Comunicare nonverbala

Prof. dr. Odette Arhip

În legătură cu cercetările privitoare la fenomenele comunicării o contribuţie

esenţială revine Colegiului Invizibil, cum ne prezintă Sultana Craia (Teoria Comunicării,

Bucureşti, 2000).

În universul comunicării, continuă autoarea, noţiunea se referă la o anume

mişcare, şi anume, între anii 1950-1980, mai mulţi oameni de ştiinţă care lucrau în

S.U.A., în diferite centre universitare, au consacrat cercetării fenomenelor comunicării

interpersonale, de grup, simbolurilor, riturilor ş.a. Având formaţii diferite şi nefiind

încadraţi într-o structură instituţională unică, dar apropiaţi prin abordările metodologice,

ei au format un fel de “reţea” intelectuală care a fost numită Colegiul Invizibil.

Ariile compatibile ale acestora vizau recursul la demersurile sistematice,

elaborarea de concepte şi scheme care au şi rămas legate de numele lor. Jean Baptiste

Fages ne dezvăluie “acest colegiu nu a fost o şcoală în sensul riguros, european, al

termenului cu fondatori şi discipoli. N-a fost nici un simplu club de afinităţi. A fost, între

1950 şi 1980 un mediu fecund de schimburi, de confruntări, de filiaţii şi retroacţiuni”,

comparabil cu situaţia enciclopediştilor din secolul al XVIII-lea francez.

Centrul care a reprezentat un nucleu în “reţeaua” intelectuală supranumită

Colegiul Invizibil a fost Palo Alto, lângă San Francisco, în cadrul căruia s-a constituit un

grup de cercetare în jurul naturalistului – etnolog de origine britanică Gregory Bateson şi

un altul în jurul psihiatrului Don D. Jackson, fondatorul, în 1958, al Mental Research

Institute.

Despre Şcoala de la Palo Alto

Sub aceastã denumire regãsim un grup de cercetãtori de origini ştiinţifice diferite,

care la un moment dat au lucrat la Palo Alto (oraş situat la sud de San Francisco).

Principalele direcţii de cercetare ale acestui grup au privit o teorie a comunicãrii, o

metodologie de schimbare şi o practicã terapeuticã, toate marcate de demersul sistemic.

2

Iniţiatorul grupului a fost Gregory Bateson (n. 1904), care lucrase la spitalul de

psihiatrie de la Veterans Administration (Palo Alto), dupã ce fãcuse studii de zoologie şi

colaborase cu antropologii Margaret Mead şi Leo Fortune. În anul 1942, Bateson

descoperã necesitate de a reconsidera cercetãrile sale, ţinând seama de retroacţiune (feed-

back), deoarece pânã atunci comunicarea fusese analizatã din perspectiva dinamicii

forţelor şi a raporturilor de cauzalitate dintr-o interacţiune. Prin urmare, el va aborda

comunicarea ca pe un sistem de mesaje ce funcţioneazã sub formã de , în care energia de

rãspuns este oferitã de receptor, şi nu de impactul elementului declanşator (de unde

noţiunea de feed-back). Cu alte cuvinte, va adera la principiile demersului sistemic, luând

drept cadru metodologic inter-relaţiile din interiorul unei reţele, în care acţioneazã

mecanisme circulare de reglare.

Se abandona, în acest mod, concepţia liniarã, şi oarecum deterministã, a

succesiunii acţiunilor şi reacţiunilor între obiecte izolate.

Şcoala de la Palo Alto şi teoria comunicãrii

Maniera în care Şcoala de la Palo Alto a abordat comunicarea a fost în acelaşi

timp deductivã şi inductivã. Pe de o parte, s-au aplecat asupra unui anumit numãr de

modele teoretice şi concepte împrumutate din demersul sistemic (derivat din ciberneticã),

dar şi din lingvisticã şi logicã. Pe de altã parte, s-au strãduit sã confrunte, în fiecare etapã

de cercetare, observaţia precisã şi analiza comunicãrii reale, studiul pornind cel mai

adesea de la înregistrãri filmate. Se poate spune cã au dorit sã depãşeascã opoziţia dintre

subiectivitatea demersului clinic şi reducţionismul metodei experimentale (clinicienii

sesizeazã intuitiv o situaţie globalã de interaacţiune, dar nu sunt întotdeauna capabili sã-i

dea o formalizare; în experiment, se izoleazã câteva variabile, nu se accede la o viziune

de ansamblu a situaţiilor reale).

Şcoala de la Palo Alto şi abordarea sistemicã a relaţiilor umane

Noutatea acestui tip de abordare constã în aceea cã vizeazã fenomene complexe şi

permite o viziune sinteticã a problematicii, deoarece pânã atunci în ştiinţele socio-umane

dominase demersul analitic. În timp ce analiza presupune descompunerea fenomenului în

3

pãrţile sale elementare, şi studierea proprietãţilor de la simplu la complex, sinteza cautã

sã gândeascã totalitatea în structura şi dinamica sa. În loc sã disocieze, ea recompune

ansamblul relaţiilor semnificative ce leagã elementele în interacţiune, atitudine cãreia îi

corespunde noţiunea de sistem (un sistem este un ansamblu de elemente în interacţiune,

în care modificarea unuia antreneazã modificãri în toate celelalte elemente).

Concluzii

Şcoala de la Palo Alto a propus o teorie nouă a comunicării, pornind de la

câteva principii, pe care le vom relua pe parcursul cursului nostru:

− Ideea că fenomenul comunicării este de natură interacţională;

− Constatarea că nu se poate reduce comunicarea numai la un mesaj verbal, întrucât

orice comportament social are şi o valoare comunicativă;

− Faptul că fenomenul comunicării este determinat de contextul în care se produce;

− Faptul că orice mesaj comportă două niveluri de semnificaţie;

Ideea că relaţia dintre interlocutori este structurată după două modele: simetric şi

complementar. În cadrul celui dintâi se stabileşte o situaţie de egalitate, în timp ce în

cadrul modelului complementar actorii implicaţi în actul de comunicare au

comportamente contrastante, care se manifestă unul în raport cu celălalt, prin adaptare.

Analiza tranzacţională

Analiza tranzacţională este în primul rând o filosofie, un punct de vedere asupra

oamenilor.

În al doilea rând este o teorie a personalităţii, a funcţionării intrapsihice şi a

comportamentului interpersonal, deci şi o teorie a comunicării.

În al treilea rând este un instrument creativ şi puternic folosit pentru a facilita

schimbarea şi dezvoltarea în plan personal si profesional, având aplicatii în patru domenii

fundamentale: consiliere, educatie, organizational şi clinic.

Fondatorul analizei tranzactionale este Eric Berne, medic psihiatru, care dupa 15

ani de training (formare) în psihanaliza (unul din psihanalistii sai fiind Erick Erikson),

decide sa urmeze un drum propriu. Lui i se alatura mai târziu Claude Steiner, Robert si

Mary Goulding, Aaron si Jacqui Schiff, Taibi Kahler, Stephen Karpman, fiecare

dezvoltând câte un concept din teoria deja construita de Berne.

4

În prezent sunt sase scoli importante de analiza tranzactionala, prin scoala

întelegând un subgrup care a dezvoltat o abordare psihoterapeutica bazata pe experienta

clinica, are contributii specifice la teorie şi practica şi este recunoscut ca un centru pentru

training, tratament si cercetare.

Aceste scoli sunt: Cathexis Institute, Huron Valley Institute, The Miniscript School,

Radical Psychiatry, Scoala Tranzactiilor Sociale şi Institutul de Vest pentru terapie de

grup şi de familie.

Analiza tranzacţională

Pentru a ne cunoaşte interlocutorul este necesar ca, mai întâi să ne cunoaştem pe

noi înşine... Iar analiza tranzacţională constituie un mijloc util şi oportun prin care putem

observa cum ne schimbăm starea de spirit în funcţie de interlocutori, de circumstanţe, un

instrument de înţelegere, evoluţie şi comunicare prin care să ne explicăm comportamentul

unei persoane.

Demersul analizei tranzacţionale constă în analizarea comportamentelor,

atitudinilor, exprimărilor şi reacţiilor psihice şi emoţionale prin intermediul “grilelor

analitice” (ca, de exemplu: starea de spirit, poziţia de viaţă, jocurile, simbioza etc.).

Principiile care stau la baza analizei tranzactionale situeaza oamenii pe pozitii

egale, capabili sa gândeasca pentru ei însisi si sa-si gaseasca propriile solutii. "Eu sunt

OK - Tu esti OK" este cea mai cunoscuta expresie a scopului AT de a stabili si întari

pozitia care recunoaste valoarea fiecarei persoane. AT considera oamenii ca fiind OK,

deci capabili sa se schimbe, sa se maturizeze si sa interactioneze adecvat.

Pentru a întelege comportamentul unei persoane în AT sunt descrise trei stari ale

eului: Parintele, Adultul si Copilul, care difera de supraego, ego şi id prin aceea ca ele nu

sunt manifestari ale eului, ele reprezentând comportamente vizibile si nu constructe

ipotetice.

Modelul lui Freud şi modelul starilor Eului nu se suprapun si nici nu sunt acelasi

lucru, dar nici nu se contrazic, sunt doar doua maniere diferite de a prezenta

Personalitatea.

O stare a Eului este un ansamblu coerent de comportamente, gânduri şi sentimente.

Este modul nostru de a ne exprima personalitatea la un moment dat. Când gândesc şi simt

asa cum faceam când eram copil, spun ca sunt în starea de Copil. Când mă comport,

5

gândesc si simt într-un mod copiat de la parinti sau de la o alta figura parentala, spun ca

sunt în starea de Parinte. Când ma comport, gândesc şi simt într-un mod care este o

reactie imediata, aici si acum, la evenimentele care se întâmpla în jurul meu, utilizând

toate capacitatile mele de adult, spun ca sunt în starea de Adult.

Pentru a avea o personalitate sanatoasa şi echilibrata, avem nevoie de aceste trei

stari ale Eului. Avem nevoie de Adult pentru a rezolva problemele aici şi acum şi pentru

a aborda viata într-o maniera adaptata şi eficace. Pentru a fi în armonie cu societatea

avem nevoie de acel ansamblu de reguli ale Parintelui. Si în Copilul nostru regasim

spontaneitatea, creativitatea şi intuitia de care ne bucuram când eram copii.

Comportamentul unei persoane este mai bine înteles în termenii starilor egoului, iar

comportamentul între doua sau mai multe persoane este mai bine înteles când este

examinat în termenii tranzactiei.

O tranzactie consta dintr-un stimul şi un raspuns între doua stari specifice ale Eului

a doua persoane.

Comunicarea între indivizi ia forma unui lant de tranzactii de acest fel. În functie de

tipul de tranzactii stabilit comunicarea continua, este întrerupta sau are loc la doua nivele,

unul social şi altul psihologic.

Unul din motivele pentru care oamenii tranzactioneaza (comunica) este acela de a

face schimb de stroke-uri.

Stroke-ul sau nevoia de recunoastere (stimulare) este o nevoie fundamentala a

fiintei umane pentru supravietuire si dezvoltare. Acesti stimuli pot fi verbali sau

nonverbali (de exemplu: zâmbet, gesturi, mimica), pozitivi (mângâiere) sau negativi

(lovitura). Dar nevoia de stimul este atât de puternica încât oamenii prefera sa primeasca

stimuli negativi decât sa nu primeasca nici un fel de stimul.

Întelegerea modului în care oamenii dau şi primesc stimuli negativi sau pozitivi si

schimbarea pattern-urilor neadecvate de recunoastere sunt aspecte importante în

consilierea AT.

Un concept important în AT sunt asa numitele jocuri psihologice manipulative.

Aceste jocuri psihologice sunt definite ca niste pattern-uri sociale disfunctionale, cu

scopul de a obtine recunoasterea celorlalti (stroke-uri), dar de fapt întaresc conceptia

negativa despre sine si mascheaza exprimarea directa a gândurilor si emotiilor. Jocurile

6

au un caracter repetitiv si blocheaza comunicarea, determinând în acelasi timp sentimente

negative de o parte şi de cealalta.

Conceptul fundamental al AT este "scenariul de viata". Comportamentul

disfunctional al unei persoane este rezultatul deciziilor limitative, luate în copilarie cu

scopul supravietuirii. Aceste decizii culmineaza în scenariul de viata care limiteaza

potentialul unei persoane. Deciziile au la baza niste injonctiuni cu caracter distructiv

pentru personalitatea copilului (de exemplu: nu exista, nu fi ceea ce esti, nu gândi, nu

simti, nu te maturiza, etc). Fiecarei injonctiuni îi corespunde o permisiune (de a exista, de

a se maturiza, etc).

Taibi Kahler a descoperit ca scenariul se poate derula sub forma a cinci secvente

comportamentale foarte scurte, pe care le-a numit drivere: Fii perfect, Fa placere,

Straduieste-te, Fii puternic, Grabeste-te.

Toate aceste notiuni stau la baza psihoterapiei de tip AT, în urma careia pacientul

renunta la scenariu şi redecide sa devina o persoana libera, capabila sa- şi realizeze

potentialul.

Programarea neuro-lingvistică, abreviată NLP, a fost creată in jurul anului 1976

de Richard Bandler (matematician şi student în terapia gestalt) şi John Grinder (lingvist).

Ei şi-au propus să descopere structura excelenţei umane. La început ei şi-au îndreptat

atenţia asupra studierii amănunţite a magicienilor terapeuti a vremii, cum au fost Fritz

Perls (terapia gestalt), Virginia Satir (terapia familiei) si Milton Erickson

(hipnoterapie). Cei doi initiatori şi grupul de persoane care au contribuit la dezvoltarea

sa ulterioară, au preluat si sintetizat o serie de concepte apărute anterior in cibernetică şi

teoria sistemelor, a caror reprezentanti au fost Gregory Bateson, Virginia Satir şi Milton

Erickson.

La inceputul anilor 1980, NLP-ul era considerat un progres important in

psihoterapie si consiliere, atragând astfel interesul cercetatorilor din consiliere şi

psihologie. La mijlocul anilor 1980 analizele publicate în "The Journal of Counseling

Psychology" si "National Research Council (1988; NRC)" au aratat putine date care sa

sustina teoria despre sistemele reprezentationale sau despre ideile de baza din NLP astfel

interesul cercetatorilor a scăzut.

7

Pentru ca numele de Programare neuro-lingvistica, te duce cu gandul la neurologie,

informatica si lingvistica, NLP-ul a fost vandut ca si o „stiinta noua". Scepticii sustin ca

este o „teorie sau un mod de tratament psihologic nedemonstrat" şi una din multele

psedostiintifice (sau „New Age") forme de psihoterapie care au aparut in domeniul

sanatatii mintale. Puţini practicanti şi -au prezentat datele culese pentru a fi revizuite şi

analizate de colegi si pe majoritatea nu ii intereseaza ca teoria sa fie validata empiric.

NLP poate fi definită ca „studiul structurii trăirilor subiective“, având ca obiect de

studiu descoperirea (elicitarea) si modificarea structurilor („programelor“) care iau

nastere din interactiunea complexă dintre creier/sistem nervos („neuro“), limbaj

(„lingvistic“) şi mediul inconjurator. Demersul lui Bandler si Grinder a fost îndreptat

spre gasirea răspunsurilor la întrebarea cum anume functionează oamenii şi mai puţin la

cea privitoare la cauza comportamentului uman. De aceea orientarea acestei metode este

pe solutie şi pe proces.

In esenta ei, NLP desemneaza o atitudine de curiozitate, pasiune şi dedicare în

studiul comportamentului uman şi al modalităţilor de îmbunătăţire al lui.

Definirea termenilor

Programare - aptitudinea fiecăruia de a "produce" şi "transpune" în practică o

variată şi complexă gamă de programe comportamentale.

Neuro - functionarea corpului si psihicului uman se bazează pe functionarea

sistemului nervos. Alcatuit din miliarde de celule nervoase (neuroni) interconectate,

acesta constituie baza fiziologica a perceperii, gandirii, simtirii si functionarii intregului

sistem uman.

Lingvistică - mijloacele de comunicare, apeleaza si la comportamentul nostru

verbal şi la cel nonverbal.

NLP este o stiinta a comportamentului uman cu urmatoarele aspecte:

1. ca epistemologie ea detine un sistem de cunostinte si valori;

2. ca metodologie ofera procese si proceduri pentru aplicarea cunostintelor si a valorilor;

3. ca tehnologie ofera tehnici (tools) de aplicare a cunostintelor si a valorilor;

Idei de bază în NLP / Axiomele NLP

1. "Harta" despre lume este diferită de "teritoriul" pe care îl reprezintă;

8

2. Fiecare comportament are la bază o intentie pozitivă, în cadrul hărtii despre lume a

persoanei in cauză;

3. Nu putem să nu comunicăm, orice comportament (chiar şi tăcerea) fiind semnificativă

pentru interlocutorul nostru;

4. Nu există greseli, ci doar feedback;

5. Orice comportament este orientat către adaptare la mediul ambiant;

6. Înţelegem mult mai uşor şi mai bine ceea ce ne este deja familiar.

7. Oamenii se comportă perfect, iar comportamentul lor prezintă o structură anumită.

8. Oamenii posedă deja toate resursele necesare dezvoltării personale

9. Corpul si sufletul uman fac parte dintr-un sistem complex, in cadrul căruia se

influentează reciproc

Comunicarea nonverbală

În anii ’70, A. Mehrabian şi M. Weiner stabileau următorul raport al percepţiei

informaţiei de către receptor, într-o comunicare orală: 7% cuvinte, 38% paralimbaj şi

55% limbaj nonverbal. Semnele nonverbale care cântăresc atât de mult sunt: postura,

expresiile feţei, contactul vizual, mişcările ochilor, distanţa dintre vorbitor şi

ascultător, gesturile şi chiar îmbrăcămintea. Comunicarea nonverbală sau limbajul

corpului a fost descris/ă drept limbajul pe care cu toţii îl vorbim, însă foarte puţin

dintre noi îl înţelegem. Limbajul corpului transmite despre o persoană mai mult decât

toate cuvintele pe care aceasta le rosteşte. În timp ce cuvintele pot minţi, comunicarea

nonverbală spune întotdeauna adevărul, pentru simplul fapt că multe semnale

generate de creier sunt transmise corpului şi comunicate inconştient. Stăpânirea

comunicării nonverbale constă în abilitatea de a percepe şi întelege semnele şi

mişcările celor din jur. Învăţaţi în acest mod cum să controlaţi semnalele nonverbale

pe care le transmiteţi chiar dumneavoastră.

Când discutaţi cu diferite persoane, felul în care aceştia acceptă comunicarea depinde

de cât de apropiaţi sunteţi de ei, fizic vorbind. Trebuie să înţelegeţi că apropierea

aceasta depinde de cât de bine vă cunoaşteţi interlocutorul, spaţiul personal fiind

foarte important pentru fiecare dintre noi. Dacă staţi prea aproape de cineva pe care

9

abia l-aţi cunoscut, invadându-i acest spaţiu al său, mesajul dumneavoastră va trece

neobservat, el fiind perceput drept o ameninţare.

Contactul vizual este, fără doar şi poate, cel mai important element nonverbal, însă şi

gesturile sunt foarte importante. În timp ce pumnii strânşi sugerează rezistenţă, palma

deschisă creează ideea de încredere. Limbajul corpului pe care trebuie să-l învăţaţi şi

mai ales să-l controlaţi sunt gesturile mâinilor şi ale feţei, gesturi care sunt făcute

involuntar în timp ce vorbiţi. Deşi reacţiile pe care le aveţi sunt inconştiente, ele au o

influenţă puternică asupra a ceea ce gândesc cei din jur.

Dezvoltaţi aceste trăsături ale unui bun comunicator şi cu siguranţă mesajele

transmise vor avea efectul scontat. Deprinzând această artă, problemele generate de o

comunicare defectuoasă vor dispărea, timpul irosit pentru a îndrepta diferitele

incovenienţe putând fi folosit într-un mod mult mai util. Fiind un bun comunicator,

transmiteţi încredere şi putere, iar şansele ca cei din jur să accepte ceea ce comunicaţi

sunt, fără îndoială, mult mai mari.

Comunicarea interumana este un proces de tip tranzactional, prin care oamenii tranfera

energii, emotii, sentimente si schimba semnificatii. Ea are intotdeauna un scop, aceala de

a-l face pe interolocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr-un anumit fel.

Scopul exista si atunci cand partenerii de comunicare nu il constientizeaza. Stimulii

asteapta raspuns.

Comunicarea exista in masura in care se emit si receptioneaza stimulii senzoriali,

simboluri, semne si semnale care poarta, la plecare, semificatia ce li se atribuie, la sosire.

Mai intai, interlocutorii au in comun limbajul, apoi contextul, canalul, mesajul, si

distorsiunile. O definitie este un mijloc folositor si logic de a incepe explorarea

comunicarii. Definitiile clarifica concepte, indicandu-le granitele. Ele indreapta atentia pe

ce este important despre (orice) obiectul definit. In situatia data, o singura definitie a

comunicarii nu este satisfacatoare. Comunicand bine sau mai sarac se poate face diferenta

intre esec si succes in aproape orice relatie umana.

Orice abilitate poate fi intotdeauna imbunatatita, iar cultivarea abilitatii de a

comunica si de a-l influenta creste valoarea comunicarii.

10

Definitii

Definitia 1: Comunicarea reprezinta actul de transmitere verbala a unei informatii non-

verbale si intelegerea intre “vanzator’’ (emitator) si “cumparator’’ (receptor); este

procesul prin care informatii si sentimente sunt impartasite de oameni printr-un schimb

de mesaje verbale si non-verbale.

Definitia 2: Necesitatea de intelegere mutuala prin interactiunea dintre 2 agenti.

Definitia 3: Interschimbul de idei in spatiu, adica considerarea si actiunea de impunere a

unui mesaj de la sursa la receptor, cu intentia ca receptorul sa inteleaga mesajul sursei.

Definitia 4: Procesul de transmitere si de primire a mesajelor. Comunicarea este un

proces sistematic in care oamenii interactioneaza prin simboluri, pentru a creea si a

interpreta intelesuri.

1) A comunica (dex): "a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune"; "a se

pune în legătură, în contact cu"; "a fi în legătură cu..., a duce la...". Etimologia latină: "a

face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăşi". Dacă a trăi înseamnă a

interacţiona, atunci a trăi înseamnă a comunica ("Nici un om nu este o insulă" John

Done).

Comunicarea este esenţialmente legată de devenire, pentru că e proces, şi

pluralitate, pentru că nu există decît începând cu doi (presupune cel puţin dedublarea

interioară).

2) Comunicarea este o formă de schimb. Schimbul se transformă în comunicare odată cu

prezenţa semnificaţiilor (simbolurilor, sensurilor). Dar ele există oriunde există

interpretare adică subiect conştient. Odată cu aceasta creşte libertatea şi dialecticitatea

schimburilor – semnificaţiile şi simbolurile ce intervin devin mai importante decît

conţinuturile schimbului (în cazul florilor, sau cuminecăturii). Formula tipică a

comunicării umane = mesaj emis + mesaj primit.

Comunicarea umană presupune un eu care produce semne şi un tu care

interpretează semne. Adevărata alteritate apare numai în comunicare pentru că numai

comunicare are nevoie de alteritate.

11

3) Orice comportament poate fi comunicare. Consecinţă suplimentară: comunicarea are

registre multiple: verbal, tonal (tonul face muzica !), postural (ordinul cu acelaşi mesaj şi

intonaţie într-o postură severă sau în una zâmbitor relaxată), contextual (rochia tip

cămaşă de noapte la petrecerea publică, sau în intimitate; costumul de baie sau lipsa lui

pe plajă sau în cameră).

4) Într-o statistică anacronică (1926) faţă de actuala situaţie a mijloacelor de comunicare

de masă şi calculatoarelor Paul J. Rankin arată că 11 ore din 24, adică 70% din timpul

activ omul comunică; din care: 9% scris, 16% citit, 30% vorbit, 45% ascultat.

5) Forma cea mai elaborată şi dezvoltată a comunicării presupune existenţa unui sistem

de semne privilegiat, limba.

Actualmente, termenul de comunicare este vehiculat în diverse densuri cu

orientarea spre cele mai diferite înţelesuri, de aceea este nevoie să stăruim asupra

definiţiei acestei noţiuni.

În anul 1909, sociologul american Charles Cooley în cartea Social organization a

propus următoarea definiţie a comunicării: „Este un mecanism prin care relaţiile umane

există şi se dezvoltă: el include toate simbolurile de spirit şi mijloacele de a le transmite

prin spaţiu şi de a le menţine în timp. Include expresia feţei, atitudinile, gesturile,

tonalitatea vocii, cuvintele, scrisul, imprimarea ş.a.” Comentînd această definiţie, I.

Lohisse menţionează că este cea mai comnpletă şi cea mai interesantă din cîte a întîlnit,

deoarece include mai multe element:- ideea că procesul comunicării este fundamentul

relaţiilor umane; - comunicarea oferă relaţilor umane esenţă în trecerea din atemporalitate

în istorie. - fără comunicarea relaţia umană este ca o imagine în căutarea conturilor sale; -

procesele prin care relaţia interumană devine un act şi un mecanism în fine, adică

simbolizarea (cuvîntul, imaginea, grafica etc.) devine mijloc de transmitere a obiectului

relaţiei

După Şt. Prutianu , a comunica înseamnă a pune ceva în comun adică idei, fapte,

opinii, emoţii, sentimente. Acestea circulă de la un partener la altul sub formă de mesaje;

a comunica înseamnă a emite, transmite, recepţiona mesaje. O dată emis şi recepţionat,

mesajul aparţine “în comun”, atît celui care a “dat” cît şi celui care a “luat.” Omul emite

12

mesaje atunci cînd vorbeşte, scrie, indică obiecte sau o imagine ca şi atunci cînd

zîmbeşte, se încruntă sau răspîndeşte un anumit miros. Cînd ascultă, citeşte, priveşte sau

pipăie, el recepţionează mesaje. Funcţiile comunicării. Psihologul rus Lomov propune

sintezarea funcţiilor în trei direcţii: 1) informaţional-comunicativă ce include funcţiile ce

vizează transmiterea şi recepţionarea informaţiei. 2) regulamentar-comunicative ce

permit organizarea comportamentului individului întru corelarea sa cu ceilalţi oameni.

Comunicările umane există în baza exercitării acestei funcţii atît la nivel de

comunicare interpersonală cît şi la nivel de comunicare intergrupală. 3) ajectiv-

comunicativă ce permite comunicării umane să contribuie substanţial la formarea

spirituală şi stabilirea personalităţii omului. Exercitarea acestor funcţii ale comunicării

determină sfera emoţională a omului. În procesul real de comunicare funcţiile sunt

identificate pentru fiecare individ în parte.

Examenînd mesajul ca verigă determinatorie a comunicării, putem constata că el

îndeplineşte mai multe funcţii: 1. Funcţia expresivă este centrată spre emiţătorul

mesajului, ea exprimă atitudinea emiţătorului faţă de conţinutul mesajului spu şi faţă de

situaţie. Mesajul aduce informaţia despre emoţiile, sentimentele şi ideile emiţătorului şi

poartă amprenta suviectivităţii acestuia. 2. Funcţia conativă este orientată spre receptor.

Mesajul vrea să exercită o acţiune asupra acestui receptor (cererea, ordinul, indicaţia). 3.

Funcţia referenţială este centrată spre referent. Mesajul reflectă obiectul la care se referă

şi ale cărui caracteristici le descrie. Discursul ştiinţific, informaţia obiectivă ce relatează

fapte concrete sunt mesaje cu funcţie referenţială. În mod general funcţia expresivă este

centrată spre Eu discursului, funcţia conativă spre Tu, funcţia referenţială spre El. 4.

Funcţia fatică include tot ceea ce se serveşte în mesaj la stabilirea şi menţinerea

contactului, adică expresiile ce servesc pentru atenţionarea interlocuitorului. Funcţia

fatică mai poate explica şi formele mesajului convenţionalizat şi ritualizat. Obiectul

acestui schimb este descoperit în plan informaţional şi exprimă doar dorinţa de a menţine

un contact cu interlocuitorul (formele de politeţe). 5. Funcţia metalingvisctică este

centrată spre cod şi utilizarea sa se referă la cuvinte şi oarecare semne, care formează

suportul comunicării. Prin aceste mesaje interlocuitorii verifică dacă au recurs la acelaşi

lexic. Dicţionarele îndeplinesc o funcţie metalingvistică. 6. Funcţia poetică pune în

evidenţă “parte polpabilă a semnelor”. Tot ce într-un mesaj aduce un suplimet de sens

13

prin jocul structurii semnelor ţine de funcţia poetică . Aceste şase funcţii ale mesajului nu

se exclud una pe alta, ele sunt într-o măsură mai mare sau ma mică prezente în toate

procesele comunicării. Deseori aceste funcţii se suprapun.

Comunicarea interpersonala presupune cel putin doua persoane, in care fiecare

poate juca, alternativ, atat rolul de emitator, cat si de receptor. Definitiile au evoluat odata

cu generarea teoriilor comunicarii. Dawis si Newstrom considera ca este „transfer al

informatiei si intelesului de la o persoana la alta’’, iar Mills o defineste ca „procesul

impartasirii cu alta persoana sau cunostinte, interese, atitudini, opinii si idei’’. O alta

definitie este cea care opune aceasta forma de comunicare altor doua, cea intrapersonala

(cand o persoana comunica cu sine insasi) si cea care are loc prin intermediul mijloacelor

de comunicare in masa (radio, televiziune, cinematograf).

Obiectivele comunicarii

Obiectivele comunicarii sunt:

Explicarea teoriilor si conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;

Dezvoltatea abilitatilor si competentelor de comunicator, moderator, negociator,

orator si auditor;

Dezvoltarea spiritului critic si crearea de norme etice in materie de comunicare,

pentru a proteja individul si comunitatile umane de manipulare si de “spalare a

creierelor”.

Componentele de bază ale comunicării pot fi reprezentate ca răspunsuri la o serie de

întrebări:

• Cine? (emiţătorul):cine este cu precizie emiţatorul mesajului ( o persoană, un

grup, o structură organizaţională);

• Ce ? (mesajul): ce doreşte emiţătorul să comunice, conţinutul mesajului, ce

informaţii trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil,

constructiv, corect şi complet;

• Cum? (codul şi canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte

sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică - proxemic sau telematic;

• Cui? (receptorul);

• Unde şi când? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat şi utilizat;

14

• De ce? Care este scopul urmărit în comunicare şi ce efect doreşte emiţătorul să

obţină! (informare, influenţare şi convigere).

După Legendre (1993):

Modalitate

Funcţie

Emisie Recepţie Situaţie bidirecţională

1. Expresivă A se exprima A asculta sau citi

exprimarea altcuiva

A face un schimb

2. Informativă A informa A se informa A participa la un interviu un

sondaj

3. Persuasivă A persuada ( a

convinge)

A se lăsa persuadat

(convins)

A discuta

4. Regulatorie A dicta o conduită A permite să i se dicteze o

conduită

______________

5. Ludică A distra A se distra singur A se distra cu alţii

O condiţie esenţială a comunicării o reprezintă adecvarea. Emiţătorul trebuie să

aibă un limbaj adecvat, pentru a-şi putea transmite eficient mesajul, în funcţie de

obiectivele urmărite şi de identitatea destinatarului:

Obiectivul vizat

Destinatar

Alegerea vocabularului

Natura mesajului

Identitatea emiţătorului

15

Pentru eficienţa comunicării, trebuie îndeplinite anumite condiţii specifice:

• Elaborarea mesajului şi căutarea condiţiilor favorabile pentru transmiterea lui;

• Exprimarea clară şi logică, operaţională a mesajului;

• Conturarea precisă a obiectivului comunicării mesajului;

• Definirea condiţiilor optime pentru a realiza o bună comunicare .

• Transmiterea efectivă a mesajului către un receptor, prin anumite canale,

mijloace organizate;

• Receptarea mesajului, înţelegerea şi prelucrarea lui;

• Formularea răspunsului şi integrarea lui în comunicarea semnificaţiei mesajului.

Parametrii comunicării (Tagliante, 1994):

Fondul Forma

Ideile

A avea un obiectiv clar asupra a ce vrei să spui

şi a exprima pe cât se poate idi interesante şi

originale. A adapta conţinutul în funcţie de

destinatar, de vârsta, rolul şi statutul său social.

Atitudinea, gesturile

Vă veţi face mai bine înţeles dacă veţi

avea atitudine decontractată, destinsă, o

faţă deschisă, zâmbitoare şi expresivă şi

vă veţi însoţi vorbele cu gesturi adaptate.

Structurarea

Ideile se vor înlănţui în mod logic, cu puncte de

trecere bine alese. La început, se poate preciza

despre ce vom vorbi şi de ce. Ideile vor fi

ilustrate cu exemple concrete, cu o notă de

umor, metafore. Se va încheia scurt şi clar.

Vocea

Volumul trebuie să fie adaptat distanţei

care separă persoana care vorbeşte de

interlocutorul său. Intonaţia să fie

expresivă şi semnificativă.

Limbajul

Într-o comunicare curentă, important este să vă

faceţi înţeles şi să exprimaţi ceea ce aţi avut cu

adevărat intenţia să spuneţi, mai curând decît să

Privirea, tăcerile

Prin privire vom verifica dacă

interlocutorul a înţeles mesajul nostru.

Privirea stabileşte şi menţine contactul.

16

produceţi, în detrimentul comunicării, enunţuri

neutre, dar perfecte ca formă.

Pauzele şi tăcerile sunt, în general,

semnificative pentru parcursul gândirii.

Topica comunicarii interpersonale 1. Relatia interpersonala

Raporturile interindividuale sunt semnificativ influentate de amenajarea spatiului,

de jocul distantelor, de afinitatile interpersonale, de atractii si simpatii spontane, de

contactul interpersonal empatic (in care partenerii sunt sincroni si in armonie). Exista insa

situatii care necesita construirea relatiilor interpersonale, iar prin antrenarea abilitatilor ne

este usurata construirea unei relatii interpersonale, sa intram mai repede si in acord cu

interlocutorul, oricare ar fi acesta, pentru a gasi mai usor drumul catre partenerul de

munca, de afaceri, de joc, sau partenerul de viata, asa cum, de altfel, ne prezinta si

profesorul St. Prutianu in lucrarea Antrenamentul abilitatilor de comunicare.

Strangerea de mana

Se pot transmite –la nivel infraconstient– mesaje de dominare, supunere sau

egalitate. Mesajul de dominanta si de preluare a controlului apare in mina intinsa cu

palma in jos.

Mesajul de supunere si incredere – mina intinsa cu palma in sus. Palmele in

pozitie verticala semnifica respect reciproc.

Oferind acea strangere de mana pe care o practica interlocutorul, putem stabili un

raport inconstient.Prezentam patru genuri de corespondente:

- viteza de strangere de mana;

- forta de strangere ;

- oscilatia miinilor ;

- durata strangerii miinii.

Postura

Linia trupului, a umerilor, a gitului au importanta lor; modul in care ne aplecam sau

ne distantamde partener transmite disponibilitate sau suparare.

Linia coloanei, a umerilor, faptul ca stam in picioare sau asezati pot umili sau

domina, pot crea un raport de egalitate, sau respect excesiv si cedare a controlului.

17

Capul plecat si umerii lasati semnaleaza umilinta, inferioritate, slabiciunea si

timiditatea.

Postura dreapta, cu capul sus sau lasat pe spate indica superioritatea si multumirea

de sine.Incordarea si rigiditatea tradeaza teama.

Zimbetul (Surasul)

- declanseaza sentimente de simpatie si convinge;

- destinde atmosfera, declanseaza sentimente de simpatie si convinge mai

usor;

- pentru persoane de contact,negociatori, diplomati, vanzatori, agenti de

protocol si relatii publice, zimbetul este o “meserie”.

Formulari pozitive

- Negatia este o abstractie.Creierul face fata mai greu formularilornegative

pentru caeste obligat sa foloseasca o reprezentare a ceea ce este interzis si

apoi, transforma in comenzi pozitive pentru a intelege ca are de a face cu

opusul lor;.

- Oamenii prefera(instinctiv)stilul direct si formularile concrete;

- Limbajul convingator este cel pozitiv

Tacerile

Uneori, partenerul ezita intre “da” si “nu” iar atmosfera poate deveni apasatoare

si tensionata.

Se recomanda abordarea unui zambet si comunicarea partenerului a unei

informatii, usoare, amuzante, neutre.

Infatisarea exterioara

In general, prima impresie despre un partener este puternic influentata de

infatisarea sa exterioara. Imbracamintea, autoturismul, geanta, tinuta, postura, privirea,

fizionomia, gesturile de salut,etc., conduc la cristalizarea primei impresii, care poate fi

determinanta pentru intreaga comunicare ulterioara. De exemplu, imbracamintea

protocolara reflecta un caracter conservator, chiar rigid, iar un bluzon excentric cu niste

blugi confortabili transmit relaxare, simplitate, adaptabilitate.

Amenajarile interioare

18

Microclimatul, spatiul fizic, incaperea, biroul in care traim si lucram vorbesc despre

caracterul nostru. Din acest motiv, atunci cand amenajam si decoram interiorul este bine

sa ne ghidam si dupa urmatoarele: - plantele creeaza o ambianta placuta, o senzatie de

vitalitate;

- peretii zugraviti in culori pastel transmit o stare de buna dispozotie, de

tonus ridicat.

- Iluminatul, daca este slab, poate degrada ambianta unei incaperi, de aceea

se recomanda iluminarea suficienta si mai ales naturala;

- Scaunele inalte asezate de o parte si de alta unui birou pot directiona catre

un caracter oficial al intrevederilor, subliniind si sustinand pozitia sociala

a persoanei;

- Temperatura, aerul, umiditatea, dimensiunile spatiului, muzica pe care o

ascultam comunica intotdeauna ceva despre noi.

Raspunsul pozitiv

Dispozitia proasta a interlocutorului nostru poate veni din diverse motive:

aglomeratie, caldura, frig, graba, o disputa cu un alt partener de conversatie, de care nu

esti vinovat.

Daca persoana cu care doresti sa comunici, sa o convingi, este intr-o dispozitie

negativa, mai inainte de a intra in rezonanta cu ea, schimba-i starea, inverseaza-I

dispozitia. S-a demonstrat ca fiecare “da”, pronuntat ca raspuns, influenteaza in mod

inconstient psihismul, si ajuta la crearea unei dispozitii pozitive. Inversarea dispozitiei

negative e insotita de relaxarea pozitiei trupului si de gesturi deschise.

Gesturi deschise

Mesajul gesturilor este variat si nuantat. Atitudinea de inchidere si defensiva este

semnalata prin incrucisarea bratelor si picioarelor, prin indepartarea de interlocutor. Un

mesaj agresiv si de frustrare il recunoastem in mainile inclestate la nivelul fetei, iar o

atitudine de plictiseala si indiferenta poate fi redata de gestul de a sprijini obrazul pe toata

palma. Acest gen de manifestari sunt gesturi inchise si, ele arata ca interlocutorul nu

doreste comunicarea deschisa sau nu le agreeaza. Barierele sunt create de picioarele si

bratele incrucisate sau de privirea orientata in alta parte peste interlocutor. Tehnica

19

gesturilor deschise consta in orientarea palmelor si bratelor deschise catre partener,

orientarea corpului si a fetei catre partener, evitarea bratelor si picioarelor incrucisate,

sustinerea privirii, inclinarea corpului catre interlocutor. Aceasta tehnica este folosita din

pur profesionalism de catre vanzatori, agenti de protocol, reporteri. E de dorit ca atunci

cand partenerul isi incruciseaza bratele sa ii oferi ceva, pentru a-I da ocazia sa le

deschida, anihiland in acest fel o bariera.

2. Zone si distante interpersonale de comunicare

Hall: “cea mai mare parte a timpului, jocul distantelor interpersonale scapa

controlul constientului”.

Zona intima 0-45 cm – invelis vizibil imediat in jurul trupului. Doar protejati de

intrusii aflati in afara acestui invelis ne vom putea simti in siguranta la nivel inconstient.

Suprema conditie pentru a permite de bunavoie accesul in zona noastra intima este

sentimentul de incredere, sentimentul de securitate.

Abia peste fundamentul securitatii vor interveni nevoia fiziologica si dorinta

psihologica de intimitate. Tanjim dupa proximitatea celor dragi, dar ii tinem la distanta

daca nu ofera siguranta.

Susan Quilliam – “gradul de apropiere de altii, dorit de noi, depinde de masura in

care ei ne inspira un sentiment de securitate”.

Ivazia nu ne incalca doar “ teritoriul”, ci si nevoia de a decide singuri cu cine sa fim

“intimi”.

Vera Birkenbihl - regula proxemicii - “cineva care desconsidera zona intima a unei

persoane desconsidera si persoana ca atare”.

Violurile si agresiunile fizice pot face ravagii la nivel psihologic. In plan psihic, ne

plasam in pozitie ofensiva sau defensiva, dupa cum instinctul de conservare comanda

atacul sau fuga. Organismul incepe sa produca hormoni de lupta, de natura adrenalinei si

noradrenalinei (aglomeratia din mijloacele de tranzport ne incomodeaza, irita si

oboseste).

In zona intima, predomina comunicarea tactila (canal kinestezic) si olfactiva. Zona

intima este influentata semnificativ de mirosuri ; agresivitatea lor si lipsa de igiena dau

efecte de distantare. Comunicarea orala aproape ca nu functioneaza; e locul potrivit mai

curand pentru soapte, sunete nearticulate si manifestari vocale de continut verbal.

20

Prin jocul acestor distante fizice, generate inconstient, putem estima gradul de

atractie/respingere interpersonala. Instinctiv, invazia zonei intime este perceputa ca

agresiune, in intalnirile sexuale. Atingerea mareste sentimentul de intimitate la nivel

inconstient si faciliteaza influentarea comportamentelor si devierea lor.

Zona intima se imparte in 2 subzone:

- intima apropiata (sexul si lupta);

- intima indepartata;

Intinderea zonei intime variaza in raport cu siguranta de sine a persoanei. Cel sigur

pe sine ii lasa pe ceilalti sa se apropie mai mult. Cel nesigur tinde sa pastreze distanta, fie

si prin fuga.

Intinderea zonei intime variaza si in functie de statutul social si rangul ierarhic al

persoanei. Cu cat sunt mai inalte, cu atat zona intima recunoscuta de ceilalti este mai

intinsa. Distanta interperonala creste proportional cu diferenta de statut, astfel incat

intinderea zonei intime aproximeaza satisfacator distributia pe scara ierarhica. Exista o

nevoie atavica si o fericire primara de a fi proximi; “norma minima de supravietuire” este

de patru imbratisari pe zi.

Mai raman unele manifestari bizare ale instinctului teritorialitatii – fiecare

revendica jumatatea de masa dinspre sine ca teritoriu propriu.

Zona personala 46-122 cm – incepe acolo unde se sfarseste zona intima, ca un al doilea

invelis invizibil in jurul corpului. Ea corespunde distantei la care doi oameni se pot

atinge, daca amandoi intind bratele, atunci cand converseaza pe strada sau intr-o

incapere.

Zona personala este marcata de lungimea de bratului intins cu pumnul strans. La

acesta distanta comunicarea tactila inceteaza. Comunicarea orala devine dominanta iar

vocea poate ramane moderata, ca volum. Comunicarea vizuala focalizeaza ‘prim-plan’ pe

chipul interlocutorului. Gradul de familiarizare al interlocutorului ramane ridicat – sotul,

sotia, iubitul, iubita, copii, prietenii se vor afla intr-o competitie pantru ocuparea zonei pe

care o revendica in comun – zona dobandeste o semnificatie psihologica spaciala. Zona

personala activeaza instinctul de “proprietate” asupra partenerului de cuplu. Atunci cand

persoane straine ne invadeaza zona personala, este aproape sigur ca intram intr-o stare de

nervozitate. Se cuvine sa respecti spatiul personal (regula generala de comportament si

21

relationare interpersonala). Intinderea spatiului personal variaza si in functie de

temperament, ca si de factori demografici si culturali. Distanta personala este si una

profund subiectiva. Limita zonei personale aste si granita comunicarii interpersonale si a

relatiei personalizate. Doar in limitele acestui spatiu, interlocutorii se adreseaza “ca de la

om la om”, in sensul ca fiecare semnifica pentru celalalt o entitate personalizata, prin

nume, identitate, nevoi, aspiratii si biografie.

Zona sociala 1.23-3.5m – distanta rezervata intalnirilor si comunicarilor cu caracter

social, in care nu este necesara personalizarea interlocutorilor – distanta de la care ne

adresam prudent unui starin in noapte. In viata sociala, este distanta (im)pusa de ghiseu,

masa, tejghea sau taraba, intre cetatean si functionar, etc. In zona sociala comunicarea

ramane impersonala, fara o identitate personalizata, un simplu exponent al unei categorii

sociale. Numele, identitatea, nevoile, aspiratiile si istoria sa personala raman necunoscute

– desigur va fi vorba de o relatie sociala , si nu de una interpersonala (adresarea nu va

numi persoana ci functia). Distanta sociala se impune de la sine intre necunoscuti si

interlocutori ocazionali, ca si intre partenerii de afaceri. Respectarea distantei sociale

acolo unde ea se impune, nu inseamna doar buna – cuviinta, ci si eliminarea riscurilor

incalcarii teritoriilor protejate: de a speria, deranja, irita si enerva partenerul social.

Manipularea abila a jocului distantei sociale paote insinua atitudini de dominare, interes,

superioriate, siguranta sa amenintare, fara a se rosti cuvinte in acest scop. Pentru a se

relaxa, chiar si partenerii intimi au nevoie de refacerea distantei sociale. Prin zana sociala

indepartata 2.20-3.60m se subliniaza pozitia sociala si distanta ierarhica.

Zona publica – dincolo de distanta de 3.5m in jurul unei persoane. Comunicarea isi pierde

caracterul interpersonal si cel social. Distanta publica face ca nota de intimitate si de

personalizare a comunicarii sa dispara complet; contactul vizual scade in intensitate.

Comunicarea olfactiva dispare cu totul. Vocea are nevoie de mult volum si este sustinuta

de microfoane si de amplificatoare. Distanta publica este pazita cu starsnicie. Distanta

publica ofera protectie, distinctie si dominanta psihologica personajelor aflate la tribuna,

in prezidiu, in juriu, in amvonul bisericii sau dupa catedra. Subliniaza raporturile de

putere, rezervate unei largi pozitii oficiale, impunatoare.

Gesturi spatiale – limbajul spatiului deconspira atitudini, intentii si stari sufletesti.

Ocuparea unui spatiu miscorat este semnul deficitului de putere. Gesturile spatiale indica

22

o personalitate de baza mai puternica si mai expansiva, unele atitudini si expresii ale

dezinvolturii si increderii in sine mai mult sau mai putin stabile ori trecatoare. Persoanele

care ocupa mai mult spatiu tind sa aiba o putere de negociere relativ mai mare. Distanta

interpersonala ideala – distanta potrivita este aceea care ne permite comunicarea fara

incalcarea teritoriilor personale si fara schitatea unor miscari, gesturi si posturi de

distantare.

Dinamica distantelor personale - Spatiul personal de care are nevoie o persoana este o

expresie a personalitatii sale si variaza in functie de numerosi parametri ce nu pot fi

evaluati cu usurinta. Distanta optima intre 2 persoane este aceea la care invelisurile lor

spatiale sunt in contact. Teritoriile lor vor aparea ca 2 cercuri tangente. Atat timp cat

natura relatiei ramane impersonala, zonele tangente vor fi cele sociale. Imediat ce relatia

se personalizeaza si natura sa devine interpersonala, invelisurile tangente vor fi zonele

intime. Doar atunci cand natura relatiei este intima, vor putea fi eludate toate aceste

frontiere. Intimitatea (proximitatea) este starea in care fiecare persoana “locuieste” in

zona intima a celeilelte si reciproc.

Spatiul personal

Pentru a facilita “intrarea in problema”, sa ne imaginam ca v-ati trezit dintr-o data

intr-o tara indepartata, locuita de oameni aparent obisnuiti, dar care au o totala lipsa de

interes in a-si mentine un “spatiu-tampon” in jurul corpurilor lor. In aceasta tara este

absolut normal pentru un strain:

- sa se aseze langa dumneavoastra intr-un autobuz gol;

- sa se opreasca pe strada chiar in fata dumneavoastra, atingandu-va genunchii, si sa

va intrebe unde este strada cutare;

- sa stea la cateva degete distanta de dumneavoastra intr-o piscina, chiar daca

aceasta este goala;

- cand asteptati la rand la casa la supermarket, cei de la coada se inghesuie in

dumneavoastra, nelasandu-va spatiu nici macar sa va scoateti portofelul ca sa platiti;

- la plaja, oamenii isi aseaza prosopul chiar lipit de al dumneavoastra,

impiedicandu-va miscarile si afectandu-va confortul, desi plaja este libera.

23

In timp, descoperiti ca oamenii acestei tari nu au conceptul de teritorialitate si nu au

un comportament teritorial. Ei se muta la intamplare de la o locuinta la alta, neavand un

loc pe care sa-l numeasca “acasa”. Iti intra in casa fara sa sune, iti mananca mancarea, iti

folosesc periuta de dinti, dorm in patul tau, iar cand pleaca, iti iau o parte din lucrurile

personale cu ei. Mergi la un restaurant select cu persoana iubita pentru o cina romantica

in doi, si un strain vi se aseaza la masa, se apuca sa guste mancarea din farfurii si se

amesteca in vorba.

Locuitorilor acestei tari nu pare sa le pese ca nu au un loc pe care sa-l numeasca “al

lor”, sau ca in orice clipa un strain se poate amesteca in activitatea pe care o desfasoara.

Termenul de “spatiu personal” a fost introdus de Katz in 1937 si mai tarziu a fost

definit de Sommer (1969) drept “o regiune avand granite invizibile, care inconjoara

corpul unei persoane si in care nimanui nu ii este permis sa patrunda”. “Oamenii se

comporta ca si cum ar purta in jurul corpului niste invelisuri concentrice, invizibile cu

ochiul liber, a caror invazie nu este ingaduita oricand, oricum si oricarui intrus perceput

ca nedorit sau periculos”, formulare intalnita la St. Prutianu referitoare la spatiul

personal.

Deseori, spatiul personal este imaginat ca o “sfera”, care ne inconjoara si care se

deplaseaza odata cu noi si care se poate dilata sau contracta in functie de situatie. Totusi,

aceasta imagine a fost contestata, deoarece:

1. implica faptul ca spatiul personal este stabil, desi in realitate se extinde sau se

restrange;

2. spatiul este in realitate interpersonal, si nu personal: spatiul personal exista numai

cand interactionam cu altii.

3.pune accentul pe distanta, pana la excluderea unor aspecte puternic legate de

interactiunea sociala, cum ar fi unghiul de orientare si contactul ocular.

4.sugereaza ca spatiul personal este un fenomen “sau-sau” (spatiul personal ne este

invadat sau-sau), cand in realitate invazia este mai mult graduala decat net definita

printr-o granita.

Aceste probleme l-au determinat pe Gifford sa defineasca spatiul personal drept

“componenta geografica a relatiilor interpersonale”. Cu alte cuvinte, este distanta si

24

unghiul de orientare (ca de exemplu unul langa altul sau fata in fata), intre indivizi cand

ei interactioneaza.

Înroşirea feţei, zâmbetul, încrucişarea braţelor, mersul apăsat, statul picior peste

picior sunt gesturi prin care ne exprimăm sentimentele şi gândurile. Cercetările în

domeniul comunicării arată că limbajul trupului poate avea un impact mai mare decât

vorbirea.

Limbajul trupului

Peste 55% din mesajul comunicat este transmis prin gesturi şi atitudine. Însă

limbajul trupului poate fi înşelător dacă nu cunoaştem persoana respectivă sau dacă nu

ţinem cont de situaţia în care are loc comunicarea. De exemplu, un om îşi poate încrucişa

braţele nu pentru a se apăra instinctiv, ci pentru că pur şi simpul îi este frig. Nu trebuie să

exagerăm şi să generalizăm semnificaţia gesturilor. Nu putem emite judecăţi de valoare

despre personalitatea cuiva doar pe baza analizei gesturilor. Limbajul trupului este

descifrat diferit de la o cultură la alta. De exemplu, europenii consideră că a te înroşi la

faţă înseamnă a te simţi ruşinat, jenat, a fi într-o situaţie dificilă. În schimb, pentru

popoarele din America de Sud, înroşirea feţei este un semn al pudorii, gingăşiei şi

purităţii unei persoane.

Ochii şi gura

Foarte multe semnificaţii are expresia feţei. Să începem cu ochii – oglinda

sufletului. În privire se pot citi bucuria, tristeţea, iubirea, ura, dezamăgirea, curajul. A

privi în ochi este un semn al sincerităţii, puterii. Este însă un gest pe care puţini îl pot

face. Sunt persoane care evită să privească în ochii interlocutorului. Aceştia trebuie să

privească la un centimetru deasupra ochilor celuilalt. Însă privitul are mai multe

semnificaţii. Într-un cuplu deja format, a privi în ochi este semnul fidelităţii. Pentru

europeni, a-şi feri privirea poate însemna că persoana respectivă are ceva de ascuns, însă

pentru japonezi a privi în ochi este un afront.

25

Privirea este foarte importantă în atracţia dintre două persoane. Când o femeie

vrea să seducă un bărbat, se va uita spre el preţ de câteva fracţiuni de secundă. În felul

acesta bărbatul înţelege intenţia femeii. Dacă îşi fixează privirea asupra lui, bărbatul

înţelege altceva. Se poate întreba: “Ce vrea de fapt, mă cunoaşte de undeva?”. Privitul

insistent şi îndelung are cu totul alte semnificaţii decât privitul scurt, aparent întâmplător.

Privitul în momentul seducţiei este însoţit de o mişcare uşoară a capului. Dacă femeia

ţine capul drept când se uită spre bărbatul ales, el se poate simţi urmărit sau scanat cu

privirea.

Gura este asociată cu frumuseţea. Gura îl face pe celălalt să te placă sau să nu te

placă. Poate tocmai de aceea din cele mai vechi timpuri omul a încercat să-şi

îmbunătăţească aspectul gurii. Iar în prezent o întreagă industrie este dedicată

înfrumuseţării gurii. Buzele, dinţii, zâmbetul, felul în care vorbeşte pot alcătui farmecul

unei persoane, chiar dacă nu are un corp de invidiat. Zâmbetul este de altfel primul gest

de socializare pe care îl face omul. În ceea ce priveşte seducţia, femeia care ţine g Cele

mai multe gesturi le facem cu mâinile. Unii vorbesc cu mâinile, gesticulează în

permanenţă, alţii, dimpotrivă, nu ştiu ce să facă cu mâinile. O persoană cu gesturi ample,

dinamice, foarte vizibile este un om care are nevoie de teritoriu, care vrea să fie cunoscut,

să domine, să se impună în faţa interlocutorilor, să atragă atenţia.

Unul dintre cele mai comune gesturi în comunicarea dintre oameni este salutul.

Strânsul mâinii cu putere arată nevoia de a se agăţa de celălalt. Toată frica se transmite la

nivelul mâinii şi omul îl scutură pe celălalt din toate încheieturile nu pentru că vrea să îl

domine, ci pentru că îi este teamă. Pe de altă parte, mâna moale indică neputinţa fizică,

sensibilitatea unei persoane. O altă formă este aşa-numitul salut de tip peşte, în care mâna

este umedă, alunecoasă, îţi scapă printre degete. Trădează neimplicarea persoanei

respective sau emotivitatea.

Un alt gest frecvent este încrucişarea braţelor la piept, care apare ca semn al lipsei

de deschidere, omul se protejează, impune distanţă sau ascunde ceva. Dar a încrucişa

braţele arată şi o stare de agitaţie, de neputinţă sau de dezamăgire. Sau pur şi simplu omul

îşi încrucişează braţele pentru că nu ştie cum să le ţină.

26

Poziţia degetelor trădează uneori adevărata stare a unei persoane. Dacă braţele

mai pot fi controlate, mai greu ne dăm seama cum stăm cu degetele. Degetele răsfirate

indică agresivitatea pe punctul de a izbucni, pe când pumnul strâns arată deja

manifestarea violenţei.

Persoanele care dau din mână în timp ce vorbesc vor să convingă. Însă este

importantă şi direcţia gesturilor. Mişcările îndreptate spre interlocutor, arătatul cu degetul

trădează agresivitatea. În schimb, mişcările lente pe diagonală, cu degetele apropiate,

arată relaxarea, disponibilitatea de a comunica.

O semnificaţie importantă în comunicarea nonverbală au şi picioarele. Mersul

apăsat sau cel legănat spun ceva despre caracterul unui om. De exemplu, o persoană cu

mersul apăsat este raţională, activă, pune preţ pe logică, pe lucruri concrete. În schimb,

cea cu mersul legănat, ca de răţuşcă este melancolică, înclinată spre visare. Mersul pe

lângă garduri, atitudinea retrasă sunt caracteristice unei persoane timide, care ar face

orice să nu atragă atenţia. Statul picior peste picior reprezintă un gest de feminitate. O

femeie care stă picior peste picior are mai multe şanse de a atrage atenţia unui bărbat

decât una care stă cu picioarele apropiate. Dar când piciorul de deasupra se mişcă

trădează agresivitatea, neliniştea persoanei. Gura puţin întredeschisă şi îşi umezeşte uşor

buzele cu vârful limbii arată că este disponibilă pentru iniţierea unei relaţii.

Mâinile şi picioarele

Cele mai multe gesturi le facem cu mâinile. Unii vorbesc cu mâinile, gesticulează

în permanenţă, alţii, dimpotrivă, nu ştiu ce să facă cu mâinile. O persoană cu gesturi

ample, dinamice, foarte vizibile este un om care are nevoie de teritoriu, care vrea să fie

cunoscut, să domine, să se impună în faţa interlocutorilor, să atragă atenţia. Unul dintre

cele mai comune gesturi în comunicarea dintre oameni este salutul. Strânsul mâinii cu

putere arată nevoia de a se agăţa de celălalt. Toată frica se transmite la nivelul mâinii şi

omul îl scutură pe celălalt din toate încheieturile nu pentru că vrea să îl domine, ci pentru

că îi este teamă. Pe de altă parte, mâna moale indică neputinţa fizică, sensibilitatea unei

persoane. O altă formă este aşa-numitul salut de tip peşte, în care mâna este umedă,

27

alunecoasă, îţi scapă printre degete. Trădează neimplicarea persoanei respective sau

emotivitatea.

Un alt gest frecvent este încrucişarea braţelor la piept, care apare ca semn al lipsei

de deschidere, omul se protejează, impune distanţă sau ascunde ceva. Dar a încrucişa

braţele arată şi o stare de agitaţie, de neputinţă sau de dezamăgire. Sau pur şi simplu omul

îşi încrucişează braţele pentru că nu ştie cum să le ţină.

Poziţia degetelor trădează uneori adevărata stare a unei persoane. Dacă braţele

mai pot fi controlate, mai greu ne dăm seama cum stăm cu degetele. Degetele răsfirate

indică agresivitatea pe punctul de a izbucni, pe când pumnul strâns arată deja

manifestarea violenţei. Persoanele care dau din mână în timp ce vorbesc vor să convingă.

Însă este importantă şi direcţia gesturilor. Mişcările îndreptate spre interlocutor, arătatul

cu degetul trădează agresivitatea. În schimb, mişcările lente pe diagonală, cu degetele

apropiate, arată relaxarea, disponibilitatea de a comunica.

O semnificaţie importantă în comunicarea nonverbală au şi picioarele. Mersul

apăsat sau cel legănat spun ceva despre caracterul unui om. De exemplu, o persoană cu

mersul apăsat este raţională, activă, pune preţ pe logică, pe lucruri concrete. În schimb,

cea cu mersul legănat, ca de răţuşcă este melancolică, înclinată spre visare. Mersul pe

lângă garduri, atitudinea retrasă sunt caracteristice unei persoane timide, care ar face

orice să nu atragă atenţia. Statul picior peste picior reprezintă un gest de feminitate. O

femeie care stă picior peste picior are mai multe şanse de a atrage atenţia unui bărbat

decât una care stă cu picioarele apropiate. Dar când piciorul de deasupra se mişcă

trădează agresivitatea, neliniştea persoanei.

Comunicare nonverbala

Uneori gesturile pot spune mai mult decât cuvintele. În relaţiile dintre oameni

care se cunosc foarte bine, în cuplu, se întâmplă deseori ca tensiunile să fie rezolvate

printr-o îmbrăţişare sau o mângâiere. Mai ales că bărbaţii înţeleg mult mai uşor gesturile

decât cuvintele. De fapt, orice relaţie interpersonală are de câştigat când gesturile

28

oamenilor sunt vizibile. Cu cât oamenii sunt mai săraci în gesturi, cu atât sugerează că au

mai puţine relaţii şi nu se simt confortabil în grupul respectiv.

Control

Limbajul trupului poate fi controlat . O persoană care se înroşeşte este învăţată să

facă exerciţii în oglindă, propunându-şi tocmai să se înroşească. Astfel, învaţă să-şi

controleze reacţiile. Cu cât spunem mai mult “nu vreau să mă mai înroşesc”, cu atât ne

înroşim mai mult. Efectul: îmi propun să mă înroşesc tocmai pentru a ajunge la

performanţa de a controla reacţia. La fel se întâmplă şi cu alte manifestări ale

emotivităţii: transpiraţia excesivă, bâlbâiala, frământarea mâinilor.

În epoca actuală a noilor tehnologii şi a dominaţiei mass-media nimic nu se mai

întâmplă în viaţa socială fără comunicare, aceasta devenind absolut centrală pentru teoria

socială. În acest context, a comunica înseamnă a pune în comun, iar societatea este, prin

excelenţă, locul de întâlnire al oamenilor. Societatea, ca unitate politică, poate exista prin

întrebuinţarea cuvântului şi a puterii lui de pacificare a relaţiei sociale. Ajungem astfel, în

situaţia deloc facilă de a explica felul în care se legitimează spaţiul de articulaţie dintre

comunicare şi politică. Un prim punct de plecare ar fi acela că noua disciplină –

comunicarea politică, se prezintă sub forma unui bricolaj de teorii, tehnici şi practici

corespunzătoare poziţiilor de putere.

De o atenţie aparte se bucură şi procesele care extind dimensiunea publică a acţiunii

politice, într-un spaţiu public din ce în ce mai individualizat, precum şi efectele de rigoare

ale acestor procese: pe de o parte, mai multă tehnică – de proiectare şi mediatizare a

acţiunii politice, iar pe de altă parte, o vizibilitate mai sporită a politicului în spaţiul

public, lucru ce implică – ar zice unii- mai multă performanţă comunicaţională şi mai

puţină reprezentativitate socială. Cât priveşte tehnicile şi ritualurile specifice comunicării

politice, acestea sunt direct influenţate de faptul că această disciplină se prezintă sub

forma unui câmp interdisciplinar privilegiat, în care semiologi, filosofi, lingvişti şi

antropologi colaborează cu analişti politici, consilieri de imagine, consilieri de

comunicare, cu scopul de a construi şi gestiona realitatea politică.

29

Faptul că expresia „comunicare politică”, aşa cum este ea întrebuinţată în discursurile de

tip politic, jurnalistic şi ştiinţific este imprecisă, nu ar trebui să ne surprindă.

Incertitudinea conceptuală legată, pe de o parte, de comunicare şi pe de altă parte de

politică, lasă un apreciabil spaţiu de manevră semantică în acţiunea de combinare a

acestora. În aceste condiţii, comunicarea politică apare ca un domeniu greu de definit,

întrucât, aşa cum afirmă şi J. Gerslé, aceasta „se sprijină pe concepte supraîncărcate de

sens, ale căror relaţii nu pot fi decât problematice şi ale căror manifestări sunt

multidimensionale”. Pentru o bună perioadă de timp, comunicarea politică a fost redusă

fie la comunicarea electorală, fie la marketing politic, adică la un ansamblu de tehnici,

practici şi strategii de comunicare, de manipulare şi de persuasiune, utilizate cu scopul de

„a vinde” oamenii politici în acelaşi fel în care sunt vândute produsele, prin seducerea

unui cumpărător-alegător.

În ultimii ani însă, s-a dezvoltat o întreagă literatură de specialitate, care a extins în

mod considerabil aria de cercetare a comunicării politice, în încercarea de a desluşi

rădăcinile recente ale proaspetei discipline. Aceasta, cu intenţia de a schiţa un tablou

analitic de ansamblu, care îmbină cu supleţe elemente de teoria comunicării, cu cele de

sociologie şi de ştiinţa politicului. Comunicarea politică se constituie astfel, ca un

ansamblu de teorii, tehnici şi practici specifice comunicării, dar care în acelaşi timp,

desemnează strategii şi conduite specifice politicii, practici care variază în funcţie de

poziţiile de putere şi de situaţiile prin care au trecut actorii reali ai vieţii politice.

Dacă împărtăşim ideea potrivit căreia comunicarea reprezintă elementul dinamic

al sistemului politic, atunci contribuţia sa la activitatea politică este inevitabilă.

Rezultantă a integrării publicităţii, sondajelor şi televiziunii, comunicarea politică

dominantă mediatizată implică o serie de mutaţii cu privire la selecţia actorilor politici şi

gestionarea cotidiană a puterii. Astfel, activitatea politică se bazează pe utilizarea

limbajului, fie că vrem să convingem, ori să intimidăm, recursul la limbaj se prezintă ca o

alternativă la violenţă. Limbajul are în acest sens, o virtute pacificatoare în relaţiile

sociale, permiţând aflarea unui acord sau a unui compromis între actorii politici. Dar

limbajul poate însemna mai mult decât un simplu stoc de cuvinte, el devenind un

instrument şi o emblemă a puterii.

30

În acest sens afirma M. Foucault că puterea asupra limbii reprezintă una dintre

cele mai importante dimensiuni ale puterii. Liderii politici se vor confrunta deci cu

dilema discursului „potrivit” în raport cu grupul electoral pe care îl vizează. Inegalităţile

de acces la cunoaştere şi limbaj se prelungesc în inegalităţi de achiziţie a competenţei

politice şi implicit, a performanţei politice, cu alte cuvinte a şanselor de exercitare a

puterii. Ca un corolar al relaţiei dintre limbaj şi putere, am putea aminti de distincţia

dintre puterea din discurs şi puterea din spatele discursului; prima se referă la discurs ca

un loc în care apare dominaţia, relaţiile de putere fiind puse în scenă, în timp ce a doua

identifică discursul însuşi ca ţintă de dominaţie şi hegemonie. Neîndoielnic, relaţia dintre

limbaj şi putere a fascinat în mod constant minţile gânditorilor din toate timpurile: cum

anume, printr-un simplu discurs, se poate acţiona asupra maselor obţinându-se astfel,

transformări spectaculoase în planul acţiunii? Controlul exercitat prin intermediul

cuvântului, forţa acţională ce se ascunde în spatele său, dar şi performanţa pe care acesta

o impune receptorului reprezintă o veche temă de meditaţie, cunoaşterea fiind în general,

asociată puterii sau chiar dominaţiei.

Un rol decisiv în politică este jucat şi de televiziune, întrucât conceperea şi

derularea unei acţiuni politice depinde din ce în ce mai mult de mediatizarea televizuală,

de specializarea comunicării politice – fiecare gest al omului politic fiind „proiectat” şi

„calculat” în funcţie de intervenţia consultanţilor politici, de spectacularizarea informaţiei

politice, susţinută de practici de marketing politic şi de publicitate, bazate pe informaţia

senzaţională şi pe divertisment, oamenii politici devenind astfel, „produse de vânzare”.

Influenţa mediatizării politicului asupra mesajelor politice a fost evidenţiată la toate

nivelurile, iar faptul că eficacitatea discursului depinde de autoritatea actorului politic, de

ceremonialul de enunţare, precum şi de ponderea pe care alţi actori o dau discursului în

chestiune, nu mai constituie pentru nimeni o noutate. Analizând gesturile pe care le fac

politicienii în „arena politică”, Peter Collett observă că discursul acestora are o puternică

dominantă dramaturgică –ceea ce se cere actorului politic este să înveţe cât mai multe

roluri pentru a fi capabil să improvizeze, să se descurce în orice situaţie. Procesul

discursiv nu este niciodată izolat sau izolabil de contextul său: el se bazează întotdeauna

pe un discurs prealabil, fapt cu atât mai important în discursul politic cu cât acesta se

interpretează ca un răspuns sau reacţie la un enunţ precedent. Astfel, politicianul lucrează

31

în mod permanenent pentru ameliorarea inteligibilităţii sale, ajustându-şi tacticile

explicative (de obicei metafore) la nivelul de cunoştinţe al publicului. În politică aparenţa

este totul. Este la fel de important pentru un politician să convingă alte persoane că are

anumite principii după care se ghidează în viaţă, pe cât este să ascundă faptul că e

pregătit în orice moment să renunţe la aceste principii, dacă acest gest i-ar aduce putere,

bani sau renume. Dacă luăm în considerare acest lucru, atunci importanţa efectelor

discursive ale manipulării în cadrul comunicării politice devine de necontestat. De altfel,

Collett susţine cǎ, în urma sondajelor efectuate despre integritatea diferitelor profesii,

politicienii „ies de regulă aproape pe ultimele locuri, de obicei deasupra vânzătorilor de

maşini folosite”.

Reţinem în final că mediatizarea vieţii politice este un fenomen fundamental al

contemporaneităţii, cu incidente deloc neglijabile asupra acţiunii şi deciziei politice, ca şi

a strategiilor de comunicare, existând întotdeauna riscul reducerii în ultimă instanţă, a

politicului la una dintre formele de comunicare.

Abilitati de comunicare

Antrenarea abilitatilor de comunicare are ca scop urmatoarele obiective:

- intelegerea principiilor de baza ale comunicarii (verbale sau nonverbale) si ale

ascultarii active, empatice;

- dizolvarea barierelor si crearea legaturilor adecvate pentru comunicare;

- sa incurajeze implicarea si sa creeze un mediu de lucru pozitiv;

- sa utilizeze cunostintele audientei, atitudinile, motivele si valorile pentru a construi

eficient un mesaj persuasiv care schimba opinii, credinte, actiuni;

- sa inteleaga rolul contextului in interpretarea si construirea de mesaje.

Abilitatile de comunicare si modul in care aceste capacitati pot ajuta o persoana

sa comunice eficient:

1. Persoana isi face simtita prezenta prin cuvinte. Fiecare cuvant sau gest

comunica ceva despre acea persoana ,despre credintele si atitudinile sale.Daca prezinti

ceva formal sau informal, negociem sau pur si simplu vorbim, fiecare imbunatatire in

abilitatea de a comunica va avea un efect profound pentru capacitatea acelei personae de

a influenta, de a se descurca in prezenta altor oameni si de a relationa.

32

2. Comunicarea nonverbala

Un mesaj nonverbal include imagini, actiuni si comportament folosit pentru a

comunica. Imaginile pot fi fotografii, filme, harti, tabele, grafice sau imagini video

.Comportamentul nonverbal include actiuni, limbajul trupului, ascultare activa. Actiunile

si limbajul trupului presupun contactul cu ochii, gesturi, expresii faciale, tinuta, aparenta.

O persoana care comunica eficient mentine contactul cu ochii 4-5 secunde, inainte de a-si

muta privirea in alta parte. Gesturile ar trebui sa fie naturale si bine plasate.

Imbracamintea trebuie sa fie adecvata situatiei.

Ascultarea presupune contactul cu ochii, o tinuta alerta, folosirea frecventa a

incurajarilor verbale.

Ascultarea activa

Ascultarea activă este procesul prin care se urmăreşte înţelegerea a ceea ce

exprimă un interlocutor. Deseori oamenii vorbesc unul cu celalalt, dar nu asculta cu

atentie, sunt distrasi, se gandesc la alte lucruri. Cand oamenii sunt prinsi intr-un conflict,

sunt deseori ocupati sa formuleze un raspuns decat sa-si asculte oponentul.

Ascultarea activa este o forma structurata de ascultare si de a da raspunsuri care

concentreaza atentia pe vorbitor. Ascultatorul ar trebui sa asculte cu multa atentie ceea ce

spune interlocutorul si apoi sa repete cu propriile cuvinte. Ascultatorul nu trebuie sa fie

de accord cu vorbitorul , ci ar trebui doar sa reformuleze spusele acestuia. Acest lucru

permite vorbitorului sa afle daca ascultatorul a inteles , daca acesta nu trebuie sa repete.

Ascultarea activă a partenerului de negociere înseamnă ascultarea acestuia fără

formularea unor judecăţi care să ducă la găsirea sensului real a ceea ce afirmă acesta,

chiar ascunderea propriilor păreri. Prin ascultarea activă se poate ajunge la empatie, care

constă în a te pune în locul interlocutorului pentru a încerca înţelegerea a ceea ce exprimă

el. Empatia este voinţa de a înţelege interlocutorul într-o manieră obiectivă şi lucidă. Este

aptitudinea de a-i asculta pe alţii fără a-i judeca. Prin ascultarea activă se urmăreşte

deosebirea adevărului de fals. Prin ascultarea activă emitentul unui mesaj poate fi făcut

să-şi precizeze faptele prin expresii de ascultare activă, cum ar fi:

" Poate greşesc, dar păreţi…"

33

" Dacă am înţeles bine, vreţi să spuneţi că…".

Vocea

Vocea reprezinta cea mai valoroasa unealta a prezentatorului. Duce cea mai

mare parte a mesajului spre receptori. Una dintre ciudateniile vorbitului este aceea ca

putem usor sa spunem ce este in neregula cu vocea altcuiva, dar nu ne dam seama cand

este cazul propriei voci.

Exista 4 termeni de baza pentru a descrie calitatile vocale:

- volumul (cat de tare se aude sunetul). Telul este sa fii auzit, fara a tipa.

Bunii oratori isi coboara vocea pentru a atrage audienta si o ridica pentru a sublinia ceva.

- tonul (caracteristica a sunetului) un avion are un zgomot diferit de frunzele

care fosnesc. O voce poate produce frica si spaima, alta poate aduce zambet auditorului.

- inaltimea - cat de inalta sau de joasa este o nota.

- ritmul - cat de mult dureaza sunetul. Vorbitul prea repede poate cauza

scurtarea cuvintelor si silabelor, iar vorbitul prea incet - lungirea acestora. Variind ritmul

se mentine interesul audientei.

Exista 2 metode de imbunatatire a vocii (prin ascultare).

Ascultati-va vocea acasa, in timp ce conduceti, mergeti, chiar inregistrati-va

pentru a vedea daca o folositi asa cum vreti.

Pentru a va asculta vocea reala, puneti-va mana dreapta in jurul urechii drepte

si trageti urechea incet spre inainte. Puneti mana stanga in jurul gurii si directionati

sunetul spre ureche. Asta va va ajuta sa va descoperiti vocea reala.

Corpul: corpul dumneavoastra comunica diferite impresii audientei. Oamenii

te asculta, dar te si urmaresc cu privirea. A sta aplecat le spune ca esti indiferent, chiar

daca, de fapt, iti pasa. O tinuta corespunzatoare a corpului spune audientei ca stii ce faci

si ca esti implicat, de asemenea te ajuta sa vorbesti clar si eficient.

Pe timpul prezentarii mentine contactul viziual - ajuta la cursivitatea

comunicarii.

Expresia fetei: zambetul este un mod de a transmite fericire, prietenie, caldura

si placere. Daca zambiti frecvent, veti fi perceput mai dezirabil, mai prietenos, mai

34

binevoitor. Deseori, zambetul este contagios. Cei din jur se vor simti mai confortabil si

vor dori sa te asculte mai mult

Gesturi: daca nu faceti nici un gest cat vorbiti, veti fi perceput ca plictisitor si

intepat. Un fel de a vorbi, insotit de gesturi atrage atentia, face materialul mai interesant,

faciliteaza intelegerea.

Orientarea corpului: poti comunica numeroase mesaje prin modul de a vorbi

si a te misca. Daca stai drept, usor aplecat spre inainte, inseamna ca esti abordabil,

receptive si prietenos. Apropierea interpersonala rezulta din pozitia fata in fata. Vorbitul

cu spatele, uitatul la podea sa pe tavan arata dezinteres.

Proximitatea: normele culturale dicteaza o distanta comfortabila pentru

interact cu ceilalti. Trebuie sa cautati semnale de discomfort cauzat de “invadarea”

spatiului celuilalt. Unele dintre acestea sunt: datul din picior, batutul din picior, miscari

bruste. De obicei, in incaperile mari, invadarea spatiului reprezinta o problema. De multe

ori, exista prea mult spatiu liber. Pentru a contracara acest impediment, miscati-va prin

incapere pentru a interactiona cu audienta. Acest lucru va permite un mai bun contact

visual si va creste sansele ca si ceilalti sa vorbeasca.

Modificarea vocii: una dintre criteriile majore aduse vorbitorului este faptul ca

vorbesc monoton. Auditorul percepe acest tip de vorbitor ca plictisitor. Oamenii afirma

ca invata mai putin si isi pierd interesul mai repede in cazul unui vorbitor care nu-si

moduleaza vocea.

Principalul dusman al unui prezentator este tensiunea, care distruge vocea,

tinuta, spontaneitatea. Vocea devine mai ridicata, atat timp cat gatul se tensioneaza.

Umerii cad si limiteaza flexibilitatea iar piciorul tremura. Prezentarea devine limitative

pentru ca vorbitorul citeste direct din notite.

Mai intai nu va luptati cu nervii, ci acceptati-i! atunci veti putea continua cu

prezentarea, fara sa va mai concentrate pe nervi. Autorii recunosc valoarea nervilor-

acestia se adauga la valoarea performantei. Acest lucru se datoreaza adrenalinei. Este o

ramasita a stramosilor nostrii: “te lupti sau pleci”. Daca iti accepti nervii, prezentarea

devine o provocare si devii mai bun. Daca te lasi doborat de ei, atunci te vei retrage din

fata audientei. Cand simti tensiune sau anxietate, tineti minte ca toata lumea simte la fel,

dar castigatorii isi folosesc propriul avantaj.

35

Ascultarea sau abilitatea de a asculta

A auzi este doar un proces fiziologic, a intelege inseamna a procesa si interpreta

informatia, iar a asculta inseamna a auzi si a intelege in acelasi timp, doua activitati

metale distincte contopite intr-una singura.

Ascultarea si intelegerea insuficienta a partenerului de comunicare pot fi

generate de mai multe cauze:

- egocentrismul nostru;

- suprasolocitarea cu mesaje care ne pune in situatia sa ne retragm si sa

comutam atentia de la o sursa de informatie la alta;

- grijile cotidiene;

- gandirea rapida: crierul ascultatorului poate prelucra aproximativ 450

cuvinte pe minut in timp ce un vorbitor pronunta cca 150, iar timpul liber

ramas creierului duce la diverse forme de deviere a atentiei;

- perturbatiile provocate de zgomote, de caldura sau frig din anumite

incaperi;

- insuficiente ale auzului;

- prezumtiile false;

Ascultarea are un singur rost, si anume acela de a receptiona mesajele sonore.

Exista insa formulata o delimitare clara intre ascultarea informativa si asculatarea

evaluativa. Diferentierea intre aceste doua tipuri de comunicare duce la imbunatatirea

abilitatii de a comunica. Astfel in ascultarea informativa, predomina receptia si

intelegerea, iar in ascultarea evaluativa, judecata critica.

Atitudini si comunicare interpersonala

Cum poate fi facilitata comunicarea intre doua persoane aflate in interactiune? Ce

conditii i-ar permite individului sa se exprime in situatia interindividuala in modul cel

mai autentic posibil?

Raspunsurile trebuie cautate la specialistii care practica interviul si ancheta, pentru ca a

comunica inseamna a te exprima si a fi inteles. Elementul hotarator pentru asigurarea

36

calitatii unei comunicari interindividuale este tipul de relatie dintre persoanele aflate in

interactiune. Aceasta relatie insa este rezultatul atitudinilor dezvoltate de fiecare dintre

actorii comunicarii.

Notiunea de atitudine

Numim atitudine “starea mentala si neorofiziologica determinata de experienta si care exercita o influenta dinamica asupra

individului, pregatindu-l sa actioneze intr-un mod specific unui numar de obiecte si evenimente” (Allport).

Atitudinile sunt in egala masura luari de pozitie ale unui individ in raport cu un

obiect.

Ele se exprima mai mult sau mai putin deschis prin diferite simptome sau prin

indicatori variabili: vorbire, tonul vocii, gesturi, actiuni dar si absenta gesturilor si a

actiunilor. Din definitia lui Allport deducem ipoteza ca atitudinea este constituita din

ceea ce se crede ca se afla in spatele comportamentului. Cu alte cuvinte, atitudinile sunt

niste predispozitii actionale. Sau: atitudinea este o cauza a comportamentelor. Este o

cauza relativ ascunsa sau inconstienta, fapt ce o face diferita de opinie, care este

manifestarea unei atitudini. De aceea, in majoritatea situatiilor de interactiune, fenomenul

care trebuie descoperit si analizat va fi atitudinea.

Atitudinea este influentata de o valenta pozitiva sau negativa si de un echilibru, de

o anumita intensitate. Ea are un rol esential in sistemul de reprezentare al indivizilor sau

al grupurilor, “cheie de bolta a reprezentarii situatiei”, cu rol major in situatia de

comunicare.

Functiile atitudinilor

In general, atitudinile indeplinesc trei functii:

- o functie cognitiva, care corespunde faptului ca atitudinile organizeaza

perceptiile. De exemplu, daca indivizilor li se prezinta ansambluri de

cuvinte, constatam ca cel mai corect recunoscute si percepute sunt acelea

care corespund valorilor dominante ale subiectului sau la care se

raporteaza (atiutudinile sale) si nu cuvintele care se regasesc cu frecventa

cea mai mare in limba;

- o functie energetica sau tonica: atitudinile determina natura si intensitatea

motivatiilor;

37

- o functie reglatoare: atitudinilea vizeaza unificarea opiniilor unui individ,

ele genereaza coerenta interna a opiniilor si a comportamentelor

In comunicarea interindividuala, rolul atitudinilor este:

- atitudinile sunt un aspect determinant al climatului relational

- ele influenteaza decisiv calitatea relatiei care se stabileste intre actori

(numeroase cercetari au aratat ca perceperea unei comuniuni de atitudini,

ce consta in a gandi ca celalt I-ti impartaseste sistemul de atitudini, este

unul dintre elementele cele mai puternice ale atractiei interpersonale, Kim,

1991).

- Atitudinea adoptata de actori influenteaza direct natura relatiei sociale,

intervenind in definirea statutului fiecaruia in cadrul acesteia si

determinand calitatea si natura elementelor ce urmeazxa a fi exprimate.

Tipologia atitudinilor interindividuale

Intr-o situatie de comunicare interindividuala, orice individ poate sa dezvolte

cinci mari tipuri de atitudini, iar orice atitudine creeza un anumit tip de relatie.

1. Atitudinea de interpretare

a. Def: este atitudinea ce consta in a formula, in a verbaliza pentru celalalt

actiunile ascunse care se afla la originea spuselor sau faptelor sale.

b. Tipul de relatie creata – atitudinea de interpretarea creeaza, sau

accentueaza, o diferenta de statut intre actorii interactiunii, creeand o relatie ierarhizata in

profitul celui care interpreteaza. Ea creeaza, sau accentueaza, o relatie de dependenta a

interpretatului fata de interpretant: cu cat interpretezi mai mult fata de cineva, cu atat

dependenta lui fata de mine creste.Natura dependentei se intemeiaza pe relatia fata de

cunoastere: interpretantul este detinator al unei p[resupuse cunoasteri.

c. Consecinte posibile asupra exprimarii celuilalt.

- reactia celuilalt la relatia de dependenta poate lua forma unui refuz de a

accepta aceasta situatie. Este asa numita reactie de contradependenta , printre ale carei

forme curente se numara si agresivitatea;

- o a doua consecinta a atitudinii de interpretare este blocarea exprimarii

celuilalt. Avem doua situatii de interpretare: interpretarea este fie corecta fie gresita.

38

Daca interpretarea este gresita, ea poate produce blocarea comunicarii, deoarece ea

reprezinta expresia neintelegerii celuilalt, fapt care nu favorizeaza exprimarea. Cand

verbalizam o interpretare gresita, riscam ca celalalt sa se opreasca din exprimare,

deoarece observa ca ceea ce a spus nu a fost inteles.

Ramane cealalta situatie, in care interpretarea este corecta.. Paradoxal,

interpretarea corecta reoprezinta tipul de interpretare susceptibil de a produce blocajul

maxim. Formularea unie interpretari corecte va declansa mecanisme de aparare cu atat

mai importante cu cat interpretarea este mai pertinenta .

Indiferent daca interpretarea este corecta sau gresita, folosind in cadrul

comunicarii atitudinea de interpretare ne asumam riscul de a declansa un blocaj.

In concluzie:

1. Prima consecinta posibila a interpretarii este contradependenta, adica

agresivitatea, deterioarea climatului si deteriorarea comunitatii.

2. Blocajul – indiferent daca interpretarea este corecta sau grssita –

ibntreruperea exprimarii.

3. Canalizarea discursului celuilalt (interpretarea este una dintre metodele

cele mai performante ale manipularii).

Concluzie: daca dorim sa-i permitem celuilalt sa se exprime in mod autentic, trebuie sa

evitam interpretarea. Cu cat interpretezi mai mult, cu atat ii permit mai putin celuilalt sa

exprime intr-un mod real, personal si profund.

2. Atitunea de evaluare

a. Definitie: este atitudinea care consta in formularea unei judecati

pozitive sau negative in raport cu ceea ce spune sau face celalalt.

b. Tipul de relatie creeata – atitudinea de evaluare se bazeaza pe o

diferenta de statut intre locutori sau instituie o astfel de diferenta.

Si atitudinea de evaluare creeaza sau accentueaza o relatie de

dependenta, chiar daca cele doua tipuri atitudinale se bazeaza pe

procese diferite.

c. Consecinte posibile

39

1. blocarea comunicarii care urmare unei evaluari negative. Evaluarea

negativa a spuselor unui individ poate creea un climat relational

nefavorabil, ii reduce motivatia de a se exprima si il determina sa

nu mai verbalizeze informatiile sau sentimentele pentru care risca

sa fie judecat negativ.

2. orientarea (pentru evaluarea pozitiva)

3. relatia de dependenta: incepand din momentul din care se

instaleaza relatia de depedenta, una dintre cosecintele posibile ale

acesteia este relatia de contradepedneta, adica agresivitatea.

Concluzie: situatia optimna de comunicare este guvernata si de principiul nonevaluarii,

Cu cat evalueazi mai mult pe cineva (intr-o maniera pozitiva sau negativa), cu atat ii

ingustezi posibilittea de a se exprima in mod autentic. Cu cat doresc mai mult ca celalalt

sa se exprime, cu atat mai putin trebuie sa-l judec.

3. Atitudinea de ajutor (de consiliere)

a. Definitie: consta in a-I propune celuilalt solutii sau elemente ale

unor solutii, in functie de ceea ce acesta a exprimat, fiind prin

urmare o atitudine care reprezinta a priori manifestarea interesului

pentru celalalt.

b. Tipuri de relatie creeata: cand spunem ajutor (consiliere) spunem

sustinator si sustinut. Deci atitudinea de ajutor se intemeiaza pe o

diferenta de statut (pe o relatie de dependenta), o creeaza sau o

accentueaza. Cu cat consiliezi mai mult pe cineva, cu cat il ajut

mai mult, cu atat depedneta lui fata de mine creste.

c. Consecinte posibile: riscul major al atitutidnii de ajutor este acela

de a induce o superficialitate a discursului celuilalt. Aceasta

atitudine vizeaza luarea celuilalt sub tutela, asumarea problemelor

sale si oferirea unui ajutor. Cu alte cuvinte, atitudinea de ajutor

consta in a te substitui subiectului, reducandu-i astfel posibilitatile

de a-si rezolva singur propriile probleme.

40

Intr-o situatie de comunicare, atitudinea de ajutor implica o centrare a exprimarii

pe solutii in detrimentul centrarii ei pe analiza problemei in sine, Adica initiativa in

cautarea solutiilor vine din partea consilierului si nu din partea consiliatului, A doua

consecinta posibila este orientarea comunicarii in sensul solutiilor propuse de consilier. A

treia consecinta posibila este legata de atitudinea linistitoare, care este expresia unei

neglijari a experientei traite de celalalt. Formuland acest tip de ajutor nu facem decat sa

provocam perceperea de catre celalalt a lipsei noastre de intelegere sau, a unei neglijari ,

a unei neascultari reale a spuselor sale. In majorirtatea cazurilor, atitudinea linistitoare

evolueaza fie spre agresivitate, fie spre blocaj adica stoparea comunicarii.

Concluzie: atitudinea de ajutor presupune o relatie de depedenta, superficialirtatea

discursului celuilalt, precum si orientarea discursului acestuia. In consecinta, pentru ca

urmarim situatia optima de comunicare, viuzand facilitatea exprimarii celuilalt, exista un

al treilea principiu: principiul nonajutorului sau a nonconsilierii.

4. Atitudinea de chestionare sau atitudinea de ancheta

a. definitie: este atitudinea care consta in a pune intrebari pentru a-i

permite celuilalt sa se exprime.

b. Tipul de relatie creeata: atitudinea de ancheta isi propune ca

obiectiv sa il ajute pe celalalt sa se expriem.

Natura relatiei se bazeaza deci pe preeminenta

celui care se exprima. Cand spunem

chestionare spunem persoana care

chestioneaza si persoana chestionata,

anchetator si anchetat. Si atitudinea de

chestionare creeaza sau accentueaza o

diferenta de statut, depedenta celui chestionat

de cel care chestioneaza.

c. Consecinte posibile: Chestionarea expune comunicare riscuri

majore:

- superficialitatea persoanei anchetate. Dinamica proprie chestionarii este una a

superficialitatii; ea genereaza demobilizarea cognitiva a celuilalt, care se focalizeaza pe

41

asteptarea intrebarii urmatoare in detrimentul dezvoltarii sau aprofundarii spuselor sale.

Cu cat se pun mai multe intrebari cu atat informatia obtinuta va fi mai axata pe fapte si pe

comportamente, si nu pe sentimente sau motivatii, care presupun o activitatea inrterna

mult mai importanta din partea intervievatului. Chestionarea se bazeaza pe asumarea

explorarii celuilalt, detasata, care nu asigura o implicare profunda.

- Canalizarea si manipularea exprimarii celuilalt. Chestionarea este unul din

instrumentele cele mai eficiente ale manipularii deliberate sau ale canalizarii

inconstiente, deoarece in chestionare pot fi utilizate numeroase surse de inductie:

− inductia prin selectarea intrebarilor: formularea unei intrebari rezulta intotdeauna din

alegerea efectuata, constient sau nu, dintr-un ansamblu de intrebari posibile;

− inductia prin formularea intrebarii: aceeasi intrebare formulate diferit are ca rezultat

raspunsuri semnificativ dferite

− industria prin ordinea intrebarilor: subiectul care raspunde la intrebari se straduieste

sa se conformeze unei reguli sociale nescrise, dar foarte influente: cea a consistentei,

a coerentei cognitive. Aceasta regula ii interzice sa formuleze un raspuns in

contradictie cu ceea ce a enuntat in prealabil.

Concluzie: Cu cat punem mai multe intrebari, cu atat sansele ca subiectul sa le

poata aprofunda scad, iar posibilitatea sa fie canalizat creste. O comunicare autentica

necesita limitarea la maxim a utilizarii chestionarii. Nu suprimarea ei ci un control al

acesteia. A patra componenta a situatiei optime de comunicare este nonchestionare

sistematica. In concluzie: nonchestionare sistematica + intrebari deschise.

5. Atitudinea de comprehensiune

a. Definitie: este atitudinea care consta in a-I arata celuilalt ca te intereseaza ceea ce iti

spune si ca asculti pentru a incerca sa-l intelegi, nu pentru a-l judeca. Concret

atitudinea de comprehensiune se manifesta prin reformulare, interventie care

presupune retransmiterea catre celalalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat dintr-o

preocupare poentru controlul comprehensiunii si pentru stimularfea exprimarii ai

aprofundarii.

b. Tipul de relatie creeata: a reformula inseamna a relua spusele celuilalt. Cel care

reformuleaza este asadar total dependent de cel care se exprima. Atitudinea de

comprehensiune creeza si ea o diferenta de statut, dar acesta diferenta este inversa in

42

raport cu situatia caracteristica celorlalte patru atitudini anterioare: ea creeaza o

relatie de dependenta a anchetatorului fata de celalalt. Prin urmare comprehensiunea

il; privilegiaza efectiv pe celalalt in situatia de comunicare.

3. Consecinte posibile

Prima consecinta este creearea unui climat relational ce faciliteaza exprimarea si care

este marcat de doi factori esentiali . Un astfel de climat este semnul unui interes real

pentru celalalt si creeaza o situatie in amenintarile pe care acesta le poate resimti

atunci cand se exprima vor fi reduse la maxim (el nu se va simti nici judecat, nici

interpretat). Climatul de comprehensiune reduce mecanismele de aparare ale celuilalt.

- aprofundarea exprimarii: recentrdu-l asupra propriei persoane intr-un

climat pozitiv, atitudinea de comprehensiune ii permite celuilalt sa isi

continue reflectia, sa-si opiniile pe care tocmai le-a exprimat, in absenta

oruicarei canalizari

- riscul de interpretare: dificultatea majora a atitudinii de comprehensiune

este de a ramane centrata exclusiv asupra celuilalt si asupra a ceea ce

spune acesta, fara a cauta ratiunile dupa care se conduce el. A intelege nu

inseamna a interpreta.

Concluzie: Analiza mecanismelor folosite in atitudinea de comprehesniune

(noncanalizare, climat relational favorabil, invitatie la aprofundare) duce la concluzia ca

comprehesniubnea este a cincea componenta a situatiei optime de comunicare vizand

facilitartrea exprimarii celuilalt.

Stările sinelui (eului)

Introducerea acestui modul a menţionat că cei ce ştiu să comunice bine au un grad

mai mare de canale de comunicare la dispoziţie. Termenul tehnic pentru aceste canale

de comunicare este stările sinelui, termenul fiind prima dată utilizat în teoria numită

Analiza Tranzacţională (Berne, 1967).

O stare a sinelui este pur şi simplu un mod de a fi. Noi avem într-adevăr multe

stări ale sinelui, exact aşa cum există multe programe diferite de televiziune. Totuşi, le

putem aduna în grupuri diferite, asemănător modului în care unele canale de televiziune

43

se specializează în anumite tipuri de programe. Sunt ciorchinii ce rezultă din faptul că

oamenii îşi au propriul stil personal.

Stările sinelui nostru se dezvoltă pe măsură ce creştem. Începem ca bebeluşi, cu

o stare de sine de copil, care devine un ciorchine de nevoi şi sentimente, şi răspunsurile

noastre la ceea ce ni se întâmplă. Mai târziu, adăugăm o stare a sinelui de Părinte, care

este formată din copii ale comportamentului oamenilor mari din jurul nostru. Noi adesea

practicăm acest lucru când suntem tineri, şi apoi le utilizăm aproape la fel când suntem

mai mari. Noi dezvoltăm deasemenea o stare a sinelui de Adult, care constă din abilitatea

noastră de a procesa informaţiile, a înţelege ceea ce se petrece şi a lua decizii în legătură

cu modul adecvat de a acţiona.

Avem trei ciorchini principali, cunoscuţi ca stări ale sinelui: Părinte, Adult şi

Copil. Starea de Părinte sau Copil se împarte deoarece conţin două stiluri fiecare:

Părintele ce verifică, Părintele grijuliu; Copilul Adaptat şi Copilul Natural. Aceasta ne

oferă un total de cinci stiluri personale, fiecare la rândul său putând avea funcţie negativă

sau pozitivă.

Starea sinelui copil

Ca persoană matură, noi mai păstrăm încă caracteristicile copilului. S-ar putea să

nu le etalăm tot timpul dar ele se află în interiorul nostru. Copilul natural conţine

prietenia noastră naturală, entuziasmul nostru, curiozitatea şi creativitatea, dar include

riscul de a părea prea emotiv şi imatur. Copilul adaptat conţine toate modurile în care

suntem politicoşi şi ne înţelegem cu ceilalţi, inclusiv pericolul de supunere, rebeliune sau

pur şi simplu de retragere.

Starea sinelui adult

Adultul funcţional este – intern – monitorul emoţiilor noastre astfel încât păstrăm o

atitudine raţională şi rezonabilă. Extern, această stare a sinelui adoptă o poziţie

raţională de rezolvare a problemei, dar poate fi considerată foarte analitică.

44

Starea sinelui părinte

Această stare conţine normele şi valorile noastre. Părintelui grijuliu din noi îi pasă de

ceilalţi, îi linişteşte şi îi încurajează să încerce lucruri noi, dar acest părinte poate de

asemenea să-i suprime pe alţii şi să nu le permită să se dezvolte. Părintele ce verifică

este ferm, stabileşte limite şi e specific când cere ceva, fiind un autocrat şi legat de

reguli astfel încât iniţiativa este reprimată.

Stările sinelui

Pe scurt, avem 5 stiluri personale sau ciorchini de stări ale sinelui la dispoziţia

noastră, fiecare cu aplicări efective şi unele dezavantaje potenţiale. Un părinte ce verifică

şi unul grijuliu, un adult şi doi copii, natural sau adaptat.

Ferm Blând Specific Încurajator Autocrat Liniştitor, grijuliu Critic Sufocant Monitor intern Caută/ oferă informaţii

Rezolvă probleme Prietenos Raţional Entuziasm Politicos Curiozitate Supus Creativitate Rebel Retras

Părintele

normativ

Părintele

binevoitor

Adult

Copil liber

Copil adaptat

Stările eului şi realităţile psihice

Părintele normativ Părintele binevoitor Realităţile Legii PN PB Realităţile Afabilităţii Adult Realităţile Raţiunii A Copil Realităţile Trupului şi Inimii C

45

De unde provin stările sinelui (eului)?

Cele trei stări ale sinelui sunt formate de:

• Educaţia directă (ceea ce spun, ceea ce afirmă adulţii în faţa copiilor);

• Educaţia indirectă (lucrurile la care copilul era martor).

Educaţia directă. Persoanele mature (părinţii, cei investiţi cu autoritate etc.)

transmit mesaje copilului. Acestea se referă la diferite aspecte ale vieţii şi vor contribui la

formarea celor trei stări ale sinelui micuţului copil.

Aici sunt incluse cele mai importante mesaje ale existenţei:

1. Mesajele afective (cuvinte şi comportamente de iubire sau de respingere/emoţie trăite

cu micuţul.

2. Mesajele de apreciere, de judecată referitoare la micuţ (cuvinte şi atitudini: “eşti

foarte bun”, “eşti o persoană importantă” sau invers). Aceste două tipuri de mesaje

sunt cele care dau unei fiinţe omeneşti sentimentul şi părerea fundamentală pe care

această fiinţă o are despre ea însăşi, încrederea în sine.

3. Valorile, opiniile despre viaţă, despre ceilalţi, despre societate, despre ceea ce se face

sau nu se face.

4. “Modurile de întrebuinţare” ale existenţei: cum să (te) informezi, cum să realizezi

ceva, cum să procedezi pentru ... (dar şi cum să procedezi ca să termini un lucru la

timp, cum să-ţi găseşti o slujbă etc.).

Educaţia indirectă. Nimeni nu primeşte o educaţie perfectă. Suntem diferiţi

pentru că am primit mesaje diferite şi pentru că am fost martorii unor comportamente

diferite.

Stările sinelui şi limbajul trupului

Stările eului nostru, sau stilurile personale se arată adesea în limbajul trupului

nostru şi alte semne non-verbale. Într-adevăr, este estimat că acele cuvinte pe care le

folosim contează doar în parte în mesajele pe care le transmitem celorlalţi.

46

Tonul vocii pe care-l folosim poate fi destul de uşor asociat cu stările eului

nostru. Părintele grijuliu va vorbi într-un mod blând, preocupat. Părintele controlor va fi

ferm sau chiar interesat şi răspunzător. Copilul adaptat poate fi foarte politicos sau timid,

sau posac, sau rebel. Copilul natural poate fi prietenos, emoţionat sau curios.

Mişcările şi gesturile noastre oferă de asemenea indicii ale stării sinelui.

Părintele grijuliu poate fi încurajator sau poate să bată prieteneşte pe umăr sau braţ pe

cineva. Părintele controlor poate arăta acuzator într-o direcţie, sau poate să-şi încrucişeze

braţele, sau să bată cu un deget în masă când vor să se facă înţeleşi. Adultul funcţional

poate fi adesea distins prin lipsa de mişcări sau gesturi care să distragă. Copilul adaptat

este însoţit de multe semne de agitaţie care să distragă. Copilul adaptat este însoţit de

multe semne de agitaţie, ca şi cum persoana nu-şi poate găsi starea de confort. Copilul

natural va face mişcări ce vor arăta entuziasmul sau emoţia.

În cele din urmă, poziţia corpurilor noastre poate oferi semnale puternice ale

stării eului. Statul în picioare care-i obligă pe ceilalţi să se uite în sus la noi va transmite

cu siguranţă starea sinelui de părinte când nu intenţionăm acest lucru. Iată de ce oamenii

mai înalţi răspund adesea ca şi cum ar fi şefi şi de ce oamenii mici de statură

supracompensează uneori devenind extra-parentali atunci când simt că au fost neglijaţi.

Unde şi cum stăm creează diferenţa între control şi grijă. Dacă suntem un părinte

grijuliu, vom sta în dreptul, dar uşor aplecaţi, spre cealaltă persoană. Am putea de

asemenea să ne aplecăm uşor deasupra. Părintele controlor poate fi înfruntat direct cu cât

stăm mai aproape şi cu atât vom părea mai dispuşi să ne confruntăm.

Statul jos, astfel încât oamenii să se uite în jos la noi, va semnala adesea că

suntem într-o stare de copil. Copilul adaptat poate fi asociat cu statul jos într-o manieră

foarte potrivită sau cu “prăbuşitul” în scaun dacă este plictisit. Copilul natural este foarte

posibil să se sucească, poate chiar să ridice picioarele, până la scaun dacă este captivat

într-adevăr. Statul jos în timp ce alţii stau în picioare, sau folosirea unui scaun mai mic,

poate transmite o invitaţie către ceilalţi de a acţiona ca un părinte asupra noastră.

Cea mai adecvată poziţie a corpului pentru starea de adult este la acelaşi nivel cu

cealaltă persoană. Aceasta ar putea sta faţă în faţă cu ei, când putem avea contact vizual.

Poate sta într-o parte, când ne uităm la acelaşi ecran sau document. Poate să stea jos sau

47

în picioare cu condiţia ca amândouă persoanele să facă acelaşi lucru. Statul jos reprezintă

adesea o tehnică folositoare dacă suntem mai înalţi sau mai scunzi decât ceilalţi.

În final, tonusul muscular este parte a imaginii complete. Starea sinelui de

părinte tinde să aibă un tonus controlat, ca şi cum am fi conştienţi că suntem o persoană

mare şi conştientă de impactul fizic asupra celorlalţi. Ar putea de asemenea să fie

perceput ca ameninţător. În starea sinelui de adult, vom părea relaxaţi şi totuşi activi.

Vom părea că ne simţim confortabil în corpul nostru. În starea de copil vom da impresia

că suntem gata să ne mişcăm în orice moment. Am putea părea o persoană plină de viaţă

care vrea să fie activă în loc să stea nemişcată.

Tranzacţiile analizatoare

Putem folosi conceptul de stări ale sinelui pentru a analiza comunicarea sau

tranzacţiile între oameni. Aceasta ne îndreptăţeşte să luăm în considerare răspunsurile

alternative atunci când interacţiunile noastre nu sunt la fel de pline de succes pe cât

ne-am dori. Pentru a vizualiza analiza noastră este folositor să ne imaginăm că stările

eului nostru sunt aşezate una deasupra celeilalte în seturi de trei cercuri, astfel:

Putem adăuga săgeţi pentru a indica o comunicare. Dacă, de exemplu, te-aş

întreba “cât e ceasul?” (Caut informaţii, ceea ce-mi cere starea mea de adult);

vizualizarea ar fi următoarea:

48

Aceasta ne va ajuta să vedem dacă stările eului se potrivesc sau nu. De asemenea

ne face să ne gândim ce opţiuni avem.

Tranzacţiile directe

Tranzacţiile directe apar când stările eului implicate într-o acţiune, se potrivesc. Când

se întâmplă acest lucru, liniile din diagramă vor apărea paralele:

“Cât e ceasul?”

“E ora două.”

Nu toate stările sinelui se corectează în acest mod. Pentru stările de părinte şi copil.

legăturile reuşite vor fi între aceiaşi ciorchini. Şi mai important, stările părintelui şi

copilului nu se conectează bine la adult (comunicarea normativă sau supusă irită).

Putem interacţiona direct cu propriul canal adult dacă cealaltă persoană doreşte să

facă acelaşi lucru.

Cu tranzacţiile directe, comunicarea poate continua până se încheie. Aceasta va fi un

lucru folositor, deoarece vom fi în stare să aducem conversaţia la o concluzie

satisfăcătoare. Totuşi, există momente când o tranzacţie directă nu este de ajutor în

mod decisiv. Aceasta se întâmplă când conţinutul comunicării este negativ.

49

Imaginaţi-vă scena când şeful este într-o dispoziţie pentru critică şi conversaţia între

el şi tine este despre cât de nefolositor eşti ca subordonat. Ştii din experineţă că e mai

bine să foloseşti copilul adaptat şi să răspunzi supus. În acest caz, interacţiunea poate

continua un timp direct, cu şeful tău certându-te şi tu răspunzând într-un mod supus.

Aceasta nu îţi va îmbunătăţi cu siguranţă performanţele! În schimb, cu siguranţă te va

înstrăina şi performanţele tale se vor înrăutăţi. Un părinte prea critic irită.

Tranzacţiile încrucişate

Tranzacţiile încrucişate au loc atunci când starea eului care răspunde nu este cea

căreia i s-a adresat interlocutorul. De exemplu, o întrebare a unui adult despre data

când o sarcină va fi dusă la îndeplinire ar putea primi un răspuns nervos, rebel, de tip

copil către părinte despre cum este bătut la cap. Atunci când sunt puse în diagramă,

liniile dintre stările eului se vor intersecta.

Cu o tranzacţie încrucişată, comunicarea va eşua sau îşi va schimba cursul într-un fel. În

exemplul nostru, s-ar putea dezvolta o discuţie dacă întrebarea a fost o formă de hărţuire sau

conversaţia poate duce la un conflict despre drepturile şi responsabilităţile respective.

Întrebarea originală s-ar putea să nu primească niciodată un răspuns!

O tranzacţie încrucişată ar putea să fie de asemenea utilă. Exemplul dat mai devreme,

cu şeful ce te hărţuieşte arată acest lucru. Dacă vrei să obţii informaţii constructive

despre cum (în ochii lui) să-ţi îmbunătăţeşti performanţa, vei avea nevoie de o

schimbare a stării sinelui din partea lui. Pentru a obţine aşa ceva, trebuie să

intersectezi tranzacţia. Ai putea folosi schema adult – adult şi să-l întrebi direct despre

ce ar trebui schimbat data viitoare. Cu noroc, şeful îţi va răspunde ca un adult şi nu ca

un părinte şi-ţi va da nişte sfaturi folositoare.

Canalele de comunicare eficiente

Putem de fapt, să identificăm principalele patru canale care dau cea mai mare şansă

unei comunicări de succes. Acestea sunt:

50

Părintele controlor către copilul adaptat

Foloseşte aceasta când este necesar să fii ferm, să stabileşti anumite cerinţe sau reguli, să stabileşti limite, dar asigură-te că

acestea sunt într-adevăr justificate şi nu doar preferinţele tale personale.

Părintele binevoitor către copilul natural

Pentru a încuraja pe cineva să încerce sarcini noi, pentru a-i linişti şi a crea o atmosferă în care să se simtă siguri şi să aibă

curajul să ceară ajutor atunci când întâmpină dificultăţi.

De la adult la adult

Acest canal semnalizează că te aştepţi ca ceilalţi să fie în stare să se gândească la probleme, să

identifice opţiuni şi să discute lucruri într-un mod rezonabil. Îi invită deci pe ceilalţi să

pună întrebări,

arată iniţiativa şi asumarea responsabilităţii pentru propria muncă şi hotărârile pe care le iau.

51

Copilul natural către copilul natural

Pentru a fi într-adevăr prietenos, pentru a scoate la lumină ideile creatoare, pentru a împărtăşi bucuria reuşitei cu ceilalţi şi pentru

a sărbători succesul.

Pe scurt: am identificat patru tipuri de comunicare reuşită: ferm, încurajator, care să

rezolve probleme şi prietenos. Există de asemenea mult mai multe moduri pline de

succes de a comunica cu ceilalţi; am ales moduri uşor de recunoscut pentru a arăta

metoda de analiză a comunicării, analiza tranzacţională. Şi după cum ai văzut,

comunicarea noastră este strâns legată de personalitatea noastră şi faptul că ştiu acest

lucru reprezintă un pas enorm în înţelegerea complexităţii interacţiunii umane.

Punerea în practică a Analizei Tranzacţionale

Această introducere în Analiza Tranzacţională nu vrea să spună că ar trebui să

analizăm constant comunicarea, aceasta ar fi practic imposibil. Este un instrument

foarte la îndemână totuşi, să analizăm în mai puţin de o secundă momentele

importante ale interacţiunii şi să alegem modul de adresare corect pentru a ne ocupa

de situaţii în mod adecvat.

Analiza tranzacţională este cunoscută de asemenea sub titlul faimos de “Mie îmi

e bine, ţie îţi e bine” (Harris, 1975) şi se ocupă în general cu mult mai multe decât doar

comunicarea . Majoritatea lucrărilor lui Berne sunt publicate în vest în mai mult de 50 de

limbi.

Eficienta mesajului nonverbal, asa cum ne prezinta profesor St. Pruteanu in

lucrarea “Antrenamentul abilitatilor de comunicare”, deriva din faptul ca acesta ramane

independent de auditoriu si permite transmiterea unor mesaje importante, in timp ce

partenerii vorbesc, scriu sau afiseaza un comportament neutru.

Comunicarea nonverbala se poate prezenta prin urmatoarele caracteristici

comportamentale:

52

- comportamentul nonverbal are intotdeauna valoare comunicativa;

- comportamentul nonverbal este ambiguu; mesajele exista permanent dar

nu pot fi citite intotdeauna cu precizie sau la timp. Uneori putem comite

erori grave de interpretare;

- comunicarea nonverbala exprima atitudini si sentimente mai usor decat

concepte si idei;

- comportamentele nonverbale au aceleasi seminificatii aproape oriunde in

lume, indiferent de cultura locului. De exemplu expresia fericirii, a

tristetii, a maniei, a acordului, a dezacordului, a satisfactiei, etc, le regasim

in toate culturile si limbile pamantului;

- in comportamentul nonverbal se regaseste cultura si nivelul societatii. De

exemplu, multe gesturi si posturi ale corpului tradeaza aria socio –

culturala in care individul a trait sau traieste in prezent.

Limbajul timpului

Timpul, ca si spatiul, este un indicator important al sentimentelor, atitudinilor si

opiniilor partenerilor de comunicare si viata. O zi sau o ora nu au aceeasi semnificatie

pentru toata lumea.

O prima problema este legata de precizia si punctualitatea plasarii in timp.

Cu cat oamenii sunt mai siguri de ei insisi sau plasati mai sus in ierarhia sociala,

cu atat se cred mai indreptatiti sa ia din timpul celor cu care vin in contact, constituie o

alta problema.

Unele conduite evidenta in raport cu timpul exprima aria socio – culturala de

origine. De exemplu, latinii, in special italienii nu sunt atenti la punctualitate in timp ce

balcanicii cu obiceiuri bizantine sunt coplesiti de punctualitate si precizie. Pentru

germani, scandinavi, britanici problema timpului, a programului si a punctualitatii este

importanta si rigida.

Interpretarea mesajului nonverbal legat de organizarea timpului se identifica cu

evaluarea comportamentului uman. Astfel, interpretam diferit situatia in care un individ

vine la serviciu mai devreme fata de cea in care acesta ramane peste program.

53

Emotia

Este o reactie afectiva globala, de intensitate mare si durata scurta a

organismului, insotita de o stare afectiva placuta sau neplacuta – emotia reflecta

atitudinea individului fata de mesaj si fata de partenerul de comunicare. Uneori, emotia

provocata de mesaj, verbal sau nonverbal, tulbura si produce modificari fiziologice si

comportamentale cum ar fi modificarea ritmului cardiac, a respiratiei, uscarea gurii,

transpiratia, etc.

Tremuraturile mainilor si ale vocii sunt expresii cunoscute si forme de

manifestare universale ale emotiei. Semn al surprizei poate fi palma pusa peste gura;

nervozitatea face gesturile mai repezite. In general, emotiile specifice produc gesturi

specifice: rugamintea este redata prin apropierea palmelor, agresivitatea prin strangerea

pumnului si scrasnitul dintilor, iar teama, anxietatea si disperarea prin gesturi de

acoperire a fetei.

Limbajul verbal, metaforic si conotativ ca si limbajul trupului sunt cele care

comunica emotiile (conotatia este trairea emotionala care insoteste cuvantul), de exemplu

masculinitatea: barbat, baiat, baietel, bebelus, etc; feminitatea: femeie, fata, fetita, etc.

Empatia

In lucrarea Antrenamentul abilitatilor de comunicare profesor St. Pruteanu,

prezinta empatia ca fiind fenomenul mai mult sau mai putin constient si voluntar de

comunicare afectiva cu partenerul, fara cuvinte si dincolo de cuvinte. Empatia priveste si

mecanismele psihologice inconstiente prin care individul isi modeleaza conduita pentru a

se identifica emotional cu partenerul.

Empatia sustine intr-o mare masura comunicarea verbala si nonverbala. A te

pune in locul partenerului este calea cea mai buna de a comunica prietenos, tolerant si

calm.

Puterea

In comunicarea interumana directa, puterea este realizata prin mesajele

nonverbale: postura, distinctia, mimica, gesturile, imbracamintea si diversele accesorii.

Se recunosc cinci tipuri distincte de surse si forme de manifestare ale puterii:

recompensa, constrangerea, legitimitatea, referinta si expertul.

Comunicare paraverbala

54

Ceea ce transpare dincolo de cuvinte, in spatele lor, in subtext si in toate

manifestarile vocale, posturale si gesturale, legate intim de pronuntarea sau scrierea

cuvintelor, reprezinta limbajul paraverbal. Exista numerosi stimuli incorporati mesajului

verbal care, dincolo de continutul verbal asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoaca

diverse reactii afective: vocea, tonul, ritmul vorbirii, stilul scrierii, pauzele dintre cuvinte,

accentele si chiar balbele, zambetul, clipitul genelor, atingerea, bataia cu pumnul in masa,

etc. Interventia acestora peste mesajul verbal poate provoca slabirea, distorsionarea sau

intensificarea semnificatiei cuvintelor continute de mesaj.

Manuit cu abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace in

inflentarea si controlul persoanelor in jurul nostru si, in particular, al partenerilor de

negocieri. Mesajul paraverbal obtine cu usurinta respectul si smulge aprobarea.

Intimideaza si mentine presiunea.

Ansamblul elementelor paraverbale (si non-verbale) ale comunicarii este numit

metacomunicare (gr. “meta” inseamna “dincolo” sau “in plus”). Aceasta priveste ceva ce

apare “in plus” fata de continutul verbal propriu-zis. Acest ceva in plus poate fi mai

important decat mesajul verbal la care se adauga.

Puterea limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale si de

stapanirea “mecanismelor vorbirii”.