2

COLEGIUL DE REDACŢIE

PREŞEDINTE Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA,

Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei şi Decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova

MEMBRI

Î.P.S. VARSANUFIE, Arhiepiscopul Râmnicului P.S. NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei

P.S. SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor P.S. Lect. Univ. Dr. EMILIAN LOVIŞTEANUL,

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului Acad. Pr. Prof. Univ. Dr. MIRCEA PĂCURARIU

Acad. Prof. Univ. Dr. ION DOGARU Pr. Prof. Univ. Dr. JOHN BRECK (Franţa)

Pr. Prof. Univ. Dr. PAUL NADIM TARAZI (USA) Prof. Univ. Dr. NICOLAE RODDY (USA)

Prof. Univ. Dr. ARISTOTLE PAPANIKOLAOU (USA) Pr. Prof. Univ. Dr. VIOREL IONIŢĂ (Elveţia)

Prof. Univ. Dr. PAVEL CHIRILĂ Pr. Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN PĂTULEANU

DIRECTOR

Pr. Conf. Univ. Dr. PICU OCOLEANU

REDACTOR ŞEF Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR

COORDONATOR REVISTĂ

Arhid. Lect. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE

CORECTOR REVISTĂ Pr. Drd. CĂTĂLIN DAN

TEHNOREDACTARE/PREGĂTIRE PENTRU TIPAR

VALENTIN CORNEANU

Revista Mitropolia Olteniei este recunoscută CNCS în categoria B

3

CUPRINS PASTORALE † IPS Dr. IRINEU Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.................................. 9 † IPS VARSANUFIE Arhiepiscopul Râmnicului Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos................................ 15 † PS NICODIM Episcopul Severinului şi Strehaiei Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos................................ 20 † PS SEBASTIAN Episcopul Slatinei şi Romanaţilor Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos................................ 29 STUDII Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Trăirea eshatologică a morţii şi Învierii Mântuitorului în Biserică prin Sfintele Taine............................................................................................... 33

P.S. Conf. Univ. Dr. NICODIM NICOLĂESCU Episcopul Severinului şi Strehaiei Slava deşartă în scrierile Sfinţilor Părinţi (I)……………………………...… 75 SEBASTIAN BROCK Simbolul feminin al Sfântului Duh în literatura siriacă veche.................... 88 Pr. Prof. Univ. Dr. ION POPESCU Metode şi tehnici de interpretare a textelor. Abordare din perspectivă hermeneutică şi ermineutică…………………………………………..… 102 Dr. TOMA RĂDULESCU Episcopul Râmnicului Noul Severin, Antim Petrescu (1875-1919) - noi mărturii documentare................................................................................ 108

4

Pr. Conf. Univ. Dr. MARIN COJOC Tendinţe de împărţire a Imperiului Roman în perioada de început bizantină……………………………………………………..….. 121 Pr. Lect. Univ. Dr. SERGIU POPESCU Opera Părintelui Dumitru Stăniloae – izvor pentru Teologia Pastorală.................................................................................... 145 Lect. Univ. Dr. CIPRIAN-IULIAN TOROCZKAI Sfântul Vasile cel Mare – un teolog mistic?.............................................. 161

Lect. Univ. Dr. DANIEL LEMENI Ecclesia vs. Religion: the view of Ch. Yannaras....................................... 177 Pr. Asist. Cercetător Dr. LIVIU PETCU Sfântul Grigorie al Nyssei despre cunoaşterea lui Dumnezeu (Θεογνωσία)în lumină (Φῶσ) şi în nor (Νεφέλη)................................... 190 Cercetător Dr. ANA-MARIA RĂDULESCU IANCU Slujitori doljeni ai Bisericii Ortodoxe în închisorile comuniste – repere biografice. Preoţii Gheorghe Enache, Nicolae Ghinescu şi cântăreţul bisericesc Alexandru Dan..................................................... 212 Cercetător Dr. LOREDANA-MARIA GROZOIU Percepţii ale actului tămâierii în Oltenia.................................................. 229 Pr. Drd. CĂTĂLIN CONSTANTIN DAN Mărturisirea de credinţă a lui Dositei al II-lea Nottara, Patriarhul Ierusalimului.............................................................................................. 240 TRADUCERI ŞI DIORTOSIRI Cuvânt la Bunavestire al Sfântului Petru al Argosului (Traducere Pr. Conf. Univ. Dr. CONSTANTIN BĂJĂU)........................ 253 Clasicism lingvistic şi simbolism istoric: invazia longobarzilor în Italia în Historia Langobardorum de Paulus Diaconus (Traducere Asist. Univ. Dr. IOANA-RUCSANDRA DASCĂLU).......... 261 PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII Prof. Dr. ION FRASIN Predică la Sfânta Cuvioasă Parascheva................................................... 265

5

CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII Arhid. Lect. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE † Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, 1191 p............................................................................... 271 Pr. Lect. Univ. Dr. SERGIU POPESCU O apariţie editorială inedită - Tetraevanghelul Sfântului Nicodim de la Tismana............................................................................................. 282 Pr. Lect. Univ. Dr. ION-SORIN BORA Pr. Dr. ION REŞCEANU, Familia în Vechiul Testament, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, 263 p................................... 288 Pr. Drd. CĂTĂLIN CONSTANTIN DAN † Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar, Cuvânt şi Faptă în Lumina Evangheliei - Studii de istorie bisericească -, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, 256 p........................................... 292

6

CONTENTS PASTORALS † His Eminence PhD IRINEU Archbishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia Pastoral Brief at Christ’s Birth..................................................................... 9 † His Eminence VARSANUFIE Archbishop of Râmnic Pastoral Brief at Christ’s Birth................................................................... 15 † His Eminence NICODIM Bishop of Severin and Strehaia Pastoral Brief at Christ’s Birth................................................................... 20 † His Eminence SEBASTIAN Bishop of Slatina and Romanaţi Pastoral Brief at Christ’s Birth................................................................... 29 STUDIES His Eminence Acad. Prof. PhD IRINEU POPA Archbishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia Eschatological Living of Death and Resurrection of the Saviour in the Church through the Holy Sacraments......................................................... 33 His Eminence Senior Lecturer PhD NICODIM NICOLĂESCU Bishop of Severin and Strehaia Vainglory in the Writings of the Holy Fathers (I)....................................... 75 SEBASTIAN BROCK The Holy Spirit as Feminine in Early Syriac Literature.............................. 88 Fr. Prof. PhD ION POPESCU Methods and Techniques of Interpretation of Texts. Approach from Hermeneutic and Ermineutic Perspective................................................. 102 PhD TOMA RĂDULESCU Bishop of Râmnic New Severin, Antim Petrescu (1875-1919) – New Documentary Evidence...................................................................... 108

7

Fr. Senior Lecturer PhD MARIN COJOC Division Tendencies of the Roman Empire during the Beginning of the Byzantine Period ………………………….……………………..….. 121 Fr. Lecturer PhD SERGIU POPESCU Father Dumitru Stăniloae Writings - Source for Pastoral Theology........ 145 Lecturer PhD CIPRIAN-IULIAN TOROCZKAI St. Basil the Great - a Mystical Theologian?............................................ 161 Lecturer PhD DANIEL LEMENI Ecclesia vs. Religion: the View of Ch. Yannaras....................................... 177 Fr. Assist. PhD LIVIU PETCU St. Gregory of Nyssa on the Knowledge of God (Θεογνωσία) in Light (Φῶς) and Cloud (Νεφέλη)...................................................................... 190 PhD ANA-MARIA RĂDULESCU IANCU Servants from Dolj of the Orthodox Church in the Communist Prisons - Biographical Notes. Priests Gheorghe Enache, Nicolae Ghinescu and Church Singer Alexandru Dan........................................................... 212 PhD LOREDANA-MARIA GROZOIU Perceptions over the Act of Censing in Oltenia......................................... 229 Fr. CĂTĂLIN CONSTANTIN DAN The Confession of Dositei Nottara II, Patriarch of Jerusalem.................. 240 TRANSLATIONS Preach of St. Peter of Argos to the Annunciation (Translation by Fr. Senior Lecturer PhD CONSTANTIN BĂJĂU)......... 253 Linguistic Classicism and Historic Symbolism: the Lombard Invasion to Italy in Paul the Deacon’s Historia Langobardorum……………..….…. 261 (Translation by Asist. PhD IOANA-RUCSANDRA DASCĂLU) HOMILIES, COOMENTS, MEDITATIONS Prof. PhD ION FRASIN Sermon on the Holy Parascheva................................................................ 265

8

BOOKS, MAGAZINES, AND REVIEWS EDITORIAL LAUNCH Arhid. Lecturer PhD IONIŢĂ APOSTOLACHE † PhD Irineu Popa, Metropolitan of Oltenia, So that All be Reunited Again in Christ, the Things from the Heaven and the Things from the Earth, Publishing House Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, 1191 p................ 271 Fr. Lecturer PhD SERGIU POPESCU A Unique Editorial - Four Gospels of St. Nicodim of Tismana................. 282 Fr. Lecturer PhD ION-SORIN BORA Pr. Ph.D. ION Reşceanu, Family in the Old Testament, Metropolitan of Oltenia Publishing, Craiova, 2014, 263 p....................... 288 Fr. CĂTĂLIN CONSTANTIN DAN † Emilian Lovisteanul, Assistant Bishop, Word and Deed in the Light of the Gospel - Church History Studies - Publishing House Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, 256 p.............................................................................. 292

9

PASTORALE

Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

† Dr. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

Arhiepiscopul Craiovei &

Mitropolitul Olteniei

PREACUCERNICULUI CLER, PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN

ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL

IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă pentru

noi ortodocşii arătarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om din Preasfânta Fecioară Maria, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Sfântul Apostol Petru ne spune că „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi”.1 Ca persoană liberă, Cuvântul Tatălui Se dăruieşte pentru viaţa noastră, ca să ne vindece de orice boală şi de orice neputinţă. Din acest motiv, Crăciunul este taina milostivirii şi smereniei lui Dumnezeu pentru oameni. Căci pe cât a 1 I Petru 1, 10.

10

coborât Fiul lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a înălţat la El, pentru a fi împreună cu El în viaţa veşnică. Deci, venirea Lui la noi, fiind scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea şi pe noi oamenii, a fost prezisă de profeţii din Vechiul Testament, a fost văzută şi mărturisită de Apostolii Domnului, a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii şi a fost preamărită în cântări şi rugăciuni de-a lungul timpului de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Ca atare, cinstirea Naşterii Domnului este izvorul întregii vieţi ortodoxe, al întregii teologii şi al misiunii Bisericii în lume, cum exclamă Sfântul Apostol Pavel: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”.2

Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,

Fiul lui Dumnezeu Se zămisleşte şi Se naşte ca om din Preasfânta Fecioară Maria, din interiorul naturii umane, deoarece Dumnezeu a dorit să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul şi cu participarea deplină a omului la mântuirea sa. Naşterea Lui are loc numai după ce zămislirea s-a făcut de la Duhul Sfânt şi cu acceptarea Preacuratei Fecioare Maria, din credinţă şi smerenie. Prin cuvântul „astăzi”, din frumoasele cântări ale slujbei de la acest mare Praznic: „Astăzi Fecioara naşte pe Stăpânul înlăuntrul peşterii, astăzi Betleemul primeşte pe Cel Ce locuieşte din veac cu Tatăl, astăzi îngerii pe Pruncul născut după cuviinţă Îl slăvesc”, Biserica ne introduce în miezul acestei sărbători. Toate descrierile sărbătorii sunt la timpul prezent, toate au loc astăzi, toate se petrec în prezent. Betleemul nu este departe, iar evenimentul nu este o istorie străveche de care ne aducem acum aminte. Deci, astăzi, la Naşterea Domnului, cerul se uneşte cu pământul iar îngerii se bucură cu păstorii pentru a ne descoperi taina mântuirii lumii. Şi Sfânta Liturghie, în aceste zile binecuvântate de praznic, săvârşită de păstorii duhovniceşti ai turmei cuvântătoare se uneşte cu Liturghia cerească săvârşită necontenit de către îngeri în ceruri. Prin urmare, unirea cerului cu pământul se face astăzi pentru că Fecioara Îi oferă Fiului Tatălui trup din trupul său, iar pământul Îi dăruieşte lui Dumnezeu o Fecioară şi o peşteră în care să Se nască. Această peşteră devine ea însăşi un cer, iar Fecioara devine scaun de heruvimi.3 2 I Timotei 3, 16. 3 Vezi Condacul la Naşterea Domnului: „Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.

11

Dreptmăritori creştini,

Un Sfânt Părinte din primele veacuri creştine, vorbind despre

Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară Maria, spunea: „Nodul neascultării Evei a fost dezlegat cu ascultarea Fecioarei Maria; ceea ce fecioara Eva a legat cu necredinţa ei, Fecioara Maria a dezlegat cu credinţa ei”.4 Deci, „nodul neascultării strămoaşei Eva” a fost dezlegat de Fecioara Maria, care, cu acel „da” al ei, a deschis pogorârea iubirii divine la noi pentru a dezlega legătura vechii neascultări a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. Fecioara binecuvântată este Mama care cu răbdarea şi cu gingăşia ei ne conduce la Dumnezeu, pentru ca El să dezlege suferinţele sufletului nostru cu milostivirea Sa. Prin credinţă şi ascultare, Preasfânta Maică a născut pe pământ pe Însuşi Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt. Ea L-a avut în sufletul şi trupul ei pe Fiul Celui Preaînalt prin credinţă şi apoi L-a conceput în trupul ei, când a spus „da” vestirii Arhanghelului lui Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu ne-a arătat că S-a făcut om cu adevărat, netrecând cu vederea libertatea noastră. El a vrut să vină la noi prin mijlocirea liberului consimţământ al Preacuratei Fecioare Maria.

Desigur, ceea ce s-a împlinit în Preacurata Fecioară Maria, într-un mod unic, se petrece la nivel spiritual şi în noi atunci când primim Cuvântul lui Dumnezeu cu inimă bună şi sinceră şi îl punem în lucrarea faptelor noastre bune. Aceasta se realizează ca şi cum Dumnezeu S-ar întrupa în noi, ca şi cum El ar veni să locuiască în noi prin iubirea şi ascultarea cuvântului Lui. Cu adevărat Dumnezeu sălăşluieşte în cei smeriţi şi care-L iubesc şi-L ascultă cu toată inima. Fireşte, nu este uşor să înţelegem aceasta, dar este uşor să o simţim în inimă. Aşadar, a crede în Mântuitorul Hristos înseamnă a-I oferi persoana proprie, aşa cum a făcut Preasfânta Fecioară Maria, în smerenie şi curaj. În această deschidere, credem că Domnul slavei va continua să locuiască în noi şi în mijlocul oamenilor; înseamnă a-I oferi mâinile noastre pentru a mângâia pe cei mici şi pe cei săraci; picioarele noastre pentru a merge în întâmpinarea fraţilor; braţele noastre pentru a susţine pe cel care este slab şi a lucra în lumea Domnului; mintea noastră pentru a gândi şi a face proiecte în lumina Evangheliei; mai ales inima noastră pentru a iubi şi a lua decizii după voinţa lui Dumnezeu. Desigur, El ne va trimite pe Duhul Său ca să ne lăsăm conduşi de El. Şi astfel uniţi cu El să devenim instrumente ale lui Dumnezeu prin care Mântuitorul acţionează în lume prin noi. 4 SF. IRINEU DE LYON, Adv. Haer. III, 22, 4.

12

Iubiţi Părinţi, credincioşi şi credincioase,

Fiul lui Dumnezeu, cum spuneam mai sus, pentru noi oamenii şi

pentru a noastră mântuire, S-a făcut om ca şi noi. El a găsit printre noi pe Preasfânta Fecioară Maria, „cea plină de dar”, care şi-a dăruit toată viaţa lui Dumnezeu şi a urmat Fiului ei, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Pentru că s-a făcut Maică a lui Dumnezeu şi Maică a noastră, Preacurata Fecioară ne învaţă că a progresa în credinţă nu înseamnă altceva decât a-L urma pe Fiul ei; a-L asculta şi a ne lăsa conduşi de cuvintele Sale; a avea aceleaşi sentimente şi atitudini ca şi El: smerenie, milostivire, apropiere de cei săraci şi bolnavi, dar şi a refuza ferm ipocrizia, duplicitatea şi idolatria lumii acesteia. Astfel, calea Mântuitorului este a iubirii credincioase până la sfârşit, până la sacrificiul vieţii, este calea crucii şi Învierii. Faptul că drumul credinţei trece prin naştere, cruce şi Înviere, a fost înţeles de Fecioara Maria încă de la început, când Irod voia să ucidă pe pruncul ei, Iisus, abia născut. Apoi această credinţă a devenit şi mai profundă, când a sosit „ceasul” pătimirilor Domnului. Atunci, flacăra credinţei Preacuratei Maici a luminat şi mai tare în noaptea Învierii când a ajuns la ea ştirea că mormântul era gol şi Fiul ei a înviat. Imediat în inima ei de Mamă s-a răspândit bucuria credinţei în moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Din acel moment s-a desăvârşit Naşterea Domnului şi s-a împlinit descoperirea slavei divine deschizând tuturor oamenilor drumul spre Împărăţia cerurilor.

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sărbătoarea Naşterii Domnului, cum constatăm, ne introduce încă din momentul Betleemului în taina ascultării faţă de Dumnezeu, a hotărârii de a urma pe Mântuitorul Hristos şi de a lucra după cuvântul Lui. Preacurata Fecioară Maria este cea dintâi care ne arată ascultarea faţă de Tatăl ceresc, care, dintr-un cuvânt al îngerului lui Dumnezeu, a împlinit cel mai mare lucru pentru mântuirea noastră, Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Evident, ascultarea nu este un simplu „a auzi” superficial, ci este „ascultarea” alcătuită din atenţia, din primirea şi din disponibilitatea inimii faţă de Dumnezeu. Însăşi Preacurata Fecioară Maria este atentă la poruncile lui Dumnezeu, Îl ascultă şi se pregăteşte în tot timpul vieţii sale pentru a deveni Maică a Fiului lui Dumnezeu, este atentă la realitatea concretă şi nu se opreşte la suprafaţă, ci merge în profunzime, pentru a percepe semnificaţia cuvântului divin. Pentru Maica Domnului cuvintele îngerului „la Dumnezeu

13

nimic nu este cu neputinţă”5 au o valoare reală şi nu suportă amânare şi interpretare. Acest lucru trebuie, fireşte, să se petreacă şi în viaţa noastră: ascultarea lui Dumnezeu care ne vorbeşte şi ascultarea realităţii zilnice, atenţia la faptele noastre pentru că Domnul este la uşa vieţii noastre şi bate în moduri diferite, pune semne pe cărarea vieţii noastre şi ne dă capacitatea de a le vedea, a le înţelege şi a le urma.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l înţelegem din acest praznic este hotărârea de a urma pe Mântuitorul Hristos şi de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu primeşte pe Fiul Tatălui în pântecele ei şi Îl naşte fără de prihană, meditând în acelaşi timp la „toate aceste lucruri în inima ei”.6 Chiar şi în momentul decisiv al Bunei Vestiri ea întreabă: „Cum va fi aceasta?”, şi fără să se oprească la această întrebare hotărăşte imediat să fie ascultătoare şi împlinitoare a voii lui Dumnezeu. Ea nu trăieşte în grabă această taină a credinţei şi evenimentele nu o fac să evite sacrificiul şi truda hotărârii întru răbdare. Ea ştie că alegerea ei este fundamentală pentru ea şi pentru întreaga lume, de aceea spune cu curaj şi smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”.7 Acest fel de a acţiona hotărât al Maicii Domnului ne îndeamnă să luăm şi noi hotărâri sigure şi bine chibzuite, fără să lăsăm ca alţii să hotărască în locul nostru. Este adevărat că uneori în viaţă preferăm să ne lăsăm târâţi de evenimente, să urmăm moda timpului; alteori ştim ceea ce trebuie să facem, dar nu avem curajul sau ni se pare prea greu pentru că hotărârea de a urma pe Domnul înseamnă a merge împotriva mersului lumii. Desigur, Născătoarea de Dumnezeu şi Maica vieţii noastre merge împotriva obiceiurilor lumii şi rămâne statornică în ascultarea lui Dumnezeu, reflectează şi încearcă să înţeleagă realitatea şi hotărăşte să se încredinţeze total lui Dumnezeu şi Fiului ei pentru a salva întreaga omenire. Ea nu se opreşte, ci ne învaţă că în rugăciune şi în faţa lui Dumnezeu nu trebuie să te leneveşti, ci să te grăbeşti şi să nu te laşi cuprins de altceva pământesc. Atunci când Mântuitorul te cheamă să nu zăboveşti şi să nu întârzii, ci mergi „în grabă” spre El. Trebuie să ştim că „harul Duhului Sfânt nu îngăduie încetineli”.8 Dacă noi venim repede la Dumnezeu dovedim că suntem preocupaţi de viaţa şi mântuirea noastră. Aşa că acţiunea Maicii Preacurate este o consecinţă a ascultării sale faţă de cuvintele Domnului şi unită cu iubirea ei faţă de lume. Ea vine la Betleem pentru a oferi lumii pe Cel Ce este mântuirea noastră. Şi,

5 Luca 1, 37. 6 Luca 2, 19, 51. 7 Luca 1, 38. 8 SF. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Expos. Evang. sec. Lucam, II, 19: PL 15, 1560.

14

în această ieşire din casa sa, din ea însăşi, din iubirea sa, aduce în lume tot ceea ce are mai preţios: pe Fiul ei, Mântuitorul Hristos.

Aşadar, în aceste zile sfinte de sărbătoare, vă îndemnăm stăruitor să vă străduiţi să ajungeţi ca Preasfânta Fecioară Maria la ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi la meditaţia asupra a ceea ce trebuie să faceţi. Să vă osteniţi să primiţi „în grabă” pe Dumnezeu şi să sosiţi la confraţii noştri cuprinşi de necazuri şi de suferinţe pentru a le veni în ajutor. Nevoiţi-vă să deveniţi asemenea Maicii Domnului şi să daţi lui Dumnezeu sufletul, lucrul cel mai preţios din viaţa dumneavoastră. În felul acesta vom oferi lumii ceea ce avem mai preţios şi ceea ce am primit de la Domnul, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi Evanghelia Sa, cu cuvântul şi mai ales cu mărturia concretă a faptelor noastre.

Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta, în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Sărbători fericite! şi

La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

† Dr. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei

&

Mitropolitul Olteniei

15

Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

† VARSANUFIE,

CU DARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL RÂMNICULUI

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL ŞI TUTUROR DREPTCREDINCIOŞILOR CREŞTINI DIN ACEASTĂ DE DUMNEZEU

PĂZITĂ EPARHIE: HAR, MILĂ, PACE ŞI ÎNTRU TOATE BUNĂVOIRE,

IAR DE LA NOI ARHIEREŞTI ŞI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14)

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, De şase săptămâni, fiecare dintre noi se pregăteşte prin post şi prin

rugăciune pentru ca această zi binecuvântată a Naşterii Domnului să nu rămână un eveniment istoric, ci să fie cu adevărat, o transformare sufletească, ca Hristos să Se nască nu doar în ieslea peşterii din Betleemul Iudeii, ci mai ales în ieslea din inimile noastre.

În prima pagină din volumul al doilea al Filocaliei se relatează că un frate l-a întrebat pe un bătrân care a fost scopul Înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Iar bătrânul, răspunzând, a zis: „Mă mir, frate, că, deşi auzi în fiecare zi Simbolul Credinţei, mă mai întrebi despre aceasta. Totuşi îţi spun că scopul Întrupării Domnului a fost mântuirea noastră. Iar fratele a spus: în ce fel, părinte? Şi a răspuns bătrânul: Omul fiind făcut la început de Dumnezeu şi aşezat fiind în Rai, a călcat porunca şi prin aceasta a căzut în stricăciunea morţii. Pe urmă, fiind cârmuit prin Providenţa felurită a lui Dumnezeu generaţie după generaţie, a stăruit totuşi să sporească în rău, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viaţă. Din această pricină Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, […] ni s-a arătat nouă celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii. Întrupându-Se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască. Şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind împărăţia cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele şi înfricoşând cu chinurile veşnice pe cei ce le vor călca, iar mai pe urmă suferind patima mântuitoare şi înviind din morţi, ne-a dăruit nădejdea

16

învierii şi a vieţii veşnice”.1 Sfinţii Părinţi, în unanimitate, arată categoric că scopul Naşterii

Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din Fecioara Maria, nu este altul decât mântuirea şi înnoirea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte în acest sens că nu există o oarecare altă pricină a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, decât numai mântuirea omului: „Că Însuşi El, Dumnezeu fiind, nu pentru vreo altă pricină a îmbrăcat trupul nostru şi S-a făcut om pentru mântuirea neamului omenesc”.2

Sfântul Grigorie Palama, sintetizând învăţătura patristică de până la el, afirma: „Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să dezlege legătura păcatului; să curăţească întinăciunea cea după trup; să vădească dragostea lui Dumnezeu pentru noi; să arate până la ce adâncime ne-am înfundat în prăpastia relelor, încât a fost nevoie de întruparea lui Dumnezeu; să se facă începător şi chezaş al învierii şi al vieţii celei veşnice, risipind deznădejdea noastră, făcându-Se Fiu al omului şi luând apoi în schimb moartea, spre a-i face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la nemurirea cea dumnezeiască”.3

Dreptmăritori creştini, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, deşi S-a smerit, primind să Se nască

într-un grajd de vite, într-o iesle, a fost slăvit de mărturia oştilor îngereşti deasupra cărora nu este decât Dumnezeu. Îngerii cântau slava Celui Ce i-a umplut de lumina unei noi înţelegeri pe ei, cei de sus, şi a venit să aducă pace şi bunăvoire între oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Îngerii au înţeles cei dintâi taina valorii dată de Dumnezeu umanităţii, căci lumina de care erau înconjuraţi era îndreptată spre pământ. Şi ea a fost văzută cu deosebire de păstori:4 „Şi în ţinutul acela erau păstori care stăteau pe câmp şi-şi păzeau turma, făcând noaptea de strajă. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 8-9). Însă nu păstorii, ci îngerii au fost primii martori ai Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Unul dintre îngeri, spune Sfântul Apostol şi

1 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 2, traducere în limba română de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, ediţia a doua, Bucureşti, 1993, p. 25. 2 SF. IOAN GURA DE AUR, Comentariu la Facere, III, 3, traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. 21, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 52. 3 SF. GRIGORIE PALAMA, Omilia a XVI-a. Despre iconomia cea după trup a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Omilii, vol. I, traducere de Dr. Constantin Daniel, Editura Anastasia, București, 2000, pp. 236-237. 4 Pr. prof. dr. DUMITRU STANILOAE, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991, p. 19.

17

Evanghelist Luca, s-a apropiat şi i-a lămurit că lumina aceasta pe care ei o văd este datorată Pruncului Ce S-a născut în staulul alăturat şi Care nu este altul decât Mesia Cel aşteptat, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, făcut om adevărat pentru a ne ridica pe noi oamenii din robia păcatului, şi Acesta, cu adevărat, va fi o bucurie pentru tot poporul, fiindcă este Mântuitorul tuturor: „Nu vă temeţi… că vi S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 11). E de la sine înţeles că îngerul nu le-a putut spune doar acest cuvânt îngerilor, ci, cu siguranţă, şi multe altele, pe care păstorii le-au vestit, în mod firesc, şi altora. Pe lângă cele auzite de la îngeri, păstorii au şi văzut slava lui Dumnezeu şi au înţeles multe din aceasta. Din primitori ai veştii celei bune, ei s-au făcut mesageri, mărturisitori ai acesteia: „Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte le-au auzit şi le-au văzut aşa cum li se spuseseră” (Luca 2, 20).

Iată că primii martori ai Naşterii Domnului, alături de îngeri, sunt cei smeriţi, păstorii, ca unii ce au acceptat ca slava lui Dumnezeu să-i cuprindă, pe când cei ce erau mândri, care nu se vedeau decât pe ei înşişi, în trufia lor, nu ar fi putut fi pliniţi în golul lor de lumina slavei lui Dumnezeu.5 Dumnezeu a rânduit ca aceşti oameni simpli să vadă cei dintâi Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, tocmai pentru sinceritatea şi simplitatea lor. Mărturia pe care păstorii au dat-o despre Naşterea Domnului ne arată şi deschiderea acestor oameni către primirea Cuvântului în inima lor, căci ei căutau, în mod sincer, întâlnirea cu Dumnezeu cu bucurie multă în suflet.

Fiul lui Dumnezeu S-a născut ca om şi a făcut ca martori ai acestei minuni şi pe cei ce-L căutau pe Dumnezeu, prin cercetare, pe magii acelei vremi, arătându-le o stea neobişnuită care i-a condus mai întâi la Ierusalim, apoi la Betleem, cu siguranţă după ceva timp de la Naşterea Mântuitorului, căci L-au găsit pe Acesta în „casă” şi nu în staulul vitelor. Acest lucru ne face să credem că ei au venit să I se închine după a patruzecea zi, când Mântuitorul a fost dus la Ierusalim, unde El a fost mărturisit de Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana, ca Cel Care va elibera toate popoarele din robia păcatului. Magii au văzut şi au mărturisit în Pruncul din Betleem pe Cuvântul Cel din veşnicie, Dumnezeu adevărat şi om adevărat: „Şi intrând ei în casă, au văzut Pruncul împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui şi deschizând vistieriile lor, i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11). Mărturia aceasta pe care o dau magii este cu atât mai importantă, cu cât aceştia au devenit mărturisitori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot Răsăritul. Cei trei magi s-au cutremurat în faţa acestei mari taine şi mărturiseşte evanghelistul că ei şi-au 5 Cf. Pr. prof. dr. DUMITRU STANILOAE, Chipul evanghelic …, p. 20.

18

schimbat de atunci viaţa, şi-au schimbat drumul vieţii, întorcându-se acasă pe un alt drum, pe o altă cale, nu pe cea dorită de Irod (Matei 2, 12).

Dreptul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au fost, de asemenea, martori ai dumnezeirii Pruncului din Betleem, cunoscând că prin Acest Prunc va veni mântuirea tuturor neamurilor, accentuând astfel că Hristos este Dumnezeu adevărat. Dreptul Simeon a văzut aceasta în Duh şi mărturisea tuturor: „Lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 3, 37).

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos Domnul, Iată că Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a născut şi pentru noi, S-a

coborât în ieslea inimilor noastre, aducându-ne tuturor bucurie mare: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că-n cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11). Domnul a venit în această lume, dăruindu-ne puterea de a birui păcatul, de a birui orice păcat şi chiar moartea, însă pentru aceasta trebuie să-L primim în inima noastră; trebuie ca Hristos să Se nască la modul real în inima noastră, iar evenimentul istoric al Naşterii Domnului să se transforme pentru noi într-un moment existenţial. Toate textele liturgice mărturisesc că Hristos Se naşte pentru noi dacă suntem pregătiţi a-L primi în sufletul nostru. Acum şi de fiecare dată prăznuim Naşterea lui Hristos în inimile noastre şi naşterea noastră întru Hristos şi nu comemorăm un eveniment, ci trăim aievea în noi înşine acest fapt al Naşterii. Timpul istoric devine un timp al veşniciei spre care Hristos Domnul ne conduce pe fiecare dintre noi. Şi dacă Hristos Domnul a avut la Naşterea Sa martori, care au mărturisit pentru noi acest moment al mântuirii noastre, atunci, cu atât mai mult, noi, cei de astăzi suntem chemaţi să devenim martori şi mărturisitori ai Naşterii Domnului pentru lumea contemporană. Mărturisirea cea mai vie este aceea prin care arătăm, nu în cuvinte multe, ci prin faptele noastre, că Hristos S-a născut cu adevărat în inima noastră. Dacă semenii noştri vor vedea că Hristos Cel Născut în Betleemul Iudeii S-a născut şi trăieşte în noi înşine, atunci cu adevărat suntem martori şi mărturisitori ai Naşterii Domnului. Lumea de astăzi are, poate mai mult ca oricând, nevoie de mărturia noastră, aceea că Hristos S-a născut şi vieţuieşte în noi înşine, precum şi noi vieţuim în El.

Dacă privim în jurul nostru, putem vedea cum se încearcă ca Hristos să fie astăzi alungat din lumea noastră, mai mult chiar decât a făcut Irod în vremea Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Societatea în care trăim doreşte să-L alunge din ea pe Hristos Cel Ce S-a Născut pentru a noastră mântuire. De aceea, fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim martori neclintiţi ai Naşterii Domnului, să arătăm prin modul nostru de vieţuire că Hristos S-a născut în

19

inima noastră şică trăim realmente în Hristos. Viaţa autentică în Hristos este cea mai vie mărturie, pe care o putem da lumii, că Hristos încă Se naşte în sufletul şi inima noastră. Numai trăirea Naşterii Domnului ca realitatea ontologică a fiinţei noastre mai poate regenera societatea noastră. Numai trăirea întru Hristos ne mai poate ridica din starea mai mult decât amorţită în care trăim. Vedem cum toate valorile autentice ale omenirii sunt răsturnate rând pe rând şi aceasta nu face altceva decât să-l distrugă pe om şi să ne distrugă pe noi ca popor binecuvântat.

Iubiţi fii duhovniceşti, În această zi de prăznuire a Naşterii Domnului, zi plină de bucurie şi

lumină, doresc să pun în inima voastră, inimă de adevăraţi creştini, un cuvânt de întărire şi de binecuvântare. Poporul nostru, nu de puţine ori, a fost nevoit să mărturisească înaintea tuturor credinţa sfântă în Hristos Cel născut din Fecioara Maria în ieslea peşterii din Betleem. Să dovedim şi noi, prin viaţa noastră, că deşi nedorit de lume Hristos Se naşte şi în sufletele noastre iar mărturisirea acestui adevăr să o facem prin faptele noastre. Să nu ne lăsăm amăgiţi de nimeni şi nimic, mărturisindu-L pe Hristos aşa cum se cuvine ca lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului celui binecredincios (Luca 2, 32).

Fie ca sărbătoarea Naşterii Domnului şi Noul An să vă aducă multă sănătate, bucurii duhovniceşti, împliniri şi ajutor întru toată fapta cea bună.

La mulţi ani întru mântuire! Un An Nou binecuvântat! Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel

Născut în ieslea Betleemului, rugător,

† VARSANUFIE,

Arhiepiscopul Râmnicului

20

Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

NAŞTEREA DOMNULUI DIN FECIOARA MARIA ÎN SCRIERILE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Motto: „...momentul potrivit pentru Întruparea Domnului,

deşi a fost rânduit mai înainte de zidirea lumii, a apărut în istorie atunci când era potrivit ca Sfântul

Duh şi puterea Celui Preaînalt să plămădească împreună trupul acela de Dumnezeu purtător al Sfintei Fecioare”1

Dreptslăvitori creştini, Aceste cuvinte au fost scrise de Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre

marii ierarhi ai Bisericii noastre, care a trăit în secolul al IV-lea, numit şi secolul de aur al creştinismului, Sfânt pe care Biserica noastră îl prăznuieşte în ziua de 1 ianuarie. Acesta s-a născut în anul 330 într-o familie înstărită şi foarte evlavioasă din Cezareea Capadociei. Tatăl său a fost profesor de retorică în Neocezareea Pontului, iar mama sa, Emilia, provenea dintr-o importantă familie din Cezareea, distinsă prin educaţie şi funcţiile politico-militare pe care membrii ei le-au obţinut.

Ambele familii, atât cea din care provenea tatăl său, cât şi familia mamei, aveau în rândurile lor mulţi martiri care şi-au vărsat sângele pentru Hristos. De mic, Sfântul Vasile a fost dus în localitatea Annisa din Pont, unde părinţii săi aveau pământuri şi unde a fost crescut în frică de Dumnezeu de către bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână. Ea a fost numită cea bătrână, spre a o deosebi de nepoata sa, Sfânta Macrina cea Tânără, sora cea mare a Sfântului Vasile. Bunica sa a ucenicit pe lângă Sfântul Grigorie Taumaturgul, care a fost elevul lui Origen în şcoala din Cezareea Palestinei. De la evlavioasa sa bunică a învăţat nu numai dreapta credinţă şi tradiţia Bisericii, ci şi admiraţia faţă de Origen.

În această familie binecuvântată au crescut zece fraţi, dintre care cinci au fost trecuţi în rândurile sfinţilor. Aceştia au fost: Sfânta Macrina cea Tânără, Sfântul Grigorie, episcop de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, apoi a urmat Sfântul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi Sfântul Petru, Episcopul Sevastei.

1 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului Hristos, trad. de Pr. prof. Nicolae Petrescu, în rev. „Mitropolia Olteniei” (în continuare MO), anul XX (1968), nr. 11-12, p. 973.

21

Sfântul Vasile a plecat la cele veşnice în anul 379, la doar 49 ani. În această viaţă scurtă, pe lângă opera social-filantropică, cunoscută sub numele de vasiliade, s-a remarcat atât ca ascet, cât şi ca slujitor al altarului şi liturghisitor de excepţie. A fost un foarte bun organizator, motiv pentru care a fost numit de către contemporani roman printre greci. S-a remarcat totodată ca om de ştiinţă şi teolog profund.

Iubiţi fii duhovniceşti, În numeroasele sale scrieri, Sfântul Vasile cel Mare s-a referit,

printre alte teme, şi la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Într-o omilie ţinută la Naşterea Domnului, Sfântul Vasile spunea: „Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este între oameni, Dumnezeu Care dă legea, nu prin foc şi în sunetele de trâmbiţe şi pe un munte fumegând, sau printr-un nor întunecos şi prin furtuni care înspăimântă sufletele celor care Îl ascultă, ci acum este Dumnezeu în trup, Care vorbeşte cu blândeţe şi cu bunătate cu cei care au aceeaşi natură umană ca şi El (dar nu fără de păcat ca El). Acum avem pe Dumnezeu întrupat, Care nu lucrează asupra noastră din depărtări şi cu întreruperi, aşa cum lucra prin profeţi”.2

Sfântul Vasile prezintă iconomia Întrupării şi pogorârii Fiului lui Dumnezeu la smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti, ca fiind mai mare decât crearea cerului şi a pământului.3 Prin această Întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu S-a despărţit de Tatăl şi nu a părăsit tronul Său ceresc. Să reţinem deci că „Domnul Hristos S-a pogorât din cer, dar nu S-a despărţit de Tatăl; în peşteră S-a născut, dar nu şi-a părăsit tronul ceresc; în ieslea staulului S-a culcat, dar nu a deşertat sânurile Tatălui; S-a născut întrupându-Se din Fecioară, dar a rămas, ca Dumnezeu, fără tată pământesc; S-a coborât pe pământ, dar nu S-a despărţit de cele de sus”.4

Pentru ştergerea păcatului adamic era nevoie de un Mesia, adică de un Răscumpărător, Care a fost Fiul lui Dumnezeu. „Acesta ne-a răscumpărat, nu fiindu-I Lui fraţi, ci duşmani prin păcatele noastre, nici El fiind un simplu om, ci Dumnezeu”.5

Acest mare ierarh din Cezareea Capadociei trăia sărbătoarea Naşterii Domnului într-o deplină bucurie duhovnicească. Bucuria era întreţinută în inima sa datorită cugetării permanente la dumnezeirea cea neîntinată, la răscumpărarea neamului omenesc, îndepărtat de Dumnezeu prin păcatul neascultării, numit şi păcat adamic sau păcat strămoşesc. „Inima mea 2 IBIDEM, p. 971. 3 IDEM, Omilii la psalmi, omilia la psalmul XLIV, V, în PSB 17, trad., introd., note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 290. 4 IDEM, Omilie pentru mângâierea unui bolnav, în MO, nr. 2/1991, p. 75-76. 5 IDEM, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLVIII, IV, în col PSB 17, p. 314.

22

tresaltă de bucurie, zice Sfântul Vasile, şi mintea mea a devenit izvor de cugetări în legătură cu ziua de azi, dar limba îmi este incapabilă şi cuvântul este slab ca să poată să vestească o bucurie atât de mare. Izvorăşte-mi minte, cugetări vrednice de măreţia lui Dumnezeu, cu privire la Întruparea Domnului! Fă-mă să cuget drept despre Dumnezeirea cea neîntinată şi neîntinabilă, care n-are nevoie de spălare sau curăţire, cu toate că s-a născut cu fire materială! Dumnezeirea Însăşi îndreptează ceea ce este păcătos, nu Ea Însăşi este atinsă de păcat. Tu nu vezi că soarele acesta de pe cer îşi plimbă razele sale prin noroi, dar nicidecum nu se murdăreşte şi străluceşte cu razele sale prin locurile murdare şi totuşi nu dobândeşte miros dezgustător? Ba din contră, cu cât soarele stă mai mult în contact cu aceste locuri, cu atât mai mult face să se usuce şi să dispară putreziciunea şi împuţiciunea lor. Aşadar, de ce te temi că firea omenească a Domnului Hristos nesupusă păcatului şi nevătămată şi-ar atrage vreo pată de la noi?”.6

Sfântul Vasile cel Mare preciza că Hristos „a mijlocit pentru noi iertarea păcatelor, ne-a eliberat de păcătoşenia veacului acestuia şi ne-a adus stăpânirea peste greşeala aducătoare de moarte, împăcarea cu Dumnezeu, puterea de mulţumire, tovărăşia sfinţilor în viaţa veşnică, moştenirea împărăţiei cerurilor şi răsplata cu fel şi chip de bunătăţi”.7

La sărbătoarea Naşterii, Sfântul Vasile spunea ascultătorilor săi: „Să ridicăm şi noi un glas de bucurie preaînaltă: Teofanie să-i punem numele sărbătorii de astăzi, adică arătarea lui Dumnezeu; să prăznuim astăzi mantuirea lumii, să prăznuim ziua de naştere din nou a firii omeneşti. Astăzi s-a dezlegat blestemul lui Adam. Acum nu se mai poate spune omului: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19), ci i se poate spune: pentru că azi ai fost unit cu cele cereşti, la cer vei fi înălţat. Astăzi, nici nu se va mai zice În dureri vei naşte fii (Fac. 3, 16), fiindcă este fericită cea care a purtat în pântece pe Emanuel şi fericite sunt şi piepturile care au alăptat copiii”.8

Tot în Omilie la Naşterea Domnului Hristos, arată pentru ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc: „Pentru aceasta S-a născut Domnul cu trup omenesc, pentru ca tu să fii curăţit tocmai prin ceea ce are El înrudit cu tine. Pentru aceea creşte şi se dezvoltă El cu trupul, pentru ca tu să fii unit cu El prin trăirea în trup obişnuită Lui”.9 În aceeaşi omilie, acest mare Sfânt se adresa credincioşilor prezenţi în biserică la acest praznic împărătesc, dar ni 6 IDEM, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului…, p. 978. 7 IDEM, „Despre Botez”, Cartea I, Cuvântarea a II-a, 17, în col. Comorile Pustiei, vol. 32, trad. şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 80-81. 8 IDEM, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului…, p. 978. 9 IBIDEM.

23

se adresează şi nouă celor ce ne-a fost rânduit să trăim acum, la începutul mileniului al III-lea, prin cuvintele: „Uneşte-te şi tu, creştine, cu aceia care au primit cu bucurie pe Domnul din ceruri! Gândeşte-te că păstorii de la Naşterea Domnului au devenit înţelepţi, că preoţii au fost împodobiţi cu darul profeţiei, că femeile s-au umplut de bucurie atunci când Maria a fost îndemnată de Arhanghelul Gabriel să se bucure (Luca 1, 28) şi atunci când Elisabeta avea pe cel care a săltat de bucurie în însuşi sânul ei, adică pe Ioan (Luca, 1, 44). Proorociţa Ana binevesteşte tuturor Pruncul, dreptul Simeon Îl purta în braţe. Amândoi se închinau Dumnezeului celui mare, arătat în Pruncul cel mic, fără să dispreţuiască ceea ce văd şi preaslăvind măreţia dumnezeirii Lui”.10

Întruparea lui Iisus Hristos a avut loc la plinirea vremii. Despre acest moment scrie: „Momentul potrivit pentru Întruparea Domnului, deşi a fost rânduit mai înainte de zidirea lumii, a apărut în istorie atunci când era potrivit ca Sfântul Duh şi puterea Celui Preaînalt să plămădească împreună trupul acela de Dumnezeu purtător al Sfintei Fecioare”.11

Iubiţi credincioşi, Pruncul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut din Fecioara

Maria, care fusese adumbrită de către Duhul Sfânt, aşa după cum îi spusese Arhanghelul Gavriil, după cum reiese din Evanghelia după Matei, capitolul I, versetul 18, unde se spune că Fecioara Maria, înainte de a fi cu Iosif, „s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ambele fapte le-a aflat Iosif (prin descoperirea de sus); că şi sarcina şi cauza sarcinii sunt de la Duhul Sfânt. Tocmai de aceea s-a temut să fie numit bărbat al acestei femei, şi a voit s-o lase pe ea în ascuns (Matei 1, 19), neîndrăznind să dea în vileag cele ce se întâmplaseră cu ea”.12

Sfântul înger i-a spus lui Iosif, logodnicul Mariei – care, văzând-o însărcinată, a vrut s-o lase pe ascuns şi să fugă –, că „ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). „De aici se vede limpede, spune Sfântul Vasile, că alcătuirea substanţei pentru trupul Domnului nu s-a făcut conform naturii comune a trupului omenesc. Deodată şi dintru început era desăvârşit în trup ceea ce se purta în pântece. Ceea ce s-a purtat în pântecele Fecioarei nu şi-a căpătat forma desăvârşită încetul cu încetul, prin schimbări şi dezvoltări de forme în mod obişnuit, aşa cum arată şi cuvintele folosite aici. Aici nu se spune: Ceea ce s-a conceput, ci Ceea ce s-a născut.

10 IBIDEM, p. 978-979. 11 IBIDEM, p. 973. 12 IBIDEM.

24

Aşadar, trupul care a fost alcătuit în urma unei acţiuni sfinte era vrednic să se unească cu Dumnezeirea Celui Unul-Născut”.13

Sfântul Ioan Gură de Aur, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, îndemna: „Nu merge (...) mai departe cu iscoditul! Nu căuta mai mult decât spun cuvintele evanghelistului! Nu te întreba: cum a lucrat Duhul Cel Sfânt această zămislire din Fecioară? Dacă nu ne putem explica chipul în care se plăsmuieşte copilul când se naşte în chip firesc, cum putem să ne explicăm, oare, o naştere săvârşită prin minunea Sfântului Duh? Ca să nu mai hărţuieşti pe evanghelist, ca să nu te mai necăjeşti punând mereu aceste întrebări, scapă de orice nedumerire spunând: Dumnezeu a făcut minunea! Chiar evanghelistul spune aşa: Nu ştiu nimic mai mult; atât ştiu, că ceea ce s-a făcut, s-a făcut de la Duhul Sfânt. Să se ruşineze dar cei care caută să pătrundă cu mintea lor naşterea cea de sus a Fiului! Dacă nimeni nu poate explica naşterea aceasta în timp din Fecioară, naştere cu nenumăraţi martori, prezisă cu atâţia ani înainte, văzută şi pipăită, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care iscodesc şi încearcă să pătrundă cu mintea naşterea nespusă a Fiului din Tatăl? Nici arhanghelul Gavriil, nici Matei n-au putut să spună ceva mai mult, ci atât doar că S-a născut de la Duhul Sfânt; dar cum de la Duhul şi în ce chip, niciunul dintre ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinţă”.14

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, precizează că zămislirea lui Iisus Hristos „a fost fără însoţire, iar naşterea, fără întinăciune şi fără durere. Cămară de nuntă i-a fost puterea Celui preaînalt, care a umbrit ca un nor fecioria; torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul, nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea. Deci bine este numit Cel ce S-a născut din aceasta ales din zeci de mii (...), ceea ce înseamnă că nu e din patul durerii. Căci numai naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea e fără nuntă. Pentru că numirile de feciorie şi naştere întru durere nu se pot întâlni la una şi aceeaşi .Ci, precum ni s-a dat Fiu fără Tată, aşa ni s-a născut şi prunc fără naştere şi durere. Căci precum n-a cunoscut Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de Dumnezeu, aşa n-a simţit naşterea”.15

Făcând o exegeză la cele afirmate de Sfântul Grigorie de Nyssa, Părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Unde se zămisleşte întru feciorie, 13 IBIDEM, pp. 973-974. 14 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, Omilia IV, III, în PSB 23, trad., introd., indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 50. 15 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în PSB 29, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae şi indice de Pr. Ioan Buga, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 293-294.

25

deci fără împreunarea între bărbat şi femeie, care strică fecioria, nu e nici naşterea întru durere. Precum zămislirea se face sub puterea Duhului, care copleşeşte carnea şi legea firii, aşa şi naşterea se face prin aceeaşi putere a Duhului, care copleşeşte legea firii potrivit căreia naşterea e însoţită de durere. Dacă însuşi duhul din noi poate copleşi până la un grad, prin întărirea dată de el, anumite procese şi simţiri ale trupului, cu atât mai mult o poate face aceasta Duhul dumnezeiesc cel atotputernic, Care întăreşte şi duhul nostru, ridicându-1 peste nivelul cel mai înalt al celor ce-i sunt lui cu putinţă. Duhul dumnezeiesc de-viaţă-făcător a putut actualiza în sămânţa femeii virtualitatea bărbătească din ea, dat fiind că femeia poartă în ea virtualitatea bărbatului şi bărbatul, pe a femeii, fapt care se arată într-un alt fel şi în apariţia Evei din Adam, la început”.16

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că „omul se naşte din împreunare firească între bărbat şi femeie, iar după moarte trece în stricăciune. Dacă aceleaşi lucruri le-ar spune învăţătura noastră şi despre Hristos, atunci ai avea tot dreptul să refuzi a socoti drept Dumnezeu pe Acela pe care mărturia noastră îl aşază în rândul firii. Dacă însă, dimpotrivă, auzi că şi El s-a născut, dar atât felul cum a fost zămislit, cât şi modul cum S-a născut trec dincolo de rânduielile obişnuite în natură şi de părtăşia cu ea - ambele fiind cu totul străine de schimbările care duc la stricăciune - în acest caz necredinţa ta va trebui în mod logic şi consecvent să facă loc credinţei, afirmând că El n-a fost un om de genul celorlalţi oameni care se nasc în chip firesc. Or, dacă nu crezi că dacă a fost un astfel de om, atunci trebuie în mod necesar să crezi că era Dumnezeu. Cel ce a istorisit naşterea lui Hristos, acela a adăugat şi faptul că naşterea Lui s-a făcut dintr-o fecioară (Matei 1, 16, 23)”.17

Iubiţi credincioşi, Fiecare dintre noi suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi. Toţi

suntem creştini şi credem că Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl mai înainte de veci şi mai credem că Fiul lui Dumnezeu „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om”.18 Sfântul Vasile spune că „Dumnezeu a binevoit să ia trup omenesc, pentru că trebuia ca trupul acesta, blestemat în urma săvârşirii păcatului originar, să fie sfinţit: trebuia ca trupul acesta, care a fost sleit de puteri prin păcatul săvârşit, să fie întărit; trebuia ca trupul acesta,

16 IBIDEM, p. 293, nota 268. 17 SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Marele cuvânt catehetic, cap. 13, în PSB 30, trad. şi note de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 308-309. 18 Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan.

26

care se înstrăinase de Dumnezeu, în urma păcatului, să fie unit din nou cu El; trebuia ca acest trup, care a căzut din rai, să fie readus în ceruri”.19

Această unire cu El, această „readucere” în ceruri, înseamnă posibilitatea de a fi cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor, fapt ce n-ar fi putut avea loc fără Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. El este Răscumpărătorul nostru, iar noi suntem, după Botez, creştini, şi se cuvine să căutăm Împărăţia pe care El ne-a dat posibilitatea s-o moştenim. În trecut, ca şi în vremea noastră, au existat filosofi şi învăţaţi potrivnici învăţăturii aduse pe pământ de către Mântuitorul Hristos Cel întrupat şi născut în ieslea din Betleem. Se observă limpede o lucrare a Satanei, care nu doreşte ca omul, creştinul, să aibă parte de Hristos şi de împărăţia adusă de El. Tertulian, un mare scriitor bisericesc ce a trăit în a doua jumătate a secolului al doilea şi începutul secolului al treilea, în Cartagina, arată limpede deosebirea între un filosof şi un creştin: „Şi apoi ce asemănare poate fi între un filosof şi un creştin; unul discipol al Greciei, celălalt al cerului, unul care umblă după glorie, celălalt după mântuire, unul mânuitor al vorbelor, celălalt al faptelor bune, unul care clădeşte şi altul care dărâmă; unul iubitor de greşeală, celălalt duşman al ei, unul care strică adevărul şi altul care-1 restabileşte lămurindu-1, unul care fură şi altul care păzeşte să nu se fure?”.20

Cu siguranţă, creştinul are nevoie de cunoştinţe laice, numite de Clement Alexandrinul la vremea sa (sec. II), filosofie grecească, însă, concomitent cu studierea acestora, este nevoie şi de cunoaşterea învăţăturii duhovniceşti şi evanghelice, propovăduite de Mântuitorul Hristos. Clement Alexandrinul precizează că „după cum plugarii udă mai întâi pământul şi apoi aruncă sămânţa, tot aşa şi noi udăm cu apa bună de băut a cuvintelor filosofiei greceşti terenul pământesc al sufletelor cititorilor noştri, ca să primească sămânţa cea duhovnicească, pe care o aruncăm, şi ca să poată creşte cu uşurinţă”.21

Un alt mare învăţat, Origen, spunea: „Noi, pe cât ne este cu putinţă, chemăm şi pe cei dedicaţi filosofiei la religia noastră, arătându-le sinceritatea şi superioritatea ei”.22 Origen se referă nu numai la diferenţa dintre învăţătura elenă şi cea creştină, ci arată diferenţa dintre creştini şi păgâni, în special cei bogaţi şi cei cu funcţii înalte. El scrie: „Desigur că de

19 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilie la Sfânta Naştere a Domnului…, p. 972-973. 20 TERTULIAN, Apologeticul, XLVI, 17, în PSB 3, trad. de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu, introd., note şi indici de Prof. Nicolae Chiţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 102. 21 CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromatele, Stromata I, Cap. I, 17. 4, în PSB 5, trad., cuvânt înainte, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1932, p. 20. 22 ORIGEN, Contra lui Celsus, Cartea a III-a, cap. LVII, în PSB 9, studiu introductiv, trad. şi note de Pr. prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 210.

27

favorul şi bunăvoinţa oamenilor şi chiar a regilor, noi creştinii nu ne prea sinchisim, nu numai pentru că acestea au fost dobândite prin ucideri, desfrânări şi cruzimi, ci şi pentru că ele au fost câştigate cu preţul unei nelegiuiri faţă de Dumnezeul cel Atotputernic, sau printr-un cuvânt de slugărnicie şi josnicie nedemne”.23 „Noi le cerem înţelepţilor elini, zice Sfântul Vasile, să nu ne ia în râs pe noi înainte de a se pune ei de acord unii cu alţii”.24

În scrierile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nu numai învăţătura cea fără de Dumnezeu împinge pe om la păcat ci şi bogăţiile şi funcţiile înalte: „Funcţiile înalte împing de multe ori la fapte care nu-s pe placul lui Dumnezeu. Trebuie să ai suflet tare, ca să împlineşti o funcţie înaltă aşa cum trebuie. Cel care nu are o astfel de funcţie, filosofează vrând-nevrând; cel care are o funcţie înaltă, însă, păţeşte ceea ce ar păţi un bărbat care ar trăi la un loc cu o fată plăcută la chip şi frumoasă, dar care ar fi primit poruncă să nu se uite la ea, fără a fi pedepsit. Aşa e şi puterea”.25

Sfântul Vasile cel Mare scrie în acelaşi sens: „Cutare este vestit cu mulţimea banilor săi; are în jurul lui mulţime de linguşitori; suită de prieteni făţarnici, care caută să-i fie pe plac; nenumărate rude, dar şi acestea făţarnice; roi de servitori, care stau lângă el fie pentru a-1 servi la masă, fie pentru alte trebuinţe; pe aceştia îi târăşte după el şi când iese din casă şi când se întoarce, ca să stârnească invidia celor care-1 întâlnesc. Adaugă-i acestui bogătaş şi oarecare putere politică sau dregătorii primite de la împăraţi sau conducere de popoare sau conducere de oşti; adaugă-i crainicul, care strigă cu glas puternic, mergând înaintea lui, lictori de o parte şi de alta, care bagă spaima în supuşi - că de la ei vin loviturile, confiscările de averi, arestările, închisorile. Da, nesuferită este frica pe care o are de aceştia poporul de sub mâna lor! Iar după aceasta ce-i? într-o singură noapte sau temperatura mare, sau pleurezia, sau pneumonia răpeşte pe om, îl duce dintre oameni şi-1 dezgoleşte dintr-o dată de toată înşelăciunea care-1 înconjura, iar slava lui s-a dovedit a nu fi decât un vis”.26

În încheierea acestui cuvânt pastoral inspirat din învăţătura Sfântului Vasile cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi, vă îndemn să reţineţi sfatul Sfântului Chiril al Alexandriei: „Cel ce voieşte să meargă pe urmele lui Hristos şi, după puterea omului, să imite modelul Lui, să nu vieţuiască cu iubire de slavă, să nu lucreze virtutea pentru a-şi atrage laude, nici să nu aleagă o 23 IBIDEM, Catrea a VIII-a, cap. LXV, p. 559. 24 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaemeron, Omilia a III-a, III, PSB 17, p. 99. 25 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XL, IV, în PSB 23, p. 489. 26 SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaemeron, Omilia a V-a, II, în PSB 17, p. 121.

28

viaţă admirată ca fiind foarte nevoitoare, şi să nu iubească a fi slăvit nici măcar cât de puţin pentru aceasta, ci să voiască să fie văzut numai de ochii Dumnezeirii, Care dezvăluie cele ascunse şi face cunoscut ceea ce s-a împlinit pe nevăzute”.27

Să-L rugăm pe Hristos Domnul, Cel născut Smerit din Fecioară, acum, când ne apropiem de un nou an, să ne dăruiască şi nouă, în toată vremea, linişte şi pace sufletească şi să ne facă părtaşi a nenumărate bucurii duhovniceşti.

Să trăiţi întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru părinte duhovnicesc, doritor de tot binele,

† NICODIM

Episcopul Severinului şi Strehaiei

27 SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a treia, cap. IV, în PSB 41, trad., studiu, note şi comentarii de Pr. prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 337.

29

Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

HRISTOS ŞI PĂSTORII

† S E B A S T I A N, cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici, Iubiţi credincioşi şi credincioase, În icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în afara

personajelor clasice, mai poate fi sesizată şi prezenţa, mult mai discretă, a unor persoane abia vizibile − păstorii turmelor din împrejurimile Betleemului. Despre aceştia Sfânta Scriptură relatează:

„În ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.

Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese” (Lc. 2, 8-20).

30

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, Prezenţa păstorilor la Naşterea Domnului este semnalată doar în

Evanghelia după Luca, atitudinea lor fiind una de închinare în faţa Pruncului Preasfânt şi de mărturisire a celor vestite lor de către înger.

Păstorirea turmelor, o îndeletnicire pe cât de răspândită pe atât de comună oamenilor în vechime, s-a bucurat în istoria şi în viaţa Bisericii de o importanţă şi o conotaţie cu totul speciale. Astfel, păzitor de turme a fost Abel, fiul protopărinţilor Adam şi Eva (Fc. 4, 2), păstor la oi a fost şi Iosif, fiul patriarhului Iacob (Fc. 37, 2) şi tot aceeaşi îndeletnicire a avut şi David al lui Iesei (1 Reg. 16, 11). Fiecare dintre aceştia, însă, au fost receptaţi în istorie ca preînchipuiri ale Domnului Hristos, căci şi-au plătit, fiecare în felul său, alegerea şi vocaţia: Abel a fost ucis de către Cain (Fc. 4, 8), Iosif a fost vândut de fraţii săi (Fc. 37, 28), iar David a fost prigonit vreme îndelungată de către Saul pentru a-i lua viaţa (Fc. cap. 20-27).

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos nu ezită a Se prezenta El însuşi drept Păstor al oilor celor cuvântătoare şi, la acelaşi statut, îi cheamă şi pe ucenici, când îi cere lui Petru: „paşte oile Mele!” (In. 21, 17). Chemarea Domnului, deci, adresată Apostolilor şi, prin ei şi nouă, păstorilor sufleteşti de peste vremuri, ne obligă la urmarea şi asemănarea cu El, modelul şi păstorul prin excelenţă, căci, dacă El, Învăţătorul şi Păstorul nostru a fost bun, potrivit cuvintelor Sale − „Eu sunt păstorul cel bun” (In 10, 11) − este de la sine înţeles că şi păstorirea noastră trebuie să fie una pe măsură.

Buna păstorire, însă, presupune, deopotrivă, rugăciune şi mărturisire sfântă, prin cuvânt şi faptă, potrivit păstorilor de la Naşterea Domnului, dar şi jertfă şi responsabilitate, potrivit celorlalte personaje evocate mai sus, dintre care cel mai de urmat exemplu este, fără îndoială, cel al Domnului Însuşi. Acestea sunt cheile bunei păstoriri şi ale unei misiuni rodnice în „via Domnului” Hristos şi, cu privire la ele, nu o dată atrage Domnul atenţia ucenicilor Săi, Apostolii şi păstorii turmei celei cuvântătoare de mai târziu, că „în lume necazuri veţi avea” (In 16, 33). Aceasta, după ce le spusese mai întâi că: „Nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (In 15, 20), vrând să îi conştientizeze astfel de faptul că, deşi „jugul” Său este bun, iar „povara” Sa uşoară (Mt. 11, 30), totuşi nu vor fi scutiţi de ostilitate, prigoană şi chiar moarte: „îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu” (Lc. 21, 12); „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Mt. 24, 9).

31

Dragii mei păstori de suflete şi iubiţi păstoriţi, Cât de departe sau cât de aproape de răspunsul la chemarea

Domnului ne aflăm noi, păstorii de astăzi, numai Dumnezeu ştie şi numai al Lui este a judeca. Fiecare se străduieşte după putere − unul mai mult, altul mai puţin − şi mila Domnului va răsplăti fiecăruia după a Sa bunătate, dar a lua la ţintă pe toţi slujitorii Domnului, pentru slăbiciunile unuia sau altuia dintre ei, sau a denigra întreg trupul Bisericii pentru „boala” unuia dintre mădularele ei, mi se pare un lucru cu totul nedrept. Generalizarea aceasta, prin care se aruncă în derizoriu întreaga Biserică, din cauza unor căderi izolate, nu denotă decât fie superficialitate şi scuză ieftină pentru propria neurmare a căii Domnului, fie dorinţă expresă de maculare a unei instituţii care nu a făcut, în istorie, decât numai bine acestui neam.

Desigur că orice uscătură ştirbeşte frumuseţea şi armonia unei păduri! De aceea, în ceea ce mă priveşte, am cerut nu o dată preoţilor din episcopia noastră ca aceia dintre ei care se simt atraşi de alte tentaţii ale vieţii, şi nu-şi mai resimt chemarea sfântă de păstorire a turmei încredinţată lor, să aibă curajul să facă singuri pasul înapoi, mai înainte de a se lua de la centru măsura extremă a excluderii lor. Căci, dacă chemarea de păstor nu întâlneşte în noi, în fiecare, strădanie şi efort propriu pentru cultivarea harului primit prin taina hirotoniei, nu poate aduce rodirea scontată.

Preoţii nu sunt bogaţii comunităţii, după cum, în mod tendenţios, încearcă să-i prezinte unii, dar nu trebuie să ajungă nici cerşetorii ei, după cum i-ar dori alţii!... Vocaţia slujirii Domnului este una nobilă prin ea însăşi! Atât de nobilă încât, dacă am fi destul de conştienţi de ea, ne-am simţi noi, cei chemaţi la aceasta, cei mai privilegiaţi oameni de pe pământ! Rugăciunea, propovăduirea învăţăturii sfinte, jertfa şi responsabilitatea unei astfel de slujiri ar trebui să ne umple sufletele de nespusă „bogăţie” şi mulţumire. Desigur, fără triumfalism sfidător, dar nici copleşiţi de complexul − cu care încearcă unii să ne inhibe în ultima vreme − că, adică, slujim o instituţie mai mult ceremonioasă decât fidelă adevărurilor de credinţă, retrogradă şi inutilă, ceea ce ne-ar conferi mai degrabă statutul de instituţie tolerată decât apreciată de către societatea modernă.

Faptul că am fost întotdeauna şi am rămas, până astăzi, o instituţie autonomă în stat nu îndreptăţeşte pe nimeni să ne izoleze undeva, la marginea societăţii, căci credinţa omului modern că poate trăi, tot atât de bine, şi fără Biserică nu-i va aduce acestuia decât confuzie şi, într-un final, prăbuşirea spirituală. Întâlnim, în ultima vreme, persoane care încearcă să-L disocieze pe Dumnezeu de Biserică; oameni care Îl acceptă pe Dumnezeu, dar nu şi Biserica! Ei bine, aceasta ar fi o bună temă de reflecţie pentru noi, păstorii de suflete, ca să ne întrebăm: oare unde am greşit? Cu ce i-am dezamăgit atât de mult pe cei care, deşi au credinţă în Dumnezeu, resping,

32

totuşi, Biserica şi pe slujitorii ei?... I-am smintit? I-am nemulţumit? Le-am înşelat aşteptările? Cât de mult am greşit noi şi cât de mult au căzut aceştia pradă secularismului anticlerical ori manipulărilor vădit concertate împotriva celei mai vechi şi mai sfinte instituţii a statului român?

Acestea, cred, ar fi unele din întrebările îndreptăţite la acest praznic „de hotar”, de un nou început − şi prin semnificaţia lui teologică, dar şi prin situarea lui în pragul anului nou. Să medităm cu toţii, cler şi credincioşi, păstori şi păstoriţi, la ceea ce ne uneşte şi la ceea ce pare a ne împiedica tot mai mult să rămânem UNA în Hristos şi în Biserica noastră străbună; la ceea ce vremurile potrivnice de astăzi au reuşit să zdruncine în noi, înstrăinându-ne, parcă, mai mult decât în trecut şi aruncând în suspiciune şi neiubire viaţa noastră.

Pruncul Iisus, născut în ieslea Betleemului, încearcă şi anul acesta, ca în fiecare an de altfel, să spulbere, cu puritatea Sa, rătăcirile şi resentimentele noastre! Putea-vom noi, oare, să zăbovim o clipă, pentru a ne cerceta fiecare şi a vedea ce nu mai merge în noi?... Ce ne-a afectat dragostea şi frăţietatea de altădată?... Ce ne-a făcut să ne învrăjbim, în loc să luăm model dragostea lui Hristos?... Acestea, cred, sunt întrebările care ar trebui să ne frământe acum, la ceas de sărbătoare, şi, să dea Bunul Dumnezeu să aflăm la acestea răspunsul Lui, pentru că El cunoaşte mai bine decât noi cele ascunse şi cele de folos sufletelor noastre.

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

33

STUDII

Trăirea eshatologică a morţii şi Învierii Mântuitorului în Biserică prin Sfintele Taine

Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA1 Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Cuvinte cheie: eshatologie, Înviere, Biserică, Sfinte Taine

Keywords: eschatology, Resurrection, Church, Sacraments Sfânta Biserică, fiind întemeiată de Mântuitorul Hristos pe Cruce, se află într-o continuă înaintare spre înviere şi spre Împărăţia cerurilor, hrănită de sfinţenia, dumnezeirea şi Învierea Domnului. Întrucât Îl are în ea pe El ca Ipostas divin întrupat, ca trup ipostaziat în Dumnezeu, Jertfa şi Învierea Lui sunt aduse Tatălui o dată pentru toţi, iradiind din El puterea de jertfă şi puterea de a urca spre învierea cea de obşte. Totodată, Domnul slavei este prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacului, în toate zilele,2 ca Împăratul care, conducând Biserica din slavă în slavă la mântuire, este însăşi Calea; ca Învăţătorul Care, identificându-Se cu învăţătura Sa, este însuşi Adevărul; ca Arhiereul Care, oferindu-Se pe Sine ca Jertfă permanentă, pentru Viaţa lumii, este însăşi Viaţa. Deci, taina Domnului Hristos este centrul vieţii creştine de aici şi de dincolo, e punctul culminant la care poate omul să ajungă în comuniune cu Dumnezeu-omul Cel înviat şi preamărit. Această taină a lui Dumnezeu s-a descoperit prin Cel Care e „Unul din Treime, Care a pătimit pentru noi”, El fiind „Dumnezeu desăvârşit” şi „om desăvârşit”. Datorită acestui fapt, Mântuitorul dă Bisericii Sale însuşirea de plenitudine ontologică, însuşire subliniată de Sfântul Apostol Petru când îi numeşte pe creştini „părtaşi dumnezeieştii firi”.3 Astfel, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu este credincios faţă de cei chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru”.4 Această „koinonie” a noastră cu Domnul Cel înviat şi preamărit este „o unire maximă” după har cu El, adică o pătrundere a Lui în sufletele noastre prin Sfintele Taine şi o pătrundere a noastră în Dumnezeu. Astfel, recapitulaţi în Mântuitorul Hristos şi actualizaţi mereu prin Biserică în această recapitulare, devenim prin Învierea

1 Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova. 2 Matei 18, 20. 3 II Petru 1, 4. 4 I Corinteni 1, 9.

34

Lui obiectul iubirii Tatălui faţă de Fiul şi totodată suntem pătrunşi de iubirea cu care Fiul iubeşte pe Tatăl. În felul acesta noi participăm, prin Fiul, la mişcarea de iubire faţă de Tatăl în Duhul Sfânt. Dinamismul acestei uniri este evident iubirea de oameni în numele Domnului Hristos, care „recapitulează” unitatea comună a tuturor. În spiritul Învierii Lui, jertfa şi nemurirea sunt „calea” şi condiţia vieţii veşnice, aşa că prin jertfa Lui şi prin Duhul Sfânt, omenirea devine Biserică, iar Biserica devine locul acţiunii Duhului. În acest organism oamenii trăiesc un nou început, acela de a fi „în Hristos” şi de a aparţine Lui în veşnicie. Fără îndoială că această nouă viaţă în Domnul există în istorie şi nu în afara ei, de aceea Biserica este în lume şi relaţia dintre ea şi lume este determinată pentru „un cer nou şi un pământ nou”.5 Prin urmare, începând din ziua Pogorârii Sfântului Duh, când s-a actualizat Biserica instituită de Mântuitorul Hristos mai înainte şi s-a întemeiat prin jertfa, moartea şi Învierea Sa, atitudinea celor ce cred faţă de lume s-a schimbat, fiindcă şi lumea se schimbă prin apariţia Bisericii în ea.6 Ca atare, omenirea, inclusă în planul desăvârşirii, aşteaptă revelarea slavei Domnului, trăind sub semnul celei de a doua veniri a Lui.7 Aşa fiind, planul iconomiei divine este ca Biserica să fie prezentă în lume şi să actualizeze lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc. Ogorul ei este lumea, iar sămânţa cea bună sunt fiii Împărăţiei, cum ne spune Mântuitorul.8 Până la Judecata din urmă, Mântuitorul, Cel răstignit şi înviat, rămâne în lume, cuprinzând în sine pe toţi din trecut, prezent şi viitor, fiind în acelaşi timp „Lumina lumii”.9 Ca atare omenirea este cuprinsă în viaţa Sa şi are posibilitatea sigură de îndumnezeire, Mântuitorul lucrând cu fiecare persoană în parte. El ne oferă harul divin prin Sfintele Taine, dar cere şi un efort personal şi permanent pentru transformarea lăuntrică şi pentru unirea noastră cu El. Această transformare presupune lepădarea omului vechi şi îmbrăcarea noastră „în omul cel nou”, prin harul Duhului Sfânt. Bineînţeles, aceste efecte ale lucrării iconomiei mântuirii vor fi desăvârşite în viaţa viitoare, când toate se vor uni în Hristos şi „Dumnezeu va deveni totul în toate”.10 Atunci oamenii îndumnezeiţi şi recapitulaţi în Domnul vor străluci ca stelele în jurul unicului soare – Hristos şi vor împărăţi în aceeaşi slavă a Preasfintei Treimi, slavă împărtăşită fără măsură fiecărei fiinţe în parte, prin

5 Apocalipsa 21, 1: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut”. 6 Arhim. CHESARIE GHEORGHESCU, „Învăţătura ortodoxă despre iconomie dumnezeiască şi iconomia bisericească”, în Studii Teologice (ST), nr. 3-6/1980, p. 424. 7 Matei 25, 31-46; Apocalipsa 21, 1-6. 8 Matei 13, 38. 9 Matei 5, 14-15; Ioan 1, 9. 10 I Corinteni 15, 28.

35

Duhul Sfânt. Când Mântuitorul ne spune că: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”,11 El ne-a făgăduit că va fi permanent prezent în viaţa noastră, ceea ce înseamnă că atunci când vorbim de actualizarea iconomiei Lui în lume, prin Biserică, înţelegem că El Însuşi realizează prezenţa Sa mântuitoare în noi prin Sfintele Taine. Deci, prin învăţătura şi prin activitatea Sa divino-umană, El urmăreşte tocmai ca viaţa Lui să fie permanentă în noi, aşa cum a spus: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi să aibă din belşug”.12 În acest caz, Dumnezeu Se serveşte de Biserica Sa pentru a duce la îndeplinire în mod liber prezenţa Sa în viaţa oamenilor şi în lume. Dacă Domnul Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel, locuieşte prin credinţă în inima oamenilor credincioşi, şi dacă credinţa este un dar al lui Dumnezeu, atunci se poate spune în chip sigur că Dumnezeu Însuşi Se face prezent în ea prin Sfintele Taine. Tocmai de aceea Sfintele Taine crează o legătură între Capul Ipostatic şi ipostasele umane pe temeiul vieţii în Hristos Domnul, legătură ce va culmina cu unirea desăvârşită în viaţa veşnică.13 Ca atare, Biserica – Trupul lui Hristos, din care fac parte credincioşii sfinţi şi oamenii păcătoşi care tind spre mântuire, este îndreptată spre realitatea din urmă, când Domnul va veni cu slavă să judece viii şi morţii. Fireşte, pe plan istoric scopul final al iconomiei n-a fost încă atins, dar realitatea din urmă a fost deja manifestată şi arătată, sau mai curând a fost dată, căci Biserica lucrează permanent prin Tainele ei mântuirea lumii. Tainele, de bună seamă, implică eshatonul, dar acesta nu înseamnă sfârşitul evenimentelor, ci „hotărârea din urmă” care vine cu o nouă semnificaţie şi o nouă evaluare. Cel care menţine această stare este Duhul Sfânt, care rămâne în mod real în Biserică, făcând din aceasta „o societate” vizibilă şi pământească, un organism viu al harului divin.14

În Biserică, aşadar, prin Sfintele Taine, firea noastră intră în unire cu firea dumnezeiască în Persoana Fiului, Capul tuturor celor văzute şi nevăzute. Astfel, firea noastră devine deofiinţă cu firea umană îndumnezeită din Mântuitorul Hristos, cu toate că ea nu devine şi desăvârşită, ci este într-o stare eshatologică de creştere spre îndumnezeire. Dar pentru a creşte şi a ne face părtaşi, fără încetare, de viaţa dumnezeiască a Domnului, trebuie să ne îmbrăcăm din ce în ce mai mult în unitatea firii umane îndumnezeite ce îl are ca Ipostas pe El, această unitate începând prin Taina Sfântului Botez şi 11 Matei 28, 20. 12 Ioan 10, 10: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. 13 PĂRINTELE STĂNILOAE spune că „Hristos este Capul real sau ipostasul fundamental al Bisericii, pe care o constituie şi o susţine imprimând continuu viaţa lui în ea sau în mădularele ei, ţinute şi unite între ele şi cu El” (Teologia Dogmatică Ortodoxă – TDO III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 11). 14 IDEM, Sfântul Duh în Revelaţie şi în Biserică, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2/1974, p. 120-121.

36

realizându-se plenar prin Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-ne cu harul Duhului Sfânt, prin Sfintele Taine, vom lărgi şi vom adânci persoana noastră până ce vom constata ca şi Sfântul Apostol Pavel că nu noi mai trăim, ci Hristos trăieşte în noi.15 1. Taina Botezului ca îmbrăcare în moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos şi ca înfiere veşnică a credinciosului de către Tatăl ceresc Adam şi Eva înainte de păcat nu erau goi, ci aveau un veşmânt de slavă pe care l-au pierdut prin păcat. Acest veşmânt, cu totul diferit de cel al lui Adam, îl îmbracă cel ce se botează în numele Preasfintei Treimi şi trăieşte în Mântuitorul Hristos. Deci, dacă, „trupul omenesc al Domnului străluceşte de frumuseţea spirituală a purităţii, bunătăţii şi înţelepciunii nesfârşite a lui Dumnezeu, care restabileşte şi înalţă minunata spiritualitate umană. Iar această strălucire se răspândeşte din Mântuitorul Hristos şi peste sufletele şi trupurile celor uniţi cu El, formând Biserica”, subliniază Părintele Stăniloae,16 Acelaşi „Mire - Hristos Şi-a făcut Biserica trup şi, prin adăugirea celor ce se mântuiesc, o zideşte pe ea în iubire, până ce vom ajunge toţi la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”.17 În virtutea acestui fapt, „Biserica e trupul lui Hristos, iar Cap al trupului e Hristos, Care formează faţa Bisericii – της Εκκλησιας το πρωσοπον – cu propria Sa înfăţişare – το ιδιο χαρακτερι, prietenilor Mirelui, privind la aceasta, le-a fost răpită inima – εκαρδιοθισαν, pentru că văd în ea mai limpede pe Cel nevăzut”.18 Este de la sine înţeles, subliniază Sfântul Chiril al Alexandriei, că rolul Mântuitorului Hristos de Cap al trupului este acela de începător, care s-a ridicat în cele dumnezeieşti, având în Sine puterea de a-i atrage pe toţi la Sine şi de a-i modela după chipul Său. Astfel, Domnul este un început care are în Sine forţa de a se împlini ca orice principiu: „Căci a fost pus Cap, adică început al celor ce prin El se modelează spre nestricăciune prin sfinţire în Duh”.19 De aici înţelegem că „slava de care e plină Biserica coincide cu dobândirea deplină a calităţii de fii ai lui Dumnezeu din partea membrilor ei, spune Părintele Stăniloae, calitate care 15 Galateni 2, 20: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. 16 Pr. prof. D. STĂNILOAE, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1970, p. 514. 17 Efeseni 4, 13. 18 SF. GRIGORIE DE NYSSA, Tâlcuire la Cântatrea Cântărilor, PSB 29, traducere de Pr. prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, indice de Pr. Ioan Buga, Ed. IMBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 229. 19 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Al doilea cuvânt către împărătese, Mansi, Amplissima Collectio Concil, t. IV, col 804.

37

înseamnă cea mai intimă comuniune cu Tatăl. Ea constă nu numai în vederea, ci şi în împărtăşirea de slava de Fiu pe care o are Cuvântul Cel întrupat şi Capul Bisericii ca om. Căci El aflându-Se în legătură organică cu trupul, slava Lui se răspândeşte asupra întregului trup”.20 Aşa că Biserica este această extindere a Mântuitorului Hristos în oameni botezaţi şi îmbrăcaţi în El, „acest laborator în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos Cel înviat”. 21

Dacă mai sus am vorbit despre îmbrăcarea noastră în Hristos trebuie să vedem acum fundamentul acestei îmbrăcări în iconomia mântuirii. Mântuitorul în ziua pogorârii Sale în apele Iordanului pentru a primi botezul sub mâna Sfântului Prooroc Ioan, a aşezat „veşmântul cel de slavă” în râu, coborându-l în temporalitatea sacralizată, pentru a-l reda neamului omenesc ca „haină de nuntă”, ca haină eshatologică, vrednică de Împărăţia Cerurilor.22 În această îmbrăcăminte se îmbracă şi cel ce mai înainte purtase ca o haină povara păcatului strămoşesc, devenind acum liber şi purtător al libertăţii ca pe o podoabă, ca pe un dar de mare preţ, primit din mâna Stăpânului. Astfel, „veşmântul botezului” devine „haină a libertăţii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că toţi una sunteţi în Iisus Hristos”.23 Sfântul Efrem Sirul, referindu-se la această schimbare harică, spune: „Căci chiar dacă rămâne rob pe pământ, robul care s-a îmbrăcat în apă, în Cel ce slobozeşte toate, este om liber sus; libertatea este podoaba lui”. Comentând acest aspect, Părintele Stăniloae arată că, odată botezat, omul nu numai că se eliberează de haina păcatului, ci este restaurat în Persoana Logosului Înomenit. Astfel, „natura umană a fost eliberată din

20 Pr. PROF. D. STĂNILOAE, TDO II, p. 218. 21 IDEM, Sinteză ecclesiologică, în ST, nr. 5-6/1955, p. 267. 22 Sebastian Brock vede în Epifania de la râul Iordanului o adevărată sinteză teologică a Botezului creştin. În Biserica Siriacă primară acest eveniment a fost considerat izvorul întregului botez creştin: acolo Hristos deschide botezul şi relatările evanghelice privitoare la botezul lui Hristos sunt văzute nu numai ca proclamarea Sa publică ca Fiu al lui Dumnezeu, dar şi ca o arătare a Sfintei Treimi simţurilor omeneşti: Tatăl - auzului prin intermediul glasului şi proclamării divine, Fiul - pipăitului, iar Duhul Sfânt - vederii, sub chipul porumbelului. Caracaterul treimic al botezului lui Hristos este reluat de Sfântul Efrem în trimiterea Apostolilor ca «să boteze în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh» (Vezi: S. BROCK, Ochiul luminos, p. 105-106; IDEM, Some Distinctive Features in Syriac Liturgical Texts, in R. R. ERVINE (ed), Worship Traditions in Armenia and the Neighboring Christian East. An International Symposium in Honor of the 40th Anniversary of St Nersess Armenian Seminary, Avant: Treasures of the Armenian Christian Tradition 3, Crestwood, NY, 2006, p. 143). 23 Galateni 3, 27-28.

38

lanţurile rigidităţii legil