Cultura lumii antice

“Un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat”

Immanuel Kant

Scrisul – premisa a

progresului umanitatii

Scrisul, ca şi apariţia statului, reprezintă un indiciu ce denotă trecerea de la perioada preistorică la cea istorică.

Apariţia primelor sisteme de scriere reprezintă un răspuns la necesităţile generate de formarea statelor în Orientul

Apropiat. În aceste condiţii îşi face apariţia o categorie specială de oameni – scribii, care consemnează în scris

diverse fapte şi evenimente. Textele erau scrise pe diferite suporturi: în Egipt pe lespezi de piatră şi papirus, iar în

Mesopotamia pe tăbliţe de lut.

În văile Nilului scrisul apare la sfîrşitulmileniului al IV-lea î.Hr. şi va exista pînă înprimele secole ale mileniului I d.Hr. ScriereaEgiptului faraonic apare sub trei forme, numitede greci hieroglifică (scriere sacră), hieratică(scriere preoţească), demotică (populară).Hieroglifele egiptene reprezentau semnepictografice, care aveau la origine imagini înscopul exprimării lucrurilor pe care lereprezentau. Celelalte două scrieri egiptene sîntadaptări ale scrierii hieroglifice. Scriereahieratică este o formă cursivă a scrieriihieroglifice, redusă la simboluri formale, ce numai sînt pictografice, pentru realizarea uneiscrieri rapide. Scrierea demotică este o formămai rapidă şi mai abreviată a scrierii hieratice.Toate cele trei scrieri egiptene au ieşit din uz lamijlocul mileniului I d.Hr. şi au rămas o cartepecetluită timp de secole, pînă cînd în 1799 a fostdescoperită piatra de la Rosetta ce conţinea untext scris în două limbi (greacă şi egipteană) cucaractere greceşti, hieroglifice şi demotice.Această descoperire i-a dat posibilitatefrancezului J.F.Champollion să descifreze în1822 hieroglifele egiptene.

În Mesopotamia cel mai răspîndit sistem de scriere afost cel cuneiform, care a apărut la sfîrşitulmileniului al IV-lea î.Hr. Aici au fost folosite detimpuriu pictogramele, care reprezentau desenesimplificate pentru scrierea pe lut şi piatră. Apoi s-aconstatat că este dificil să se traseze linii curbe pe lutşi pictograma a fost treptat înlocuită dereprezentarea ei realizată printr-o serie de incizii. Pela 2800 î.Hr.scrierea cuneiformă se dezvoltă pedeplin, deşi formele semnelor au fost modificate îndiferite perioade de timp. Erau cunoscute circa 600de semne, folosite în scrierea cuneiformă atît înMesopotamia, cît şi în afara ei. Scrierea cuneiformăva deveni scrierea actelor diplomatice, textelorreligioase răspîndite pe un vast teritoriu din orientulapropiat. Semnele scrisului cuneiform au fostdescifrate la mijlocul secolului al XIX-lea.

Scrisul în India a fost atestat mai tîrziu, primele monumente scrise fiind inscripţiile lui Aşoka (secolul al III-lea î.Hr.), deşi perfecţionarea alfabetului cu ajutorul căruia au fost realizate presupune o lungă perioadă de evoluţie a scrisului.

O realizare importantă a civilizaţiilor antice a fost inventarea alfabetului. Cel mai vechi alfabet a fost descoperit la Ugarit (oraş stat din secolele XXIII-XII î.Hr.), apărut la mijlocul mileniului II î.Hr. care avea 30 de semne, majoritatea consoane. Acest sistem combină simplitatea alfabetului cu sistemul mesopotamian de scriere, transcriind alfabetul consonantic cu ajutorul scrierii cuneiforme. În jurul secolului al IX-lea î.Hr. alfabetul apare la greci. Aceştea au preluat majoritatea semnelor din alfabetul asemănător celui din Ugarit, altele inventîndu-le. Romanii, prin intermediul etruscilor, un popor enigmatic, pentru mulţi cercetători, din centrul şi nord-vestul Italiei, au moştenit un alfabet care aparent era similar celui grecesc. În secolul I î.Hr. ei foloseau un sistem de scriere compus din 23 de litere care erau utilizate şi pentru exprimarea cifrelor. În urma expansiunii economice şi militare alfabetul latin a fost acceptat de un număr mare de popoare din Europa.  

Literatura antica

In lumea antică au existat mai multe genuri literare: poveşti, învăţături didactice, biografii, texte

religioase, opere poetice etc. Literatura religioasă şi filosofică cunoaşte o amplă dezvoltare începînd cu mileniul al III-lea î.Hr. Apar mai multe colecţii de

maxime ce îndemna la o conduită înţeleaptă în viaţa de fiecare

zi, astfel punîndu-se bazele unei lungi tradiţii literare.

Literatura MesopotamieiLiteratura Mesopotamiei se constituie dintr-un mare număr de poeme, mituri, imnuri, legende, epopei etc. Sumerienii au creat remarcabilul monument de literatură Epopeea lui Ghilgameş şi lucrarea cu conţinut cosmogonic Enuma Eliş.

India AnticăIndia Antică se remarcă prin imnurile sacre cuprinse în Vede. Odată cu literatura vedică se constituie şi literatura epică – poemele Mahabharata şi Ramayana, fiecare conţinînd cîteva zeci de mii de versuri.

Literatura greacăLiteratura greacă din epoca arhaică este reprezentată de poemele Iliada şi Odiseea atribuite lui Homer, care erau cîntate şi transmise pe cale orală din generaţie în generaţie. Hesiod este autorul poemului Teogonia, care relatează despre apariţia lumii şi a zeilor, şi al lucrării Munci şi zile. Hesiod este părintele poeziei didactice, aşa cum Homer este cel al poeziei epice.

Inceputurile literaturii în Roma AnticăRoma Antică sînt legate de apariţia scrierii latine. Cel mai vechi monument al poeziei latine sîntdiscursurile politice.

Arta antica

În Egipt, dezvoltarea arhitecturii este strîns legată de construcţia oraşelor, de religie şi de cultul morţilor. Arhitectura este dominată de ideologia monarhică şi religioasă,

de ideea continuării existenţei după moarte. De aici şi construirea unor cavouri funerare monumentale înzestrate cu veşminte, podoabe, arme care au aparţinut defunctului, simbolizînd sălaşul etern al faraonului. Cele mai vechi construcţii

funerare, apărute în epoca predinastică, sînt mastabele, în formă de prisma trapezoidală din piatră sau cărămidă, înălţată deasupra gropii cu fîntînă, la fundul

căreia era depus corpul celui decedat.

Un nou tip de monument funerar îl reprezintă piramidele în trepte. Aceste construcţii reprezintă o suprapunere a mai multor

mastabe de diferite dimensiuni. Monumente de seamă ale arhitecturii egiptene sînt templele, care impresionează prin

proporţiile lor gigantice, compoziţie şi splendoare. S-au păstrat ruinele templelor construite în cinstea zeului Amon-Ra la Luxor

şi Karnak.

În Mesopotamia, arhitectura are un caracter monumental. În sudul Mesopotamiei, lipsit de piatră şi lemn, dar bogat în argilă, s-a construit din cărămidă nearsă. Edificiile publice şi religioase construite prin alternanţa cărămizilor albastre, albe, verzi, galbene aveau o înfăţişare deosebită. În

Mesopotamia arta era pusă în serviciul regelui şi al templelor. Construcţii monumentale, care uimeau prin dimensiunile lor, erau templele-turn,

numite zigurate. Acestea reprezentau o construcţie piramidală, constînd dintr-un număr impar de terase din ce în ce mai mici, colorate fiecare în

altă culoare cu plăci ceramice. Ele serveau drept sanctuar astral şi observator astrologic.

In China antică dezvoltarea arhitecturii a căpătat amploare în mileniul I î.Hr. Ca materialele de construcţie chinezii au folosit pe larg lemnul şi cărămida. Templele, pagodele, aveau mai multe etaje cu balustrade şi terase. O construcţie defensivă impresionantă este Marele zid chinezesc construit în 215 î.Hr. de către 300 000 de oameni mobilizaţi de împăratul Qin Shihuangdi, în scopul apărării Chinei de «popoarele din nord», care întreprindeau atacuri devastatoare. Avînd lungimea de circa 2000 km, zidul era atît de gros încît pe el putea merge 7 călăreţi unul lîngă altul. Marele zid a fost restaurat în secolul al XV-lea căpătînd aspectul actual.

Mitologia si religia lumii

antice

Religia egipteană s-a aflat într-o strînsă legătură cu puterea politică. Astfel, faraonul era considerat o întruchipare terestră a divinităţii. Preoţii egipteni, o castă unită şi puternică prin cunoştinţele şi bogăţiile acumulate timp de secole, în perioadele de criză, cînd slăbea puterea centrală, intrau în conflict cu faraonul în dorinţa lor de a-şi instaura dominaţia în ţară. Faraonul Amenois al IV-lea în perioada Regatului Nou, dorind să micşoreze influenţa preoţimii de stat, recurge la o reformă politico-religioasă. El introduce cultul zeului Aton, reprezentat sub forma discului solar, şi interzice venerarea celorlalte divinităţi. Însă această tentativă provoacă o nemulţumire generală nu numai în rîndurile preoţimii, dar şi ale populaţiei, ataşate faţă de vechile culte. Tentativa faraonului de a introduce o religie monoteistă a suferit eşec.

În Mesopotamia, sumerienii au creat un panteon ierarhic organizat, în fruntea căruia se aflau patru zei creatori: An (cerul), Enlil (zeul atmosferei), Enki (creatorul omenirii şi civilizaţiei), Ninlil (zeiţa dragostei şi ocrotitoarea

fertilităţii terestre). Panteonul sumerian se va menţine menţine cu mici schimbări în perioada akkadiană, Babilon şi Asiria. În panteonul babilonian

un statut important îl deţinea zeiţa Ishtar considerată zeiţa dragostei, ocrotitoarea fertilităţii şi a războiului. Ishtar împreună cu Sin și Shamash alcătuiau triada supremă care simboliza cele trei mari forțe ala naturii:

pămîntul, luna și soarelele. Spre deosebire de Egipt, în Mesopotamia zeii sînt reprezentați în chip de oameni. Oamenii se temeau de zei, deoarece îi știau răzbunători și pregătiți să-i pedepsească pentru greșelile lor. În afara zeilor se credea că există o mulțime de demoni care le aduc prejudicii oamenilor. Pentru a se feri de ei, locuitorii Mesopotamiei purtau amulete și talismane.

În India, pătrunderea arienilor a determinat impunerea limbii lor, sanscrita, şi a textelor sacre, Vedele. Întrînd în contact cu credinţele locale, vedismul a evoluat, luînd forma hinduismului. Hinduiştii cred că la început era haos. Brahman, sufletul Universului, a provocat mişcarea, care la rîndul său a făcut să apară trei zei principali: Brahma, Vişnu şi Şiva. Doctrina religioasă introduce noţiunea reîncarnării. Dacă persoana duce o viaţă exemplară, sufletul său se va reîncarna într-o fiinţă mai bună decît cea precedentă, iar o viaţă nedemnă va face ca sufletul să regreseze şi să se reîncarneze la un nivel inferior, în corpul unui animal sau insecte. Budismul a fost fondat în secolul al VI-lea î.Hr. de prinţul indian Gautama. Tulburat de mizeria în care trăiau oamenii, el s-a retras din lume, ajungînd la concluzia că mizeria se datorează pasiunilor şi celor trei rădăcini ale răului: invidia, ura şi greşeala. Sufletele rătăcesc fără sfîrşit, obligate să se întoarcă pe pămînt pentru a se incarna într-un nou corp: iată cauza suferinţelor. Doar prin meditaţie şi înţelepciune e posibil obţii fericirea, Nirvana (pacea absolută). Gautama primeşte numele de Buddha (Cel deşteptat). Timp de 40 de ani el călătoreşte prin India şi îşi expune învăţătura. Budismul devine religie, răspîndindu-se în India, Tibet, Indonezia, China, Japonia.

Majoritatea chinezilor practicau cultul strămoşilor, căutînd să-şi asigure bunăvoinţa lor. În acest scop capul familiei aducea ofrande pe altarul familial. Daoismul, fondat de către Lao-zi în secolul al V-lea î.Hr., respinge ideea unei divinităţi, a cerului, înlocuindu-le cu dao (calea) – principiul ordinii necesare în natură şi societate. Această doctrină avea mulţi adepţi, deoarece permitea realizarea unui echilibru în sine. Căutarea echilibrului individual putea prelungi viaţa şi chiar aduce nemurire.

Religia greacă îşi are originea în certitudinea omului că deasupra umanităţii există puteri care depăşesc posibilităţile umane, trezind uimire şi admiraţie. Ca şi egiptenii, grecii erau politeişti. Religia lor are un caracter antropomorf (formă umană), deoarece în concepţia grecilor zeii sînt asemănători oamenilor ca aspect fizic, caracter, slăbiciuni. Ei se deosebesc de oameni doar prin faptul că sînt nemuritori şi prin gama largă de puteri. Grecii considerau că zeii trăiesc pe vîrful muntelui Olimp, iar lor este nectarul şi ambrozia. Panteonul (ansamblul de zei) include un număr de zeităţi, dintre care 12 au statutul de zei principali. Zeii grecilor sînt asociaţi diferitor activităţi umane sau manifestări ale naturii. Zeus este zeul suprem, stăpînul cerului şi a fulgerului; Hera, soţia lui Zeus, este protectoarea căsătoriei şi familiei; Poseidon este stăpînul mărilor, iar Hades al întunericului şi lumii umbrelor. Meşteşugurile şi înţelepciunea erau protejate de Atena, iar vegetaţia şi agricultura de zeiţa Demeter. Apollo este zeul luminii şi a muzicii, iar Artemis al vînătorii. Afrodita este ocrotitoarea dragostei, Hefaistos este patronul focului şi al meşteşugurilor, Ares este zeul războiului. Hermes este vestitorul zeilor, protejează călătorii şi comerţul. La acest panteon trebuie adăugaţi eroii, oamenii care s-au remarcat prin fapte deosebite, adesea fii de zei şi femei muritoare, ca Teseu sau Heracle.