Fundatia Sapienţia – Universitatea Sapienţia Cluj NapocaFacultatea de Ştiinte Economice şi Umaniste Miercurea CiucSpecializarea: Contabilitate şi informatică de gestiuneDenumirea disciplinei: CONTABILTATEA DE GESTIUNE

CURSUL nr. 1

Conceptul, domeniul de definire specificulşi obiectivele contabilitaţii de gestiune

1.1 Noţiuni intoductive

Gestiunea, din punct de vedere organizaţional, reprezintă un ansamblu de activităţi de decizie, care se derulează într-o unitate patrimonială sau, la modul general, într-o organizaţie sau firmă.

Din acest punct de vedere „a administra” înseamnă, de fapt de a aloca resurse pentru a atinge un scop sau un obiectiv anume. Dificultatea provine din faptul că în planul evidenţei sarcinile sunt extraordinar de diverse după natura lor, amploare şi consecinţe. De aici, rezultă faptul că aspectele gestiunii nu pot fi studiate toate în aceeaşi manieră.

Fiecare entitate economică, organizaţie, are nevoie de contabilitate pentru a se administra. Pentru a putea administra, gestionarii (persoanele care decid alocarea resurselor şi supervizează punerea lor în aplicare) au nevoie de informaţii asupra consecinţelor posibile ale alocării de resurse, şi astfel, ei vor alege „apriori” acţiunile care le oferă cel mai bun raport între resursele consumate şi rezultatele obţinute; au nevoie de informaţii asupra consecinţelor trecute ale alocării realizate, pentru a construi unul sau mai multe modele de contabilitate ce le permite să prevadă consecinţele în viitor; au nevoie să compare alocările reale cu cele care sunt prevăzute, să compare consecinţele reale cu cele care sunt prevăzute pentru a reajusta şi pentru a atinge, în mod efectiv, obiectivele vizate.

Contabilitatea este o sursă privilegiată de asemenea informaţii, luând însă în considerare acel aspect al resurselor pe care gestionarii le alocă prin deciziile lor, ce pot avea o valoare măsurabilă în termeni monetari.Există două tipuri de gestiune care cer informaţii contabilităţii:

- unele gestiuni au rolul de a aloca întreprinderii resursele de care sunt responsabili şi pentru realizarea cărora angajează relaţii de parteneriat cu exteriorul întreprinderii, gestiuni în propriul mediu economico-social, care solicită informaţii cu privire la necesitatea de a aloca sau nu resurse pentru care au responsabilitate. Aceste informaţii vizează fluxurile externe ale întreprinderii în vederea satisfacerii nevoilor de informare ale terţilor, pentru analize comparative în timp, pentru calculul indicatorilor macroeconomici etc.

- alte gestiuni au rolul de a controla modul de alocare şi utilizare a resurselor care provin din exteriorul întreprinderii, cu scopul de a urmări şi analiza realizarea obiectivelor interne stabilite; aceste informaţii vizează fluxurile interne pentru a controla

şi analiza procesele de transformare a resurselor şi sunt necesare pentru stabilirea modului de alocarea a acestora în vederea atingerii obiectivelor urmărite.

Diferitele nevoi de informare pentru cele două tipuri de gestiuni presupun un cadru de norme şi reglementări adecvat, prin care terminologia şi regulile contabilităţii să fie comune pentru toate întreprinderile, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiecare întreprindere să aibă o anumită libertate pentru a-şi putea organiza, în modul cel mai convenabil, gestiunea internă şi pentru a asigura confidenţialitatea unui segment din sistemul informaţional contabil în mediul său economico-social.1

Prin separarea celor două categorii de informaţii contabile se crează cele două laturi ale contabilităţii şi anume: contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune.

Contabilitatea financiară descrie circuitul patrimonial al întreprinderii luat în totalitate şi structuralitate. Obiectivul său principal îl constituie furnizarea de informaţii sintetice privind poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare. Informaţia contabilă financiară, pe lângă o utilizare internă de către management, este destinată utilizatorilor externi definiţi de: investitorii de capital prezenţi şi potenţiali, bancherii, furnizorii, clienţii, diverşii creditori, guvernul şi organele sale, salariaţii, acţionarii, asociaţii, precum şi publicul. Având în vedere aceste relaţii cu terţii, noua contabilitate este standardizată, adică se bazează pe norme privind producţia, reprezentarea şi utilizarea informaţieie contabile2.

În România, potrivit regrementărilor contabile în vigoare, au fost adoptate două sisteme de contabilitate financiară opozabile intreprinderii, denumite, sistemul contabil dezvoltat şi sistemul contabil simplificat.

Sistemul contabil dezvoltat este bazat pe Directiva a IV a CEE şi pe Standardele Internaţionale de Contabilitate.

Sistemul simplificat, armonizat cu Directivele contabile europene, se aplică întreprinderilor care îndeplinesc cel puţin două dintre criteriile următoare:

- cifra de afaceri până la 5 milioane euro;- total active până la 2,5 milioane euro;- numărul mediu de salariaţi până la 50 de salariaţi.Aceste criterii sunt aplicate pentru ambele sisteme pe baza situaţiilor financiare

anuale întocmite la finele anului precedent.Această contabilitate lasă în umbră procesul de utilzare a resurselor încredinţate

întreprindrii. Pune problema separării responsabilităţilor: gestionarul din exterior încredinţează resurse întreprinderii cu care are contract „de remunerare” şi cere respectarea contractului, fără a interveni, în utilizarea acestor resurse de către gestionarii interni ai întreprinderii.

Contabilitatea de gestiune furnizează informaţa contabilă destinată utilizării interne de către management. Ea descrie circuitul patrimonial intern al întreprinderii, definit de activităţile consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate.

Contabilitatea de gestiune nu răspunde unor exigenţe sociale exterioare şi, deci, nu este normalizată, fiind destinată în exclusivitate celor care conduc întreprinderea, de unde şi denumirea ei şi de contabilitate managerială.

1 Epuran Mihail, Băbăiţă Valeria, Grosu Corina, Contabilitate şi control de gestiune, Ed.Economică, 1999.2 Mihai Ristea, Mirela Dima, Contabilitatea Societăţilor Comerciale, Ed. Universitară, Bucureşti 2002.

Cu toate că contabilitatea de gestiune este obiligatorie, ea beneficiază de o libertate separată în ceea ce priveşte posibiliatea de adaptare de către fiecare întreprindere în parte, în funcţie de specificul activităţii şi de nevoile de informare necesare actului decezional. Ea este contabilitatea gestionarilor interni ai întreprinderii, având rolul de a decide transformarea resurselor încredinţate din exterior şi de a realiza surplusul care să asigure creşterea fără alte resurse din exterior. În acest scop, gestionarii trebuie să acţioneze direct asupra proceselor de transformare a resurselor în rezultat.

Contabilitatea de gestiune oferă informaţii privitoare la gestiunea internă a întreprinderii, criteriile după care se calculează costurile, bugetarea internă a activităţii întreprinderii ( pe locuri de activităţi), controlul de gestiune privind costurile prestabilite şi abaterile de la aceste costuri, asigură măsurarea performanţelor interne, la nivel de sector de activitate, funcţie sau produs.1.2. Importanţă şi destinaţie

Ccontabilitatea de gestiune devine „instrument de modelare a întreprinderilor” şi se adresează celor care gestionează şi administrează, vine să completeze prin dimensiunea economico-managerială, ce se doreşte a fi adoptată la nivelul ei, dimensiunea juridico-contabilă a contabilităţii financiare.

Prin analiza deciziilor de alocare a resurselor în interiorul întreprinderii se poate da răspuns la următoarele întrebări:

- Când? Contabilitatea de gestiune este îndreptată către viitor deoarece ea oferă informaţii care afectează viitorul întreprinderii, fiind un instrument util ce alimentează procesul de programare şi bugetare pentru alocarea resurselor şi care vor servi la compararea previziunilor cu realizările.

- Cui? Pentru ca procesul de alocare a resurselor să fie bine adminstrat, întreprinderea este divizată în centre de responsabilitate, adică în “celule decizionale” şi coordonate între el şi reprezentând o primă destinaţie a resurselor achiziţionate din exteriorul întreprinderii şi alocate acesteia.

- De ce? Pentru ce? Fiecare centru de responsabilitate are rolul de a furniza şi de a pune la dispoziţie servicii „clienţilor” (din interiorul sau din exteriorul întreprinderii). Contabilitatea de gestiune indică destinaţia finală a consmului de resurse, respectiv produsele pe care le fabrică şi le comercializează sau serviciile pe care le prestează.3

Contabilitatea de gestiune reprezintă un instrument esenţial în conducerea întreprinderii, având două scopuri principale: cunoaşterea costurilor dar mai ales influenţarea celor care pot acţiona asupra lor.

Aceasta presupune intergrarea informaţie contabile în sistemul de management, unde ea va servi la orientarea comportamentului persoanelor responsabile de alocarea resurselor şi de aceea termenul de influenţă anglo-saxonă “management accounting” -contabilitate managerială – justifică pe deplin scopul şi rolul contabilităţii de gestiune.

Contabilitatea de gestiune denumită şi analitică sau managerială, prin obiectul său de studiu, procedează la cunoaşterea costurilor, studiul lor continuu, analiza şi estimarea evoluţiei lor, oferind informaţiile utile pentru diagnostic, luarea deciziilor şi previziunea viitorului.

Conceptul de contabilitate de gestiune se referă la ansamblul elementelor de identificare, măsurare, stocare, analiză, prelucrare, interpretare şi comunicare a

3 Olariu Cornel, Conducerea intreprinderii prin costuri, Ed. Facla, Timişoara, 1975

informaţiilor utilizate de management pentru a previziona, planifica, evalua şi controla în interiorul unei întreprinderi şi de a garanta utilizarea responsabilă a resurselor sale.

Contabilitatea de gestiune oferă acele informaţii care privesc gestiunea internă a intreprinderii, criteriile după care acestea îşi calculează costurile şi asigură măsurarea performanţelor interne, la nivel de sector de activitate, funcţie sau produs.În regulamentul de aplicare a legii contabilităţii se precizează:

„Modul de organizare al contabilităţii de gestiune este la latitudinea fiecărei unităţi patrimoniale, în funcţie de necesităţile proprii ale acesteia. In acest sens, pe lângă conturile de cheltuieli pe destinaţii şi de calculaţie a costurilor, pot fi utilizate conturi de venituri şi rezultate analitice corespunzătoare, în funcţie de opţiunea fiecărei unităţi patrimoniale.”

Cu toate acestea, contabilitatea de gestiune este greu de definit, întrucât enumerarea obiectivelor sau utilizărilor informaţiilor pe care le produce este preferată unui demers conceptual.

Potrivit unui document al Consilului Naţional al Contabilităţii (CNC) din Franţa, contabilitatea de gestiune se defineşte astfel: „ Contabilitatea de gestiune este destinată în primul rând nevoilor întreprinderii; ea constituie o parte a sistemului său de informare, oferind o modelare economică a întreprinderii în scopul de a satisface obiectivele de măsurare a performanţei şi de ajutor în luarea deciziei.”

Conceptul de contabilitate de gestiune ţine de natura tehnicilor de prezentare pe când contabilitatea de gestiune este definită ca un instrument practic la îndemâna managemetului.

În societatea modernă, în care omenirea trăieşte în prezent, sunt utilizate tot mai frecvent două cuvinte prin care se caracterizează situaţia unei întreprinderi – complexitate şi instabilitate -. Aceste cuvinte se explică prin modificările structurale care afectează schimbările, luptele de influenţe între blocurile economice, schimbările survenite în relaţiile tradiţionale dintre individ, grupuri profesionale şi stat, accelerarea progresului tehnic – cea mai spectaculoasă formă este automatizarea; reducerea duratei medii de viaţă a produselor, evoluţia rapidă a cerinţelor şi gusturilor consumatorilor.

Întreprinderile sunt obligate să se adapteze unui mediu din ce în ce mai instabil, dar, în acelaşi timp, sunt supuse presiunii de a asigura un maxim de securitate. Această situaţie, aparent paradoxală, dar conform logicii progresului, crează conducătorilor greutăţi deosebite. În sprijinul acestora contabilitatea de gestiune se instituie ca un instrument util şi, în acelaşi timp, ca o metodă modernă de conducere, deoarece obiectivele pe care le are pot răspunde la trei întrebări esenţiale: Ce vrem să analizăm? Pentru ce analizăm? Cum analizăm?

Contabilitatea poate fi definită ca un sistem informaţional care furnizează informaţiile necesare terţilor despre activitatea economică a unei întreprinderi. Contabilitatea prin comunicarea informaţiilor pe care le oferă despre afaceri poate fi definită şi ca „limbajul afacerilor”.

Scopul informaţiei contabile este de a identifica, înregistra şi comunica evenimentele, procesele economice ale unei întreprinderi, oferind utilizatorilor interesaţi informaţiile necesare.

Utilizatorii pot fi grupaţi în două mari categorii: utilizatori interni şi utilizatori externi.

Utilizatorii interni sunt managerii care planifică, organizează şi conduc activitatea unei întreprinderi. În această categorie sunt incluşi atât directorul general, directorul de marketing, directorul financiar-contabil, directorul tehnic etc., cât şi alţi funcţionari care au rol de conducere şi coordonare în întreprinderea respectivă. Managerii trebuie să raspundă la multe întrebări importante privitoare la obligaţiile fiscale ale întreprinderii, costul fabricaţiei pentru fiecare produs, profitabilitatea liniilor de producţie etc. Răspunsurile la aceste întrebări se pot regăsi în informaţiile furnizate de contabilitatea de gestiune.

Pentru utilizatorii interni, contabilitatea furnizează rapoarte interne ca: comparaţii din punct de vedere financiar ale diverselor alternative de exploatare, abaterile dintre costul efectiv şi cel planificat de producţie, previzionarea necesarului de numerar pentru anul următor, veniturile ce vor fi obţinute din vânzări.

Utilizatorii externi sunt: investitorii (acţionarii), care folosesc informaţia contabilă în luarea deciziei de a cumpăra, păstra sau vinde acţiuni; creditorii, care folosesc informaţia contabilă pentru a evalua riscurile acordării sau nu de credite. Există şi o altă categorie de utilizatori externi ai informaţiei contabile, cum ar fi fiscul, care este interesat dacă întreprinderea respectă legile în vigoare, dacă îşi achită obligaţiile fiscale; sindicatele se interesează de politica de salarii dusă de întreprindere, băncile în cazul acordării de credite, acţionarii pentru dividende, publicul larg ş.a .