Cresterea si declinul puterii papale.v1

Cresterea si declinul puterii papale


Cap. I Notiuni introductive

Necesitatea studierii istoriei bisericii este justificata prin faptul ca, pe de o parte, se constituie ca element de sinteza intre datele reale ale trecutului Evangheliei crestine de proclamarea si aplicarea viitoare a acelei Evanghelii intr-o sinteza prezenta care creeaza intelegerea marii noastre mosteniri si inspiratia pentru proclamarea si aplicarea ei in continuare. Pe de alta parte, aprofundarea cunostintelor referitoare la istoria bisericii si implicit a papalitatii, confera oportunitatea intelegerii prezentului prin intermediul studierii radacinilor trecutului.1)

Conform definitiei din DEX, Papalitatea reprezinta institutie centrala de conducere spirituala si politica a Bisericii Catolice in fruntea careia se afla Papa (lat. “papalitas, -tatis).

Papa de la Roma este episcopul și patriarhul Romei și lider spiritual suprem al Bisericii Romano-Catolice și al bisericilor Catolice de Rit Estic (printre care și Biserica Greco-Catolică), care formează împreună Biserica Catolică.

După tradiția catolică, de când Sfântul Petru a început să predice Evanghelia și l-a numit ca succesor al său pe un înțelept bătrân din Roma, sfântul Lin; latină, papa Linus, cetatea a devenit sediul Bisericii Universale.

La început, succesorii Sfântului Petru erau numiți doar episcopi ai Romei. Titlul de "Papă" intră în folosință multe secole mai târziu. Înainte de 1870, Papa, ca un lider secular, conducea asupra unei mari părți din Italia, cunoscută ca și State papale. După Pactul de la Lateran însă, oficiul și autoritatea sa sunt cunoscute ca și Pontificatul Vaticanului.

În prezent, în Biserica Catolică, Papa deține în mod oficial și următoarele titluri:

Episcop al Romei Vicar al lui Cristos

Succesorul Principelui Apostolilor

Pontif Suprem al Bisericii Universale

Primat al Italiei

Arhiepiscop și Mitropolit al Vaticanului

Suveran al Cetății Vaticanului

Slujitor al slujitorilor Domnului

Page 2 of 14


Avand doar 44 de hectare si o populatie de 1000 de locuitori, Vaticanul este cel mai mic stat din lume. 1)Cairns, Earle E., “Crestinismul de-a lungul secolelor”, BEE International, Dallas, 1992Din punct de vedere constitutional, Vaticanul are o pozitie privilegiata ca fiind una din ultimele monarhii absolute care a supravietuit in Europa. Constitutia, adopta de catre Consiliul de la Vatican, subliniaza autoritatea papei, declarandu-l “Pastor Aeternus”. Influenta sa mondiala se bazeaza numai pe faptul ca seful ales, papa, este succesorul apostolului Petru si reprezentantul lui Hristos pentru romano-catolici, detinand autoritatea supremă pentru a se pronunta în toate chestiunile de credinţă şi morală. Denumirea statului provine de la Colina Vatican, in latina Mont Vaticanus. In campurile Vaticanului a fost construita Bazilica Sf Petru, dar aici se gaseste si resedinta papilor - Palatul Apostolic - cu Capela Sixtina si muzeele Vaticanului, precum si alte cladiri. Vaticanul nu a facut niciodata parte efectiv din Roma, pana spre sfarsitul secolului XIX fiind separat de oras de Tibru. Cand s-a pregatit Tratatul de la Lateran, in 1929, cum o buna parte a teritoriului era inconjurat de ziduri, statul a capatat forma si teritoriul actual. Este inclusa aici Piata Sf Petru, care se uneste cu Piazza Pio XII si Via Paolo VI, marcand astfel "granita" dintre Roma si Vatican. Unele dintre proprietatile Sf Scaun care nu sunt incluse practic in teritoriul Vaticanului au un statut special, similar celui al ambasadelor straine. Intre acestea se numara resedinta papala de vara de la Castelgandolfo, Bazilica Luterana, Sf. Maria Mare si Sf. Paul, cateva cladiri de la Castelgandolfo, pazite de agenti de politie ai statului Vatican. O exceptie in acest sens este si astazi Piata Sf Petru, a carei paza este asigurata de politia Vaticanului in colaborare cu cea italiana. Actualmente, suveranul Cetății Vaticanului este papa Benedict al XVI-lea.Cap II Perioada anticaPentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte puține și deloc uniforme, cu timpul însă aceste date se înmulțesc. Astfel, până la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atât de rare încât lasă în întregime fără informații o bună bucată de timp. Secolul al III-lea și prima jumătate a secolului al IV-lea izvoarele încep să se înmulțească, însă nu chiar atât încât să nu lase încă goluri. Incepând cu papa Damasus (366-384) aceste izvoare încep să fie mai bogate și mai uniform distribuite.În cea mai mare parte sunt de caracter literar. Mărtiriile arheologice și epigrafice, care cu trecerea timpului sunt tot mai numeroase și foarte bogate în informații cât privește istoria comunității creștine din Roma – mai ales din secolul al III-lea – totuși, ele sunt incomparabil mai puține față de activitatea fiecărui papă în parte.Pentru această perioadă de timp izvoarele reprezentative sunt Historia ecclesiastica, a lui Eusebiu din Cezareea, Cronograful din 354 (care conținea Depositio episcoporum și Catalogum Liberianum), Liber Pontificalis, Martyrologim Romanum si Adversus haereses, a episcopului Irineu din Lyon.Cap III Afirmarea primatului episcopului Romei si sporirea puterii saleTermenul grecesc πάππας / πάπας (părinte) de la care derivă latinescul papa, este specific limbajului familial și era folosit de primele comunități creștine pentru desemnarea propriului episcop, evidențiind în felul acesta legătura filială dintre credincios și «păstorul» său. Conform unei accepțiuni care apare pe timpul papei Liberiu (352-366) și care cu timpul a fost adoptată în Occident, apelativul a sfârșit prin a fi aplicat exclusiv episcopului Romei. Acest uz corespundea unei preeminențe ministeriale recunoscută deja de mai înainte.În secolul al II-lea, Irineu din Lyon, în opera lui de combatere a ereziei gnostice – Adversus haereses – sublinia primatul de doctrină constant învățat în Bisericile de origine apostolică de episcopii care – prin succesiune – au ocupat respectivele sedii. În opera sa, Irineu amintea îndeosebi preeminența succesiunii episcopale a Bisericii din Roma, «mare, antică, universal cunoscută, întemeiată de cei doi glorioși apostoli: Petru și Paul», drept care – după convingerea lui – credincioșii din celelalte comunități

Page 3 of 14


trebuie să se pună în armonie cu acest centru creștin. De fapt, Biserica din Roma (capitala imperiului) avea o mare forță de iradiere, chiar către cea mai mare parte a Orientului, din moment ce și la Roma, obișnuit, se vorbea limba greacă. În plus, Roma se remarca prin generozitatea deosebită cât privește ajutorul economic dat fraților în credință, chiar celor îndepărtați ca spațiu.Pe de altă parte episcopii Bisericii romane demonstraseră de mult timp că aveau o puternică conștiință a propriului rol, dacă deja la sfârșitul secolului I, Papa Clement I – Romanul – n-a ezitat să se adreseze cu accente de autentică autoritate comunității din Corint ca să pună capăt dezbinării apărută în sânul acestei comunități. O atitudine identică, bazată pe conștiința unui «depozit» de credință de păstrat pentru întreaga creștinătate a inspirat, a dictat modalitățile și timpurile de intervenție nu doar în plan doctrinar, dar și în celelalte sectoare, cum ar fi de ex.: cel liturgic (în consecvență cu interpretările teologice ale pătimirilor Domnului determinată data Paștelor); cel dogmatic (privind valabilitatea botezului administrat de eretici).Autoritatea unor astfel de rezoluții găseau o referință în textul din Matei 16,18-19: „Și eu îți zic: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile infernului nu o vor birui. Ție–ți voi da cheile împărăției cerurilor și tot ce vei lega pe pământ va fi legat și-n cer și tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și-n cer”. Acest text și altele asemănătoare cu privire la preeminența lui Petru în cadrul grupului apostolilor au cunoscut, exegetic vorbind, interpretări diverse și prezența unui episcopat „monarhic” la Roma chiar de la începuturile comunității creștine ridică inevitabile probleme critice. De remarcat apoi faptul că chiar în secolul II nu doar Petru era considerat primul episcop al capitalei imperiului, dar și faptul că unele prerogative atribuite de tradiția evanghelică se perpetuau în toți cei reținuți succesori ai săi legitimi. Sfântul Ambrozie, de ex., n-a ezitat să scrie: „Unde e Petru, acolo e Biserica” (Comentariul la Psalmi, 40,30).Între episcopi însă, cel din Roma, urmaș al Apostolului Petru, căruia Iisus i-a promis că-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) și l-a încredințat să pască mielușeii și oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca având suprema autoritate. O dovedesc exemplele. După Sf. Petru, la Roma urmă episcop Sf. Papa Lin (64-79), apoi Papa Anaclet (79-91?) și Sf. Papa Clement I (91-100?), care scrise o scrisoare energică Bisericii din Corint, în Orient, pentru a pune capăt unor neînțelegeri ivite printre creștini (deși în acele părți se găsea încă în viață apostolul Ioan).Sf. Ignațiu din Antiochia, învățăcel al apostolilor, la începutul secolului al II-lea, numește Biserica Romei, ca stând în fruntea întregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice că toți credincioșii trebuie să fie de acord cu Biserica din Roma, ilustră pentru originea sa apostolică, și păstrarea tradițiilor apostolice: "in qua semper conservata este ea quae est ab apostolis traditio" ("Esențial în structura Bisericii este comuniunea fiecărei Biserici particulare, în persoana episcopului său, cu păstorul Bisericii din Roma, păstor universal și centru unității catolice").În interiorul rețelei universale de Biserici particulare, legate între ele în mod colegial, din care se compune unica Biserică a lui Dumnezeu, există un centru: Biserica particulară a Romei, condusă de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei menține unitatea în corul episcopilor. Păstor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legătura vie nu numai între toți păstorii de pe suprafața pământului, dar și între Biserica actuală și Biserica Apostolilor. Succesor al primului și principalului martor al lui Isus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigură unitatea în Biserică actuală veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor. De aceea, tot ceea ce micșorează autoritatea papei este un rău al Bisericii. Chiar și Biserica greacă a continuat să recunoască episcopului Romei un grad mai înalt în demnitate față de titularii altor prestigioase sedii apostolice; tot episcopului Romei îi recunoșteau unele datorii proprii și exclusive (care pe atunci însă nu erau încă configurate juridic) și deseori instanța supremă de judecată în probleme controversate.După perioada constantiniană, ascendența papei de la Roma a crescut în măsură considerabilă și s-a lărgit sfera și incidența acțiunilor sale, mai ales datorită legăturii strânse cu

Page 4 of 14


împăratul. Comunitățile creștine din ce în ce tot mai numeroase se organizau ca federații de Biserici episcopale, iar cea de la Roma se impunea drept garant al unității și chiar al credinței comune, căpătând tot mai mult rolul de călăuză.Cap IV Constituirea episcopatului monarhic și afirmarea deplină a suveranității papaleBiserica, si mai ales manastirile de calugari si de maici au fost purtatoarele si formatoarele culturii in Evul Mediu. In interiorul acestora s-a pastrat si s-a dezbatit cunoasterea din Antichitate, au fost create noi opere religioase si filosofice, precum si numeroase texte liturgice. Bisericile si manastirile au fost raspunzatoare nu doar de pastrarea, ci si de transmiterea educatiei si a culturii. In manastirile si scolile de pe langa catedrale se predau arties liberales (cele sapte arte liberale): gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, si muzica.1) Biserica a fost motorul infiintarii primelor universitati, in secolul XII, initial sub forma confreriilor, universitas, de profesori si studenti.Papa Leon I, zis „cel Mare” (440-461) afirma că papa deține nu doar primatul, dar și „suveranitatea” asupra celorlalți episcopi, puteri ce erau încorporate în ministerul său, întrucât el era „vicarul lui Petru”.Câteva zeci de ani mai târziu, papa Gelaziu I (492-496) a insistat asupra independenței totale a Bisericii în raporturile cu imperiul, care însă trebuie să se supună autorității bisericești în problemele spirituale și, în mod analog, a insistat asupra supunerii credincioșilor „prelatului sediului roman, pe care însuși Domnul a voit să-l pună în fruntea tuturor preoților”.În perioada dezmembrării dramatice a imperiului roman în Occident papii au reprezentat unica autoritate morală, deseori influentă și în câmpul politic, reușind astfel să atenueze conflictele dintre diferitele popoare și să favorizeze procesul fuziunii lor.Evanghelizarea anglo-saxonilor și a germanilor – promovată și coordonată de episcopul Romei – a accentuat și mai mult aceste trăsături, desprinzând în plus papalitatea și Occidentul, în general, de imperiul Bizantin. Intrarea papilor în orbita dominației francilor, care a dus Biserica Romei la dobândirea însemnatelor posesiuni teritoriale a comportat totodată și divergențe pe planul orizonturilor spirituale și formulărilor dogmatice (de ex. controversa Filioque; criza iconoclastă) determinând astfel un antagonism tot mai mare cu Bisericile Orientului, care și ele erau coordonate cu puterea imperială a Bizanțului.Pentru a scoate de sub influenţa împăratului alegerea papei, Nicolae al II-lea a edictat la 1059 un decret care atribuia pentru prima dată unui colegiu al cardinalilor această funcţie (cardinalii erau iniţial clerici care aveau în custodie o biserică de la Roma sau din împrejurimi). Acelaşi decret interzicea căsătoria preoţilor şi chiar încuraja credincioşii să participe activ la înlocuirea clericilor căsătoriţi. Personalitatea care marchează apogeul reformei a fost Grigorie al VII-lea, care devine papă în 1073: după numele său, opera reformatoare a acestei epoci s-a obişnuit a se numi reforma gregoriană. Dotat cu o personalitate zdrobitoare, hotărât să dărâme orice obstacol în calea obiectivelor papalităţii, el intră imediat într-un adevărat război cu împăratul Henric al IV-lea, pe care-l şi excomunică reproşându-i instalarea necanonică a episcopilor germanici. Se 1)Colectia Financiarul, “Marea istorie ilustrata a lumii”, Litera Internationaldesfăşoară acum faimoasa „controversă a investiturilor” (filioque) în legătură cu rolul pe care împăratul şi papa îl au în alegerea episcopilor. În 1075, Grigore al VII-lea edictează un document fundamental numit Dictatus papae în care rezumă într-o listă de 27 de afirmaţii concepţia papalităţii despre propria supremaţie asupra puterii laice, dar şi asupra întregii Biserici. Papa îşi arogă dreptul de a-l detrona pe împărat şi chiar de a-i dezlega pe subiecţi de jurământul de fidelitate faţă de orice principe sau rege care iese din ascultarea papei. Puterea laicilor se exersează sub tutela clericilor, în vârful ierarhiei aflându-se

Page 5 of 14


papa. Aşa se înţelege mai bine de ce era atât de important să se generalizeze celibatul preoţilor: întreaga societate creştină trebuia să fie tutelată de un corp al clericilor cu o viaţă considerată superioară, care se găsea în fruntea unei societăţi organizate într-o ierarhie a ordinelor (cuvântul „ordine” sau „ordine justă” fiind un alt cuvânt cheie al reformei). Schisma din 1054, care a separat Biserica Occidentului – supus papei – de Bisericile Orientului (numite azi ortodoxe) nu a fost decât „maturizarea” zgomotoasă a unui conflict latent, cu privire la limitarea puterii autorității papilor și cu privire la spațiile de autonomie ce trebuia garantată fiecărei Episcopii (Biserici locale). Astfel, dupa , după două sute de ani de îndepărtare progresivă pe plan cultural, politic şi teologic se produce ruptura oficiala intre Roma si Constantinopol, eveniment ce a avut loc în contextul unei mari reforme a papalităţii care asa cum am aratat, se va transforma într-o veritabilă monarhie pontificală, afirmându-şi vocaţia de supremaţie asupra întregii creştinătăţi.Mitropolit al Italiei şi Patriarh al Occidentului, papa avusese timp de secole un rol mai degrabă de arbitru decât de conducător, atât în sânul Bisericii cât si în relaţia cu puterea laică. Dar începând cu reforma din secolul XI, papa, autodesemnat ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, va deveni capul unui adevărat guvern centralizat al Bisericii occidentale după un model monarhic şi chiar imperial. Astfel opera primilor reformatori care urmăreau mai ales eliberarea Bisericii de sub jugul împăraţilor şi feudalilor a fost depăşită de un proiect mult mai mare care a creat o nouă papalitate.În creștinătatea latină stingerea dinastiei carolingiene și apariția formelor feudale au produs amestecul episcopului Romei în ițele intereselor politice, civile. De reținut că în aceste State feudale prelații participau activ în plan politic local, iar nobilii se amestecau tot mai mult în structurile bisericești. Puterea civilă exercita un apăsător control asupra alegerilor papei, pe atunci încredințată clerului roman. Nu rareori papii au fost aleși, nu atât după criterii care privilegiau calitățile spirituale și pastorale, cât mai ales în funcție de fidelitatea față de familiile puternice și funcție de abilitățile persoanei în administrarea afacerilor pământești.Reacția cea mai eficientă împotriva acestei stări de lucruri a fost reforma promovată și aplicată de papa Grigore al VII-lea, care avea drept scop amputarea legăturilor cu principii și cu împărații (reforma aceasta este cunoscută în istoria bisericii ca „lupta pentru investitură”). Prin intermediul lui Grigore al VII-lea, figura episcopului Romei a dobândit o revigorare în întreaga creștinătate. Dictatus papae al acestuia din urma, enunța taxativ că „numai pontiful roman este universal”. Într-adevăr, papei îi erau recunoscute următoarele roluri:- legislator pentru întreaga Biserică (semnificativă este publicarea culegerii de canoane Corpus juris canonici sub papa Grigore al IX-lea);- custodele (trezorierul) autoritar al dreptei mărturisiri de credință cu sau fără colaborarea conciliilor;- coordonator vajnic al inițiativelor culturale în Universități (pentru a căror statute era garant).În baza unui decret al papei Nicolae I din 1059, alegerea pontificală era încredințată cardinalilor-episcopi, căreia îi urma aclamația – redusă la un element pur formal – clerului și poporului roman.Apogeul acestei ascensiuni a fost atins cu papa Inocențiu al III-lea, sub care a fost introdus – pentru papă – apelativul „vicarul lui Christos”. Principiul «monarhiei papale” a găsit o teoretizare solidă în bula Unam sanctam (1302) a papei Bonifaciu al VIII-lea, care afirma supremația Bisericii romane asupra întregii omeniri („omnis humana creatura”).Episcopul Romei, Papa, are un rol hotarator in declansarea cruciadelor. Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele pozitive constând în contactul dintre

Page 6 of 14


două civilizații, care s-au influențat reciproc.In perioada secolului al XI-lea Europa crestina supravietuieste unui numar insemnat de crize grave si era in plina expansiune. Printre inamicii fortati sa se retraga se numarau si arabii musulmani din Spania si Sicilia. Pe neasteptate, un impuls iesit din comun, i-a determinat pe europeni sa-si indrepte atentia, cu scopul invaziei, asupra indepartatei zone de est a bazinului mediteranean, controlata de musulmani. In centrul acestei zone se afla Tara Sfanta, venerata de crestini, ca fiind locul in care a trait si murit Iisus din Nazareth. Acest razboi a devenit unul sfant, in care cei implicati au “luat crucea “ si au devenit cruciati. Una din cauzele declansarii primei cruciade a fost apelul adresat Papei de catre imparatul bizantin Alexius I. Vreme de mai multe sute de ani, Bizantul a servit ca zona-tampon a crestinismului impotriva islamismului militant. Infrangerea de la Manzikert, din anul 1017, a dus la pierderea aproape in intregime, a Asiei Mici, care a reprezentat intotdeauna pentru Bizant, o sursa de forta de munca si de bani. Aflati in pericol de moarte, mandrii bizantini au fost obligati sa ceara ajutor extern.Invingatorii de la Manzikert nu erau arabi ci turci selgiucizi, nomazi fiorosi convertiti la islamism si care au devenit puterea principala in Orientul Mijlociu. Daca arabii fusesera mai retinuti, noii veniti s-au impus intr-un mod violent in fata pelerinilor europeni, veniti intr-un numar din ce in ce mai mare, pentru a vizita locurile sfinte. Aceasta a constituit a alta cauza, care l-a determinat pe Papa Urban II sa predice in favoarea unei cruciade, in anul 1095, in cadrul conciliului de la Clermont. Ajutorul acordat bizantinilor a devenit mai putin important, in comparatie cu recucerirea Tarii Sfinte de catre crestinitate. Dupa cum a subliniat insusi Urban II, crima, jaful si infiintarea unor domenii, au devenit perfect acceptabile atata timp cat victimele erau “ necredinciosi”, care nu merita nimic altceva. Indemnurile Papei si pledoariile vehemente ale zelosului Petru Eremitul au fost primite cu un val de entuziasm. Incep sa se organizeze expeditii militare, numite cruciade, in diferite parti ale Frantei, Germaniei si Italiei. Mii de oameni s-au adunat pentru a forma armate care inaintau omorand evrei, jefuind si creand neliniste pe unde treceau.1)Traversand Europa, sub conducerea lui Petru Eremitul si a unui cavaler numit Walter cel Sarac, ei au ajuns in final, in capitala Bizantului, orasul Constantinopol. De aici imparatul Alexius, speriat, ii transporta peste Bosfor, in Asia Mica, unde sunt zdrobiti de turcii selgiucizi. O explozie similara, de isterie a maselor a izbucnit o suta de ani mai tarziu, atunci cand preoti tineri din Franta si Germania au lansat ofensiva numita “Cruciada copiilor “. Se spune ca ea ar fi avut la baza legenda lui Hamelin, dar i-a costat viata pe multi copii, nici unul dintre ei nereusind sa ajunga in apropierea Tarii Sfinte.1)Revista “Historia”, Bucuresti, 2009Cap V Declinul puterii papalePrimul semn evident a fost transferul rezidenței pontificale la Avignon (1309-1377), perioadă numită metaforic „robia babilonică a Bisericii”. Pe de o parte lupta dintre rege și principi (în care curtea pontificală a fost amestecată), pe de altă parte taxele excesive pe care Biserica le-a instituit să suplinească pierderea fiscală, au umbrit mult aspectul religios al „vicarului lui Christos”.Nici măcar reântoarcerea papei la Roma n-a putut evita o criză îndelungată, scandalos denunțată de coprezența a doi, uneori chiar a trei papi, care erau aleși în conclave în care electorii acționau în baza unor motivații opuse între ele (apartenența la un Stat sau /și un principat).În 1414-1418, Conciliul părea că reușește să impună doctrina autorității supreme a Conciliului ecumenic (ca reprezentanță a întregii Biserici) față de episcopul Romei. Așa s-a ajuns, regrupând fracțiunile creștinismului latin, la alegerea unui singur papă. În fața rupturilor care au urmat precum și a slăbiciunilor teoretice și practice ale susținătorilor conciliarismului

Page 7 of 14


poziția papei a continuat să se consolideze tot mai mult, dar trebuie notat că, de fapt, în măsura în care dobândea o autonomie politică tot mai mare, această poziție a papei lua în aceeași măsură trăsăturile (tot mai concrete) ale unui principat italian. Aceasta îi sufoca respirația universală și îi bloca aspirațiile autentic religioase. Criza autorității ecumenice a papei a atins și ea apogeul în secolul XVI, cu Reforma lui M. Luther: protestanții au negat autoritatea episcopului Romei asupre Bisericii universale atât pe plan practic cât și pe plan teologic.Aparenta unitate a bisericii medievale a fost distrusa atunci cand Martin Luther s-a opus autoritatii Papei si a declansat Reforma Protestanta. Aceasta scindare a dus la razboaie religioase sangeroase in Europa – razboaie care au durat 150 de ani.In 1500 Biserica Catolica detinea suprematia in Europa centrala si de vest, supravietuind opozitiei lollarzilor englezi, a husitilor boemieni precum si a altor dizidenti religiosi. Cu toate acestea, revoltele erau semnalele unei nemultumiri crescande, care in cele din urma s-a dovedit imposibil de suprimat.Criticile aduse Bisericii se refereau la imensa sa avere si la coruptia pe care aceasta bogatie o incuraja. O serie de scandaluri slabise autoritatea Bisericii si nenumarati preoti ai Renasterii erau mai preocupati de avere sau putere, decat o viata sfanta. Toate acestea au alimentat resentimentele fata de privilegiile legale sau de alta natura ale c, precum si fata de pozitia dominanta in cadrul slujbelor, astfel incat laicii (cei care nu faceau parte din cler) devenisera aproape niste spectatori. 1)Cu timpul, laicii au devenit mai instariti si mai educati si s-au decis sa joace un rol mai activ in viata religioasa. Folosirea exclusiv a limbii latine limita intelegerea Bibliei pentru multe 1)Revista “Historia”, Bucuresti, 2009persoane, dar, evident, exista nevoia unui mod mai simplu si mai putin ostentativ de manifestare a religiei, asa cum se intamplase in cazul primilor apostoli ai Crestinismului. Luand in considerare circumstantele, era de la sine inteles ca declansarea uni crize religioase era inevitabila. Primul care si-a exprimat public nemultumirile a fost Martin Luther (1483 – 1546), un calugar augustin si profesor la universitatea din Wittenberg, Saxonia. In ciuda cunostintelor sale Luther se lovise de anumite lipsuri in viata sa spirituala, fapt ce l-a determinat sa creada ca salvarea este posibila doar prin credinta, care era un dar harazit de Dumnezeu, ce nu poate fi cumparat. Aceste idei inofensive erau de fapt eretice (blasfemii impotriva credintelor religioase acceptate), deoarece duceau la concluzia ca toate ceremoniile si practicile prescrise de Biserica pentru a servi mantuirii credinciosilor erau inutile.„Justificare prin credinta” a devenit un element central al crezului lui Luther, dar acest lucru nu ar fi dus neaparat la un conflict cu Biserica. Luther era un calugar relativ obscur, fara prea mare influenta. Atitudinea sa fata de mantuire putea fi privita ca o varianta mai severa, dar totusi permisa, printre multiplele variante tolerate de Roma. Conflictul cu autoritatile depindea de modul in care Luther intelegea sa-si exprime ideile: daca isi va promova doctrina intr-un mod discret, fara a atrage atentia asupra sa, sau va evidentia in mod public toate implicatiile negative pe care aceasta doctrina le avea pentru Biserica.Prima disputa initiata de Luther a avut ca subiect o alta problema, cea a indulgentelor – acestea erau documente care, in anumite situatii, puteau fi cumparate de catre credinciosii care preferau mai degraba sa plateasca suma respectiva decat sa indeplineasca penitentele date pentru ispasirea pacatelor lor. Aceasta practica oferea conducatorilor bisericii o sursa importanta de venit, dar s-a ajuns foarte usor la abuz. In vremea lui Luther, oamenilor li se spunea ca daca vor cumpara o indulgenta, vor putea pune capat suferintelor prietenilor si rudelor care se aflau in purgatoriu (locul unde sufletele mortilor isi ispaseau pedeapsa, inainte de a intra in ceruri). In anul 1517, un calugar dominican facea o afacere buna din vanzarea indulgentelor si fara pic de rusine informa audienta ca: „Imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul in ceruri s-a ridicat!”. ud519k8318pddx In Octombrie 1517, Luther a vazut oameni carand bucati de hartie care, sustineau ei, ii va salva de mania Domnului. Acest lucru l-a infuriat intr-o asemene a masura pe Luther, incat a batut in

Page 8 of 14


cuie, pe usa bisericii din Wittenberg, o petitie impotriva vanzarii de indulgente. Petitia continea 95 de teze (argumente) – modul natural in care un invatat lua pozitie fata de un subiect de factura intelectuala si provoca o discutie. Dar atacul lui Luther viza un raspuns mult mai larg, in afara cercurilor de carturari, iar ideile sale s-au raspandit cu o rapiditate de necrezut datorita uni inventii relativ recente – tiparnita. Miile de pamflete si carti iesite de sub tipar au dat o noua dimensiune disputelor doctrinare din secolul XVI, cu serioase repercusiuni.Conducatorii Bisericii au interpretat pozitia lui Luther ca un atac la legitimitatea autoritatii lor, dar nu au reusit sa il reduca la tacere prin amenintari. Beneficiind de o larga sustinere, Luther si-a definit ideile mult mai detaliat si a atacat pe un front mai larg. Ulterior a facut un pas hotarator, respingand autoritatea infailibila a Papei si traditiile instaurate de Biserica, sustinand ca Sfanta Scriptura (Biblia) era singura autoritate adevarata in practica si credinta crestina. Deoarece numeroase doctrine si practici ale Bisericii Catolice fusesera dezvoltate in perioada postbiblica (si din acest motiv, sustinea Luther, erau corupte) se impunea o noua religie, radical reformata.In 1520 Luther era pe cale de a fi excomunicat (inlaturat din cadrul Bisericii de autoritati) daca nu renunta la opiniile sale. In 1521, la Worms, a aparut in fata unei diete (consiliu) imperiale, prezidata de imparatul Imperiului Roman, Carol V. Luther a facut o impresionanta declaratie de credinta, spunand „Aceasta este pozitia mea!”, dar a fost condamnat de Carol si de multi dintre membrii dietei.Scos in afara legii de Carol si excomunicat de Biserica, Luther a fost adapostit de prieteni si si-a petrecut iarna la un castel saxon din Wartburg. Acolo a tradus Noul Testament in limba germana, creand o capodopera care a conferit limbii literare germane trasaturile specifice.Efortul lui Luther si al reformatorilor de a traduce Scripturile in limbi nationale a avut efecte de lunga durata; in tarile protestante oamenii obisnuiti aveau posibilitatea sa citeasca singuri „cuvantul lui Dumnezeu” si timp de secole lectura regulata a Bibliei a devenit atat de obisnuita, incat a influentat modul de gandire si exprimare din viata de zi cu zi. In urmatorii ani Luther a pus bazele unei biserici (considerata de el si adeptii lui o renastere a bisericii primitive, necorupte) care se opunea Bisericii Catolice. Serviciile Bisericii Lutherane se desfasurau in limba nationala si slujbele erau mult simplificate. De fapt, pe masura ce Luther si-a explicat si si-a dezvoltat pozitia, a devenit tot mai clar ca intreaga Biserica, atat ca institutie cat si din perspectiva ceremoniilor desfasurate, avea nevoie de o reforma. Numarul sacramentelor a fost redus de la sapte la trei, iar Liturghia a devenit o ceremonie predominant comemorativa. Preotii nu mai erau considerati o categorie aparte a populatiei si aveau voie sa se casatoreasca. Manastirile au fost desfiintate (Luther s-a casatorit in 1525 cu o fosta calugarita) si au disparut multe alte aspecte ale Crestinismului medieval: rugaciuni adresate sfintilor sau Fecioarei Maria, confesiuni, pelerinaje, indulgente si venerarea relicvelor sfinte.In ciuda eforturilor mari facute de Biserica, Luther a supravietuit excomunicarii datorita ajutorului primit de la printi germani, mai ales de la conducatorii din Saxonia si Hesse. Pe de o parte convingerile religioase au jucat un rol important in convertirea lor, dar pe de alta parte existau si numeroase avantaje materiale. Principii luterani puteau sa-si insuseasca averea Bisericii si de asemenea puteau sa aduca sub controlul lor strict succesoarea Bisericii Catolice: Biserica Luterana. Neavand alti protectori impotriva Imparatului si a Bisericii Catolice, Luther nu a avut alta optiune decat sa sustina suprematia autoritatii statului.Faptul ca Luther a fost nevoit sa faca un compromis cu privire la pozitie la pozitia sa a devenit evident destul de curand, atunci cand entuziasmul generat de sfidarea sa initiala a dus la raspandirea mai multor idei si miscari radicale. Anii 1524-1525 au fost marcati de cresterea numarului de revolte taranesti in Germania. Revolte care au fost denuntate de Luther, cu furia isterica a unui om care se temea sa nu fie invinovatit pentru ele. In anii 1530, radicalismul social si religios au fost duse la extreme de anabaptisti, care respingeau ideea botezarii copiilor si in unele cazuri imbratisau idealuri colectiviste primitive. Asemenea credinte

Page 9 of 14


au fost pedepsite cu o cruzime aparte.Intre timp catolicii si luteranii purtau razboaie unii impotriva celorlalti, dar norocul era cand de o parte cand de alta. In 1529, printii si orasele luterane au depus un protest impotriva hotararilor Dietei din Speyer, care ii desemna „protestanti” pe sustinatorii religiei reformate. Aflata in mare pericol, e posibil ca Biserica Luterana sa nu fi supravietuit fara guvernarea impovaratoare a lui Carol V. Printii germani, protestantii sau catolicii, nu doreau ca puterea lui Carol sa creasca prea mult si din acest motiv Franta catolica era dispusa sa se alieze cu luteranii pentru a impiedica un triumf imperial.Luther a murit in 1546, dar razboaiele au continuat in Germania pana cand ambele parti au constientizat cat erau de epuizate si s-au decis sa semneze Pacea de la Ausburg, in 1555. Principiul pe care se baza aceasta pace era spiritual si dovedea ca europenii nu erau inca dispusi sa fie toleranti: principele fiecarui stat avea puterea sa aleaga religia pe care o dorea si sa o impuna si supusilor lui.Pana in aceasta perioada, cea mai mare parte a Germaniei de nord era luterana si, de asemenea, statele scandinave. O versiune usor diferita a Religiei Reformate a fost introdusa in 1522-1523 in Zürich, Elvetia, de Ulrich Zwingli (1484-1531); faptul ca Zwingli si Luther nu au reusit sa cada de acord asupra unor aspecte ale doctrinei, arata ca in Europa diviziunile religioase se inmulteau. In Anglia situatia era diferita, deoarece regele Henric al VIII-lea rupsese legaturile cu Papa si se autonumise in functia de conducator al bisericii nationale. Dupa o perioada de schimbari contradictorii, regina Elizabeta I s-a urcat pe tronul Angliei in 1558 si a determinat stabilirea unui Protestantism de lunga durata.Pe masura ce a devenit religie nationala in aceste state, pana la mijlocul secolului protestantismul realizase progrese substantiale in Scotia, Franta, Olanda, Polonia si Boemia. In aceste state precum si in regiunile in care lupta nu fusese inca dusa la bun sfarsit, Luteranismul ceda incet teren uni religii mai riguroase, mai militante decat Protestantismul. Aceasta religie era Calvinismul, ce se baza pe invataturile continute in cartea lui Jean Calvin, Institutiile religiei crestine (1536). Calvin (1509-1564) era un preot francez, devenit influent dupa 1541, cand s-a stabilit in orasul stat elvetian Geneva, pe care l-a transformat intr-un „oras al lui Dumnezeu”, considerati de multi protestanti ca o societate model.Calvin sustinea ca salvarea (sau condamnarea) sufletului nu depindea de om, ci fusese decisa dinainte (predestinata) de Dumnezeu; cei pe care El ii alesese pentru a fi salvati erau „alesii”. Chiar daca aceasta doctrina a predestinarii suna destul de sinistru, i-a determinat pe calvinisti sa se comporte, cel putin in aparenta, ca si cum ar fi facut parte dintre cei „alesi” si deci erau nevoiti sa pastreze un inalt standard de disciplina si moralitate.O alta trasatura aparte a Calvinismului era faptul ca nu permitea statului sa guverneze bisericile, ci mai degraba oferea pastorilor si congregatiei putere religioasa, politica si sociala. Aceasta insemna ca statul calvinist ideal era – asemenea Genevei – o teocratie, in care Biserica conducea statul si controla numeroase aspecte ale vietii de zi cu zi.Rigoarea si autodisciplina calvinistilor i-au facut pe acestia rezistenti in fata persecutiilor si luptatori hotarati in conflictele religioase. Din aceasta cauza ei au fost denumiti „trupele de soc ale Reformei”. Cu toate acestea, pana la mijlocul secolului XVI si cealalta parte dispunea de un numar tot mai mare de militanti la fel de dedicati. Pentru Biserica Catolica, Protestantismul s-a transformat intr-o provocare, astfel incat s-a hotarat sa corecteze abuzurile si, intr-un exces de zel, a lansat o contra ofensiva, cunoscuta sub numele de Contra-reforma. Consiliul din Trent (1545-1563) a redefinit doctrina catolica, nelasand loc pentru nici un compromis cu Protestantismul. Iezuitii, sau Societatea lui Iisus, constituita de fostul soldat spaniol St. Ignatius Loyola si oficial recunoscuta in 1540, au devenit „trupele de soc” ale Contra-reformei. Iar puterea Spaniei, sub conducerea devotatului Philip II, a sustinut cauza catolica in Europa.Razboaiele religioase au continuat aproape un secol, pana in 1648. In Franta ele au imbracat forma conflictelor dintre catolici si hughenoti (protestanti), trupele spaniole intervenind uneori de partea catolicilor. Pe langa luptele purtate cu Olanda

Page 10 of 14


razvratita si razboaiele pe mare impotriva Angliei, Spania se confrunta si cu ereticii. Apoi, cu izbucnirea razboiului de treizeci de ani (1618-1648), Germania a devenit din nou arena principalelor operatiuni desi aceasta lupta a atras Danemarca, Suedia, Spania, Franta si alte state intr-o competitie in care loialitatile religioase erau tot mai mult umbrite de necesitatea unei politici care sa garanteze puterea. Razboaiele civile din Anglia (1642-1648) au inclus si conflicte religioase incrancenate (de data aceasta intre diferite forme de protestantism) dar au avut la baza si alte motive de divergente.In 1648, cand s-a terminat razboiul de treizeci de ani, catolicismul recuperase o parte din pierderi (mai ales in ceea ce priveste Europa de Est), dar puterea Spaniei era in declin si ideea unui puternic Imperiu Romano-catolic nu mai parea posibila.Divergentele religioase din Occident trebuiau acceptate si, mai mult de nevoie, statele au inceput sa recunoasca ca eradicarea unor minoritati aflate intre propriile lor granite nu era o solutie. Pasiunile istovite si visteriile goale, oboseala care se facea resimtita si mai ales divizarea Europei in grupari religioase diferite au dus practic la promovarea tolerantei religioase – o consecinta extrem de importanta, desi neintentionata, a Reformei.1)1)Revista “Historia”, Bucuresti,

2009Cap VI Papalitatea in contextul zilelor noastreContrareforma și Conciliul din Trento, lent, au purtat papalitatea la abandonarea preocupărilor de domeniul teritorial și familial, ca să promoveze – pe baze noi – o operă de catehizare și de reorânduire disciplinară pentru „catolici”, centralizând totul în dicasteriile Curiei Romane, special create ca să prezideze diferitele sectoare ale vieții religioase.Papii au dat o nouă energie evanghelizării popoarelor ne-europene, mai ales prin crearea Congregației de propaganda fidei (1622).Dacă nașterea Statului italian l-a privat pe papă de Statul pontifical și a redus suveranitatea temporală doar la Cetatea Vaticanului, prin contralovitură a făcut să crească statura spirituală a papei, mai ales „dezlegându-l” de lațurile afacerilor pământești. De atunci până în zilele noastre ministerul, slujirea pontificală s-a modelat tot mai mult pe stilul evanghelic.Pe acest fundal trebuie înțeles atât răspândirea crescândă a venerației față de «vicarul lui Christos pe pământ» cât și enunțurile Conciliului Vatican I cu privire la primatul de jurisdicție și la infalibilitatea personală a papei în unele circumstanțe ale exercitării magisteriului său: când învață ex cathedra despre credință și morală.Conciliul Vatican al II-lea, reamintind aceste enunțuri, a introdus figura și funcțiunea succesorului lui Petru într-o ecleziologie a comuniunii.Episcopul Romei, care exprimă în persoana sa unitatea colegiului episcopal „este principiul și fundamentul permanent și vizibil al unității atât al episcopilor cât și al întregului popor credincios” (Lumen gentium, nr. 23).Papa Ioan Paul al II-lea, cu enciclica Ut unum sint (1995) a invitat pe toți creștinii la un dialog fratern și răbdător ca „să găsească împreună o formă de exercitare a primatului care, chiar dacă nu renunță în nici un chip la esențialul misiunii sale, să se deschidă la o nouă situație”.Papa Ioan Paul al II-lea, pe numele sau, Karol Jozef Wojtyla, de origine poloneza (18 mai 1920 - 2 aprilie 2005) s-a nascut intr-o familie modesta, fiu al unui ofiter in retragere. Cand era in varsta de 9 ani si-a pierdut mama. Dupa absolvirea liceului Marcin Wadowita, s-a inscris, in anul 1938, la cursurile Facultatii de Litere si Filozofie a Universitatii Jagielloniene din Cracovia. In timpul celui de-al doilea razboi mondial si al ocupatiei naziste a Poloniei, Universitatea Jagielloniana a fost inchisa si Karol Wojtyla a fost nevoit sa munceasca intr-o fabrica de produse chimice. Isi pierde tatal in 1941. Din anul 1942 a urmat studii universitare de teologie la Cracovia, sub indrumarea cardinalului Adam Sapieha, si la 1 noiembrie 1946 a fost hirotonit ca preot catolic, la Cracovia. La scurt timp dupa aceea, a fost trimis la Vatican, unde a studiat, la Universitatea Papala Angelicum, sub indrumarea dominicanului Garrigou-Lagrange. In 1948, a obtinut

Page 11 of 14


doctoratul in teologie cu o teza despre "Credinta in gandirea Sfantului Ioan al Crucii". Reintors in Polonia, detine mai multe parohii in Cracovia si obtine in acest timp doctoratul in Filosofie cu o teza asupra filosofului german Max Scheler. Papa Pius al XII-lea (1939-1958) il numeste, la 4 iulie 1958, episcop titular de Ombi si auxiliar de Cracovia, iar peste cateva luni, la 28 septembrie, in catedrala Wawel din Cracovia, este hirotonit episcop. In aceasta epoca si-a ales ca deviza "Totus tuus" ("Al tau intru totul"), in semn de devotiune fata de Fecioara Maria. Papa Paul al VI-lea (1963-1978) l-a numit, la 13 ianuarie 1964, arhiepiscop de Cracovia, iar la 26 iunie 1967, a fost facut cardinal. Imediat dupa decesul Papei Ioan Paul I (aflat in scaunul papal in intervalul august-septembrie 1978), a fost ales papa la 16 octombrie 1978, cel de-al 264-lea urmas al Sfantului Petru. A luat numele de Ioan Paul al II-lea si a fost incoronat ca Suveran Pontif la 22 octombrie 1978. Este primul papa polonez din istorie si unul dintre putinii care nu s-au nascut in Italia, primul de la Papa Adrian al VI-lea in 1522. Pontificatul papei Ioan Paul al II-lea a fost unul dintre cele mai lungi, al treilea ca durata, din istoria Bisericii Catolice. Acest termen este intr-un contrast extrem cu cel al predecesorului sau, Ioan Paul I care a avut un pontificat de numai 33 de zile si in memoria caruia si-a luat numele papal. La 13 mai1981, Ioan-Paul al II-lea a scapat dintr-un atentat la viata sa, comis de Mehmet Ali Agca, care l-a impuscat de la mica distanta. La 6 ianuarie, 1995, Politia din Manila, Filipine a dejucat Operatiunea Bojinka, care era de fapt un plan pentru uciderea lui Ioan Paul al II-lea. Dupa o lunga suferinta pricinuita de boala Parkinson, manifesta inca din 1990, se stinge din viata in resedinta sa papala din Vatican in ziua de 2 aprilie 2005 la ora 19:37. La inceputul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfantul Scaun avea relatii diplomatice cu 84 de state. Pana in 2003, numarul a fost marit la 172 de state. In acelasi timp, participa acum ca membru deplin sau ca observator in diverse organizatii internationale si regionale. Cele mai multe din vizitele sale internationale au fost realizate in dubla calitate, de Sef de Stat si de Sef al Bisericii Catolice. Papa Ioan Paul al II-lea s-a angajat personal in atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale pacii interne si internationale: in Nigeria, in Chile, in Nicaragua, in Iugoslavia, in Orientul Apropiat, in Cuba, in Filipine... Desi declara ca predica Evanghelia si nu Democratia, interventiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale si, intr-adevar, a sustinut miscarile dizidente din fostul bloc sovietic, in special sindicatul "Solidarnosc" din Polonia si a jucat astfel un rol hotarator in prabusirea imperiului comunist din rasaritul Europei la sfarsitul anilor 80. In iunie 1979, prima sa vizita in tara natala permite polonezilor "sa voteze cu picioarele", marile adunari prilejuite de prezenta sa intarind increderea in unitatea nationala, astfel incat in august 1980 grevistii de la Gdansk au rezistat tuturor presiunilor si comunistii au fost constransi sa recunoasca sindicatul liber Solidaritatea (Solidarnosc)! In ianuarie 1981, Lech Walesa este primit la Vatican, spre ingrijorarea intregii nomenclaturi comuniste, ulterior punandu-se la cale atentatul si recurgandu-se la legea martiala. In iunie 1983, o a doua vizita a Papei Ioan Paul al II-lea in Polonia reinsufleteste speranta de libertate in tot rasaritul Europei, care dealtfel va fi zguduit in curand de glasnost si perestroika, crezandu-se ca sistemul comunist mai poate fi reformat. A sprijinit in secret desfasurarea in Europa de Vest a rachetelor americane Pershing II si Tomahawk cu focos nuclear in cadrul Dublei Decizii NATO din 1979, pentru a restabili echilibrul nuclear si "balanta terorii". La 1 decembrie 1989, cand Mihail Gorbaciov vine la Vatican, pentru a se intalni apoi cu George Bush in Malta, in Europa rasariteana nu mai dainuia decat regimul lui Ceausescu, care in curand avea si el sa

Page 12 of 14


dispara. In timpul pontificatului sau, papa Ioan Paul al II-lea a intreprins un mare numar de calatorii in diferite tari ale lumii. A pus mare pret pe dialogul ecumenic dintre diversele confesiuni ale religiei crestine si cu alte religii. In cursul unei vizite in Marea Britanie s-a intalnit cu regina Elisabeta a II a Angliei, capul Bisericii Anglicane si a avut o intrevedere cu arhiepiscopul de Canterbury. In zilele de 7, 8 si 9 mai1999 s-a aflat in Romania, unde a avut contacte cu personalitatile locale ale Bisericii Ortodoxe. La Liturghia Pontificala celebrata in Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti l-a imbratisat pe cardinalul Alexandru Todea, aflat in scaunul cu rotile. In octombrie 2002 a avut loc calda primire la Vatican a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist. In martie 2000, face o calatorie la Ierusalim unde viziteaza asezamantul "Yad Vashem" in memoria victimelor Holocaustului si se reculege la Zidul Plangerii. Este primul papa care a vizitat o sinagoga (in Roma) si o moschee (in Siria, la Moscheea Omeyyada din Damasc).La 5 ani de la trecerea sa in nefiinta, Papa Ioan Paul al II-lea va fi beatificat pe 1 mai. Decizia a fost anuntata recent de Vatican si vine dupa ce Biserica Catolica i-a atribuit Papei un miracol. Fostul Suveran Pontif ce a condus Biserica Catolica timp de 27 de ani, a facut o minune! Comisia medicala condusa de medicul personal al papei Benedict al XVI-lea, Patrizio Polisca, a considerat ca miraculoasa vindecarea de maladia Parkinson a calugaritei franceze Marie Simon-Pierre. 1)Papa Ioan Paul al II-lea ramane oricum, omul istoriei, caci cea mai importanta parte a operei sale consta in modul in care a transformat lumea si felul in care i-a ajutat pe oameni, slujind lui Dumnezeu.Pe plan mondial – în societatea civilă – papa (mai ales după secolul XIX) are din ce în ce mai mare audiență și – în general – o apreciere tot mai puternică pe axa vieții spirituale.In prezent, scaunul papal este ocupat de Papa Benedict al XVI-lea, ales Papă la 19 aprilie 1)Evenimentul Zilei (www.evz.ro)2005. Anul trecut, aniversarea alegerii sale a fost umbrită de o avalanşă de polemici. Ridicarea excomunicării episcopilor integrişti, afirmaţii controversate privind Sida, tăcere după excomunicarea unor medici care au ajutat o fetiţă braziliană violată să avorteze: în câteva săptămâni, aceste situaţii au fragilizat Biserica, i-au bulversat pe credincioşi şi au scos la iveală incapacitatea Vaticanului de a lua în considerare realităţile politice şi umane. 1)Se aprerciaza o stare de confuze în care se află Biserica după declanşarea în cascadă a scandalurilor de pedofilie şi ca urmare a comunicării defectuoase legată de această situaţie.Alte controverse scot la iveală ceea ce partizanii săi numesc "exigenţa" intelectuală a lui Benedict al XVI-lea. Discursul său de la Regensburg, din septembrie 2006, care pare că stabileşte o legătură intrinsecă între islam şi violenţă, face parte din acele crize declanşate de însuşi Papa. Un Papă teolog, profesoral, un Papă al scrisului, care se adaptează greu actualelor moduri de comunicare. Benedict al XVI-lea a publicat trei enciclice, din care ultima, despre doctrina socială nu a avut efectul scontat.Discursul insistent asupra moralei sexuale a devenit, de-a lungul generaţiilor, din ce în ce mai puţin perceptibil, iar cazurile de pedofilie vor diminua credibilitatea acestuia în ceea ce priveşte aceste chestiuni.Aceste episoade pun în discuţie un sistem de guvernare hipercentralizat, neadaptat la o lume globalizată şi reactivă, ale cărui disfuncţionalităţi sunt simbolizate de problemele recurente de comunicare.Benedict al XVI-lea nu s-a angajat în reformarea organismelor Sfântului Scaun, ai cărui principali responsabili au peste 75 de ani. Aceştia nu îl văd pe Papă decât periodic şi funcţionează pe compartimente, fără a împărtăşi mereu aceleaşi opinii asupra unor dosare. Acest mod de funcţionare duce adesea la declaraţii contradictorii, obligând la prezentarea de scuze sau de dezminţiri. Mâna întinsă "integriştilor" şi gestionarea cazurilor de pedofilie sunt două exemple de dezacorduri în vârful ierarhiei catolice.Absenţa caracterului mix social, generaţional sau sexual între responsabilii unei biserici compuse dintr-un miliard de persoane accentuează prăpastia care pare să se adâncească între Biserica întrupată de Benedict

Page 13 of 14


al XVI-lea şi societăţile secularizate. Cu atât mai mult cu cât repetatele polemici au afectat deplasările politice destul de reuşite în Africa şi în Ţara Sfântă, precum şi discursul, mereu bine perceput, al Bisericii privind pacea şi asistenţa acordată celor săraci şi imigranţilor.Scandalul legat de pedofilie lasă urme greu de evaluat. Succesorul lui Benedict al XVI-lea este cel care va trebui să facă faţă consecinţelor acestui traumatism şi să lanseze o reflecţie asupra acestor subiecte (eliminarea celibatului impus preoţilor, redefinirea locului laicilor şi a femeilor în cadrul Bisericii, un nou Conciliu).2)1), 2) Le Monde (www.lemonde.fr)Bibliografie:Cairns, Earle E., “Crestinismul de-a lungul secolelor”, BEE International, Dallas, 1992

Colectia Financiarul, “Marea istorie ilustrata a lumii”, Litera International Le Monde (www.lemonde.fr) Evenimentul Zilei (www.evz.ro) Revista Historia, Bucuresti 2009 Zimmerman Harald, “Papalitatea in Evul Mediu. O istorie a pobtifilor romani din

perspectiva historiografiei”, Ed. Polirom, 2004

Page 14 of 14

http://www.evz.ro/

http://www.lemonde.fr/

Documents

Cresterea si declinul puterii papale.v1