”..., pag. 162-16321 Vezi: Mircea Măran, Românii din Voivodina, Zrenianin, 2009, pag. 12022 Florin Ursulescu, pr. Petru Măran, Biserica din Iancov Most , Novi Sad – Drobeta Turnu Severin, 2001, pag. 4923 A.P.P., nr. 62/194424 Monografia Alibunarului, Alibunar, 1998, pag. 16225 Mircea Măran, Biserica din Vladimirova ţ , Novi Sad, 2000, pag. 4326 A.P.P., nr. 47/947



Eparhial27. În sfârşit, regimul comunist din România a desfiinţat în anul 1949 Eparhia

Caransebeşului.

Perioada critică a instaurării orânduirii comuniste în Iugoslavia se ve termina în anii

cincizeci, când este prezentă o liberalizare treptată în toate domeniile vieţii sociale, domolindu-se într-o oarecare măsură şi presiunile executate asupra bisericii. Totuşi, rănile adânci provocate în

aceşti ani nu s-au vindecat complet până în zilele noastre, iar preoţimea şi biserica î şi vor

redobândi, încetul cu încetul, locul binemeritat în societate abia în decursul ultimelor două

decenii, paralel cu democratizarea statului, care este încă în toi.

27 A.P.P., nr. 102/1948

Documents

Clerul Roman Din Banatul Sarbesc Pe Timpul Pastoririi Episcopului Veniamin Nistor-libre