Upload
anna-maria
View
367
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Această disciplină juridică analizează instituţiile juridice de drept
procesual penal şi de drept procesual penal şi de drept procesual civil în
cadrul activităţii de practică judiciară de la instanţele judecătoreşti.
Această disciplină reprezintă de fapt „laboratorul juridic” în cadrul
căruia studenţii învaţă să transpună efectiv în practică regulile procesuale
însuşite.
Studiul şi aplicarea în practică a normelor de drept procesual penal şi
civil se face, în cadrul acestei discipline, în strânsă legătură cu normele din
Legea de organizare judecătorească, Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti, Codul deontologic al magistratului.
Această disciplină evidenţiază, practic modul în care se desfăşoară
activitatea fiecărui compartiment al instanţelor judecătoreşti, circuitul
actelor, al dosarelor de la data primirii - înregistrării şi până la data
soluţionării.
În cadrul disciplinei „Clinica Juridică” se organizează periodic
„procese simulate” în care studenţii sunt veritabili participanţi în sensul
procesual penal şi civil.
Prin intermediul acestei discipline studenţii învaţă să se exprime
juridic, să pună concluzii ca magistrat - procuror, ca avocat, să pronunţe
hotărâri judecătoreşti precum magistratul - judecător.
Obiectivul cursului
Prin prisma planului tematic al cursului se are în vedere : instruirea
studenţilor pentru a deveni practicieni reflexivi, oferindu-le şi o viziune din
interior a sistemului judiciar; însuşirea de către studenţi a deprinderilor
profesionale fundamentale; cunoaşterea de către studenţi a aspectelor
normative ale profesiei de magistrat.
2
CAPITOLUL I
Principiile fundamentale ale procesului penal român
Secţiunea I – Noţiuni introductive
Sunt reguli de bază cu caracter general în temeiul cărora este
organizată desfăşurarea procesului penal - trebuie raportat la „scopul
procesului penal” enunţat prin art. 1 din Codul de procedură
penală„ constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă
la răspundere penală”.
Modificări în materia principiilor fundamentale s-au produs odată cu
apariţia Legii 32/ 1990 care a introdus în Codul de procedură penală art. 51
principiul nou şi anume „Respectarea demnităţii umane” principiu care îşi
găseşte corespondent în art. 22 pct. 2 din Constituţia României.
Art. 51 Cod procedură penală „Orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Supunerea acesteia la tortură sau tratamente de cruzime, inumane sau
degradante este pedepsită prin lege”.
- prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală
principiul „ prezumţiei de nevinovăţie”.
- art. 52 Cod procedură penală „orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă”.
3
Principiile fundamentale ale procesului penal cu o valoare deosebită
atât în activitatea de creare a dreptului material, în interpretarea acestuia cât
şi în aplicarea sa practică.
Grupa I.
Principii – reguli de bază ale procesului penal (art. 2-8 Cod procedură
penală)
Grupa II.
Principii – în baza cărora este organizat sistemul judiciar şi se
desfăşoară activitatea procesual penală: egalitatea persoanei în procesul
penal, operativitatea soluţionării cauzelor, dreptul la un proces echitabil.
1. Legalitatea procesului penal.
- presupune ca activitatea procesuală, în întregul ei, să se realizeze în
conformitate cu dispoziţiile legii („nulla justitio suie lege”).
- este consacrat prin act. 2 alin. 1 Cod procedură penală „ procesul
penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii
potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
- îşi găseşte corespondentul în principiul general al legalităţii înscris
în art. 1 alin. 5 din Constituţia României, care prevede că : „Respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
- art. 23 alin. 12 din Constituţie prevede că : „nici o pedeapsă nu poate
fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”;
- legalitatea presupune înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti,
a parchetelor şi a organelor de cercetare penală precum şi desfăşurarea
activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege.
Normele care reglementează compunerea şi limitele activităţii acestor
organe sunt imperative şi orice încălcare a lor este sancţionată.
4
- vizează respectarea de către organele judiciare pe tot parcursul
procesului penal, a legilor penale şi civile, a legii procesual penal, a altor
dispoziţii legale, cauza urmând a fi soluţionată potrivit tuturor dispoziţiilor
legale în vigoare.
- garantează respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de
lege participanţilor şi prevede numai utilizarea mijloacelor şi metodelor
admise de lege.
- presupune efectuarea fiecărui act procesual şi procedural în
conţinutul şi formele prevăzute de lege şi înlăturarea actelor nelegale din
activitatea organelor judiciare;
- presupune organizarea controlului judiciar şi a supravegherii
judiciare pentru asigurarea respectării întocmai a prevederilor Codului de
procedură penală si a altor dispoziţii legale.
- operează atât în activitatea organelor judiciare cât şi faţă de părţi.
Secţiunea a II-a – Analiza şi incidenţa principiilor procesual penale în
activitatea practică
Oficialitatea procesului penal (principiul obligativităţii)
- este reglementat în art. 2 alin. 2 Cod procedură penală „actele
necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de
cazul când prin lege se dispune altfel”;
Statul are dreptul ca prin organele judiciare să-l tragă la răspundere pe
infractor să înceapă şi să desfăşoare procesul penal din proprie iniţiativă,
indiferent de cererea persoanelor vătămate prin infracţiune.
În cadrul procesului penal nu-şi găseşte , de regulă, aplicabilitatea
principiului disponibilităţii care este specific procesului penal.
5
Organele judiciare au obligaţia de a porni procesul penal neputându-se
sustrage de la declanşarea procesului penal, de la punerea în mişcare a
acţiunii penale, de la exercitarea ei până la finalizarea cauzelor aflate pe rol;
- cunoaşte anumite excepţii (în anumite infracţiunii sau când autorul
infracţiunii este o anumită persoană) procesul penal nu mai poate fi
declanşat din oficiu fiind necesare anumite autorizări sau sesizări din partea
unor organe sau persoane anume prevăzute de lege şi anume:
a) situaţiile prev. de art. 72, 84 si 109 din Constituţie care fixează
imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor şi membrilor Guvernului.
Potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de
imunitate iar punerea sa sub acuzare se poate realiza numai de către
Camera Deputaţilor şi Senat pentru înaltă trădare cu votul a cel puţin 2 /3 din
numărul deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună.
Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.
Art. 72 din Constituţie reglementează imunitatea parlamentară.
Deputaţii sau senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care
face parte, după ascultarea lor.
Competenţa aparţine I.C.C.J.
Art. 72 alin. 3 din Constituţie prevede că, în caz de infracţiune
fragrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.
Ministerul Justiţiei va informa de îndată pe preşedintele Camerei
asupra reţinerii sau percheziţiei.
6
Dacă Camera sesizată, constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Art. 109 alin. 2 din Constituţie prevăd că pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal.
Cererea de a fi începută urmărirea penală pentru membrii Guvernului
poate fi făcută numai de către Camera Deputaţilor Senat şi Preşedintele
României.
Dacă s-a cerut începerea urmăririi penale Preşedintele României poate
dispune suspendarea acestora din funcţie.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea din funcţie.
Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.
Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului
sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
b) Imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară prevăd potrivit
convenţiilor internaţionale şi legislaţiei interne exceptarea persoanei străine
care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre şi la
jurisdicţia penală şi civilă a statului român atât a lor cât şi a bunurilor
acestora.
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută – agentul
diplomatic nu poate fi urmărit şi judecat de nici o autoritate juridică atât
pentru actele oficiale cât şi pentru cele particulare.
Imunitatea de jurisdicţie consulară – operează numai pentru actele
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.
c) Imunitatea magistralilor, „ magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi,
arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără ... Dacă acţiunea penală a
7
fost pusă în mişcare, judecătorul este suspendat din funcţie până la
rămânerea definitivă a hotărârii;
d) Notarii publici - nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi ,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul organului competent.
e) Potrivit art. 5 C.p.p punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei naţionale a
statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român când
sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general.
f) în situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii,
integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentanţilor unui
stat străin acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de
guvernul străin (art. 171 Cod penal).
g) pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente
ale căilor ferate.
h) pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei
militare (art. 331 – 336 Cod penal) precum şi pentru infracţiuni de sustragere
de la serviciul militar indiferent dacă a fost săvârşită de un civil sau militar,
acţiunea penală se pune în mişcare în urma sesizării organului judiciar de
către comandantul unităţii militare.
i) pentru infracţiunile săvârşite de civil contra capacităţii de apărare a
ţării acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului
centrului militar.
8
f) instituţia plângerii prealabile ca o condiţie pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale o întâlnim numai la anumite infracţiuni (art. 279
Cod procedură penală).
Când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanelor vătămate, aceasta poate să împiedice exercitarea acţiunii prin
retragerea plângerii sau împăcarea părţilor.
Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu
restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5
Cod procedură penală).
Acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu când, de
exemplu s-a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală asupra membrilor
familiei.
k) infracţiunea de seducţie (art. 199 Cod penal) pentru care procesul
porneşte din oficiu, nefiind necesară plângerea prealabilă, însă împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală;
e) infracţiunea de adulter (art. 304 Cod penal) - pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la sesizarea soţului inocent dar urmărirea penală
sau procesul penal încetează odată cu decesul persoanei vătămate sau în caz
de anulare a căsătoriei soţului vinovat.
Excepţiile de la principiul oficialităţii au caracter absolut în sensul că
organele de urmărire penală si instanţa de judecată nu pot acţiona împotriva
voinţei organelor şi persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin
încălcarea acestor voinţe fiind sancţionate cu nulitatea.
9
Aflarea adevărului
- este înscris în art. 3 Cod procedură penală ”în desfăşurarea
procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele
şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului”.
Acest principiu stă la baza realizării scopului procesului penal –
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni
astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Organele judiciare au obligaţia să constate existenţa faptei,
împrejurările – de loc, de timp, mod şi mijloace de săvârşire a infracţiunii –
în care aceasta s-a comis, forma şi modalitatea vinovăţiei, mobilul şi scopul
urmărit de făptuitor, întinderea prejudiciului cauzat şi orice aspecte care ar
putea să influenţeze răspunderea penală şi civilă a făptuitorului.
Organele judiciare au obligaţia să stabilească orice date de natură să
contribuie la cunoaşterea personalităţii făptuitorului.
Hotărârea judecătorească pronunţată, în urma administrării probelor
şi a interpretării lor corecte trebuie să reflecte fidel reabilitatea sub toate
aceste aspecte.
„Adevărul judiciar „reprezintă o concordanţă absolută între materialul
probator din dosar şi faptele stabilite de organul judiciar – „Adevărat este
numai ceea ce este stabilit prin probe”.
Aflarea adevărului în procesul penal depinde de profesionalismul şi
competenţa celor care aplică şi apără legea de rigoarea şi eficienţa căilor
folosite.
10
Codul de procedură penală instituie un sistem de drepturi şi garanţii
care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală şi anume:
- obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză
penală prin strângerea probelor necesare pentru lămurirea cauzei.
Art. 202 Cod procedură penală prevede obligaţia organului de
urmărire penală de a strânge probele.
Art. 287 Cod procedură penală „instanţa de judecată îşi exercită
atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului
educativ al judecăţii;
- dreptul părţilor de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal
împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă ( art. 67 Cod
procedură penală).
- obligaţia oricărei persoane să contribuie prin informaţiile pe care le
deţine la aflarea adevărului.
La cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată
orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă
este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2 Cod
procedură penală).
Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor judiciare a unor
împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unor
persoane trimise în judecată sau condamnată pe nedrept ori la eliberarea
unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept (art. 265 Cod penal);
- aşezarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale
liberei lor aprecieri (art. 63, 64 Cod procedură penală).
- posibilitatea reluării cauzei din etapa procesuală în care aflarea
adevărului s-a denaturat (art. 265 Cod procedură penală) (ex. : restituirea
11
cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire , restituirea pentru completarea
urmăririi penale).
- obligaţia verificării de către organul care instrumentează cauza, a
concordanţei dintre realitate şi concluziile trase de către organul care a avut
anterior cauza spre soluţionare.
Rolul activ
Potrivit art. 4 Cod procedură penală „organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului
penal” atât în ceea ce priveşte urmărirea penală cât şi în realizarea celorlalte
sarcini care apar pe parcursul procesului.
Organele judiciare au obligaţia să intervină în orice moment al
desfăşurării procesului începând de la cererea de probe, administrarea
probelor, stabilirea faptelor până la constatarea exactă a adevărului,
asigurarea drepturilor părţilor, îndrumarea şi sprijinirea acestora.
Ele au datoria să explice părţilor drepturile lor procesuale si să le ajute
în exercitarea acestor drepturi să dispună administrarea din oficiu a unor
probe care ar putea contribui la soluţionarea justă a cauzelor, să pună în
discuţia părţilor orice aspect care ar putea ajuta la aflarea adevărului, să
examineze cauza penală sub toate aspectele şi când este nevoie să extindă
acţiunea penală ori procesul penal si asupra altor fapte şi persoane.
- principiul rolului activ deşi imperativ are şi un coeficient de
relativitate în sensul că unele acte procesuale au un caracter strict personal.
(exemplu : - constituirea persoanei vătămate ca parte civilă;
- asigurarea asistenţei judiciare atunci când ea nu este obligatorie;
- prezenţa la dezbateri personal sau prin reprezentant în cazurile în
care aceasta nu este obligatorie;
12
- exercitarea căilor de atac, retragerea lor.
Garantarea libertăţii persoanei
Inviolabilitatea persoanei constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a
se putea comporta liber numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 5 Cod procedură penală, reglementează garantarea libertăţii
persoanei „În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”.
Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi
supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege”.
Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau vreo
restrângere a libertăţii consideră că este ilegală, are dreptul, în tot cursul
procesului penal să se adreseze instanţei competente potrivit legii.
Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are
dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege.
Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau
inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune.
Art. 23 alin. 1,2 din Constituţie prevede că „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea, reţinerea, arestarea unor persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.
Reţinerea nu poate depăşi 24 ore iar arestarea se face numai în temeiul
unui mandat emis de judecător pentru o durată de cel mult 30 zile cu
posibilitatea prelungirii.
În situaţia în care motivele reţinerii sau arestării au dispărut eliberarea
persoanei este obligatorie.
13
Art. 20 din Constituţie „ dispoziţiile constituţionale privind drepturile
şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu
D.U.D.O cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că
dacă există neconcordanţă între actele internaţionale şi legislaţia internă, au
prioritate reglementările de drept internaţional cu excepţia cazului când
constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii
persoanei prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea
de libertate (art. 148 Cod procedură penală), prin stabilirea competenţei şi de
cercetare a procurorului şi a instanţei de judecată şi prin controlul exercitat
asupra legalităţii măsurilor luate.
Respectarea demnităţii umane
- este un principiu nou reglementat în art. 51 Cod procedură penală.
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată
trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură
sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsiră de
lege.
- a fost introdusă în cadrul penal prin Legea 20/1990 infracţiunea de
tortură prev. de art. 2671.
- art. 68 Cod procedură penală „este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere precum şi promisiuni sau
îndemnuri, în scopul de a se obţine probe”.
- art. 266 Cod procedură penală „arestarea nelegală şi cercetarea
abuzivă; art. 267 Cod penal „supunerea la rele tratamente”.
Prezumţia de nevinovăţie
14
- reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
- este reglementată în art. 23 pct. 11 din Constituţie şi art. 52 Cod
procedură penală – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.
- este o garanţie care protejează persoana implicată într-o cauză penală
şi îi oferă posibilitatea să se apere împotriva acuzaţiilor ce i se aduc.
Persoana împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale este
prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Sarcina probei revine organului judiciar şi nu învinuitului sau
inculpatului care nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia.
Orice dubiu în acuzare poate fi răsturnată prin apărarea învinuitului
sau inculpatului care are dreptul de aproba lipsa de temeinicie a acesteia.
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie a protecţiei drepturilor
persoanei în cadrul procesului penal dar în momentul în care se stabileşte că
probele au fost riguros administrate iar vinovăţia este stabilită, prezumţia va
fi înlăturată, urmând să fie aplicate sancţiunile corespunzătoare infracţiunii
săvârşite.
Garantarea drepturilor de apărare
Dreptul de apărare reprezintă unul din drepturile fundamentare ale
cetăţenilor.
Este înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Adunarea Generală a ONU în 1948.
- este reglementat în art. 24 din Constituţie „ dreptul la apărare este
garantat . În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu;
15
- este reglementat în art. 6 C.p.c. modificat prin Legea nr. 281/2003
„dreptul la apărare este garantat învinuitul, inculpatul şi celelalte părţi în tot
cursul procesului penal”.
În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure
părţilor drepturile exercitate a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute
de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată şi mai
înainte de a-l audia pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este
învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii
şi exercitării apărării.
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau
inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de
un apărător consemnându-se aceasta într-un proces –verbal de ascultare.
În cazurile prevăzute de lege organele judiciare au obligaţia să ia
măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului
dacă acesta nu are apărător ales.
Principiul garantării drepturilor la apărare se manifestă sub
următoarele aspecte:
- posibilitatea părţilor de a-şi asigura singuri apărarea;
- organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu aspectele
care sunt în favoarea părţii;
- asistenţa judiciară în general este facultativă; în cazurile expres
prevăzute de lege este obligatorie ( art. 171 Cod procedură penală);
- încălcarea dreptului la apărare atrage nulitatea actului de procedură
efectuat.
16
Limba în care se desfăşoară procesul penal
Art. 13 din Constituţie „în România limba oficială este limba
română”.
Art. 128 din Constituţie procedura judiciară se desfăşoară în limba
română”.
Există reglementat în constituţie „ dreptul cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor
inclusiv prin folosirea de interpreţi şi traducători.
Art. 128 alin. 4 din Constituţie „ dreptul străinilor şi apatrizilor care
nu înţelege sau nu vorbesc limba română de a lua cunoştinţă de toate actele
şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin
interpret. În procesele penale acest drept este asigurat părţilor în mod
gratuit”.
Dispoziţiile art. 128 alin. 4 din Constituţie nu se aplică cetăţenilor
români aparţinând minorităţilor naţionale.
Aşadar, dreptul la folosirea limbii materne este garantat a se exercita
în mod gratuit doar străinilor şi apatrizilor care nu vorbesc limba română.
Egalitatea persoanelor în procesul penal
- presupune egalitatea reală şi deplină a tuturor persoanelor în faţa
legii ( art. 4 din Constituţie).
- art.16 din Constituţie prevede :” cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări întrucât nimeni nu
este mai presus de lege”.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi a intereselor legitime.
17
Toate părţile trebuie tratate egal indiferent dacă este vorba de
persoane fizice, de societăţi comerciale, regii autonome sau de stat.
Aspecte.
- existenţa aceloraşi organe pentru realizarea justiţiei penale în raport
de toate persoane fizice sau juridice.
- existenţa aceloraşi reguli procesuale pentru toate persoanele;
- existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din
proces.
- încălcarea acestui principiu atrage săvârşirea infracţiunii de abuz în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 Cod penal.
Operativitatea în procesul penal
- nu este reglementat expres în legislaţia actuală;
- se mai numeşte procesul celerităţii sau al rapidităţii soluţionării
cauzelor;
- decurge din art. 1 Cod procedură penală „procesul penal are ca scop
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.
- reprezintă o condiţie sine- qua-non a soluţionării temeinice a
cauzelor penale;
- se află în strânsă legătură cu activitatea de stingere a probelor ( care
necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora sau distruge) cu administrarea
acestora, cu rolul activ al organului judiciar, cu scopul procesului penal;
- nu înseamnă rabat de la calitate.
18
CAPITOLUL II
Organele judiciare şi părţile în procesul penal
Secţiunea I-a - Consideraţii de ordin practic
Organele judiciare care participă la cauza penală sunt instanţele de
judecată, Ministerul Public şi organele de cercetare penală.
Sunt părţi în procesul penal : inculpaţi, părţi vătămate, părţi civile,
părţi responsabile civilmente.
Din rândul altor persoane care participă la procesul penal fac parte :
martorii, martorii asistenţi, experţii, interpreţii, agenţii procedurale,
mandatarii, reprezentanţii, traducătorii etc.
Desfăşurarea procesului penal presupune participarea părţilor la
activităţile ce trebuie îndeplinite.
În situaţia în care părţile nu pot să fie prezente drepturile şi obligaţiile
acestora sunt preluate de alţi subiecţi procesuali astfel :
Succesorii - pot interveni numai în cadrul laturii civile.
Răspunderea penală fiind strict personală, decesul părţilor implicate în
latura penală nu permite înlocuirea acestora cu alte persoane.
Art. 21 Cod procedură penală „acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces al unora din părţi, introducându-se în cauză
moştenitorii acesteia”.
Introducerea în cauză a succesorilor subiectului activ poate avea loc
numai dacă decesul a avut loc după ce acţiunea civilă a fost pusă în mişcare
în cadrul procesului penal.
19
În caz contrar, tragerea la răspunderea civilă se poate realiza numai în
cadrul unui proces civil.
Succesorii devin părţi în procesul penal.
Secţiunea a II-a - Părţile în procesul penal. Abordare teoretică şi
practică în procesul penal
Potrivit art. 23 şi 24 Cod procedură penală părţile în procesul penal
sunt : inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii ce
izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în
cadrul procesului penal.
Poziţia părţilor este dată de cele două laturi ale procesului penal -
latura penală şi latura civilă.
În latura penală îi vom găsi întotdeauna pe inculpat şi partea vătămată
în latura civilă pe partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Ceea ce deosebeşte părţile de celelalte persoane participante la proces
este faptul că ele au un interes propriu în rezolvarea cauzei penale şi pot
efectua acte procesuale alături de organele judiciare.
Nu orice persoană poate deveni parte într-un proces penal.
Făptuitorul - este persoana care a săvârşit o faptă şi faţă de care se
(efectuează) desfăşoară o activitate procesuală dar fără ca urmărirea penală
să fie începută.
- nu este parte în procesul penal.
Învinuitul
Momentul iniţial al fazei de urmărire penală şi totodată a procesului
penal este marcat de rezoluţie sau proces verbal.
20
Dacă declanşarea urmăririi penale se face şi in personam din acel
moment persoana care a încălcat legea penală (făptuitorul) devine învinuit.
Învinuitule este acea persoană faţă de care se efectuează urmărirea
penală iar această calitate subzistă cât timp nu a fost pusă în mişcare
acţiunea penală împotriva sa.
- este subiect procesual;
- nu este parte în proces;
- are anumite drepturi şi obligaţii conferite de lege;
- are dreptul să dea declaraţii, să dovedească lipsa de temeinicie a
probelor administrate, să aibă apărător, are obligaţie , să suporte unele
măsuri prevăzute de lege : reţinerea, obligarea de a nu părăsi ţara, localitatea,
arestarea preventivă, măsuri de siguranţă, asigurătorii.
Inculpatul - art.23 Cod procedură penală este persoana împotriva
căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală
- este parte în procesul penal;
Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale
săvârşită de acesta.
Inculpatul are drepturi şi anume :
- de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei pe tot timpul judecăţii;
- de a formula cereri, excepţii, de a pune concluzii;
- de a primi odată cu citaţia şi copie de pe actul de sesizare dacă este
arestat;
- de a propune probe noi;
- de a participa la judecată, de a arăta tot ceea ştie despre fapta pentru
care a fost trimis în judecată, de a pune întrebări coinculpaţilor;
- de a adresa întrebări martorilor, experţilor, cu ocazia ascultării
acestora;
21
- de a i se acorda ultimul cuvânt;
- de a folosi căile de atac.
Obligaţiile inculpatului :
- să se prezinte personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este
chemat;
- să suporte măsurile de constrângere procesuală dispuse împotriva sa;
- să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.
Stingerea acţiunii penale duce la pierderea calităţii de inculpat.
Dacă acţiunea penală se stinge prin tragerea la răspundere penală a
celui vinovat prin condamnarea definitivă a inculpatului, poziţia procesuală
de inculpat este înlocuită cu cea de condamnat;
- condamnatul nu este parte în proces ci este subiect al unui raport
juridic de drept execuţional.
Partea vătămată
Art. 24 Cod procedură penală „persoana care a suferit prin fapta
penală o vătămare fizică, morală, materială dacă participă în procesul penal”.
Se face deosebire între persoana vătămată şi partea vătămată. Este
parte vătămată persoana vătămată care participă la procesul penal.
Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în cadrul procesului
penal ea capătă şi calitatea de parte civilă.
Nu are relevanţă felul vătămării, nici calificarea dată faptei sau forma
în care fapta a fost săvârşită ci este suficient să se constate o vătămare care
să fie generată de o infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa
de a participa în procesul penal.
Dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă sau nu participă
la proces ca parte vătămată ea poate fi ascultată ca martor (art. 82 Cod
procedură penală).
22
Organul de urmărire penală şi instanţa are obligaţia să cheme spre a fi
ascultată persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune.
Înainte de a fi ascultată, persoanei vătămate i se pune în vedere că
poate participa în proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă
materială sau o daună morală se poate constitui parte civilă.
Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca
parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul
urmăririi penale iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului
de sesizare (rechizitoriu, plângere prealabilă).
Partea vătămată îşi exercită un drept procesual şi numai în latura
penală a cauzei. În caz de deces ea nu poate fi înlocuită.
Fiind un drept personal acesta se stinge odată cu titularul său.
În situaţia în care calitatea de parte vătămată încetează prin renunţare,
acţiunea penală va fi exercitată în continuare de procuror ca titular principal
al acestui drept, dacă nu există vreo situaţie din cele prev. de art. 10 Cod
procedură penală.
Atunci când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, retragerea plângerii sau împăcarea părţilor
(când legea o permite) are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi pe cale
de consecinţă, imposibilitatea procurorului de a exercita în continuare
acţiunea penală.
În legătură cu drepturile pe care le are partea vătămată, atunci când
participă la procesul penal, ea poate să formuleze cereri, să pună concluzii,
să ridice excepţii, să declare apel sau recurs, dar numai în ce priveşte latura
penală şi numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă.
23
Potrivit art. 174 alin. 1 Cod procedură penală, partea vătămată poate fi
întotdeauna reprezentată, iar în situaţiile când partea vătămată este minor,
acesta îşi exercită drepturile în condiţiile legale de asistare şi reprezentare.
Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal se numeşte parte civilă – art. 24 alin. 2 Cod procedură penală.
24
CAPITOLUL III
MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
Secţiunea I-a - Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul
penal
1. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului
- art. 64 Cod procedură penală.
- sunt judiciare şi extrajudiciare.
Declaraţia extrajudiciară – este cea făcută în afara procesului penal şi
are valoare informativă nu ca mijloc de probă, ci ca înscris. Conţinutul ei
ajunge la cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace de probă (o
scrisoare, declaraţia unui martor căruia învinuitul sau inculpatul i s-a
confesat).
Declaraţia judiciară – este făcută în cadrul procesului penal, în faţa
organului judecătoresc, cu respectarea procedurii legale şi constituie mijloc
de probă.
Pe întreg parcursul procesului penal există obligaţia pentru organul
judecătoresc de a proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului în
momente care prezintă importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei.
În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat atât la începutul
urmăririi penale, cât şi la terminarea cercetării penale. Dacă învinuitul
devine inculpat, acesta va fi ascultat în mod obligatoriu.
Ascultarea este obligatorie înainte de a se dispune arestarea preventivă
fie că este vorba de învinuit sau inculpat. La momentul prezentării
materialului de urmărire penală ascultarea inculpatului este obligatorie.
25
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se impune ori de câte ori
organul de urmărire penală va considera necesar. În faza de judecată
inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar.
Pentru soluţionarea unei cereri de liberare provizorie, inculpatul va fi
ascultat de procuror sau de instanţă în raport de faza procesuală în care se
află.
Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului încetează atunci când
acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare, nu locuieşte în ţara sau când
inculpatul nu se prezintă la judecată deşi a fost legal citat.
Inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, acestea reprezentând
un drept al său şi nu o obligaţie.
Procedura : sunt trei procedee
1. - prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea
ce i se aduce;
2. - ascultarea sa;
3. - confruntarea cu alte persoane.
Primul procedeu se întâlneşte izolat în faza de urmărire penală,
precedând ascultarea propriu-zisă.
Confruntarea are loc numai după ce au fost luate declaraţii părţilor şi
între acestea există contradicţii care trebuie lămurite.
Cel mai răspândit procedeu este ascultarea efectivă. Procedura de
obţinere a declaraţiei învinuitului sau inculpatului cuprinde un complex de
reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Regulile procesuale sunt comune
organelor de urmărire penală, cât şi instanţelor de judecată.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se efectuează la sediul
organului judiciar.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape :
26
Prima etapă – se procedează la cunoaşterea datelor personale ale
învinuitului sau ale inculpatului. Înainte de a fi ascultat este întrebat cu
privire la nume, prenume, etc. (art. 70 alin. 1 Cod procedură penală).
Potrivit art. 70 alin. 2 Cod proc.pen., inculpatului i se aduce la
cunoştinţă fapta şi încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător, dreptul
de a nu face nici o declaraţie.
Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să
declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce în
legătură cu aceasta.
Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa învinuitului sau
inculpatului încadrarea juridică a faptei şi trebuie să-i asigure posibilitatea
pregătirii şi executării apărării.
Inculpatul sau învinuitul nu poate fi supus jurământului.
A doua etapă – ascultarea propriu – zisă.
- este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză;
- declaraţia lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a
săvârşit fapta, nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la
subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la acesta;
- relatarea liberă presupune spontaneitate, nedisimulare;
- este interzis a i se citi şi reaminti declaraţiile date anterior în cauză şi
nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte;
Dacă sunt amănunte greu de reţinut (denumiri complicate, cifre),
învinuitul sau inculpatul poate folosi însemnările pe care le deţine.
După ce învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu
cauza, organul judiciar pune întrebări prin care se pot obţine informaţii noi
sau prin care se verifică exactitatea celor relatate. Inculpatul este întrebat şi
cu privire la probele pe care înţelege să le propună.
27
Dacă învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar
pentru a fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află cu
excepţia cazurilor când legea prevede altfel.
Organul judiciar are obligaţia să-l încunoştinţeze pe învinuit sau
inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de
un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.
Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare este
ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi – în faza de urmărire penală. În faza
de judecată, inculpaţii sunt ascultaţi de regulă în prezenţa tuturor.
În cursul urmăririi penale, numai organul de urmărire penală poate
pune întrebări; la instanţă, întrebările se pot pune prin intermediul
preşedintelui completului de orice judecător, de procuror, de părţi, de ceilalţi
inculpaţi şi de apărător.
Pentru obţinerea declaraţiei este interzisă folosirea de violenţe,
ameninţări, promisiuni.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris de
către organul de urmărire penală (în faza de urmărire penală) şi de grefier (în
faza de judecată). În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi
terminării declaraţiei.
Declaraţia se citeşte învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere
poate să o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, se
semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuza să
semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.
Declaraţia va fi semnată şi de organul de urmărire penală ori de
preşedintele completului şi de grefier şi de interpret atunci când s-a apelat la
serviciile acestuia.
Declaraţia dată de învinuit sau inculpat este retractabilă.
28
Declaraţia învinuitului sau inculpatului se înregistrează conform art.
304.
Secţiunea a II-a - Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului
sau inculpatului.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului nu pot fi caracterizate
întotdeauna ca fiind sincere, ceea ce conduce la necesitatea aprecierii lor cu
circumspecţie de către organul judiciar.
Importanţa declaraţiei nu este diminuată.
- au o valoare probatorie relativă în sensul că trebuie confirmate şi
prin alte mijloace de probă;
- potrivit art. 69 Cod procedură penală, declaraţia învinuitului sau
inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu
alte mijloace de probă;
- este divizibilă – din conţinutul ei se va reţine numai ceea ce se
confirmă prin alte probe;
- este retractabilă în sensul că învinuitul sau inculpatul poate retracta
declaraţia şi poate face relatări contrare, organul judiciar apreciind asupra
valorii retractării.
Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt contradictorii,
organul judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile. Nu
are importanţă urmărirea în care au fost date (urmărire penală sau
judecătorească).
29
Secţiunea a III-a - Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente
Partea vătămată poate să furnizeze informaţii privitoare la modul de
operare (mai ales în ipoteza infracţiunii contra persoanei) cât şi la persoana
făptuitorului în timp ce partea responsabilă civilmente nu are cunoştinţă în
mod nemijlocit despre comiterea faptei dar poate furniza informaţii
referitoare la făptuitor şi la circumstanţele care au favorizat încălcarea legii
penale.
Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima
sursă de informaţii a organelor judiciare prin sesizarea acestora.
Pentru ca organele judiciare să poată asculta persoanele ca partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente este necesar ca acele
persoane să fi dobândit calităţile respective.
Art. 76 alin. 1 Cod procedură penală prevede obligarea organelor de
urmărire penală sau instanţa de judecată de a chema în faţa lor spre ascultare
persoana care a suferit o pagubă materială sau o daună morală prin
săvârşirea infracţiunii sau persoana responsabilă civilmente.
Înainte de ascultare persoanei vătămate i se comunică faptul că poate
participa în proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă materială că
poate să se constituie parte civilă în tot cursul urmăririi penale şi în faţa
instanţei până la citirea actului de sesizare.
Dacă persoana vătămată nu doreşte să participe la proces ca parte ea
va putea fi ascultată ca martor şi va da declaraţii.
Ascultarea propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile, părţii
responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea
inculpatului art. 77 Cod procedură penală.
30
Părţile în proces acţionează în urmărirea unui interes propriu legat de
soluţionarea cauzei.
Partea vătămată are interesul de a determina tragerea la răspundere
penală a inculpatului, partea civilă urmăreşte repararea prejudiciului cauzat
prin infracţiune, partea responsabilă civilmente – de a participa la proces în
vederea diminuării ori stingerii obligaţiei de plată pentru daunele cauzate
prin fapta inculpatului.
Declaraţiile acestor părţi pot fi neconforme cu adevărul ceea ce
conduce la conferirea aceleiaşi valori probante cu declaraţiile învinuitului
sau ale inculpatului.
Art. 75 Cod procedură penală „declaraţiile părţii vătămate, partea
civilă, partea responsabilă civilmente făcute în cursul procesului penal pot
servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte
sau împrejurarea ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.
Secţiunea a IV-a - Declaraţiile martorilor
- sunt mijloace de probă cel mai ales întâlnite în procesul penal;
- declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor
judiciare de către persoanele care au cunoştinţe de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal – art. 78 Cod
procedură penală.
Dobândirea calităţii de martor presupune îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii :
1) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
2) existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului în proces;
31
3) ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la
faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte;
- participarea în calitate de martor este o datorie cu caracter general
în sensul că orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă,
religie, cetăţenie, situaţie socială dacă este chemată în faţa
organelor judiciare pentru a fi ascultate în această calitate trebuie
să răspundă acestei chemări;
- poate fi ascultată ca martor orice persoană fizică;
- nu va putea depune în calitate de martor o persoană care din cauza
stării sale fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală) nu
este capabilă să perceapă fenomenele prin anumite simţuri sau nu
poate reda în mod corect faptele percepute;
- dispoziţiile legale permit ascultarea ca martor a minorului până la
14 ani în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei
căreia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare;
- declaraţia martorilor minor va fi apreciată în ce măsură va servi la
aflarea adevărului.
Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor
1) persoana obligată să păstreze secretul profesional (art. 79 Cod
procedură penală);
2) persoana vătămată care se constituie parte civilă sau care participă la
proces ca parte vătămată;
- secretul profesional constă în secretul de stat, de serviciu şi
profesional;
- secretul de stat şi de serviciu se păstrează chiar şi în faţa justiţiei;
32
- sunt obligaţi să păstreze secretul profesional avocaţii, medicii,
notarii, preoţii, etc.
- calitatea de martor primează în faţa calităţii de avocat;
- învinuitul sau inculpatul faţă de care s-a dispus o soluţie de
netrimitere în judecată poate fi ascultat de instanţa de judecată ca
martor.
Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori
1) soţul învinuitului sau inculpatului;
2) rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului;
Prin „rude apropiate” se înţelege ascendenţii, descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere (art.
149 Cod procedură penală).
Dacă aceste persoane au acceptat să compară ca martori acestora le
revin aceleaşi drepturi şi obligaţii ca martorilor putând fi traşi la răspundere
pentru mărturie mincinoasă.
Organele judiciare au obligaţia să atragă atenţia acestor persoane că
pot să nu depună ca martori.
Obligaţiile martorilor
1) Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare;
- art. 83 Cod procedură penală;
- art. 864 Cod procedură penală;
2) Obligaţia de a depune - este obligată să declare tot ce
cunoaşte cu privire la faptele şi împrejurările asupra cărora este
întrebată;
- obligaţia este legală, individuală şi personală neputând fi îndeplinită
prin reprezentare;
33
- dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu cunoaşte nimic
în cauză, deşi are cunoştinţe esenţiale comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 260 Cod penal);
- martorul este obligat sub prestare de jurământ să declare adevărul cu
privire la faptă şi făptuitor altfel săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
Drepturile martorilor
- de a depune liber;
- de a cenzura întrebările care i se pun;
- de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute,
- drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată;
- de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care s-ar
exercita asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii (art. 68 Cod procedură
penală);
- de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza
(art. 86 alin. 2 Cod procedură penală);
- are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea,
întreţinerea şi cazarea sa şi a altor cheltuieli ocazionate de participarea la
activitatea judiciară;
- dacă martorul este salariat el poate solicita venitul nerealizat prin
lipsa sa de la serviciu pricinuită de chemarea la organele de urmărire penală
şi instanţa de judecată.
Procedura de ascultare a martorilor
- cuprinde două etape :
I etapă – stabilirea identităţii martorului (nume, ....ocupaţie);
- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşte
prin orice mijloc de probă;
34
- se verifică dacă martorul are interes în cauză fiind întrebat dacă este
rudă cu vreuna dintre părţi sau în ce relaţii se află cu părţile;
- dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii;
- i se pune în vedere că are dreptul de a nu depune dacă este rudă cu
vreuna dintre părţi;
- depune jurământul cu mâna pe cruce sau Biblie;
- „jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul”;
- i se atrage atenţia să spună adevărul;
- dacă martorul minor nu a împlinit 14 ani nu va depune jurământ însă
i se va atrage atenţia să spună adevărul;
a II – a etapă – ascultarea propriu zisă (art. 86 alin. 1 Cod procedură
penală)
- martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată faptele
şi împrejurările asupra cărora a fost propus, cerându-i-se să declare tot ce
ştie în legătură cu aceasta;
- după ce declară tot ce ştie i se pun întrebări;
- procedura prev. de art. 71-74 Cod procedură penală se aplică în mod
corespunzător;
- ascultarea martorilor se face separat;
- eventualele reveniri, completări, modificări în declaraţiile martorului
se semnează de acesta după consemnare;
Protecţia martorilor în situaţii speciale
Uneori învinuitul sau inculpatul direct sau prin intermediul altor
persoane încearcă să determine martorii (în special ai acuzării) de a nu
declara tot ceea ce cunosc cu privire la faptă;
- art. 861 - 865 Cod procedură penală;
35
- se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală,
localitatea de domiciliu dacă există probe sau indicii temeinice că prin
aceasta s-ar pune în pericol viaţa etc.
Schimbarea identităţii se dispune de procuror în cursul urmăririi
penale, de instanţă în cursul judecăţii la cererea motivată a procurorului, a
martorului, a oricărei alte persoane îndreptăţite.
Persoana îndreptăţită – martorul, membrii familiei acestuia şi
persoanele apropiate martorului.
Concomitent cu atribuirea unei identităţi false se conservă datele
privind identitatea reală prin întocmirea unui proces-verbal păstrat în plic
sigilat la sediul parchetului care a efectuat sau supravegheat urmărirea
penală, la sediul instanţei.
Procurorul şi instanţa au acces la documentele privind identitatea reală
a martorului în condiţii de strică confidenţialitate;
- martorul poate fi ascultat fără prezenţa fizică prin reţele cu
televiziune cu imagine şi voce distorsionate pentru a nu fi recunoscut;
- luarea declaraţiei indiferent de momentul efectuării impune prezenţa
obligaţie a procurorului;
- declaraţia astfel obţinută se înregistrează prin mijloace vide şi audio,
în original sigilate se păstrează la parchet sau instanţă.
În cursul urmăririi penale aceste casete vor fi depuse la sediul
parchetului într-un loc special, sigilat, în condiţii de maximă securitate.
La terminarea urmăririi penale acestea vor fi înaintate instanţei
competente împreună cu dosarul cauzei. La instanţă casetele vor fi depuse în
aceleaşi condiţii ca la parchet.
Conţinutul declaraţiei martorului va fi fixat într-un proces-verbal
semnat de procuror, organele de cercetare penală sau instanţă, după caz.
36
Concomitent se va transcrie declaraţia martorului acesta semnând
pentru conformitate.
Drepturile martorului protejat
- protecţia datelor de identitate;
- protecţia declaraţiei;
- ascultarea sub o altă identitate sau prin modalităţi speciale de
distorsionare;
- protecţia deplasării martorului la şi de la organele judiciare;
- schimbarea domiciliului;
- schimbarea identităţii;
- schimbarea înfăţişării;
- reinserţia în alt mediu social;
- recalificarea profesională;
- schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
- asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.
Obligaţiile martorului protejat
- să furnizeze informaţiile şi datele pe care le deţine;
- să se conformeze măsurile stabilite pentru protecţia sa;
- să se abţină de la orice activitate care l-ar pune în pericol;
- să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoană din medii
infracţionale;
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor nu este condiţionată în
mod expres de coroborarea cu celelalte probe existente la dosar ceea ce
înseamnă că se poate soluţiona o cauză penală pe baza unei singure depoziţii
de martor cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi fidelă.
37
Secţiunea a V-a - Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a
martorilor
I. Procedura confruntării
- se foloseşte când apar contradicţii între declaraţiile date de părţi,
între declaraţiile date de părţi şi martori, între declaraţiile date de martori;
- este un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte
lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două
sau mai multe persoane în aceeaşi cauză;
- este reglementată de art. 87 Cod proc.pen. – se procedează la
confruntare numai dacă aceasta este necesar pentru lămurirea cauzei.
- persoanele respective sunt chemate în faţa organelor judiciare şi
trebuie să răspundă la întrebările puse de acesta în legătură cu faptele şi
împrejurările contradictorii;
- se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări
reciproc;
- întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces verbal
semnat de persoanele confruntate, de organele de urmărire penală, de
instanţă şi grefier, după caz;
Confruntarea poate fi înregistrată pe suport magnetic pentru a se putea
studia comportamentul celor confruntaţi.
II. Folosirea interpreţilor şi martorilor
- procedeu de ascultare a părţilor şi martorilor;
- Dacă una din părţi sau o persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba română sau nu se poate exprima şi organele de urmărire
penală sau instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu ea îi asigură în mod
gratuit un interpret.
38
În cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele dar
să fie autorizat.
- acest procedeu se foloseşte şi pentru administrarea altor mijloace de
probă (înscrisuri redactate în altă limbă);
- interpretului i se aplică prevederile referitoare la ascultarea
martorului şi depune acelaşi jurământ ca şi martorul.
Înscrisurile – mijloace de probă
- art. 89 Cod procedură penală – pot fi folosite ca mijloace de probă în
procesul penal dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului;
- sunt înscrisuri – declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor, o
corespondenţă, chitanţe, registre, acte sub semnătură privată;
- sunt înscrisuri – mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt
marcate semnele scrierii fonetice;
- schemele sau schiţele dacă nu conţin semnele scrierii fonetice nu
sunt mijloace de probă.
Mijloacele materiale de probă
- sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a săvârşirii
infracţiunii sau care pot servi la aflarea adevărului şi obiectele care
reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii ori obiectele care sunt
produsul infracţiunii.
Ex. : modificările de pe un înscris, în cazul falsului material;
- yala pe care au rămas imprimate urmele instrumentelor de efracţie;
- înscrisuri ce poartă impresiuni digitale;
- un act de identitate al infractorului uitat la locul infracţiunii;
- au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă.
39
Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a
mijloacelor materiale de probă
Percheziţia – constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei
persoane sau la locuinţa acesteia cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau
înscrisuri cunoscute de organele judiciare doar nepredate de bună voie
precum şi în vederea descoperirii a altor mijloace de probă necesare
soluţionării cauzei penale.
- domiciliare;
- corporale;
Procedură – art. 100 alin. 3 Cod proc.pen. raportat la art. 27 alin. 3
Constituţie;
- se dispune exclusiv de judecător;
- punerea în executare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de
procuror şi de organele de cercetare penală însoţiţi de lucrătorii
operativi;
- dispoziţiile instanţei de a efectua o percheziţie se comunică
procurorului în vederea efectuării acesteia;
- dacă percheziţia este efectuată de organele de cercetare penală este
necesară o autorizaţie prealabilă din partea judecătorului;
- percheziţia domiciliară se poate efectua fără autorizaţia prealabilă
dacă infracţiunea este flagrantă;
- percheziţia domiciliată poate fi efectuată numai între orele 6,00 –
20,00;
- percheziţia în timpul nopţii (cu excepţia infracţiunii flagrante) este
interzisă cu următoarele două excepţii :
1) în caz de infracţiune flagrantă;
40
2) în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii
începute între orele 6-20;
- organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligată
să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judector;
- percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se
ridică obiectele sau înscrisurile iar în lipsa acesteia, în prezenţa
unui reprezentant, a unui membru al familiei, a unui vecin având
capacitatea de exprimare;
- are dreptul să deschidă încăperile dacă se refuză aceasta;
- organul judiciar este obligat să ridice obiecte şi înscrisuri care au
legătură cu fapta săvârşită;
- obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este
interzisă se ridică întotdeauna;
- percheziţia corporală – art. 106 Cod proc.pen.
- se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;
- obiectele ridicate sunt însemnate spre neschimbare după care se
etichetează şi sigilează, sau se împachetează şi se sigilează;
- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare
fie celui la care se află fie unui custode;
- se consemnează într-un proces-verbal – o copie se lasă persoanei
percheziţionate.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
- se dispune de organele de urmărire penală prin rezoluţie, de
instanţă prin încheiere;
- orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect
sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l
41
prezinte şi să-l predea sub luare de dovadă organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată;
- înscrisurile pot fi ridicate, în original sau în copii.
Ridicarea de înscrisuri şi obiecte care se află în unităţile poştale sau
de transport – secretul corespondenţei poate fi încălcat dacă interesul
urmăririi penale sau al judecăţii o cere;
- se poate dispune de instanţă la propunerea procurorului, în cursul
urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii ca unităţile poştale sau de
transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele sau orice altă
corespondenţă sau obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate
acestuia direct sau indirect.
Condiţii :
- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea
unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
- reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului;
- aceasta mai poate fi dispusă în scris de procuror care va informa de
îndată instanţa.
Cercetarea la faţa locului
- constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit
infracţiunea, unde s-a produs rezultatul sau unde au rămas urme în vederea
constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării
urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de
probă, a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea;
Procedura
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată;
- dreptul instanţei de a participa la efectuarea acesteia;
42
- este necesar la urmărirea penală prezenţa a cel puţin 2 martori
existenţi;
- dacă este necesar se cheamă şi părţile;
- neprezentarea părţilor nu împiedică efectuarea cercetării la faţa
locului;
- învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să participe;
- dacă nu poate veni la cercetarea organul de urmărire penală îi pune
în vedere că are dreptul de a fi reprezentat asigurându-i la cerere
reprezentarea;
- instanţa efectuează cercetarea cu citarea părţilor şi în prezenţa
procurorului când participarea acestuia la judecată este obligatorie;
- rezultatul cercetării se consemnează în procesul verbal care trebuie
să cuprindă : - descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei;
descrierea urmelor găsite;
descrierea obiectelor examinate şi ridicate;
Reconstituirea
- constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta pentru a verifica şi a preciza anumite
date strânse de organele judiciare;
- se urmăreşte cunoaşterea posibilităţii reale de săvârşire a faptei;
- verificarea declaraţiilor date de părţi, martori.
Procedură
- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată numai la
faţa locului;
- prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie;
43
- martori asistenţi în afară de situaţia când nu e posibil;
- pot participa părţile când este necesar, neprezentarea lor nu
împiedică reconstituirea;
- procesul verbal ca la cercetarea la faţa locului;
- a nu se confunda cu „experimentul judiciar” – nu este necesar
participarea inculpatului sau a celorlalte părţi;
Martorii asistenţi – persoanele chemate să participe la efectuarea
anumitor acte procedurale în scopul de a garanta faptul că procedura urmată
este cea legală iar rezultatul corespunde celor consemnate.
- nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei;
- trebuie să fie cel puţin doi;
- nu pot fi martori asistenţi :
– minorii sub 14 ani
– cei interesaţi în cauză;
– cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul
care efectuează actul procedural
44
Secţiunea a VI-a - Interceptările şi înregistrările audio sau video şi
fotografiile
- este reglementată prin secţiunea V1 Cod proc.pen.
- art. 911 Cod proc.pen. interceptările şi înregistrările pe bandă
magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată – a
instanţei la cererea procurorului dacă sunt date sau indicii temeinice privind
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se
face din oficiu iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea
adevărului.
Condiţii
1)autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă;
2)să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
Ex. infracţiunea de trafic de stupefiante;
- infracţiunea de terorism;
- infracţiunea de spălare a banilor;
- infracţiunea de trafic de persoane
3)interceptarea se impune pentru aflarea adevărului.
Autorizarea se dispune prin încheiere motivată, se poate da pentru
durata înregistrării cel mult 30 zile poate fi prelungită, fiecare prelungire nu
poate depăşi 30 zile, durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate.
45
Înregistrările şi interceptările pot fi făcute de : procuror, organul de
cercetare penală, specialişti chemaţi să dea concurs tehnic cu obligarea de a
păstra secretul profesional.
Excepţie. Procurorul poate autoriza provizoriu, prin ordonanţă
motivată – în caz de urgenţă şi va comunica în maxim 24 ore efectuarea
înregistrării care va confirma ordonanţa şi autorizarea în continuare a
activităţii fie informarea actului procurorului caz în care se va dispune
încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor
efectuate.
Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să întocmească un
proces-verbal care va cuprinde :
- autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;
- nr. sau numerele posturilor telefonice între care se poată
convorbirile;
- numele persoanelor care le poartă dacă sunt cunoscute;
- data şi ora convorbirii;
- nr. de ordine al benzii magnetice.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se
ataşează la procesul verbal cu certificarea pentru autenticitate de către
organul de cercetare penală verificat şi contrasemnat de procuror care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză.
Dacă interceptările sunt efectuate de procuror certificarea pentru
autenticitate se face de către acesta iar verificarea şi contrasemnarea de către
procurorul ierarhic superior.
Corespondenţele în altă limbă sunt transmise în limba română prin
intermediul unui interpret.
Instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei.
46
Banda magnetică, redarea scrisă a acesteia şi procesul verbal se
înaintează instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile cauzei după ce
sunt ascultaţi procurorul şi părţile.
Înregistrările care nu sunt considerate utile sunt distruse.
Celelalte vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
- nu au o valoare preferenţială;
- pot fi uşor contrafăcute;
- se poate apela la concluziile unei expertize tehnice la cererea
procurorului, din oficiu, sau la cererea părţilor.
Constatările tehnico-ştiinţifice
- mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală
cunoştinţele unui specialist atunci când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei;
- se folosesc când există pericolul ca unele mijloace de probă să
dispară fizic;
- se efectuează de specialişti care funcţionează în cadrul sau pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală;
- specialiştii nu sunt şi nu au atribuţii de organ judiciar;
- concluziile specialistului reprezintă probe, raportul de constatare este
mijlocul de probă;
- este întâlnită frecvent în cazul accidentelor de circ pentru a se stabili
poziţia autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţii de vizibilitate, în
cazul infracţiunii contra protecţiei muncii.
Procedură
- trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat celui al săvârşirii
faptei;
47
- se dispune numai în timpul urmăririi penale;
- în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea unei
constatări deja efectuate;
- se dispune de organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu
prin rezoluţie;
Rezoluţia trebuie să cuprindă :
- obiectul constatării,
- întrebările la care urmează să răspundă specialistul;
- termenul de efectuare a lucrării.
Organul de urmărire penală comunică specialistului datele cunoscute
şi îi pune la dispoziţie toate materialele în cauză, asupra cărora urmează să
se facă constatarea.
- concluziile se consemnează într-un raport;
- nu au o valoarea preferenţială,
- sunt apte de a genera informaţii riguroase.
Constatările medico-legale
- reprezintă mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire
penală cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi urgente a
unor chestiuni ce presupune cunoştinţe medicale.
- se efectuează constatări medico-legale în caz de :
- moarte violentă;
- moarte a cărei cauză este suspectă sau nu se cunoaşte;
- când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau a
persoanei vătămate pentru a se constata dacă pe corpul acestora există
urmele infracţiunii;
48
- trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârşirii
infracţiunii;
- se dispune numai în faza urmăririi penale;
O situaţie de excepţie în această materie o reprezintă exhumarea.
- se poate face atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată
şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii;
- pot fi refăcute ori completate;
- furnizează informaţii necesare pentru încadrarea juridică a faptei;
- se efectuează de medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de
medicină – legală organizate prin O.G. nr. 1/2000.
Procedură
- se pot dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de
cercetare penală;
- exhumarea se face numai cu încuviinţarea procurorului;
- se face asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organul de
urmărire penală;
- când se consemnează într-un raport scris;
- are o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Expertizele
- mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea
aspectelor cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele mai
diverse domenii de activitate.
Expertul este acea persoană care are cunoştinţe de specialitate într-un
anumit domeniu şi este obligat oficial în calitate de expert chemată pentru
lămurirea în procesul penal a chestiunilor ce implică asemenea cunoştinţe;
- organul de urmărire penală sau instanţa din oficiu sau la cerere
dispune efectuarea unei expertize;
49
Diferenţe faţă de constatări :
- expertizele pot fi dispuse şi efectuate la intervale de timp mai
îndepărtate faţă de momentul săvârşirii infracţiunii;
- pot fi efectuate şi în faza de judecată;
- prin expertize are loc o investigare mai aprofundată, amănunţită a
elementelor analizate.
Feluri
- expertize criminalistice :
- dactiloscopică;
- traseologică;
- balistică;
- tehnică a actelor;
- grafică;
- biocriminalistică;
- expertiza medico-legală (asfixia mecanică, violul, moartea subită);
- expertiza psihiatrică (tulburări psihice, schizofrenia, oligofrenia);
- expertiza contabilă (controlul şi revizia contabilă);
- expertiza tehnică (accident de circ, contra protecţiei muncii).
Expertizele sunt facultative – organul judiciar apreciază de la caz la
caz necesitatea efectuării expertizei şi obligatorie – în cazul infracţiunii de
omor deosebit de grav – când organul de urmărire penală sau instanţa are
îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; - când trebuie
stabilite cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; în cazul
infracţiunii de pruncucidere; în cazul unei cereri de suspendare a urmăririi
penale ori a procesului penal; - când instanţa este sesizată cu o cerere de
amânare sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii, - se dispune
50
internarea învinuitului sau inculpatului, măsura fiind executorie aducându-se
la îndeplinire în caz de opunere de către organele de poliţie.
Expertizele sunt : oficială – expertul este numit de organul judiciar;
contradictorie – sunt numiţi şi aleşi de către organul judiciar sau părţi;
supravegheată – părţile pot desemna un specialist (consilier expert) cu
atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei.
Expertiza este simplă – efectuată de un specialist dintr-un anumit
domeniu de activitate şi complexă (mixtă) – necesită cunoştinţe din mai
multe domenii.
Procedura
- se dispune la cererea părţilor sau din oficiu prin rezoluţie sau
ordonanţă de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către
instanţă.
Trebuie să se precizeze obiectul expertizei, întrebările la care trebuie
să răspundă expertul şi termenul de efectuare.
- experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau instanţă;
- organul de urmărire penală şi instanţă fixează un termen la care
sunt chemate părţile şi expertul pentru a primi anumite lămuriri
privind obiectul expertizei.
Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare
Comisia rogatorie
- este un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organul de
urmărire penală sau instanţă efectuează acte procedurale prin intermediul
altor organe judiciare privind anumite mijloace de probă pe care nu au
posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit.
51
- se poate efectua ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri;
- nu se pot efectua prin comisia rogatorie acte prin care se dispune
punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii preventive, încuviinţarea
de probatorii etc., ascultarea învinuitului sau inculpatului;
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de instanţă
prin încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau
unei instanţe egale în grad;
- rezoluţia sau încheierea trebuie să cuprindă toate lămuririle
referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia iar în cazul în
care urmează să fie ascultată o persoană se vor arăta şi întrebările ce trebuie
să i se pună.
52
CAPITOLUL IV
MĂSURILE PREVENTIVE DIN PERSPECTIVĂ PRACTICĂ
Secţiunea I-a – Dispoziţii speciale pentru minori
Minorul între 14-16 ani poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a
organului de cercetare penală în mod excepţional cu îndeplinirea
următoarelor condiţii :
1) să răspundă penal (anterior luării măsurii trebuie să se stabilească
dacă minorul are discernământ prin efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice);
2) să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de
lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare;
3) înştiinţarea procurorului care supraveghează urmărirea penală.
Durata reţinerii este de cel mult 10 ore şi poate fi prelungită de
procuror prin ordonanţă numai dacă se impune pentru o durată de cel mult
10 ore.
Pentru minorii între 16-18 ani se aplică procedura comună a luării
măsurii reţinerii.
Organul judiciar are obligaţia de a încunoştinţa imediat părinţii,
tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori
alte persoane pe care le desemnează acesta despre măsura luată.
Aceasta constituie o excepţie de la regula potrivit căreia cererea
persoanei reţinute de încunoştinţare a unor persoane poate fi respinsă de
53
procuror la cererea organului de cercetare penală ori din oficiu dacă se
constată că s-ar prejudicia ancheta penală.
Secţiunea a II-a – Arestarea preventivă a minorului
Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat preventiv în
următoarele condiţii :
1) minorul să răspundă penal;
2) pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare;
3) altă măsură preventivă nu este suficientă.
Pentru inculpatul minor între 16-18 ani arestarea preventivă se dispune
cu îndeplinirea condiţiilor impuse de procedura comună în materie.
Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi
penale cel mult 15 zile.
În mod excepţional măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire
neputând depăşi 15 zile.
În total arestarea preventivă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu
mai mult de 60 zile.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 20 ani sau mai mare durata maximă a arestării preventive în
cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.
În cursul judecăţii măsura arestării preventive a inculpatului minor
între 14.16 ani nu este condiţionată de respectarea unui termen limită.
Instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în
mod periodic dar nu mai târziu de 30 zile.
Inculpatul minor între 16-18 ani va putea fi arestat în cursul urmăririi
penale pentru cel mult 20 zile.
54
Măsura poate fi prelungită de fiecare dată cu câte 20 zile pe o perioadă
rezonabilă dar nu mai mult de 90 zile.
În mod excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea
pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare, durata maximă a arestării
preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.
În cursul judecăţii durata arestării preventive a minorului între 16-18
ani nu este condiţionată de un termen limită dar instanţa este obligată să
verifice în mod periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive dar nu
mai târziu de 40 zile.
Odată cu arestarea preventivă a unui număr (indiferent 14-16 ori 16-
18 ani) judecătorul încunoştinţează spre aceasta părinţii, tutorele etc. precum
şi Serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar
reveni să judece în primă instanţă cauza şi se va întocmi un proces verbal în
acest sens.
Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile potrivit art.
160h alin. 4 Cod procedură penală.
55
CAPITOLUL V
Actele procesuale şi procedurale comune
Secţiunea I – Consideraţii de ordin practic
Actele prin care se înfăptuieşte activitatea procesual penală sunt
mijloace juridice care servesc la desfăşurarea procesului penal din momentul
începerii acestuia şi până la soluţionarea cauzei care face obiectul său.
Aceste acte se numesc acte procesuale şi procedurale reglementate în
Titlul V Partea generală a Codului de procedură penală.
Actele procesuale sunt manifestări de voinţă a organelor judiciare şi
ale părţilor de care depinde desfăşurarea procesului penal până la punerea în
executare a hotărârii penale definitive.
Ex.: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor
asigurătorii, dispoziţia de citare a anumitor persoane etc.
Ex.: clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării
penale, etc.
Ex.: introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată,
declaraţia de participare a persoanei vătămate ca parte civilă în procesul
penal, declararea apelului, retragerea apelului, retragerea plângerii
prealabile, împăcarea părţilor, propunerea de administrare de noi probe etc.
Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la
îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale.
Ex.: înmânarea citaţiei, executarea unui mandat de aducere sau de
arestare, efectuarea unei percheziţii, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa
locului.
56
În Codul de procedură penală nu sunt definite actele procesuale şi
procedurale.
Citarea
Realizarea procesului penal este o activitate complexă care se
desfăşoară cu participarea organelor judiciare, a părţilor, a apărătorului şi a
altor persoane.
Pentru asigurarea prezenţei părţilor şi a altor persoane în proces,
organele judiciare folosesc instituţia citării.
Art. 175 alin. 1 Cod procedură penală „chemarea unei persoane în faţa
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citare
scrisă”.
Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.
În cazul citării actul procesual îl reprezintă dispoziţia de citare, iar
actul procedural este citaţia însoţită de procedura de înştiinţare a persoanei
citate (învinuit/inculpat, martor, expert, interpret, etc.).
Înmânarea citaţiei se face de către agenţii procedurali adică de
persoane anume însărcinate din cadrul organelor de urmărire penală/instanţei
sau persoane din cadrul serviciului poştal.
Neprezentarea unei persoane citate poate determina aducerea ei silit
pe baza unui mandat de aducere şi poate fi amendată cu amendă judiciară.
Prezentarea părţilor la proces este de regulă facultativă, neprezentarea
nu atrage decât efectuarea actului în absenţa lor.
Conţinutul citaţiei
- citaţia este un act procedural scris şi individual prin care se
realizează chemarea persoanelor citate în faţa organelor judiciare.
Art. 176 Cod procedură penală citaţia trebuie să cuprindă :
57
1) denumirea organelor de urmărire penală/instanţa care emite citaţia,
sediul, data emiterii şi numărul dosarului.
2) numele, prenumele celui citat, calitatea acestuia şi indicarea
obiectului cauzei;
3) adresa celui citat;
4) ora, ziua, luna, anul, locul de înfăţişare şi invitaţia celui citat să se
prezinte la locul şi data indicate cu arătarea consecinţelor legale în caz de
neprezentare;
5) semnătura celui ce o emite.
Locul de citare
- Art. 177 cod procedură penală
Învinuitul sau inculpatul se citează la locul unde locuieşte.
Adresa unde locuieşte efectiv învinuit/inculpat poate fi aflată pe baza
declaraţiei acestora sau în urma investigaţiilor organelor de urmărire penală
sau a agentului procedural în condiţiile art. 179 şi art. 180 Cod procedură
penală.
Învinuitul/inculpatul cu ocazia ascultării poate indica un alt loc unde
să se facă citarea.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu mai locuieşte la adresa indicată sau
aflată de organele judiciare el va fi citat la noua adresă numai dacă a
încunoştinţat organele de urmărire penală/instanţa de schimbarea intervenită.
Dacă nu se poate afla noua adresă inculpatul este citat la adresa
indicată de el chiar dacă a părăsit localitatea fără a şti unde se află, fiind în
culpă procesuală de a nu fi înştiinţat instanţa de noua adresă.
Dacă adresa unde locuieşte învinuitul/inculpatul nu este cunoscută va
fi citat la locul său de muncă prin biroul personal.
58
Dacă nu se cunoaşte nici locul unde locuieşte, nici locul unde lucrează
inculpatul acesta se citează la sediul consiliului local în raza căruia s-a
săvârşit infracţiunea.
Dacă locul săvârşirii infracţiunii este multiplu citaţia se afişează la
sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află organul care efectuează
urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital (casă de sănătate) se citează prin administraţia
unităţii sanitare în care sunt internaţi.
Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia acestuia.
Militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac parte prin
comandantul acestuia.
Dacă învinuitul/inculpatul locuieşte în străinătate citarea acestuia se
face prin scrisoare recomandată afară de cazul când prin lege se dispune
astfel.
Avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar ţine
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare.
Unităţile prev. de art. 145 Cod penal şi alte persoane juridice se
citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului citaţia se
afişează la sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit
infracţiunea.
Înmânarea citaţiei
- se face de către agenţi anume desemnaţi sau prin serviciul poştal;
- personal celui citat care semnează dovada de primire ce se înaintează
organului emitent;
Dacă persoana citată nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul procedural lasă citaţia celui citat şi face menţiunea despre
aceasta într-un proces-verbal.
59
Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, agentul procedural o
afişează pe uşa locuinţei acestuia şi încheie proces-verbal.
Dacă scrisoarea recomandată prin care se citează învinuitul/inculpatul
care locuieşte în străinătate nu poate fi primită din cauza refuzului ori a
oricărui alt motiv sau dacă statul destinatarului nu permite citarea prin poştă
a cetăţenilor sau citaţia se afişează la uşa parchetului ori instanţă după caz.
Când persoana este citată prin serviciul personal, prin administraţia
locului de deţinere, a spitalului unităţii militare aceste organe au obligaţia să
înmâneze de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă.
Citaţia destinată unei unităţi dintre cele prev. de art. 145 Cod penal
sau altei persoane juridice se predă la registratura sau funcţionarului
însărcinat cu primirea corespondenţei.
Art. 179 Cod procedură penală prevede posibilitatea ca citaţia să fie
înmânată şi altor persoane decât cele citate.
Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani ori unei persoane
lipsite de discernământ.
Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente (hotel) şi nu este găsit acasă nici cel în cauză, nici soţul, rudă
apropiată, agentul predă citaţia administratorului, portarului sau persoanei
care îl înlocuieşte.
Dacă aceştia nu primesc citaţia, nu doresc să semneze ori nu pot
semna, citaţia se afişează pe uşa locuinţei făcându-se menţiune despre
aceasta într-un proces-verbal.
Când persoanele indicate să primească citaţia nu pot fi găsite, agentul
procedural este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată şi
abia după aceea o afişează pe uşa locuinţei şi se încheie proces verbal.
60
Art. 180 Cod procedură penală – reglementează situaţia schimbării
adresei celui citat – agentul procedural va afişa citaţia pe uşa locuinţei
arătate în citaţie.
Dacă imobilul nu mai există şi în urma investigaţiilor nu se poate afla
noua adresă citaţia se va înapoia organului judiciar care a emis-o.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă : nr. dosarului,
denumirea organului de urmărire penală/instanţei, care a emis citaţia,
numele, prenumele, calitatea persoanei citate, data pentru care este citată,
data înmânării citaţiei, numele prenumele, calitatea şi semnătura celui ce
înmânează citaţia.
Comunicarea actelor de procedură – este mijlocul prin care sunt aduse
la cunoştinţă persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal,
actele procedurale care au avut loc ori care urmează să aibă loc;
- prin transmiterea unei copii de pe actul procedural care s-a produs,
ori despre data la care urmează să se producă;
Ex.: - inculpatului arestat i se comunică copia actului de sesizare a
instanţei;
- părţilor care au lipsit atât la pronunţare cât şi la comunicare li se
comunică copii de pe dispozitivul hotărârii;
Secţiunea a II-a - Mandatul de aducere
- reglementat de art. 183 – 184 Cod procedură penală.
Citaţia reprezintă mijlocul de invitare căruia celui citat trebuie să-i dea
curs fără altă constrângere.
Dacă persoana citată nu s-a prezentat şi prezenţa ei este obligatorie
(sau necesară) organul judiciar are posibilitatea legală de a folosi mandatul
de aducere.
61
- este mijlocul (actul procesual) prin care se ordonă aducerea unei
persoane în faţa organului judiciar.
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere înainte de
a fi chemat prin citaţie, dacă organul judiciar constată motivat că este în
interesul rezolvării cauzei aceasta.
În infracţiunile flagrante inculpatul (care este arestat) şi martorii sunt
aduşi la judecată cu mandat (nu sunt citaţi).
Aceste persoane nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât
strict pe perioada audierii lor de îndată.
- se execută prin organul de poliţie, comandantul poliţiei ori a
garnizoanei.
Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de
boală, etc., cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta prin
proces verbal care se înaintează de îndată organului de urmărire
penală/instanţă.
Dacă persoana respectivă nu este găsită la adresa indicată – se fac
cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat se încheie proces-verbal care
va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute şi se înaintează organului de
urmărire penală/instanţă.
Dacă învinuitul/inculpatul refuză să se supună mandatului sau
încearcă să fugă va fi constrâns la aceasta.
- nerespectarea dispoziţiilor legale privind mandatul de aducere poate
atrage sancţiunea cu amendă judiciară.
Ordonanţa procurorului trebuie să fie motivată şi să cuprindă în
mod obligatoriu următoarele elemente :
1. data şi locul întocmirii;
62
2. numele, prenumele, calitatea celui ce o întocmeşte;
3. cauza la care se referă;
4. obiectul actului sau măsurii procesuale;
5. temeiul legal;
6. semnătura celui care a întocmit-o;
Uneori ordonanţa cuprinde menţiuni speciale prevăzute de lege pentru
anumite acte sau măsuri.
Ex. : ordonanţa de suspendare a urmăririi penale cuprinde cauzele care
au determinat dispunerea suspendării şi măsurile luate în vederea
însănătoşirii învinuitului/inculpatului.
Spre deosebire de ordonanţă, pentru rezoluţie legea nu prevede ce
trebuie să cuprindă :
Nu pot lipsi din rezoluţie :
1) data întocmirii;
2) numele, prenumele persoanei care a întocmit-o;
3) dispoziţia;
4) motivele de fapt şi de drept;
5) semnătura celui care a întocmit-o;
Pe lângă cele două înscrisuri procedurale (ordonanţă şi rezoluţie)
organul de urmărire penală mai poate dispune şi prin :
1) proces-verbal
ex.: în cazul începerii urmăririi penale când organul de urmărire
penală s-a sesizat din oficiu.
2) sunt obligate să consemneze în procese-verbale actele de urmărire
penală (ex.; în cazul percheziţiei, cercetării la faţa locului);
63
Atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie
luate anumite măsuri face propuneri motivate în cuprinsul unui referat
(atunci când actele sau măsurile sunt de competenţa exclusivă a
procurorului – ex.: punerea în mişcare a acţiunii penale, clasarea etc.).
Organul de cercetare penală va propune prin referate motivate
procurorului sesizarea instanţei de judecată pentru a se lua anumite măsuri
de competenţa exclusivă a acesteia.
Ex. : arestarea preventivă, efectuarea de interceptări şi înregistrări
audio-video, percheziţia domiciliară etc.
Efectuarea actelor de urmărire penală în incinta unei unităţi din cele la
care se referă art. 145 Cod penal se poate realiza numai cu consimţământul
conducerii respective sau cu autorizaţia procurorului.
În cazul infracţiunii flagrante consimţământul sau autorizaţia nu sunt
necesare.
Dacă legea prevede în mod expres că un act sau o măsură procesuală
trebuie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror (ex.; exhumarea
în vederea constatării cauzelor morţii) un exemplar al ordonanţei sau al
actului procesual rămâne la procuror.
Tot astfel, în cazul autorizării actului sau a măsurii de către instanţa de
judecată.
Secţiunea a III-a - Modurile generale de sesizare a organului de
urmărire penală
I. PLÂNGEREA este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau
de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin
infracţiune.
64
Conţinut
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
Forma plângerii : - în scris – trebuie semnată de petiţionar, lipsa
semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să ţină seamă
de ea (denunţ anonim, sesizare din oficiu).
- oral – situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de
organul care o primeşte.
Persoanele care pot face plângere :
1) - personal de către cel ce i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune;
Plângerea întocmită de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă
(14-18 ani) va fi încuviinţată de către persoane prevăzute de legea civilă
(părinte, tutore, curator).
2) - prin mandatar – mandatul trebuie să fie special iar procura rămâne
ataşată plângerii.
3) - prin substituiţi procesuali (unul din soţi pentru celălalt soţ, de
către copilul major pentru părinţi;
- persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea.
4) prin reprezentanţi legali, pentru persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu (minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie).
Plângerea este facultativă, trebuie să se refere la fapte reale.
Dacă unitatea păgubită este una din cele prev. de art. 145 Cod penal
aceasta are următoarele obligaţii :
- să sesizeze de îndată organul de urmărire penală;
- să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei;
65
- să prezinte date cu privire la faptele prin care paguba a fost
pricinuită.
- să se constituie parte civilă.
II) DENUNŢUL – art. 223 alin. 1 Cod procedură penală este
încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre
săvârşirea unei infracţiuni.
- se aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală săvârşirea unei
infracţiuni în dauna altor persoane;
- trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea;
- poate fi făcut în scris – este necesară semnătura, dacă nu este semnat
este considerată o informare în baza căreia, după o prealabilă verificare,
organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu sau oral – se
consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut
.
- poate fi făcut de orice persoană inclusiv de o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrictivă.
- poate fi făcut de o unitate prejudiciată care nu are personalitate
juridică.
- poate fi făcut chiar de persoana care a săvârşit
infracţiunea/autodenunţ (poate fi considerată o circumstanţă atenuantă);
- este facultativ;
- este obligatoriu în condiţiile art. 170 Cod procedură penală (pentru
infracţiuni contra siguranţei statului).
Sesizarea din oficiu – constă în posibilitatea (drepturi şi obligaţii)
organul de urmărire penală de a se autosesiza ori de câte ori se află, pe altă
cale decât plângere sau denunţ că s-a săvârşit o infracţiune.
Are loc sesizarea din oficiu în următoarele situaţii :
66
1) infracţiuni flagrante;
2) denunţuri anonime;
3) prin mijloace de informare în masă;
4) zvon public;
5) cercetarea altor fapte;
6) constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de
urmărire penală.
Secţiunea a IV-a – Modurile speciale de sesizare a organelor de
urmărire penală
1. plângerea prealabilă
În funcţie de natura infracţiunii sau de calitatea subiectului activ al
infracţiunii plângerea prealabilă se poate adresa următoarelor categorii de
organe :
- direct instanţa de judecată (art. 18 Cod penal, art. 184 alin. 1 Cod
penal, art. 193 Cod penal, art. 205, art. 206 Cod penal);
- organului de cercetare penală sau procurorului (art. 181 Cod penal,
art. 184 alin. 3 Cod penal, art. 192 alin. 1 Cod penal, art. 195 Cod penal, art.
196 Cod penal);
- organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea
prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public,
militar, judecător şi controlor financiar la Camera de conturi judeţeană sau
contra uneia din persoanele arătate în art. 29 pct. c Cod procedură penală.
Consideraţii practice privind actele premergătoare
- se efectuează în vederea începerii urmăririi penale;
- sunt investigaţii prealabile;
67
- presupun activităţi care nu au elemente comune cu regulile
procesual penale (ex. filajul unor persoane suspecte, efectuarea de
razii, legitimarea unor persoane necunoscute etc.);
- activităţi desfăşurate conform regulilor de procedură penală
(cercetare la faţa locului, percheziţia, constatări medico-legale,
ridicarea de obiecte sau înscrisuri);
- se consemnează într-un proces-verbal care poate constitui mijloc
de probă;
- au o natură juridică proprie care le apropie de actele de procedură;
- se efectuează până la momentul când organele judiciare au
suficiente informaţii în baza cărora să poată dispună începerea
urmăririi penale;
- durata actelor premergătoare - formarea convingerii
- respectarea principiului operativităţii.
- investigatori sub acoperire – cu autorizarea motivată a procurorului
(pentru infracţiunile : siguranţa naţională, trafic de stupefiante şi arme, trafic
de persoane, spălare de bani, falsificare monede/valori).
Consideraţii practice privind procedura prezentării materialului
de urmărire penală – este activitatea desfăşurată de organele de urmărire
penală la sfârşitul urmăririi penale prin care probele sunt aduse la cunoştinţă
învinuitului/inculpatului în vederea cunoaşterii de către acesta a întregului
material probator şi pentru a i se da posibilitatea de a combate probele în
ocupare prin noi cereri sau declaraţii suplimentare.
- materialul de urmărire penală se prezintă inculpatului după ce
acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi au fost efectuate toate actele de
urmărire penală necesare.
68
- prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de :
- procuror dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare sau
dacă a fost pusă în mişcare există unul din cazurile prev. de art. 209
alin. 3 Cod procedură penală.
- organul de cercetare penală când infracţiunea este de
competenţa acestuia şi acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
Condiţii pentru prezentarea materialului de urmărire penală :
1) – cercetarea penală să fie terminată.
2) – învinuitul/inculpatul să fie prezent pentru a putea lua
contact cu organul de urmărire penală.
3) – să existe suficient material probator în cauză care să facă
posibilă trimiterea în judecată a inculpatului.
Obligaţii ale organului de urmărire penală
1) să pună în vedere învinuitului/inculpatului că are dreptul de a lua
cunoştinţă de materialul de urmărire penală arătându-i-se
încadrarea juridică a faptei.
2) să-i asigure învinuitului/inculpatului posibilitatea de a lua de îndată
cunoştinţă de materialul prin următoarele modalităţi :
a) inculpatul va studia dosarul filă cu filă.
b) i se vor citi lucrările din dosar dacă nu poate să citească.
c) inculpatul care nu cunoaşte limba română i se va traduce
materialul de urmărire penală.
3) de a-l întreba pe învinuit/inculpat după ce a luat cunoştinţă de
materialul de urmărire penală dacă are de formulat cereri noi sau dacă
voieşte să facă declaraţii suplimentare.
69
4) de a întocmi un proces-verbal în care se va consemna îndeplinirea
obligaţiilor de către organul de urmărire penală precum şi declaraţiile
suplimentare, cererile noi, răspunsurile învinuitului/inculpatului.
Dacă s-au formulat cereri noi organul de cercetare penală le
examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea
lor.
Dacă se impune schimbarea încadrării juridice se procedează la o
nouă prezentare a materialului de urmărire penală numai dacă este cazul ca
inculpatul să fie trimis în judecată.
Dacă există vreunul din cazurile prev. de art. 10 Cod procedură
penală, nu se mai prezintă materialul de urmărire penală ci se dispune
scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal.
Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, materialul de urmărire penală se
prezintă individual încheindu-se separat proces-verbal de prezentare a
materialului pentru fiecare inculpat.
Apărătorul învinuitului/inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală; neasigurarea prezenţei avocatului la
prezentarea materialului de urmărire penală atrage nulitatea absolută prev. de
art. 197 alin. 2 Cod procedură penală în ipoteza în care asistenţa juridică este
obligatorie.
Rechizitoriul -
modalitate practică de sesizare a instanţei de judecată
Rechizitoriul va cuprinde datele expres prevăzute de art. 263 Cod
procedură penală.
70
Art. 264 Cod procedură penală alin. 2 a fost abrogat prin Legea
nr. 356/2006 (vechea reglementare prevedea că „rechizitoriul dat de
procurorul de la un parchet ierarhic inferior celui corespunzător
instanţei să judece cauza în fond era supus confirmării procurorului de
la parchetul corespunzător acestei instanţe”).
Art. 264 alin. 3 şi 4 a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006 astfel:
Alin. 3 – Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când
urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul
ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror
de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rechizitoriul este verificat de procurorul – şef de secţie, iar când
urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către
procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea
se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Alin. 4 – Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic
care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună
cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu
pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.
Alin. 5 al art. 264 a fost abrogat prin OUG. 60/2006; vechea
reglementare prevedea că „rechizitoriul întocmit de conducătorul
parchetului împreună cu dosarul cauzei se înaintat procurorului
ierarhic superior care avea obligaţia ca în termen de 24 ore de la darea
sau confirmarea rechizitoriului să înainteze instanţei competente
dosarul împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu pentru
a fi comunicat inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere”.
71
Dacă procurorul consideră că se impune trimiterea în judecată a
inculpatului în stare de privare de libertate va înainta instanţei odată cu
rechizitoriul şi propunerea de arestare preventivă.
Dacă urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror
rechizitoriul va mai cuprinde datele suplimentare prev. de art. 260 Cod
procedură penală.
Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă urmărirea
penală priveşte mai mulţi inculpaţi sau mai multe fapte şi chiar dacă se dau
acestora rezolvări diferite.
Efectele rechizitoriului :
- desesizarea organului de urmărire penală;
- sesizarea instanţei de judecată competente să judece cauza în primă
instanţă;
Suspendarea urmăririi penale – dacă procurorul constată că
învinuitul/inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la
procesul penal.
- dispune prin ordonanţă.
Restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii
urmăririi penale.
- prin ordonanţă;
Ordonanţa va cuprinde:
- data şi locul întocmirii;
- numele, prenumele, calitatea celui care o întocmeşte;
- cauza la care se referă, obiectul, semnătura;
- indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate în vederea
completării ori refacerii;
- indicarea faptelor ori împrejurărilor ce urmează a fi constatate;
72
- indicarea mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.
Deliberarea – aspecte practice privind deliberarea în Camera de
consiliu.
Soluţia exprimată prin hotărârea judecătorească este rezultatul
deliberării.
Potrivit art. 306 Cod procedură penală deliberarea, ca şi pronunţarea
hotărârii, se fac de îndată după încheierea dezbaterilor şi, numai pentru
motive temeinice, pot fi amânate cel mult 15 zile.
Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu, prin întrunirea
completului de judecată, luând parte numai membrii completului în faţa
căruia s-au purtat dezbaterile (art. 307 Cod procedură penală). Fiecare
membru al completului de judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor care
au fost dezbătute şi asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, preşedintele
spunându-şi ultimul părerea (art. 343 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală).
Hotărârea – aspecte practice privind pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti
- trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de
judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării.
Hotărârea se ia cu unanimitate sau, dacă aceasta nu poate fi întrunită,
cu majoritate. Atunci când din deliberare rezultă mai mult decât două păreri,
judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture
celei mai apropiate de părerea sa.
Opinia separată trebuie întotdeauna motivată.
Când completul de judecată este format din doi judecători şi aceştia nu
se pun de acord, astfel încât unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea
cauzei se reia în complet de divergenţă.
73
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toţi
membrii completului de judecată şi care trebuie să aibă conţinutul prevăzut
pentru dispozitivul hotărârii (art. 309 Cod procedură penală). Practic, când
se va redacta hotărârea, în dispozitiv se va reproduce minuta întocmită cu
ocazia deliberării.
Minuta – consideraţii de ordin practic în procesul penal
- reprezintă garanţia că rezultatul judecăţii (cuprins în dispozitivul
hotărârii) este expresia deliberării, atât şi sub aspectul conţinutului, cât şi al
judecătorilor care au participat la deliberare.
Art. 309 alin. 2 şi 3 au fost introduse prin Legea 356/2006, în
sensul că :
Întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care
judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive.
Minuta se întocmeşte în 2 exemplare originale, din care unul se
ataşează la dosarul cauzei iar celălalt se depune spre conservare la
dosarul de minute al instanţei.
Pronunţarea hotărârii – aspecte de ordin practic
Imediat după deliberare are loc pronunţarea hotărârii, care, conform
art. 310 Cod procedură penală, se face în şedinţă publică, de către
preşedintele completului de judecată asistat de grefier. La pronunţare, părţile
nu se citează.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 92/1992, republicată, hotărârile instanţelor
judecătoreşti se pronunţă în numele legii şi se execută în numele
preşedintelui României.
74
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind pronunţarea hotărârii în
şedinţă publică atrage sancţiunea nulităţii absolute prev. de art. 197 alin. 2
Cod procedură penală.
Ceea ce se pronunţă în şedinţă publică este, de fapt, minuta, care va
constitui dispozitivul hotărârii, întrucât hotărârea nu este încă redactată.
Redactarea hotărârii – aspecte de ordin practic
Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 20 de zile de la
pronunţare (art. 310 alin. 2 Cod procedură penală).
Sentinţele şi deciziile se redactează de unul din judecătorii care au
participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului
de judecată şi de grefier.
În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată
de a semna, hotărârea se semnează în locul său de preşedintele completului
sau, dacă şi acesta este împiedicat, de preşedintele instanţei. Când
împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul şef. În
toate aceste cazuri se face menţiune despre cauza care a determinat
împiedicarea.
Felul hotărârilor judecătoreşti – aspecte teoretice şi practice
Hotărârea judecătorească reprezintă cel mai important act procesual,
având în vedere că prin acest act instanţa soluţionează atât fondul cauzei, cât
şi aspecte premergătoare ori incidente soluţionării cauzei.
Potrivit art. 311 Cod procedură penală, în funcţie de gradul de
jurisdicţie la care s-a pronunţat hotărârea şi de natura problemelor rezolvate
hotărârile judecătoreşti sunt clasificate în trei categorii :
- sentinţe;
75
- decizii;
- încheieri.
Sentinţele sunt hotărâri judecătoreşti prin care cauza este soluţionată
de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a
soluţiona cauza.
Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,
recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi
hotărârile pronunţate de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.
Încheierile sunt toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul
judecăţii.
Potrivit art. 302 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa se pronunţă
prin încheiere motivată asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii
(spre exemplu : luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive,
dispunerea aplicării unui sechestru, dispunerea efectuării unei expertize,
suspendarea judecăţii, admiterea sau respingerea propunerilor de probe etc.).
La termenul la care nu se pronunţă o sentinţă sau o decizie,
desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează într-o încheiere (art. 305
Cod procedură penală).
Încheierea de şedinţă – aspecte de ordin teoretic şi practic
- trebuie să cuprindă, potrivit art. 305 alin. 1 Cod penal, următoarele
menţiuni :
- ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
- menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
- numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
- numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane
care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum
76
şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu
menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
- enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi
textele de lege în care a fost încadrată fapta;
- înscrisurile care s-au citit în şedinţă;
- cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi
participanţi la proces;
- concluziile procurorului şi ale părţilor;
- măsurile luate în cursul şedinţei;
Încheierea de şedinţă se întocmeşte de către grefier în 24 de ore de la
terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi
de grefier. Pentru întocmirea încheierii, în cursul şedinţei de judecată,
grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului, potrivit art. 304 Cod
procedură penală.
77
TESTE DE EVALUARE TESTUL NR. 1a) Principiile fundamentale ale procesului penal român – Noţiuni
introductive;b) Oficialitatea procesului penal (principiul obligativităţii);c) Principiul aflării adevărului d) Principiul garantării libertăţii persoaneie) Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal
TESTUL NR. 2a) Părţile în procesul penalb) Făptuitorul c) Învinuitul d) Inculpatul e) Partea vătămată
TESTUL NR. 3a) Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau
inculpatului.b) Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente.c) Declaraţiile martorilor. d) Persoanele care nu pot fi ascultate ca martore) Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor
TESTUL NR. 4 a) Dispoziţii speciale pentru minorib) Arestarea preventivă a minorului
TESTUL NR. 5a) Actele procesuale şi procedurale comuneb) Mandatul de aducerec) Modurile generale de sesizare a organului de urmărire penalăd) Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală
78
BIBLIOGRAFIE 1) Codul de procedură penală actualizat;2) Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahone, Antoniu George, Constantin
Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975;
3) Nicolae Volonciu „Tratat de procedură penală”. Partea generală. vol. I. Partea specială vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1999;
4) Ion Neagu „Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Practică judiciară”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001;
5) Ion Neagu „Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007;
6) Traian Pop „Drept procesual penal”, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946;
7) Gheorghe Mateuţ „Procedură penală. Partea specială”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
8) Grigore Gr. Theodoru, T.Plăeşu „Drept procesual penal. Partea specială”, Iaşi, 1987;
9) Vasile Papadopol, Vasile Dobrinoiu, Mihai Apetrei „Codul de procedură penală adnotat”, vol. I, Partea generală, Editura Albastră, Bucureşti, 1995;
10)„Culegere de jurisprudenţă penală şi procesual penală a Tribunalului Bucureşti pe anul 1998”, Regia Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999.
Bibliografie minimală de studiu pentru studenţi1.Codul de procedură penală actualizat;2.Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahone, Antoniu George, Constantin
Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975;
3.Nicolae Volonciu „Tratat de procedură penală”. Partea generală. vol. I. Partea specială vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1999;
4.Ion Neagu „Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Practică judiciară”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001;
79
C U P R I N S
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE……………………………………..1
CAPITOLUL I - Principiile fundamentale ale procesului
penal român………………………………………………………………...3
Secţiunea I – Noţiuni introductive………………………………………...3
Secţiunea a II-a – Analiza şi incidenţa principiilor procesual
penale în activitatea practică. Oficialitatea procesului
penal (principiul obligativităţii)………………………………….……….5
CAPITOLUL II - Organele judiciare şi părţile în
procesul penal………………………………………………………….….19
Secţiunea I-a - Consideraţii de ordin practic……………………………19
Secţiunea a II-a - Părţile în procesul penal. Abordare
teoretică şi practică în procesul penal…….……………………………..20
CAPITOLUL III - Mijloacele de probă în procesul
penal…………………………………………………………………….….25
Secţiunea I-a - Aspecte de ordin teoretic şi practic
în procesul penal……………………………………………………….….25
Secţiunea a II-a - Valoarea probatorie a declaraţiilor
învinuitului sau inculpatului……………………………………….….….29
Secţiunea a III-a - Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile
şi ale părţii responsabile civilmente…………………………………...…30
Secţiunea a IV-a - Declaraţiile martorilor……………………………....31
Secţiunea a V-a - Procedee speciale de ascultare a
părţilor şi a martorilor……………………………………………………38
80
Secţiunea a VI-a - Interceptările şi înregistrările
audio sau video şi fotografiile………………………………………….…45
CAPITOLUL IV – Măsurile preventive din perspectivă
practică…………………………………………………………………….53
Secţiunea I-a – Dispoziţii speciale pentru minori……………….………53
Secţiunea a II-a – Arestarea preventivă a minorului………………..….54
CAPITOLUL V - Actele procesuale şi procedurale comune………..…56
Secţiunea I – Consideraţii de ordin practic……………………………..56
Secţiunea a II-a - Mandatul de aducere…………………………………61
Secţiunea a III-a - Modurile generale de sesizare
a organului de urmărire penală………………………………………….64
Secţiunea a IV-a – Modurile speciale de sesizare
a organelor de urmărire penală………………………………………….67
Teste de evaluare………………………………….………………………78
Bibliografie………………………………………………………………..79
81
82