CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL DIN COMEDIA “CHIRITA IN PROVINTIE” DE V.ALECSANDRI

Personalitate de referinţă a generatiei paşoptiste- scriitori care, în perioada 1830-1860 pun bazele litraturii române moderne- Vasile Alecsandri este considerat întemeietorul comediei româneşti, un remarcabil precursor al lui Caragiale. Prin seria comică inaugurată în 1850 cu piesa “Chiriţa în Iaşi”, şi continuată în 1852, prin “Chiriţa în provinţie”,el realizează un personaj comic memorabil, original, relevant pentru ilustrarea artistica a unei perioade de tranziţie, de asimilare a formelor civilizaţiei occidentale într-o lume aflată încă “la porţile Orientului” Personaj principal, eponim, Cucoana Chiriţa este caracterizată prin îmbinarea modalitătilor de portretizare directe şi indirecte. Caracterizarea directă, de către autor, se conturează în didascalii(indicaţiile scenice), în maniera proprie genului dramatic. Sunt, astfel, puse în evidenţă variatele atitudini ale personajului:”cu dragoste”, “bucuroasă”, cochetând”, mânioasă” . Mult mai frecvent folosit, procedeul autocaracterizării evidenţiază contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, dintre imaginea superlativă pe care eroina o construieşte despre sine şi realitatea mediocră. Astfel, Chiriţa se considera o femeie mondenă, la curent cu cele mai noi obiceiuri şi tendinţe preluate de la Paris- oraş ce reprezintă, în epocă, reperul suprem al eleganţei şi rafinamentului:”Am hotărât să introduc în provinţie obiceiurile de la Ieş, doar ne-om mai roade şi noi un pic”. Este mândră de cunoştintele ei de limba franceză, chiar dacă acestea se dovedesc aproximative. Afirmă cu tărie dorinţa de ascensiune- aceea de a deveni “isprăvniceasă” şi îşi manifestă din plin bucuria când aceasta se realizează “iată-mă-s isprăvniceasă/ Visul mi s-a împlinit”. Intercaracterizarea- portretul personajului din perspectiva celorlalţi participanţi la acţiune- este, de asemenea, întrebuinţată. Chiriţa este privită cu ironie de către “Musiu Sarl”,profesorul de franceză al fiului ei, acesta fiind permanent supus unui efort de descifrare a modului original în care ea înţelege şi vorbeşte limba franceză. Aprecierea ironică în privinţa “progreselor “ lui Guliţă:”Vă seamănă...vorbeşte la fel de bine” e sugestivă în acest sens. Caracterizarea indirectă se realizează prin mijloace variate. Astfel, integrarea într-o tipologie evidenţiază tipul comic al parvenitului. Chiriţa adoptă maniere şi obiceiuri ce contrastează cu statutul ei, din năzuinţa- devenită imperativă- de a fi “la modă”. Această intenţie şi această încadrare tipologică se ilustrează şi prin gesturi, acţiuni, atitudini. Chiriţa fumează “comme un caporal”(ca un caporal, M.Sarl), justificându-se în faţa cumnatei sale :”dacă sunt amazoană, trebuie să mă deprind cu ţigarile, c-aşa-i moda”. Invaţă, cu dificultate , să călărească, le cere servitorilor să înveţe manierele occidentale. Pentru fiul ei angajează un profesor de franceză, pe soţul Bârzoi- prezentat în antiteză, ca reprezentant al spiritului retrograd- vrea să îl deprindă cu obiceiuri culinare şi veşminte diferite de cele tradiţionale. Limbajul este, de asemenea, o modalitate de caracterizare proprie genului dramatic şi în special comediei. Si la acest nivel se evidenţiază contrastul dintre pretenţii şi realitate. Chiriţa se crede o cunoscătoare desavârşită a limbii franceze, de fapt competenţa ei rezumându-se la capacitatea de a traduce literal( mot a mot)expresii

specifice limbii române, ceea ce generează un efect comic savuros:”tambour d`instruction”-tobă de carte, “pour les fleurs de coucou”- de florile cucului, martorul ingrozit al acestor inovaţii fiind Dl Sarl. Semnificativă este şi scena clasică a examinării lui Guliţă, în care comicul se naşte din repetarea obsesivă a terminaţiei franceze “ion”, în asociere cu diferite cuvinte româneşti- “furculision, învârtision”. Numele propriu, alături de numele fiului eroinei- ambele diminutive- sunt procedee indirecte de caracterizare, diminutivul fiind o modalitate de a exprima afecţiunea în relaţia mamă- fiu, dar şi ironia, nepotrivirea esenţă-aparenţă. In relaţie cu celelalte personaje, Chiriţa se dovedeşte în general autoritară, impunând propriile reguli, excepţia constituind-o afecţiunea şi cochetăria de care dă dovadă în scena întâlnirii cu Leonaş. Putând fi considerată o scenă de “teatru în teatru”, aceasta evidenţiază capacitatea eroinei de a imita, ridicol, modelul eroinelor romantice, în deplin contrast cu vârsta şi poziţia ei socială.

Aparţinând unei perioade de tranziţie, Chiriţa este, în ciuda defectelor sale, un factor de progres, parvenitismul ei deschizând, totuşi, drumul pătrunderii unor modele superioare de conduită şi atitudine. Personajul oglindeşte, astfel, aspecte viabile ale timpului şi, totodată, ale lumii româneşti, anticipând tipurile create de Caragiale.