Fig. 48: Ranunculus sardous – detaliu floare

Curs 6

SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE)

SUBCLASA MAGNOLIIDAE

Magnoliphytina (Angiospermae) - caracterizare generală, clasificare

Caracterizarea subîncrengăturii Magnoliophytina

Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae), a plantelor cu flori, grupeză specii

care au seminţe închise în fruct.

Angiospermele reprezintă grupul de plante cel mai evoluat. Au apărut acum cca.130

milioane de ani (în Cretacicul inferior), în zona ecuatorială, iniţial în nişe ecologice neocupate

de reprezentanţi ai unor grupe dominante în acel moment (ferigi, gimnosperme). Datorita

adaptarilor superioare ale aparatului vegetativ şi îmbunătăţirii modului de reproducere şi

înmulţire, speciile s-au putut extinde rapid, ocupând atât mediul terestru, cât şi cel de mlaştini

sau acvatic.

Sunt plante care au generaţia sporofitică bine dezvoltată şi de lungă durată,

reprezentată de plante lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti, liane) sau erbacee (anuale,

bienale, perene), în majoritate cu nutriţie autotrofă (excepţie unele ochidacee saprofite sau alte

specii parazite, cum ar fi torţelul sau lupoaia).

Rădăcina embionară sau adventivă, poate fi, după formă, pivotantă, fasciculată sau

rămuroasă, îndeplinind funcţiile principale de fixare în sol şi absobţie a apei şi sărurilor

minerale sau alte funcţii (depozitare, înmulţire vegetativă ş.a.), pentru care suferă o serie de

modificări adaptative.

Tulpina ramificată monopodial, simpodial sau mixt, poate fi aeriană, asigurând

formarea şi susţinerea altor organe (muguri, lăstari, frunze, flori ş.a.) sau alte funcţii specifice

(asimilaţie, depozitare a apei sau substanţelor nutritive, apărare etc.) sau se poate forma

subteran, asigurând depozitarea substanţelor de rezervă şi înmulţirea vegetativă a plantelor.

Frunzele de forme şi mărimi diferite, cu dispoziţie alternă, opusă sau verticilată, pot fi

simple sau compuse, cu nervaţiunea ramificată într-o reţea (penată, palmată) sau cu nervurile

dispuse paralel. Asigură asimilaţia, dar, prin metamorfoză pot îndeplini şi alte funcţii (de

apărare, de susţinere a plantei, de depozitare ş.a.). În funcţie de zona climatică, frunzele pot fi

căzătoare (speciile din zona temperată) sau persistente (specii din zona tropicală umedă).

Organele reproducătoare ale angiospermelor se găsesc în floare.

Floarea angiospermelor este alcătuită din elemente de reproducere (stamine, carpele)

şi organe de susţinere şi protecţie a acestora (pedicel, receptacul, înveliş floral).

Morfologia învelişului floral este în strânsă legătură cu tipul de polenizare: speciile cu

înveliş viu colorat sunt adaptate la polenizarea cu ajutorul insectelor sau păsărilor, în timp ce

speciile cu înveliş redus sau absent se polenizează cu ajutorul vântului.

Totalitatea staminelor dintr-o floare formează androceul. Staminele sunt alcătuite din

filament şi anteră. În anteră se găsesc 4 saci polenici unde are loc formarea grăunciorilor de

polen. Aceştia sunt alcătuiţi din două celule haploide la interior (celula generativă şi celula

vegetativă) şi sunt protejaţi de 2 învelişuri (exina, intina).

Totalitatea carpelelor din floare formează gineceul. Carpelele sunt închise şi formate

din ovar, stil şi stigmat. În ovar se formează ovulele. Stilul este porţiunea cilindrică, aflată în

continuarea ovarului, iar stigmatul reprezintă partea terminală a stilului, pe care germinează

polenul.

Generaţia gametofitică este redusă. Gametofitul bărbătesc este reprezentat de

grăunciorul de polen cu două celule haploide, iar cel femeiesc de sacul embrionar format din

şapte celule haploide.

Fecundaţia la angiosperme este dublă: gameţii femeieşti, oosfera şi celula secundară a

sacului embrionar sunt fecundaţi de doi gameţi bărbăteşti, rezultaţi prin diviziune mitotică din

celula generativă a grăunciorului de polen, formându-se zigotul principal, apoi embrionul şi

zigotul accesoriu din care va lua naştere endoospermul secundar (albumenul), reprezentând

Magnoliopsida Embrion: cu două frunze cotiledonare; uneori, prin reducere, concreştere se evidenţiază un

singur cotiledon Rădăcina: de obicei de origine embrionară, se păstrează toată viaţa plantei Tulpina: erbacee sau lemnoasă, cu cilindrul central de tip eustel; fascicule conducătoare de tip

colateral, dispuse pe un singur cerc; în structura internă apar meristemele secundare, cambiul şi felogenul care formează îngroşări secundare

Frunze: simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată, pot avea marginea limbului întreagă sau incizată

Florile: organizate în general pe tipul 5 sau 4, rar pe tipul 3 Sistematică: subclasa Magnoliidae; subclasa Hamamelidae; subclasa Caryophyllidae;

subclasa Rosidae; subclasa Dilleniidae; subclasa Asteridae

Liliopsida Embrion: cu o singură frunză cotiledonară dezvoltată; uneori apare şi rudimentul celei de a

doua Rădăcina: cea rezultată din radicula embrionului este caducă timpuriu şi înlocuită de rădăcini

adventive Tulpina: are cilindrul central de tip atactostel cu fascicule conducătoare de tip colateral -

închis; în structura internă apar foarte rar meristemele secundare, cambiul şi felogenul Frunze: simple, cu nervaţiune paralelă şi marginea limbului întreagă Florile: organizate în general pe tipul 3 rar 4, niciodată pe tipul 5 Sistematică: subclasa Alismatidae; subclasa Liliidae; subclasa Arecidae

ţesutul de rezervă al seminţei. După fecundaţie, întreg ovulul se va transforma în sămânţă ce

va fi închisă în fructul rezultat de obicei din peretele ovarului.

Angiospermele sunt plantele la care apare pentru prima oară fructul.

Clasificarea subîncrengăturii Magnoliophytina

Subîncrengătura Magnoliophytina cuprinde clasele Magnoliopsida (Dicotyledonatae)

şi Liliopsida (Monocotiledonatae)

Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.

Ordinul Aristolochiales

Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică

Magnoliidele grupează angiosperme lemnoase şi erbacee, cu o serie de caractere

primitive, cum ar fi: numărul mare şi inconstant al elementelor florale, dispuse de obicei

spirociclic, hemiciclic, rar ciclic, pe un receptacul convex sau conic (fig. 48).

Florile actinomorfe sau zigomorfe, au înveliş simplu, sau dublu, cu componentele

libere, rareori unite; androceul este alcătuit din numeroase stamine, iar gineceul din multe

carpele libere, rar unite. Polenizarea este entomofilă, rar anemofilă. Fructele sunt de obicei

multiple. Biochimic, speciile conţin un alcaloid specific, numit aporfină.

Din punct de vedere sistematic, subclasa Magnoliide cuprinde ordinele Magnoliales,

Berberidales, Aristolochiales, Nymphaeales, Ranunculales şi Papaverales care au

reprezentanţi, specii spontane sau cultivate, în ţara noastră.

Ordinul Berberidales

Familia Berberidaceae

Arbuşti şi plante erbacee, perene, cu lemnul de regulă colorat în galben datorită

berberinei. Frunzele sunt alterne, lipsite de stipele, simple sau compuse, uneori reduse,

transformate în spini (Berberis). Florile solitare, grupate în raceme sau cime, hermafrodite,

Fig. 49: Berberis vulgaris (Dracila)

Fig. 50: Aristolochia clematitis (Cucurbeţică)

actinomorfe, au elementele învelişului

floral libere; caliciul este format din 4-6

sepale; corola are 4-6 petale externe,

lipsite de glande nectarifere şi 6 petale

interne, evidente sau reduse la solzi, cu

nectarii la bază. Androceul alcătuit din 6

stamine, repartizate pe două verticile;

anterele se

deschid prin

valve; staminele au un ţesut senzitiv la bază cu rol în curbarea

filamentelor şi depunerea polenului pe capul insectelor sau pe

stigmat (Berberis); gineceul este monocarpelar, cu ovar superior.

Fructele cărnoase – bace, rar sunt uscate, de tip capsulă; seminţele

au de regulă aril; embrionul prezintă cotiledoane mari, uneori

concrescute.

Berberis: arbuşti spinoşi cu frunze simple. B. vulgaris –

Dracila (fig.49): specie întâlnită de la câmpie până în zona

colinară, având tulpini înalte până la 3 m. Frunzele sunt simple,

serat-spinuloase. Florile galbene, grupate în raceme. Fructul bacă roşie, conţine glucoză,

fructoză, vitamina C ş.a. Frunzele servesc ca gazdă intermediară pentru Puccinia grminis ce

produce rugina neagră a grâului.

6.2.3. Ordinul Aristolochiales

Familia Aristolochiaceae

Plante erbacee perene sau liane, cu frunze simple, întregi, cordate sau reniforme,

lipsite de stipele. Florile sunt hermafrodite, actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 3, cu înveliş

floral de tip perigon petaloid, gamotepal; androceul este format din 6-12 stamine, libere sau

concrescute cu stilul într-o coloană numită ginostemium; gineceul 4-6 – carpelar, gamocarp,

cu ovarul inferior. Florile au un miros greoi, foetid, polenizarea fiind asigurată de unele

diptere. Fructul este capsulă. Speciile sunt răspândite în regiuni tropicale şi temperate.

Aristolochia: flori zigomorfe, cu perigonul caduc; stamine 6, unite cu stilul.

A.clematitis – Cucurbeţică, Mărul lupului (fig.50): plantă cu rizomi, având tulpina aeriană

dreaptă, glabră; frunzele triunghiular-ovate, au baza cordat-reniformă. Florile galbene, aşezate

câte 3-5 la un loc, cu perigon în formă de

Fig. 51: Actaea spicata (Orbalţ) – fruct de tip bacă

pâlnie. Pe partea internă a tubului perigonal se găsesc numeroşi perişori îndreptaţi în jos, care

reţin dipterele pătrunse în interior până când se realizează polenizarea (insectele prizoniere se

hrănesc cu nectarul produs de floare şi sunt eliberate după 2-3 zile, când perişorii se ofilesc).

Fructul este o capsulă piriformă. Răspândită pe marginea pădurilor, prin tufişuri, vii sau

culturi de prăşitoare, pe soluri revene, profunde; toxică datorită alcaloidului aristolochina, atât

în stare verde, cât şi uscată; folosită în medicina umană şi în cea veterinară.

Ordinul Ranunculales

Familia Ranunculaceae

Cuprinde circa 1500 de specii grupate în 40 de genuri, răspândite mai ales în emisfera

nordică, în zona temperată şi rece. Sunt în general plante erbacee anuale sau perene, mai rar

lemnoase (Clematis). Rădăcina principală caducă

este înlocuită de rădăcini adventive, formate mai

ales pe tulpini subterane (rizomi, bulbi, tuberculi).

Frunzele alterne (opuse la Clematis), au limbul

divizat (la Clematis vitalba sunt imparipenat –

compuse) şi sunt, în general, lipsite de stipele. La

speciile acvatice din genul Ranunculus se

întâlneşte dimorfismul foliar, iar la Clematis

peţiolul frunzei este transformat în cârcei pentru

susţinerea plantei. Florile sunt solitare sau grupate

în inflorescenţe cimoase sau racemoase, hermafrodite, rar unisexuate, actinoforme (zigomorfe

la Aconitum,Consolida, Delphinium), uneori cu involucru la bază (Anemone, Nigella,

Eranthis). Învelişul floral este variat, perigon petaloid sau periant, alcătuit din 4-5 piese.

Componentele florale sunt dispuse spirociclic sau hemiciclic (la Aquilegia dispoziţia este

ciclică). Între învelişul floral şi androceu se află nectarii de diferite forme. Uneori, glandele

nectarifere sunt sub forma unor gropiţe (foveole) nectarifere acoperite cu solzi, situate la baza

petalelor (Ranunculus). Androceul este alcătuit din numeroase stamine, iar gineceul din

numeroase carpele (la Consolida gineceul are o singura carpelă). Carpelele sunt libere, mai

puţin la genul Nigella unde acestea sunt concrescute parţial sau total. Polenizarea este

entomofilă sau anemofilă. Fructul este multiplu, de tip poliachena sau polifoliculă, rar foliculă

(Consolida), bacă (Actaea) (fig.51); la Nigella, foliculele sunt unite total sau parţial.

Seminţele au endospermul de tip nuclear, bogat în ulei şi un embrion mic, drept, cu două

cotiledoane. Uneori, prin atrofierea unui cotiledon, embrionul apare de tip monocotiledonat.

Fig. 52: Helleborus purpurascens (spânz) – detaliu floare

Fig. 53: Nigella arvensis (Negruşca)

La specia Ficaria verna înmulţirea se face şi pe cale vegetativa, prin bulbili. Din punct de

vedere biochimic plantele conţin alcaloizi şi glicoizi, unele fiind toxice, altele având

întrebuinţări medicinale.

Datorită variaţiei în alcătuirea florii şi a tipului de fruct, familia este compusă din două

subfamilii: Helleboroideae şi Ranunculoideae.

Subfamilia Helleboroideae: specii cu flori

actinomorfe sau zigomorfe, având învelişul floral

simplu (perigon petaloid), cu nectarii evidente şi fruct

de tip polifoliculă (rar foliculă, capsulă sau bacă).

Dintre genurile importante fac parte:

Helleborus: plante cu frunze palmate şi flori

mari, verzi-purpurii cu nectarii cu aspect de cornet.

H.purpurascens – Spânzul (fig. 52): erbacee perenă,

întâlnită în păduri,

tufărişuri, poeni din etajul fagului sau molidului, având înflorire

timpurie, de primăvară. În sol formează un rizom. Florile uşor

nutante, au învelişul format din 5 tepale libere, purpurii la

exterior, verzi la interior. Fructul este polifoliculă. Plantă toxică

în stare proaspăta sau uscată (conţine heleboreina şi heleborina).

Utilizată ca plantă medicinală în medicina veterinară populară

(pentru tratarea pestei la porcine şi ovine) şi pentru om (extracte

din plantă intră în compoziţia unor medicamente cardiotonice sau

antireumatice).

Nigella: specii erbacee anuale, cu perigon petaloid şi nectarii bilabiate. Carpelele în

număr variabil pot fi concrescute total sau parţial N. arvensis – Negruşca: florile cu tepale

albe sau albe-albăstrui, acuminate sunt lipsite de involucru. Capsula 5-loculara este formată

din folicule unite pe 2/3 din lungimea lor. N. sativa – negrilica: erbacee anuală, medicinală,

cultivată pentru seminţe folosite la aromatizarea brânzeturilor sau ca făina pentru prăjituri.

Caltha: specii cu frunze simple;

perigonul este alcătuit din 5 tepale galbene.

C.palustris – Calcea calului: plantă perenă,

frecventă în pajişti înmlăştinite din zona

pădurilor de stejar

până în etajul

Fig. 54: Caltha palustris (Calcea calului)

Fig. 55: Aconitum toxicum (Omag)

jneapănului, cu rădăcini fibroase. Frunzele reniforme au marginea crenată. Florile

actinomorfe, galben-aurii, lipsite de nectarii. Plantă toxică în toate fazele de vegetaţie, ca şi în

stare uscată.

Aconitum: plante perene, cu frunze palmate, adânc incizate, având perigonul

zigomorf, cu tepala superioară cu aspect de

coif (cască), în interiorul căreia sunt două

nectarii cu aspect de pinten. Plante cu toxicitate ridicată datorită aconitinei. A.toxicum –

Omag (fig. 55): plantă viguroasă (poate atinge înălţimi de

doi metri), cu flori albastre şi folicule păroase, întâlnită

etajul fagului şi molidului. Specie sciadofilă, foarte toxică.

A.tauricum – Omag: frecvent în locuri umbroase şi

stâncoase din etajul alpin şi subalpin, pe soluri scheletice.

Prezintă în sol o rădăcină cărnoasă, napiformă. Florile

albastru – violet, dispuse în raceme dense au coiful îngustat

la vârf într-un rostru. Seminţele sunt aripate. Plantă extrem

de toxică, atât verde cât şi uscată. Rădăcina şi seminţele

sunt organele cu toxicitatea cea mai mare. Nivelul maxim

de toxicitate se înregistrează în timpul înfloritului. Este

cunoscut şi utilizat ca şi alte specii ale genului în scop

medicinal.

Fig. 59: Pulsatilla sp. – fructe cu stilele florii persistente

Fig. 56: Consolida orientalis

(Nemţişor de câmp)

Fig. 57: Consolida regalis(Nemţişor de câmp)

Fig. 58: Consolida regalis - Folicula

Fig. 59: Pulsatilla montana

Consolida: specii cu flori zigomorfe având tepala superioară transformată într-un

pinten. Nectariile petaloide, în număr de patru, unele pintenate, pot fi concrescute la bază.

Gineceul este monocarpelar, iar fructul foliculă. C.orientalis – Nemţişor de câmp (fig. 56):

plantă anuală, întâlnită în culturi de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului.

Formează tulpini puţin ramificate, cu frunze penat-sectate, cu segmente filiforme. Florile au

tepale violet-purpurii. Pintenul între 1-1,2 cm lungime. Folicula este păroasă. C.regalis –

Nemţişor de câmp (fig. 57): plantă anuală, mai răspândită faţă de specia anterioară, în culturi

de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului; flori albăstrui-violacee, cu pinten de

circa 2 cm; fructe glabre (fig. 58), cu seminţe de 1-1,3 mm lungime. Specie toxică, cu

întrebuinţări în medicina populară; plantă meliferă. C.orientalis - nemţişor de câmp: buruiană

cu flori roz-violete.

Subfamilia Ranunculoideae: specii cu înveliş floral variat, periant sau perigon,

lipsit de nectarii diferenţiate; fructe de tip poliachenă.

Pulsatilla: plante erbacee perene, cu flori solitare

însoţite de bractee

involucrale, sectate,

concrescute la bază şi

îndepărtate de floare.

Perigonul mare, alcătuit din

tepale albastre-liliachii,

păroase la exterior. Fruct

poliachenă; pe achenă

rămân persistente stilele

Fig. 60: Clematis vitalba – poliachene cu stilul persistent

Fig. 61: Ranunculus sp.Petala cu solz la

bază

Fig. 62: Ranunculus sardousPoliachena

Fig. 63: Ranunculus sceleratus

dens păroase (fig. 59). P.montana – Dediţei (fig. 60): specii cu

tepale violet-închis, îngust-eliptice, mari. Întâlnită frecvent în

zona de câmpie şi cea colinară, în pajişti. P.grandis: plantă toxică

datorită anemoninei şi protoanemoninei, mai ales în stare verde,

întâlnită în pajişti uscate, însorite, pe substrat calcaros, din zona

de silvostepă până în etajul gorunului. Prezintă flori violete, cu

perigon mare - 7 cm diametru, înflorind în martie-aprilie. Are

întrebuinţări medicinale.

Clematis: plante lemnoase, cu frunze opuse, flori pe

tipul 4 cu perigonul de culoare albă, albastră sau liliachie şi fruct

poliachenă. C.vitalba – Curpen de pădure (fig.60): liană cu

frunze imparipenat-compuse, având peţiolul şi rahisul

transformate în cârcei care fixează planta de suport. Flori albe sau verzui, plăcut mirositoare,

grupate în cime axilare. Achene cu o prelungire păroasă, provenită din stil. Întâlnită frecvent

la marginea pădurilor, în tufărişuri sau zăvoaie, din zona de stepă până în etajul fagului.

Ranunculus: specii erbacee, cu flori actinomorfe şi înveliş diferenţiat în caliciu şi

corolă. Petalele albe sau galbene au la bază gropiţe nectarifere nude (la speciile acvatice) sau

acoperite cu solzi (la speciile terestre) (fig. 61). Staminele şi carpelele în număr mare sunt

aşezate în spirală pe un receptacul plan sau proeminent. Fructul poliachenă; achenele pot fi

glabre, păroase, spinoase sau tuberculate, cu rostru drept sau recurbat. R.sardous – Piciorul

cocoşului: plantă anuală cu frunze trisectate, având segmentul central alungit; florile au

sepalele reflecte la înflorire şi corola galben-aurie. Achenele sunt netede, comprimate lateral,

cu rostru scurt (fig. 62). Plantă ruderală, segetală, frecventă în locuri umede (specie

mezohigrofită), din zona de stepă până în etajul fagului. R.sceleratus – Bolgari: plantă

Fig. 64: Adonis vernalis (Ruscuţa de primăvară )

Fig. 66: Papaver rhoeas (Mac de câmp )

Fig. 65: Papaver somniferum (Mac de grădină )

anuală glabră, cu flori galbene, mici. Receptaculul se alungeşte mult la fructificare şi poartă

achene de până la 1mm lungime (fig. 63). Plantă toxică, întâlnită în locuri mlăştinoase din

zona de stepă până în etajul fagului.

Adonis: specii erbacee anuale sau perene, cu frunze de 2-3 ori penat-sectate şi

segmente filiforme. Florile solitare au petalele viu colorate,

fără foveole nectarifere la bază. A.vernalis (fig. 64) – Ruscuţă

de primăvară: plantă perenă, de pajişti uscate, întâlnită din

zona de stepă până în etajul fagului. Florile galben-aurii, au

10-12 petale. Achenele sunt păroase. Plantă toxică şi

medicinală, conţinând principii cardiotonice (adonidină); de

asemenea, meliferă şi ornamentală. A.aestivalis – cocoşeii de

câmp: plantă anuală; florile au 6-8 petale roşii-cărămizii şi

sepalele alipite de petale. Achenele sunt glabre. Buruiană

segetală în culturi de cereale, ruderală, calcifilă, întâlnită în

zona de câmpie şi colinară.

Ordinul Papaverales

Familia Papaveraceae

Plante erbacee cu laticifere articulate în structura internă; latexul poate fi alb, galben,

portocaliu, roşu sau apos şi conţine diferiţi alcaloizi.

Frunze simple sau compuse, dispuse altern, lipsite de

stipele. Florile organizate pe tipul 4, solitare sau grupate în

inflorescenţe variate, sunt hermafrodite, actinomorfe,

având elementele

învelişului floral libere;

caliciul este alcătuit din

2 sepale, de regulă

repede căzătoare, iar

corola din 4 petale

aşezate pe două cercuri

(prefloraţie alternă).

Androceul are numeroase stamine. Gineceul este format din

2-20 carpele unite; ovar superior, placentaţie parietală. Fruct

capsulă. Seminţele au endospermul bine dezvoltat,

Fig. 67: Glaucium flavum (Mac cornut galben )

oleaginos şi embrionul mic. Speciile sunt răspândite în emisfera nordică, în zona temperată,

dar sunt întâlnite şi în Africa de Sud sau Australia. Cuprinde genurile:

Papaver: plante cu latex alb; sepalele libere la bază; fructul este o capsulă poricidă,

subcilindrică până la globuloasă având terminal stigmatul florii sesil, disciform, persistent.

P.somniferum – Mac de grădină (fig. 65): erbacee anuală, având tulpina acoperită cu ceară.

Florile mari, solitare, cu corole albe, roşii sau liliachii. Specie originară din zona

mediteraneană, cunoscută încă din Antichitate ca plantă medicinală şi oleaginoasă; cultivată

pentru latexul extras din capsulele tinere din care se prepară medicamente cu acţiune

analgezică şi pentru seminţe folosite în patiserie. P.rhoeas – Mac roşu de câmp (fig. 66):

erbacee anuală, având tulpina acoperită cu peri orientaţi perpendicular. Corola este roşie, rar

albă, cu pete negre la bază. Capsula globuloasă până la invers ovoidă. Buruiană calcifilă,

frecventă din zona de stepă până în etajul gorunului, în cereale păioase sau în locuri ruderale.

Glaucium: plante cu latex; sepalele sunt libere.

Fructul - capsulă liniară, valvicidă, de 10-25 cm

lungime (fig. 67). G.corniculatum – Mac cornut:

erbacee anuală, cu flori solitare, dispuse axilar.

Petalele pot fi portocalii-roşiatice sau roşii. Ovarul şi

fructul sunt setos-păroase. Sporadică în zona de stepă

până în etajul gorunului, în locuri cultivate şi ruderale.

G.flavum – Mac cornut galben (fig. 67): erbacee

anuală, întâlnită în locuri nisipoase din zona de stepă şi

etajul gorunului, având petale galbene; ovarul şi

fructul sunt glabre, cu mici proeminenţe pe suprafaţă.

Fig. 69: Fumaria schleicherii (Fumăriţă)

Fig. 68: Chelidonium majus (Rostopască )

Chelidonium: plante perene, cu latex galben-portocaliu. Florile sunt grupate în

inflorescenţe umbeliforme. Capsulele liniare, valvicide, au 3-5 cm lungime. C.majus –

Rostopască, negelariţă iarbă de negi (fig.68): specie cu flori galbene, frecventă în zona de

stepă-etajul gorunului, în locuri umbroase, prin păduri, tufărişuri, pe lângă garduri, ruine,

ziduri; nitrofilă, mezofită, heliosciadofilă. Cunoscută ca plantă medicinală încă din antichitate,

este folosită în medicina tradiţională şi modernă în special pentru afecţiuni ale ficatului, bilei

ş.a.

Familia Fumariaceae

Plante erbacee cu suc apos, având frunze alterne, simple sau compuse. Florile sunt

hermafrodite, zigomorfe; caliciul

alcătuit

din 2 sepale, este dialisepal, iar corola din 4 petale, dialipetală.

Staminele în număr redus –2, au filamente trifurcate (aparent 6

stamine). Gineceul bicarpelar, gamocarpelar; ovar superior.

Fructul capsulă sau acheniform.

Fumaria: plante mici, cenuşii-verzui, având petala

superioară pintenată şi fructul acheniform, indehiscent.

F.schleicheri – Fumăriţă (fig. 69): specie anuală de primăvară,

cu flori de 5-6 cm lungime; petalele externe sunt roşii-roze, rar

albe, roşii închis la vârf şi au o dungă verde. Fructul sferic este scurt mucronat la vârf.

Bracteolele ating cel mult 1/3 din lungimea pedunculului.

Buruiană frecventă în zona de stepă-etajul fagului, în locuri

cultivate şi ruderale.

Test grilă

1. La angiosperme, sporofitul poate fi, în cazuri excepționale:

a) autotrof

b) saprofit

c) cu nutriție prin ingerare

2. Adaptările florii, cu precădere morfologia învelișului floral facilitează, în

cazul angiospermelor:

a) răspândirea semințelor

b) nutriția

c) dezmuguritul

d) polenizarea

e) fecundația

3. La Magnoliophytina fecundaţia este dublă, cei 2 gameţi femeieşti fiind:

a) celula generativă şi celula vegetativă

b) ovarul şi ovulul

c) oosfera şi celula secundară a sacului embrionar

4. Plantele din Magnoliophytina formează, pentru prima oară în evoluția

speciilor:

a) fruct

b) semințe

c) rădăcină

d) frunze

e) tulpini subterane

5. Identificați caracterul care nu este întâlnit la plantele din Liliopsida:

a) nervațiunea paralelă

b) flori pe tipul 3, uneori 4

c) rădăcini adventive

d) cambiul activ

e) embrion cu un cotiledon

6. Identificaţi caracterele considerate primitive ale speciilor din subclasa

Magnoliidae:

a) plante lemnoase sau erbacee

b) flori actinomorfe

c) polenizarea entomofilă

d) fructele simple sau multiple

e) dispunerea elementelor florale spirociclic sau hemiciclic

7. La baza staminelor plantelor din Berberidaceae se găsește un țesut:

a) secretor

b) senzitiv

c) nectarifer

d) meristematic

e) acvifer

8. Recunoaștem specia Berberis vulgaris și după:

a) frunzele palmate

b) florile solitare

c) bacele de culoare roșie

d) habitusul de arbore

e) prezența stipelelor transformate în spini

9. Florile speciei Aristolochia clematitis prezintă:

a) perișori pe partea internă a tubului perigonal

b) petale de culoare galbenă

c) perigon sepaloid

d) carpele libere

e) ovar superior

10. Spre deosebire de speciile din subfamilia Helleboroideae (Ranunculaceae),

cele din Ranunculoideae prezintă:

a) fructe de tip polifoliculă

b) nectarii evidente

c) fructe de tip foliculă sau bacă

d) înveliș floral de tip perigon petaloid

e) fructe de tip poliachenă

11. În cadrul familiei Ranunculaceae întâlnim dimorfism foliar la:

a) speciile erbacee

b) genul Consolida

c) speciile lemnoase

d) genul Clematis

e) speciile acvatice

12. Genul Nigella este o excepţie în familia Ranunculaceae deoarece :

a) florile sunt organizate pe tipul 3

b) tepala superioară are aspect de coif

c) carpelele pot fi concrescute total sau parţial pe linia ventrală

d) sunt plante lemnoase

e) au fruct de tip poliachenă

13. Specia din familia Ranunculaceae cultivată pentru semințe utilizate la

aromatizarea brânzeturilor se numește:

a) Caltha palustris

b) Nigella sativa

c) Heleborus purpurascens

d) Clematis vitalba

e) Nigella arvensis

14. Florile speciilor genului Aconitum se deosebesc de cele ale speciilor din

genul Consolida prin:

a) simetrie

b) tepala superioară cu aspect de pinten

c) culoare

d) tepala superioară cu aspect de coif

e) tip de înveliș floral

15. Speciile genurilor Clematis și Pulsatilla se aseamănă prin:

a) forma și dispoziția frunzelor

b) habitusul plantelor

c) prezența cârceilor

d) tipul învelișului floral și particularitățile achenelor

e) forma nectariilor

16. Specia toxică, din cadrul subfamiliei Ranunculoideae, cu receptaculul

alungit la fructificare, întâlnită în locuri mlăștinoase se numește:

a) Ranunculus sceleratus

b) Ranunculus sardous

c) Pulsatilla montana

d) Adonis vernalis

e) Clematis vitalba

17. În familia Papaveraceae se găsesc specii cu:

a) înveliș floral de tip perigon și frunze opuse

b) flori zigomorfe

c) laticifere articulate și fruct capsulă

d) tulpini lemnoase

e) flori unisexuate și frunze compuse

18. Atunci când plantele din Papaveraceae formează capsule liniare, valvicide

și au latex galben-portocaliu (de 3-4 cm), ele aparțin genului:

a) Papaver

b) Heleborus

c) Chelidonium

d) Glaucium

e) Clematis

19. În familia Fumariaceae se găsesc plante cu androceul format din:

a) numeroase stamine

b) două mănunchiuri de stamine

c) stamine concrescute cu stilul florii

d) stamine cu țesut senzitiv la baza filamentelor

e) două stamine, cu filamentele trifurcate

20. Speciile de plante cu aspect cenuşiu-verzui (numite popular fumăriţă) care

au petala superioară pintenată fac parte din genul:

a) Aristolochia

b) Consolida

c) Chelidonium

d) Ranunculus

e) Fumaria