Wiki: Congresul de la Viena

Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Preocupările majore au fost:

realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau;

favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale.

Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franţei, Talleyrand, ţarul Alexandru I al Rusiei şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

Delegaţii Congresului de la Viena după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey

1. Participanţi şi obiective

La Congresul de la Viena au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Aşadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegaţii marilor puteri, aşa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferinţe de pace de la Paris, din 1919/1920 şi 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei şi a întregii lumii, după Primul şi, respectiv, Al Doilea Război Mondial ... Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil şi subtil care, sub o aparenţă glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaţilor de modă veche. El vroia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri şi nu aştepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambiţiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi delegatul Austriei, prinţul Metternich, diplomat abil şi prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegaţi au un adversar puternic: ţarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaţia rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, şi nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliţiei antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, îşi însuşise ambiţiile hegemonice ale învinsului. Dorinţa lui era să realizeze o federaţie a statelor europene condusă de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , şi ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale ţarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are şi el un rol secundar în cadrul congresului. Totuşi, reuşeşte să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici şi să facă uitat faptul că Franţa era o putere învinsă. În cele din urmă, obiectivele britanice şi austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.

Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene şi a stabilit noile graniţe din Europa. Un rol important în desfăşurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, şi Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câştige numeroase avantaje pentru ţara sa, prin diplomaţie şi prin acţiuni desfăşurate în secret.

În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat şi de poliţia secretă austriacă, a fost deosebit de abil şi eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat şi ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegaţii micilor puteri, căuta să destrame alianţa anglo-austro-ruso-prusacă şi să obţină pentru ţara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situaţia.

Revenirea lui Napoleon în fruntea Franţei, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea �Actului final, şi a determinat formarea unei noi coaliţii militare �antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).

Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relaţiilor internaţionale moderne, marcat de semnarea Declaraţiei Puterilor cu privire la desfiinţarea comerţului cu negri şi adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici, aflat in vigoare şi astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat �Actul final. Acesta preciza graniţele hotărâte de marile puteri. Deciziile cele mai �importante luate în cadrul Congresului au fost: • Franţa îşi vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; în plus, avea obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi de a primi trupele străine care

să staţioneze pe teritoriul ei; • Regatul Unit al Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze de expansiune; • Regatul Prusiei câştigă, la vest, Westfalia şi Renania, iar în est, Pomerania, şi devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane; • Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria şi primeşte provinciile ilirice, Lombardia şi Veneţia; poziţia sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soţie a lui Napoleon I; • Rusia obţine 2/3 din Polonia, inclusiv Varşovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, ţarul Rusiei obţinând şi titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obţine Finlanda şi i se recunoştea anexarea Basarabiei, răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la Bucureşti (16 mai 1812); • Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, şi-a menţinut dominaţia asupra Coloniei Capului Bunei Speranţe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice şi insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaşte suveranitatea asupra Gibraltarului • în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor; • Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria; • Suedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene; • Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea perpetuă.

2. Consecinţe

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia şi Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorinţele şi aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state proprii, naţionale, monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianţă, un pact de asistenţă mutuală între monarhii absoluţi europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluţionare, şi care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau naţionale europene. Tratatul "Sfintei Alianţe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se ţarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit şi pe împăratul Francisc I al Austriei şi pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul "Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. "Aerul mistic" al tratatului a fost sugerat de ţarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena şi să pună sub observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra corpului social“. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-şi respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a

asigura menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi, pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internaţional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Naţiunilor, apoi a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

2. 1. Structura socială a statelor

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalităţii în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic şi noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalităţii în locul privilegiilor şi vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical şi regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire şi de exprimare. imobilismului economic i-a luat locul libera concurenţă.

În fruntea numeroaselor mişcări sociale revoluţionare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială îşi face simţită prezenţa pe scena politică: muncitorimea. Nemulţumită de condiţiile ei de existenţă, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate şi apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice şi politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile şi libertăţile individuale erau în mare măsură respectate.

Franţa aflată din 1814 în perioada Restauraţiei Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituţionale.

Prusia : Influenţat de experienţa Revoluţiei franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare.

Austria , în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naţionalităţilor, aflat în plină afirmare.

Rusia ţarului Alexandru I era o ţară înapoiată şi feudală, deşi conducătorul său absolut se considera "salvatorul Europei".

Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă şi sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominaţie, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.

Bibliografie: • Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Iaşi, Institutul European, 1998.

• Nicolae Ciachir, Istorie universală modernă, vol II, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1998.

• Florian Gârz, Expansiunea spre est a NATO: Bătălia pentru Europa, Bucureşti, Editura Pavel Coruţ, 1997.