Upload
james-rivera
View
55
Download
4
Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS
Introducere
Capitolul I
Arta cărţii până în secolul al IX-lea
I.1. Scurt istoric al cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea
I.2. Arta ornamentării cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea
Capitolul II Epoca carolingiană
II.1.Personalitatea lui Carol cel Mare
II.2.Renaşterea carolingiană
Capitolul III Cultura scrisă în perioada lui Carol cel Mare
III.1. Evoluţia scrierii in perioada carolingiana
III.2. Bibliotecile şi scriptorium
III.3. Ornamentaţia manuscriselor
III.4. Principalele opere scrise în perioada carolingiană
Capitolul IV Codex Aureus – capodoperă a artei carolingiene
IV.1. Istoric
IV.2. Descrierea şi cuprinsul manuscrisului
IV.3.Codex Aureus –comoară a patrimoniului cultural naţional
IV.4. Concluzii
Bibliografie
1
1
INTRODUCERE
Nu există viată culturală fără restaurarea răbdătoare a instrumentelor ce o
formează şi a mijloacelor ce permit răspândirea sa. Întreţinerea activităţilor copiştilor,
cercetarea manuscriselor, îmbogăţirea bibliotecilor şi oferirea pentru elite a
mijloacelor de a accede la viaţa intelectuală, toate acestea presupun un imens efort. În
biblioteci mai sunt încă, ţinând cont de pierderi şi distrugeri, aproximativ 8000 de
manuscrise din secolul al VIII-lea şi al IX-lea.
În ţinuturile france, se individualizează diferite centre şi mai multe grafii
înrudite se succed într-un scriptorium activ. O varietate extraordinară revelează în
Europa, până acolo încât s-a putut vorbi, pentru această epocă, de scrieri naţionale.
Astăzi ne mulţumim să le numim precaroline. Această artă a caligrafiei se îndreaptă
se îndreaptă către o scriere mai lizibilă şi mai curată.
Minuscula carolină este un magnific instrument ce răspunde nevoii de precizie
şi dorinţei de a avea texte îmbunătăţite. În momentul în care această scriere intră
definitiv în uz, activitatea copiştilor se dublează. Manuscrisele sunt executate în
număr foarte mare încă din ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în prima
jumătate a celui de-al IX-lea.
Voind să refacă Imperiul Roman, Carol cel Mare a provocat renaşterea
interesului pentru studii şi restaurarea civilizaţiei antice într-un spirit creştin; este
ceea ce s-a numit Renaşterea carolingiană.1 El adună spiritele cele mai luminate la
curtea sa din Aix-la-Chapelle.
1 Frederic Barbier, Histoire du livre, editura Armand Colin, Paris, 2000, pag.12.
2
2
CAPITOLUL I
ARTA CĂRŢII PÂNĂ ÎN SECOLUL AL IX-LEA
1.1 Scurt istoric al cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea
Cartea manuscris – origini
Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din
Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general
dreptunghiulare, de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut
necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. Textele comerciale se scriau
pe tăbliţe rotunde.
Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Cel mai vechi pare să fie piatra,
de la pictografiile rupestre până la stelele şi inscripţiile vechiului Orient şi ale
Antichităţii clasice.2 Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de
animale sau papyrus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen,
inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară). Banda de papirus era înfăşurată în
jurul unui băţ de lemn, os, fildeş etc., care se numea şi ,,ombilic”. În Evul Mediu, s-
au mai folosit rulourile de pergament şi hârtie, dar în cea mai mică măsură. Foile de
pergament sau de papirus, mai subţiri se puteau lega mai multe la un loc, rezultând
codex-ul (sec. IV – V d.Hr.), strămoşul cărţii contemporane.
În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. Codex, cis = scoarţă,
trunchi de copac), tăbliţă de scris, carte, condică, având ca model tablele romane
legate cu balamale.3 Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe
ale papirusului, pergamentului sau hârtiei. Forma de codice a cărţii a făcut necesară
apariţia paginaţiei şi a titlului.
În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte,
plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta
2 Albert Labarre, Istoria cărţii, trad de Camelia Secăreanu, pag.16.3 Ibidem, pag. 16.
3
3
scribilor, astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi
opere. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea).
Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei
de carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale
ale unor scriitori consacraţi. În secolul V d.Hr. funcţionau deja instituţii de
învăţământ superior în centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis (azi în
Turcia), Cezareea (Palestina), Siracuza, Roma, Atena, Beirut.4 Centrul tuturor acestor
acţiuni era Alexandria (Egipt), renumită fiind Universitatea de aici pentru studiul
filosofiei, medicinei, dreptului, astronomiei. Biblioteca din Alexandria, deosebit de
bogată, avea şi un îndreptar, un ghid pentru bibliofili, conţinând lista autorilor clasici.
Acesta este de fapt primul catalog de bibliotecă servind şi ca bibliografie de
recomandare.
La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizată în
secolul V d.Hr., cu 31 de catedre: 16 catedre greceşti şi 15 latineşti, numeroase
ateliere de copişti, unde se scriau cărţi laice şi religioase.5 În secolul VI, în perioada
împăratului Justinian (527 – 565), domeniile culturii, al cărţii şi al învăţământului au
cunoscut o înflorire deosebită. Toate bibliotecile (laice şi clericale) aveau un
scriptorium unde locuiau copiştii care aparţineau tuturor profesiunilor: medici,
profesori, funcţionari etc. Aceasta spre deosebire de Occident unde copiştii erau
călugări.
Aşadar, cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de codex,
prin materialul său – pergament – şi mai ales prin concepţia asupra paginii care era
nu numai suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind astfel operă de artă.6
4 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclop., 1987, p. 1965 Laurent Theis, Histoire du Moyen Âge Français, pag.766 Ibidem, pag.77.
4
4
Perioada merovingiană
În această perioadă începe ornamentarea cu miniaturi a pergamentelor cărţilor,
o artă nouă dezvoltată în special în marile abaţii Luxeuil, Fleury, Chelles, Corbie,
Saint-Denis, toate întemeiate de Merovingieni şi bază a renaşterii carolingiene.7
Cercetările actuale şi descoperirile arheologice prezintă francezilor una din
perioadele cele mai vii ale istoriei lor. Greşeala celor care au ironizat atât de tare
această perioadă poate fi scuzată de pierderea celei mai mari părţi a monumentelor şi
a documentelor. Din mai multe sute de mii de acte scrise – doar pentru o numire
episcopală era nevoie de şase scrisori, iar cea mai mică schimbare de proprietate era
înregistrată – au supravieţuit doar o sută de originale.8 O întâmplare fericită ne-a
păstrat câteva documente contabile de la sfârşitul secolului al VII-lea de la Saint-
Martin din Tours. Ele demonstrează faptul că textele asemănătoare cerute de Carol
cel Mare de la biserici nu reprezintă decât o reintroducere a modului de administraţie
roman şi merovingian. Documentele de la Tours ne oferă mai mult de nouă sute de
nume descifrabile de persoane.
Când se vorbeşte despre arta merovingiană, se face referire de fapt la naşterea
artei preromanice sub aspectul ei merovingian, denumit astfel după dinastia
domnitoare în Francia (secolele V-VIII d.Ch). Lucrurile găsite în mormintele
merovingiene şi care caracterizează oarecum această perioadă de tranziţie se înscriu
în trei categorii mai importante :
Prima categorie se referă la giuvaeruri (orfevrăria), care este predominantă. De altfel,
în epoca merovingiană artele care domină sunt acelea denumite “minore” şi care au
în vedere găteala trupului şi ornamentarea obiectelor uzuale. Ele imprimă caracterul
lor până şi picturii şi arhitecturii, cu totul invers decât în alte perioade artistice,
începând cu cea clasică. Astfel, tehnicile care vor servi la la confecţionarea
bijuteriilor merovingiene din aur şi pietre preţioase sunt “cabochon” şi “cloisonne”.9
7 Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei: Originile, vol.1, editura Teora, Traducere de Rodica Marghitu, pag.370.8 Ibidem, pag.371.9 Ibidem, pag. 371.
5
5
A treia formă de artă, deosebit de preţuită, este miniatura. Dar ea nu este proprie artei
merovingiene, deoarece miniaturi s-au lucrat în toate timpurile. Printre cele mai
somptuoase la începutul erei creştine, sunt cele siriene si bizantine. Aceştia
Fig.1 Manuscrise din perioada merovingiana.
concepeau ornamentaţia unui manuscris sub forma unor scene plastice mai mult sau
mai puţin realiste (ex. “Geneza din Viena”), pe când pentru armeni şi copţii din Egipt
era importantă semnificaţia teologică sau ornamentul ca atare; chiar şi reprezentarea
inevitabilă a unei persoane se supunea unui stil mai mult abstract Pentru călugării
irlandezi, o miniatura de manuscris înseamnă nu o evocare de persoane sau o
explicaţie de text, ci o încolăcire de linii, de curbe şi contracurbe, de întorsături şi
răsuciri care fac ca obiectele si persoanele reale să-şi piardă individualitatea, ele
reprezentând un punct de plecare al imaginaţiei care brodează, uită de sine până la
absurd.
6
6
I.2. Arta ornamentării cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea
Scrierea
Până la începutul perioadei carolingiene s-a folosit scrierea pre-carolină din
care menţionăm:
a) Capitala
La sfârşitul Antichităţii exista o scriere caligrafică majusculă numită capitala
rustică, derivată din scrierea comună romană. În epoca carolingiană, aceste litere
majuscule sunt considerate ca o scriere de lux. Ele nu serveau decât transcrierii de
pasaje a celor mai preţioase cărţi liturgice sau biblice.
Fig.2 Scriere caligrafica – capitala.10
b) Unciala
O altă literă capitală apare aproape de capitala rustică : unciala. Inspiraţi de
capitala şi cursiva romană, primele semne de uncială au luat formă începând cu
secolul al II-lea al erei noastre. Ca şi capitala, unciala este o versiune caligrafică de
scriere comună romană. Este o scriere majusculă caracterizată prin literele M, D şi E
rotunjite. La fel ca şi cursiva această scriere posedă scurte ascendenţe şi descendenţe
prin literele O, F, G, H, L şi Q.11
10 http://expositions.bnf.fr/carolingiens/it/45/index.html
11 Ibidem.
7
7
Această scriere majusculă este folosită de obicei la începutul secolului al IV-lea, în
momentul când s-a adoptat pergamentul pentru copierea de manuscrise în Occident.
Scriere a primilor creştini, unciala reprezenta vârful de glorie prin textele ecleziastice.
Fig. 3 Text scris cu cerneală coloidală din aur pe pergament vopsit în roşu.
Între secolele IV-VII, este utilizată în Italia pentru transcrierea textelor clasice.
Considerată de carolingieni ca o scriere de lux, unciala decade până în secolul X, în
folosul titlurilor şi primilor linii de capitol.
Fig. 4 Scriere caligrafica –unciala
http://expositions.bnf.fr/carolingiens/it/45/index.htm
8
8
b) Scrierea merovingiană
La sfârşitul Antichităţii, scrierea romană evoluează într-o manieră particulară, dând
naştere scrierii cursive mai mult sau mai puţin restrânsă ca merovingiana. Îngustă,
aproape verticală şi restrânsă, ea se caracterizează prin prelungirea exagerată a
literelor şi prin abundenţa de ligaturi.12 Scrierea merovingiană era folosită în secolele
VII-IX, mai ales în documente şi diplome, uneori în cărţi. Prin ligaturile complexe
aceasta produce o lectură dificilă.
Fig. 5 Scrierea merovingiană.
Istoria francilor, Grigorie din Tours. Scriere de la sfârşitul secolului al VII-lea.
c) Scrierea vizigotă
Derivată din minuscula cursivă de tradiţie romană, scrierea vizigotă
apare în Spania pe lângă Toledo în a doua jumătate a secolului al VII-lea. Această
scriere apare ca un amestec de cursivă şi de semi-uncială. Alfabetul său capital era
marcat de influenţa arabă.
12 Ibidem.
9
9
Fig.6 Scrierea vizigotă.
Din secolele al V-lea şi al VI-lea dateazǎ câteva manuscrise biblice scrise cu
litere de aur pe un pergament purpuriu şi anume: Geneza de la Biblioteca din Viena,
Evangheliarul lui Rossano şi fragmentul Evangheliei Sfântului Matei, descoperit la
Sinope (din 1990 se aflǎ în Biblioteca Naţionalǎ din Paris). În aceste trei manuscrise
imaginile au un caracter anecdotic. Ambele evangheliare Îl înfǎţişeazǎ pe Mântuitorul
Hristos, maiestuos şi sever, care deja sugereazǎ Pantocratorul din cupolele
bisericilor.
Fig.7 Manuscis miniat din Evanghelii. Tezaur al Catedralei din Rossano, Italia, secolul al
VI-lea.
10
10
Fig.8 Vergilius Vaticanus: Codici din Vatican. Acest codex prezintă o scriere numită “rustica
minor” de la începutul secolului al V-lea.
Fig.9 Ashburnham Pentateuch . Valencia: relizat în secolul al VI-lea, textul provine din Vechiul
Testament. Este un manuscris miniat latin ce conţine elemente iconografice.
11
11
CAPITOLUL II
EPOCA CAROLINGIANĂ
II.1. Viaţa şi personalitatea lui Carol cel Mare
Carol cel Mare se naşte din părinţi înstăriţi ce se numeau Pepin şi Bertrada. A
fost botezat după numele bunicului care abia murise şi căruia era destinat să-i ia locul
: se numi Carol, un nume care în limba francă exprimă masculinitate. Despre naşterea
sa şi primii ani a-i copilăriei nu s-a gasit nimic consemnat. Unii oameni de ştiinţă
francezi sau germani au încercat să demonstreze că naşterea lui Carol ar fi avut loc în
zone care aparţin astăzi Franţei sau Germaniei.
Fig. 10 Un posibi loc al naşterii lui Carol cel Mare.
Biograful lui Carol, Eginhard, spune despre el că ar fi murit în ianuarie 814, „în al
şaptezeci şi doilea an de viaţă şi al patruzeci şi şaptelea de domnie”.13 Mult mai
semnificativă este inscripţia de pe mormântul lui Carol, la Aachen, care precizează
foarte simplu „septuagenarius”; nu pentru a arăta că avea exact şaptezeci de ani, ci
pentru a şti că ajunsese la vârsta respectivă.
13 Alessandro Barbero, Carol cel Mare. Editura All, pag.16.
12
12
Fig.11 Carol cel Mare
Dar oricum data exactă nu are relevanţă, cum nu avea nici pentru oamenii din
vremea aceea, care de puţine ori îşi cunoşteau vârsta, neobişnuind să-şi serbeze
aniversarea. Pe atunci, timpul era marcat de ritmul circular al anului agricol şi al celui
liturgic, şi pe puţini îi interesa să distingă un an de altul.14 Obiceiul de a număra anii,
pornind de la naşterea lui Hristos, nu se răspândise de multă vreme în Occident; era
un calcul care îi preocupa numai pe cronicari şi pe notari. Părinţii nu se străduiau să-
şi amintească anul naşterii fiecărui copil; de aceea chiar şi adulţii îşi cunoşteau vârsta
cu aproximaţie. De aceea, ar fi indicat să ne oprim din aflarea adevărului despre data
exactă a naşterii lui Carol şi să ne limităm la faptul că s-a născut aproximativ în 742
şi a murit la puţin timp de la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani.
Încoronarea din anul 800
O dată cu alegerea papei Leon III, în 795, onorurile recunoscute lui Carol au
atins tot mai explicit conotaţii imperiale, încât s-ar putea crede că planul încoronării a
început să capete o formă chiar de atunci.15 Circumstanţele, totuşi, l-au împiedicat pe
papă să-şi ducă planul mai departe, în termenii prevăzuţi, obligându-l să-i ofere lui
Carol coroana imperială în împrejurări critice.
14 Ibidem, pag.16.15 Ibidem, pag. 89.
13
13
După un cronicar contemporan, chiar Conciliul, în care se aflau, împreună cu
papa, episcopii Italiei şi Galiilor şi câţiva magnaţi laici, a fost cel care a decis oficial
încoronarea lui Carol. Încă din vremea şederii sale la Paderborn, Leon III, trebuie să-
şi fi declarat disponibilitatea de a-l încorona pe Carol împărat. Cu siguranţă că în
dimineaţa de Crăciun Leon III a aşezat coroana pe capul lui Carol; apoi l-a miruit cu
ulei sfinţit şi, cel puţin după mărturia unui cronicar, s-a prosternat în faţa sa, după
ritualul oriental numit proskynesis.16
Poporul roman, reprezentat întâmplător de clerul de la Vatican care-l însoţea pe
pontif, l-a aclamat pe Carol cu titlul de împărat şi Augustus, titlu care avea o valoare
juridică, confirmând oficial alegerea noului suveran.
Fig.12 Încoronarea lui Carol cel Mare.
16 Renee Moussot-Goulard, Carol cel Mare, editura All, pag.90.
14
14
Fig.13 Tronul lui Carol cel Mare
După afirmaţia lui Eginhard, Carol a fost destul de nemulţumit de încoronare,
într-atât cât să spună că n-ar fi intrat în biserică, dacă ar fi ştiut ce se pregătea. 17
Indiferent de circumstanţe este cert că papa a jucat un rol esenţial în încoronarea lui
Carol cel Mare. Aşezând cu mâinile sale coroana pe capul noului împărat, papa
revendica de fapt supremaţia autorităţii papale asupra celei imperiale.
La Roma, împăratul ridicat prin voinţa poporului era aclamat şi apoi încoronat,
ca un răspuns dat exprimării acestei voinţe. Ceremonialul urmat de Carol cel Mare a
fost însă de o altă natură.
După ce Leon i-a pus coroana pe cap, întregul popor roman l-a aclamat astfel:
«Lui Carol Augustul încoronat de Dumnezeu, mare şi pacificator împărat al
romanilor, viaţă şi victorie». Şi după aclamaţii, a fost adorat de papa în maniera
vechilor împăraţi. Şi, abandonând titlul de patriciu, a fost numit mare şi august.(R.
Rau, Quellen zur Karolingischen Reichsgeschichte, t. I, p.74 – Analele regale.)18
Imprimând numele său pe monedele bătute la Roma, papa recunoştea, cu toate
consecinţele, suveranitatea politică a împăratului asupra Cetăţii Eterne.19
Dar din aceeaşi raţiune, şi gesturile săvârşite în public şi întipărite în memoria
tuturor aveau o enormă greutate politică; şi aici ne referim la gestul papei de a aşeza
coroana imperială pe capul regelui îngenuncheat. Nu întâmplător peste treisprezece
ani, când a vrut ca fiul său Ludovic cel Pios să fie încoronat împărat, pentru a-l ajuta
17 Ibidem, pag. 79.18 Ibidem,pag. 80.19 Alessandro Barbero, op. cit., pag.32.
15
15
la guvernare, Carol a organizat ceremonia după un protocol complet diferit eliminând
toate aspectele care l-au displăcut la încoronarea sa.
Un poet rămas anonim salută în el pe „părintele Europei“.20 Astăzi, când
popoarele continentului nostru se îndreaptă spre integrarea într-o Europă
supranaţională, figura lui Carol cel Mare are o surprinzătoare actualitate.
Războaiele conduse de rege Dintre toate războaiele purtate de rege, primul a fost cel
acvitanic, început dar neterminat de tatăl său, şi la care ceruse ajutorul fratelui său. Şi
cu toate că acesta din urmă l-a înşelat în privinţa sprijinului făgăduit, a continuat cu
vitejie expediţia militară întreprinsă, nevoind să părăsească sau să renunţe la truda în
care se angajase.
După reglementarea situaţiei din Acvitania prin încheierea acelui război, a
pornit la rugăminţile insistente ale lui Adrian, episcopul Romei, un război împotriva
longobarzilor.21 Acest război început de tatăl său a fost purtat cu mare greutate,
deoarece unii dintre şefii franci s-au opus voinţei sale până într-atât încât şi-au
declarat deschis intenţia de a dezerta şi de a se întoarce acasă.Totuşi războiul
împotriva regelui Haistulf a fost purtat şi s-a încheiat foarte repede.
După finalizarea acestui razboi, a fost reluat cel împotriva saxonilor. Nici un
război n-a fost mai lung, mai atroce şi mai chinuitor pentru poporul francilor, căci
saxonii, închinători la demoni şi potrivnici religiei noastre, nu socoteau că este
dezonorant să pângărească legile, fie ele divine sau omeneşti.22
A fost pornit aşadar un război care a durat treizeci de ani la rând, fiind purtat
cu egală putere de luptă de ambele părţi, deşi cu mai multe pierderi de partea
saxonilor. Deşi uneori saxonii se arătau dispuşi să cedeze, îşi încălcau imediat
făgăduielile, încât nu se ştie către care dintre aceste două atitudini ar fi fost mai
predispuşi.
20 Ibidem, pag.37.21 Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. De Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001, pag. 70.22 Ibidem, pag. 70-71.
16
16
Fig.14 Harta retrospectivă a imperiului carolingian sub Carol cel Mare.
Fig.15 Război condus de Carol cel Mare.
Însă Carol prin nobleţea şi caracterul puternic pe care îl avea, nu a renunţat la
ceea ce începuse să realizeze. Prin urmare n-a îngăduit să treacă nepedepsită o astfel
de purtare fără să se răzbune pe faptele lor nelegiuite.
Carol i-a supus şi pe bretoni, care locuiesc la apus, într-una dintre extremităţile
Galliei, pe ţărmul oceanului, împotriva cărora a trimis o expediţie militară ce i-a
constrâns să-i dea ostatici şi să promită că vor face ceea ce li se va porunci. 23 Apoi a
izbucnit brusc şi s-a încheiat rapid războiul bavarez. Război iscat de trufia şi
23 Ibidem, pag.81.
17
17
neghiobia ducelui Tassilo, care la îndemnul soţiei sale, nu numai că refuza ascultarea
faţă de Carol, dar încerca să-l provoace la un atac. Aroganţa acestuia fiind excesivă,
Carol s-a îndreptat spre Bavaria cu o armată destul de numeroasă. A trimis soli
ducelui pentru a-i afla intenţiile, iar acesta a cerut regelui îndurare şi a jurat că nu se
va mai lăsa condus de nici un îndemn la neascultare din partea nimănui; astfel acest
război s-a sfârşit foarte repede.
A urmat războiul cel mai important dintre cele purtate de rege, şi anume cel
împotriva avarilor sau a hunilor. Deşi a fost purtat de aceştia cu mult zel, războiul nu
s-a încheiat decât după opt ani. Toată nobilimea hunilor a pierit în acest razboi, toată
gloria lor s-a năruit; toate averile şi bogăţiile strânse de-a lungul vremii au fost jefuite
iar francii au ieşit foarte bogaţi şi sporiţi în avere.24
Cel din urmă război a fost purtat împotriva normanzilor numiţi danezi. Regele
lor, Godfrid, spera în zadar că va putea aduce sub puterea sa întreaga Germanie. Însă
n-a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planul deoarece o moarte neaşteptată l-a
împiedicat. Căci a fost ucis de una din gărzile sale, iar moartea sa a grăbit şi sfârşitul
războiului început de el.25
Acestea sunt războaiele pe care regele Carol le-a purtat timp de patruzeci şi
şapte de ani – căci atât a domnit – în diferite părţi ale lumii, cu foarte mare prudenţă
şi încununat de succes.
Aspecte din viaţa de familie
Portretul fizic oferit de Eginhard îşi găseşte confirmarea în reprezentările
contemporane ale împăratului. Efigia imprimată pe monedele sale este aceea a unui
bărbat corpolent cu gâtul gros şi mustăţi pleoştite, cu părul scurt sub urechi şi capul
încununat cu lauri ca împăraţii romani.26
24 Calmette, Joseph, Charlemagne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1945, pag. 105.25 Ibidem, pag. 106.26 Alessandro Barbero, op. cit., pag.58.
18
18
Fig.16 Carol cel Mare şi cărturarii de la curtea imperială.
Se îmbrăca în felul strămoşilor săi, adică după obiceiul francilor: pe trup o
cămaşă şi izmană de in; deasupra, o tunică tivită cu mătase şi pantaloni; purta o
manta albastră şi spada întotdeauna încinsă, ale cărei mâner şi curea erau din aur sau
argint. Nu era adeptul unor veşminte împodobite, ci din contră le respigea cu dispreţ.
La sărbători purta veşmânt de aur, încălţări cu pietre preţioase, o fibulă de aur ce-i
ţinea mantia şi diadema de aur bătuta cu nestemate. În celelalte zile îmbrăcămintea sa
nu era prea diferită faţă de cea a oamenilor de rând.
Tradiţia îl prezintă uneori pe Carol cel Mare ca o persoană lipsită de cultură.
În relitate, el ştia să citească şi să vorbească limba latină, înţelegea şi limba greacă,
era dotat cu o inteligenţă vie – şi, mai ales, cu sinceră sete de cultură. Ceea ce îl va
caracteriza toată viaţa era marea sa ambiţie de a promova viaţa culturală.27 Vorbea
elocvent şi curgător, exprimând cu maximă claritate orice ar fi vrut să spună.
Nefiindu-i de ajuns limba strămoşească, s-a străduit să înveţe şi limbi străine; vorbea
limba latină ca şi limba maternă. Pentru celelalte discipline i-a fost profesor Alcuin,
zis şi Albin, de asemenea diacon, de neam saxon şi originar din Britania, (Marea
Britanie)28 unul din cei mai erudiţi din lume. Şi-a dedicat mult timp şi osteneală ca să
27 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, editura Vestala, vol.6,1999, Bucureşti, pag.
52.
28 Eginhard, op. cit., pag.139.
19
19
înveţe de la el retorica, dialectica şi mai cu seamă astronomia. Se ocupa şi cu scrierea,
având obiceiul să-şi pună sub pernă tăbliţe şi foi de pergament, pentru ca în timpul
liber să-şi obişnuiască mâna cu trasarea literelor; dar acest lucru început târziu nu a
avut un rezultat prea bun.
Carol cel Mare era preocupat cu participarea la slujbele de liturghie, la care îşi
impunea să asiste cu o sârguinţă aproape asemănătoare cu a unui călugăr. Era atent la
tot ceea ce se petrecea în biserică, îndemnându-i adesea pe sacristani să nu îngăduie
ca în locaş să fie adus ori să rămână nimic indecent sau murdar.
Animat de o intensă religiozitate,29(dar de o religiozitate pimitivă,
superstiţioasă, populară. Poseda o foarte bogată colecţie de relicve, credea în
astrologie – căreia îi dedica mai mult timp decât altor discipline; trimitea bani papei
ca să facă rugăciuni pentru el, etc.) principala preocupare a marelui rege franc era să
formeze un cler instruit pentru funcţiile sale ecleziastice, persoane care totodată
puteau deveni funcţionari bine pregătiţi ai cancelariei regale şi ai administraţiei
statului. Prin capitulare şi prin repetatele sale scrisori circulare, suveranul cerea
mănăstirilor şi episcopilor să înfiinţeze şcoli, accesibile şi celor care nu voiau să se
consacre vieţii monahale sau preoţeşti, şi în care învăţământul să fie predat gratuit.30
Era foarte râvnitor în ajutarea săracilor, săvârşind acel act de generozitate
dezinteresată pe care grecii îl numesc elemosyne, încât nu se îngrijea de aceasta doar
în ţara şi în regatul său, ci şi în ţinuturile de dincolo de mare, în Siria, în Egipt şi în
Africa, la Ierusalim, la Alexandria şi la Cartagina; pretutindeni unde afla că trăiesc
creştini în sărăcie obişnuia să trimită bani, fiind impresionat de traiul lor, şi mai cu
seamă din această pricină a căutat să se împrietenească cu regii de dincolo de mare. 31
În ce priveşte puterea sa de stăpânire se spunea că: „ Carol cel Mare stăpânea
Roma însăşi, loc unde, din timpuri străvechi, cezarii aveau obiceiul să-şi aibă
reşedinţa. Regele stăpânea şi alte reşedinţe în Italia, în Galia şi nu mai puţin în
Germania, căci Dumnezeu cel atotputernic consimţise să pună sub puterea lui toate
aceste localităţi şi părea drept, cu ajutorul lui Dumnezeu şi la cererea întregului popor
29 Ovidiu Drâmba, op. cit., pag.52.30 Ibidem, pag.53.31 Alessandro Barbero, Carol cel mare. Un părinte al Europei, pag. 95, editura All, 2003.
20
20
creştin, să aibă la rândul său şi titlul de împărat.“(Analele de la Lorsch, MGH,
Scriptores, t. I, p.38.)32 Deşi Carol se arăta de obicei amabil cu toată lumea, uneori
se lăsa cuprins de mânie şi se dovedea, când era cazul, de o brutalitate nemiloasă. Un
alt aspect este grosolănia şi chiar vulgaritatea care se observau adesea în
comportamentul şi limbajul lui Carol.
În ceea ce priveşte căsătoria, Carol a fost înconjurat de-a lungul vieţii de o
sumedenie de soţii şi concubine, care se succedau una după alta.33 Această viaţă de
familie tumultoasă, i-a scandalizat pe istorici, până ce le-a devenit clar că pentru
generaţia lui Carol cel Mare instituţia matrimonială era ceva complet diferit de
căsătoria creştină, aşa cum începea să se contureze chiar atunci în gândirea
episcopilor mai înaintaţi.
Un rege se căsătorea pentru a avea fii care să-i asigure succesiunea, fiindcă nu
exista nefericire mai mare, pentru un popor, decât moartea regelui fără un urmaş gata
să-i primească moştenirea. Ultimii ani de viaţă a-i împăratului au fost tulburaţi de o
serie de morţi premature. Din toţi băieţii îi rămânea doar Ludovic, rege al Aquitaniei
din 781, pe care tatăl şi l-a asociat la domnie cu un an înainte de moartea sa.34
Eginhard admite, aproape încurcat că, nesuportând moartea fiilor cu resemnare
creştină, Carol şi-a arătat pe faţă durerea şi i-a plâns.
În ultimii ani de viaţă ai lui Carol cel Mare, fiicelor sale adulte li s-au adăugat
şi cele cinci orfane ale lui Pepin, regele Italiei: această mulţime de femei şi fete au
organizat înmormântarea bătrânului împărat la 28 ianuarie 814.
Studiile regelui
Unul dintre motivele pentru care Carol cel Mare este privit cu uimire de către
contemporanii săi, este extraordinara sa curiozitate intelectuală care îl determina să se
implice în toate domeniile cunoaşterii. Eginhard scrie că vorbea limba latină la fel ca
32 Renee Mussot-Goulard, Carol cel Mare, edit. Corint, 2004, pag.74.
33 Ibidem, pag.74. 34 Ibidem, pag.75.
21
21
şi limba maternă. A încercat să înveţe puţină greacă, neapărat necesară în relaţiile
diplomatice cu Bizanţul, dar fără rezultate satisfăcătoare, întrucât nu se încumeta prea
mult s-o vorbească.35
Carol avea o curiozitate nemaipomenită şi chiar la vârsta adultă a căutat peste
tot intelectuali capabili să-l instruiască. După ce a cucerit regatul longobard, a dispus
să vină la curte Petru din Pisa, ca să-l înveţe gramatica latină, ceea ce avea legătură
pe atunci cu învăţământul elementar; apoi s-a adresat unui cărturar venit din Anglia,
Alcuin, pentru a primi învăţătura de nivel aproape liceal, concentrat asupra artelor
liberale. Dintre artele umaniste ce alcătuiau trivium, elevul s-a dedicat retoricii şi
dialecticii, cele mai apropiate de înclinaţiile sale de orator volubil şi cele mai
indispensabile în politică; dintre cele ştiinţifice care formau cvadrivium, odată
învăţată aritmetica, s-a interesat mai cu seamă de astronomie, studiind cu vie
curiozitate mişcarea astrelor.36 Problemele lingvistice îl pasionau în mod special şi s-
ar părea că această înclinaţie personală să fi fost încurajată de angajarea obositoare de
a conduce un imperiu multietnic: după ce şi-a însuşit gramatica latină, Carol s-a
apucat să alcătuiască o gramatică a limbii france, care nu exista la acea vreme.
Avertiza clar, s-ar zice, că limba sa maternă, dacă nu ar fi atins statutul de limbă
scrisă, risca să dispară, luând cu sine în uitare vechile tradiţii ale poporului său; şi a
căutat în toate felurile să împiedice acest lucru.
Trebuie menţionat faptul că regele nu ştia să scrie, însă Eginhard ne asigură că
a încercat să înveţe, dedicându-se cu multă seriozitate acestui lucru, încât ţinea sub
pernă tăbliţa de ceară şi foi de pergament, ca să facă exerciţii de scriere în momente
de insomnie; însă era un lucru prea complicat pentru un om deja înaintat în vârstă,
încît rezultatele au fost slabe.37 Carol cel Mare ştia să citească, şi deşi, cum se
obişnuia din Antichitate, dispunea de lectori care citeau cu voce tare pentru el, nu
exista vreo îndoială că la nevoie putea să citească singur; dar a scrie era altceva.
Programul imperial : după încoronare, Carol cel Mare a pus în aplicare diverse
capitularii. Activitatea legislativa a fost accelerată ca şi când ar fi găsit în aceasta un
35 Alessandro Barbero, Carol cel Mare, edit. All, p.204.36 Ibidem, pag. 204.37 Ibidem, pag.204.
22
22
atribut esenţial al titlului imperial. Marea majoritate a acestor hotărâri se adresau
reprezentanţilor regali din provincii; altele aveau drept scop reglementarea vieţii
ecleziastice.38 La începutul secolului al IX-lea, deşi era un amestec de popoare şi de
limbi, imperiul era privit ca un întreg, iar programul imperial oferea pacea. Însă pacea
cerută de împărat era de fapt pacea între popoarele imperiului.
În edictele care se multiplicau în permanenţă apar numeroase menţiuni despre
rolul pacificator al împăratului. Pacea carolingiana a fost mai mult decât supunerea
faţă de o ordine acceptată, a fost concordie, uniune, dragoste între popoare, între
oameni (pax, concordia, unanimitas, caritas); a fost o pace creştină.39 Pentru ca pacea
şi înţelegerea să se menţină era necesară contribuţia tuturor şi voinţa unanimă
deoarece împăratul nu putea fi pretutindeni în acelaşi timp.
Prin urmare, se făcea apel la efortul fiecăruia şi, pentru ca şi cei mai umili
supuşi din imperiu să cunoască cuvântul monarhului, a fost creat un corp de trimişi
regali (missi dominici) însărcinaţi să meargă în comitate, în special în inima regatului
franc, spre a se asigura de bunăvoinţa tuturor.40 Folosirea acestor trimişi a fost
stabilită la adunarea generala din 802. Controlau, denunţau, îndreptau dar nu
rămâneau într-un loc. Nu aveau puterea de a constitui axa prin care să se formeze o
unanimitate.
Dincolo de toţi aceşti intermediari pe care i-a pus la contribuţie pentru salvarea
păcii publice, Carol cel Mare a dorit asentimentul şi acţiunea tuturor. Spre deosebire
de prevederile cuprinse in Admonitio generalis din 789, nu mai era suficientă
ascultarea şi abţinerea de la provocarea răului.41
Jurământul care trebuia depus prin atingerea unor relicve, era un angajament
religios în faţa întregii societăţi creştine. Mărturia care îl însoţea reprezenta o
concesie faţă de formula antică de prezentare a martorilor.
38 Renée Mussot-Goulard, Carol cel Mare, editura Corint, pag. 87.39 Ibidem, pag. 88.40 Alessandro Barbero, op. cit., pag. 142.41 Renée Mussot-Goulard, op. cit., pag. 92.
23
23
În ceea ce privea ancheta, dorită de împărat pentru a susţine mărturiile şi care
constituia, de asemenea, un obicei roman, aceasta era condusă de oameni integri
(probi homines), în aceeaşi manieră şi în acelaşi spirit ca şi jurământul martorilor.42
Carol şi via ţ a culturală
Pe plan cultural, Carol cel Mare a avut parte de-a lungul vieţii de o intensă
colaborare cu oameni erudiţi, cei mai buni de care putea să dispună vremea aceea.
Cel mai reprezentativ dintre ei, Alcuin, a creat pentru aceştia o instituţie numită
Academia Palatina, care a avut succes în istoriografie, chiar dacă s-a crezut că era o
instituţie mai stabilă decât fusese în realitate. Majoritatea acelor literaţi nu erau
franci, ci străini, ca dovadă a situaţiei proaste în care se afla cultura francă; mulţi
veneau din Italia, precum gramaticul Petru din Pisa, alţii din Spania invadată de
musulmani, ca Teodulf, teolog şi poet, pe care Carol l-a numit episcop de Orléans,
sau Agobard, şi el teolog şi literat, făcut arhiepiscop de Lyon.43
Existau destui irlandezi dar cel mai important era Alcuin, care a condus în
patria sa şcoala episcopiei din York. Domeniul în care lucra era invăţământul, dupa
cum precizeaza şi titlurile operelor sale, consacrate de obicei gramaticii, dialecticii,
retoricii şi ortografiei.
El este acela care scrie într-o epistolă, despre şcoala palatină referindu-se la
învăţământul predat la curte, venind cu o expresie pe care istoricii au preluat-o cu
entuziasm. Dar influenţa lui Alcuin mergea mult dincolo de sfera scolastică: în mai
multe ocazii Carol i-a cerut sfatul în treburi de foarte mare însemnătate politică,
precum linia de urmat pentru convertirea saxonilor şi apoi a avarilor, sau legitimarea
încoronării sale ca împărat.44
42 Ibidem, pag. 93.43 Alessandro Barbero, op. cit., pag. 205.44 Ibidem, pag. 206.
24
24
Fig. 17 Carol cel Mare şi şcolarii săi.
Fig. 18 Cărturarul Alcuin.
Pentru serviciile sale Alcuin a fost recompensat destul de bine. Cel puţin cinci
abaţii i-au fost date în primire, fară a se osteni să devină călugăr ; iar printre acestea,
25
25
cea mai veche şi cea mai bogată din regatul franc, Sf. Martin din Tours, unde a locuit
de la inceputul anului 796.
Teodulf şi Alcuin au depus multă sârguinţă în revizuirea textului biblic, una din
preocupările principale ale reformei susţinută de Carol cel Mare ; dar şi în acest caz
versiunea prezentată de Alcuin a avut mai mare succes decât cea a lui Teodulf, care
astăzi ne apare fără îndoială mai creatoare.
Trebuie subliniat faptul că nu toată domnia lui Carol cel Mare a fost marcată de
prezenţa la curte a acestei generaţii de intelectuali. Petru din Pisa şi Paulinus au ajuns
acolo numai după 776, pe când, Alcuin, Paulus Diaconus şi Teodulf au intrat în
serviciul regelui pe la 782.45
Datorită unor motive necunoscute, cărturarii generaţiei lui Alcuin au fost
repede înlocuiţi de băştinaşii pe care îi crescuseră şi care arată întreaga îndrăzneală a
tinerilor educaţi în centrul culturii şi al puterii : precum poetul Angilbert, Modoin
devenit episcop de Autun, şi mai ales Eginhard, care va deveni biograful lui Carol cel
Mare. La Curte, Eginhard era cunoscut mai înainte de orice ca unul dintre cei mai
mari experţi în literatura latină, dar la bătrâneţe Carol avea atâta încredere în el încât
să-l angajeze în misiuni diplomatice importante : ca în 806, când l-a trimis la Roma
pentru a-i aduce papei la cunoştinţă planul său de a împărţi imperiul între cei trei fii ai
săi.46 Nu se cunoaşte cu exactitate timpul în care Eginhard a decurs la redactarea
lucrării Vita Karoli ; e sigur că a scris-o după moartea lui Carol cel Mare, iar după
unii la caţiva ani dupa aceea.
Biserica in perioada carolingiană
45 Ibidem, pag. 207.46 Ibidem, pag. 208.
26
26
Gândirea religioasă a fost prezentă la Carol cel Mare indiferent de împrejurare.
Puterea teocratică, administraţia sprijinită atât pe clerici, cât şi pe laici, organizarea
socială şi economică, toate poartă marca unei concepţii religioase a domniei
carolingiene.47
Biserica de la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea
datorează totul suveranilor carolingieni. Ei au salvat creştinătatea de Islam,
papalitatea de lombarzi şi au susţinut evanghelizarea Germaniei.48 Programul
reformei făcute de el şi care se numeşte de obicei Renaşterea carolingiană are o
natură în special religioasă. Încercarea de îmbunătăţire a educaţiei clerului şi de
îndreptare a obiceiurilor era principalul scop al activităţii; deşi nu era nimic nou.
Împăraţii creştini, începând de la Constantin, iar după ei regii regatelor romano-
barbare ţinteau de mult spre realizarea acestui obiectiv. Fiind la conducerea
creştinătăţii prin desemnare divină, Carol a simţit în viaţa sa că tocmai aceasta era
una din preocupările sale cele mai importante, şi poate cea mai grea cu adevărat.
Aşadar, din motive mai întâi de toate religioase, reformele promovate de
împărat au avut însemnătate culturală. Creştinismul este o religie a Cărţii şi Carol
considera absolut necesar să fie îndreptate cărţile sau, cum se spunea atunci,
îmbunătăţite, nu numai în planul ortodoxiei, ci şi în acela al limbii, deoarece o
greşeală de gramatică putea prea bine să conducă la greşeli în rugăciune, neplăcute
lui Dumnezeu. „Cine se străduieşte să-I facă pe plac lui Dumnezeu trăind cum
trebuie, să nu uite să-I facă pe plac şi vorbind cum se cade” a scris Carol într-o
circulară adresată tuturor episcopilor şi abaţilor din regat.49 Preoţii trebuiau să
cunoască bine limba în care erau scrise cărţile sfinte şi în care şi ei se rugau, pentru a
nu face greşeli grosolane când se adresau Domnului. Admonitio generalis, marele
capitular de la 789, care cheamă Biserica să respecte vechile canoane, de multă
vreme uitate sau încălcate, subliniază că pentru atingerea scopului este neapărat
necesară cunoaşterea corectă a limbii liturgice, latina.50 Trebuia aşadar ca preoţii să
47 Renée Mussot-Goulard, Carol cel Mare, editura Corint, pag. 108.48 Jean Carpentier, Istoria Franţei, Institutul European, trad. De Stoica Aurelia, pag. 98.
49 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag.209.50 Ibidem 209-210.
27
27
provină din şcoli bune, iar episcopii să aibă grijă până în cele mai extinse dioceze ale
imensului imperiu de pregătirea lor intelectuală.
La sfârşitul secolului al VIII-lea, clerul secular nu era alcătuit decât din preoţi
care deserveau parohiile şi din episcopi care rezidau în centrele episcopale (civitas).51
Latina elegantă care se scria la curtea lui Carol cel Mare, era diferită faţă de aceea
barbarizată din veacurile precedente. Renaşterea carolingiană ar putea fi definită ca o
epocă de răspândire a culturii şi a educaţiei, cu scopul precis de a reforma sau de a
îndrepta funcţionarea Bisericii şi viaţa poporului creştin. Nu era vorba, cel puţin în
intenţii, de a crea ceva nou, ci de a recupera o puritate ideală, presupusă coruptă de
acţiunea dezintegratoare a timpului şi de slăbiciunea oamenilor.52 Originalitatea nu
prezenta interes la intelectualii carolingieni sub nici o formă, cum e normal în
ambianţa teologică şi liturgică.
Sursă a legii religioase, Carol cel Mare şi-a prezentat deciziile sale în
capitularii. Unele au fost adresate episcopilor şi abaţilor şi semănau, în toate
aspectele, hotărârilor sinodale contemporane.53
Sfârşitul regelui Carol Împăratul hotărâse să facă un testament în toată regula, după
normele dreptului roman, lăsând o moştenire fiecăreia dintre fiicele sale, precum şi
fiilor născuţi în afara căsătoriei oficiale, dar treaba era lungă şi complicată, iar Carol,
care se hotărâse prea târziu, n-a reuşit să-şi completeze testamentul.54
Pe lângă imperiu, Carol cel Mare lăsa o avere impresionantă, de care era liber
s-o împartă cum vroia, nefiind obligat s-o transmită moştenitorului său. Binenţeles că
nu era vorba de imensele posesiuni fiscale; deşi s-a afirmat că oamenii de atunci nu
cunoşteau denumirea de patrimoniu public, distinct de patrimoniul personal al
suveranului. În schimb, ceea ce i s-a părut că ar putea avea la dispoziţie era tezaurul,
enorma cantitate de bijuterii si bani, păstrată în palatul său de la Aachen, îmbogăţită 51 Renée Mussot-Goulard, op.cit., editura Corint, pag.111.
52 Alessandro Barbero, op. Cit, pag.210.53 Renée Mussot-Goulard, op. Cit., editura Corint, pag. 109.54 Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001, pag. 139.
28
28
de darurile ambasadorilor străini, precum şi ale conţilor, episcopilor şi abaţilor săi, de
prăzile din campaniile de război, prima dintre toate fiind aurul avarilor.55 Carol cel
Mare a murit la patru luni de la încoronarea ca împărat a fiului său Ludovic. Carol l-
a expediat numaidecât pe Ludovic în Aquitania sa, pe care o guverna de peste treizeci
de ani, iar apoi a plecat la vânătoare în pădurile Ardeennilor, în apropiere de Aachen,
cum făcea în fecare an.
Dar la vânătoare a răcit şi a fost nevoit să stea în pat în palatul său de la
Aachen. A ţinut post, gândindu-se că îi va trece febra, cum se întâmplase mereu până
atunci; însă l-a apucat o durere într-o parte, ceea ce era o pneumonie, iar trupul
bătrânului, slăbit şi de lipsa hranei, a cedat. A murit la 28 ianuarie 814, la nouă
dimineaţa, după ce a fost împărtăşit. 56Trupul, spălat şi pregătit după obicei, a fost dus
în Capela Palatină; împăratul nu lăsase dispoziţii pentru înmormântare, dar s-a
convenit că nici un loc nu poate fi mai potrivit decât magnifica bazilică pe care el
însuşi o înălţase pe cheltuiala sa.57 Carol cel Mare a lăsat prin testament cea mai mare
parte a averii sale personale arhiepiscopiilor restaurate de el. Acesta era un mod de a
mulţumi şi un act de pietate, dar şi un mod prin care regele înţelegea să reamintească
poziţia ocupată de el în cadrul Bisericii.58 A fost îngropat chiar în ziua morţii, într-un
sarcofag de marmură antică, care dispusese să-i fie adus de la Roma, iar pe mormânt
i-a fost pusă o inscripţie pe care scrie astfel: „Sub această lespede odihneşte trupul lui
Carol marele şi dreptcredinciosul împărat care a sporit în chip nobil regatul francilor
şi l-a cârmuit în chip fericit vreme de patruzeci şi şapte de ani. A murit septuagenar,
în anul DCCCXIV după Christos, indictia a VII-a, cinci zile înaintea calendelor lui
februarie”.59
55 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag.325.
56 Ibidem, pag. 137.57 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag. 328.58 Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei:Originile, vol.1, editura Teora, traducere de Rodica
Marghitu, pag. 387.
59 Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001, pag. 139.
29
29
1.2.Renaşterea carolingiană
1.2.1. Arta carolingiană
Arta din timpul lui Carol cel Mare se caracterizează printr-o întoarcere
conştientă la formele antichităţii timpurii. Ea însă nu oferă o copie servilă a
modelelor antice, ci propune mereu o adaptare originală.
Reînnoirea, care ia toată amploarea sub Carol cel Mare, începe cu reforma
religioasă realizată de Pepin al III-lea cel scurt , pregătind fundaţia mănăstirilor care
au devenit importante centre culturale.60http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_carolingien
În timpul lui Carol cel Mare, în centrul acestei renaşteri se afla curtea şi palatul
de la Aix-la-Chapelle.
Fig.19 Palatul Aix-la-Chapelle.
Este vorba de mai mult decât o şcoală, de un focar de cultură de nivel înalt, în
sânul căruia se formează cele mai bune spirite şi se organizează producţia literară şi
60 http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_carolingien
30
30
artistică, mai întâi foarte centralizată în jurul persoanei lui Carol cel Mare şi a operei
majore pe care o constituie capela palatină de la Aix.61
Reorganizarea instituţiilor angajate de Carol cel Mare dă un loc esenţial
scrisului: împăratul guvernului transmite capitulariile, difuzate în toate ţările de
trimişii săi care au supravegheat aplicaţia; restructurarea învăţământului trecut prin
revizia textelor sacre şi redescoperirea textelor vechi. Cărţile se multiplică şi participă
la înflorirea creaţiei artistice. Carol cel Mare şi urmaşii săi depăşesc comanda de
manuscrise de lux, care veneau să îmbogăţească comorile lor şi cele ale
bisericilor.62Conduşi de mari pesonaje erudite venite din toată Europa, aceste locuri
de producere a manuscriselor – mănăstiri, catedrale sau palate – vor constitui centre
intelectuale şi artistice, dezvoltând propria lor estetică, totul influenţându-se unele cu
altele.
Operele circulă de la un centru la altul, împrăştiind cultura carolingiană,
fondată de cultura Evului Mediu şi a civilizaţiei europene.
„Renaşterea carolingiana” – mişcare culturală începută în jurul anului 780 –
adresându-se cu preeminenţă oamenilor Bisericii şi angajând lumea clericală, era
firesc ca în centrul atenţiei ei să stea proiblemele ecleziastice: litughia, teologia şi
dreptul canonic.63 Cum în exerciţiul cultului se introduseseră de-a lungul timpului
diferite uzanţe locale (de rit roman, gallic, grec, celtic, ş.a.), iar cărţile fuseseră
copiate cu multe şi grave greşeli, Carol a dispus unificarea liturghiei potrivit ritului
roman, introducerea şi studiul obligator al cântului gregorian, precum şi o revizuire
atât a textului latin al Bibliei, cât şi a cărţilor liturgice (operă întreprinsă în mare parte
de Alcuin).64
Una dintre minunile artei carolingiene este Torhalle din Lorsch, de la est de
Worms. De la început, ea a făcut parte dintr-o mare abaţie, comparabilă cu Saint-
Riquier, şi a fost construită de călugări veniţi din Metz şi protejaţi de Sfântul
61 Jean Carpentier, Istoria Franţei, Institutul European, trad. de Stoica Aurelia, pag. 100.62 Ibidem, pag. 100.63 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei,pag.53, editura Vestala,1999, vol.6, Bucureşti.
64 Ibidem, pag.53.
31
31
Chrodegang.65 Mai pot fi văzute şi astăzi criptele de la Saint-Médard de la Soissons.
Se cunosc mozaicurile de la Germigny, o capelă construită de Teodulf, episcop de
Orléans. Desenele de la Saint-Riquier, planul exemplar de la Saint-Gall şi descrierea
complexului de la Saint-Denis sunt unele dintre cele mai remarcabile realizări.66
Reînnoirea artistică se observă în toate domeniile : pictură murală, mozaic,
sculptură, orfevrărie, arhitectură. Renaşterea carolingiană care se manifestă prin
intermediul unei arte puse exclusiv în serviciul suveranului, ia sfârşit odată cu
moartea lui Carol cel Pleşuv, în 877. Din arhitectura carolingiană s-au păstrat astăzi
numai câteva edificii religioase care reiau planul central şi bazilical, din antichitatea
timpurie.
Între timp, pentru a răspunde noilor necesităţi liturgice, planul bazilical
cunoaşte o adaptare puternică. Astfel la corul edificiului religios plasat, după liturghia
romană la est, se adaugă la vest un al doilea cor, identic cu primul. Bazilica
carolingiană prezintă aşadar două abside simetrice. În interiorul fiecărui cor, altarul
este înălţat pe o construcţie boltită numită criptă. Aceasta adăposteşte moaştele în
jurul cărora credincioşii pot circula.
Pentru a împodobi edificiile, sunt refolosite piesele provenite din construcţiile
antice – cel mai adesea capiteluri şi coloane. Se pare că această practică a fost folosită
pe larg şi în domeniul sculpturii, în detrimentul dezvoltării unei culturi specific
carolingiene.
Miniatura – pictura pe manuscrise – şi bijuteriile constituie astăzi cea mai de
preţ parte a moştenirii carolingiene, reevaluând tehnicile antice de creare a iluziei
realităţii.
Din ceea ce se numeşte renaştere, ea nu are nici una din trăsăturile cantitative
pe care noţiunea aceasta pare că le implică. Chiar dacă îmbunătăţeşte cultura fiilor de
nobili crescuţi la şcoala Palatului şi a viitorilor clerici educaţi în câteva mari centre
mănăstireşti sau episcopale, ea pune aproape total capăt învăţământului rudimentar pe
65 Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei:Originile, vol.1, editura Teora, trad. de Rodica Marghitu, pag.403)66 Ibidem, pag.404.
32
32
care mănăstirile din epoca merovingiană îl propagau printre copiii din zonele rurale
învecinate.67
Magnificele manuscrise din acea epocă sunt lucrări de lux. Timpul petrecut a le
scrie, într-o frumoasă scriere – caligrafia, mai mult încă decât ortografia greşită, este
semnul unei epoci inculte în care cererea de carte este foarte redusă - , pentru a le
împodobi splendid în intenţia Palatului sau a unor mari personaje laice sau
ecleziastice, este dovada unei infime viteze de circulaţie a cărţilor.68
Mai mult chiar, ele nu sunt făcute pentru a fi citite. Ele nu fac decât să se
adauge tezaurelor bisericilor şi ale unor particulari bogaţi. Sunt un bun economic mai
degrabă decât spiritual.
Călugării care ostenesc scriind manuscrisele în scriptoriile mănăstirilor nu sunt
interesaţi decât prea puţin de conţinutul lor - , esenţiale pentru ei sunt hărnicia cu care
le scriu, timpul pe care-l consumă, oboseala resimţită. Pentru ei, această sarcină
reprezintă un act de pocăinţă prin care vor merita viaţa veşnică în cer.69 La iniţiativa
eruditului Alcuin, care va juca rolul unui veritabil „ministru al culturii”, se întemeiază
o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele, mai vechi. Cele mai cunoscute
instituţii de învăţământ carolingiene, în care se studiau cele şapte arte liberale, adică
trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria,
astronomia şi muzica), funcţionau la Tours, Fulda, Reichenau, St. Gallen, Utrecht,
Orléans, Corbie şi Luxeuil.70 În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate, prin
copiere manuală, operele unor autori clasici latini. Dintre poeţi se bucură de
consideraţie Ovidiu, Lucan, Horaţiu, Staţiu.
În jurul curţii imperiale din Aachen s-a constituit, treptat, o aşa-numită
„Academie Palatină”, de fapt un cerc de cărturari erudiţi, atraşi de Carol cel Mare
prin diverse promisiuni.
67 Jacques Le Goff, Intelectualii din Evul Mediu, trad. Nicole Ghimpeţeanu, editura Meridiane, 1994, pag. 25.68 Ibidem, pag. 26.69 Ibidem, pag. 27.
70 Ovidiu Mureşan, Sinteză de istorie medievală universală, editura Todesco, Cluj-Napoca, 2003, pag.84.
33
33
II.2. Extinderea învăţământului
La fel de importante ca Biblia şi textele liturgice erau şi cărţile pe care se studia
latina, o condiţie absolut esenţială, deoarece pentru a sluji în biserici era nevoie de un
cler pregătit şi conştient. În circulara adresată episcopilor şi abaţilor din regat, cu
titlul de Epistola litteris colendis, Carol cel Mare povesteşte că a primit deseori
comunicări de la mănăstiri, care îl asigura de sârguinţa cu care călugării se rugau
pentru el; intenţia, spune el, era bună, dar limba era incorectă, deoarece cunoştinţele
celui care scrisese nu erau la înălţimea cucerniciei.“Pentru care am început să ne
temem că aşa cum nu erau prea capabili să scrie, tot aşa ar fi fost mai puţin capabili
să înţeleagă Sfânta Scriptură; şi ştia prea bine că dacă greşelile de cuvinte sunt
primejdioase, acelea de înţelegere sunt şi mai rele”. 71 Biblia, spunea Carol, e scrisă
într-o limbă complicată şi plină de figuri retorice, iar cine vrea să-i priceapa sensul
spiritual trebuie să aibă în primul rând o pregătire literară. De aceea, regele a decis ca
de acum înainte preoţii şi călugării, pe lângă îndatorirea religioasă, să se dedice şi
studiului latinei.
În acest context, devine esenţială încercarea de a pune în funcţiune şcolile
bisericeşti. În 789, Admonitio generalis dispune ca preoţii să ia pe lângă ei băieţi
pentru a- i educa, liber din naştere ori nu, şi să- i adune în şcoli pentru a-i învăţa
“Psalmii, notele, cântarea, socotitul, gramatica”.72 Decretele diocezane publicate mai
târziu de Teodulf din Orléans ne arată implicaţia lor practică: toţi preoţii de ţară au
posibilitatea să predea învăţământul elementar, în esenţă citirea; baieţii care vor vrea
să continue studiile vor fi îndrumaţi spre şcoli bisericeşti sau călugăreşti. Unii
episcopi urmează exemplul lui Teodulf, adăugând însă că preoţii trebuie să predea
“dacă au posibilităţi”, cu alte cuvinte, dacă sunt în stare; şi, ca urmare, una dintre
preocupările majore ale episcopilor aflaţi în vizită pastorală în diocezele lor va fi
aceea de a verifica dacă şcolile rurale funcţionează într-adevăr, ceea ce reiese că
adesea nu se întâmpla aşa.
71 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag. 221.72 Ibidem, pag. 221.
34
34
Singura şcoală care nu aparţiea de o instituţie ecleziastică era aceea care
funcţiona pe lângă curtea imperială, pentru fiii funcţionarilor şi probabil ai
personalului casnic.
II.2.2.Marile centre de producere a manuscriselor
Primele manuscrise miniate carolingiene din a doua jumătate a secolului al
VIII-lea suportă influenţele contrare artei irlandeze şi artei bizantine. Arta
carolingiană va naşte întâlnirea culturilor creştine cu moştenirea antică transmisă prin
Italia şi Bizanţ.
Şcolile de miniatura dezvoltă propriul lor stil peste aceste influenţe diverse. Atelierele
sunt instalate în palatele imperiale şi în centre culturale care constituie marile
instituţii religioase, mănăstiri sau catedrale.
a) Şcoala din Corbie
Fondată între 657 şi 661, mănăstirea regală Corbie devine rapid cea mai
importantă mănăstire din nordul Gaule-ului. Abaţii succesivi au avut relaţii stricte cu
suveranii carolingieni. Puţini învăţaţi, au încurajat viaţa intelectuală a comunităţii lor,
făcând din mănăstire un centru de studiu remarcabil, cu o bibliotecă constituită din
cărţi fabricate pe loc.
35
35
Fig.20 Abaţia Corbie.
Scriptorium-ul său care lucrează în mod egal pentru alte instituţii, joacă un rol
important în naştere şi pune la punct carolinismul şi dezvoltarea noilor practici de
scriere sub prăbuşirea lui Maurdramne (772-781). Corbie deţine un loc esenţial în
transmisia de texte clasice şi patristice.
Fig. 21 Apologeticum în 2 coloane din 21 linii. Secolele VIII-IX.
http://www.tertullian.org/manuscripts_apologeticum/st_petersburg.htm
36
36
Nu departe de Corbie, mănăstirea Saint-Riquier a fost reconstruită şi a devenit
un centru cultural foarte viu, datorită unei importante biblioteci creată prin abatele
său Angilbert.
b) Şcoala de la Saint-Denis
Mănăstirea Saint-Denis beneficiază, de la jumătatea secolului al VII-lea, de un
privilegiu care o plasează sub jurisdicţia directă a papei şi a regelui. Sacrul lui Pepin
le Bref în această mănăstire în 754 confirmă alianţa între Saint-Denis şi puterea
carolingiană. Şcoala sa, biblioteca sa bogată, scriptorium-ul său participă la
protejarea şi transmiterea de texte vechi religioase şi profane, în relaţie constantă cu
alte mănăstiri. Abaţii Saint-Denis (Fulrad, Fardulfe, Hilduin) sunt personaje
puternice. Datorită lor şi donaţiilor regale de obiecte şi manuscrise preţioase, în
particular cele ale lui Carol cel Pleşuv, tezaurul mănăstirii devine unul din cele mai
bogate din Occident.
37
37
Fig.22 Sacramentariul de la Saint-Denis
Iniţiala V de la Vere dignum et justum.
c) Şcoala Saint-Martin din Tours
Mănăstirea s-a dezvoltat datorită cultului de relicve a lui Saint Martin. Ea
devine benedictină în secolul al VII-lea. Scriptorium-ul său s-a îmbogăţit în secolul al
VIII-lea cu sosirea scribilor irlandezi, dar s-a dezvoltat mai ales cu sosirea lui Alcuin,
un anglo-saxon apropiat sfătuitor a lui Carol cel Mare, care a dirijat şcoala palatină :
el întreprinde reforma scrierii şi verificarea textelor sacre. Abaţii care i-au urmat lui
au continuat acţiunea sa.
38
38
Fig.23 Lucrul in scriptorium.
În acest scriptorium lucrau peste 200 de copişti – erau adevărate edituri, care
executau, în serie, copii de Biblii, Evangheliare, cărţi liturgice sau de dogmă, şi chiar
texte laice, comandate de suverani, de învăţa, Evangheliare, cărţi liturgice sau de
dogmă, şi chiar texte laice, comandate de suverani, de învăţaţi laici sau ecleziastici,
de şcolile episcopale sau mănăstireşti. 73 Unele manuscrise sunt, încă din această
perioadă, adevărate opere de artă : executate pe foi de pergament vopsit cu purpură
pe care textul era scris cu cerneluri aurii sau argintii, manuscrise împodobite cu
miniaturi, volume legate uneori de-a dreptul somptuos.
73 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, pag. 61-62, vol.6, editura Vestala, 1999, Bucuresti.
39
39
Fig.24 Evangheliile lui Saint-Martin din Tours.
Tabele de canoane.
Nu poate fi îndeajuns apreciată nici calitatea execuţiei acestor manuscrise, nici
cantitatea lor uriaşă, uimitoare pentru acele timpuri.
În regiunea Loire, scriptoria catedralei de Orléans şi mănăstirea Fleury sunt
aproape cele mai faimoase, în parte, datorită unei mari figuri : Théodulfe, care a
contribuit la dezvoltarea producţiei de cărţi biblice şi liturgice revizuite.
Decorul manuscriselor executate în aceste două scriptorii reflectă influenţele
antice şi insulare.
40
40
d) Şcoala de la Reims
Atelierele şcolii din Reims, moştenire a şcolii palatine Aix-la Chapelle, sunt
împărţite în multe instituţii religioase (catedrala şi mănăstirea Saint-Remi din Reims,
mănăstirile Saint-Thierry şi Hautvillers). Miniaturiştii au inventat un stil original,
ieşit din dubla moştenire picturală antică şi expresionistă. Operele lor aparţin orelor
de glorie ale anluminurii carolingiene.
Apogeul creaţiei artistice este legat de două arhive care se succed la Reims
între 816 şi 882: Ebbon şi Hincmar. Ebbon, bibliotecarul lui Louis Cucernicul vroia
să facă din Reims centrul Renaşterii carolingiene. El face construcţia catedralei,
întreprinde reforme, încurajează producţia de manuscrise, adunând artişti la Sain-
Pierre din Hautvillers. El este exilat la Fulda pentru că a intervenit în disputa între
Louis Cucernicul şi fratele său Lothaire. Revine la Reims după moartea lui Louis, dar
este destituit un an mai târziu (841) de către Charles le Chauve.
e) Şcoala de la Saint-Amand
Mănăstirea regală Saint-Amand-en-Pévèle este considerată ca un centru de
şcoală franco-saxonă. Scriptorium-ul său, foarte activ încă de la sfârşitul secolului al
VIII-lea, este specializat în producţia de cărţi liturgice de mare lux destinate înalţilor
demnitari, sau regelui, şi altor instituţii religioase. 74 Miniaturile dezvoltă un stil
decorativ propriu, combinând motivele anglo-irlandeze din secolele VII şi VIII şi
aporturile carolingiene. Reprezentările de figură umană sau scenele narative sunt
părăsite în folosul ancadramentelor şi iniţialelor ornate. Acesta este triumful
ornamentaţiei pure : forme geometrice, împletituri, galoane, animale fantastice,
capuri de păsări sau câini, caracteristice artei anglo-irlandeze, dar care sunt
organizate într-o pagină clasică, în mod riguros structurată.75
74 http ://expositions.bnf.fr/carolingiens/pedago/fiche_2.pdf
75 Ibidem.
41
41
Influenţa stilului franco-saxon este extinsă dincolo de perioada carolingiană,
deschizând calea artei romane.
Fig.25 Evangheliile denumite de François II, secolul al IX-lea
Manuscrits, Latin 257 fol. 11v.
Realizat în scriptorium-ul abaţiei Saint-Amand.
Şcoala palatină din vremea lui Carol cel Mare
Întemeiat în primul rând pe cercetările personale făcute asupra manuscrisului
la Alba-Iulia, dar coroborându-le şi cu investigaţiile anterioare, Codex-ul aureus a
fost situat ca o capodoperă caligrafică şi miniaturistică aparţinând epocii împăratului
franc Carol ce Mare, care a murit în anul 814, la vârsta de 72 de ani, într-al 47-lea an
al domniei. Cum însă Codex-ul aureus nu este o afirmare singulară a scrierii pictate
carolingiene, ci, alături de alte manuscrise, manifestă îsuşirile esenţiale ale epocii, se 42
42
cuvine, ca în final, să spunem câteva cuvinte şi despre copist, despre locul şi
ambianţa de cultură şi artă în care s-a scris manuscrisul.
În anul 806, Carol cel Mare terminase expediţiile lui militare de cuceritor, iar
Veneţia şi Dalmaţia treceau şi ele „sub protecţia carolingiană”.76 Titlul pe care şi-l da
de „Magnus Pacificus Imperator” s-a făcut tot mai apreciat şi mai adecvat prin
preocupările lui de a ridica nivelul artei şi al culturii în sensul cel mai larg al
cuvântului. În realizarea planurilor sale culturale Carol cel Mare s-a folosit de trei
oameni luminaţi: Alcuin, Paulus (sau Petrus) Diaconus şi Eginhard. Acesta din urmă
a îndeplinit şi sarcina de cronicar al curţii (cronicar aulic) scriind o scurtă dar
substanţială biografie a împăratului: „Vita Caroli Magni”, deosebit de importantă
tocmai pentru că este concepută de un contemporan atât de apropiat al împăratului. 77
Carol, acest viteaz conducător de oşti, era în fond un sensibil, un iubitor al „al
artelor liberale” concepute de însuşi Alcuin întâi ca un sistem pedagogic în cicluri de
trei şi mai târziu de patru discipline (trivium, quadrivium). Venit în Francia în 781 în
urma invitaţiei făcute la Parma de Carol cel Mare, Alcuin (născut la York, în 735)
împreună cu colaboratori irlandezi aduce în imperiu influenţa artei arhitectonice (în
construirea mănăstirilor) şi miniaturistice (scrierea pictată) irlandeze. La curtea
împăratului din Aachen întemeiază „Schola Palatina”, unde se va învăţa gramatica,
retorica, dialectica, astronomia, latina, greaca, muzica, scrierea şi pictura ei artistică.
Sub îndemnul înaltei culturi a lui Alcuin, Carol cel Mare a întreprins în domeniul
cultului religios o reformă a lecturii şi cântării bisericeşti, ordonând, în acelaşi timp,
transcrierea în forma artistică superioară a cărţilor religioase şi juridice.
În direcţia culturii teologice şi istorice i-a fost sfetnic Paulus Diaconus, scriitor
de legende hagiografice, istorice şi predicator. Venit la curte în anul 782, acesta
aduce elemente ale artei şi culturii italiene, mult impregnate atunci (sec. VII-VIII) de
influenţa civilizaţiei bizantine. Călugării din Imperiul de Răsărit călătoreau frecvent
în Italia şi de aici continuau călătoria mai departe, spre nord-vest, în mănăstirile
76 Joseph Calmette, Charlemagne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1945, p.165.77 Eginhard, Vie de Charlemagne. Troisième edition, Paris, 1947, în colecţia Les classiques de
l’histoire de France au moyen âge.
43
43
Imperiului franc. Astfel, Orientul creştin de coloratură bizantină se îmbină cu
Occidentul creştin din jurul cultului Sf. Petru pentru a da naştere, în imperiul lui
Carol cel Mare, unei şcoli de cultură şi artă orientată tehnic de Orientul bizantin şi
purificată de inspiraţia mai rece şi abstractă anglo-saxonă.
La această încrucişare de influenţe orientale italice şi anglo-saxone se adaugă
specificul naţional franc dirijat la curtea lui Carol cel Mare de Eginhard (775-840).
Acesta şi-a petrecut copilăria şi o parte din tinereţe la mănăstirea Fulda, unde se lucra
activ. Egumenul mănăstirii îl trimite la curtea lui Carol cel Mare, motivându-se:
„pentru că dintre toţi regii, acesta era grăbit în modul cel mai înflăcărat să
descopere savanţii şi să le dea posibilitatea de a gândi, puşi la adăpost de grijile
vieţii, fapt care a permis să se asigure o nouă răspândire a ştiinţei, în parte
necunoscută”. 78
În această efervescenţă de lumină, frumos şi entuziasm, vechile mănăstiri
presărate în jurul Rinului dirijează activitatea în noul stil de muncă şi artă pretins de
împărat. Fundaţii (abbayes) mari ca Luxeuil, Corbie, St. Martin din Tours,
Reichenau, Fulda, St. Gall, Lorsch, Trier, Treves, Reims, Aix-La-Chapelle şi altele
mai mici îşi organizează „scriptoria” şi „armaria” (Armarium, 2-3 încăperi unde se
aranjau cărţile în rafturi şi se citeau la mese (sala de lectură); scriptorium, 1-2 camere
unde erau copiate manuscrisele; erau mobilate cu tot ce era necesar scrierii: mese
oblice, condeie, cerneluri, vopsele, suluri de hârtie, pergamente etc.), ca să
corespundă noilor exigenţe culturale şi artistice cerute de Carol cel Mare. Acesta avea
obiceiul să adune în biblioteca personală cele mai frumoase manuscrise şi să
dăruiască altele. Conştient de marea valoare materială a manuscriselor sale, multe
oferite lui ca omagiu, Carol cel Mare prevede în testamentul din 811 să fie vândute
cărţile bibliotecii personale la „preţul lor just, iar sumele astfel strânse, să fie
împărţite săracilor”.79
Astfel, există până în zilele noastre prin muzee şi biblioteci numeroase manuscrise
carolingiene, prezentând, în mod firesc, particularităţile scrierii pictate din acea
vreme, aşa cum le vedem şi în Codex aureus.
78 Eginhard, Vita Caroli Magni, p.105-107.79 Ibidem, pag.99.
44
44
CAPITOLUL III
CULTURA SCRISĂ ÎN PERIOADA LUI CAROL CEL
MARE
III.1.1.Reforma scrierii
În epoca merovingiană, se utilizau pentru cărţile unciale, scrierea majusculă cu
împrumuturi la cursivele comune romane, şi semi-unciale, transformate de unciale în
minuscule cu legături apărute între litere. Scrierea numită merovingiană este o
cursivă adaptată la semi-uncială. Unciala este greu de copiat şi ocupă loc, alte grafii
sunt dificile de descifrat, fără spaţiu între cuvinte, utilizând majuscule la modul
arbitrar, şi mai ales foarte diverse. Deja sub Pepin cel Scurt se observă un început al
regularităţii grafiei. Dar aceasta prin scribii cancelariei încărcaţi de redactatrea actelor
regale care vin, la cererea lui Carol cel Mare, creează o scriere rapidă, regulată şi
comună tuturor: carolinismul, conceput la începutul anului 770.
Această grafie se impune rapid în scriptoria, începând cu cea a lui Corbie,
aducând noi practici de scriere, ca utilizarea punctului de interogaţie şi prescurtări.
Studiul numărului mare de manuscrise copiate în scriptorium-ul lui Corbie a
pus în evidenţă scrierile utilizate la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul
secolului al IX-lea, şi evoluţia lor până la apariţia carolinismului sub înfrângerea lui
Maurdramne (772-781), autorul primei revizii a Bibliei.
Încă de la sosirea sa la mănăstirea Saint Martin de Tours (796), Alcuin
condamnă rusticitatea scribilor scriptorium-ului şi porneşte o reformă. El impune o
ierarhie în folosirea diferitelor stiluri şi folosinţa sistematică a punctuaţiei. Regulile
de punere în pagină sunt publicate şi grafia este fixată.
45
45
Fig.26 Biblia lui Vivien, denumită Prima Biblie a lui Carol cel Pleşuv, 845.
III.1.2. Codex-ul
Este foarte uimitor de constatat că anii întunecaţi ai Antichităţii sunt exact cei
în care a apărut, alături de minusculă, o formă materială nouă, făgăduită marilor
dezvoltări: codex-ul, sau cartea pliată şi legată, din care suportul de scris era
pergamentul (este foarte greu de făcut codici din papyrus). Termenul latin de codex
ne repune multe secole în urmă, fiindcă prima sa apariţie cunoscută la Martial,
datează din 85.80 Era vorba în original de o planşetă de lemn apoi, prin extensie, de un
ansamblu de planşete menţinute împreună printr-o legătură şi pe care erau notate
socoteli sau alte documente fără valoare durabilă. Descoperit în Fayoum, Caietul lui
Theodoros dă un exemplu excepţional, chiar dacă este relativ târziu: este vorba de un
ansamblu de zece tablete acoperite cu ceară, reunite prin legături de piele (dispărute
astăzi) şi protejate prin două talere de legătură.81 Textul corespunde în aparenţă unei
şcoli din secolul VI.80 Frederic Barbier, Histoire du livre, pag.26, edit. Armand Colin.81 Ibidem, pag.26.
46
46
Titlu curent
Minuscule caroline
Semi-unciale
Unciala
Capitale
Codexul este rezervat sec. IV copiei operelor literare, dar începand cu secolul
V el se gaseşte în situaţia de monopol pentru toate tipurile de scris, impunind un text
47hiard sau doua coloane, copiat fără ruptura (fara capitole, alineate, ori paragrafe) :
doar culorile si fantezia miniaturistilor vor strica monotonia acestei geometrii fixe,
manuscrisele zise merovingiene ornate cu letrine cu motive stilizate (plante, animale,
personaje). Raportul dintre înălţimea şi lăţimea codexului a variat în timp, în funcţie
de tradiţie, de epocă şi de destinaţia cărţii, de la forma pătrată sau dreptunghiulară la
format mai îngust, care respecta proporţia de 3/2 a înălţimii şi lăţimii, folosit şi în
zilele noastre.82
III.1.3. Minuscula carolingiană
Printre lucrările cele mai durabile lăsate de Renaşterea carolingiană sunt şi
caracterele care se folosesc şi azi pentru tipar. Când Carol cel Mare a urcat pe tron,
scrierea cea mai obişnuită folosită de copişti era în mod voit complicată, bogată în
întortochieri şi arabescuri şi cu linii verticale nemăsurate; dar în unele scriptoria
monahale din Galia se experimenta o scriere mai practică cu caractere uniforme şi
aliniate, cu un efect global de lizibilitate mai mare.83 Această scriere, numită de
specialişti minuscula carolingiană, ce s-a dezvltat în timpul lui Carol cel Mare nu
mai folosea aproape deloc ligaturile dintre litere; o scriere mai regulată, mai clară,
mai uşor lizibilă decât scrierile anterioare.84 Se năştea astfel, ca s-o spunem împreună
cu Bartoli Langeli, “singura scriere europeană care şi-a pus pecetea pe toate felurile
de scriere pentru multe secole în viitor, până astăzi şi cine ştie pentru câtă vreme
încă”; deoarece tocmai din carolingiana, ivită prin imitarea intenţionată a modelelor
antice, se vor inspira în Renaştere primii tipografi, din caracterele cărora au derivat
apoi cele de azi.85
82 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/9capIV.html83 Alessandro Barbero, op. cit., pag. 225.84 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, pag. 60, vol.6, editura Vestala.85 Alessandro Barbero, op. Cit.,, pag. 225.
47
47
Fig.27 Minuscula carolină.
Atestată încă din anii 770 prin scribii cancelariei încărcaţi de redacţia de acte regale,
această scriere reprezintă reuşita diferenţelor de tipuri de scriere elaborate la Corbie.
Ea găseşte foarte rapid un ecou în marile scriptoria, cel de la Corbie mai întâi, după
aceea cel de la Palat, încă din 781-783, poemul pe care Godescalc îl dedică lui Carol
cel Mare este copiat în carolină.
48
48
Fig.28 Evangheliarul lui Carol. Şcoala Palatului lui Carol cel Mare, 781-783, manuscris realizat de Godescalc
Scrierea rotundă şi regulată
Carolina este o scriere rotundă şi regulată, de o mare lizibilitate. Între cuvinte se
păstrează un spaţiu ceea ce îi conferă o frumoasă regularitate. Fiecare cuvânt este
schiţat după un ductus bine definit. Ea este caracterizată printr-o absenţă aproape
totală de ligaturi şi de abreviaţiuni. Acest alfabet minuscul este de o asemenea
perfecţiune căci rămâne aproape neschimbat timp de patru secole.
49
49
Fig.29 Scriere rotundă, lizibilă şi fără ligaturi.
O scriere foarte funcţională
Scrierea caolingiană este incomparabil mai funcţională decât cele două scrieri
prcticate în epoca merovingiană: prima în litere majuscule, era prea lungă la copiat şi
a doua dificilă de descifrat din cauza ligaturilor complicate şi a specificităţii sale
regionale, care a predat-o inexplicabil străinilor.
Fig.30 Scrierea carolina.
50
50
Carolina de Tours
Minuscula carolingiană a atins o perfecţiune inegalată spre mijlocul secolului
al IX-lea, în magnificele biblii produse în scriptorium-ul abaţiei Saint-Martin de
Tours.
Fig.31 Carolina de Tours.
Carolina de Reims
În scriptorium-ul Reims fondat de arhiepiscopul Hincmar, se practica o scriere
mică, regulată şi fermă: scrierea permitea reducerea unei pagini în uncială a unei
singure coloane în carolină. În ciuda absenţei totale a punctuaţiei, frecventă în
secolele V-VI, copiştii carolingieni au înţeles semnificaţia spaţiilor albe ale
modelului lor. Ei adăugau la sistemul de punctuaţie, punct şi virgulă, dar făceau
câteva greşeli, datorate absenţei intervalului între cuvinte şi fără îndoială a unei
cunoaşteri imperfecte a latinei.
51
51
Fig. 32 Carolina de Reims
Capitala, unciala şi minuscula carolină
Manuscrisele carolingiene folosesc frecvent multe tipuri de scriere. Cum este
în cartea tipărită, stilurile de scriere manuscrisă permiteau ierarhizarea informaţiilor
în pagină. Astfel capitala, unciala şi minuscula carolină sunt folosite în ansamblu
pentru titluri, proloage şi conţinutul textului în această biblie magnifică a secolului al
IX-lea.
Fig.33 Capitala, unciala şi minuscula carolină.
52
52
Specialiştii încearcă să elimine ideea că afirmarea minusculei carolingiene s-ar
fi datorat voinţei lui Carol cel Mare, deoarece nu există mărturii directe în această
privinţă. Desigur, împăratul nu era deloc încântat de erorile introduse în cărţile sacre
din cauza copiştilor proşti; obiectivul său principal era ca scrierea să fie cât mai clară
şi mai lizibilă. Dar chiar şi în absenţa unei promovări conştiente, faptul că
intelectualii carolingieni s-au mutat adesea, după ce au slujit la curte, în reşedinţe
episcopale sau abaţiale, ducându-şi cărţile cu ei, şi că epoca a cunoscut un efort atât
de notabil de sporire a producţiei de carte, ajungând, pentru a le copia, până la
manuscrisele bibliotecii palatine, par suficiente argumente pentru a explica afirmarea
treptată a unui stil de scriere unitar, în ciuda supravieţuirii, încă din timpul lui Carol
cel Mare, a unor variante locale semnificative.86 Răspândirea noii scrieri avea o
legătură strânsă cu unificarea vieţii religioase şi intelectuale în intreg imperiul la un
standard uniformizat, care marchează activitatea împăraţilor carolingieni.
Şi punctuaţia folosită astăzi este în principiu o moştenire lăsată de intelectualii
ce se aflau la curtea lui Carol cel Mare. Alcuin, dar şi alţii, precum abatele Mordramn
de la Corbie, au hotărât să-i oblige pe scribii din atelierele lor să folosească un sistem
uniform în locul caracterelor arbitrare, şi mai ales diferite. În manuscrisul din această
epocă apare pentru prima oară un semn de punctuaţie necunoscut până atunci, semnul
de interogaţie, executat cu o trăsătură ondulată, care anunţa indiscutabil forma sa
actuală.87
III.1.4. Folosirea scrisului
În administraţia imperiului, folosirea scrisului avea un rol important. Chiar
dacă majoritatea populaţiei era analfabetă, societatea francă era destul de departe de a
semăna cu societăţile primitive bazate pe oralitate: religia sa era o religie a Cărţii,
care cerea obligatoriu tuturor susţinătorilor cultului competenţa în folosirea limbii
scrise; sistemul său judiciar, deşi o mare parte a procedurii era condusă oral, se baza 86 Ibidem, pag.225-226.
87 Ibidem, pag. 226.
53
53
pe tradiţii juridice păstrate în scris şi recunoştea un amplu spaţiu probator
documentului scris.88 Folosirea scrisului este atestată la toate nivelurile. În faţa
adunării anuale era un program al subiectelor de discutat, şi este posibil ca această
ordine de zi să fi fost trimisă în prealabil participanţilor. Hotărârile luate erau
transmise sub forma unor circulare autorităţilor locale însărcinate să le aplice. Legaţii
teritoriali primeau, pe lângă instrucţiunile orale date de rege, ample instrucţiuni
scrise. Ordinele de mobilizare scrise erau trimise episcopilor, abaţilor si conţilor, cu
indicaţii asupra locului şi a datei în care urmau să fie pregătiţi cu oamenii lor, precum
şi asupra echipamentului pe care trebuiau să-l aibă.
Aceeaşi importanţă o prezentau şi rapoartele scrise pe care Carol cel Mare
trebuia să le primească de la funcţionarii săi. Fiecare episcop, abate sau conte trebuia
să aibă la dispoziţie cel puţin un notar, iar prilejurile de a se folosi de acesta nu
lipsesc, chiar în afara practicii judiciare, care obliga, evident, la redactarea în scris a
sentinţelor. Legaţii trebuiau să prezinte lista magistraţilor, avocaţilor şi notarilor pe
care îi numiseră în cursul misiunii lor, numele tuturor acelora care nu răspunseseră la
convocarea oastei şi nu aveau mijloace să plătească amenda, a celor care se mutaseră
in altă regiune, şi lista tuturor beneficiilor în fiecare comitat care erau separate de
fisc, cu o expunere critică a situaţiei lor.89 Chiar şi preoţii trebuiau să aibă scrisă o
evidenţă a dijmelor pe care le încasau şi a folosirii lor.
Şi intendenţii care administrau proprietăţile regale erau obligaţi să ţină o
contabilitate: Capitulare de villis stabileşte că ei trebuie să înregistreze în scris tot ce
consumă ori cheltuiesc, şi să comunice, tot în scris, Curţii, valoarea rezervelor. 90 În
fiecare an, trebuiau să trimită un raport complet asupra tuturor recoltelor şi
veniturilor, împărţit pe rubrici individuale. Este posibil ca nu toţi administratorii
locali să fi reuşit ceea ce li se ceruse; şi totuşi, încrederea administraţiei lui Carol cel
Mare în documentaţia scrisă apare destul de mare faţă de ceea ce am fi putut să ne
aştepăm în condiţiile epocii.
88 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag.159.89 Ibidem, pag.160.90 Ibidem, pag.160.
54
54
III.2. Bibliotecile şi scriptorium
III.2.1. Artiştii şi lucrările lor
La începutul Evului Mediu, mulţi miniaturisti erau călugări – ocazional maici,
membri ai clerului secular, sau chiar mireni – care au lucrat în scriptoria mănăstirilor
lângă copişti sau scriitori, care erau de obicei călugării înşişi.91 (Ei au executat
numeroase manuscrise iluminate necesare serviciilor liturgice, studiilor teologice sau
devotamentului privat, la fel şi alte lucrări numeroase care făceau parte din procesul
de învăţare a perioadei, incluzând cărţi seculare date de antichitate.
Deşi manuscrisele au continuat să fie scrise şi decorate în mănăstiri şi de catre
călugări de la sfârşitul Evului Mediu şi în Renaştere deasemeni, în această perioadă
mulţi miniaturişti erau deja meseriaşi laici care lucrau în ateliere cu ajutorul
asistenţilor şi ucenicilor. Artiştii profesionişti ai Evului Mediu au lucrat doar la cartea
miniată, însă alţii erau implicaţi atât în miniatură cât şi în pictura la scară mare
precum fresce şi piese de altar.92 Miniaturiştii de obicei aparţineau fie branşei
pictorilor fie branşelor implicate în piaţa de carte (scriitori, legători, vânzători de cărţi
etc.); acest aranjament varia de la un oraş la altul. Până la sfârşitul Evului Mediu,
majoritatea miniaturiştilor au rămas anonimi. Deşi copiştii au început să-şi semneze
numele la începutul lui 586, când faimoasa Evanghelia Rabula a fost semnată de
către scriitorul ei, nici o semnătură a miniaturiştilor înainte de secolul XVIII sau XIX
n-a supravieţuit.93 Şi totuşi lipsa semnăturilor artiştilor poate fi parţial explicată de
faptul că în unele cazuri copistul şi miniaturistul să fie unul şi aceeaşi persoană (ca în
cazul Evangheliei Lindisfarne scrisă de Episcopul Eadfrith în 716). Semnăturile
miniaturiştilor rămân rare până la sfârşitul perioadei medievale.
91 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/parchment.html)92 Ibidem.93 Ibidem.
55
55
Fig. 34 Sfantul Grigorie, inspirat de Duhul Sfant, dicteaza sacramentariul sau unor scribi.
Sacramentariul lui Carol cel Plesuv, latin 1141, f.6.
Odată cu creşterea graduală a statutului artistului de la simplu artizan la artist
recunoscut, miniaturiştii au arătat deasemeni o mai mare conştiinţă de sine. Ei au fost
bine documentaţi în oraşele unde producţia de carte era ocupaţia majoră. Oraşe
universitare ca Bologna, Paris, Oxford, Cambridge au jucat un rol foarte important în
această privinţă, fiind centrele principale pentru producţia şi piaţa de cărţi.94 În faza
de început a pictării cărţi medievale, instrucţia lor s-a făcut în mănăstiri de către
personal instruit. Ulterior numărul artiştilor laici fiind în creştere, instrucţia era de
obicei făcută de echipe de ucenici în ateliere. Miniaturiştii împărtăşeau adesea
execuţia lucrărilor. Stadiile variate ale unei singure miniaturi erau executate de
diferiţi membri ai aceluiaşi atelier: maestrul era responsabil de părţile cele mai
dificile şi determinante ale lucrului ca aşezarea compoziţiei, în timp ce ucenicilor le
erau încredinţate lucrările mai mecanice, mai îndelungi care deasemeni necesita mai
puţină experienţă, ca pregătirea fundalului sau întărirea desenului preliminar în
cerneală.95 Câteodată foile separate ale codexului nelegat erau date la diferiţi pictori
94 Ibidem.95 Ibidem.
56
56
pentru decorare. În aceste cazuri o atenţie specială era dată armonizării totale a
lucrării. Decoraţia codicelor a variat foarte mult în valoare şi complexitate. Cel mai
simplu dintre modele era decoraţia marginii sau marginalia, deşi acestea erau
câteodată complicate şi includeau figuri de animale lucrate cu grijă, monştri şi
personaje omeneşti.
Literele iniţiale ale textelor erau frecvent decorate, adesea cu o scenă, numite
iniţiale istoriate.96 Cele mai ambiţioase dcoraţiuni umpleau fie un sfert, o jumătate
sau o pagină întreagă. Din cauza formatului lor în pătrat, aceste miniaturi adesea
imitau picturi la scară mare. În multe cazuri directa influenţă a picturilor
monumentale sau chiar a gravurilor în lemn a fost demonstrată în miniaturi.
Iluminatorii copiau alte miniaturi sau împrumutau modele din cărţi cu modele.
Cărţile cu modele de obicei includeau studii variate din viaţă şi copii făcute din
tot felul de lucrări. Ele erau adesea date de la un artist sau atelier la altul.
Manuscrisele iluminate erau întotdeauna larg circulate şi copiate. În special codicii
somptuos decoraţi erau pentru cadouri de nuntă.
III.2.2. Scriptorium-ul
Scriptorium-ul era atelierul în care cărţile erau scrise, decorate şi legate; el
aparţinea unei mănăstiri sau biserici. Câţiva scribi au lucrat, în secolele al VIII-lea şi
al IX-lea, şi în palatele regale dar cu intermitenţă.97 Scriptoria erau numeroase, dar de
importanţă şi dimensiuni variabile. Cum manuscrisele medievale nu aveau adresă,
atribuirea lor unui anumit scriptorium se bazează pe datele unei aprecieri delicate şi
care adesea nu furnizează decât probabilităţi.
96 Ibidem.97 Albert Labarre, Istoria cărţii, pag. 32, edit. Institutul European, Iasi, 2001.
57
57
Fig. 35 A doua Biblie a lui Carol cel Plesuv, 871- 877.
Realizarea cărţilor se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat,
armarius; acesta se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza şi
conducea lucrul, verificând execuţia.98 Adesea îndeplinea şi funcţia de bibliotecar,
asigurând păzirea cărţilor şi controlând împrumutarea lor.
Nu se scria pe volume legate, ci pe caiete separate care erau adunate la sfârşitul
lucrului. Înainte de a copia, scribul delimita pe pagină cadrul unde se scria textul,
păstrând marginile şi spaţiile rezervate titlurilor şi decorării; uneori trasa chiar linii
pentru a scrie drept.
98 Ibidem, pag. 33.
58
58
Decorul literelor ornate al primului cuvânt: Visio este de influenţă insulară (jocuri de împletituri, litere încrucişate, culorile roşu şi verde subliniind iniţiala)
Respectarea ierarhiei între scrieri, marile capitale aurite pentru incipit, uncialele aurite pentru începutul textului.
Biblia a doua a lui Carol cel Pleşuv. Manuscrise, latin 2, f. 146, Saint-Amand-en-Pavele, 871-877.
Fig. 36 Copist http://fr.wikipedia.org/wiki/Renaissance_carolingienne
Scriptorium-ul trebuia aprovizionat în mod constant cu pergament. Cum acesta
era scump şi rar, pieile erau un cadou apreciat la mănăstiri. Pregătirea pieilor se făcea
în general în atelierele din exteriorul mănăstirii, dar care depindeau de acestea.
Uneori, călugării răzuiau pergamentele deja scrise pentru a copia pe ele altceva,
acesta din cauza lipsurilor şi din economie, şi nu pentru a face să dispară texte ale
Antichităţii păgâne; de altfel, versiunile vechi ale Sfintei Scripturi şi cărţile liturgice
care nu mai erau folosite au dispărut astfel.99
Copiştii aparţineau comunităţii monastice. Uneori călugări în trecere veneau să
li se alăture, chemaţi datorită competemţei lor sau, dimpotrivă, veniţi să se
perfecţioneze într-un atelier renumit sau pur şi simplu pentru a recopia un text care
lipsea din mănăstirea lor. Scriptorium-ul nu folosea neapărat aceiaşi călugări în
permanenţă; în anumite cazuri, cea mai mare parte a membrilor comunităţii făceau cu
schimbul. Munca copistului avea un caracter religios: execuţia unei cărţi era un lucru
bun deoarece permitea celor care erau în serviciul Domnului să se edifice citind-o;
aspectul aspru şi anevoios al muncii aducea merite.
Munca presupunea transcrierea şi copierea textului. Totuşi, operele originale
erau mai întâi dictate unui notar care le scria pe tăbliţe de ceară; apoi, copiştii
scriptorium-ului le treceau fără greşeli pe pergament. Acest intermediar servea drept
ciornă şi permitea eventualele corecturi; el explică şi raritatea manuscriselor
autografe ale acestei epoci. Execuţia unui manuscris putea fi opera unui singur copist
sau rezultatul unei munci colective; în acest ultim caz, caietele erau distribuite la trei
sau patru copişti, uneori mai mulţi, atunci când se dorea ca o carte să fie repede
99 Ibidem, pag. 33.
59
59
terminată. Legarea, care consta în adunarea şi copertarea caietelor, se făcea în general
în scriptorium. Durata execuţiei varia în funcţie de rapiditatea şi numărul scribilor şi
în funcţie de calitatea cerută de manuscris. Au fost manuscrise scrise în câteva zile,
altele în mai mulţi ani, dar se estimează că execuţia unui manuscris de dimensiune
medie de către un singur copist cerea trei sau patru luni. Şeful de atelier sau un alt
călugăr experimentat revedea manuscrisul; aceasta consta fie în simpla recitire a
textului pentru a elimina greşelile evidente, fie în compararea copiei cu exemplarul
reprodus pentru a se asigura de fidelitatea transcrierii, fie în confruntarea cu un alt
exemplar decât cel folosit şi considerat mai bun. Scriptorium-ul ţinea loc şi de
secretariat; aici se redactau acte, arhivă, corespondenţă etc.
Fiecare atelier lucra pentru biblioteca propriei mănăstiri, dar putea primi şi
comenzi din exterior, fie de la prinţi sau personalităţi, fie de la alte mănăstiri.
III.2.3. Cărţi şi biblioteci
Pe lângă reforma sistemului şcolar, Carol cel Mare s-a preocupat şi de situaţia
bibliotecilor. O carte, pe vremea aceea era o investiţie având în vedere preţul
pergamentului şi al mâinii de lucru specializate; orientarea suveranului a fost tocmai
aceea de a încuraja astfel de investiţii, favorizându-i pe abaţii care intenţionau să-şi
mărească bibliotecile. Dar pentru aceasta era mai întâi de toate nevoie să se formeze
o bibliotecă la curte, unde, la urcarea pe tron Carol cel Mare nu găsise nici o carte. Şi
numai la începutul anilor optzeci, chiar atunci când curtea devenea un centru de
discuţii intelectuale şi de creaţie poetică, regele a trimis o circulară, cerându-le celor
care erau în stare, să copieze pentru el operele autorilor clasici şi ai Părinţilor
Bisericii.100
Odată constituită biblioteca palatului, a fost posibil să se organizeze copierea
acelor texte pe care regele dorea să le foloseasca, în copie exactă, in tot regatul, de la 100 Alessandro Barbero, Carol cel Mare, editura All, p..222.
60
60
culegerea omiliilor, facută de Paulus Diaconus, la Regula Sf. Benedict, pe care Carol
dispusese personal să fie copiată, la Montecassino, după un exemplar considerat
autograf.101
Compoziţia bibliotecilor nu era uniformă; în ansamblu, însă, bibliotecile
răspundeau peste tot aceloraşi cerinţe şi cuprindeau aceleaşi categorii de lucrări
(variind doar în proporţie, de la o categorie la alta) – teologice, isorice, juridice,
tratate de gramatică şi de prozodie, manuale de retorică şi de dialectică, opere ale
clasicilor latini – şi, foarte rar însă, lucrări de aritmetică, geografie sau medicină.102
Multe biblioteci din regat îşi aduceau împrumut opere de bază din Irlanda, Anglia,
Italia pentru a le copia apoi în scriptoriile lor.
Producţia de cărţi a cunoscut o accelerare sigură în perioada carolingiană:
primii opt sute de ani ai erei creştine ne-au transmis în total 1800 de codice
manuscrise latine, pe când, din secolul al nouălea, au supravieţuit peste 7000. Au
avut un rol important în această activitate mai cu seamă instrumentele de lucru
nelipsite clerului, Biblia şi codicele liturgice. Pentru a nu da decât un exemplu,
scriptorium- ul de la Sf. Martin din Tours producea anual cel puţin două Biblii
complete, care, prin intermediul curţii regale, ajungeau în cele mai îndepărtate
reşedinţe episcopale şi monahale ; importanţa efortului se poate mai bine aprecia dacă
ne gândim că pentru a obţine pergamentul necesar unei singure Biblii trebuiau tăiate
câteva sute de oi.103 La fel de costisitoare era şi legătura unei cărţi : Carol cel Mare a
donat abaţiei Saint-Denis o pădure cu toţi cerbii ce trăiau în ea, pentru ca pieile lor să
foloseasca la legarea volumelor din biblioteca mănăstirii.
Bibliotecile şi atelierele copiştilor au rolul de a păstra textele, de a le multiplica
exemplarele şi astfel, de a lărgi orizontul cultural. Restaurării învăţăturii creştine vin
să li se adauge o renaştere a literaturii profane cu repunerea în drepturi a textelor din
antichitatea păgână. Se recopiază mult mai mult Părinţii Bisericii decât Cicero.
101 Ibidem, pag. 223.102 Ovidiu Drâmba, op. cit., vol.6, pag. 60.103 Alessandro Barbero, op.cit. pag.223.
61
61
Se mai întâlnesc culegeri de fragmente în care textele luate de la Părinţii
Bisericii sunt mai numeroase decât cele furnizate de scriitorii clasici.104
Fiecare manuscris realizat la Tours era rodul ostenelii unui grup de călugări, şi
acelaşi lucru colectiv este atestat şi în alte ateliere monahale, de bărbaţi sau femei.
Însă era posibil şi ca un singur scrib să răspundă de întregul codice, precum acel
Agambert care, după ce copiase Commentarii ale Sf. Ieronim, a notat că lucrase timp
de treizeci şi patru de zile, de la 1 iulie le 4 august 806, cu o medie de unsprezece
pagini pe zi.105 Majoritatea copiştilor erau călugări, dar există motive să credem că şi
clerici de pe lângă catedrale şi uneori chiar şi profesionişti laici au fost implicaţi în
alcătuirea manuscriselor.
Sporirea producţiei de carte n-a folosit numai la răspândirea Bibliei şi a
Părinţilor Bisericii. Şi cronicarii şi hagiografii contemporani si-au văzut apreciată şi
răspândită opera, ca şi autorii clasici din Antichitatea Latină, care au supravieţuit
până astăzi tocmai datorită manuscriselor carolingiene. Pe langă texte sacre,
biblioteca lui Carol cel Mare cuprindea Lucan, Terenţiu, Iuvenal, Tibul, Horaţiu,
Marţial, Cicero, Titus Livius si Sallustiu, iar multe dintre aceste texte au fost copiate
la curte pentru cele mai importante biblioteci monastice.106
Aproape toate lucrările erau în latină; existau puţine texte în greacă sau
ebraică; limbile naţionale apăreau în câteva manuscrise, mai adesea în vocabulare şi
glosare decât în texte.107
Interesul pentru literatura profană a Antichităţii este caracteristic pentru epoca lui
Carol cel Mare şi se numără printre trăsăturile care justifică, cel puţin în aparenţă,
numele de renaştere dat relansării culturale a epocii carolingiene ; 62hiard acă, pentru
a păstra proporţiile, trebuie să amintim că toate inventarele acestei epoci dovedesc
104 P. Riche, Les Bibliotheques de trios aristocrats laics carolingiens, in MA, t. 69, 1963, p.
87)
105 Alessandro Barbero,op.cit, pag.223.106 Ibidem, pag. 223-224.107 Albert Labarre, Istoria cărţii, trad de Camelia Secăreanu, ed.......pag.38.
62
62
prevalenţa zdrobitoare a literaturii sacre asupra celei profane : printre cele 400 de
manuscrise ale bibliotecii de la Sankt Gallen existau doar patru autori păgâni.
Fig.37 Carte medievala carolingiana (750-987).
Literatura biblică nu este reprezentată decât prin două comentarii : unul anonim
despre Psalmi iar altul al Sf. Ieronim, despre evanghelia lui Matei. Se mai află aici un
volum de extrase de drept canonic şi „Regula Sf. Benedict”.108(
Contrar legendei, totuşi, textele clasice nu erau îngropate în bibliotecile
mănăstirilor, ci circulau ; marii intelectuali, care adesea erau abaţi la una sau mai
multe abaţii şi se cunoşteau între ei, ne apar preocupaţi să-şi ofere reciproc cărţi
pentru a pune să le copieze. Lupus, abate de Ferrières, îi scrie lui Eginhard, pe atunci
abate de Selingenstadt, scuzându-se că încă nu-i poate restitui manuscrisul la Noctes
Atticae de Aulus Gellius, întrucât un alt abate, Rabanus Maurus de la Fulda, face o
copie pentru biblioteca sa.109
Cataloagele principalelor biblioteci mănăstireşti erau publice, încât
bibliotecarii le puteau consulta, apucându-se apoi să ducă tratative dificile de a
împrumuta manuscrisele care îi interesau şi organizând copierea lor. Literatura antică
târzie era citită cu plăcere, şi de altfel poeţii puteau fi consideraţi continuatorii direcţi
ai acelei tradiţii, simţită încă vie, şi nu simpli imitatori cum vor fi ulterior umaniştii :
108 Ed. Jeauneau, L’heritage de la philosophie antique durant le haut Moyen Age, în La cultura
(170) p. 17
109 Alessandro Barbero,op.cit., pag.224.
63
63
encomion-ul lui Carol cel Mare datorat lui Teodulf din Orléans nu se potriveşte în
comparaţie cu ce se scria la Ravenna la curtea lui Teodoric.110
Nu era vorba de o educaţie ce aparţinea doar oamenilor Bisericii şi care să-i
excludă complet pe laici. Dacă majoritatea cărturarilor mai apropiaţi de Carol cel
Mare erau ecleziaşti, iar unii dintre ei ajung episcopi sau abaţi la una sau mai multe
mănăstiri, unii dintre ei practic erau laici, precum Angilbert, protagonistul unei
îndelungate legături cu una dintre fiicele lui Carol cel Mare, din care s-a născut
istoricul Nitard, şi care a adus vreo două sute de cărţi mănăstirii Saint-Riquier al cărei
abate fusese numit.111 În casele nobililor, cărţile erau nelipsite, 64hiard acă în mare
parte erau cărţi religioase, şi probabil că în cele mai multe familii soţia le-ar fi folosit.
Pe lângă dezvoltarea care avea loc în mănăstiri, era şi preocuparea de a se forma
biblioteci permanente care să dureze multă vreme ; acelaşi Carol cel Mare, în
testamentul său, precizează că banii din care s-au vândut cărţile sale, să fie împărţiţi
sărăcilor. Preţul destul de ridicat al manuscriselor arăta modul în care erau
considerate, împiedicând să fie evaluate ca un patrimoniu exclusiv intelectual.
110 Ibidem,pag. 224.111 Ibidem,pag. 224.
64
64
III.3. Ornamentaţia manuscriselor
2.3.1. Materialele şi tehnicile producţiei de manuscrise
a) Pergament
Pergamentul în Evul Mediu era un articol comercial standard, produs de
specialişti, iar cei care îl foloseau nu ştiau prea multe despre modul cum era făcut.112
Pergamentul era făcut din piele de animal. Cuvântul pergament, de obicei
pergamentum în latina medievală, derivă de la numele oraşului Pergam a cărui rege
antic Eumen, spune Pliniu, că l-ar fi inventat în al doilea secol după Hristos, în timpul
unui blocaj de piaţă cu papyrus.113 Cuvântul vellum are aceeaşi origine ca pielea de
viţel, vitellus în latină, şi este strict materialul de scris făcut din piele de vacă.
Uneori pergamentul era innobilat, prin aplicarea unui strat de vopsea (rosie
pentru documentele imperiale) iar textul era scris cu cerneala din aur sau argint. 114
Pregătirea materialului este un proces lent şi complicat. Manuale timpurii ale
meşterilor subliniază că selecţia unei piei bune era crucială.
Înainte de toate, meşteşugarul trebuie să spele o piele în apă curgătoare curată
şi rece pentru o zi şi o noapte după o reţetă sau pur şi simplu până când este curată
îndeajuns. Când pielea începe să putrezească, părul cade. De obicei, procesul
pierderii părului în producerea pergamentului este artificial inclus de săpunirea
pieilor în cuve de lemn sau piatră într-o soluţie de var şi apă pentru 3 sau 10 zile. 115
Una câte una, pieile ude alunecoase sunt scoase şi drapate cu partea păroasă înafară
pe un scut mare curbat de lemn. Meşteşugarul răzuieşte părul cu un cuţit lung curb.
112 Daniel V. Thompson, Materiale şi tehnici de pictură în Evul Mediu, trad. De Florin şi Ioana
Caragiu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pag.65.
113 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html114 Elena Ardelean, Nicoleta Melniciuc-Puica, Suporturi grafice traditionale, pag.57, editura
Performantica, 2006.
115 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html
65
65
Pielea depărată şi curăţată este apoi încă o dată clătită pentru încă două zile în apă
proaspătă pentru a se curăţa de var.116
În faza secundară a procesului, pielea udă de la ultima clătire este suspendată,
întinsă pe un cadru de lemn. Acest cadru poate fi în formă de inel sau aproape
dreptunghiular. Când este întinsă, orice rană mică sau tăieturi făcute accidental în
timpul jupuirii sau depărării vor fi trase într-o gaură circulară sau ovală. Nu este
neobişnuit să se întâlnească asemenea găuri în paginile sau marginile manuscriselor
medievale. Dacă meşteşugarul remarcă tăieturi în timp acestea pot fi cusute cu aţă
pentru a opri expansiunea lor.
Fig.38 web.ku.edu/~bookhist/medbook1.html Şlefuirea pergamentului.
Pielea este strânsă şi lustruită dar încă udă. Apoi este frecată viguros folosind un cuţit
curb cu un mâner central. Cuţitul în formă de lună a fost numit lunellum şi apare în
imaginile medievale ale meşteşugarilor de pergament ca fiind unealta lor
caracteristică, şi este folosită pentru a da ambelor suprafeţe o răzuire completă, în
special părţii cărnoase a pielii.117 O reţeta specială avea pergamentul transparent
utilizat ca material decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat
cărţile.118 În perioada monastică de început a producţiei de manuscrise,
pergamentul era adesea gros. Partea fibroasă unde părul a fost cândva trebuie să fie
116 Ibidem. 117 Ibidem.118 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm
66
66
răzuită în special la acest stagiu final pentru a îndepărta strălucirea de sticlă
nesatisfăcătoare ca suprafaţă de scris.
Preţul pergamentului desigur variază, dar foile erau majoritatea vândute în duzine.
Pergamentul este extraordinar de durabil, mai mult decât pielea. Poate dura până la
1000 de ani sau mai mult în condiţii perfecte.119 Pergamentul bun este moale, subţire
şi catifelat şi se pliază uşor.
b) Cerneala
Penele de gâscă erau stilouri care se înmoaie. Un copist nu putea scrie fără
sticluţa cu cerneală, iar miniaturile Sfântului Ioan de Patmos câteodată includ figura
diavolului poznaş care se furişează cu un cârlig pentru a împrăştia sticla cu cerneală a
Sfântului.120
În scriptorium cerneala era ţinută în cornuri de cerneală; unii copişti sunt
arătaţi ţinând aceste cornuri dar de obicei ambele mâini erau ocupate cu stiloul şi
cuţitul. Evangheliştii descrişi în cărţile evanghelice carolingiene, adesea au cerneala
lor pe un suport separat, lângă birou. În imaginile medievale ulterioare cornurile sunt
în general inserate într-un inel de metal ataşat la marginea biroului în partea dreaptă.
Sunt exemple unde cornurile sunt fixate într-un şir vertical de găuri în suprafaţa
mesei iar vârfurile lor pot fi văzute ieşind înafară dedesubt de masă.
Sunt un număr mediu de reţete medievale pentru realizarea cernelii. Sunt două
tipuri complet diferite de cerneală. Prima este cerneala de carbon, făcută din mangal,
sau negru de fum mixat cu o gumă.121 A doua este cerneala metalo-galică, de obice
fero-galică, făcută din mixarea unei soluţii de acizi tanici cu sulfat feros. Negrul este
rezultaul reacţiei chimice. Ambele tipuri de cerneală au fost angajate în manuscrisele
medievale. Deoarece cerneala obişnuită la scrierea pe papyrus nu se prindea bine pe
suprafaţa netedă a pergamentului, a fost necesară prepararea unei cernele cu bază
metalică. Aceasta s-a obţinut la început întrebuinţând gogoaşe de ristic care au un
119 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html120 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame7.html)121 Ibidem.
67
67
conţinut feruginos.122 Roşul era folosit frecvent în manuscrisele medievale, pentru
capitole, titluri şi iniţiale, pentru rubricile din manuscrisele liturgice, şi pentru literele
zilelor din calendare. Corecturile în text uneori erau făcute cu roşu, atrăgând atenţia
la grija cu care un text a fost verificat. Cernelurile albastre şi verzi există dar sunt
rare; roşul era întotdeauna a doua culoare.
Cerneala roşie poate fi făcută din aşchii de lemn de Brazilia care erau infuzate în oţet
şi amestecat cu gumă arabică.
Atât exemplarul cât şi copia erau plasate simplu una lângă alta pe un birou
înclinat.123 Se vede în miniaturi că manuscrisele erau ţinute deschise de către greutăţi
suspendate de fiecare capăt de sfoară, cu un capăt legănându-se în spatele biroului şi
altul atârnând în jos de-a lungul părţii de sus a paginii. Un manuscris de pergament va
tinde să se închidă doar dacă este ţinut deschis. Uneori greutăţile sunt arătate mai
mult sau mai puţin triunghiulare cu capete rotunde şi margini orizontale extinse.
Copistul în timp ce copie textul, va putea relativ uşor să îndepărteze greutatea în
partea de jos a paginii aşa încât marginea orizontală lungă va marca locul său exact în
exemplar. Copiştii stăteau foarte sus, adesea pe scaune înalte, înaintea unui birou
înclinat.
Cum cerneala necesită ceva timp pentru a se usca, se poate vedea uneori pe
paginile manuscriselor medievale că concentraţia de cerneală este în marginile joase
ale literelor aşa cum a fost fixată înclinaţia biroului. Când copistul stătea pentru a
începe copierea i se recomanda de către reţete să dea pergamentului o lustruire finală
cu o piatră ponce fină şi să netezească suprafaţa cu calc.124
Copistul ţinea în mâna stângă un cuţit. Acesta este important şi universal în
Evul Mediu. Scrisul era o operaţie cu două mâini. Era menit, pe lângă alte lucruri, să
nu aibă mână liberă pentru urmărirea locului său în exemplar. Cuţitul era pentru
ascuţirea penei şi pentru ştergerea greşelilor şi mai practic, pentru fixarea suprafeţei
întotdeauna elastică a vellumului.
122 Nicolai Grămadă, Contribuţii la istoria cărţii şi a scrisului în Evul Mediu ,pag. 116.
123 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame7.html124 Ibidem.
68
68
c)Condeiul
Oricine este familiar cu imaginea copistului medieval copiind texte cu un
„condei” de gâscă ceea ce este corect. Cernelurile erau mai groase şi mai glutinice
decât cerneala comercială modernă, şi sunt numeroase reţete medievale pentru
manufacturarea lor dar aproape că nu există instrucţiuni de tăiere a condeielor.125 Toţi
oamenii literali îşi pregăteau ei înşişi condeiele şi astfel nu merita scrierea despre
cum se făcea. Uneori se pretinde că manuscrisele microscopice ale copiştilor
universitari erau făcute cu pene de corb sau cioară. Tehnic este posibil dar un condei
mic este greu de ţinut, în special dacă se scrie o Biblie lungă de 100 de pagini, si
orice script mic ar putea fi rezultatul unui condei mai mare tăiat cu un vârf mai
subţire.126
Imaginile medievale ale copiştilor în activitate sunt remarcabil de comune fie
că este portretul autorului de la închiderea textelor sau ca parte din iconografia
standard a evangheliştilor şi a Părinţilor Bisericeşti în studiul lor. Astfel sunt ilustraţii
de oameni cu stilouri din toate perioadele Evului Mediu.
III.3.2. Copierea
In timpul evului mediu si pana in secolul al XI-lea, copia manuscriselor se
facea in mod esential in scriptoria manastirilor. Calugarii copisti munceau in echipa,
incadrati de sefii de atelier care distribuiau, apoi controlau si uneori dirijau munca lor
cu toate ca textele tiparite erau cele mai bune posibile. Schimbarile, pregatirile intre
abatii sau cumparaturile furnizau modele indispensabile.
125 Ibidem.126 Ibidem.
69
69
Fig.39 Model de evanghelist.
Copiştii carolingieni reproduceau de asemenea Biblia, culegeri liturgice pentru
a celebra slujba si textele Parintilor Bisericii destinate sa hraneasca meditatia lor, dar
si clasicii Antichitatii. Ei furnizau astfel contemporanilor lor lecturile necesare
imbogatirii crestinismului, dar de asemenea bazele invatamantului si materiei
indispensabile intelectualilor pentru propria lor reflexie.
O parte importanta din activitatea scriptoria era pentru copierea cărţilor
liturgice care sunt evangheliarele si sacramentariile. Alături de copiile de lux
destinate prinţilor si bisericilor apărea o producţie mai curentă, vizând fabricarea
cărţilor ecleziastice revizuite şi dirijate, indispensabile ministerului lor.
70
70
III.3.2. Decorarea manuscriselor
Reputaţia manuscriselor medievale provine într-o asemenea măsură din
decorarea lor încât uneori se uită celelalte aspecte. Aceste manuscrise au o importanţă
artistică fundamentală, deoarece pictura Evului Mediu timpuriu supravieţuieşte
aproape numai prin ilustraţii. Acestea nu sunt întotdeauna originale; scribii care
recopiau textele din vechile manuscrise puteau să reproducă şi imaginile.127 Se
întâmpla şi ca pictura manuscriselor să-şi împrumute modelele şi altor arte, dar cel
mai adesea influenţa fresca, mozaicul, vitraliul, tapiseria, emailul şi chiar sculptura
monumentală.
Fig.40 Manuscris carolingian, Franta, secolele VII-X.
Iniţiala împodobită ocupă un loc primordial în decorarea manuscriselor Evului
Mediu timpuriu. Ea are o semnificaţie profundă, nerăspunzând numai unei nevoi de
decorare, ci exprimând şi caracterul sacru al cuvântului, semnificaţia sa, de care
oamenii Evului Mediu erau mai conştienţi decât noi. Însăşi forma iniţialei îi
sugerează miniaturistului o figură adesea umană; T-ul iniţial din canonul slujbei
devine Christ crucificat, I-urile devin statui-coloane reprezentând sfinţi.128 Alte litere
imită şi urmează forma corpului omenesc, vădind imaginaţia sau fantezia
127 Albert Labarre, op. cit., pag. 37.128 Ibidem, pag.37.
71
71
miniaturiştilor. Adesea iniţialele iau forma animalelor (Psaltirea de la Corbie, secolul
al IX-lea).
Fig 41 Miniatura dintr-un manuscris realizat pentru episcopul Drogon (821-855), fiul legitim al lui
Carol cel Mare.
Manuscrisele erau ornate cu iniţiale şi cu miniaturi – erau adevărate opere de
artă. Iniţialele capitolelor, pictate în culori vii, inclusiv în aur şi argint, se
împodobeau cu elemente geometrice, florale şi animaliere (uneori chiar cu
reprezentări fantastice). Din iniţiale s-au dezvoltat chenarele ornamentale, întâlnite
foarte frecvent în manuscrisele de lux din perioada medievală. Un alt ornament
întâlnit mereu pe filele codexurilor din secolele XII – XIII, laice sau religioase, era
miniatura. Scenele din miniaturi erau în strânsă dependenţă cu conţinutul cărţii,
având deci caracter laic sau religios.Legenda codicelui a fost făcută pentru a se păstra
manuscrisul în condiţii cât mai bune, precum şi pentru a-l face mai frumos şi a-i da
un aer mai solemn.129 În perioada merovingiană, decorarea manuscrisului rămâne
săracă, ornamentaţia câştigă teren în defavoarea ilustraţiei, care se limitează adesea la
iniţiale şi elemente marginale, iar manuscrisele frumoase sunt rare. Renaşterea
carolingiană se manifestă strălucit în decoraţia manuscriselor. Carol cel Mare,
Ludovic cel Pios, Carol cel Pleşuv sunt amatori de cărţi frumoase. Cele mai preţioase
sunt împodobite luxos, scrise cu litere de aur sau argint pe un pergament de culoarea
129 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/9capIV.html
72
72
purpurei (Evangéliaire de Saint-Riquier).130Clasificarea producţiei în şcoli regionale
este comodă dar aproximativă. Şcsolii din Tours îi datorăm Bible de Moutier-
Grandval, Sacramentarie d’Autun, Première Bible de Charles le Chauve,
Evanghéliaire de Lothaire. Celei din Saint-Denis i se atribuie Seconde Biblie de
Charles le Chauve, Codex aureus şi Bible de Charles le Gros. Şcoala din Reims se
distinge printr-o puternică amprentă bizantină ; principalul scriptorium, cel din
Hatvillers, a produs Evangéliaire d’ Ebbon şi Psautier dit d’ Utrecht. Sacramentaire
de Dragon şi Evangéliaire de Saint-Médard de Soissons sunt cele mai bune mărturii
ale şcolii din Metz.131
Fig.42 Sacramentariul lui Drogon.
Legătură incrustată cu plăci de fildeş sculptate
Manuscrise, latin 9428.
130 Albert Labarre, op. cit., pag.38. 131 Ibidem, pag.38.
73
73
III.3.3. Manuscrise de mare lux
Imaginile Cuvântului divin, manuscrisele biblice şi liturgice destinate
împăraţilor şi episcopilor sunt considerate ca obiecte preţioase, păstrate în tezaurele
ecleziastice din care erau scoase în mod ocazional pentru a fi purtate în procesiune în
biserică până la altar.Confecţionate cu mare atenţie, primeau un décor luxos în
special, fiind elaborate la început din materiale cercetate şi cu însemnătate simbolică
asemenea aurului, argintului sau purpurei care au fost folosite pentru ilustrarea
textului sacru.Calitatea perfectă a foilor purpurii, erudita ierarhie a scrierii de aur şi
argint, decoraţia lor somptuoasă, subliniază şi amplifică sensul textelor sacre. Foarte
captate pentru strălucirea lor care reflectă lumina divină, aurul şi argintul sunt folosiţi
în scrierile şi în detaliile sigure ale decorului în care este vorba de a pune în valoare.
Purpuriul, culoarea mitică prin excelenţă, reflectă o dublă conotaţie imperială şi
creştină: ea permite suveranilor de a se plasa în moştenirile împăraţilor romani
evocând Patima lui Hristos.
Fig 43.Coperta cărţii Evangheliei Lindau (MS.644, fol.115v) gravată în aur cu perle şi pietre
preţioase.
74
74
Fig.44 Evangheliile lui Drogon.
Legătura de fildeş şi orfevrărie.
75
75
III.4. Principalele opere scrise în perioada carolingiana
III.4.1. Grupul de manuscrise Ada
În afara particularităţilor formale, comune scrierii pictate carolingiene,
manuscrisele epocii atrag atenţia şi prin însuşiri individuale, datorate fiecărui scrib în
parte, unui singur scrib-maistru şi discipolilor lui. Pentru epoca lui Carol cel Mare
specialiştii disting pe teritoriul Franţei mai multe şcoli miniaturistice specifice: şcoala
de la Rin, cea de la Tours, de la Reims, Corbie, şcoala franco-insulară (Irlanda,
Anglia) şi şcoala de la Metz.132 Pe teritoriul actual al Germaniei şi Elveţiei au fiinţat
atunci şi alte şcoli, existând între ele uşoare trăsături specifice, diferenţiate: St. Gall,
Lorsch, Aachen.
Fig. 45 Evangheliile Ada conţin portretul evanghelistului Luca.
132 Bibliothèque Nationale. Les manuscrits à peintures en France du VII-e au XII-e siècle.Seconde édition, revue et corrigée, Paris, 1954, p. 13-44, nr. 24-107 (descrierea manuscriselor caroligiene).
76
76
În 1889, cercetătorul Janitschek a botezat sub numele de „Grupul Ada” un tip
de manuscrise caracterizat prin următoarelecaracteristici:
pergamentul, ca material de scris;
literele de aur,
decor ilustrativ bogat pe pagini întregi sau numai pe o parte a lor,
pictură în purpură.133 (Manuscrisul Evangheliei din Trier, luat ca tip al grupului
Ada, a fost numit astfel după însemnarea veche găsită pe acesta: „Ada ancilla
Dei” (Ada roaba lui Dumnezeu) (O legendă spune că această călugăriţă Ada ar
fi fost sora vitregă a lui Carol cel Mare). Raportând însuşirile Codex-ului
Aureus la diferite tipuri miniaturistice carolingiene, cei mai mulţi cercetători
(Beissel, Szentiványi, Nordenfalk etc.) atribuie copierea codicelui nostru unui
scrib (anonim) aparţinând tipului Ada. El l-a scris l-a Aachen (Schola Palatina)
în jurul anului 810, la comanda împăratului. Aşa se explică – susţin ei –
însuşirile grafice de cel mai înalt nivel artistic al Codicelui de aur. Profesorul
Vigil Vătăşianu în cele două din lucrările sale este însă de altă părere: Codex
aureus este scris de trei copişti la date diferite. Primul, superior celorlalţi, a
copiat fragmentul I (Alba-Iulia) nu spre sfârşitul artei grafice carolingiene, ci
în prima ei fază. După cercetările lui W. Koehller (1958) manuscrisele de tipul
Ada sunt 9. Primul text din lista lui Koehller (1958) este „Evanghelia” scrisă
de Godescalc134 , comandată de Carol cel Mare şi realizată între anii 781-783,
iar ultimul este codicele nostru, Lorsch I şi II. Profesorul Vătăşianu susţine că
Lorsch I, adică fragmentul aflat pe teritoriul patriei noastre, urmează
cronologic imediat după „Evanghelia” lui Godescalc şi reprezintă, în
comparaţie cu fragmentul II (Vatican), partea cea mai preţioasă din punct de
vedere caligrafic şi pictural. Meşterul a fost sau un artist franc format în Italia,
într-un atelier de nuanţă bizantină, sau un artist venit la curtea imperială
apuseană din răsărit, dovadă că picturile lui (evanghelistul Matei, Incipit –
Matei, tabelele canoanelor, Majestas Domini şi genealogia) oferă multe
133 Dan Simionescu, Codex Aureus, ed. Meridiane. pag.10.
134 Catalogi Bibliothecarum antiqui. Collegit Gustavus Becker, custos Regiae Bibliothecae Universitatis Bonnensis Bonnae, 1885, p.82.
77
77
influenţe orientale (chiar siriano-bizantine) culminând în gestul binecuvântării
lui Iisus din Majestas Domini, schiţat după ritul ortodox răsăritean. Veşmintele
evangheliştilor cad în falduri largi, în genul picturii orientale. Obligat să facă
unele concesii apusului, copistul pictor a împrumutat şi din manierele şcolii
irlandeze-saxone (figuri omeneşti). Dacă plasăm autorul la anul 800, nici
localitatea Aachen nu poate fi socotită, în mod sigur, ca loc de elaborare,
deoarece Curtea era „itinerantă”, fixându-se la Aachen abia în 794. Fragmentul
Lorsch II (Vatican) este realizat mult mai târziu, poate chiar pe la anul 810, de
alt meşter.
Evanghelia lui Marcu – partea cea mai slabă, caligrafic şi artistic vorbind – a fost
scrisă de un meşter „stângaci”, care ar fi al treilea copist. În partea finală a
comunicării sale academice profesorul Vătăşianu încheie cu unele rezerve ce ar putea
să modifice „ipoteza” sa, dar nu substanţial.
Fig.46 Iniţială din Evangheliile Ada.
Într-un studiu ca cel de faţă, care prezintă pentru prima dată Codex-ul Aureus
cititorilor români, discuţiile acestea erudite, uneori contradictorii, nu trebuie să ţină
78
78
problema pe loc; important este că avem la Batthyáneum în Alba-Iulia o adevărată
bijuterie caligrafică, o capodoperă a artei grafice de pe vremea lui Carol cel Mare. Ea
a fost scrisă în mod sigur de doi meşteri de talent ieşiţi cu totul din comun. Se pare că
executarea artistică s-a realizat în atelierele mănăstirii Lorsch sau Reichenau.
III.4.2. Evangheliarul lui Carol cel Mare
Acest manuscris ar putea fi simbolul de început în Renaşterea carolingiană:
este în acelaşi timp singura mărturie rămasă din primele reforme liturgice hotărâte de
Carol cel Mare şi ilustraţia întâlnirii dintre influenţele artistice celte, insulare (în
motivele decorului) şi bizantine (în imaginea figurativă). Textul este scris în unciale
cu litere de aur şi argint, pe un pergament purpuriu. Carolina este rezervată poemului
cu dedicaţie, care prezintă pe stăpânul operei – Godescalc – şi destinatarii : Carol cel
Mare şi soţia sa Hildegarde. Aceste două picturi în plină pagină ilustrează două teme
noi în Occidentul acelei epoci : la stânga, Hristos în măreţie, tânăr şi imberb, şi, la
dreapta, un izvor de viaţă de o frumoasă exuberanţă, temă pe care o găsim în
canoanele greci sau siriace din Antichitatea târzie.
79
79
Fig.47 Evangheliarul lui Carol cel Mare
III.4.3. Biblia lui Théodulfe
Aceasta Biblie, din toate punctele exceptionala, a fost realizata sub conducerea
episcopului Théodulfe din Orleans, care a participat activ la revizuirea textelor sacre
comandate de Carol cel Mare. Exclusiv ornamentata, prin lux si sobrietate, decorul se
limiteaza la pergament in parte purpuriu, cu titluri decoarate si litere incrucisate, cu
ancadramente arhitecturale ale canoanelor Evangheliilor si compozitii geometrice
colorate care imita bibliile spaniole mai vechi.
Fig.48 Biblia lui Théodulfe.
80
80
Capitolul IV
Codex Aureus - capodoperă a artei carolingiene
IV.1. Istoric
Unul din cele mai renumite manuscrise ale epocii carolingiene se păstrează la
biblioteca Bathyaneum din Alba-Iulia şi poartă numele de „Codex Aureus”, realizat
din porunca regelui Carol cel Mare (742-814). Foarte vechi, el se evidenţiază în mod
deosebit prin caligrafie şi prin bogăţia imaginilor pictate. Scris pe foi fine de
pergament cu litere de aur, de unde numele de „Codicele de Aur”, textul
manuscrisului este un fragment dintr-un Tetraevanghel, ce cuprinde numai primele
două evanghelii, a lui Matei şi a lui Marcu. Cealaltă parte a manuscrisului cu
evangheliile lui Luca si Ioan se găseşte în Biblioteca Apostolică Vaticana din Roma
(Pal. lat. 50).135( Legătura din piele a fragmentului care se găseşte la Alba- Iulia, nu
este cea originară. Cele două coperte de fildeş, cu sculpturi în relief, ale vechii
legături sunt separate una fiind la Londra, alta la Roma. Deci, acest manuscris de artă
grafică – de o valoare incalculabilă, de o importanţă stiintifica remarcabilă – este
135 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, 1972,Bucureşti, pag. 5.
81
81
dezmembrat – caz rar, dacă nu unic – părţile lui componente găsindu- se în trei
părţi.136
În anul 1965, din iniţiativa cercurilor ştiinţifice ale Republicii Federale a Germaniei,
cu concursul mai multor ţări între care şi ţara noastră, a fost organizată la Aachen
(Aix-la-Chapelle), o expoziţie de evocare a epocii lui Carol cel Mare.137 Pentru prima
dată de la dezmembrarea abuzivă a Codex-ului aureus cele trei părţi ale sale, inclusiv
vechile coperte de fildeş, s-au alăturat, temporar, într-un tot unitar. Cu prilejul
reconstituirii manuscrisului s-a facut o excelentă ediţie bibliofilă facsimilată care
ajuta, în parte, la studierea integrala a codicelui.
De-a lungul vremii, acest preţios manuscris carolingian a făcut obiectul unor
înregistrări necomplete în diferite cataloage 138 şi al unor menţiuni în lucrări sintetice
referitoare la arta evului mediu sau la arta carolingiană.
Codex Aureus mai poartă şi numele de Evangheliarul din Lorsch, după numele
mănăstirii Lorsch, vechea Laurissa, situată în Germania. În catalogul vechi al
Bibliotecii „Sancti Nazarii”, biblioteca de manuscrise rare aflată în cadrul acestei
mănăstiri, „manuscrisul de aur” era înregistrat sub denumirea: „Evanghelium pictum
cum auro habens tabulas eburneas” (Evanghelie pictată cu aur având legătura din
tăbliţe de fildeş).139 În anul 1479, când s-a reînnoit legătura, Codex-ul aureus era încă
în mănăstirea Lorsch, lucru dovedit de însemnarea scrisă cu discreţie, tot în limba
latină, pe ultima pagină a manuscrisului (fragmentul II de la Vatican): „S-a renovat si
s-a legat aceasta carte in timpul prea respectabilului abate Eberhard de Wassen,
superiorul manastirii Lorsch, in anul Domnului (1479). S-a legat de Ioan mesterul de
Selligenstat, vicarul Bisericii din Worms”.140
În anul 1555, principele elector Frederic de Hessen va introduce „manuscrisul
cel cu litere de aur” în propria lui bibliotecă din Heidelberg împreună cu alte lucruri
de valoare. În anul 1622, în timpul cruntelor războaie religioase dintre catolici şi 136 ibidem, pag. 5.137 Ion Ionaşcu, Expoziţia internaţională „Carol cel Mare” de la Aachen, în Revista muzeelor, II(1965), nr.4, pag. 339)138 apud, Dan Simionescu, Codex Aureus, op. cit. Das Lorscher Evangheliar. Einleitung von Wolfgang Braunfels. Prestel Verlag, München [1967](format in folio, pe hârtie satinată).139 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, Bucureşti, 1972, pag.6.140 ibidem, op.cit. „Renovatus ac ligatus est liber iste sub reverendissimo domino praeposito Eberhardo de Wassen monasterii Lorssens, de Selligenstat vicarium eccelesiae Wormaciensis”.
82
82
protestanţi („Războiul de treizeci de ani”), generalul Tily asediază Heidelbergul. În
acest asalt pieri şi faimoasa bibliotecă imperială, care a ajuns în stăpânirea lui
Maximilian, principele Bavariei.141 Este posibil ca un soldat să fi rupt în două celebrul
manuscris, din care prima jumătate a ajuns la Viena, iar a doua la biblioteca
Vaticanului. La Viena, fragmntul I a ajuns în biblioteca arhiepiscopului Christofor
Migazzi, cardinalul oraşului.142
În anul 1785, Ignatie Batthyáni, episcopul Transilvaniei, cumpără întreaga
bibliotecă a lui Migazzi. Astfel Codex-ul Aureus (fragmentul I) ajunge în proprietatea
Bibliotecii „Batthyáneum” din Alba-Iulia, întemeiată încă din anul 1786 de acest
episcop, cărturar şi bibliofil vestit.143
IV.2. Descrierea şi cuprinsul manuscrisului
Tipul de scriere folosit
Codex-ul aureus prezintă toate caracteristicile grafice ale epocii carolingiene.
Gustul artistic al împăratului franc se observă atât de bine în manuscris, încât
presupunerea că ar fi fost scris la cererea împăratului Carol cel Mare este cât se poate
de adevărat. Cu fiecare pagină manuscrisul ne prezintă iubirea de carte, grija de a fi
materializat conţinutul sacru într-o formă cât mai solemnă. Cultul cărţii frumoase este
confirmat şi de alte numeroase manuscrise din vremea lui Carol cel Mare, dintre care
unele se numesc, pentru tehnica scrierii, manuscrise sau codice cu litere de aur
(Codex aureus de la Canterbery, de la Reims, Soissons, Viena, Utrecht etc.)144 În
evul mediu (sec.X-XIII), fondul de aur al imaginilor policrome se realiza prin
aplicarea unei foiţe de aur şi prin pictarea cu pulbere de aur. Fondul Codex-ului
141 ibidem, op. cit. Charles Bonnefon, „Histoire d’Allemagne”, Paris, 1937, p.154. Gustavus
Becker, „Catalogi Bibliothecarum antiqui”, Bonnae, 1885, p.82.
142 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, 1972, pag.6.143 ibidem, op. cit. Biblioteca Centrala de Stat. „Biblioteca Batthyáneum din Alba-Iulia”, Bucureşti, Editura de Stat didactică şi pedagogică, 1957. Viorica Secărescu, „Din colecţia de manuscrise şi incunabule a Bibliotecii Batthyáneum”, în „Revista muzeelor”, II (1965), nr.3, p.250-254. 144 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, 1972, pag 6.
83
83
aureus este executat în cea de a doua manieră: pictarea cu pulbere de aur sau de
purpură.145
Textul este scris în uncială minusculă îngrijită, cu litere de aur în poziţia
verticală, cu litere de tipar.
Atunci când s-a inventat tiparul scrierea uncială clasică din manuscrisele vechi a fost
folosită ca model pentru meşterii desenatori şi tăietori de litere. Numai paginile de la
sfârşitul codex-ului, cu indicaţiile tipiconale, încearcă o scriere cursivă, uşor plecată
spre dreapta şi lipsită de ornamentaţie artistică (din fragmentul II, Vatican).146 Unciala
minusculă carolină reprezintă ultima formă din evoluţia scrierii romane (latine).
Folosită şi după epoca lui Carol cel Mare, ea a fost înlocuită, probabil în secolul al
XII-lea, cu scrierea gotică monahală, mai puţin estetică. Comparată cu scrierea
romană precedentă, numită minuscula merovingiană, unciala minusculă carolină este
superioară prin claritate şi proporţia elegantă a literelor. În manuscrisul de la Alba-
Iulia un tratament grafic special îl prezintă „începuturile” de text, care ocupă o pagină
întreagă, scrisă toată cu majuscule pătrate (quadrata).147 Din cauza mărimii literelor,
textul de pe aceste pagini este scurt.
Scrierea carolină este uşor lizibilă, fiind fără prea multe prescurtări şi ligamente. În
această scriere literele iniţiale sunt mult mărite, fiind considerate de unii specialişti ca
cele mai remarcabile din arta evului mediu. Fiecare din ele prezintă figuri decorative
adecvate textului.148
În desenul iniţialelor din Codex aureus predomină ornamentul zoomorfic
(figuri de animale cvatrupede şi păsări). Culorile folosite sunt roşul închis, violetul,
verdele, albastrul închis. Rubricatores149 (cei care pictau literele iniţiale majuscule,
chenarele şi imaginile paginilor) aveau, pe lângă experienţă şi talent, multă
îndemânare ceea ce permitea realizarea într-un timp scurt a unor capodopere de artă
grafică.
145 Ibidem, pag 6.146 Ibidem, pag. 7.147 Ibidem, pag. 7.148 André Grabar, Carl Nordenfalk, Le haut Moyen-âge, Genève, 1957, p. 142.149 apud Dan Simionescu, Codex aureus, Rubricator este un derivat din adj. ruber, roşu. Culoarea roşie deschisă sau purpurie domină în vechile miniaturi şi scrieri pictate.
84
84
În Codex aureus copistul şi pictorul nu se semnează. Acest anonimat al
caligrafilor – ce constituie o alta caracteristică a textelor carolingiene – era semnul
pietăţii, semnificaţia recunoaşterii nimicniciei omului în raport cu atâtea forţe imense,
semnul umilinţei pe care o propaga monahismul medieval.150 Din zecile de caligrafi şi
pictori graficieni din vremea lui Carol cel Mare se cunosc numele câtorva: Dagulf,
Godescalc şi Demetrius. Şi această caracteristică ne arată că Codex-ul aureus aparţine
epocii lui Carol cel Mare.
Ornamentaţia manuscrisului
Pictura aplicată textelor scrise s-a folosit şi înaintea lui Carol cel Mare, dar se
constată că în timpul domniei acestuia „scrierea cărţilor a suferit o prefacere
adâncă; s-a acordat şi formei artistice a cărţilor manuscrise o grijă plină de
dragoste, care a dus apoi sub urmaşii lui Carol, în special sub Carol cel Pleşuv, la
cele mai alese realizări ale artei medievale a cărţii”.151
150 Dan Simionescu, op. cit., pag. 7.151 apud Dan Simionescu, Codex Aureus, p. 7, op. Cit. Prof. Dr. Ioachim Kirchner, Bibliothekswissenschaft. Buch-and Bibliothekswesen, Zweite unveränderte Auflage, Hedelberg, 1953, p.80)
85
85
Fig. Folio 72 Codex aureus: Majestas Domini.
Din cele 476 de pagini ale Codex-ului aureus sunt ornamentate 455: 152
- portretele celor patru evanghelişti, Matei şi Marcu, în fragmentul I (Alba-
Iulia), Luca şi Ioan, fragmentul II (Vatican) sunt pictate la începutul
evangheliei respective;
- fiecare început de text (în latineşte: INCIPIT) ocupă o întreagă pagină scrisă
numai cu majuscule, cu multe ornamente;
- sfârşitul textelor evanghelice (latineşte: EXPLICIT) se termină cu 1-3 rânduri
scrise în majuscule, pe pagini ornamentate diferenţiat de restul paginilor, totuşi
mai puţin împodobite ca Incipit-urile;
- chenarele tuturor celorlalte pagini încadrează textul scris în minuscule pe două
coloane;
- imaginea lui „Iisus Hristos tronând”, numită în tratatele de specialitate
„Majestas Domini”;153
- tabloul genealogiei celor trei seminţii precedente naşterii lui Iisus;
- cele 12 pagini cu canoanele liturgice ale evangheliilor.
Însăşi caligrafia textului este de un deosebit gust estetic, inovator faţă de
literele antice pe care le-a avut ca model. 152 ibidem, op. cit. Nu sunt pictate 21 pagini din fragmentul I (Vatican) si anume pag.I, recto, paginile 116-124 v. Şi 124-a (recto-verso) şi 125-b (recto-verso)153 Dan Simionescu, op. Cit., pag. 8.
86
86
Fig.Coperta manuscrisului Codex Aureus
Evanghelişti
Dintre cele patru portrete ale evangheliştilor remarcabil este portretul
evanghelistului Matei. Aşezat pe un podium cu ornamente arhitecturale
(coloane), el are figura tânără şi trupul viguros, conturat sub veşminte. După
întreaga sa atitudine pare a fi într-un moment de inspiraţie divină: în mâna
87
87
stângă ţine o carte deschisă, cu pagini albe (nescrise) iar în dreapta ţine
condeiul.
La dreapta lui, pe un piedestal, stau uneltele de scris: o călimară şi două
condeie. Inspiraţia coboară de la un înger, a cărui figură este pictată deasupra
evanghelistului, pe un desen stilizat. Scrie şi el într-o carte, întărind astfel ideea
generaţiilor ascendente lui Iisus, aşa cum o scrie însuşi evanghelistul. Culorile
portretului sunt vii, frapante. Părul şi barba evanghelistului au culoarea brun-
deschis. Tunica este albasră, iar stola violetă. Roşul togii domină întreaga
compoziţie.
În realizarea celor patru portrete întâlnim elemente comune: picioarele
evangheliştilor, sprijinite pe scăunele, sunt apărate de sandale; aureolele de
beatificare sunt in aur abundent. Fiecare imagine este încadrată între două
coloane de culoarea marmurei, legate, sus, de un arc ornamentat simplu, iar jos
terminate cu un piedestal sculptat.
Particularităţile care diferenţiază portretul evanghelistului Marcu de
portretele celorlalţi evanghelişti sunt de amănunt: de exemplu, evanghelia stă
pe un piedestal; simbolul este leul înaripat care ţine între labe o carte. El
semnifică, după cum a scris însuşi evanghelistul, „glasul celui ce strigă în
pustie” (Marcu, I, 3).
Coloanele care încadrează imaginea nu mai sunt drepte, ci în spirală.
Culorile alese sunt roşul pentru tunică, violetul pentru togă, castaniul pentru
părul capului şi bărbii. Veşmintele scot în evidenţă părţile corpului. Figura este
executată în chip mai realist.
Din punct de vedere al coloritului şi al execuţiei desenului, portretul
evanghelistului Luca se aseamănă cu portretele precedente. În semnul simbolic
este boul înaripat, care, teologic vorbind, reprezintă ideea sacrificiului înaripat.
Portretul ultim, al evanghelistului Ioan, tânăr, fără barbă, este executat cu o
tehnică exigentă, însă fără jocul fanteziei artistice, de unde vine rigiditatea
ansamblului. Vulturul, care acoperă cu aripile o parte dintr-o carte,
simbolizează, în gândirea teologică, spiritualitatea înălţării lui Iisus la cer.
88
88
Aceleaşi colonade imitând marmura susţin un arc, acelaşi veşmânt, aceeaşi
tehnică în pictarea figurii, aceleaşi culori vii.
Metoda pregătirii materialelor de pictură, cu taine nepătrunse azi, ca şi
natura lor, au făcut posibilă conservarea uimitoare a tuturor însuşirilor picturii
realizate acum aproape 1200 de ani.
Privite în ansamblu, aceste portrete, cu fundalul lor arhitectural (ziduri
de palate, palate cu ferestre) dau impresia realităţii imediate. Izolate de
aureolele aurite, figurile sunt ale unor oameni luaţi din realitate, manifestând
însă conştiinţa unei misiuni înalte. Armonia culorilor este ceea ce atrage atenţia
şi admiraţia. Toate aceste calităţi le descoperim şi în alte „codice aurite” ale
epocii carolingiene.
În portretistica Codex-ului aureus un loc deosebit îl ocupă „Majestas
Domini”. Portretul Mântuitorului lumii de păcatul originar este cel al unui
tânăr senin, cu ochi mari si spâncene arcuite. Figura sa luminoasă încadrată de
plete castanii, este înconjurată de un nimb aurit mărginit de raze. Cămaşa
albastră, în cute şi lungă până la picioare, este acoperită de o mantie purpurie
în falduri; sandalele nu se văd, sunt doar presupuse de cordeluţele fine. Aşezat
pe un tron aurit, căptuşit cu mătase (sau stofă) cafeniu- deschis, Mântuitorul
sprijină cu mâna dreaptă cartea vieţii iar cu stânga binecuvântează dupa ritul
grecesc (ortodox). Un taburet sprijină picioarele. Pictată pe un fond albastru,
imaginea este plasată în mijlocul unui cerc prevăzut cu o ramă lată. Întreaga
suprafaţă a acestei rame a fost acoperită de pictor cu variate compoziţii
decorative: simbolurile evangheliştilor, opt îngeri graţioşi şi ornamente lineare
(noduri şi figuri geometrice). Pe fondul de purpură al cercului sunt scrise cu
litere majuscule de aur două versuri în hexametri, aşezate în patru rânduri
(două deasupra cercului şi două dedesubt)
QVATTUOR ERGO VIROS
ANIMALIA S(A)C(R)A FIGURANT
SACRA SALUTIFERI
NARRANTES MUNERA HRISTI
89
89
(Aşadar, animalele sfinte împodobesc pe cei patru bărbaţi, care povestesc despre
sfintele misiuni ale lui Hristos).
Tot ce s-a descris până acum exprimă grandoare, tăcere şi meditaţie, dar
caracterul solemn al imaginii este sporit de chenarul cvadruplu prin care rubricatorul
a vrut pacă să izoleze acest ansamblu sacru: bobiţe în unghi, trei şuviţe (panglici
colorate), chenarul al treilea împodobit el însuşi cu alte şase ornamente diverse, în
fine, o simplă şuviţă de aur. La colţurile primului chenar se pot distinge cu greu fine
siluete omeneşti, prinse în medalioane. Simbolica liturgică rămâne să-şi spună
cuvântul cel puţin asupra a două elemente din luxurianta ornamenta, chenarul al
treilea împodobit el însuşi cu alte şase ornamente diverse, în fine, o simplă şuviţă de
aur. La colţurile primului chenar se pot distinge cu greu fine siluete omeneşti, prinse
în medalioane. Simbolica liturgică rămâne să-şi spună cuvântul cel puţin asupra a
două elemente din luxurianta ornamentaţie: aceste siluete omeneşti şi leagănele (cutii,
sarcofage?) aflate în cel de al treilea chenar.154 Comparând tabloul Majestas Domini
cu celelalte, ai fi înclinat a crede că mâna care l-a pictat a fost alta, mult mai meşteră,
că ochiul maestrului a fost al unui mare artist, stăpân pe plastica desenului, pe efectul
culorilor, că meşterul a fost şi un pios creştin, dar totodată şi spirit independent care a
urmărit finalitatea expresiei divine dincolo de marginea canoanelor obişnuite ale
vremii.
Tabloul genealogic reprezintă pe Iisus aşezat pe tron. Figura lui tânără, gestul
binecuvântării, cartea vieţii, veşmintele dovedesc cu certitudine inspiraţia pictorului
din Majestas Domini. La picioarele lui Iisus, la drepta şi stânga lui, în trei cadre
dreptunghiulare, sunt busturile a trei bărbaţi: Avraam, David şi Jehonia, personaje
biblice. În jurul fiecăruia sunt pictate trei grupe de oameni îmbrăcaţi în costume de
tip roman, câte 13 în fiecare grupă. Cei mai mulţi arată cu mâna spre Iisus. După
părerea lui Szentiványi acest tablou – care cuprinde, cu cele 3 personaje biblice, 42
microportrete – este unic în manuscrisele pictate carolingiene. Pictorul s-a inspirat
din evanghelia lui Matei, care arată cele trei seminţii – a lui Avraam, David şi
154 Dan Simionescu, op. cit., pag.9. Aflăm din articolul citat al lui Radu Constantinescu, p. 39,
că Dom Bonifatius Fischer a scris un Studiu liturgic despre Codex aureus.
90
90
Jehonia – socotiţi strămoşii lui Iisus. Tema este unică, dar execuţia nu atinge nivelul
ornamentaţiei de ansamblu a manuscrisului.
Carl Nordenfalk privind, cu competenţa sa recunoscută, peste portretele din
manuscrisele pictate carolingiene, dar în special peste cele din Codex aureus din
Canterbery şi din Codex aureus din Lorsch, exclamă spre sfârşitul minuţiosului său
studiu: „Ce prezenţă umană intensă!”155
Canoanele
O exuberantă fantezie artistică dovedeşte mâna care a desenat şi pictat cele 12
pagini cu 12 canoane liturgice. Graţia lor o dau colonetele ce despart textele. Având
silueta şi culoarea unor coloane subţiri de marmură, ele se sprijină pe socluri
piramidale sau cu forma unor conuri rotunjite, asezate, la rândul lor, pe postamente
aurii şi argintii. Capetele superioare ale colonetelor sfârşesc prin capiteluri variate, în
majoritatea cazurilor corintice.156( Pe corpul zvelt al coloanei apar adesea profiluri
desenate în peniţă.
Realizate în aceeaşi tehnică sunt şi siluetele umane de pe arcele mari ce unesc
colonetele marginale ale canoanelor. Corpuri subţiri, alungite, cu mişcări de
dansatori, gimnaşti şi scamatori. Dintre ele se remarcă silueta pescarului, conturată pe
un fundal albastru. Veridicitatea mişcării lui, ca şi a celorlalte figurine, relevă sursa
de inspiraţie a desenatorului-realitatea.
La decorarea treimii de sus a paginii, acoperită de arce, pictorul a folosit o
gamă variată de ornamente: geometrice, florale (tulpini şi frunze de plante),
zoomorfe, avimorfe: păunul multicolor, vulturul, pasărea Phönix, cocoşul sălbatic,
papagalul şi fazanul.157 Acestora li s-au alăturat elementele antropomorfe: câte doi
îngeri în plină mişcare, susţinând tăbliţe de purpură cu inscripţii latine aurite.
Castaniul părului, albul luminos al pielii şi culorile pastelate ale veşmintelor se
îmbină într-un tot armonios.
155 Dan Simionescu, op. cit.,pag. 10, André Grabar, Carl Nordenfalk, p. 138.
156 Dan Simionescu,op. cit, pag. 10.157 Ibidem,pag. 10.
91
91
În unele pagini sunt desenate şi pictate, în proporţii reduse, scene inspirate din
evanghelii, uşor sau mai greu identificabile. Fiecare din cele 12 file cu canoane
prezintă zeci de nuanţe coloristice, nenumărate motive ornamentale realizate cu o
fantezie neîntâlnită în alte manuscrise ale epocii.
Chenarele care încadrează textul latin al codicelui au un decor luxuriant, într-o
paletă cromatică fascinantă. Cele peste 3600 de chenare ale manuscrisului, dintre care
se pot desprinde aproape 100 de tipuri,denotă imabinaţia nesecată a rubricatorului.158
În general, chenarele exterioare au o suprafaţă mai mare, rezultată dintr-un câmp
ornamental mărginit de trei linii îngroşate, ultima fiind totdeauna aurită. Dintre
motivele decorative, cele mai frecvente sunt coloanele de frunze, de vrejuri, uneori cu
fructe (struguri). Coloanele fine în spirală, liniile şi figurile geometrice apar rar. Ici
colo sunt presărate şi mici romburi cu figuri omeneşti. Marginal, pe spaţiul alb al
pergamentului, se găsesc, după caz, indicaţii scrise în aur, de concordanţă cu alte
evanghelii.
IV.3. Codex Aureus –comoară a patrimoniului cultural naţional
Vestitul manuscris de secol IX, Codex Aureus, scris la curtea lui Carol cel Mare si ajuns in
proprietatea statului roman (aflandu-se la Biblioteca Batthyaneum din Alba-Iulia) a fost clasat in
categoria tezaur impreuna cu alte documente emise in secolele IX-XI. Scandalul manuscrisului a
izbucnit la intoarcerea manuscrisului cand s-au constatat cateva deprecieri mecanice care au fost
remediate de partea germana. Dar investigatiile Bibliotecii Nationale au scos la iveala un fapt
cutremurator: incepand din 1993, documentul a fost fotocopiat fila cu fila, Editura Faksimile Verlag
din Lucerna executand peste 300 de facsimile care s-au vandut cu peste 28.000 de euro bucata,
prejudiciul suportat de statul roman fiind greu de evaluat.159 Fiind asigurat (la plecare) pentru suma
de 25 de milioane de dolari, manuscrisul (se pare) garanta imprumuturile statului roman (pana in
1989). Clasarea lui (tarzie) in categoria tezaur va impune si reguli stricte la exportul temporar si
raspunderi suplimentare pentru detinatori.160
158 Ibidem, pag. 10.159 http://www.curierulnational.ro/Eveniment/2003-02-18/Codex+Aureus+este+(in+sfarsit)+obiect+de+tezaur160 Ibidem.
92
92
Copertele, lucrate in fildes, sunt conservate astfel: una in British Museum din Londra,
iar alta la Museum Sacro din Roma. Manuscrisul este un evangheliar, de unde si
numele de Evangelium Scriptum cum auro pictum habens tabulas eburneas
(Evanghelie scrisa cu cerneala de aur avand table de fildes). Fiecare pagina are textul
scris in folio, inconjurat de chenare de o mare varietate.
Doar paginile care stau in fata au acelasi chenar, in rest sunt alte chenare, variate
ideatic si coloristic. 161
Revenind la episcopul romano-catolic Ignat Batthyani, acesta cumpara in 1792 o
cladire care apartinuse calugarilor trinitarieni, ordin desfiintat de imparatul austriac
Iosif al II-lea, si-l transforma in "institut carturaresc". Aici ajung toate documentele
stranse de episcop, inclusiv Codex Aureus.
161 http://ro.wikipedia.org/wiki/Codex_Aureus.
93
93
Concluzii
Toate textele antichităţii pe care carolingienii le-au cunoscut şi copiat au ajuns
până la epoca tiparului. Ceea ce nu a ajuns până la ei s-a pierdut iremediabil. Rolul
lor este din acest punct de vedere imens. Intelectualii carolingieni au scris deopotrivă
mult şi domenii diverse.
Scrisul este în primul rând un instrument de cultură. În acest domeniu, apariţia
minusculei caroline, iar apoi difuzarea sa reprezintă un progres decisiv. Această
reformă este rezultatul unei evoluţii a scrierii, în care pot fi urmărite etapele si
expresia unei voinţe politice ce dădea o mare consideraţie, claritate si precizie.
Manuscrisele permit cunoaşterea câtorva copişti independenţi sau solitari. Ei
sunt rari, cu excepţia poate doar a Italiei, unde scrierea a rămas în oraşe în uzul
curent. Palatul, centru intelectual de prim ordin, are deopotrivă un atelier de copiat
manuscrise, în epoca lui Carol cel Mare, a lui Ludovic cel Pios şi a lui Lothar.
Ar fi trebuit să existe şi lucrări care să permită accesul la cunoştinţe literale
fundamentale. Cititul se învăţa pe Psaltire ceea ce nu implica vreo dificultate
specială. Pentru gramatică şi pentru stil, trebuia să se recurgă la autorii latini, mai
întâi la Domnetus şi apoi la Priscionus. Retorica nu se învăţa decât prin frecventarea
scriitorilor clasici. În acest punct apar umaniştii renaşterii carolingiene, intelectuali
care, pentru plăcerea de a citi şi de a cunoaşte un anume autor, îşi procurau cu mari
cheltuieli un manuscris sau pun să se copieze un text care le-a fost împrumutat. Alţii,
care doreau să-şi deschidă spiritul către un domeniu sau altul, al învăţăturii antice se
îndreaptau spre operele şi rezumatele antichităţii târzii.
Creşterea numărului de ateliere de copiat şi multiplicarea dau bibliotecilor
epocii carolingiene o bogăţie necunoscută până atunci pe continent. Este adesea
dificil să apreciem acest lucru deoarece cataloagele sunt destul de rare şi
manuscrisele care au rămas, nu sunt decât nişte relicve, după pierderi sau distrugeri
foarte importante.
Poeţii prelungesc rolul gramaticienilor, deoarece era necesară cunoaşterea legilor
prozodiei. Vergiliu este prezent, în epoca carolingiană, în toate bibliotecile. Terenţiu,
94
94
care se bucura de un prestigiu excepţional, se intâlnea aproape peste tot. Scriitorii
care nu erau în mod direct legaţi de arta vorbirii erau mai puţin apreciaţi.
Încă din epoca carolingiană, spiritele cele mai luminate aveau conştiinţa
caracterului excepţional al anumitor manuscrise. Amatori existau, iar regele era un
colecţionar cu totul avizat. Cartea liturgică era adusă astfel la nivelul obiectului de
artă. Nu răspundea în acest caz, decât parţial vocaţiei intelectuale a cărţii.
95
95
Bibliografie
1. Ardelean, Elena; Nicoleta Melniciuc-Puica, Suporturi grafice traditionale, pag.57,
editura Performantica, 2006.
2. Barbero,Alessandro, Carol cel Mare. editura All,2002.
3.Barbier, Frederic Histoire du livre, editura Armand Colin, Paris, 2000.
Berciu-Drăghicescu, Adina ,Arhivistica şi documentaristica: Istoria cărţii şi a
bibliotecii, Bucureşti: Universitatea Bucureşti, 2002
4.Calmette, Joseph, Charlemagne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1945.
5. Carpentier, Jean, Istoria Franţei, Institutul European, trad. de Stoica Aurelia, 2003.
6. Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei,pag.52, editura Vestala, vol.6, 1997
7. Eginhard, Vie de Charlemagne. Troisième edition, Paris, 1947, în colecţia Les
classiques de l'histoire de France au moyen âge.
8. Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. de Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001.
9.Grabar, André Carl Nordenfalk, Le haut Moyen-âge, Genève, 1957.
10.Grămadă, Nicolai, Contribuţii la istoria cărţii şi a scrisului în Evul Mediu.
11. Ion Ionaşcu, Expoziţia internaţională „Carol cel Mare” de la Aachen, în Revista
muzeelor, II(1965), nr.4.
12. Labarre, Albert ,Istoria cărţii, Institutul European, trad. de Camelia Secăreanu,
Iaşi, 2001.
13.Le Goff, Jacques, Intelectualii din Evul Mediu, trad. Nicole Ghimpeţeanu, editura
Meridiane, 1994.
14. Mureşan, Ovidiu, Sinteză de istorie medievală universală, editura Todesco, Cluj-
Napoca, 2003.
15Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii –Lexicon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.16. Renee Moussot-Goulard, Carol cel Mare, editura All, 1999.
17. Riché, P., Les Carolingiens. Une famille qui fit l'Europe, 1997.
18.Simionescu, Dan Codex Aureus, editura Meridiane, 1972, Bucureşti.
19. Thompson, Daniel V., Materiale şi tehnici de pictură în Evul Mediu, trad. de
Florin şi Ioana Caragiu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.
96
96
20. Theis, Laurent, Histoire du Moyen Âge Français.
21.Werner, Ferdinand, Istoria Franţei:Originile, vol.1, editura Teora, trad. de Rodica
Marghitu.
22..http://www.curierulnational.ro/Eveniment/20030818/Codex+Aureus+este+(in+sfarsit)+obiect+de+tezaur23. http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_carolingien
24.http://expositions.bnf.fr/carolingiens/it/45/index.htm
25.http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/parchment.html
26.http://fr.wikipedia.org/wiki/Renaissance_carolingienne
27.http://shell.cas.usf.edu/~twilliam/papers.html)
28.http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html
29.http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame7.html
30.http://www.tertullian.org/manuscripts_apologeticum/st_petersburg.htm
http://encarta.net/media_461517471_761564555_-1_1/Monk_in_Scriptorium.html
97
97
Declaraţie
Subsemnata, Aparaschivei Ionela, candidată la Teologie–Artă sacră, declar pe
propria răspundere că pentru întocmirea lucrării cu titlul: „Arta cărţii în perioada
carolingiană”, pe care o prezint ca teză de licenţă în sesiunea iunie 2008, nu am
folosit alte izvoare şi lucrări în afara celor menţionate în aparatul critic şi în lista
bibliografică şi că lucrarea îmi aparţine în întregime.
Data
Semnătura
98
98