2. INSTITUŢII COMUNITARE

Obiectivele capitolului

Cunoaşterea celor mai importante instituţii europene, a atribuţiilor lor, a modului de funcţionare şi a celui în care se iau deciziile în cadrul lor

Receptarea corectă a denumirilor diferitelor instituţii Înţelegerea manierei în care aceste instituţii au contribuit la adâncirea şi

extinderea integrării europene Aprecierea perspectivelor de dezvoltare a acestor instituţii în viitor Evidenţierea rolului variatelor agenţii specializate

Cuvinte-cheie

Comisia Europeană Consiliul Uniunii Europene Parlamentul European Curtea Europeană de Justiţie Consiliul European Legislaţia UE Banca Centrală Europeană Banca Europeană de Investiţii Curtea Auditorilor Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare Comitetul Economic şi Social Comitetul Regiunilor Europol Agenţia Europeană a Mediului

2.1 Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al UE responsabil cu propunerea de noi legi şi politici, urmărirea implementării acestora, administrarea bugetului UE, reprezentarea UE în negocierile internaţionale şi promovarea intereselor de ansamblu ale UE.

Cu sediul la Bruxelles, Comisia are în structura sa, pe de o parte, un colegiu de 27 comisari ce funcţionează aproape ca un cabinet al unui guvern naţional şi, pe de altă parte, câteva mii de birocraţi europeni „full-time” ataşaţi unuia din directoratele generale (DG) ale Comisiei – echivalentul funcţional al departamentelor guvernamentale naţionale. Există câte un DG pentru fiecare domeniu major de politică a UE, acestea fiind susţinute de servicii ce furnizează consiliere, suport pentru cercetare şi expertiză legală.

Fiind cea mai vizibilă şi supranaţională instituţie a UE, comisia s-a aflat mereu ancorată în procesul de integrare europeană. Nu numai că a încurajat statele membre să îşi armonizeze legile, reglementările şi standardele în interesul înlăturării barierelor din calea comerţului, dar a contribuit şi la definirea unor iniţiative de politică europeană, cum ar fi piaţa unică, crearea monedei euro, conceperea politicii externe comune şi extinderea UE.

Scurt istoricOriginile Comisiei Europene se leagă de Înalta Autoritate a CECO. Având sediul

în Luxemburg, cei 9 membri ai Autorităţii erau numiţi pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele naţionale ale statelor membre. Sarcina lor consta în supravegherea eliminării barierelor aflate în calea mişcării libere a cărbunelui şi oţelului, iar exercitarea puterilor lor era verificată de un Consiliu Special de Miniştri şi o Adunare Comună (acestea fiind organismele predecesoare ale, respectiv, Consiliului de Miniştri din zilele noastre şi Parlamentului European).

Tratatele de la Roma au creat Comisii separate formate din 9 membri pentru CEE şi Euratom, care erau numite de guvernele naţionale şi aveau un mandat de 4 ani. În termenii Tratatului de Fuziune din 1965, cele 3 comisii separate (CECO, CEE şi Euratom) s-au unit într-o nouă comisie a Comunităţilor Europene, cunoscută sub numele de Comisia Europeană. Pe măsura extinderii Comunităţii, numărul comisarilor a crescut. La început erau 9 - câte 2 din Franţa, Germania Occidentală şi Italia şi câte unul din statele Benelux. Numărul a crescut la 13 în 1973 prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, la 17 în anii 1980 prin aderarea Greciei, Portugaliei şi Spaniei şi la 20 în 1995 prin alăturarea Austriei, Suediei şi Finlandei. În prezent, numărul este de 27, după ultimele extinderi din 2004 şi 2007.

Comisia a fost tot timpul în inima dezbaterii privind echilibrul de putere între UE şi statele membre. Tendinţele sale supranaţionale s-au opus mereu celor interguvernamentale ale Consiliului de Miniştri. Federalismul european a fost afirmat de către primul preşedinte al Comisiei – germanul Walter Hallstein în faţa preferinţelor lui Charles de Gaulle de a limita puterile CEE. Criza “scaunului gol” din 1965 a izbucnit când de Gaulle a contestat dreptul Comisiei de a iniţia procesul politic şi de a colecta

încasările din tariful extern comun al Comunităţii. Aceasta ar f i oferit Comisiei o sursă independentă de fonduri şi ar fi slăbit puterea statelor membre. Deşi Compromisul de la Luxemburg a obligat Comisia la o consultare mai strânsă cu Consiliul de Miniştri iar de Gaulle a putut să îşi exercite dreptul de veto în realegerea lui Hallstein în 1967, în mod ironic, criza a confirmat dreptul Comisiei de a iniţia politici.

În ciuda acestor precedente, Comisia a devenit mai puţin ambiţioasă şi şi-a pierdut din prerogative odată cu crearea în 1965 a Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi, a creării în 1974 a Consiliului European şi a introducerii în 1979 a alegerilor directe pentru Parlamentul European. După ce s-a bucurat de o nouă fază de afirmare sub preşedintele Jacques Delors spre sfârşitul anilor 1980 şi după câştigarea unor responsabilităţi pentru dezvoltarea de noi legi într-o arie crescândă de noi politici, Comisia şi-a văzut puterile tot mai diminuate în raport cu cele ale Consiliului de Miniştri şi ale Parlamentului European.

Pregătirile pentru aderarea din 2004 au obligat la regândirea mărimii şi rolului Comisiei. Dacă cele 5 mari state membre şi-ar fi păstrat fiecare câte 2 comisari, numărul total ar fi ajuns la 30. S-a hotărât de aceea ca din noiembrie 2004 fiecare ţară să aibă un singur comisar. În termenii Tratatului de la Nisa, când numărul membrilor UE va ajunge la 27 (situaţia din prezent) se va conveni asupra unui număr maxim de comisari. Dar “draftul” Constituţiei europene a adăugat o nouă propunere: Comisia va fi redusă în 2014 la 17 membri votanţi, alcătuiţi din preşedinte, un nou reprezentant al afacerilor externe europene şi 13 comisari selectaţi prin rotaţie din alte state membre, nu mai mult de unul din fiecare stat. Reflectând măsura în care statele au dorit păstrarea propriilor lor comisari şi măsura în care interesele naţionale sunt încă protejate chiar şi în cadrul Comisiei, propunerea respectivă a fost larg criticată, în special de statele mai mici. Dar la ratificarea Tratatului de la Lisabona a rămas că numărul de comisari va fi limitat din 2014 la nu mai mult decât 2/3 din numărul statelor membre (deci dacă se va ajunge la 30 de state membre, vor exista doar 20 de comisari).

StructurăComisia Europeană are sediul în Bruxelles în clădirea Berlaymont. Cele cinci

elemente componente ale Comisiei sunt:- Colegiul Comisarilor- Preşedintele Comisiei- Directoratele Generale şi Serviciile- Secretariatul General- O reţea de comitete

Colegiul ComisarilorComisia Europeană este condusă de un grup de 27 de comisari ce funcţionează

ca un cabinet al sistemului UE, asumându-şi responsabilitatea colectivă pentru deciziile lor. Fiecare răspunde de un anumit portofoliu (vezi Tabelul 2.1.1) pentru o perioadă de 5 ani reînnoibilă, care începe la 6 luni după alegerile pentru Parlamentul European. Comisarii sunt numiţi de guvernele lor naţionale, ceea ce în practică înseamnă de primul ministru sau de preşedinte. Nominalizările se fac prin consultarea cu preşedintele Comisiei, persoanele numite trebuind să fie acceptate de către preşedinte (care are

dreptul de veto), de ceilalţi comisari, celelalte guverne, de partidele politice majore din ţară şi de Parlamentul European (Spence, 2006).

Tabel 2.1.1: Comisia Europeană 2010-2014

Comisar Portfoliu Stat Partid

Jose Manuel Barroso

Preşedinte PortugaliaPopularNaţional:

PSD

Catherine Ashton

Prim-Vicepreşedinte;Afaceri Externe și Politica de

Securitate

Marea Britanie

SocialistNaţional: Laburist

Viviane RedingVice-preşedinte;Justiţie, Drepturi

Fundamentale și CetăţenieLuxemburg

PopularNaţional:

CSV

Joaquin AlmuniaVice-Preşedinte;

Competiţie SpaniaSocialistNaţional:

PSOE

Siim KallasVice-Preşedinte;

TransportEstonia

LiberalNaţional:

PER

Neelie KroesVice-Preşedinte;Agenda Digitală Olanda

LiberalNaţional:

VVD

Antonio TajaniVice-Preşedinte;

Industrie şi Antreprenoriat ItaliaPopular

Naţional: PDL (Italia)

Maroš ŠefčovičVice-Preşedinte;

Relaţii Inter-Instituţionale şi Administraţie

SlovaciaSocialistNaţional:

Smer

Olli RehnVice-Preşedinte;

Afaceri Economice şi Monetare.

FinlandaLiberal

Naţional: Keskusta

Comisar Portfoliu Stat Partid

Janez Potočnik Mediu Slovenia LiberalNaţional: LDS

Andris Piebalgs Dezvoltare Letonia Popular

Michel Barnier Piaţa Internă şi Servicii FranţaPopularNaţional:

UMP

Androulla Vassiliou

Educaţie, Cultură, Multilingvism şi Tineret Cipru

LiberalNaţional: EDI

Algirdas SemetaTaxare și Uniunea Vamală,

Audit şi Anti-FraudăLituania Popular

Karel De Gucht Comerţ BelgiaLiberal

Naţional: VLD

John DalliPolitica de Sănătate şi

Consum MaltaPopular

Naţional: PN

Máire Geoghegan-

QuinnCercetare, Inovare şi Ştiinţă Irlanda Liberal

Naţional: FF

Janusz Lewandowski

Programe Financiare şi Buget

PoloniaPopular

Naţional: PO

Maria Damanaki Afaceri Maritime şi Pescuit GreciaSocialistNaţional: ΠΑΣΟΚ

Kristalina Georgieva

Cooperare Internaţională, Ajutoare Umanitare şi Situaţii

de CrizăBulgaria

PopularNaţional: propus de

ГЕРБ

Günther Oettinger

Energie GermaniaPopularNaţional:

CDU

Johannes Hahn Politică Regională AustriaPopularNaţional:

ÖVP

Connie Hedegaard

Acţiune pentru climatDanemarca

PopularNaţional: KFP

Stefan FuleExtindere şi Politica

Europeană de VecinătateRepublica Cehă

SocialistNaţional:

ČSSD

Laszlo AndorOcuparea forței de muncă,

Afaceri Sociale şi IncluziuneUngaria

SocialistNaţional:

MSZP

Cecilia Malmstrom

Afaceri Interne SuediaLiberal

Naţional: FP

Dacian CioloşAgricultură şi Dezvoltare

Rurală România

PopularNaţional: propus de

PD-L

În ciuda modului în care sunt numiţi, comisarii nu sunt reprezentanţi naţionali, ei trebuie să fie imparţiali în luarea deciziilor şi depun un jurământ în faţa Curţii Europene de Justiţie, acceptând că „nu vor cere şi nici nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau organism”. În realitate, este dificilă o detaşare completă a comisarilor de interesele naţionale, dar este util ca toate statele membre să fie reprezentate şi ca toţi comisarii să aibă câte un vot. Independenţa lor este asigurată şi prin faptul că ei nu pot fi schimbaţi la mijlocul mandatului de către guvernele naţionale. Ei pot fi însă rechemaţi în ţară la sfârşitul mandatului dacă în ţara lor de origine s-a produs o schimbare a conducerii politice sau o neînţelegere cu liderii naţionali.

Fiecare comisar are un cabinet – format din consilieri şi asistenţi şi condus de un chef. Calitatea staff-ului cabinetului poate avea o influenţă majoră asupra performanţelor unui comisar şi asupra operaţiunilor Comisiei. Şefii de cabinet se întâlnesc în fiecare luni pentru a pregăti şedinţa săptămânală a Colegiului care are loc miercurea.

Preşedintele ComisieiFigura dominantă a Comisiei o reprezintă preşedintele, persoana aflată cel mai

aproape de a fi considerată liderul UE, abilitatea sa de a distribui portofoliile reprezentând un puternic instrument de patronaj şi influenţă politică.

Preşedintele are un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. El supraveghează întâlnirile Colegiului, decide asupra distribuţiei portofoliilor, reprezintă Comisia în tratativele cu alte instituţii ale UE, vorbeşte în numele UE la întâlnirile cu guvernele naţionale şi liderii lor şi răspunde în general de stimulul pe care Comisia îl conferă procesului de integrare europeană.

Nominalizarea preşedintelui se realizează de către Consiliul European, iar aprobarea numirii sale este dată de Parlamentul European. Procesul de numire este însă unul complex, având în vedere că persoana a cărei nominalizare a fost încununată de succes trebuie să fie acceptată de toţi cei 27 lideri din UE. Tabelul 2.1.2 prezintă lista tuturor preşedinţilor Comisiei Europene.

Tabel 2.1.2: Preşedinţii Comisiei Europene

Preşedinte Stat Mandat Observaţii

Walter Hallstein

 Germania Occidentală

1.01.1958 – 30.06.1967

A pus bazele PAC şi a arbitrat “criza scaunului gol” care a dus la Compromisul Luxemburg.

Jean Rey  Belgia 2.07.1967 – 1.07.1970

A demarat iniţiativele privind Cooperarea Politică Europeană şi UEM.

Franco Maria Malfatti  Italia 2.07.1970 –

1.03.1972

A făcut avansuri privind piaţa unică. A deschis discuţiile de negociere cu Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea Britanie.

Sicco  Olanda 22.03.1972 – A supravegheat crearea SME şi prima

Preşedinte Stat Mandat ObservaţiiMansholt

5.01.1973 extindere.

François-Xavier Ortoli  Franţa 6.01.1973 –

5.01.1977

A administrat Comunitatea Europeană extinsă în timpul instabilităţii generate de criza petrolului din 1973 şi de invazia turcă a Ciprului.

Roy Jenkins  Marea Britanie

6.01.1977 – 19.01.1981

A supravegheat dezvoltarea UEM şi a fost primul preşedinte care a participat la întâlnirile grupului G8.

Gaston Thorn

 Luxemburg

20.01.1981 – 6.01.1985

A accelerat procesul de extindere şi a lucrat pentru Actul Unic European. Confruntându-se însă cu perioada de euroscleroză, nu şi-a putut exercita influenţa.

Jacques Delors  Franţa

7.01.1985 – 24.01.1995

A supravegheat promulgarea atât a Actului Unic European cât şi a Tratatului de la Maastricht, a fost principalul arhitect al Comitetului Regiunilor şi s-a ocupat de extinderea din 1995.

Jacques Santer

 Luxemburg

25.01.1995 – 15.03.1999

A lucrat pentru Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa şi lansarea monedei euro. Aceste preocupări au fost însă umbrite de controversele privind bugetul ale Comisiei sale.

Manuel Marín (Interim)  Spania

15.03.1999 – 17.09. 1999

În urma retragerii timpurii a lui Jacques Santer, comisia acestuia şi-a continuat activitatea sub administrarea interimară a lui Manuel Marin.

Romano Prodi  Italia

17.09.1999 – 22.11.2004

S-a ocupat de intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi de semnarea Constituţiei Europene. A supravegheat de asemenea lansarea efectivă în circulaţie a monedei euro în 2002.

José Manuel Barro so

 Portugalia

22.11.2004 – prezent

(mandatul expiră la

31.10.2014)

S-a ocupat de Tratatul de la Lisabona, de extinderile din 2004 şi 2007 şi de acte legislative majore precum REACH şi Directivele Bolkstein.

Direcţiile generale şi serviciileComisia Europeană este divizată în 26 de direcţii generale (Directorates –

general) şi câteva servicii (vezi Tabelul 2.1.3).Direcţiile generale (DG), conduse fiecare de un director general, reprezintă

echivalentul departamentelor guvernamentale naţionale prin aceea că răspund de un anumit domeniu specific. Mărimea lor depinde de importanţa atribuţiilor, astfel că, în

vreme ce Joint Research Center (care furnizează suport ştiinţific şi tehnic pentru adoptarea politicilor în UE) utilizează aproximativ 1700 de persoane iar DG pentru Agricultură aproximativ 900, cele mai mici direcţii au un personal cuprins între 150 şi 500.

Aproape 2/3 din staff-ul Comisiei se ocupă cu conceperea de noi legi şi politici şi cu supravegherea implementării acestora, în vreme ce restul personalului este implicat în cercetare, traducere şi interpretare. Deşi Comisia foloseşte în principal engleza şi franceza în operaţiunile zilnice, toate documentele importante trebuie traduse în toate cele 23 de limbi oficiale ale UE.

Serviciile Comisiei se ocupă cu o varietate de chestiuni externe şi administrative interne. Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme administrative de ordin general sau au un mandat specific, de exemplu combaterea fraudei sau realizarea de statistici.

Tabel 2.1.3: Comisia Europeană - Direcţiile Generale şi Serviciile

Direcţii (DG-uri)

Afaceri economice şi financiare (ECFIN) Afaceri Interne (HOME) Afaceri maritime şi pescuit (MARE) Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI) Ajutor umanitar (ECHO) Buget (BUDG) Centrul Comun de Cercetare (JRC) Cercetare şi inovare (RTD) Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA) Comerţ (TRADE) Comunicare (COMM) Concurenţă (COMP) Dezvoltare şi Cooperare - EuropeAid (DEVCO) Educaţie şi cultură (EAC) Energie (ENER) Eurostat (ESTAT) Extindere (ELARG) Impozitare şi uniune vamală (TAXUD) Informatică (DIGIT) Interpretare (SCIC) Întreprinderi şi industrie (ENTR) Justiție (JUST) Mediu (ENV) Mobilitate şi Transporturi (MOVE) Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL) Piaţa internă şi servicii (MARKT) Politica regională (REGIO) Resurse umane şi securitate (HR) Reţele de Comunicare, Conţinut şi Tehnologie (CNECT) Sănătate şi consumatori (SANCO) Secretariatul-General (SG) Serviciul Instrumente de Politică Externă (FPI) Traduceri (DGT)

Servicii

Arhive istorice Biblioteca centrală Biroul Consilierilor de Politică Europeană (BEPA) Infrastructură şi logistică - Bruxelles (OIB) Infrastructură şi logistică - Luxemburg (OIL) Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale (PMO) Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) Oficiul pentru Publicaţii (OP) Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene Serviciul de audit intern (IAS) Serviciul juridic (SJ)

Secretariatul General

Administrarea Comisiei revine unui Secretariat General numărând aproape 500 de persoane. Sarcina Secretariatului General este aceea de a furniza servicii tehnice şi consiliere Comisiei, de a pregăti programul de lucru al Comisiei, precum şi de a organiza şi coordona munca direcţiilor generale şi a serviciilor. Secretarul general prezidează întâlnirile săptămânale ale şefilor de cabinet, asistă la cele săptămânale ale comisarilor şi coordonează relaţiile Comisiei cu alte instituţii ale UE. Această poziţie a fost deţinută timp de aproape 30 de ani de către Emile Noël din Franţa iar din 2005 este ocupată de Catherine Day din Irlanda, fostă director general la problemele de mediu.

Comitetele

Majoritatea activităţii de discutare şi stabilire a detaliilor legilor şi politicilor propuse este lăsată în seama comitetelor de consultanţă, management şi reglementare, care definesc fenomenul cunoscut sub numele de „comitologie”. Există câteva sute de asemenea comitete şi subcomitete, coordonate de Comisie şi alcătuite din grupuri mici de oficiali aparţinând departamentelor guvernamentale din statele membre.

Comitetele nu au puteri formale în a împiedica Comisia să întreprindă anumite acţiuni, dar Comisia ţine întotdeauna cont de opiniile comitetelor, în special ale celor de consultanţă.

Modul de lucru al Comisiei

Responsabilitatea centrală a Comisiei o constituie cea a de a fi un “gardian al tratatelor”. Aceasta este realizată în 4 moduri:

a) Atribuţii de iniţiere de legislaţieb) Atribuţii de implementarec) Administrarea finanţelor UEd) Relaţiile externe ale UE

a) Atribuţii de iniţiere de legislaţie

Comisia este legal obligată să verifice că principiile cuprinse în tratate sunt încorporate în politici şi legi. În această privinţă ea este uneori descrisă ca un think tank şi cadru de concepere a politicilor, asigurând în acelaşi timp leadership-ul UE. Comisia re dreptul unic de iniţiativă a noii legislaţii europene, putând veni cu propuneri de politici cu totul noi (aşa cum s-a întâmplat în cazul actului Unic European şi al pachetului Delors pentru UEM), pe care le înaintează apoi spre aprobare Parlamentului şi Consiliului de Miniştri.

Prin vot majoritar, colegiul poate accepta o lege, o poate respinge sau trimite înapoi pentru reformulare sau poate amâna luarea unei decizii. După ce a trecut de Colegiu, legea va fi trimisă Parlamentului European şi Consiliului de Miniştri. Procesul poate dura luni întregi sau chiar ani, iar staff-ul Comisiei va fi implicat în fiecare etapă, el consultându-se larg cu birocraţii naţionali şi cu grupurile de interese, făcând prezentări în faţa Consiliului de Miniştri şi a Parlamentului şi realizând propria cercetare asupra implicaţiilor noii măsuri legislative (vezi Caseta 2.1).

Caseta 2.1: Legislaţia UE

Fundamentele ordinii legale a UE sunt furnizate de cele 9 tratate majore: Paris (expirat în prezent), cele două tratate de la Roma, Tratatul de Fuziune, Actul Unic European, Maastricht, Amsterdam, Nisa, Lisabona. Acestea stabilesc obiectivele şi principiile de bază ale integrării europene şi descriu (plasând şi limitele de rigoare) puterile instituţiilor UE şi ale statelor membre în relaţiile lor cu UE. Tratatele au generat mii de legi individuale, care se prezintă în 5 forme principale:

Reglementări. Acestea reprezintă cele mai puternice instrumente legale ale UE. De obicei vizând o arie foarte îngustă, ele intenţionează adesea amendarea sau ajustarea unei legi existente. O reglementare este obligatorie în întregime pentru toate statele membre şi direct aplicabilă în sensul că ea nu trebuie transpusă în legislaţia naţională.

Directive. Acestea sunt obligatorii pentru statele membre în termenii scopurilor şi obiectivelor, dar rămâne la latitudinea statelor modul concret de îndeplinire. Multe au în vedere schiţarea liniilor generale de politică, în vreme ce altele ţintesc armonizarea la nivelul UE. Guvernele statelor membre trebuie să informeze comisia asupra planurilor de realizare a obiectivelor directivei.

Decizii. Acestea sunt şi ele obligatorii şi pot viza unul sau mai multe state membre, instituţii sau chiar indivizi. Ele vizează de obicei o arie foarte specifică şi au scopuri mai degrabă administrative decât legislative. Unele intenţionează operarea unor modificări ale puterilor UE iar altele sunt emise când Comisia trebuie să arbitreze dispute între statele membre sau coprporaţii.

Recomandări sau opinii. Acestea nu au forţă obligatorie, deci este interpretabil dacă au sau nu efectul unei legi. Ele sunt utilizate în principal pentru a convinge sau a furniza o interpretare a aplicării reglementărilor, directivelor sau deciziilor.

Comisia s-a bazat de asemenea pe două instrumente adiţionale pentru dezvoltarea politicilor. Green papers sunt lucrări de discutare a unor arii de politică specifice, adresate părţilor interesate şi vizând solicitarea input-urilor lor. Subiecte recente au inclus eficienţa energetică, promovarea unei diete sănătoase şi a exerciţiilor fizice, politica europeană în materie de droguri, accesul public la documentele UE. White papers conţin propuneri oficiale de politici şi acţiuni ale Comunităţii şi ele succed de obicei un green paper. Un exemplu recent de white paper datează din 16.02.2012 ;i se intitulează “An Agenda for Adequate, Safe and Sustainable Pensions”.

b) Atribuţii de implementare

Odată ce o lege sau politică a fost acceptată, Comisia răspunde de implementarea acesteia de către statele membre. Ea nu are puterea de a face direct acest lucru, ci trebuie să lucreze cu administraţiile naţionale. Comisia poate colecta informaţii de la statele membre, monitorizând astfel progresul privind implementarea; poate aduce în faţa Curţii de Justiţie orice stat membru, corporaţie sau individ ce nu se conformează spiritului tratatelor şi legilor UE; iar dacă este necesar poate impune sancţiuni sau amenzi când o lege nu este implementată.

Fiecare stat membru este obligat prin lege să raporteze Comisiei progresele înregistrate în respectarea termenelor şi în încorporarea legii UE în legea naţională. Dacă un stat membru nu respectă termenele, Comisia poate emite o avertizare (o scrisoare de informare oficială – Letter of Formal Notice), acordându-i-se timpul de a se conforma – de obicei aproximativ 2 luni. Dacă statul respectiv tot nu reuşeşte să se conformeze, Comisia poate emite o Reasoned Opinion, explicând de ce consideră că e vorba de o încălcare a legii. Dacă nici de data aceasta statul nu s-a conformat, atunci el poate fi adus în faţa Curţii Europene de Justiţie. În decursul timpului, Grecia şi Italia au fost ţările care au creat cele mai multe probleme .

c) Administrarea finanţelor în UE

Comisia se asigură că toate veniturile UE sunt colectate, joacă un rol cheie în conceperea şi dirijarea bugetului prin intermediul Consiliului de Miniştri şi al Parlamentului şi administrează cheltuielile UE, în special cele privind PAC şi fondurile structurale.

Colectarea veniturilor presupune lucrul cu agenţiile naţionale pentru ca acestea să înţeleagă unde sunt generate veniturile, comisia asigurându-se că statele membre îşi achită contribuţiile solicitate. Administrarea cheltuielilor UE este realizată în cooperare cu Curtea Auditorilor. Comisia autorizează cheltuielile şi verifică dacă acestea s-au efectuat pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

d) Relaţiile externe ale UE

Comisia acţionează ca reprezentant extern principal al UE în tratativele cu organizaţiile internaţionale precum Naţiunile Unite, OMC şi OECD. Dezbaterile privind comerţul global sunt supravegheate de către Comisie, care acţionează în numele statelor membre. Comisia a devenit tot mai mult cel mai comun punct de contact pentru negociatorii americani şi japonezi. Comisia este de asemenea punctul de contact dintre UE şi restul lumii. Pe măsura creşterii forţei şi semnificaţiei UE, peste 140 de guverne şi-au deschis misiuni diplomatice în Bruxelles, în vreme ce Comisia şi-a deschis peste 130 de oficii în alte părţi ale lumii.

2.2 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul UE sau Consiliul de Miniştri (CM) – vechea denumire - este forumul în care miniştrii din guvernele naţionale se întâlnesc pentru a lua decizii privind legile şi politicile UE. Acest organism este apărătorul intereselor naţionale şi una dintre cele mai puternice instituţii ale UE. Odată ce Comisia a propus o nouă lege, CM, împreună cu Parlamentul European (PE), este responsabil cu acceptarea sau respingerea propunerii. Consiliul împarte de asemenea cu PE responsabilitatea aprobării bugetului UE, coordonează politicile economice ale statelor membre, susţine politica comună externă şi de securitate, supraveghează cooperarea poliţienească şi judiciară în materie de criminalitate şi încheie tratate internaţionale în numele UE. CM are deci o combinaţie de funcţiuni legislative şi executive. În unele privinţe, puterile sale legislative îl fac un fel de echivalent european al Senatului SUA, în vreme ce PE joacă rolul Camerei Reprezentanţilor din SUA (House of Representatives).

Denumirea de CM poate induce în eroare, având în vedere că, deşi toate deciziile sale sunt considerate ale Consiliului, este vorba de fapt de mai multe grupuri diferite de miniştri, în funcţie de subiectul discutat. Astfel, miniştrii de externe se vor întâlni pentru a discuta afacerile externe, miniştrii mediului pentru a trata propuneri şi legi privind mediul înconjurător, etc.

În ciuda puterilor sale, Consiliul este mai puţin cunoscut şi mai slab înţeles decât Comisia sau PE. Întâlnirile sale se desfăşoară în cadru închis (deşi multe sunt prezentate pe Internet) , a existat un interes academic surprinzător de scăzut în studierea structurii şi proceselor CM, iar când majoritatea europenilor se gândesc la UE, ei au în minte Comisia, uitând că aceasta poate realiza puţine lucruri fără suportul Consiliului.

Conducerea generală a CM este asigurată de către preşedinţie, care nu este deţinută de o persoană, ci de un stat; fiecărui stat îi vine rândul prin rotaţie, exercitând conducerea timp de şase luni. Aceasta conferă statelor oportunitatea de a înscrie pe agendă problemele lor favorite, de a-şi pune amprenta asupra lucrului şi conducerii UE şi a de a reprezenta UE în tratativele cu alte ţări. Munca de zi cu zi a Consiliului este supravegheată de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (cunoscut după acronimul său francez Coreper), care concepe şi majoritatea deciziilor cheie. Având în componenţa sa reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, Coreper constituie una dintre cele mai influente instituţii ale sistemului de guvernanţă al UE, deşi mulţi europeni de abia conştientizează existenţa sa.

Opiniile sunt împărţite în privinţa caracterului interguvernamental sau supranaţional al Consiliului, dezbaterile complicându-se din cauza schimbării rolului, puterilor şi metodelor sale de lucru. Modificarea procedurilor de vot au alterat în timp priorităţile Consiliului, obligând statele membre să lucreze împreună pentru a se pune de acord, ceea ce a accentuat tendinţa supranaţională. În acelaşi timp, în ultimii ani s-a manifestat tendinţa creşterii influenţei Consiliului în raport cu cea a Comisiei, ceea ce a întărit latura interguvernamentală a UE.

Scurt istoricCM (în mod oficial Consiliul UE) s-a dezvoltat din Consiliul Special al Miniştrilor

din CECO, care a fost creat la insistenţa ţărilor Benelux de a-şi apăra interesele lor naţionale în faţa dominaţiei Franţei, Germaniei şi Italiei. Întrucât membrii săi proveneau

din miniştrii guvernelor naţionale, Consiliul CECO a furnizat un echilibru interguvernamental în raport cu caracterul supranaţional al Înaltei Autorităţi.

Un Consiliu de Miniştri separat a fost creat în 1958 pentru CEE, în care ideea apărării intereselor naţionale a prins şi mai mult teren prin sistemul votului ponderat – menit să împiedice statele mai mari să le copleşească pe cele mai mici. Consiliul cuprindea doar 6 state membre, dar existau în total 17 voturi: câte 4 pentru primele trei mari economi, câte 2 pentru Belgia şi Olanda şi 1 pentru Luxemburg. În cazul votului simplu majoritar, cele trei ţări mari puteau uşor să obţină ce doreau în defavoarea celor trei ţări mici, dar anumite decizii solicitau o majoritatea calificată, însemnând că o măsură necesita 12 voturi de la cel puţin patru state pentru a fi adoptată. Aceasta nu numai că proteja statele mici şi statele mari unele faţă de altele, dar în acelaşi timp le încuraja să lucreze împreună. Ca rezultat al Tratatului de Fuziune, a fost creat în 1967 un singur Consiliu de Miniştri.

Anumite evoluţii au contribuit la întărirea puterii şi influenţei CM:- El a adoptat tot mai mult acorduri şi recomandări fără, caracter obligatoriu, pe

care Comisia a găsit dificil să le ignore;- Cum interesele şi aria de cuprindere a UE s-au dezvoltat, atât Comisia cât şu

Consiliul au devenit mai implicate în noi domenii de politică neacoperite de către tratate;

- Preşedinţia CM a devenit şi ea un aspect tot mai important al sistemului de adoptare a deciziilor UE şi sursa multor iniţiative cheie cum ar fi uniunea economică şi monetară şi politica externă.

Prin modificările aduse de Actul Unic European, CM a trebuit să împartă mult din autoritatea de luare a deciziilor cu PE, cele două instituţii devenind co-legislatoare ale UE.

StructurăCM are sediul în clădirea Justus Lipsius din Bruxelles, vizavi de Berlaymont,

sediul Comisiei Europene.Consiliul are patru componente principale şi anume:- Consiliile miniştrilor propriu-zise- Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi- Preşedinţia şi- Secretariatul General.

ConsiliileDeşi cândva au existat aproape douăzeci de diferite consilii tehnice (sau

„configuraţii”) care erau incluse în denumirea generală de Consilii de Miniştri, numărul a fost redus în prezent la zece formaţiuni:

- Agricultură şi pescuit- Competitivitate (piaţă internă, industrie, cercetare şi spaţiu)- Afaceri economice şi financiare (Ecofin)- Educaţie, tineret, cultură şi sport- Ocupare, politică socială, sănătate şi consumatori- Mediu

- Afaceri generale- Afaceri externe- Justiţie şi afaceri interne- Transporturi, telecomunicaţii şi energie

Consiliul se reuneşte în aceste zece formaţiuni, în funcţie de subiectele dezbătute. De exemplu, formaţiunea Educaţie, tineret, cultură şi sport cuprinde miniştrii educaţiei, formaţiunea Afaceri Externe pe miniştrii afacerilor externe, ş.a.m.d.

Comitetul Reprezentanţilor PermanenţiAcest comitet (Coreper) pregăteşte lucrările Consiliului şi este alcătuit din

reprezentanţii statelor membre care lucrează în Bruxelles şi din asistenţii acestora. Activitatea Coreper este la rândul ei pregătită de peste 150 de comitete şi grupuri de lucru formate din delegaţi ai statelor membre.

Între acestea, anumite comitete au rolul specific de a asigura coordonarea şi a oferi expertiză într-un anumit domeniu, ca de exemplu Comitetul economic şi financiar, Comitetul politic şi de securitate (responsabil cu monitorizarea situaţiei internaţionale în domeniul politicii comune externe şi de securitate şi cu asigurarea, sub autoritatea Consiliului, a supravegherii politice şi conducerii strategice în cadrul operaţiunilor de gestionare a crizelor) şi Comitetul de coordonare, însărcinat cu pregătirea lucrărilor în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

PreşedinţiaPreşedinţia CM (şi a Consiliului European) este deţinută nu de o persoană ci de

o ţară, fiecărui stat membru venindu-i rândul pentru un mandat de 6 luni, care începe fie în ianuarie fie în iulie în fiecare an.

Responsabilităţile preşedinţiei sunt următoarele:- Pregăteşte şi coordonează activitatea Consiliului European şi a CM şi

stabileşte agenda de lucru a aproximativ 2000 de întâlniri, cele mai importante fiind cele ale CM;

- Aranjează şi conduce întâlnirile CM şi ale Coreper şi reprezintă Consiliul în relaţiile cu alte instituţii ale UE;

- Mijloceşte şi promovează cooperarea dintre statele membre. Rezultatele preşedinţiei sunt măsurate prin gradul în care reuşeşte să încurajeze înţelegerea şi să construiască un consens între statele membre ale UE şi prin numărul de acorduri pe care eşuează în a le intermedia;

- Supraveghează politica externă a UE timp de 6 luni, reprezintă UE pe scena mondială, coordonează poziţiile statelor membre la conferinţele şi negocierile internaţionale în care UE este implicată şi (împreună cu preşedintele Comisiei Europene) reprezintă UE la întâlnirile cu preşedintele SUA şi la întâlnirile anuale ale grupului ţărilor industrializate;

- Conduce summit-urile Consiliului European.

Tabelul 2.2.1 prezintă rotaţia preşedinţiei Consiliului UE pentru perioada 2011-2019.

Tabel 2.2.1: Preşedinţia Consiliului UE în perioada 2011-2019

An Prima jumătate A doua jumătate2011 Ungaria Polonia2012 Danemarca Cipru2013 Irlanda Lituania2014 Grecia Italia2015 Letonia Luxemburg2016 Olanda Slovacia2017 Malta Marea Britanie2018 Estonia Bulgaria2019 Austria România

Secretariatul GeneralAcesta reprezintă partea birocratică a Consiliului, alcătuită din aproximativ 2500

de membri aflaţi în Bruxelles, mare parte din ei fiind un staff de translatori şi de servicii. Oficiul este condus de un secretar general numit pentru un mandat de 5 ani.

Secretariatul general pregăteşte întâlnirile CM, ale Coreper şi ale Consiliului European; consiliază preşedinţia; furnizează consiliere legală pentru Consiliu şi Coreper; administrează bugetul Consiliului.

Modul de lucru al ConsiliuluiConsiliul are un ansamblu de responsabilităţi specifice, incluzând supravegherea

încercărilor de coordonare a politicilor economice ale statelor membre (care se realizează în principal prin Ecofin), semnarea tratatelor internaţionale în numele UE, aprobarea (împreună cu Parlamentul European) a bugetului UE, promovarea politicii comune externe şi de securitate şi coordonarea cooperării dintre curţile de justiţie naţionale şi forţele poliţieneşti în materie de criminalitate. Dar responsabilitatea sa primară este ceea de a decide, alături de PE, care propuneri de noi legi europene vor fi sau nu adoptate.

Reuniunile CM sunt prezidate astfel: Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat permanent

de aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună.

Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine preşedinţia UE în momentul respectiv. De exemplu, în situaţia în care Consiliul de mediu se reuneşte în intervalul în care România deţine preşedinţia UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul român al mediului.

Având în vedere că CM este un loc de întâlnire a intereselor naţionale, cheia înţelegerii modului său de funcţionare poate fi găsită în termeni precum compromis, negociere şi diplomaţie. Miniştrii sunt adesea figuri politice de marcă în ţările lor, astfel că sunt clar animaţi de interese politice naţionale. Ţinând cont de faptul că ei sunt şi motivaţi ideologic, deciziile Consiliului vor fi influenţate de ponderea relativă a orientării de stânga, de dreapta sau de centru. Autoritatea diferiţilor miniştri va depinde de asemenea într-o anumită măsură de stabilitatea partidului de guvernământ sau a coaliţiei din statele lor de origine. Toţi aceşti factori se combină pentru a-i împinge pe

miniştri în multe direcţii diferite şi pentru a nega Consiliului acel gen de consistenţă şi regularitate de care se bucură Comisia1.

În general, Consiliul UE adoptă deciziile aplicând regula „majorităţii calificate”. Cu cât populaţia unei ţări este mai numeroasă, cu atât ţara respectivă va dispune de mai multe voturi. În realitate însă numărul voturilor nu este strict proporţional cu populaţia, ci ponderat în favoarea ţărilor cu mai puţini locuitori (vezi Tabelul 2.2.2).

Tabel 2.2.2: Numărul de voturi în sistemul majorităţii calificate

Ţara Număr voturi Ţara Număr voturiGermania 29 Bulgaria 10

Marea Britanie 29 Suedia 10Franţa 29 Slovacia 7Italia 29 Danemarca 7

Spania 27 Finlanda 7Polonia 27 Irlanda 7

România 14 Lituania 7Olanda 13 Letonia 4Grecia 12 Slovenia 4

Republica Cehă 12 Estonia 4Belgia 12 Cipru 4

Ungaria 12 Luxemburg 4Portugalia 12 Malta 3

Austria 10 TOTAL 345

Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:- majoritatea celor 27 de ţări membre (uneori chiar şi 2/3) votează în favoarea

deciziei;- se întrunesc cel puţin 255 din cele 345 de voturi.În plus, orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea întrunită

reprezintă cel puţin 62% din totalul populaţiei. În caz contrar, propunerea nu poate fi adoptată.

În domenii cu caracter sensibil, ca de pildă securitatea, afacerile externe şi impozitarea, deciziile Consiliului trebuie supuse regulii unanimităţii. Aceasta înseamnă că fiecare ţară are drept de veto. Din anul 2014 va fi introdus sistemul de vot cu dublă majoritate. Pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri de majoritate: a ţărilor (cel puţin 15) şi a populaţiei UE (ţările care se exprimă în favoarea propunerii trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE).

2.3 Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este braţul legislativ al UE, responsabil cu dezbaterea, amendarea şi votarea propunerilor de noi legi europene. Distribuindu-şi timpul de lucru între Strasbourg şi Bruxelles, cei 736 de membri ai săi sunt aleşi din toate cele 27 se state ale UE pe termen de 5 ani.

Cu toate că posedă autoritatea morală provenită din faptul că este singura instituţia a UE cu membri aleşi în mod direct, Parlamentului European îi lipsesc trei

1Pentru o analiză detaliată a activităţii CM, vezi Sherrington (2000), Hayes-Renshaw and Wallace (2006) şi Christiansen (2006),

puteri definitorii ale unui organ legislativ: 1. nu poate introduce direct propuneri de noi legi; 2. nu poate promulga legi singur; 3. nu poate încasa venituri.

Parlamentul poate cere comisiei să propună o nouă lege sau politică, împarte atribuţii cu CM în privinţa aprobării propunerilor legislative şi a bugetului UE, trebuie să aprobe şi poate respinge componenţa Comisiei şi poate de asemenea să-şi exercite un drept de veto asupra aplicaţiilor la calitatea de membru al UE.

Deputaţii europeni din Parlament aparţin următoarelor grupări politice:

Scurt istoricViaţa PE începe în septembrie 1952 sub numele de Adunarea Comună a CECO.

Adunarea s-a întrunit în Strasbourg şi, cu toate că Tratatul de la Paris prevedea posibilitatea ca membrii Adunării să fie în cele din urmă aleşi în mod direct, aceasta a constat iniţial din 78 de membri numiţi de legislaturile naţionale ale celor 6 state membre ale CECO. Adunarea nu avea prerogative în a face legi pentru CECO şi nici măcar nu putea influenţa procesul de adoptare a legilor, care rămânea în sarcina CM. Singura sa putere semnificativă era abilitatea de a obliga Înalta Autoritate a CECO să se retragă printr-un vot de cenzură, dar această putere nu a fost niciodată utilizată. Adunarea a devenit astfel doar ceva mai mult decât un forum consultativ pentru discutarea propunerilor Înaltei Autorităţi. Crearea sa însă a fost o treaptă către ceea ce avea devină ulterior PE.

Tratatele de la Roma nu au creat adunări separate pentru CEE şi Euratom, dar a transformat Adunarea Comună a CECO în Adunarea Parlamentară Europeană reunită. Puterile au sporit prin acordarea unei responsabilităţi comune cu CM asupra bugetului, dar sugestiile sale privind amendamente ale legilor şi politicilor CEE nu erau obligatorii.

În anul 1962 Adunarea a fost redenumită PE, dar în ciuda simbolului acestei schimbări, Parlamentul continua să fie alcătuit din membri numiţi de legislaturile naţionale din propriii membri ai acestora, aranjament cu două efecte importante: în primul rând, doar pro-europenii s-au oferit pentru a fi numiţi în PE; în al doilea rând, întrucât membrii PE (MPE) erau şi membrii ai Parlamentelor naţionale, ei au pus interesele naţionale deasupra celor europene, în principal pentru că funcţiile lor în ţara de origine depindeau de suportul votanţilor. Drept rezultat, PE a fost văzut ca o instituţie europeană incipientă, trebuind de atunci dă muncească din greu pentru a schimba această imagine şi pentru a câştiga mai multă putere şi credibilitate.

Parlamentul a fost un suporter entuziast al alegerilor directe, prevedere cuprinsă în Tratatul de la Roma, dar CDM s-a opus acestei idei în decursul anilor 1960 şi la începutul anilor 1970. Motivul a fost legat de tendinţa către supra-naţionalism şi de hotărârea Consiliului (şi a unor lideri naţionali precum Charles de Gaulle) de a-şi impune punctul de vedere asupra procesului decizional. Doar în anul 1976 Consiliul European şi-a schimbat în sfârşit poziţia, alegerile directe ţinându-se pentru prima dată în iunie 1979. MPE fiind acum aleşi în mod direct ca reprezentanţi ai cetăţenilor UE şi participând la Sesiuni deschise, puteau să exprime interesele votanţilor.

Pe măsura aderării de noi ţări la CEE/UE, numărul MPE a crescut de la 410 în 1970 la 785 în 2007 (vezi Tabelul 2.3.1).

Tabel 2.3.1: Creşterea numărului MPE

An Număr membri Observaţii1952 78 Adunarea Comună a CECO1958 142 Adunarea Parlamentară a

Comunităţilor Europene1973 198 56 locuri adăugate pentru

Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda

1976 410 Numărul MPE a crescut în anticiparea primelor alegeri

directe1981 434 24 locuri adăugate pentru

Grecia1986 518 84 locuri adăugate pentru

Portugalia şi Spania1994 567 Ajustări legate de reunificarea

germană1995 626 59 locuri adăugate pentru

Austria, Finlanda şi Suedia2004 732 Reconfigurarea distribuţiei

locurilor şi 162 locuri adăugate pentru Cipru, Republica Cehă,

Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,

Slovacia şi Slovenia2007 785 Aderarea Bulgariei şi a

României2009 736 Număr agreat pentru alegerile

din 2009

Pe măsura măririi numărului membrilor, au crescut şi puterile Parlamentului. Modificările din anii 1970 au conferit împărţirea responsabilităţii între PE şi CM asupra bugetului Comunităţii, însemnând că (în cadrul anumitor limite) Parlamentul putea să crească sau să reducă cheltuielile, să le redistribuie între diferitele sectoare bugetare, să respingă în totalitate bugetul anual şi să determine modul în care Comisia a cheltuit banii votaţi în buget. Deşi aceasta a fost prima împrejurare în care Parlamentului i s-a acordat o putere legislativă reală, doar în 1980 o decizie a Curţii de Justiţie a sporit într-adevăr prerogativele legislative la PE.

Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht au dat şi ele mai multă putere PE într-un număr crescut de arii ale politicii.

Tratatul de la Lisabona acordă PE competenţe mai mari la nivel legislativ, acesta având forţă decizională în aproape toate dosarele legale. Procedura de co-decizie a Parlamentului şi a CM este extinsă cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală şi fondurile structurale. Tratatul de la Lisabona îmbunătăţeşte capacitatea Parlamentului şi a Uniunii de a acţiona. Când Europa şi restul lumii întâmpină probleme precum globalizarea, schimbarea climatică, siguranţa energiei şi terorismul, nici un stat nu le poate face faţă singur. Doar acţionând într-o manieră eficientă, transparentă şi coerentă va putea Europa răspunde nevoilor cetăţenilor săi. În acest sens, Tratatul de la Lisabona pregăteşte Parlamentul pentru problemele prezente şi viitoare.

StructuraParlamentul este alcătuit dintr-o singură cameră, membrii săi fiind aleşi prin

sufragiu universal pentru un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. PE activează în trei oraşe diferite:

Camera parlamentară este situată în Strasbourg – Franţa. În Strasbourg sunt ţinute sesiunile plenare, dar aici parlamentarii se întâlnesc doar pentru trei sau patru zile în fiecare lună (cu excepţia lunii august, când majoritatea europenilor au vacanţă).

Comitetele parlamentare se întâlnesc în Bruxelles pentru două săptămâni în fiecare lună (cu excepţia lunii august). Aici au loc majoritatea negocierilor şi discuţiilor, comitetele parlamentare fiind relativ bine frecventate, spre deosebire de întâlnirile din Strasbourg, unde pot fi văzute destule locuri neocupate în sală. Aceasta se datorează dificultăţii deplasării în locaţii diferite.

Secretariatul administrativ este amplasat în Luxemburg. Aici lucrează 3500 de persoane – staff suport al Parlamentului, dintre care peste o treime se ocupă de traducere şi interpretare.

Parlamentul constă în trei mari părţi componente:- Preşedintele- Comitetele parlamentare- Membrii Parlamentului

PreşedintelePE este condus de un preşedinte, care trebuie să fie un MPE şi ales de ceilalţi

MPE pentru un mandat reînnoibil de doi ani şi jumătate (deci jumătate din durata unui

mandat de parlamentar). Acesta prezidează dezbaterile din sesiunile plenare, semnează bugetul UE şi toate propunerile legislative hotărâte prin co-decizie, înaintează propunerile către comitete şi reprezintă Parlamentul în relaţiile cu alte instituţii. Preşedintele prezidează şi întâlnirile Conferinţei Preşedinţilor şi Biroul PE. Există şi 14 vicepreşedinţi aleşi de asemenea pentru mandate de doi ani şi jumătate şi care îl pot înlocui pe preşedinte la diferitele întâlniri.

Dacă Parlamentul ar avea un partid majoritar, atunci, aproape inevitabil, preşedintele ar trebui să aparţină acelui partid. Dar în absenţa unor majorităţi clare preşedinţii au fost numiţi până acum prin negocierea dintre partide. Tabelul 2.3.2 prezintă toţi preşedinţii PE.

Tabel 2.3.2: Lista preşedinţilor PE

Preşedintele PE poate fi comparat cu Speaker-ul Camerei Reprezentanţilor din SUA, dar există şi deosebiri semnificative. Lipsa unei majorităţi în PE înseamnă că preşedintele are o tentă mai puţin politică decât Speaker-ul, care aparţine partidului majoritar şi lucrează în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor partidului în Cameră.

Sperker-ul are de asemenea un rol politic puternic emanând din relaţia sa cu preşedintele SUA. Speaker-ul fie supraveghează programele legislative prezidenţiale (dacă este din acelaşi partid cu preşedintele), fie acţionează ca centru al opoziţiei faţă de preşedinte (dacă cei doi aparţin unor partide diferite). Preşedinţii PE au fost în general partizani şi chiar naţionalişti, dat sunt totuşi limitaţi de necesitatea construirii sprijinului pentru diferite partide politice.

Problemele organizatorice în PE sunt adresate de trei grupuri:1. Conferinţa preşedinţilorAvând întâlniri de două ori pe lună, aceasta aduce laolaltă preşedintele şi liderii

tuturor formaţiunilor politice din Parlament. Ea decide programul şi agenda de lucru a sesiunilor plenare şi administrează sistemul Comitetelor, mărimea şi termenii lor de referinţă.

2. Biroul PEEste alcătuit din preşedintele PE şi din vicepreşedinţi şi funcţionează ca un

consiliu de conducere, răspunzând de problemele administrative, organizatorice şi de personal, ca şi de bugetul PE.

3. Conferinţa conducătorilor ComitetelorAceasta se întruneşte lunar şi aduce laolaltă pe conducătorii comitetelor

parlamentare (Committee Chairs) pentru discutarea chestiunilor de organizare şi pentru schiţarea agendelor de lucru plenare.

Comitetele parlamentareCa şi în Congresul american, o mare parte din munca de detaliu a PE este

realizată într-o serie de comitete în care MPE se adună pentru a discuta şi amenda propunerile legislative. Numărul comitetelor permanente a sporit pe măsura creşterii dimensiunilor PE, ajungând în prezent la 22. Comitetele se întrunesc de obicei la Bruxelles, unde analizează întreaga legislaţie nouă relevantă pentru domeniile lor. Denumirile Comitetelor reflectă priorităţile integrării europene (vezi Tabelul 2.3.3)

Tabel 2.3.3: Comitetele PE

1. Afaceri externe2. Dezvoltare3. Comerţ internaţional4. Buget5. Control bugetar6. Afaceri economice şi monetare7. Locuri de muncă şi afaceri sociale8. Mediu, sănătate publică şi securitate alimentară9. Industrie, cercetare şi energie10. Piaţa internă şi protecţia consumatorilor11. Transport şi turism12. Dezvoltare regională13. Agricultură şi dezvoltare rurală14. Pescuit15. Cultură şi educaţie16. Afaceri juridice17. Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne18. Afaceri constituţionale19. Drepturile femeilor şi egalitatea de gen

20. Petiţii21. Drepturile omului22. Securitate şi apărare

Membrii ParlamentuluiDacă în 2007 numărul euro-parlamentarilor era de 785, începând cu alegerile din

2009 acesta a fost redus la 736 (vezi Tabelul 2.3.4)

Tabel 2.3.4: Distribuţia locurilor în PE

Ţara 2007 2009Germania 99 99

Marea Britanie 78 72Franţa 78 72Italia 78 72

Spania 54 50Polonia 54 50

România 35 33Olanda 27 25Grecia 24 22Belgia 24 22

Portugalia 24 22Republica Cehă 24 22

Ungaria 24 22Suedia 19 18Austria 18 17

Bulgaria 18 17Slovacia 14 13

Danemarca 14 13Finlanda 14 13Irlanda 13 12Lituania 13 12Letonia 9 8

Slovenia 7 7Estonia 6 6Cipru 6 6

Luxemburg 5 5Total 785 736

Distribuţia locurilor se face aproximativ pe baza mărimii populaţiei, statele mai mari fiind sub-reprezentate iar statele mai mici supra-reprezentate. Luând o medie pentru UE în ansamblul său, ar trebui să fie un MPE la 625.000 de europeni. Germanii, francezii şi britanicii sunt însă sub-reprezentaţi (cu 770.000 – 835.000 de persoane la un MPE), în timp ce maltezii şi luxemburghezii sunt supra-reprezentaţi (cu 80.000 – 83.000 de persoane la un MPE).

Modul de lucru al Parlamentului

Legislaturile democratice convenţionale deţin practic monopolul asupra introducerii, amendării şi adoptării de noi legi (deşi adoptarea finală este în mod normal supusă spre semnare şefului statului). Nu este însă cazul PE, care, datorită eforturilor statelor membre de a-şi menţine puterile în CM, a rămas cu o mixtură de prerogative oficiale şi neoficiale, de la cele mai neînsemnate la cele mai importante. Aceste prerogative se exercită asupra a trei direcţii principale: 1. asupra legislaţiei; 2. asupra bugetului şi 3. asupra celorlalte instituţii ale UE.

Diferitele proceduri de lucru ale Parlamentului depind de specificul domeniului la care se raportează (vezi Tabelul 2.3.5).

Tabel 2.3.5: Parlamentul European - Proceduri şi politici selectate

Procedura Consultării se aplică în :

- Agricultură- Competitivitate- Discriminare- Politică economică- Cetăţenia UE- Poliţie şi cooperare judiciară- Transport- Revizuire tratate- Vize, azil, imigrare

Procedura Co-deciziei se aplică în:

- Protecţia consumatorului- Cultură- Cooperare vamală- Educaţie- Ocupare- Mediu- Fondul Social European- Sănătate- Cercetare- Piaţa internă- Excluziune socială- Reţele trans-europene- Transparenţă- Instruire profesională

Procedura aprobării se aplică în:- Extindere - Procedura de alegere a PE - Banca Centrală Europeană - Acorduri internaţionale - Fonduri structurale

2.4 Curtea Europeană de Justiţie

Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) este braţul legal al UE, fiind însărcinată cu supravegherea “constituţionalităţii” tuturor legilor UE, a conformităţii cu tratatele a oricărui acord internaţional încheiat de UE, cu oferirea de clarificări curţilor naţionale în cazurile în care se pune problema interpretării legii UE şi cu rezolvarea disputelor implicând instituţiile UE, statele membre, indivizii şi corporaţiile.

Curtea are sediul în Luxemburg şi are 27 de judecători numiţi pe termene de 6 ani reînnoibile. Cum atribuţiile curţii au sporit, au fost create şi curţi subsidiare – o Curte de PrimăInstanţă a fost stabilită în 1989 pentru a trata cazurile mai puţin complicate iar Tribunalul Serviciului Civil al UE a fost înfiinţat în anul 2004 pentru a soluţiona disputele implicând instituţiile UE şi staff-ul lor.

Contribuţia Curţii la procesul de integrare europeană a fost esenţială, având în vedere că fără un corp de lege ce poate fi interpretat uniform şi aplicat pe întreg cuprinsul UE, Uniunea ar avea o slabă autoritate, iar deciziile şi politicile sale ar fi arbitrare şi inconsistente. Lucrând la elaborarea unui asemenea corp de lege, Curtea de Justiţie (poate instituţia europeană cu cel mai pronunţat caracter supranaţional) a fost un actor cheie în promovarea integrării (Gheorghe, 2008).

Spre deosebire de Curtea Supremă a SUA, care îşi întemeiază hotărârile pe revizuirea juridică a Constituţiei, CEJ nu a avut până acum o constituţie în spatele legilor şi tratatelor acumulate şi agreate de statele membre. Dar tratatele au necesitat interpretări şi clarificări pe care le-a realizat CEJ. Hotărârile sale au stabilit că Tratatul de la Roma reprezintă un instrument constituţional ce impune obligaţii comune directe le statelor membre, au postulat primatul legii UE şi au simplificat semnificativ desăvârşirea pieţei unice. Deciziile Curţii au avut un impact semnificativ asupra unei mari varietăţi de probleme, cum ar fi: libera mişcare a persoanelor, banilor, bunurilor şi serviciilor; relaţiile externe ale UE; politica în domeniul concurenţei; drepturile omului; egalitatea de gen; comerţul extern.

În ciuda contribuţiei sale majore la procesul şi obiectivele integrării europene, activitatea curţii a atras, în mod surprinzător, puţină atenţie sau analiză politică. Cum interesul public s-a concentrat asupra Comisiei şi a CM, Curtea şi-a desfăşurat în tăcere activitatea de interpretare a legii UE, membrii săi rămânând cei mai puţin cunoscuţi dintre toţi actorii de conducere ai sistemului UE. Spre deosebire de judecăţile Curţii Supreme a SUA, care generează adesea subiecte de dezbatere la nivel naţional, hotărârile CEJ atrag puţină atenţie publică.

Scurt istoricCurtea a fost înfiinţată în 1952 drept Curte de Justiţie a CECO, cu menirea de

urmări respectarea Tratatului de la Paris şi de a veghea asupra legalităţii deciziilor luate de Înalta Autoritate a CECO ca răspuns la plângerile înaintate fie de către statele membre, fie de industriile naţionale ale cărbunelui şi oţelului. Tratatul de la Paris a constituit deci prima sursă de autoritate a Curţii. În decursul scurtei sale existenţe, a luat un număr de 137 decizii, multe dintre ele fiind încă relevante în prezent.

Tratatele de la Roma au creat curţi separate pentru CEE şi Euratom, dar un acord de subsidiaritate a oferit jurisdicţia asupra tratatelor unei Curţi de Justiţie comune a Comunităţilor Europene, formată din 7 membri. Aceştia erau numiţi de CM la

recomandarea statelor statelor membre. Ei audiau cazuri implicând dispute între instituţiile comunitare şi statele membre, verdictele lor fiind finale. Pe măsura extinderii activităţii Comunităţii şi a creşterii numărului de membri în anii 1970 şi 1980, au sporit şi puterea, aria de cuprindere şi însemnătatea Curţii de Justiţie. Deşi luarea deciziei în UE se învârtea în jurul axei Comisiei şi a CM, Curtea a adoptat hotărâri cu consecinţe mult mai mari pentru procesul de integrare europeană.

StructurăCEJ are sediul într-un ansamblu de clădiri din Centre Européen, o reţea de

instituţii UE situată pe Kirchberg Plateau, Luxemburg. Terenul a fost cumpărat de guvernul luxemburghez în 1960 ca locaţie pentru instituţiile Comunităţii Europene, în speranţa că acestea vor fi în cele din urmă mutate aici. Palatul de Justiţie s-a inaugurat în 1973 şi de atunci a fost extins de patru ori ca răspuns la extinderea UE şi la atribuţiile tot mai ample ale Curţii. În prezent Palatul este parte componentă a unui complex ce include Secretariatul PE, clădiri ale Comisiei şi CM, sediul Curţii Auditorilor şi Banca Europeană de Investiţii.

CEJ nu trebuie confundată cu alte două curţi internaţionale cu sediul în Europa: Curtea Europeană a Drepturilor Omului aflată în Strasbourg (care este sub jurisdicţia Consiliului Europei şi promovează drepturile omului în Europa) şi Curtea Internaţională de Justiţie aflată la Haga (parte a sistemului Naţiunilor Unite – arbitrează cazuri legate de activităţile acestei organizaţii).

Vom trata pe rând cele cinci elemente componente ale CEJ:

- Judecătorii- Preşedintele Curţii- Avocaţii generali- Curtea de Primă Instanţă- Tribunalul de Serviciu Civil

JudecătoriiTeoretic, cei 27 de judecători sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor

statelor membre, astfel că nu există o cotă naţională. Judecătorii nu trebuie nici măcar să fie cetăţeni ai UE, dar în practică, ţinând cont că fiecare stat membru are dreptul de a face o numire, toţi judecătorii sunt persoane numite la nivel naţional. PE a argumentat în repetate rânduri că el ar trebui să fie implicat în procesul de numire, propunând chiar, în anii 1980, ca jumătate din judecători să fie numiţi de Parlament şi jumătate de către CM, caracterul naţional fiind astfel abandonat. Acesta a persistat totuşi, evidenţiind rolul pe care interesele naţionale încă îl joacă în procesul de luare a deciziilor la nivelul UE. Judecării trebuie însă nu numai să fie acceptaţi de toate celelalte state membre, dar şi să fie independenţi şi să evite promovarea intereselor naţionale ale statelor lor de origine.

Judecătorii se pot reuni cu toţii ca om Curte deplină, dar acest lucru se întâmplă numai pentru cazurile cele mai importante; restul cazurilor sunt audiate de camere formate din 5 sau 7 judecători sau de o mare cameră alcătuită din 13 judecători. Camerele erau cândva utilizate numai pentru audierea cazurilor care nu necesitau aducerea în faţa întregii Curţi, ca de pildă cazurile de personal (staff cases). Dar de

când sarcinile CEJ au sporit, fiecare caz poate fi acum atribuit unei camere, inclusiv acţiunile preliminare aduse de sau împotriva statelor membre (cu excepţia situaţiei în care un stat membru sau o instituţie solicită în mod expres audierea în faţa întregii Curţi sau când cazul este deosebit de complex).

Fiecare judecător sau avocat general are propriul cabinet de asistenţi sau secretari. Aceste cabinete sunt aproximativ echivalente cu cabinetele comisarilor europeni.

PreşedinteleDacă în SUA şeful justiţiei este numit de preşedintele ţării şi trebuie confirmat de

Senat, preşedintele CEJ este ales de către judecători din rândul lor prin vot secret majoritar pentru un mandat de 3 ani reînnoibil. Preşedintele prezidează întâlnirile Curţii şi răspunde de chestiuni tehnice cum ar fi distribuirea cazurilor către camere, numirea de judecători-raportori şi hotărârea datelor audierilor. El are de asemenea o influenţă considerabilă asupra conducerii politice a Curţii, ca şi şeful justiţiei din Curtea Supremă a SUA, dar rolul său este mai puţin supus atenţiei publicului. Preşedinţii pe care i-a avut CEJ sunt enumeraţi în Tabelul 2.4.1.

Tabel 2.4.1 Lista preşedinţilor CEJ

Nr.crt. Mandat Preşedinte Stat membru1 1952-1958 Massimo Pilotti Italia2 1958-1964 Andreas Matthias

DonnerOlanda

3 1964-1967 Charles Léon Hammes Luxemburg4 1967-1976 Robert Lecourt Franţa5 1976-1980 Hans Kutscher Germania6 1980-1984 Josse Mertens de

WilmarsBelgia

7 1984-1988 John Mackenzie-Stuart Marea Britanie8 1988-1994 Ole Due Danemarca9 1994-2003 Gil Carlos Rodriguez

IglesiasSpania

10 2003 - preşedinte actual (mandatul expiră în

2015)

Vassilios Skouris Grecia

Avocaţii generaliBazându-se pe modelul juridic francez, Curtea are 8 avocaţi generali care trec în

revistă fiecare caz, studiază argumentele şi formulează opinii preliminare înainte ca judecătorii să decidă ce acţiune se va întreprinde şi ce lege a UE va fi aplicată. Judecătorii nu sunt obligaţi să accepte aceste opinii sau să facă referire la acestea, dar ele furnizează principalul punct de referinţă de la care să se pornească în luarea unei decizii. Teoretic, avocaţii generali sunt numiţi (ca şi judecătorii) prin comun acord al guvernelor statelor membre, dar în practică este numit câte unul de fiecare din primele 5 state mari, iar restul sunt numiţi de statele mai mici. Unul dintre ei este numit avocat general pe baza unei rotaţii de un an.

Curtea de Primă Instanţă

Pe măsura lărgirii procesului de integrare europeană, activitatea Curţii de Justiţie a devenit mai complexă: dacă în anii 1960 ea audia aproximativ 50 de cazuri pe an şi realiza între 15 şi 20 de judecăţi, în prezent audiază între 400 şi 550 de noi cazuri pe an (aproximativ de 2 ori mai mult decât volumul cazurilor venite în faţa Curţii Supreme a SUA) şi face între 400 şi 700 judecăţi (conform Annual Report of the Court of Justice of the European Communities, 2006).

Tribunalul Serviciului Civil al UEEste una din cele mai noi instituţii ale UE, înfiinţată în anul 2004 pentru a prelua

de la Curtea de Primă Instanţă orice cazuri implicând dispute între instituţiile UE şi staff-ul lor. Şi-a început activitatea în 2005 şi este constituită din 7 judecători numiţi pentru mandate de 6 ani reînnoibile şi supravegheată de un preşedinte. Deciziile sale pot fi apelate de către Curtea de Primă Instanţă pentru chestiuni legale iar în situaţii excepţionale de către CEJ.

Surse ale legii UEBazele sistemului juridic american sunt furnizate de Constituţiile SUA şi ale

statelor americane. Acestea formulează nu numai regulile fundamentale ale sistemului politic, dar şi principiile pe care se întemeiază orice lege americană. Legile însele derivă dintr-o complexă varietate de surse, dar constituţiile prevăd responsabilităţile în a face legi şi delimitează hotarele pe care legea nu le poate atinge. Modul specific în care principiile constituţionale guvernează legile este redat în reglementările tribunalelor federal şi ale statelor.

UE nu are o constituţie – în sensul că nu există un document unic care să fie echivalentul funcţional al Constituţiei SUA, dar are tratate care au fost periodic amendate şi care, colectiv, funcţionează ca un fel de constituţie a UE.

Tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa (Tratatul Constituţional) a fost un tratat internaţional neratificat. El ar fi înlocuit tratatele existente ale UE cu un text unic, conferind forţă legală Cartei Drepturilor Fundamentale şi ar fi extins sistemul de vot al majorităţii calificate în arii ce funcţionaseră anterior pe baza unanimităţii. Tratatul a fost semnat la 29 octombrie 2004 de către reprezentanţii celor 25 de state membre de atunci. El a fost apoi ratificat de 18 state, ratificarea incluzând şi referendum-uri (în Spania şi Luxemburg). Dar respingerea documentului de către votanţii francezi şi olandezi în mai şi iunie 2005 a pus capăt procesului de ratificare.

După o perioadă de reflecţie, Tratatul de la Lisabona a fost creat pentru înlocuirea Tratatului Constituţional. Acesta a inclus multe dintre modificările prevăzute iniţial în Tratatul Constituţional, dar ele au fost formulate ca amendamente la tratatele existente. Semnat la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatele UE (vezi Tabelul 2.4.2) reprezintă sursa „primară” a legii europene.

Tabel 2.4.2 Tratatele UE

Tratat Data semnării Data intrării în vigoare ScopTratatul de la Paris 18.04.1951 23.07.192 Să creeze o relaţie de

(Tratatul de instituire a CECO)

interdependenţă între industriile cărbunelui şi oţelului pentru ca nici o ţară să nu îşi mai poată mobiliza forţele armate fără ştirea celorlalte. Această decizie a dus la eliminarea neîncrederii şi a tensiunilor acumulate pe durata celui de al doilea război mondial.

Tratatele de la Roma (CEE şi Euratom)

25.03.1957 1.01.1958 Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom)

Tratatul de fuziune (Tratatul de la

Bruxelles)

8.04.1965 1.07.1967 Să simplifice cadrul instituţional european, să creeze o singură comisie pentru toate cele 3 Comunităţi Europene (CEE, Euratom, CECO).

Actul Unic European 17.02.1986 1.07.1987 Să reformeze instituţiile în vederea aderării Portugaliei şi Spaniei şi să accelereze procesul de luare a deciziilor în contextul pregătirilor pentru crearea pieţei unice.Să extindă votul majorităţii calificate în cadrul Consiliului UE.

Tratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene)

7.02.1992 1.11.1993 Să pregătească realizarea uniunii monetare europene şi să introducă elemente ale uniunii politice (cetăţenie, politică externă comună, afaceri interne).

Tratatul de la Amsterdam

2.10.1997 1.05.1999 Să reformeze instituţiile UE în pregătirea extinderii către noi state membre.

Tratatul de la Nisa 26.02.2001 1.02.2003 Să reformeze instituţiile pentru ca UE să poată funcţiona eficient şi după extinderea până la 25 de state membre.

Tratatul de la Lisabona2

13.12.2007 1.12.2009 Să transforme UE într-o entitate mai

2 Vezi http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_en.htm

democratică, mai eficientă şi mai aptă să abordeze, al unison, probleme globale, cum ar fi schimbările climatice.

Există şi surse “secundare” ale legii UE, care constau în toate legile obligatorii adoptate de UE (reglementări, directive şi decizii), legea internaţională relevantă şi propriile interpretări ale CEJ. Judecăţile Curţii au conferit legii UE mai multă forţă, suplinind slăbiciunile apărute ca urmare a compromisurilor făcute pentru a se ajunge la acorduri privind diferitele legi, Curtea nu numai că oferă interpretări tehnice, dar uneori face un pas mai departe, umplând golurile şi rezolvând confuziile apărute.

Modul de lucru al CEJComisia Europeană este adesea descrisă ca gardian al tratatelor, dar CEJ este

cea care a fost însărcinată prin tratate cu supravegherea respectării legii în interpretarea şi aplicarea acestor tratate. Curtea este organul juridic suprem al UE: deciziile sale sunt finale, ea este curtea finală de apel asupra tuturor legilor UE. Ca atare, ea a jucat un rol vital în determinarea caracterului UE şi în extinderea ariei de acoperire a legii UE. De exemplu, când Comunitatea s-a confruntat cu un blocaj la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, Curtea a menţinut vie ideea unei comunităţi care însemna mai mult decât o uniune vamală. Ea a fost puternic implicată în cazuri privind piaţa unică, cum ar fi decizia Cassis de Dijon3, stabilind principiul recunoaşterii reciproce ce a stat la baza Actului Unic European.

Activitatea Curţii constă în 2 categorii de proceduri:1) Reglementări preliminare şi2) Acţiuni directe

1) Reglementările preliminareAceste reglementări alcătuiesc partea cea mai importantă a activităţii Curţii şi

reprezintă 40-60% din cazurile analizate. Conform Tratatului de la Roma, o curte naţională poate (şi uneori trebuie) să consulte CEJ pentru o reglementare privind interpretarea sau validitatea unei legi a UE care se iveşte într-un caz de la nivel naţional.

Problem validităţii este foarte critică, deoarece ar apărea haosul dacă curţile naţionale ar putea declara legea UE invalidă.

Cuvântul “preliminar” este însă înşelător: reglementările sunt de obicei solicitate şi date în timpul derulării unui caz, nu înaintea deschiderii acestuia. De aceea termenul “reglementări concurente” ar putea fi mai potrivit.

2) Acţiunile directeAcestea sunt cazuri în care un individ, o corporaţie, un stat membru sau o

instituţie a UE aduce acţiuni direct înaintea Curţii de Justiţie (mai degrabă decât

3 În 1979 Germania Occidentală a refuzat importurile lichiorului francez din coacăze negre, Cassis de Dijon, deoarece conţinutul de alcool (15-20%) era sub minimul german pentru lichioruri din fructe (25%). Importatorul a ripostat, spunând că aceasta era o “restricţie cantitativă asupra importurilor”, care era interzisă de Tratatul de la Roma. Curtea de Justiţie a fost de acord, stipulând că băuturile alcoolice produse şi vândute legal într-un stat membru nu puteau fi interzise de la vânzare în alt stat pe motiv că au un conţinut mai scăzut de alcool.

înaintea unei curţi naţionale), de obicei cu o instituţie UE sau un stat membru ca apărător. Ele pot lua mai multe forme:

- Acţiuni pentru neîndeplinirea unei obligaţiiAcestea sunt cazuri în care un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind

legea UE şi pot fi aduse în instanţă fie de către Comisie, fie de un stat membru. Statului membru acuzat i se acordă 2 luni pentru a oferi o compensaţie, astfel că multe din aceste cazuri sunt rezolvate înainte de a ajunge în faţa Curţii. Dacă un star nu se conformează odată ce acţiunea în instanţă a început, cazul ajunge la Curte, care investighează problema şi decide asupra măsurilor de luat. Acestea pot consta într-o amendă sau în suspendarea plăţilor UE către acel stat (de exemplu, în cadrul Fondului European de Dezvoltare Regională).

- Acţiuni pentru anulareAceste acţiuni au ca scop asigurarea conformării legilor UE (chiar a opiniilor şi

recomandărilor fără caracter obligatoriu) la tratate şi sunt aduse în încercarea de a le anula pe cele care nu se conformează. Dacă un stat membru, un individ sau o instituţie europeană consideră că o lege UE este ilegală, aceştia îi pot cere anularea. Curţii i se conferă astfel puterea de a revizui legalitatea actelor instituţiilor UE.

- Acţiuni pentru eşecul de a acţionaAceste acţiuni privesc eşecul unei instituţii UE de a acţiona în conformitate cu

termenii tratatelor şi pot fi aduse în instanţă de către alte instituţii, state membre sau indivizi, care sunt implicaţi direct şi personal. DE exemplu, Parlamentul european a adus o asemene acţiune împotriva CM în 1983, acuzând Consiliul că nu a reuşit să se pună de acord asupra unei politici comune de transport, aşa cum impunea Tratatul CEE. Curtea a decis în 1985 că, deşi era o obligaţie, nu se stabilise un program în timp, astfel că rămânea ca statele membre să decidă modul de acţiune.

- Acţiuni pentru dauneAceste cazuri se referă la litigii aduse de membrii staff-ului împotriva instituţiilor

UE care sunt angajatorii lor. Sunt singurele cazuri în care un individ privat se poate adresa direct Curţii.

- ApeluriCEJ poate audia apeluri privind puncte de lege referitoare la judecăţile făcute de

Curtea de Primă Instanţă.

Curtea are de asemenea dreptul de opinie în cazuri în care este necesară o decizie asupra compatibilităţii draft-urilor acordurilor internaţionale cu tratatele europene. Comisia, CM şi statele membre pot solicita opinia Curţii, iar dacă aceasta îşi exprimă o poziţie nefavorabilă, draftul acordului trebuie modificat înainte ca UE să îl poată semna.

2.5 Consiliul European

Consiliul European este locul de întâlnire al şefilor de stat sau de guvern ai ţărilor membre ale UE, al preşedintelui său şi al preşedintelui Comisiei Europene. Acest grup se întruneşte în scurte summit-uri şi schiţează direcţia de politică strategică a UE, constituindu-se într-un fel de “board” de directori pentru UE. El trasează linia generală de acţiune, lăsând de obicei altor instituţii (în particular Comisia şi CM) să se ocupe de

detaliile aferente. A fost creat în 1974 ca răspuns la sentimentul liderilor Comunităţii Europene că aceasta avea nevoie de o conducere mai puternică pentru a soluţiona blocajele în adoptarea deciziilor şi pentru a da un sens general de acţiune.

Existenţei sale i s-a conferit recunoaştere legală prin Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht confirmând că acest Consiliu va oferi Uniunii imboldul necesar pentru dezvoltare şi va defini în acest scop liniile politice directoare.

În esenţă, Consiliul European are un caracter interguvernamental, dar aceasta nu înseamnă că ignoră interesele europene de ansamblu. A fost un motor important al integrării, lansând noi iniţiative majore (ca de pildă fiecare nou tratat al UE), formulând declaraţii-cheie privind crizele internaţionale, generând schimbările instituţionale ale UE şi conferind avânt politicii externe europene. Fără summit-urile Consiliului, Comunitatea nu ar fi supravieţuit “euro-sclerozei” anilor 1970 şi nu ar fi fost posibilă lansarea programului pieţei unice în anii 1980 şi nici ajustarea la modificările climatului internaţional în anii 1990. Consiliul a avut însă şi eşecuri, cum ar fi inabilitatea de a impulsiona reforma agricolă şi bugetară şi de a ajunge la o atitudine comună a UE privind războaiele din Golf, conflictul bosniac şi criza din Kosovo.

Dacă Consiliul defineşte cadrul general al problematicii europene, un ansamblu crescând de agenţii mai specializate a fost creat de-a lungul anilor pentru a trata interesele europene mai de detaliu. Cele mai proeminente dintre acestea sunt Banca Centrală Europeană, responsabilă de administrarea zonei euro şi stabilirea ratelor dobânzii şi Europol, o organizaţie de urmărire a criminalităţii, ocupându-se de schimbul de informaţii în probleme cum ar fi terorismul şi traficul de droguri. O altă agenţie, Comitetul Economic şi Social, asigură angajaţilor, muncitorilor şi altor interese sectoriale un forum în care se pot întâlni şi oferi consiliere pentru instituţiile UE, în vreme ce Comitetul Regiunilor face aproape acelaşi lucru pentru guvernele locale şi regionale. Pe măsura amplificării activităţii UE; lista agenţiilor specializate s-a mărit, aşa încât noi organisme se ocupă de tot felul de probleme, precum pregătirea profesională, siguranţa ocupaţională, sănătate, controlul pescuitului, prevenirea şi controlul bolilor, mediu, monitorizarea rasismului, siguranţa aviatică şi maritimă.

Scurt istoricIdeea unor întâlniri oficiale la nivel înalt îşi are rădăcinile în concepţia lui Charles

de Gaulle privind uniunea politică. În iulie 1960 el a avansat propunerea unei uniuni politice europene care să includă summit-uri periodice ale şefilor de state sau guverne şi ale miniştrilor de externe. Cu toate că motivele sale nu au fost privite cu încredere de mulţi parteneri din CEE, ideea a supravieţuit, iar primele summit-uri oficiale s-au ţinut în 1961 – în februarie la Paris şi în iulie la Bonn. La meeting-ul de la Paris a fost format un comitete sub conducerea lui Christian Fouchet, ambasadorul francez în Danemarca, care a produs draft-ul unui tratat pentru o „uniune de state”, incluzând sugestia unui consiliu al şefilor de guverne sau al miniştrilor de externe care să se întâlnească o dată la patru luni şi să ia decizii pe baza unanimităţii. Dar pentru că planul Fouchet a fost o încercare de a construi o Comunitate dominată de Franţa, el s-a bucurat de puţină susţinere în afara ţării.

Până în 1969 nu s-au mai ţinut asemenea summit-uri, devenind tot mai limpede pe acea vreme că nu exista un sens clar al direcţiei CE. Şi că luarea deciziilor era blocată de nenumărate lupte pentru promovarea intereselor naţionale în CM. Încheierea

sistemului Bretton Woods în anul 1971 a scos în evidenţă inabilitatea Europei de a reacţiona rapid şi eficient la crizele externe majore, aşa cum a fost slabul răspuns al Comunităţii la criza energetică, determinându-l pe ministrul francez al afacerilor externe Michel Jobert să declare că Europa era o „non-entitate” (conform Defarges, 1988). Jean Monnet (1978) a argumentat că era necesar un organism suprem pentru a ghida Europa în dificila tranziţie de la suveranitatea naţională la cea colectivă, sugerând ca acesta să fie numit „Guvernul European Provizoriu”.

La un summit ţinut la Copenhaga în decembrie 1973 s-a hotărât aranjarea unor întâlniri mai frecvente între şefii de guverne. CE era marcată atunci de „euro-scleroză”, iar urgenţa de acţiune a fost presată de modificările politice din Marea Britanie, Franţa şi Germania. În Marea Britanie, primul ministru pro-european Edward Heath a pierdut alegerile în februarie 1974 în favoarea lui Harold Wilson, care a cerut o renegociere a termenilor statului de membru al Marii Britanii. Între timp, pro-europeanul Valéry Giscard d’Estaing a fost ales preşedinte al Franţei în luna mai, exact când Willy Brandt a fost înlocuit de Helmut Schmidt în funcţia de cancelar al Germaniei Occidentale. Acesta a mutat orientarea politicii externe de la „Ostpolitik” (acomodarea cu Estul) la un nou accent asupra CE. Giscard d’Estaing şi Schmidt erau amândoi economişti şi lucraseră împreună ca miniştri de finanţe la începutul anilor 1970: de aceea realizau complexitatea problematicii economice curente.

Această combinaţie de crize şi schimbări de lideri naţionali a dus la organizarea summit-ului şefilor de guverne de la Paris (decembrie 1974), unde s-a decis oficializarea legăturilor dintre aceştia. Giscard d’Estaing şi Helmut Schmidt au susţinut necesitatea aducerii regulate laolaltă a liderilor pentru stabilirea orientării politice şi soluţionarea blocajelor. S-a hotărât întâlnirea de cel puţin 3 ori pe an a şefilor de guverne şi formularea unei abordări comune a provocărilor integrării. Nu s-a spus însă nimic despre puterile noului organism şi despre relaţiile sale cu celelalte instituţii, nu i s-a conferit o poziţie legală, evitându-se crearea unor complicaţii în sistemul de luare a deciziilor de la nivelul CE. Îngrijorarea statelor Benelux că aceste summit-uri ar slăbi calităţile supranaţionale ale Comunităţii au fost în parte calmate prin decizia de a se ţine alegeri directe pentru PE. Noii instituţii chiar i-a lipsit un nume, până la anunţul lui Giscard d’Estaing la o conferinţă de presă că “Summit-ul european este mort; trăiască Consiliul European!” (Morgan, 1976).

Consiliul European este singura instituţie europeană fără un secretariat sau un corp salariat de funcţionari. Primul meeting al Consiliului s-a ţinut la Dublin în martie 1975. Întâlnirile s-au desfăşurat de aproximativ 3 ori pe an în anii 1970 şi 1980, dar în decembrie 1985 s-a luat decizia ca acestea să se ţină doar de 2 ori pe an, în iunie şi decembrie, cu meeting-uri suplimentare extraordinare – dacă era nevoie.

Recunoaşterea legală a Consiliului a avut loc prin Actul Unic European.

StructurăConsiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor

membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate

decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei.

Preşedintele Consiliului European este Herman Van Rompuy. Al doilea mandat al său a început la 1 iunie 2012 şi expiră la 30 noiembrie 2014.

Consiliul European se întruneşte de 2 ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, preşedinţia rotativă a Consiliului European şi a Cm a fost înlocuită cu un preşedinte „full-time”, responsabil cu prezidarea Consilului şi având atribuţia unui reprezentant extern al UE. Preşedintele este ales de Consiliu cu votul majorităţii calificate pentru un mandat de 2 ani şi jumătate ce poate fi reînnoit o singură dată. Preşedintele nu poate fi lider al unui stat membru dar poate avea o poziţie într-o altă instituţie a UE.

Summit-urile Consiliului European aveau cândva loc fie în capitala unui stat membru fie într-un oraş dintr-o regiune însemnată, cum ar fi Cardiff, Veneţia, Strasbourg sau (în decembrie 1991) Maastricht, unde a fost semnat Tratatul UE. Grecii foloseau summit-urile ţinute la ei pentru a combina afacerile cu plăcerea, organizându-le pe insula Rodos (1988) şi Corfu (1994). Pentru a fi mai puţin costisitoare şi mai eficiente, aproape toate întâlnirile au loc acum la Bruxelles.

Trei caracteristici stau la baza funcţionării Consiliului şi a înţelegerii rolului său în sistemul UE:

a) Flexibilitatea Lipsa regulilor, a reglementărilor şi a birocraţilor aferenţi conferă Consiliului un

grad de libertate şi independenţă de care nu se bucură nici o altă instituţie europeană.b) Caracterul informal Summit-urile Consiliului European sunt pregătite cu luni întregi înainte, dar

agendele de lucru sunt menţinute cu o orientare generală. Întâlnirile nu au nevoie de voturi formale, ele sunt pe cât posibil de restrânse şi informale.

c) Delegarea Consiliul nu este implicat în afacerile de rutină de zi cu zi ale UE. El se

concentrează asupra tabloului de ansamblu, lăsând alte instituţii să se ocupe de detalii. În acelaşi timp, el acţionează ca un fel de curte de apel dacă încercările de a se ajunge la un acord - la niveluri de decizie mai scăzute - eşuează.

Modul de funcţionare Pregătirea este cheia succesului summit-urilor europene. În mod oficial, Consiliul

nu are o anumită agendă, dar o orientare este necesară, astfel că oficialii de la preşedinţie lucrează de obicei împreună cu CM pentru a identifica problemele de dezbătut, care sunt transmise de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi. Pregătirea începe de îndată ce un stat membru preia preşedinţia CM în ianuarie sau în iulie.

Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula unanimităţii sau a majorităţii calificate, în funcţie de prevederile Tratatului.

Problemele de agenda de lucru depind de împrejurări: delegaţiile naţionale au în mod normal chestiuni pe care doresc să le discute, există o anumită continuitate de la summit-urile precedente iar liderii au adesea în vedere o problemă presantă sau o

situaţie de urgenţă ce necesită o decizie. Anumite chestiuni (în special cele economice) sunt de obicei abordate la fiecare summit, Comisia poate promova aspecte pe care ar dori să le discute, iar o preşedinţie activă poate folosi summit-ul pentru a aduce interese naţionale sau regionale în atenţia şefilor de stat sau guvern. Summit-urile pot de asemenea să lanseze ocazional sau să finalizeze o iniţiativă majoră de politică, ca de exemplu summit-ul din iunie 2007, care a ajuns la un acord asupra unui „draft” al tratatului de reformă, capre apoi trebuia dezvoltat în detaliu şi ratificat de către statele membre.

Potrivit Declaraţiei de la Paris din 1974 şi a Declaraţiei de la Stuttgart din 1983, lista obiectivelor summit-urilor Consiliului cuprinde:

- schimbarea de păreri pentru a se ajunge la un consens european;- asigurarea unui imbold politic pentru dezvoltarea UE;- începerea cooperării în noi arii de politică;- oferirea de direcţii politice generale pentru UE şi dezvoltarea unei politici

externe comune;- garantarea consistenţei politice;Aşa cum am arătat, în afara summit-urilor obişnuite, pot avea loc şi meeting-uri

speciale ale liderilor europeni pentru a trata o problemă presantă sau persistentă. De exemplu, la summit-ul din noiembrie 1989 ţinut la Paris s-au discutat rapidele evenimente derulate în Europa de Est, summit-ul de la Birmingham din octombrie 1992 a abordat criza Mecanismului Ratei de Schimb, summit-ul din iulie 1994 a avut ca scop alegerea unui succesor al lui Jacques Delors, în cel din martie 1999 s-au negociat reformele bugetului UE, iar la cel din februarie 2003 s-a discutat problema invaziei Irak-ului.

Există de asemenea meeting-uri neoficiale ale liderilor UE, ţinute în afara cadrului Consiliului European, dar care urmăresc analiza unor probleme importante pentru UE. De pildă, meeting-ul din octombrie 2005 de la Hampton Court (lângă Londra) a abordat problema globalizării, iar la întâlnirea din octombrie 2006 ţinută la Lahti, Finlanda, a avut loc o discuţie cu preşedintele rus Vladimir Putin.

Consiliul European este în prezent instituţia europeană cu cea mai mare putere de decizie.

2.6Instituţii specializate ale UE

Pe măsura extinderii şi adâncirii integrării europene, activitatea instituţiilor specializate şi necesitatea creării de noi instituţii a sporit. Unele au existat încă de la început, iar altele au fost înfiinţate ulterior. Ca instituţii specializate ale UE, vom trata în continuare:

- Banca Centrală Europeană- Banca Europeană de Investiţii- Curtea Auditorilor- Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare

- Comitetul Economic şi Social- Comitetul Regiunilor- Europol- Agenţia Europeană a Mediului

Banca Centrală Europeană (BCE)

Eurotower - sediul BCE din Frankfurt pe Main

Dacă băncilor naţionale le-au trebuit zeci de ani sau chiar două secole ca să evolueze (de exemplu Banque de France a fost înfiinţată în 1880, Nederlandsche Bank în 1814, Banco de Espaňa în 1856. Banca d’Italia în 1893, iar Deutsche Bundesbank în 1957), BCE a înregistrat o mişcare foarte rapidă.

Drumul către uniunea monetară a trecut prin SME, care a creat în 1979 mecanismul ratei de schimb fixe – cu participarea tuturor monedelor europene, mai puţin lira sterlină. Obiectivul era reducerea volatilităţii cursului de schimb, dar apăreau frecvent ajustări. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European în 1987, ţintind către realizarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi capitalului, a devenit limpede că piaţa unică europeană va fi afectată de fluctuaţiile cursurilor de schimb şi de costurile tranzacţiilor valutare. Soluţia nu putea fi decât o monedă unică şi crearea unei bănci comune care să coordoneze politica monetară.

Precursorul BCE este Institutul Monetar European, care a început să pregătească în 1993, împreună cu băncile centrale naţionale (BCN) din UE, stabilirea viitoarei bănci centrale europene. În doar 5 ani, BCE a preluat responsabilitatea politicii monetare comune pentru zona euro. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare la sfârşitul secolului XX a fost unică din două motive: 1) a introdus un regim monetar nou şi comun pentru ţări diferite şi 2) banca centrală a zonei euro este o organizaţie monetară supranaţională.

BCE, situată în Frankfurt pe Main (Germania), a fost înfiinţată la date de 1 iunie 1998, într-o perioadă în care modelul bancar central bazat pe ţintirea inflaţiei şi pe independenţa faţă de guvern era la cote maxime. Este de asemenea bine cunoscut faptul că modelul utilizat pentru organizarea BCE a fost Deutsche Bundesbank.

Zona euro a început să funcţioneze din momentul în care responsabilitatea politicii monetare a fost transferată de la băncile centrale naţionale ale celor 11 state membre ale UE4 (care doreau şi îndeplineau condiţiile pentru trecerea la euro) în ianuarie 1999. Grecia s-a alăturat în 2001, Slovacia în 2009, iar Estonia în 2011.

4 Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Irlanda, Belgia, Olanda, Luxemburg.

Crearea zonei euro şi a BCE a fost o piatră de hotar în îndelungatul şi complexul proces al integrării europene. BCE poate fi considerată cea mai federală instituţie a UE.

În vederea pregătirii, conducerii şi implementării politicii monetare unice, structura instituţională a BCE cuprinde 3 organe de decizie (vezi Figura 2.6.1): 1) Consiliul Guvernatorilor; 2) Comitetul executiv şi 3) Consiliul General.

Consiliul Guvernatorilor este format din cei 6 membri ai Comitetului Executiv şi din guvernatorii BCN (17 în prezent).

Comitetul Executiv este alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi 4 membri, toţi numiţi prin acordul şefilor de stat sau de guvern al ţărilor zonei euro.

Consiliul General este compus din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi din guvernatorii BCN ale tuturor statelor membre ale UE. El va exista atâta timp cât vor exista state membre ce nu au adoptat moneda euro.

Cadrul instituţional al BCE presupune o bancă centrală independentă de influenţele politice. Principiul independenţei este prevăzut în Articolul 108 al Tratatului UE. În exercitarea atribuţiilor lor, nici BCE şi nici BCN nu le este permis să ceară sau să primească instrucţiuni de la instituţiile comunitare, de la vreun guvern, stat membru sau alt organism. BCE are propriul buget, iar capitalul său este subscris şi vărsat de BCN ale eurozonei.

Figura 2.6.1 - Organele de decizie ale BCE

Sursa: European Central Bank (2004), The monetary policy of the ECB, p. 10.

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Cu sediul în Luxemburg, BEI este o instituţie autonomă înfiinţată în 1958 în termenii Tratatului de la Roma pentru a încuraja “o dezvoltare constantă şi echilibrată” în CEE prin asigurarea finanţării pe termen lung a proiectelor de capital. BEI trebuie să acorde preferinţă proiectelor ce ajută regiunile mai sărace din UE şi să promoveze reţelele de comunicare, protecţia mediului, conservarea energiei şi modernizarea competitivităţii industriei europene. Banca poate da împrumuturi şi ţărilor non-membre UE. Fondurile sale provin din împrumuturile de pe pieţele internaţionale de capital şi din subscrierile ţărilor membre ale UE. BEI se ocupă numai de împrumuturi de mari dimensiuni, rar dă cu împrumut mai mult de jumătate din costul investiţional total al unui proiect, iar uneori cofinanţează proiecte împreună cu alte bănci. Preocuparea centrală a Băncii din ultimii ani au reprezentat-o proiectele ce susţin promovarea pieţei unice prin dezvoltarea reţelelor transeuropene de drumuri, căi ferate şi comunicaţii. Cel mai mare proiect de acest gen a fost Eurotunelul dintre Franţa şi Marea Britanie care s-a deschis în 1994. A susţinut de asemenea proiectul Airbus şi trenul de înaltă viteză al Franţei (TGV), a contribuit la proiecte ce au ajutat ţările Europei de Est să se pregătească pentru calitatea de membru UE, finanţând chiar proiecte în ţări non-europene mai sărace cum ar fi Lesotho şi Ciad.

BEI este condusă de un Comitet de Guvernatori alcătuit din miniştrii de finanţe ai statelor membre, care numesc un Comitet de Directori pentru adoptarea deciziilor (27 de membri plus un reprezentant din partea Comisiei Europene) pe termene de 5 ani reînnoibile şi un Comitet de Management pe termene de 6 ani reînnoibile.

Curtea AuditorilorEste organismul ce asigură supravegherea financiară a UE, având sediul în

Luxemburg. A fost înfiinţată în anul 1977 pentru a înlocui corpurile separate de audit pentru CEE/Euratom şi CECO. Curtea se autointitulează “conştiinţa financiară” a UE. Ea realizează audituri anuale ale conturilor tuturor instituţiilor UE pentru a se asigura că veniturile au fost încasate iar cheltuielile s-au efectuat într-o manieră legală şi regulată şi monitorizează managementul financiar al Uniunii.

Cea mai importantă atribuţie a Curţii este legată de bugetul UE, pe care îl auditează atât pe baza conturilor furnizate de Comisia Europeană în luna iunie a fiecărui an, cât şi a conturilor propriei sale evidenţe independente. Curtea dă apoi rapoarte Comisiei, Consiliului de Miniştri şi Parlamentului la sfârşitul lunii noiembrie din fiecare an. Parlamentul trebuie să aprobe Raportul Curţii în luna aprilie a anului următor, dar poate utiliza raportul şi pentru a impune modificări ale cheltuielilor Comisiei şi ale obiceiurilor sale de cheltuială.

Curtea a emis adesea critici aspre privind risipa, managementul defectuos şi frauda în afacerile financiare ale UE. A descoperit cheltuieli excesive şi chiar fraudă masivă în ceea ce priveşte politica agricolă comună. A atenţionat asupra inadecvării măsurilor întreprinse de Comise legate de utilizarea şi administrarea fondurilor structurale. Deşi natura activităţii sale ar părea nepopulară pentru Comisie, în realitate cele două instituţii au o strânsă relaţie de cooperare. Curtea are o relaţie simbiotică şi cu Parlamentul, ele ajutându-se reciproc în promovarea puterilor şi profilului fiecăreia.

Curtea are 27 de auditori, câte unul din fiecare stat membru, ei fiind numiţi pentru un mandat de 6 ani reînnoibil. Nominalizările vin de la guvernele naţionale şi trebuie aprobate unanim de către CM. Auditorii aleg apoi dintre ei o persoană în funcţia de

preşedinte pentru un mandat de 3 ani reînnoibil. Membrii Curţii trebuie să fie membri ai unui organism de audit în propria lor ţară sau să aibă calificarea adecvată, dar se aşteaptă ca ei să acţioneze în interesul UE şi să fie complet independenţi. Asemănător Curţii de Justiţie, membrii pot lucra în camere de numai câţiva membri fiecare.

Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)BERD nu este o instituţie europeană, dar activitatea ei are un puternic impact

asupra politicilor economice ale UE. Ca şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială), BERD a fost înfiinţată pentru a furniza împrumuturi, a încuraja investiţiile de capital şi a promova comerţul, dar accentul său specific a fost asupra ajutării ţărilor din Europa de Est în a-şi realiza tranziţia la economia de piaţă. Ideea înfiinţării acestei bănci a fost sugerată de preşedintele francez François Mitterand în 1989 şi aprobată de Consiliul European, Banca începându-şi operaţiile în martie 1991. Ea a devenit investitorul major din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. În timp ce Banca Mondială acordă împrumuturi în principal guvernelor, la insistenţa SUA, 60% din împrumuturile BERD sunt canalizate către sectorul privat.

Cu sediul la Londra, BERD este o bancă independentă în care deţin acţiuni 60 de ţări, împreună cu UE şi Banca Europeană de Investiţii. Cele mai multe acţiuni aparţin SUA, Marii Britanii, Franţei, Germaniei, Italiei şi Japoniei. Banca are un Consiliu de Guvernatori, care sunt reprezentanţi ai tuturor ţărilor deţinând acţiuni, de obicei miniştrii de finanţe. Acest Consiliu numeşte un preşedinte care supraveghează operaţiunile Băncii.

Comitetul Economic şi SocialCu sediul în Bruxelles, acest Comitet este un organ consultativ înfiinţat prin

Tratatul de la Roma pentru a oferi angajatorilor, muncitorilor şi altor grupuri de interese un forum în care să se poată întâlni, discuta şi emite opinii adresate Comisiei Europene, Consiliului UE şi –mai recent – Parlamentului European.

Comitetul s-a proiectat după modelul unor organisme existente deja în cinci din cele şase state fondatoare ale CEE (fără Germania Occidentală), fiind creat în parte din cauza temerilor potrivit cărora PE nu va reprezenta interesele naţionale (dar care s-au dovedit nefondate).

Comitetul Economic şi Social are 344 de membri provenind din statele membre – aproximativ în funcţie de mărimea populaţiei (vezi Tabelul 2.6.1).

Tabel 2.6.1: Numărul membrilor Comitetului Economic şi Social

Germania 24 Suedia 12Marea Britanie 24 Bulgaria 12

Franţa 24 Danemarca 9Italia 24 Finlanda 9

Spania 21 Irlanda 9Polonia 21 Lituania 9

România 15 Slovacia 9Austria 12 Estonia 7Belgia 12 Letonia 7

Republica Cehă 12 Slovenia 7Grecia 12 Cipru 6

Ungaria 12 Luxemburg 6Olanda 12 Malta 5

Portugalia 12 TOTAL 344

Membrii Comitetului sunt reprezentanţi ai grupurilor de interese economice şi sociale din toată Europa. Ei sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de CM pentru un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. Nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni.

Există 3 grupuri de membri:1. Angajatori2. Salariaţi 3. Activităţi diverse (de exemplu producători agricoli, consumatori, activişti

ecologişti, activişti pentru drepturile familiei, organizaţii neguvernamentale etc.).

Consultarea Comitetului Economic şi Social de către Comisia Europeană este absolut necesară în câteva domenii, incluzând agricultura, politica socială, politica regională şi problemele de mediu.

Slăbiciunea esenţială a Comitetului este aceea că nici Comisia şi nici CM nu sunt obligate să acţioneze pe baza opiniilor sau punctelor sale de vedere. “Consultarea” este un concept ambiguu şi, deşi Comisia poate “lua notă” de o opinie a Comitetului iar CM poate recunoaşte o opinie drept “utilă”, aceasta nu înseamnă mare lucru. Influenţa Comitetului este minimizată şi de faptul că membrii săi nu sunt plătiţi şi nu sunt recunoscuţi oficial ca reprezentanţi ai organismelor cărora aparţin. De asemenea, propunerile UE sunt adesea trimise acestui Comitet numai după ce au atins un stadiu avansat de dezbatere în CM sau Parlament, iar pe măsură ce PE devine tot mai puternic, valoarea Comitetului în forma sa prezentă devine tot mai nesigură (McCormick, 2008).

Comitetul Regiunilor (CoR)Disparităţile de avuţie şi venituri în Europa au constituit întotdeauna un handicap

pentru procesul de integrare. Nu poate exista un comerţ liber echilibrat, o adevărată piaţă unică sau chiar o uniune economică şi politică semnificativă atâta timp cât anumite părţi ale UE sunt mai bogate sau mai sărace decât altele. Această problemă a fost adresată prin crearea a trei entităţi: Fondul European de Dezvoltare Regională în 1975, o Adunare ad-hoc a Regiunilor Europene în 1985 şi un Consiliu Consultativ al Autorităţilor Regionale şi Locale în 1988. Necesitatea unui răspuns mai puternic a dus la înfiinţarea, în termenii Tratatului de la Maastricht, a Comitetului Regiunilor.

Având sediul în Bruxelles, CoR s-a întrunit pentru prima dată în ianuarie 1994. el are aceeaşi structură a membrilor ca şi Comitetul Economic şi Social: 344 de membri aleşi de statele membre. Deşi Tratatul de la Maastricht nu a specificat ce calificări trebuie să aibă membrii Comitetului (în afară de faptul că ei trebuie să fie reprezentanţi ai organismelor regionale şi locale), majoritatea sunt aleşi de oficialii guvernamentali locali, adică primari şi membri ai consiliilor locale, provinciale, regionale sau guvernamentale.

CoR se întruneşte în sesiuni plenare de 5 ori pe an şi are acelaşi rol consultativ ca şi Comitetul Economic şi Social. El promovează subsidiaritatea şi trebuie consultat de Comisie şi de CM în privinţa problemelor legate de coeziunea economică şi socială,

reţelele transeuropene, sănătate publică, educaţie şi cultură, furnizând UE o perspectivă locală şi regională asupra politicii. CoR suferă însă de aceleaşi probleme structurale ca şi Comitetul Economic şi Social.

Europol (Oficiul European de Poliţie)Odată cu deschiderea graniţelor dintre statele membre prin Actul Unic European

şi cu Tratatul de la Maastricht – care a făcut justiţia şi afacerile interne unul din cei trei stâlpi ai UE, trebuia dată o anumită orientare dezvoltării cooperării poliţieneşti, de unde a apărut crearea Europol.

Cu sediul la Haga, Europol nu este un organism de impunere a legii de genul FBI în SUA, ci mai mult de genul Interpol, organizaţia internaţională de poliţie înfiinţată în 1923 şi situată în Franţa la Lyon. Sarcina sa constă în a supraveghea un schimb de informaţii la nivelul întregii UE cu scopul combaterii terorismului, traficului de droguri, contrabandei de autovehicule, reţelelor clandestine de imigraţie, traficului ilegal de material nuclear, falsificării şi spălării banilor şi a altor forme periculoase de criminalitate internaţională. Europol coordonează operaţii între forţele naţionale de poliţie din UE, jucând un rol de susţinere a acestora. S-a văzut în Europol un precursor al unei forţe europene de poliţie, dar având în vedere că nu există un cod penal comun sau lege a poliţiei în UE, este improbabilă emergenţa unei asemenea forţe în viitorul apropiat.

Europol a devenit pe deplin operaţional în iulie 1999. El este condus de un Comitet de Management cu câte un reprezentant din fiecare stat membru. Există o Direcţie as Europol alcătuită dintr-un director numit pe termen de 5 ani (care poate fi reînnoit pentru un termen de 4 ani) şi 3 deputaţi numiţi pentru mandate de 4 ani, ce pot fi reînnoite o singură dată. Numirile sunt făcute de CM.

Agenţia Europeană de Mediu (AEM)Comunitatea Europeană a început să dezvolte politici de mediu în anul 1972 şi a

instituit o serie de programe de mediu pe 5 ani în 1973. Cu noi puteri asupra politicii de mediu acordate Comisiei Europene de către Actul Unic European, nevoia unui nou sistem de administrare a devenit mai presantă, determinând în 1990 crearea AEM. Progresul acestei instituţii a fost blicat deoarece Franţa a refuzat să agreeze o locaţie pentru AEM până când nu a fost asigurată că reuniunile plenare ale parlamentului nu vor fi mutate de la Strasbourg. Problema a încetat în sfârşit în 1993 când a fost luată decizia ca sediul AEM să se stabilească la Copenhaga.

AEM are un staff de 170 de membri, sarcina sa principală fiind aceea de a furniza informaţii, ea deosebindu-se de Agenţia Protecţiei Mediului din SUA, care are un staff mult mai numeros (de aproximativ 20.000 de persoane) şi care verifică dacă statele americane implementează orientările majore ale legii federale de mediu.

Există o reţea europeană de observare a AEM, în scopul colectării informaţiilor de la statele membre şi de la statele vecine UE. Aceste informaţii sunt utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii şi eficacităţii politicilor de mediu naţionale şi europene şi pentru măsurarea rezultatelor acestor politici.

AEM a publicat o serie de rapoarte asupra stării mediului în Europa, care furnizează date complete asupra protecţiei mediului. Această instituţie cooperează cu alte organizaţii internaţionale, cum ar fi OECD, Consiliul Europei şi Programul de Mediu

al Naţiunilor Unite. Toate cele 27 de ţări ale UE sunt membre ale AEM, alături de Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia şi Turcia.

Rezumatul capitolului

Acest capitol prezintă informaţii asupra instituţiilor vitale ale Uniunii Europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiţie, Consiliul European), a agenţiilor specializate (Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Curtea Auditorilor, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Europol şi Agenţia Europeană a Mediului) şi asupra procesului legislativ al UE. Instituţiile UE sunt descrise prin prisma rolului pe care l-au avut în procesul integrării europene. Este arătat în detaliu modul lor de funcţionare şi procedurile specifice de vot şi de luare a deciziilor majore. Maniera în care sunt abordate invită la o reflecţie asupra oportunităţii alocării puterilor între statele membre ale UE şi instituţiile europene.

Întrebări de verificare

1. Unde regăsim originile Comisiei Europene?2. Cum au evoluat în timp prerogativele şi atribuţiile Comisiei Europene?3. Descrieţi organele de decizie ale Comisiei Europene.4. Evidenţiaţi câţiva preşedinţi prestigioşi ai Comisiei şi punctaţi contribuţia lor la

adâncirea procesului integrării europene.5. Care sunt Direcţiile Generale şi Serviciile Comisiei Europene?6. Enumeraţi cele cinci forme ale legislaţiei UE.7. Care sunt atribuţiile Consiliului UE?8. Prezentaţi un scurt istoric al evoluţiei Consiliului UE.9. Care este structura Consiliului UE?10. Care este importanţa Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi?11. Explicaţi votul majorităţii calificate.12. Care sunt responsabilităţile Parlamentului European?13. Cum a evoluat în timp Parlamentul European?14. Care sunt Comitetele parlamentare?15. Prezentaţi modul de lucru al Parlamentului European.16. Care sunt sarcinile Curţii Europene de Justiţie? Care este deosebirea faţă de

Curtea Supremă a SUA?17. Care sunt cele cinci mari componente ale Curţii Europene de Justiţie?18. După ce model legal a fost inspirat sistemul avocaţilor generali din CEJ?19. Când a fost înfiinţat Tribunalul Serviciului Civil al UE?20. Identificaţi sursele legii în UE.21. Descrieţi pe scurt scopul fiecărui Tratat european.22. Când a fost creat Consiliul European şi care a fost motivaţia înfiinţării sale?

23. Care sunt caracteristicile ce stau la baza funcţionării Consiliului European şi a înţelegerii rolului său în sistemul UE?

24. Explicaţi rolul Băncii Centrale Europene în stabilirea politicii monetare a zonei euro.25. Cui acordă credite Banca Europeană de Investiţii?26. Care este rolul Curţii Auditorilor?27. Este BERD o instituţie europeană?28. Unde are sediul Comitetul Economic şi Social?29. În termenii cărui Tratat european a fost înfiinţat Comitetul Regiunilor?30. Consideraţi Europol un predecesor al unei forţe europene de poliţie?31. De ce este necesară existenţa unei Agenţii Europene de Mediu?