Embed Size (px)
Citation preview
Doru Chiorean şi Adina Pred
CURS OPERARE
CALCULATOR
PERSONAL
COMPATIBIL
IBm - PC
Autori:
Doru Chiorean
Adina Preda
2
2003-2010 Doru Chiorean, Adina Preda
3
Cuprins
1. ARHITECTURA MICROCALCULATORULUI COMPATIBIL IBM - PC ____________________ 7
1.1. UNITATEA DE INTRARE (U.I.) _________________________________________________ 7 1.1.1. Tastatura (“Keyboard”) _______________________________________________________ 7
1.1.2. Mouse–ul __________________________________________________________________ 8
1.1.3. Scanner–ul _________________________________________________________________ 9
1.2. UNITATEA CENTRALĂ (U.C. – “Central Unit”)____________________________________ 9 1.2.1. Microprocesorul central (CPU – Central Processing Unit) ____________________________ 9
1.2.2. Memoria __________________________________________________________________ 11
Memoria internă __________________________________________________________________ 12
Memoria externă __________________________________________________________________ 13 1.2.3. Unităţile de discuri flexibile ___________________________________________________ 13
1.2.4. Unitatea de stocare pe termen lung (discul fix sau harddisk-ul) _______________________ 14
1.2.5. Unitatea de CD-ROM ________________________________________________________ 15
1.2.6. Unitatea de CD-R/W _________________________________________________________ 15
1.2.7. Unitatea de DVD (Digital Video Disc --- Digital Versatile Disk) ______________________ 15
1.2.8. Unitatea BD (Blu-ray Disk) ___________________________________________________ 16
1.2.9. Interfeţele _________________________________________________________________ 16
1.3. UNITATEA DE IEŞIRE (U.E.) __________________________________________________ 17 1.3.1. Monitorul (“Display”) _______________________________________________________ 17
1.3.2. Imprimanta ________________________________________________________________ 17
1.3.3. Plotter-ul __________________________________________________________________ 19
1.3.4. Conectarea a două sau mai multor calculatoare prin modem __________________________ 19
1.3.5. Conectarea a două sau mai multe calculatoare în reţea ______________________________ 19
2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS XP ____________________________________________ 21
Sistem de operare _________________________________________________________________ 21
Tipuri de aplicaţii _________________________________________________________________ 21 Aplicaţii de tip linie de comandă ____________________________________________________ 21
Aplicaţii de tip meniu _____________________________________________________________ 21
Aplicaţii de tip fereastră ___________________________________________________________ 21
Câteva SO: _____________________________________________________________________ 22
2.1. Componentele de bază ale SO MS-DOS ___________________________________________ 24
2.2. Încărcarea sistemului de operare _________________________________________________ 24
2.3. Organizarea fişierelor şi a directorilor ____________________________________________ 25
2.4. Structura de arbore a directorilor ________________________________________________ 25
2.5. Numele unităţilor de disc _______________________________________________________ 26
2.6. Directorul curent ______________________________________________________________ 26
2.7. Dialogul utilizator – MS-DOS____________________________________________________ 26
2.8. Comenzi MS-DOS _____________________________________________________________ 26 2.8.1. Prompterul MS-DOS ________________________________________________________ 27
2.8.2. Schimbarea unităţii curente ___________________________________________________ 27
2.8.3. Afişarea conţinutului unui director ______________________________________________ 27
2.8.4. Crearea unui director ________________________________________________________ 27
2.8.5. Schimbarea directorului curent _________________________________________________ 27
2.8.6. Copierea fişierelor __________________________________________________________ 28
2.8.7. Formatarea ________________________________________________________________ 28
4
2.9. Sistemul de operare WINDOWS XP ______________________________________________ 30
S.O. multiuser şi multitasking _______________________________________________________ 30 Monotasking – Multitasking ________________________________________________________ 30
Monouser – Multiuser _____________________________________________________________ 30
2.10. Ce este WINDOWS XP? _______________________________________________________ 30
2.11. Descrierea desktop-ului WINDOWS XP __________________________________________ 31
2.12. Descrierea butonului Start şi a barei de sarcini. ____________________________________ 32 2.12.1. Meniul START ____________________________________________________________ 32
2.12.2. Personalizarea meniului START ______________________________________________ 32
2.12.3. Opţiunile meniului START __________________________________________________ 33
2.12.4. Bara de sarcini – Taskbar ____________________________________________________ 33
2.13. Structura unei ferestre de tip WINDOWS ________________________________________ 34 2.13.1. Părţile componente ale unei ferestre ____________________________________________ 34
2.13.2. Formele unei ferestre _______________________________________________________ 35
2.13.3. Utilizarea meniurilor, a barelor de instrumente şi a panourilor _______________________ 35
2.13.4. Utilizarea casetelor de dialog _________________________________________________ 36
2.14. Utilitarul My computer (Calculatorul meu) ________________________________________ 37 2.14.1. Deschiderea şi vizualizarea ferestrei My Computer ________________________________ 37
2.14.2. Deschiderea şi vizualizarea ferestrei My Computer ________________________________ 38
2.14.3. Selectarea obiectelor ________________________________________________________ 38
2.14.4. Câteva operaţii care se pot executa cu My computer _______________________________ 38
2.14.5. Crearea fişierelor text _______________________________________________________ 39
2.15. Utilitarul Windows Explorer (Explorarea Windows-ului) ____________________________ 39 2.15.1. Lansarea programului _______________________________________________________ 39
2.15.2. Descrierea programului _____________________________________________________ 39
2.15.3. Operaţii care se pot executa cu programul Windows Explorer ________________________ 39
2.16. Căutarea fişierelor şi a dosarelor ________________________________________________ 40 2.16.1. Căutaţi fişiere şi dosare ______________________________________________________ 40
2.16.2. Folosiţi rezultatele căutării ___________________________________________________ 41
2.17. Schimbarea şi aranjarea modului de vizualizare a fişierelor şi dosarelor _______________ 41 2.17.1. Schimbaţi detaliile afişate pentru fişiere _________________________________________ 41
2.17.2. Aranjarea fişierelor şi dosarelor _______________________________________________ 41
2.18. Control Panel (personalizarea sistemului Windows XP) _____________________________ 42 2.18.1. Vizualizarea ferestrei Control Panel ____________________________________________ 42
2.18.2. Modificarea fundalului pentru spaţiul de lucru ___________________________________ 43
2.18.4. Personalizarea spaţiului de lucru ______________________________________________ 43
2.18.5. Modificarea proprietăţilor de afişare ___________________________________________ 44
2.18.6. Stabilirea datei şi a orei ______________________________________________________ 44
2.18.7. Schimbarea opţiunilor regionale _______________________________________________ 45
2.19. Reţele de calculatoare _________________________________________________________ 46 2.19.1. Generalităţi _______________________________________________________________ 46
2.19.2. Interconectarea TCP/IP ______________________________________________________ 46
2.19.3. Vizualizarea unei reţele _____________________________________________________ 49
2.20. Internet _____________________________________________________________________ 50 2.20.1. Istoria internetului __________________________________________________________ 50
2.20.2. Reţeaua Internet ___________________________________________________________ 52
2.20.3. Ce program folosim pentru navigare? __________________________________________ 52
2.20.4. Cum navigăm în Internet? ___________________________________________________ 53
2.20.5. Adrese Internet ____________________________________________________________ 53
2.20.6. Tehnici de căutare în Internet _________________________________________________ 54
2.20.7. Deschiderea unui cont email __________________________________________________ 55
5
2.21. Viruşi şi antiviruşi ____________________________________________________________ 57 2.21.1. Infectarea cu viruşi a unui calculator. ___________________________________________ 57
2.21.2. Prevenirea infestării ________________________________________________________ 57
2.21.3. Eliminarea viruşilor din calculator. ____________________________________________ 57
2.21.4. Programe antivirus _________________________________________________________ 58
3. MICROSOFT WORD 2003 __________________________________________________________ 59
3.1. Lansarea programului Word ____________________________________________________ 59
3.2. Închiderea programului Word ___________________________________________________ 60
Ecranul Word ____________________________________________________________________ 60
3.3. Deschiderea documentelor ______________________________________________________ 61 3.3.1. Deschiderea unui document nou ________________________________________________ 61
3.3.2. Deschiderea unui document existent ____________________________________________ 61
3.3.2. Deschiderea unui fişier utilizat recent ___________________________________________ 61
3.4. Salvarea documentelor _________________________________________________________ 61 3.4.1. Salvarea fişierelor sub un alt nume ______________________________________________ 62
3.4.2. Salvarea fişierelor fără redenumire ______________________________________________ 62
3.5. Editarea documentelor _________________________________________________________ 62 3.5.1. Selectarea vederii adecvate muncii dumneavoastră _________________________________ 62
3.5.2. Mărirea şi micşorarea scării de afişare ___________________________________________ 63
3.5.3. Deplasarea în document ______________________________________________________ 63
3.5.4. Selectarea unui text __________________________________________________________ 63
3.6. Anularea modificărilor _________________________________________________________ 64
3.7. Mutarea, copierea şi legarea textului sau a graficii __________________________________ 64 3.7.1. Introducerea obiectelor grafice _________________________________________________ 64
3.7.2. Proprietăţile obiectelor grafice _________________________________________________ 65
3.7.3. Mutarea textului şi a graficii ___________________________________________________ 65
3.7.4. Copierea textului şi a graficii __________________________________________________ 65
3.8. Utilizarea facilităţilor de căutare şi înlocuire _______________________________________ 66 3.8.1. Găsirea textului _____________________________________________________________ 66
3.8.2. Înlocuirea textului ___________________________________________________________ 66
3.9. Formatarea caracterelor şi schimbarea fonturilor ___________________________________ 66 3.9.1. Formatarea cu ajutorul tastelor pentru comenzi rapide ______________________________ 67
3.9.2. Comutarea între majuscule şi litere mici şi invers __________________________________ 67
3.9.3. Inserarea caracterelor speciale şi simbolurilor _____________________________________ 67
3.10. Formatarea paragrafelor ______________________________________________________ 67
3.11. Umbrirea şi încadrarea în chenar a paragrafelor __________________________________ 69
3.12. Formatarea aranjării în pagină, a alinierii şi a numerotării __________________________ 69
3.13. Crearea paginilor alăturate şi a marginilor de îndosariere ___________________________ 70
3.14. Stabilirea dimensiunii hârtiei ___________________________________________________ 70
3.15. Crearea anteturilor şi subsolurilor ______________________________________________ 70
3.16. Inserarea numerelor de pagină _________________________________________________ 70
3.17. Crearea şi editarea tabelelor ____________________________________________________ 71 3.17.1. Crearea tabelelor ___________________________________________________________ 71
3.17.2. Adăugarea şi eliminarea celulelor, liniilor şi coloanelor ____________________________ 71
3.18. Imprimarea documentelor _____________________________________________________ 71
4. MICROSOFT EXCEL ______________________________________________________________ 73
4.1. Lansarea programului Excel ____________________________________________________ 73
6
4.2. Operare şi utilizare ____________________________________________________________ 74 4.2.1. Introducerea datelor, textelor şi formulelor _______________________________________ 74
4.3. Aplicaţii de calcul tabelar _______________________________________________________ 74 4.3.1. Etapele pentru elaborarea unei aplicaţii de calcul tabelar sunt: ________________________ 75
4.3.2. Entităţi folosite într-o aplicaţie _________________________________________________ 75
4.4. Date şi celule __________________________________________________________________ 76 4.4.1. Date ______________________________________________________________________ 76
4.4.2. Celule ____________________________________________________________________ 78
4.5. Formule şi funcţii ______________________________________________________________ 81
5. MICROSOFT POWERPOINT _______________________________________________________ 87
5.1. Prezentare generală ____________________________________________________________ 87
5.2. Concepte de bază ______________________________________________________________ 87 5.2.1. Deschiderea aplicatiei POWERPOINT __________________________________________ 88
5.2.2. Crearea unei prezentări noi şi salvarea acesteia ____________________________________ 89
5.2.3. Deschiderea unei prezentări existente şi salvarea acesteia ____________________________ 89
5.2.4. Salvarea prezentărilor sub un alt nume, în alt loc sau în alt format _____________________ 89
5.2.5. Închiderea prezentării ________________________________________________________ 89
5.2.6. Închiderea aplicaţiei PowerPoint _______________________________________________ 89
5.3. Prezentarea ___________________________________________________________________ 89 5.3.1. Crearea unei prezentări _______________________________________________________ 89
5.3.2. Modul de vizualizare al prezentarilor ____________________________________________ 92
5.4. Diapozitive ___________________________________________________________________ 93 5.4.1. Adăugarea unui diapozitiv nou cu format definit ___________________________________ 93
5.4.2. Schimbarea fundalului unui diapozitiv sau a tuturor diapozitivelor unei prezentări ________ 93
5.4.3. Introducerea datelor _________________________________________________________ 93
5.4.4. Efecte aplicate diapozitivelor __________________________________________________ 95
5.5. Imprimarea __________________________________________________________________ 95
BIBLIOGRAFIE ____________________________________________________________________ 97
7
1. ARHITECTURA MICROCALCULATORULUI COMPATIBIL IBM - PC IBM=International Business Machines
Un calculator este un sistem de prelucrare rapidă, precisă şi sigură a datelor, fiind realizat astfel
încât să poată prelua date de intrare, să le transforme conform unor reguli şi apoi să prezinte rezultatele
într-o formă dorită, întregul proces desfăşurându-se sub controlul unor instrucţiuni precise.
O definiţie mult mai sintetică ar fi: calculatorul este un aparat electronic programabil.
Părţile componente inseparabile ale unui calculator sunt:
- aparatura propriu-zisă, care formează aşa numita componenta HARD a calculatorului:
HARDWARE;
- programele de lucru, care formează aşa numita componenta SOFT a calculatorului:
SOFTWARE.
Cele două parţi nu pot exista una fără cealaltă. Hardul este partea fizică a calculatorului, formată
în special din componente electronice iar softul este partea care conţine programele.
În general, părţile componente ale unui calculator personal (P.C.) sunt în număr de trei şi anume:
1. Unitatea de intrare (U.I.);
2. Unitatea centrală (U.C.);
3. Unitatea de ieşire (U.E.).
Acestea sunt reprezentate sintetic prin schema de mai jos:
1.1. UNITATEA DE INTRARE (U.I.)
Este formată din mai multe dispozitive, care preiau datele de intrare şi le introduc în unitatea
centrală. Printre aceste dispozitive mai importante sunt: tastatura, unităţile de discuri, unitatea de CD-
ROM, mouse–ul, Scanner–ul.
1.1.1. Tastatura (“Keyboard”)
Este destinată introducerii informaţiei în calculator. Amplasarea literelor corespunde maşinilor
clasice de scris. Cel mai răspândit tip de tastatură este format din 5 grupe de taste:
- Grupa I – tastele cu litere, cifre şi diferite simboluri;
- Grupa II – tastele numerice;
- Grupa III – tastele de editare şi poziţionare;
- Grupa IV – tastele funcţionale;
- Grupa V – tastele speciale ale P.C.
Grupa I este grupa în care predomină tastele cu litere. Ea este asemănătoare tastaturii maşinilor
de scris şi se mai numeşte TASTATURA QWERTY (aceasta denumire vine de la ordinea tastelor cu litere
din primul rând de taste cu litere). În mijlocul grupei se afla 3 rânduri de litere.
Deasupra primului rând de litere se găsesc tastele cu cifrele de la 0 la 9, fiecare din
aceste taste având pe ele încă un simbol care se poate obţine apăsând simultan una
din cele 2 taste <Shift> aflate în stânga şi în dreapta ultimului rând de taste cu litere.
În grupa tastelor cu litere se găsesc în partea dreapta câteva taste cu simboluri, pe fiecare din aceste taste
existând câte 2 simboluri. Simbolul de jos de pe fiecare din aceste taste se poate obţine apăsând direct pe
tastă iar simbolul marcat în partea de sus a fiecăruia din aceste taste se obţine apăsând simultan tasta
<Shift> şi tasta dorită.
Grupa II se găseşte în partea dreaptă fiind asemănătoare cu tastatura unei maşini de contabilitate
(ca un calculator de buzunar). În această grupă se află tastele cu cifrele: 0,1,2,…,9, pe care sunt suprapuse
şi alte simboluri. În această grupă apare şi tasta <Enter> care este cea mai
importantă tastă, ea având rolul de a valida prin apăsarea ei, orice comandă dată
calculatorului. Se găsesc în aceasta grupă, 4 taste cu simbolurile pentru cele 4
operaţii aritmetice: +, -, *, /, tasta <Numlock> (Lock – blocare) care are rolul de a
bloca tastele numerice. Această tastă este asociată cu un LED (beculeţ) situat în partea dreaptă a tastaturii.
Ea funcţionează ca un comutator şi anume: atunci când este apăsată ledul corespunzător (Numlock) este
Unitatea de intrare
(U.I.)
Unitatea centrală
(U.C.)
Unitatea de ieşire
(U.E.)
8
aprins tastele numerice din partea dreapta a tastaturii se vor putea scrie cifrele de la 0 la 9; la o a doua
apăsare când ledul se stinge vor deveni active simbolurile din partea de jos a fiecărei taste.
Grupa III reprezintă tastele de poziţionare şi editare (a edita înseamnă a scrie cu ajutorul
tastaturii un document într-un program numit editor). Tastele de poziţionare sunt
cele 4 săgeţi cu care putem deplasa cursorul (acesta fiind de obicei o liniuţa
care clipeşte) în cele 4 direcţii principale: sus, jos, stânga, dreapta. Deasupra
tastelor cu săgeţi în aceeaşi grupă sunt tastele:
<Delete> - are rolul de a şterge caracterul de pe poziţia sau din dreapta
cursorului, sau de a şterge un grup de cuvinte;
<End> - are rolul de a muta cursorul la sfârşitul rândului curent;
<Page down> - are rolul de a muta cursorul la sfârşitul paginii curente;
<Insert> - se foloseşte atunci când dorim să înseram (să introducem) un
caracter într-un cuvânt;
<Home> - are rolul de a duce cursorul la începutul rândului curent;
<Page up> - are rolul de a face un salt la începutul paginii curente;
<Print screen> - memorează conţinutul ecranului într-o zonă de memorie (în SO MS-
DOS listează conţinutul ecranului la imprimantă);
<Scroll Lock> - are rolul în anumite programe de a deplasa pe ecran un text ce se
întinde pe mai multe pagini. Această tastă fiind asociată cu un led care
se aprinde sau se stinge în funcţie de modul de lucru (deplasarea
textului şi îngheţarea lui pe ecran);
<Pause (Break)> - are rolul de a bloca programul în anumite situaţii, ea folosindu-se în
combinaţie cu tasta <Ctrl>.
Grupa IV reprezintă grupa tastelor funcţionale. Aceasta conţine
tastele notate cu litera “F” începând de la <F1> până la <F12>, care în anumite
programe îndeplinesc anumite funcţii la apăsarea lor.
Grupa V reprezintă grupa de taste speciale ale P.C. Acestea sunt următoarele:
<Tab> - care se numeşte tasta de tabulare, are rolul de a deplasa cursorul cu
cate 5 spaţii (se utilizează la început de paragraf pentru aliniate);
<Caps Lock> - are rolul ca la apăsarea ei şi la aprinderea ei şi la aprinderea ledului
să se scrie cu majuscule, iar la a doua apăsare odată cu stingerea
ledului să se scrie cu litere mici;
<Shift> - are rolul ca la apăsarea ei să se scrie simbolurile de deasupra tastelor
cu două simboluri din grupa I sau de a scrie cu majuscule respectiv
minuscule (se apasă simultan tasta <Shift> şi o literă, rezultatul fiind
litera respectivă majusculă);
<Ctrl> - este tasta de control;
<Alt> - este tasta de alternare. Aceste două taste se utilizează de foarte multe
ori împreună. De ex. <Ctrl> + <Alt> + <Del> are ca efect repornirea
calculatorului;
<Back Space> - are rolul de a şterge caracterul din faţa (stânga) cursorului. Cursorul
este o liniuţă sau pătrăţel ce pâlpâie şi ne arată punctul de inserare al
caracterelor;
<Esc> - tasta de renunţare (la un program, la o casetă de dialog, etc.);
<Space> - are rolul de introduce caracterul spaţiu;
<Enter> - are rolul de valida orice comandă adresată calculatorului.
1.1.2. Mouse–ul
Este un dispozitiv periferic al P.C. foarte comod de utilizat care dublează unele funcţii ale
tastaturii. Este dotat cu 2, 3 sau mai multe butoane (majoritatea acestor dispozitive au trei butoane: stânga,
mijloc şi dreapta – cel mai utilizat fiind butonul din stânga, mai puţin folosit cel din dreapta şi aproape
deloc cel din mijloc).
9
Butoanele pot fi apăsate independent unul de altul, în timp ce mouse-ul este deplasat cu podul
palmei pe o suprafaţă plană numită pad. La deplasarea mouse–ului pe pad, pe ecran apare un indicator
(cursor) în forma unei săgeţi care poziţionată într-o regiune pe ecran urmată
de apăsarea pe unul din butoanele mouse-ului duce la executarea unor anumite
funcţii.
Acest dispozitiv a fost inventat de către Douglas
Engelbart la Institutul de Cercetări Stanford – USA în
1963 şi a fost denumit the bug – gândacul, dar datorită
aspectului pe care l-a dobândit în timp a fost denumit
mouse – şoarece.
1.1.3. Scanner–ul
Este un dispozitiv periferic destinat introducerii rapide a
informaţiilor grafice în calculator prin preluarea
direct de pe hârtia tipărită. Unele scanner-e sunt
capabile să recunoască caracterele, ceea ce le face
să fie foarte utile pentru introducerea în
calculator a unui volum mare de texte tipărite
(cărţi, dicţionare, enciclopedii, etc.). Perifericul foloseşte o raza
luminoasă mobilă sau un laser ale cărui reflexii comută on sau off, în
acord cu zonele luminoase sau întunecate ale obiectului scanat.
1.2. UNITATEA CENTRALĂ (U.C. – “Central Unit”) Este alcătuită dintr-o placă de bază (Mother Board, MainBoard) pe care se află sau la care sunt
conectate: microprocesorul central, memoria, unităţile de stocare pe termen lung (floppy disk, harddisk,
CD-ROM, CD-R/W, DVD), interfeţele.
1.2.1. Microprocesorul central (CPU – Central Processing Unit)
Este “creierul” calculatorului fiind destinat controlului funcţionării acestuia şi efectuării
operaţiilor de calcul. Microprocesorul execută programele introduse în calculator, este echipamentul care
adună şi înmulţeşte numerele (informaţia), efectuează operaţii logice
elementare şi altele.
Microprocesorul este un ansamblu de circuite integrate şi tranzistoare care se
găsesc pe un cip de siliciu. Este pătrat, mai mare decât majoritatea celorlalte
cipuri şi poartă inscripţionat numele producătorului şi tipul procesorului.
Exemple de microprocesoare: 8080 (1972), 8086 (1978), 8088 (1979), 80186
(1980), 80286 (1982), Intel 386 (1985 – 1990), Intel 486 (1989 – 1994), The
Pentium (1993), The Pentium Pro (1995 – 1999), Pentium MMX (1997),
Pentium II (1997), Celeron (1998), Pentium III (1999), Celeron II (2000), Pentium 4 (2000 – azi),
Pentium 4 Prescott (2002 – azi), Intel IA-64 (2003-azi), Centrino (produse de firma Intel), AM486DX
Series (1994 - 1995), AMD AM5x86 (1995), AMD K5 (1996), AMD K6 (1997), AMD K6-2 & K6-3
(1998, 1999), AMD Athlon (1999 – azi), Duron (2000 – azi), AMD Athlon Palomino, Thoroughbred and
Thoroughbred-B (), AMD Athlon Barton (2002 – azi), AMD x86-64 (Hammer) – Opteron şi Athlon-64
(2003 – azi), Sempron, Turion (produse de AMD – Advanced Micro Devices), etc.
Un P conţine în interiorul său zone în care se pot memora date de lungimi foarte mici. Aceste
zone poartă numele de regiştrii (notaţi AX, BX, CX, etc.). Singurul registru cu rol special este registrul IP
(Instruction Program).
Este caracterizat în mod principal de:
viteza de lucru;
capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa;
setul de instrucţiuni pe care le poate executa.
Viteza de lucru a unui P este determinată de mai mulţi factori:
frecvenţa ceasului intern;
dimensiunea regiştrilor şi a magistralei de date;
10
tipul constructiv al P.
Să analizăm aceste caracteristici:
Ceasul intern: este un oscilator care trimite în calculator pulsuri la intervale egale de timp, bine
determinate. Toate activităţile calculatorului sunt coordonate de aceste pulsuri periodice şi în special
funcţionarea P. Aşadar ceasul intern nu are nimic de a face cu măsurarea orei exacte, el are rolul de a
asigura în permanenţă pulsul pe baza căruia componentele unui calculator îşi coordonează activitatea.
Frecvenţa cu care sunt generate aceste pulsuri se numeşte frecvenţa ceasului intern. Unitatea de măsură
este Hz-ul.
De exemplu o frecvenţă de 100 MHz înseamnă 100 milioane de pulsuri pe secundă. Valorile medii
standard ale acestei mărimi măsurate în MHz sunt de aproximativ 2500 MHz.
Un alt fapt care determină viteza de lucru a unui calculator este dimensiunea regiştrilor şi a
magistralei de date. Dimensiunea regiştrilor influenţează viteza de lucru deoarece capacitatea de
memorare în interiorul P (în regiştrii) fiind mai mare numărul operaţiilor de transfer cu memoria internă
este mai mic, iar toate aceste transferuri consumă timp.
De asemenea este foarte importantă dimensiunea magistralei de date, cu cât aceasta este mai mare
cu atât este mai mare "debitul" de date ce circulă pe magistrală. O magistrală "îngustă" poate gâtui un
calculator în care celelalte componente sunt mai rapide.
Tipul de P influenţează viteza de lucru deoarece unele tipuri de procesoare de dată mai recentă,
execută mai multe instrucţiuni la o aceeaşi frecvenţă de ceas. Astfel, se lansează o operaţie şi nu se
aşteaptă sfârşitul acesteia pentru a se lansa o alta.
Pe baza acestui tip constructiv se poate face o clasificare a microprocesoarelor după viteza lor de
lucru la aceeaşi frecvenţă de ceas :
80086 80186 80286 80386 80486 80586 80686 -
PI
PII PIII PIV
Licenţa de fabricaţie a microprocesoarelor aparţine firmei Intel.
În interior, microprocesorul are două componente majore: unitatea de comandă şi unitatea
aritmetică şi logică.
a) Unitatea de comandă (CU – Command Unit) dirijează operaţiile unităţii centrale de
procesare (CPU). Instrucţiunile adresate calculatorului sunt stocate sub forma de programe. Unitatea de
comandă ţine evidenţa şi interpretează instrucţiunile dintr-un program, fiind responsabilă cu transmiterea
de sarcini specifice diferitelor elemente ale calculatorului. CU controlează în principal funcţiile de
intrare/ieşire, de memorie şi stocare.
b) Unitatea aritmetică şi logică (ALU – Aritmetic and Logic
Unit) răspunde de efectuarea operaţiilor de calcul. La acest nivel se
execută două tipuri de operaţii:
operaţii aritmetice: +,*;
operaţii logice, care implică acţiuni dependente de compararea
a două valori.
Cum ştie procesorul care operaţie să o execute?
Răspunsul este simplu: microprocesorul aduce datele din
memorie care urmează să fie prelucrate. Aceste date se numesc
instrucţiuni. Setul de instrucţiuni pe care un procesor poate să-l
îndeplinească corespunde exact acţiunilor pe care hardware-ul poate să
le execute.
Un microprocesor este alcătuit din sute de mii, chiar milioane
de tranzistori, legaţi intre ei de un circuit microscopic gravat în
suprafaţa chip-ului.
11
Tranzistorii sunt bistabili, deoarece pot fi numai în două stări:
- ON (TRUE);
- OFF (FALSE).
O tensiune apropiată de 0V este folosită pentru a reprezenta FALSE şi o tensiune înaltă, de obicei
în jur de 5-15V, este folosită pentru a reprezenta TRUE. Microprocesorul stochează informaţia ca o
secvenţă de comutări ON/OFF. Putem reprezenta o comutare ON 1 şi o comutare OFF 0, toate
informaţiile fiind codificate ca secvenţe de 0 şi 1 pentru a fi manipulate de sistemul de calcul.
De exemplu, când tastaţi litera A la tastatură, ea este convertită în următoarea secvenţă de opt cifre
0 şi 1: 01000001, litera B va fi convertită în secvenţa 01000010.
Pentru a ajunge la CPU, un 1 va fi un puls de electricitate puternică transmis prin firul care leagă
tastatura de unitatea centrala şi un 0 va fi un puls slab de electricitate. Când ajunge la CPU, fiecare puls
puternic va comuta tranzistorul ON, în timp ce un puls slab va comuta tranzistorul OFF. În acest mod,
fiecare caracter tastat este convertit în secvenţe de comutări ON/OFF în microprocesor.
Fiecare secvenţă de 0 şi 1 reprezintă un element de dată numerică. Cifrele 0 şi 1 care formează un
număr binar sunt numite cifre binare (binary digits, pe scurt bits – bitul fiind şi unitatea standard de
măsurare a informaţiei). În majoritatea calculatoarelor informaţia este manipulată în grupuri de opt cifre 0
şi 1. Un grup de opt biţi se numeşte byte (se citeşte bait).
Următorii termeni sunt folosiţi în măsurarea informaţiei:
- KB sau Kbyte (prescurtare de la kilobyte), adică 210
=1024 bytes (octeţi);
- MB sau Mbyte (prescurtare de la megabyte), adică 210
=1024 Kbytes = 220
bytes;
- GB sau Gbyte (prescurtare de la gigabyte), adică 210
=1024 Mbytes = 230
bytes;
- TB sau Tbyte (prescurtare de la terrabyte), adică 210
=1024 Gbytes = 240
bytes;
- PB sau Pbyte (prescurtare de la petabyte) = 210
TB = 250
bytes;
- EB sau Ebyte (prescurtare de la exabyte) = 210
PB = 260
bytes;
- ZB sau Zbyte (prescurtare de la zettabyte) = 210
EB = 270
bytes;
- YB sau Ybyte (prescurtare de la yottabyte) = 210
ZB = 280
bytes.
1.2.2. Memoria
Este zona de stocare a informaţiilor în interiorul calculatorului, locul unde programele şi datele
sunt păstrate în vederea procesării de către unitatea centrală de prelucrare. Ea conţine componentele
sistemului de operare necesare precum şi programele utilizatorului fiind de două tipuri: internă şi externă.
Memoria internă este de două tipuri: RAM şi ROM.
a) Memoria cu acces aleator (RAM – Random Acces Memory) este o zona de stocare
temporară unde sunt păstrate programele şi datele încărcate de pe disc sau introduse de la tastatura sau de
la alt periferic de intrare. Termenul de “acces aleator” semnifică faptul că datele pot fi luate de memorie
în orice ordine.
RAM constă dintr-o “plăcuţă” de silicon realizat din mii de comutatori, fiecare putând fi ON sau
OFF, reprezentând astfel o cifră binară (1 sau 0). Memoria de acest tip este volatilă, adică în momentul în
care calculatorul este închis (decuplat de la sursa de alimentare), conţinutul ei se pierde.
Fiecare element de dată este asociat unei adrese de memorie, adrese în forme de cifre binare. Când
unitatea centrală citeşte o dată din memorie, execută următoarele două operaţii:
- caută adresa datei în memorie;
- citeşte data, secvenţa de cifre 0 şi 1, care se află la acea adresă.
Numerele care identifică adresa de memorie traversează în forma electronică prin magistralele de
date (“data bus” în limba engleză).
b) Memoria numai pentru citire (ROM – Read Only Memory) reprezintă o stocare
permanentă, utilizată pentru păstrarea caracteristicilor funcţionale de fabricaţie ale calculatorului. În cazul
acestei memorii, comutatorii tranzistorilor nu pot fi comutaţi în stările ON sau OFF, ci sunt codate
permanent în momentul producerii programului respectiv. Acesta memorie este “numai pentru citire”
deoarece nu este posibilă modificarea caracteristicilor de fabricaţie ale calculatorului de către utilizator.
În cazul unui PC compatibil IBM, ROM este denumita BIOS (“Basic Input Output System” =
Sistemul de intrare/ieşire de bază). Acesta execută operaţii simple cu discul, acceptă intrările făcute prin
intermediul tastaturii şi efectuează alte sarcini simple, însă esenţiale.
Memoria ROM este non-volatilă, adică după întreruperea alimentării calculatorului, datele nu se
pierd.
12
Memoria internă
Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametrii:
dimensiunea;
timpul maxim de răspuns.
Dimensiunea acestei memorii este în strânsă legătură cu microprocesorul folosit. Valoarea
memoriei de bază este de 1MB, iar cu cât există mai multă memorie internă (în concordanţă cu limitele
introduse de P) cu atât performanţele calculatorului vor creşte. O valoare medie pentru această mărime
este 1 – 3 GB.
Cealaltă caracteristică, timpul maxim de răspuns, se referă la intervalul de timp care este necesar
memoriei interne pentru a citi sau scrie date. Mai exact intervalul de timp ce se scurge din momentul în
care primeşte de la P comanda de citire şi momentul în care depune pe magistrala de date valoarea citită
(similar pentru scriere). Valoarea medie a acestui parametru este de ordinul nanosecundelor (1ns=10-9
s).
Evident cu cât această valoare este mai mică cu atât va funcţiona mai repede calculatorul.
Memoria unui calculator se împarte în trei grupe mari şi anume :
memoria de bază;
memoria expandată (EMS);
memoria extinsă (XMS).
Memoria de bază
Este cea mai importantă componentă a memoriei interne. Ea reprezintă primii 640KB de memorie
sau memoria maximă disponibilă pentru programe în cazul primului procesor folosit la realizarea unui PC
şi anume P – 8088. Deşi există cel puţin 1MB de memorie, totuşi la dispoziţia programelor ce se rulează
sunt puşi la dispoziţie doar primii 640KB. Ceilalţi 384KB de memorie sunt folosiţi de programe speciale
fără de care un calculator nu poate funcţiona în speţă de rutine de intrare/ieşire. În această zonă există
BIOS-ul (Basic Input Output System – sistemul de bază pentru intrări/ieşiri).
0
Memoria de bază
640KB 384KB
Memoria expandată
Odată cu mărirea gradului de complexitate a programelor, cei 640KB deveneau insuficienţi, şi
atunci s-a recurs la un "şiretlic". S-a constatat că în BIOS existau zone libere, programele din BIOS
nefiind "lipite" unele de celelalte. Aceste portiţe libere constituie calea de a instala pe un calculator o
memorie internă imensă, memoria expandată.
0
Memoria de bază
640KB
BIO
S
mem
ori
e
exp
an
dată
BIO
S
Zonă liberă în BIOS
În această zonă liberă din BIOS pot aluneca pe rând diverse banc-uri de memorie. Principalul
ban
c 0
ban
c 1
ban
c 2
ban
c 3
13
lucru de reţinut este faptul că în memoria expandată pot exista date şi/sau programe şi că această memorie
este semnificativ mai lentă decât memoria de bază.
Memoria extinsă
Memoria extinsă este memoria adresabilă direct de către P, de peste 1MB. Primii 64KB din
memoria extinsă se cheamă "memoria de sus" (Upper Memory Block - UMB). În această zonă de
memorie rulează sistemul de operare MS-DOS.
0
Memoria de bază
640KB BIO
S
mem
ori
e
exp
an
da
tă
(EM
S)
BIO
S
Up
per
Mem
ory
Blo
ck
(UM
B)
memoria extinsă
(XMS)
Memoria externă
Este alcătuită din discurile ataşate calculatorului. Deşi aceste vor fi prezentate în cadrul unităţii
centrale discurile sunt dispozitive de intrare-ieşire.
1.2.3. Unităţile de discuri flexibile
Sunt acele dispozitive în care se introduc dischete sau discuri acestea fiind
suporturi magnetice de memorat informaţia. Unităţile de discuri sunt
de două tipuri:
unităţi pentru discuri mari de 5,25“ (1“ = 2,54 cm) cu
capacitate de 1,2 MB;
unităţi pentru discuri mici de 3,5“ cu capacitate de 1,44 MB.
Unităţile de discuri (floppy–disk) au rolul atât de a citi informaţia de pe dischete
cât şi de a scrie informaţie pe ele. Înainte de utilizare, un disc trebuie formatat
(adică trebuie să fie configurat magnetic). Prin procesul de formatare se
marchează sectoare şi piste pe suprafaţa discului, unde vor fi stocate datele.
Înainte ca un disc să poată fi utilizat la stocarea datelor, el trebuie
formatat. Prin formatare, discul este împărţit în piste concentrice. La rândul lor pistele sunt divizate în
sectoare. Numărul specific de piste şi sectoare depinde de tipul discului. În mod obişnuit, un sector
conţine 512 KB.
1 – buton pentru protejare/deprotejare la scriere
2 – hub
3 – dispozitiv metalic de protecţie
4 – carcasă din plastic
5 – inel de protecţie din hârtie
6 – disc magnetic flexibil
7 – sector de disc pe o pistă
14
Mai jos este prezentat tabelul cu caracteristicile celor mai răspândite formate utilizate.
disc feţe piste sectoare capacitate denumire format
5,25" 2 80 15 1,2MB dublă faţă-înaltă densitate
(DS-HD)
3,5" 2 80 9 720MB dublă faţă-dubă densitate
(DS-DD)
3,5" 2 80 18 1,44MB dublă faţă-înaltă densitate
(DS-HD)
1.2.4. Unitatea de stocare pe termen lung (discul fix sau harddisk-ul)
Se foloseşte pentru păstrarea permanentă a informaţiei utilizate în calculator şi după ce se opreşte
alimentarea acestuia: programele sistemului de operare (DOS,
WINDOWS), editoare de texte (WORDSTAR, WORDPERFECT,
WORD), etc.
Discurile fixe stochează
datele într-o formă digitală.
Dacă materialul magnetic este
polarizat într-o direcţie, se
stochează valoarea 1, iar dacă
este polarizat în direcţie opusă
câmpul magnetic are valoarea 0.
Discurile fixe sunt medii de înregistrare magnetică. Ele
utilizează tipare magnetice înregistrate pe un înveliş magnetic
pentru a reprezenta biţi de date. Un disc fix este alcătuit din
unul sau mai multe platane care se rotesc. Un astfel de platan
este alcătuit dintr-o suprafaţă de bază rigidă peste care este aplicată pe fiecare faţă o suprafaţă magnetică.
Unitatea pentru discuri utilizează capete de citire/scriere pentru a magnetiza şi a citi particulele de
fier găsite pe platanele magnetice. Atunci când platourile se rotesc, capetele
se apropie de ele la distanţe microscopice. Cu cât capetele se apropie mai
mult, cu atât datele pot fi stocate mai dens. Datorită acestor toleranţe strânse,
capetele de citire/scriere şi suportul magnetic sunt conţinute într-o carcasă
etanşă, împiedicând pătrunderea prafului. Fiecare platou are două capete
citire/scriere care se apropie la cca 3nm de suprafaţa discului, iar platourile
se rotesc cu 7.200 – 10.000 rpm(rotaţii pe minut).
Primul calculator care a introdus ca standard unitatea de disc fix a
fost IBM 350 Disk File în 1950. În 1973 IBM a introdus discul „Winchester
3340”, care avea o capacitate de 30 MB şi 30 milisecunde timp de acces –
numit astfel după puşca cu repetiţie Winchester 30-30, acesta fiind primul disc în carcasă etanşă (HDA –
sealed Head/Disk Assembly) iar în continuare termenul Winchester a devenit un standard pentru hard
discuri până în anii 90. Până înainte de 1980 toate hard discurile aveau platanele de 8 sau 14 inch. În 1980
prin ST-506, Seagate Technology a creat primul disc de 5,25” şi avea o capacitate de 5 MB.
Capacitatea discurilor a crescut exponenţial în decursul timpului. Dacă la primele calculatoare
care foloseau HDD o capacitate de 20 MB era considerată foarte mare la mijlocul anilor 90 au devenit
accesibile discurile de 1 GB. În prezent capacitatea maximă a HDD-urilor se apropie de 500 GB şi se
aşteaptă să crească.
Harddisk-urile prezintă următoarele avantaje faţă de discurile flexibile:
- pot stoca mult mai multe date, harddisk-urile având capacităţi de ordinul sutelor de GB;
- pot accesa datele mult mai rapid decât este posibil în cazul dischetelor.
Discurile fixe au în medie o capacitate de stocare între 100 – 300 GB. Viteza de lucru a acestora
variază destul de mult de la un tip la altul. În general ea creşte odată cu capacitatea discului şi numărul
rpm putând ajunge până la 50 MB/s sau chiar mai mare.
Deşi în general un PC posedă un singur hard disk intern el poate suporta în general maximum
patru discuri montate în interiorul unităţii centrale folosind controlerul IDE (prescurtare de la Integrated
Drive Electronics foarte folosit în calculatoarele personale de astăzi, foloseşte un singur cablu cu un
15
conector cu 40 picioruşe (pini) care combină funcţiile unui cablu de date şi ale unuia de control care
conecteaza discul IDE direct la magistrala (bus-ul) de sistem), 2-4 discuri utilizând
controlerele SATA (prescurtare de la serial ATA, permite conectarea fiecărui disc pe propriul canal, cu un
set propriu de porturi intrare/ieşire) şi teoretic un număr nelimitat de discuri conectate în exteriorul
unităţii centrale conectate prin USB (Universal Serial Bus) sau IEEE-1934 (Institute of Electrical and
Electronics Engineers – numite şi i.Link sau Fire Wire).
1.2.5. Unitatea de CD-ROM
Este un dispozitiv utilizat numai pentru citirea unor discuri, numite CD – uri
(Compact Disc – uri). CD-urile sunt discuri cu capacităţi de stocare a
informaţiei mult mai mari decât dischetele, ajungând până la 650 –
700 MB.
În 1985 Sony şi Philips au introdus primul standard de CD-ROM YELOW
BOOK.
1.2.6. Unitatea de CD-R/W
Este un dispozitiv utilizat numai pentru citirea (read) şi scrierea (write) discurilor
optice, numite CD – uri (Compact Disc – uri). CD-urile sunt discuri cu capacităţi de stocare
a informaţiei mult mai mari decât dischetele, ajungând până la 650 – 700 MB.
Scrierea („arderea” – burn) pe CD-uri se face cu programe şi unităţi speciale numite CD-
Recorders sau CD-Burners. Unităţile CD-ROM sunt clasificate după viteza de citire a muzicii (o viteză
de 1x – oferă o rată de transfer de 150KB/s). Viteza maximă de citire/scriere a CD-urilor este de 52x, iar
în cazul CD-R/W viteza de scriere este de 12x iar cea de citire de 32x.
Există mai multe formate utilizate pentru CD-ROM formatul Rainbow Book care include Red
Book (audio CD – numele provine de la culoarea cărţii cu detaliile tehnice ale CD-urilor), Yeloow Book
(formatul standard al CD-ROM – creat de Sony şi Philips a fost iniţial o extensie a formatului Red
Book),Orange Book (o serie de standarde create de Philips CD-MO, CD-R – CD Recordable,CD-RW –
CD ReWritable), White Book (Video CD – VCD lansat în 1987 de Sony, Philips, Matsushita, şi JVC),
Blue Book (Enhanced CD – combinaţie audio şi date, CD+G – audio şi date grafice şi CD-Plus), Beige
Book (Photo CD), Green Book (CD-i – format multimedia – creat de Philips şi Sony în 1991), Purple
Book (DDCD – Double Density CD) şi Scarlet Book (Super Audio CD). Standardul care defineşte
Rainbow Book a fost ISO 9660, înlocuit prin ISO 13490. Un alt format este UDF (Universal Disk
Format) implementat de standardul ISO 13346 şi este folosit pentru a defini medii de stocare care au
condiţii limitate de rescriere, cum ar fi: MAGNETO-OPTICAL (părintele CD-ului), CD-R, CD-RW şi
DVD. Mai târziu a devenit foarte popular prin introducerea: Flash media, Iomega REV, CD-MRW şi
DVD-RAM. El Torito este un alt standard care introduce CD-urile şi DVD-urile boot-abile.
1.2.7. Unitatea de DVD (Digital Video Disc --- Digital Versatile Disk)
Numele de DVD a provenit iniţial din prescurtarea Digital Video Disk datorită faptului că a fost
creat ca şi o evoluţie a casetelor VHS. După apariţia editoarelor de DVD-uri care pot inscripţiona şi alte
date, nu doar informaţii video s-a crezut că denumirea de Digital Versatil Disk ar fi mai potrivită. Însă nu
s-a ajuns la nici un consens şi a rămas doar denumirea de DVD care oficial nu semnifică nimic.
Deşi capacitatea de stocare a unui CD-ROM este semnificativă, multe programe şi jocuri încep să
aibă dimensiuni din ce în ce mai mari; au apărut deja enciclopedii sau programe pe 4-5 CD-ROM-uri.
Problema aceasta este rezolvată prin apariţia DVD-ROM-ului, următorul pas după compact disc.
DVD-ul va fi foarte important pentru utilizatorii computerelor pentru că va fi folosit pentru cele
mai mari şi mai interesante jocuri, pachete de programe şi filme.
Tehnologia DVD va înlocui, probabil, casetele video care există la ora actuală pe piaţă. Un disc
DVD arată ca un CD obişnuit, dar punctele purtătoare de informaţie binară (0 şi 1) sunt mult mai mici şi
mai apropiate unele de altele. Aşa că în loc de 650 – 700 MB de informaţie care pot fi stocaţi pe un CD,
un DVD poate stoca acum pană la 4,7 GB. Spre deosebire de CD, un DVD poate avea două feţe pe care
să se înregistreze informaţie, aşa că întorcându-l se mai pot citi încă 4,7 GB de informaţie. Iar pe viitor
discul va avea mai multe straturi în interior astfel că va putea stoca peste 15 GB - suficient pentru cel mai
mare program imaginabil. Viteza de 1X reprezintă o rată de transfer de 1,35 MB/s (10,55 Mbit/s).
16
Primele discuri DVD-ROM sunt instructive-deconectante şi discuri cu jocuri. Acestea folosesc
capacitatea suplimentară pentru a adăuga mai multe segmente de informaţie video şi audio şi pentru a
face ca toate fragmentele multimedia să arate şi să sune mai bine decât CD-ROM-urile standard.
Există două standarde pentru acest tip de discuri: DVD-R(W) creat de DVD Forum (Hitachi Ltd.,
Matsushita Electric Industrial Co, Mitsubishi Electric Corporation, Pioneer Corporation, Royal Philips
Electronics N.V., Sony Corporation, Thomson, Time Warner Inc., Toshiba Corporation, Victor Company
of Japan (JVC)) şi DVD+R(W) creat de DVD+RW Alliance (Dell Computer Corp., HP (Hewlett-Packard
Co.), Mitsubishi Chemical Corp., Royal Philips Electronics N.V., Ricoh Company Ltd., Sony Corp.,
Thomson SĂ (RCA), Yamaha Corp.). Cele două standarde sunt similare din punct de vedere tehnic şi pot
fi redate de majoritatea unităţilor DVD (DVD player sau unităţi DVD pentru calculator). Compatibilitatea
reală în lume se situează la aproximativ 90% cu un plus pentru DVD-R.
Unităţi DVD-ROM
Pentru a rula un DVD, este nevoie de o unitate DVD-ROM - arată la fel ca unitatea de CD-ROM,
dar are două lasere: unul pentru citirea CD-urilor clasice, iar celălalt pentru discuri DVD. După ce am
instalat o unitate DVD-ROM în PC, el va putea să citească orice tip de CD - fie el vechi sau mai nou.
Filme pe discuri
Capacitatea uriaşă a discului DVD este ideală pentru a stoca poze şi sunet de înaltă calitate – de
fapt, Hollywood-ul a avut încă de la început un rol important în lansarea DVD-ului. Aceasta deoarece
filmele încep să fie lansate atât pe casete video, cât şi pe DVD. Pentru a rula aceste Video-DVD-uri pe
PC este nevoie de o placă decodoare Video-DVD, care funcţionează paralel cu placa video a PC-ului. Pe
măsură ce apar PC-uri tot mai puternice, nu o să mai fie nevoie de o placă video suplimentară, deoarece
întreaga activitate de derulare video va fi realizată în interiorul procesorului central ultrarapid al PC-ului.
Înregistrarea unui DVD
Ca şi la CD-uri, există DVD-uri pe care se poate scrie informaţie, dar şi DVD-uri pe care se poate
inscripţiona informaţie şi se poate şterge şi apoi rescrie o altă informaţie. Acestea se pot folosi pentru a
degreva hard discul de un număr uriaş de fişiere sau pentru a stoca temporar imagini video şi muzică.
1.2.8. Unitatea BD (Blu-ray Disk)
Discurile Blu-ray fac parte din noua generaţie de discuri optice de mare densitate
folosit pentru stocarea de date, în special înregistrări video de înaltă rezoluţie. Numele
lor provine de la nou creata rază laser albastră (blue) a cărei lăţime de bandă este de 405
nm (nanometru 1nm=10-9
m), iar din acest motiv permit stocarea unui cantităţi mult mai
mare de date faţă de DVD-uri a căror rază laser roşie are o lăţime de bandă de 650 nm.
Un disc BD cu un singur strat poate să conţină aproximativ 25GB. Viteza de 1X reprezintă o rată de
transfer de 4,5 MB/s (36 Mbit/s).
1.2.9. Interfeţele
Sunt dispozitive electronice care fac legătura între unitatea centrală şi dispozitivele de
intrare/ieşire. Ele transformă semnalele primite de la aceste dispozitive astfel încât să le înţeleagă unitatea
centrală şi să răspundă în mod corespunzător.
Denumirea de interfaţă este o denumire generică pentru orice dispozitiv de acest tip. Unele
interfeţe au însă denumiri particulare :
adaptor video = interfaţa monitorului;
cuplor (driver) de disc = interfaţa de disc.
O interfaţă este cuplată la UC într-un punct care se numeşte port (de I/O). Comunicarea dintre
interfaţă şi dispozitivul periferic se face în două moduri: paralel sau serial. Interfeţele paralele în general
sunt numite LPT1, LPT2, … (Line PrinTer) pentru imprimantă, iar cele seriale COM1, COM2, … pentru
mouse, modem, fiind, etc.
Interfeţe seriale se folosesc şi pentru noile modalităţi de conenctare USB (Universal Serial Bus).
Magistrala USB reprezintă soluţia oferită comunicaţiilor seriale de noua generaţie de calculatoare PC.
Este o interfaţă serială rapidă, bidirecţională, ieftină şi uşor de folosit. USB a fost creată ca un standard
industrial, o extensie a arhitecturii PC orientată spre armonizarea cu standardele de comunicaţie din
telefonie, ceea ce este numit CTI (Computer Telephony Integration). Acest aspect este considerat
fundamental din punct de vedere al aplicaţiilor generaţiei următoare. USB este o magistrală pe cablu
17
care permite schimb de date între un calculator gazdă şi o gamă largă de periferice accesibile simultan.
Magistrala permite ca perifericul să fie ataşat, configurat, folosit şi deconectat în timp ce gazda şi celelalte
periferice operează. USB a fost proiectată în primul rând pentru utilizatorii care nu doresc să intre în
detalii de instalare hardware, astfel sistemul complicat de cablare a fost înlocuit cu un control software.
Toate problemele presupuse de interconectarea mai multor dispozitive cu performanţe şi rate de transfer
diferite sunt tratate prin software.
Tot în categoria de conectică modernă intră şi interfeţele seriale ce deservesc porturile IEEE 1394,
numite şi FireWire (Apple) sau i.LINK (Sony). Aceste interfeţe sunt destinate comunicaţiilor cu viteză
ridicată ce oferă trasnfer de date în timp real utilizate în special pentru dispozitive video digitale.
1.3. UNITATEA DE IEŞIRE (U.E.)
Se poate compune din: monitor (singura componentă care nu poate lipsi), imprimanta, plotter-ul,
modem-ul.
1.3.1. Monitorul (“Display”)
Este destinat afişării pe ecran a informaţiei alfanumerice şi grafice.
Monitoarele sunt de două tipuri:
color;
monocrom.
Ele pot funcţiona în două moduri:
alfanumeric;
grafic.
În regim alfanumeric (modul text), ecranul este împărţit în zone convenţionale numite zone
caracter. De obicei, aceste zone alcătuiesc 25 de linii şi 80 de coloane, deci maxim 2000 de caractere. În
fiecare zonă poate fi afişat un singur caracter dintr-un set de 256. Setul de caractere este constituit din
literele mari şi mici ale alfabetului latin, cifrele 0,1,…,9, semnele de punctuaţie -, !, @ ~, #,$,%,^ &, *, (,
), {, }, ], ’, ”, <, >, ?, /, _, =, |, \, ` şi unele caractere semigrafice, utilizate la afişarea pe ecran a tabelelor,
diagramelor, chenarelor, etc.: ╙,╚,╛,╝,╞,╟,╠, ╡,╢,╣,┐,┌,└,┘,├,┤,╩,╨,╪,╫,╬,║,╕,╔, etc.
Printre caracterele afişate pe ecran pot fi şi literele altor alfabete.
Regimul grafic al monitorului este destinat afişării pe ecran a graficelor, desenelor, etc. Şi în acest
regim pot fi afişate şi diferite texte. În acest caz, se pot folosi diferite tipuri şi dimensiuni de caractere.
În regim grafic, ecranul este alcătuit din puncte (pixeli, denumirea provine din limba engleza, din
cuvintele “picture elements”, care s-ar traduce prin “elemente de desen”). Numărul de puncte pe
orizontală şi pe verticală determină rezoluţia monitorului. De exemplu, expresia “rezoluţia 640x480”
înseamnă că monitorul are 640 de puncte pe orizontală şi 480 pe verticală.
Din punctul de vedere al rezoluţiei şi al graficii, există mai multe norme internaţionale pentru
monitoarele calculatoarelor de tip IBM-PC. Aceste norme, şi ca urmare şi monitoarele respective, au
diferite denumiri: CGA, Hercules, EGA, VGA, SVGA, etc. Normele respective reprezintă anumite
caracteristici recunoscute şi respectate de firmele producătoare. Monitoarele VGA (Video Graphic
Adapter) şi mai nou SVGA (Super VGA), au căpătat o răspândire foarte largă şi au devenit un fel de
standard pentru aplicaţiile care necesită mijloace grafice de prezentare a informaţiei.
O altă caracteristică este dimensiunea monitorului (a diagonalei acestuia). Desigur, cu cât această
dimensiune este mai mare cu atât mai multă informaţie va fi afişată simultan pe ecran. Valoarea tipică
pentru dimensiunea diagonalei este de 14 inches (1inch = 2,54cm), dar se pot
întâlni monitoare cu peste 20” pentru diagonală.
O altă caracteristică ca şi la televizoare se face după tipul de ieşire. Din
acest punct de vedere deosebim: monitoare CRT (Cathode Ray Tube – monitor
cu tob catodic), monitoare LCD (Liquid Crystal Display – monitor cu ecran cu
cristale lichide) şi monitoare PDP (Plasma DisPlay).
Ca şi o ultimă caracteristică putem aminti că pe lângă monitoarele
tradiţionale ce afişează imagini în două dimensiuni există monitoare “la preţuri
adecvate” care pot reda imagini în trei dimensiuni (monitoare 3D) – fie prin
polarizarea luminii (folosirea unor ochelari speciali), fie holografic.
1.3.2. Imprimanta
Este unitatea periferică destinată tipăririi informaţiei. Toate imprimantele pot tipări informaţia
18
alfanumerică, iar unele imprimante tipăresc şi informaţia grafică (desene, grafice). Există imprimante care
tipăresc şi imagini color.
Dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate tipări o imprimantă se referă la lăţimea hârtiei,
deoarece lungimea ei este teoretic nelimitată. Există imprimante de tip A0 – A5, adică pentru o
imprimantă de tip A4 încape o hârtie de lăţimea maximă egală cu cea a unui format A4 (21 cm).
Memoria de care dispune o imprimantă este importantă în cazul imprimantelor laser şi jet de
cerneală şi mai nou şi a imprimantelor matriceale (care până acum aveau o memorie – buffer – de 64KB).
De obicei memoria imprimantei este de 512KB, dar poate ajunge în cazul imprimantelor mai noi la 128
MB.
În funcţie de sistemul de tipărire deosebim:
imprimante matriciale;
imprimante cu jet de cerneală;
imprimante cu laser;
imprimante termice.
a) Imprimantele matriciale
Sunt cele mai răspândite pentru calculatoarele de tip IBM-PC. Principiul
de lucru este următorul: capul de imprimare, care conţine o coloana
verticală de bare metalice subţiri numite ace, se mişcă de-a lungul liniei imprimate,
iar la momentul potrivit acele lovesc prin banda tuşată în foaia de hârtie. Configuraţia “acelor” ce lovesc
în fiecare moment determină caracterul format. Cu cât numărul “acelor” din capul de imprimare este mai
mare, cu atât calitatea imprimării este mai bună. Exista imprimante cu 9, 24, 36 ace. Calitatea imprimării
poate fi îmbunătăţită prin tipărirea repetată (de 2-4 ori) a aceluiaşi caracter pe acelaşi loc. Viteza de
imprimare la aceste imprimante este de 150-400 caractere/sec (100 – 300 dpi).
b) Imprimantele cu jet de cerneală
Sunt dotate cu un mecanism special de imprimare care asigură formarea
caracterului tipărit prin jeturi microscopice de cerneală. Ele asigură o calitate foarte
bună tiparului şi sunt foarte comode pentru imprimarea color. Imprimantele cu jet de
cerneală sunt mai scumpe decât cele matriciale şi necesită o asistenţă tehnică deosebită.
Viteza de imprimare este în medie de 10 – 15 ppm la o rezoluţie de 1200x1200 –
4800x1200 dpi.
c) Imprimantele cu laser
Asigura calitatea cea mai bună a tiparului (aproape de calitatea tipografică). La baza acestor
imprimante stă principiul xerografiei: imaginea caracterului se imprimă de pe un
cilindru, pe care a fost formată prin polarizare electrostatică cu praf de cărbune
(“toner”).
Deosebirea esenţială între imprimantele cu laser şi un aparat obişnuit de
xerocopiat constă în faptul că cilindrul este electrizat de o raza laser la comanda
calculatorului. Viteza de imprimare la aceste imprimante este de la 3 la 15 sec. pentru
o pagină.
d) Imprimantele termice
Acest tip de imprimante se bazează pe procedeul de fixare termică pe hârtie a vaporilor de
cerneală (se mai numesc imprimante foto). Imprimările color de calitate deosebită se fac cu aceste tipuri
de imprimante.
Viteza cu care tipăreşte o imprimantă este o caracteristică ce decurge tot din modelul constructiv
folosit. Pentru măsurarea ei se foloseşte numărul de caractere pe secundă (c.p.s. – character per second)
pentru imprimante matriceale şi numărul paginilor pe minut (p.p.m. – page per minute) în cazul
imprimantelor laser sau cu jet de cerneală.
O imprimantă matriceală obişnuită tipăreşte cu aproximativ 150 c.p.s. (funcţie de rezoluţia cu care
se tipăreşte), această viteză nefiind una prea mare, dar există unele imprimante matriceale ce pot tipări cu
o viteză de 500 – 800 c.p.s.
O imprimantă laser sau cu jet de cerneală tipăreşte în medie cu o viteză de 10 p.p.m., dar şi această
viteză diferă funcţie de rezoluţia folosită, precum şi de forma de imprimare folosită: alb-negru sau
19 Wireless acces point
color.
1.3.3. Plotter-ul
Este un dispozitiv destinat imprimării pe hârtie a informaţiilor grafice. Se
utilizează în special în proiectarea asistată de calculator pentru
realizarea desenelor tehnice. Este un periferic mai ieftin decât
imprimanta cu laser, dar cu o viteza de tipărire mult mai mică.
Plotter-ele sunt de diverse dimensiuni, de la formatul A4 până la
A0. Constă dintr-o suprafaţă plană pe care este fixată o bucată de
hârtie, un braţ mobil căruia îi este ataşat un dispozitiv de impresionare a hârtiei.
1.3.4. Conectarea a două sau mai multor calculatoare prin modem
Cuvântul modem provine din prescurtarea cuvintelor modulator/demodulator, termen folosit
pentru a descrie un periferic care permite transmiterea şi recepţionarea de
semnale prin intermediul semnalelor analogice.
Pentru a comunica cu un alt calculator prin intermediul liniilor
telefonice, trebuie să convertiţi semnalul digital al calculatorului într-un
semnal telefonic analog, respectiv să se convertească semnalul analog într-un
semnal digital, lucruri realizate cu ajutorul modem-ului. În general
modemurile sunt clasificate după cantitatea de date capabil să o transmită
respectiv recepţioneze şi este măsurată în bps (bits per second – biţi pe
secundă).
După metoda (sau suportul) de comunicare deosebim următoarele tipuri de modemuri:
cu conectare prin cablu:
folosind linii telefonice obişnuite;
folosind linii ASDL (Asymmetric Digital Subscriber Line);
folosind cablu tv;
cu conectare prin fibră optică;
cu conectare prin unde radio:
terestre;
prin satelit.
1.3.5. Conectarea a două sau mai multe calculatoare în reţea
O reţea locală (Local Area Network – LAN) este alcătuită din două sau mai multe calculatoare
interconectate care acoperă o suprafaţă redusă cum ar fi: o casă, o instituţie sau un grup mic de clădiri. Pe
lângă calculatoare într-o reţea locală mai pot exista, imprimante, scanere, etc. Marea majoritate a acestor
reţele se bazează pe plăci de reţea interschimbabile (switched ethernet) sau pe tehnologie fără fir (wireless
– WLAN) şi funcţionează la 10,100 sau 1.000 Mbit/s.
Un alt tip de reţea este reţeaua ce ocupă o suprafaţă geografică mare (Wide Area Network –
WAN). De obicei o astfel de reţea este alcătuită prin conectarea mai multor reţele locale. Deşi multe din
aceste reţele sunt construite pentru organizaţii particulare şi sunt private, cel mai bun exemplu pentru
WAN este internetul.
Reţelele locale ce folosesc plăci de reţea (standardizate IEEEs 802.3)
pentru conectare sunt bazate pe
conexiuni folosind cabluri şi
protocolul TCP/IP. Reţele wireless
folosesc pentru conectare undele radio
cu ajutorul plăcilor de reţea wireless (standardizate IEEE
802.11a sau g). În general „coloana vertebrală” (backbone) a unei LAN
foloseşte cablu şi există unul sau mai multe „puncte de acces fără fir”
(wireless acces points) cu ajutorul cărora utilizatorii „fără fir” se conectează la reţeaua bazată pe cablu.
modem intern
modem de cablu
20
21
2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS XP
Sistem de operare
Pentru a putea defini noţiunea de sistem de operare trebuie introduse următoarele noţiuni :
instrucţiune: reprezintă oricare din operaţiile de bază pe care le foloseşte şi care
îi asigură funcţionarea calculatorului, fiind elementul de bază al componentei software.
rutină (subrutină): secvenţă de instrucţiuni ce efectuează o operaţie elementară;
program(aplicaţie): ansamblu complet de instrucţiuni şi rutine cu scop bine
definit ce rezolvă integral o problemă;
pachet de programe: mai multe programe care îşi coordonează activitatea pentru
a rezolva o problemă complexă. Ex. pachetul de programe MS Office.
Un sistem de operare (SO) este un pachet de programe care acţionează ca o interfaţă între
utilizator şi echipamentul hard al calculatorului. El asigură un acces convenabil pentru utilizator la
sistemul de calcul (SC) şi o utilizare eficientă a acestuia, asigurând de asemenea şi gestionarea resurselor
solicitate de programele utilizatorilor.
Motivul principal care impune existenţa să constă în faptul că operaţiile elementare asupra
resurselor calculatorului, din punct de vedere al utilizatorului, reprezintă sute sau chiar mii de comenzi la
nivel de unitate hardware.
Pentru ca un calculator să fie funcţionabil este necesar ca SO să se „încarce” în memorie (cu alte
cuvinte el trebuie să fie în memorie), dar după cum se ştie în memorie nu există nici un program care să
cunoască modul de încărcare a SO. Această problemă a fost rezolvată prin introducerea în memoria
nevolatilă a unui mic program numit pre-încărcător (loader) care încarcă în memorie la o adresă fixă
primul sector al primului disc depistat, acest sector (sector de boot-are) conţinând programul de încărcare.
Acest program ştie să încarce de pe disc SO şi să îi atribuie controlul asupra calculatorului.
Tipuri de aplicaţii
După încărcarea SO utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie direct de SO (comenzi
interne), fie apelând la programele respective de pe disc (comenzi externe). Aplicaţiile (programele) se
împart în: aplicaţii de tip linie de comandă, aplicaţii de tip meniu şi aplicaţii de tip fereastră.
Aplicaţii de tip linie de comandă
Utilizarea acestui tip de aplicaţii poate fi caracterizată astfel :
introducerea unei comenzi (eventual editarea-corectarea ei);
tastare Enter;
obţinerea rezultatului din partea calculatorului.
Observaţie: SO pentru calculatoarele compatibile IBM-PC este un "program" (pachet de programe) de
tip linie de comandă!!!
Aplicaţii de tip meniu
O aplicaţie de tip meniu este mult mai uşor şi plăcut de folosit. Un meniu este un dreptunghi afişat
pe ecran, în el existând mai multe comenzi (opţiuni) posibile, dintre care la un moment dat doar una poate
fi selectată. Folosind tastele săgeţi sau mouse-ul se poate efectua deplasarea în interiorul meniului pentru
a selecta comanda dorită. Când aceasta este selectată tastarea lui Enter sau clic-ul de mouse determină
lansarea ei în execuţie (ex. Norton Commander).
Aplicaţii de tip fereastră
Aplicaţiile de tip fereastră au apărut odată cu sistemul Windows (din punctul de vedere al
calculatoarelor compatibile IBM). În general, într-o fereastră rulează un program, iar la un moment dat
pot fi mai multe programe active.
22
Câteva SO:
RSX : produs de firma DEC (Digital Equipment Corporation) la sfârşitul anilor
70. Una din variantele sale RSX-11M şi o alta care nu a fost lansată pe piaţă VMS (Virtual Memory
System) au fost „părinţii” sistemului de operare Windows NT;
UNIX (UNICS) (UNIplexed information and Computing Service) : produs de
firma Bell (AT&T Bell Laboratories). În 1960 Massachusetts Institute of Technology, AT&T Bell Labs,
şi General Electric au început lucrul la un sistem de operare numit MULTICS care a fost lansat în 1969,
iar în 1970 sistemul de operare împreună cu GE au fost achiziţionate de HONEYWELL. Ken Thompson
(care a fost şi în echipa care a lucrat la dezvoltarea sistemului MULTICS) împreună cu Dennis Ritchie au
condus o echipă care au dezvoltat UNICS apărut în 1969. În 1973 s-a luat hotărârea ca acest sistem de
operare să fie rescris în limbajul de programare C. Acest SO este folosit în general pe calculatoarele
MacIntosh, existând şi variante pentru cele compatibile IBM-PC;
CP/M (Control Program for Microcomputers): produs de un fost angajat al firmei
Intel – Gary Kildall fondatorul companiei Digital Research, Inc. Combinaţia CP/M – S-100bus a unui
calculator MITS Altair au fost primul „standard industrial” folosit pe scară largă în anii 70 până la
mijlocul anilor 80;
MS-DOS (MicroSoft – Disk Operating System): a fost comandat în 1979 de către
IBM firmei Microsoft (compusă din Bill Gates şi Paul Allen la acea dată având împreună 45 ani) fiind
realizat în anul 1981 fiind lansat simultan cu primul calculator de tip IBM-PC. IBM i-a adus mici
modificări şi la botezat PC-DOS. În timp au urmat alte variante ale acestui sistem de operare:
PC DOS 1.0 - August, 1981 - Initial release with the first IBM-PC
PC DOS 1.1 - May, 1982
MS-DOS 1.25 - May, 1982 - First release for non-IBM hardware
MS-DOS 2.0 - March, 1983 - Introduced features from Unix such as subdi-
rectories, handle-based file operations, command input/output redirection, and pipes. Fearing copyright
infringement complaints from AT&T, Microsoft decided to use backslashes as pathname separators ra-
ther than normal forward-slashes.
PC DOS 2.1 - October, 1983
MS-DOS 2.11 - March, 1984
MS-DOS 3.0 - August, 1984
MS-DOS 3.1 - November, 1984
MS-DOS 3.2 - January, 1986 - Supported 2 hard disk partitions of up to
32MB, one primary and one "logical drive" in an "extended partition"
PC DOS 3.3 - April, 1987
MS-DOS 3.3 - August, 1987 - Supported multiple logical drives
MS-DOS 4.0 - June, 1988 - actually derived from IBM's codebase rather than
the reverse
PC DOS 4.0 - July, 1988 - added the DOS Shell, a graphical menu selector,
& support for hard disks of >32MB using the format from Compaq DOS 3.31. Also added many bugs and
offered less free conventional memory than before. Generally regarded as an unsuccessful release and to
be avoided
MS-DOS 4.01 - November, 1988 - bug-fix release
MS-DOS 5.0 - June, 1991 - In response to DR-DOS 5.0, adds comparable
features to that product: memory management, full-screen editor, QBasic programming language, online
help, and DOS Shell gains task switcher. See DR-DOS article for more information
MS-DOS 6.0 - March, 1993 - Response to DR-DOS 6.0. Added DoubleSpace
disk compression (copied from Stacker) and other features
MS-DOS 6.2 - November, 1993 - Bug fix release
MS-DOS 6.21 - February, 1994 - Following Stac lawsuit, removed DoubleS-
pace disk compression
PC DOS 6.3 - April, 1994
MS-DOS 6.22 - June, 1994 - Last stand-alone version. DoubleSpace replaced
with non-infringing but compatible DriveSpace tool
PC DOS 7.0 - April, 1995 - Bundles Stacker in place of DriveSpace
Windows 95/MS-DOS 7.0 - August, 1995 - First version not released stand-
23
alone
Windows 95 OSR2/MS-DOS 7.1 (AKA Windows 95B) - August, 1996 -
Added support for FAT32 file system
WINDOWS --- GUI (Graphical User Interface) cu variantele sale cele mai
răspândite Windows 3.1, 3.11 for Workgroup; Windows 95, 96, 98, Me; Windows NT, Windows NT for
Workgroups, Windows NT Sever şi Windows 2000; şi nu în ultimul rând Windows XP nu este tocmai un
SO e fiind mai degrabă o "suprafaţă utilizator". Este de fapt o extensie a SO MS-DOS, adică un mijloc de
a utiliza MS-DOS într-o manieră mult mai elegantă, oferind facilităţi care direct sub DOS se pot realiza
numai cu un mare efort din partea utilizatorului şi anume :
execuţia aproximativ simultană a mai multor lucrări;
transmiterea , sub controlul utilizatorului, a unor date între aplicaţii;
realizarea unui mecanism standard de interfaţă grafică utilizator, la toate
nivelele de aplicare.
Microsoft a început dezvoltarea unei interfeţe grafice utilizator în 1983 ca şi o extensie a SO MS-
DOS, prima variantă a părut în 1985 şi anume Microsoft Windows 1.0. Următoarea variantă foarte
puternică a fost grupa de sisteme Windows 3.0 cu cele mai cunoscute subsisteme 3.1 şi 3.11.
Altă grupă de SO apărute sub egida Microsoft este alcătuită din sistemul NT (apărut în 1993)
creată în special pentru lucrul în reţele de calculatoare. Subgrupa cea mai cunoscută a acestui sistem este
NT 4.0 şi NT 4.0 SERVER.
În anul 1995 Microsoft lansează o nouă variantă de SO pentru calculatoare personale numită
Windows 95, acesta fiind un SO mult mai uşor şi simplu de utilizat faţă de versiunile anterioare, datorită
interfeţei sale grafice mult îmbunătăţită, oferind pe lângă procesare pe 32 biţi (introdusă odată cu NT) şi
un mult mai eficient multitasking, posibilitatea conectării comode într-o reţea cu sau fără server şi acces
la internet. În 1996 a apărut Windows CE (cunoscut sub numele de W 96) care nu a dat rezultatele dorite,
însă la sfârşitul anului 1997 a apărut Windows 98, care este considerat de specialiştii IT ca şi cel mai bun
SO pentru calculatoare personale compatibile IBM-PC (în special versiunea Second Edition), iar din
aceeaşi generaţie mai face parte şi Windows Me.
Windows 2000, apărut la finele anului 1999, combină tehnologia NT cu W98.
Unul din cele mai importante SO este Windows XP, apărut la sfârşitul anului 2001, primul din
seria Windows care nu este bazat pe SO MS-DOS, fiind bazat pe modelul kernel-ului (nucleul sistemului
de operare) şi al arhitecturii NT ("New Technology") a lui Windows NT. Windows XP este cunoscut
pentru stabilitatea şi eficienţa sa, în contrast cu versiunile 9x de Microsoft Windows. Prezintă o interfaţă
semnificant modificată, prezentată de Microsoft drept mai prietenoasă pentru utilizator decât în celelalte
versiuni de Windows. Un nou management al software-ului reuşeşte să evite "iadul DLL-urilor" care a
marcat celelalte versiuni de Windows. Este prima versiune de Windows care, pentru a combate pirateria
informatică, necesită o activare, o facilitate care nu a fost agreată de toţi utilizatorii. Windows XP a fost
criticat pentru vulnerabilităţile legate de securitatea prelucrării datelor, pentru integrarea prea strânsă a
aplicaţiilor ca de ex. Internet Explorer şi Windows Media Player, precum şi pentru aspecte legate de
interfaţa implicită a spaţiului de lucru.
Penultima versiune este Windows Vista, care a fost lansat în noiembrie 2006 pentru firme şi
parteneri de afaceri iar în ianuarie 2007 a fost lansat pentru utlizatorii obişnuiţi. Windows Vista are sute
de facilităţi noi, cum ar fi o interfaţă grafică modernă şi un stil vizual nou, Windows Aero, tehnologia de
căutare îmbunătăţită, noi unelte multimedia, precum şi sub-sistemele complet remodelate de reţea, audio,
imprimare şi afişare (display).
Versiunea cea mai nouă de Windows pentru staţii de lucru existentă pe piaţă este Windows 7, cu
mai multe ediţii (subvariante), pusă în vânzare în octombrie 2009.
Sistemul de operare MS-DOS
24
Acest SO este important nu neapărat pentru comenzile pe care le poate executa (existând o
sumedenie de programe utilitare: Norton Commamder, Windows, etc., care execută aceleaşi comenzi
precum şi multe altele mult mai comod), el funcţionând în modul linie de comandă şi este greoi de utilizat
ci pentru noţiunile (conceptele) pe care le introduce, fiind important pentru utilizator deoarece defineşte
"suportul" comun de funcţionare a programelor.
2.1. Componentele de bază ale SO MS-DOS
Sistemul de operare MS-DOS este alcătuit din următoarele componente:
a) Sistemul de bază de intrare/ieşire (BIOS – Basic Input Output System) situat în memoria
ROM a calculatorului. Rolul BIOS-ului este:
Executarea unora dintre cele mai simple operaţii de intrare/ieşire;
Testarea funcţionării memoriei operative şi a unităţilor periferice;
Predarea controlului încărcătorului sistemului.
b) Încărcătorul este un program foarte scurt, înscris pe primul sector al fiecărui disc ce conţine
sistemul de operare. Funcţia acestui program este de a încărca în memorie celelalte două fişiere care fac
parte din sistemul de operare MS-DOS: IO.SYS şi MSDOS.SYS. Fişierul IO.SYS reprezintă o
componentă suplimentară a BIOS-ului şi execută operaţii de intrare/ieşire, iar MSDOS.SYS execută
celelalte funcţii ale sistemului de operare.
c) Interpretorul de comenzi este un program numit COMMAND.COM care se află pe acelaşi
disc cu sistemul de operare şi este destinat prelucrării comenzilor introduse de către utilizator. Pentru
executarea comenzilor externe, interpretorul de comenzi caută programul cu numele respectiv şi dacă-l
găseşte, îl încarcă în memorie şi îi predă controlul. După ce programul s-a executat, interpretorul de
comenzi îl şterge din memorie şi afişează pe ecran prompterul sistemului, ceea ce înseamnă că este gata
de a primi următoarea comandă.
d) Comenzi externe sunt programe instalate pe calculator odată cu sistemul de operare. Aceste
programe efectuează unele operaţii utilitare, de exemplu formatarea dischetelor, testarea discurilor, etc.
e) Drivere de intrare/ieşire sunt programe speciale care completează sistemul de intrare/ieşire
MS-DOS, deservesc unităţi neprevăzute în BIOS.
2.2. Încărcarea sistemului de operare
Sistemul de operare MS-DOS se încarcă automat la conectarea calculatorului, la apăsarea
butonului “Reset” de pe unitatea centrală, sau la apăsarea concomitentă a tastelor <Ctrl>, <Alt> şi <Del>
de la tastatură. Sistemul de operare se poate încărca de pe unitatea A: (discheta) sau unitatea C: (discul
fix).
La începutul încărcării are loc testarea unităţilor şi a memoriei operative. Dacă se descoperă o
eroare, pe ecran se afişează codul erorii. În continuare, BIOS-ul încearcă să lanseze încărcătorul de pe
dischetă. Dacă în unitatea A nu este nici o dischetă, sistemul de operare se va încărca de pe discul fix.
Dacă în unitatea A: este o dischetă ce nu conţine sistemul de operare, pe ecran se va afişa mesajul:
Non-system disk or disk error
Replace and strike any key when ready
(Discul nu conţine sistemul sau este defect; schimbaţi discul şi apăsaţi o tastă.)
Dacă se doreşte încărcarea sistemului de operare de pe discul fix, se scoate discheta din unitatea
A: şi se apasă o tastă. După ce BIOS-ul a lansat încărcătorul, se încarcă în memoria operativă fişierele
IO.SYS şi MSDOS.SYS. Apoi se încarcă în memorie interpretorul de comenzi COMMAND.COM care
preia controlul. Interpretorul de comenzi configurează sistemul cu ajutorul fişierului CONFIG.SYS, apoi
execută fişierul AUTOEXEC.BAT, dacă în directorul rădăcină a discului sistem există un fişier cu acest
nume. Cu aceasta, procesul de încărcare se încheie şi pe ecran se afişează prompterul sistemului de
operare, MS-DOS fiind gata de a primi orice comandă.
25
2.3. Organizarea fişierelor şi a directorilor
a) Fişiere
Informaţia pe discurile magnetice se păstrează în fişiere. Fişierul este o colecţie organizată de date,
care ocupă un spaţiu pe disc şi căruia i se atribuie un nume. Fişierele conţin programe sursă, documente,
programe executabile, date, etc.
Exemplu:
COMMAND.COM
AUTOEXEC.BAT
Specificarea fişierelor
Un director sau un fişier se specifică printr-un nume şi o extensie:
xxxxxxxx.eee,
xxxxxxxx specificând numele (format din maxim opt caractere pentru SO MS-DOS şi de maximum 255
caractere pentru variantele recente de windows), iar eee extensia (maxim trei caractere pentru MS-DOS
sau mai mare pentru Windows). Caracterele permise pentru nume şi extensie sunt: literele, cifrele şi
următoarele caractere : _, ^, @, ~, !, #, %, &, -, {, }, (, ), |, ', `, iar separatorul dintre nume şi extensie este
caracterul "." (punct).
În cazul în care extensia este vidă atunci nu mai este necesară prezenţa punctului. Majoritatea
directorilor au extensia vidă, în schimb fişierele au în majoritatea cazurilor o extensie nevidă, aceasta
specificând familia de fişiere căreia îi aparţin:
fişiere executabile: EXE, COM şi BAT;
fişiere imagine: BMP, GIF, JPG, WMF, TIF, AWD, etc.
fişiere sunet: WAV, ASF, MID, MP3, WMA, etc.
fişiere video: AVI, MPG, etc.
fişiere text: TXT, RTF, DOC, etc.
Unele nume de fişiere sunt interzise, deoarece sistemul de operare le utilizează ca nume de unităţi
periferice. Acestea sunt următoarele: AUX, COM1-COM3, LPT1-LPT3, CON, PRN, NUL.
b) Directori
Fişierele se înscriu pe disc în directori. Directorul este un spaţiu de disc, unde se păstrează numele
fişierelor, informaţii despre dimensiunea fişierelor, data ultimei actualizări, atribute, etc. Dacă numele
unui fişier se află într-un director, se spune că fişierul dat este conţinut în acest director. Pe orice disc
magnetic se pot afla mai mulţi directori. Fiecare director poate conţine o mulţime de fişiere, dar fiecare
fişier se înregistrează numai într-un singur director.
Toţi directorii (cu excepţia directorului rădăcina) sunt de fapt fişiere de tip special. Fiecare director
are un nume şi poate fi înregistrat în alt director. Dacă directorul X este înregistrat în directorul Y, atunci
se spune că X este subdirector al directorului Y.
2.4. Structura de arbore a directorilor
După formatare, DOS creează un singur director. Acest director este denumit director rădăcină
sau director principal. Directorul rădăcină poate să conţină fişiere şi subdirectori, care sunt directori de
nivel 1. Directorii de nivel 1 pot conţine fişiere şi subdirectori, care sunt directori de nivel 2. ş.a.m.d. Prin
urmare, aranjarea ierarhică a fişierelor şi directorilor MS-DOS pe disc reprezintă o structură arborescentă.
Dir111 Dir112
Dir11 Dir12 Dir13
Dir1
Dir211
Dir21 Dir22
Dir2
Dir31 Dir32
Dir31
Dir3
Director
radacina
nivel 1
nivel 2
nivel 3
26
Exemplu: Structura unei biblioteci. Rafturile --- directoare, cărţile --- fişiere.
2.5. Numele unităţilor de disc
Un calculator conţine de obicei, mai multe unităţi de discuri magnetice. MS-DOS denumeşte
aceste unităţi prin litere urmate de caracterul „:”. De exemplu:
A: - reprezintă unitatea de disc de 3,5”;
B: - reprezintă unitatea de disc de 5,25” (acolo unde există);
C: - reprezintă unitatea de harddisk;
D: - unitatea CD-ROM;
E: - unitatea de CD-R/W, eventual DVD;
F: … Z: - unităţi din reţea.
Obs. Numele unui disc este alcătuit din două caractere: o literă şi caracterul „:”!!!
2.6. Directorul curent
Specificatori de fişiere şi directori
Specificatorul complet al unui fişier înseamnă modalitatea de desemnare unică a unui fişier. El
este format din numele discului pe care se află fişierul, urmat de numele în ordine al directorilor prin care
trebuie trecut pentru a ajunge la fişier, precum şi numele şi extensia fişierului, toate aceste nume fiind
despărţite de caracterul "\".
Specificatorul ambiguu de fişiere se foloseşte pentru a desemna cu ajutorul unui singur
specificator o grupă de fişiere. El are forma specificatorului complet de fişiere, dar în cadrul numelui sau
extensiei permite caracterele "*" şi "?".
"*" – semnificând orice şir de caractere;
"?" – specificând un singur caracter.
Exemple:
*.bak - toate fişierele cu extensia .bak din directorul curent;
c*.d* - toate fişierele din directorul curent la care numele începe cu litera C,
iar extensia cu litera D;
a:\DOC\abc???.* - toate fişierele din directorul \DOC pe unitatea A:, al căror nume
începe cu ABC şi conţin numai 6 simboluri.
Directorul în care operează utilizatorul la un moment dat se numeşte director curent. Dacă într-o
comanda DOS se indică numai numele fişierului, acesta va fi căutat sau creat în directorul curent.
Pentru adresarea unui fişier ce nu aparţine directorului curent utilizatorul este obligat să indice
“calea” spre acest fişier.
Exemple:
C:\DOS - calea spre directorul DOS;
C:\WNDOWS\FONTS - calea spre subdirectorul FONTS.
2.7. Dialogul utilizator – MS-DOS
Când sistemul de operare este gata de lucru, pe ecran se afişează prompterul sistemului, de
exemplu A:\> sau C:\>.
Acest mesaj comunică faptul că MS-DOS este gata de a primi orice comandă.
Dialogul utilizator sistemul MS-DOS are loc sub forma de comenzi. La orice comandă a
utilizatorului, sistemul efectuează anumite acţiuni, cum ar fi listarea unui fişier sau afişarea conţinutului
unui director.
O comanda MS-DOS se constituie din nume şi eventual unul sau mai mulţi parametri, separaţi
prin spaţiu. Comenzile MS-DOS se tastează cu litere mari sau mici ale alfabetului latin. Introducerea
unei comenzi se sfârşeşte cu apăsarea tastei <Enter>.
2.8. Comenzi MS-DOS
27
2.8.1. Prompterul MS-DOS
Prompterul MS-DOS se afişează pe ecran atunci când sistemul de operare este gata pentru a primi
comanda utilizatorului. Când utilizatorul intră în dialog cu un program, prompterul dispare.
Prompterul MS-DOS conţine calea spre directorul curent, caracterul > şi un cursor _ care clipeşte.
Exemple:
A:\>_
C:\WINDOWS>_
2.8.2. Schimbarea unităţii curente
Pentru a schimba unitatea curentă, se indică numele unităţii care urmează să devină curentă şi se
tastează Enter.
Exemple:
C:\>A: <Enter>
A:\>C: <Enter>
2.8.3. Afişarea conţinutului unui director
Pentru afişarea conţinutului unui director se utilizează comanda DIR.
Formatul comenzii este:
dir [unitate:][cale] [nume_fişier] [/p] [/w]
În nume_fişier pot fi utilizate şi caracterele * şi ?.
Dacă nu este indicat numele fişierului, se afişează conţinutul întregului director. Dacă este indicat
numele, se afişează informaţii despre acest fişier. Dacă nu se indică unitatea sau calea, se presupune
unitatea şi calea curentă.
Despre fiecare fişier, comanda dir afişează următoarele informaţii: numele, extensia, dimensiunea
în octeţi, data şi ora ultimei actualizări. Subdirectoarele se notează cu expresia <DIR> în coloana mărime.
La terminarea afişării se comunică numărul total de fişiere şi volumul de spaţiu liber pe disc.
Parametrul /p determină afişarea directorului în porţiuni de mărimea unui ecran (pagină cu
pagină). Dacă se indică acest parametru, MS-DOS afişează un ecran şi aşteaptă până când utilizatorul va
apăsa orice tastă pentru continuarea afişării.
Parametrul /w determină comanda dir să afişeze pe cinci coloane numai numele fişierelor şi
directorilor (aceştia vor fi afişaţi între paranteze drepte) din directorul curent, fără alte informaţii.
Exemple:
C:\>dir /p - afişează conţinutul directorului rădăcină, pagină cu pagină.
C:\>dir a: - afişează conţinutul directorului rădăcină de pe discul A:.
2.8.4. Crearea unui director
Pentru crearea unui director nou se utilizează comanda MD (Make Directory).
Formatul comenzii este:
md [unitate:] cale
Exemple:
C:\>md mihai - se creează directorul MIHAI în directorul rădăcină;
C:\>md a:\lucru - se creează directorul LUCRU în directorul rădăcină al unităţii A:.
2.8.5. Schimbarea directorului curent
Pentru schimbarea directorului curent se utilizează comanda CD (Change Directory).
Formatul comenzii este:
cd <nume_director | ..>
Comanda CD urmată de un nume de director are ca rezultat transformarea acelui director în
director curent (coborârea în arbore) dacă există, iar urmată de .. are ca rezultat transformarea în director
curent a directorului părinte al directorului curent (urcarea în arbore).
28
Exemple:
C:\>cd dos <Enter> - schimbarea directorului rădăcină în directorul DOS.
Rezultat: C:\DOS>
C:\DOS>cd.. <Enter> - schimbarea directorului DOS în directorul rădăcină.
Rezultat: C\>
2.8.6. Copierea fişierelor
Pentru copierea fişierelor se utilizează comanda COPY.
Formatul comenzii este:
copy [unitate:] [cale] nume_sursă [unitate:] [cale] nume_dest
sau
copy [unitate:] [cale] nume_sursă [unitate:] [cale].
Numele fişierelor pot să conţină caracterele „*” şi „?”.
Din directorul indicat în primul parametru al comenzii se vor copia fişierele indicate în primul
parametru. Unitatea şi calea din parametrul al doilea indică directorul în care se vor copia fişierele. Dacă
din parametrul al doilea lipseşte numele fişierului, fişierele se vor copia cu acelaşi nume, în caz contrar
numele din parametrul al doilea este numele nou al fişierului. Dacă nume_dest conţine caracterele „*” şi
„?”, caracterele respective din nume_sursă rămân neschimbate.
Exemplu:
C:\>copy MIHAI\fis1.doc CORNEL\fis2.doc – se copiază fişierul fis1.doc din directorul
MIHAI în fişierul fis2.doc din directorul CORNEL.
2.8.7. Formatarea
Pentru a putea fi folosit orice disc (fie fix, fie flexibil) trebuie mai întâi formatat. Un disc este
alcătuit din piste (cilindrii : 80 pe o faţă pentru discul 3,5"), acestea la rândul lor sunt alcătuite din
sectoare (18 pe o pistă). Capacitatea unui sector se măsoară în octeţi (512 bytes per sector). Practic
formatarea marchează pe disc etichetele de pistă şi de sector, etichete ce vor fi utilizate pentru a putea
referi aceste piste şi sectoare ale discului.
Atenţie !!! prin operaţia de formatare întreg conţinutul discului se pierde.
Tip de formatare
Se referă la numărul de feţe, piste sectoare cu care vor fi formatate (în care va fi împărţit) un disc.
Câteva tipuri (cele mai des întâlnite) de formatări posibile pentru discuri flexibile sunt :
Format Disc Feţe Piste Sectoare Capacitate
sector Capacitate Denumire
720 3,5" 2 80 9 512 720Kb DS-DD
1,2 5,25" 2 80 15 512 1200Kb DS-HD
1,44 3,5" 2 80 18 512 1440Kb DS-HD
Preformatare – operaţie necesară doar în cazul discurilor fixe, înaintea formatării. Aceasta mai
poartă numele de formatare fizică, spre deosebire de cea descrisă anterior care se numeşte formatare
logică. Şi operaţia de preformatare distruge întreg conţinutul unui disc.
Fiecare disc fix poate fi împărţit în mai multe discuri logice, fiecare dintre aceste discuri logice se
cheamă partiţie. Fizic însă acest disc fix constituie un singur volum.
Etapele folosirii unui disc fix:
preformatare (de ex. cu programul DM);
partiţionare (cu FDISK); de exemplu un disc fix de 6 GB poate fi partiţionat în discurile
logice C: de 2GB şi D: de 4GB;
declararea partiţiei active (cu FDISK); cea de pe care se încarcă SO (de obicei este prima
29
partiţie C:);
formatarea logică a fiecărei partiţii (cu comanda FORMAT);
copierea SO în partiţia activă (cu comanda SYS).
Comanda FORMAT
Formatează un disc (flexibil sau fix).
FORMAT drive: /n:sectoare /t:piste /v:eticheta /s /f:tip-formatare
/v – eticheta de volum care va fi atribuită discului;
/s – pe disc va fi transferat şi SO;
/n şi /t – specifică numărul de sectoare şi numărul de piste cu care va fi formatat discul;
/f – specifică tipul de formatare ce va fi aplicată discului.
Comanda UNFORMAT - în cazul unei formatări accidentale există posibilitatea recuperării unor
informaţii de pe disc.
UNFORMAT drive:
30
2.9. Sistemul de operare WINDOWS XP
S.O. multiuser şi multitasking
SO MS-DOS este cu siguranţă cel mai răspândit SO în rândul utilizatorilor de calculatoare
personale, totuşi faţă de alte SO prezintă două dezavantaje esenţiale:
pe un calculator dotat cu MS-DOS nu poate rula decât un singur program la un moment
dat;
cu un astfel de calculator nu poate lucra decât un singur utilizator la un moment dat.
Monotasking – Multitasking
În limba engleză task înseamnă sarcină de îndeplinit. În limbajul informaticii task înseamnă: un
program de executat, deci noţiunile din titlu se traduc astfel:
monotasking – (despre un sistem de operare) nu se poate executa decât un program la un
moment dat;
multitasking – se pot executa mai multe programe simultan pe acelaşi calculator.
Un SO multitasking poate gestiona simultan mai multe programe, deşi calculatorul beneficiază de
un singur P, el este exploatat prin intermediul unui modul de planificări – componentă soft a SO. Acest
modul gestionează de fapt, întregul sistem, programele (active) depun cereri de acces la resursele
sistemului (P, memorie, periferice, etc.), iar modulul de planificări rezolvă cererile pe baza unui sistem
de priorităţi. Metoda descrisă mai sus se numeşte concurenţă.
Un SO multitasking oferă şi posibilităţi de comunicare între programe. Aplicaţiile care rulează
simultan pot conlucra pentru a rezolva împreună o problemă complexă.
Monouser – Multiuser
Cele două noţiuni din titlul secţiunii sunt construite cu ajutorul particulei user, în traducere
tehnică: utilizator. Aşadar cele două noţiuni înseamnă:
monouser (despre un SO) – nu poate lucra decât un singur utilizator la un moment
dat;
multiuser – mai mulţi utilizatori pot lucra simultan cu acelaşi calculator.
Dacă noţiunea monouser este uşor de înţeles, noţiunea de multiuser implică explicaţii
suplimentare.
Un astfel de sistem implică în mod obligatoriu un modul de planificare pentru a gestiona
concurent programele lansate de diverşi utilizatori, posibilităţi de comunicare între utilizatori sau între
programele lor şi un sistem de protecţie între utilizatori. Sistemul de protecţie este o componentă soft
esenţială pentru un sistem multiuser, el menţine o disciplină absolut necesară funcţionării programelor şi
protejării intereselor fiecărui utilizator. Pe baza unui sistem de parole se acordă fiecărui utilizator anumite
drepturi de acces la resurse, priorităţi de execuţie a programelor, etc.
Windows este un mediu grafic (bazat pe SO MS-DOS, fiind de fapt nu un SO ci un utilitar
asemănător Norton Commander) care introduce metode noi, moderne de lucru datorită interfeţei sale
prietenoase cu utilizatorul. Putem rula mai multe aplicaţii (programe) în acelaşi timp şi transfera
informaţii între ele (este un "sistem de operare" multitasking şi multiuser).
Sistemele de operare Windows pun la dispoziţia utilizatorului o interfaţă grafică deosebit de
atractivă şi din ce în ce mai performantă, spre deosebire de predecesorul său MS-DOS care este foarte
sărac în elemente grafice. De asemenea, dacă pentru MS-DOS mouse-ul nu este absolut necesar, în
mediul WINDOWS el devine un instrument aproape indispensabil. La realizarea mediului WINDOWS s-
a utilizat o concepţie cu totul nouă bazată pe ferestre (windows), de unde vine şi numele programului.
2.10. Ce este WINDOWS XP?
Microsoft Windows XP (literele XP provin de la cuvântul eXPerience – experienţă), ediţiile
Home sau Professional, este un sistem de operare, un program de calculator care controlează operaţiile de
bază ale calculatorului dumneavoastră şi programele pe care le rulaţi. Un program, cunoscut şi sub
numele de aplicaţie, este un produs software orientat pe acţiuni, pe care-1 folosiţi pentru a executa o
anumită operaţie, cum ar fi prelucrarea textelor, gestionarea fişierelor de pe calculator sau efectuarea
calculelor. Windows XP afişează programele pe ecran în cadre dreptunghiulare, numite ferestre
31
(windows). O fereastră poate afişa conţinutul unui fişier şi aplicaţia în care a fost creat acesta, pictograme
(reprezentări grafice ale programelor sau ale fişierelor) sau alte date utilizabile. Acest mod de utilizare a
ferestrelor şi a pictogramelor se numeşte interfaţă grafică cu utilizatorul (GUI – Graphic User Interface),
ceea ce înseamnă că dumneavoastră („utilizatorul”) interacţionaţi (printr-o „interfaţă”) cu calculatorul
prin intermediul elementelor grafice: pictograme şi alte cuvinte, simboluri şi ferestre reprezentative.
Windows XP este lansat automat în execuţie atunci când porniţi calculatorul. La prima pornire a
sistemului de operare Windows XP, este afişat un ecran de întâmpinare (Welcome screen) sau o casetă de
dialog pentru conectare (Log On), în funcţie de modul în care aţi făcut instalarea. Ecranul de întâmpinare
vă identifică pe un calculator folosit în comun cu alţi utilizatori sau într-un grup de lucru, în timp ce
caseta de dialog Log On vă identifică la intrarea într-o reţea bazată pe domenii. După ce introduceţi
numele de utilizator, parola şi, în unele cazuri, domeniul (pentru reţelele de dimensiuni mari), este afişat
spaţiul de lucru Windows XP (desktop).
2.11. Descrierea desktop-ului WINDOWS XP
La pornirea sistemului de operare Windows XP, vedeţi spaţiul de lucru Windows sau un ecran
de conectare (o modalitate prin care vă identificaţi pe calculator), în funcţie de opţiunile selectate la
instalare. Spaţiul de lucru (desktop) este o versiune pe ecran a spaţiului de lucru de pe un birou,
conţinând ferestre, pictograme, fişiere şi programe. Puteţi folosi spaţiul de lucru pentru accesul, stocarea,
organizarea, modificarea, partajarea şi explorarea informaţiilor (cum ar fi o scrisoare, o listă de adrese sau
ştiri). Bara din partea de jos a ecranului este numită bară de sarcini (taskbar); aceasta vă permite să
lansaţi programe în execuţie sau să comutaţi execuţia între programele aflate în rulare. În partea stângă a
barei de sarcini se află butonul Start, pe care-1 folosiţi pentru lansarea programelor, căutarea şi
deschiderea fişierelor, accesul la centrul de asistenţă şi suport Windows (Windows Help and Support
Center) şi multe altele. În partea dreaptă a barei de sarcini se află zona de notificare (notification area),
în care sunt afişate ora, data şi pictograme legate de programe rezidente. Dacă aţi instalat sistemul de
operare Windows XP prin modernizarea unei versiuni Windows anterioare, spaţiul de lucru poate conţine
şi alte pictograme sau bare de instrumente, cum ar fi bara de instrumente Quick Launch, care conţine
butoane pentru lansarea rapidă a browser-ului Internet, a programului Media Player sau afişarea spaţiului
de lucru.
Folosirea mouse-ului
Apăsarea pe un buton al mouse-ului se numeşte “clic” (“click” în limba engleză) după sunetul pe
32
care îl produce butonul apăsat. În WINDOWS cu mouse-ul se pot face câteva operaţii mai importante:
- clic simplu (apăsarea pe butonul principal, din stânga):
- se utilizează pentru selectarea unui obiect grafic sau activarea unui buton;
- clic dreapta (apăsarea pe butonul din dreapta):
- în funcţie de zona unde se găseşte mouse-ul, pe ecran se va afişa un meniu cu opţiunile –
acţiunile cele mai des folosite asupra obiectului respectiv;
- dublu clic (apăsarea rapidă de două ori a butonului principal):
- permite lansarea unui program în execuţie;
- trage şi lasă (“drag and drop” în limba engleză):
- se selectează un obiecte grafice şi ţinând apăsat butonul stâng se trage şi se dă drumul
(într-o altă fereastră, de exemplu). Operaţia se mai foloseşte şi pentru redimensionarea obiectelor, trăgând
de marginile acesteia.
2.12. Descrierea butonului Start şi a barei de sarcini.
Butonul Start şi bara de sarcini (“Taskbar” în limba engleză) sunt localizate în partea de jos,
când se porneşte sistemul WINDOWS.
2.12.1. Meniul START
Cel mai bun punct de pornire pentru folosirea spaţiului de lucru Windows este să învăţaţi să
folosiţi butonul Start din bara de sarcini. Dacă
executaţi clic pe butonul Start, este afişat meniul
Start, o listă de comenzi şi submeniuri care vă
permit să lansaţi un program, să deschideţi un
document, să modificaţi opţiunile de configurare
din Windows, să căutaţi un fişier sau să afişaţi
informaţii de asistenţă. În partea de sus a meniului
Start este afişat utilizatorul curent al calculatorului.
Coloana din stânga a meniului Start este separata în
două liste: comenzile fixe, deasupra liniei de
separare, şi comenzile cele mai frecvent tolosite,
sub această linie. Comenzile fixe rămân în meniul
Start, indiferent de programele pe care le folosiţi.
Comenzile frecvent folosite se schimbă în funcţie
de programele pe care le utilizaţi: Windows
urmăreşte ce programe folosiţi şi le afişează în
această parte a meniului Start, pentru a facilita
accesul. Coloana din dreapta a meniului Start
permite accesul uşor la dosare, opţiuni de
configurare din Windows, informaţii de asistenţă şi
funcţii de căutare. O săgeată în dreptul unui articol din meniu indică un meniu în cascadă sau un
submeniu, adică o listă de comenzi pentru acel articol de meniu. Indicarea săgeţii deschide un submeniu
din care puteţi selecta comenzi suplimentare. Pe măsură ce vă familiarizaţi cu sistemul de operare
Windows, probabil veţi dori să personalizaţi meniul Start pentru a include comenzi suplimentare pe care
le folosiţi frecvent şi să modificaţi opţiunile de configurare din Control Panel pentru a personaliza spaţiul
de lucru Windows.
Meniul START poate fi personalizat:
2.12.2. Personalizarea meniului START
Adăugaţi sau ştergeţi un articol din lista fixă de articole din meniul Start
1. Executaţi clic pe butonul Start, apoi localizaţi un program.
2. Clic dreapta pe programul respectiv şi se alege opţiunea Pin to Start
Meniu (Fixează în meniul Start).
3. Pentru scoaterea unui program din lista fixă, se execută clic dreapta pe
programul respectiv şi se alege opţiunea Unpin From Start Meniu.
33
Alegerea unui stil pentru meniul START:
1. Se execută clic dreapta pe butonul START, iar în meniul afişat se alege comanda Properties.
2. Selectaţi (bifaţi) una din opţiunile Start Meniu sau Classic Start Meniu (se foloseşte pentru
utilizatorii familiarizaţi cu sistemele Windows anterioare: 2000, Me, etc…).
3. Clic pe butonul Ok sau Apply.
Alte personalizări ale meniului Start
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta pe butonul Start, executaţi clic pe comanda Properties,
apoi pe butonul Customize.
2. Alegeţi eticheta General, selectaţi o opţiune pentru mărimea pictogramelor.
3. Executaţi clic pe săgeţile în sus sau in jos pentru a specifica numărul de programe recent
folosite afişate în meniul Start.
4. Selectaţi eticheta Advanced.
5. Selectaţi caseta de validare Open Submenus When I Pause On Them With My Mouse
(Deschide submeniurile atunci când poziţionez mouse-ul deasupra acestora).
6. Selectaţi caseta de validare Highlight Newly Installed Programs (Evidenţiază programele nou
instalate).
7. Selectaţi sau deselectaţi casetele de validare şi opţiunile corespunzătoare articolelor pe care
vreţi să le includeţi sau să le scoateţi din meniul Start.
8. Selectaţi caseta de validare List My Most Recently Opened Documents pentru a afişa
documentele recent deschise in submeniul My Recent Documents.
9. Executaţi clic pe butonul OK.
10. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
2.12.3. Opţiunile meniului START
Comandă Descriere
Internet Lansează browser-ul Internet; în mod prestabilit, Internet Explorer
E-mail Lansează programul de poştă electronică; în mod prestabilit, Outlook Express
All Programs Deschide o listă cu toate programele din meniul Start
My Documents Deschide dosarul My Documents (directorul implicit pentru păstrarea
documentelor personale)
My Pictures Deschide dosarul My Pictures (directorul unde se stochează obiecte grafice)
My Music Deschide dosarul My Music (directorul unde se păstrează fişierele audio)
My Computer Deschide fereastra My Computer, din care se pot accesa informaţii despre
discuri şi unităţi de discuri, precum şi alte dispozitive hardware
My Network Places Deschide fereastra My Network Places, din care se poate conecta pc-ul la o
reţea
Control Panel Pune la dispoziţie opţiuni de personalizare a aspectului şi funcţionării
calculatorului
Printers and Faxes Afişează imprimantele şi faxurile instalate, precum şi un program wizard pentru
instalarea altor dispozitive
Printers and Other
Hardware Afişează imprimantele şi alte dispozitive hardware instalate
Help and Support Afişează informaţii de asistenţă, ghiduri, sugestii pentru rezolvarea
problemelor, opţiuni de asistenţă şi alte instrumente
Search Permite localizarea de fişiere, directori, calculatoare din reţeaua locală sau chiar
persoane în Internet
Run Permite introducerea unui comenzi (de cele mai multe ori de tip MS-DOS)
Log Off Deconectarea unui utilizator
Turn Off Computer Comanda pentru oprirea şi repornirea calculatorului
2.12.4. Bara de sarcini – Taskbar
Bara de sarcini este localizată iniţial pe latura de jos a spaţiului de lucru Windows şi, cel mai des,
este folosită pentru comutarea între programe. De fiecare dată, când se deschide un program sau o
fereastră, în bara de sarcini apare un buton reprezentând acea fereastră. Pentru a activa una dintre ferestre
34
este de ajuns ca să apăsam butonul stâng al mouse-ului pe fereastra respectivă din bara de sarcini şi
aceasta se va deschide. Când se închide o fereastră (atenţie minimizarea unei ferestre nu înseamnă că
acea fereastră a fost închisă), butonul corespunzător din bara de sarcini dispare.
Ca şi alte elemente Windows, bara de sarcini poate fi personalizată; de exemplu, puteţi să-i
schimbaţi dimensiunea şi poziţia, să-i personalizaţi modul de afişare, să adăugaţi sau să ştergeţi bare de
instrumente care vă ajută să executaţi operaţiile de care aveţi nevoie. Dacă aveţi nevoie de mai mult
spaţiu pe ecran pentru afişarea unei ferestre, puteţi folosi funcţia Auto-hide pentru a ascunde bara de
sarcini atunci când nu este folosită. Dacă pictogramele din zona de notificare sunt ascunse atunci când
vreţi să le vedeţi, puteţi personaliza zona de notificare, astfel încât pictogramele pe care vreţi să le folosiţi
să fie întotdeauna afişate.
Personalizarea barei de sarcini
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta pe o zonă liberă din bara de sarcini, apoi se execută clic pe
comanda Properties.
2. Se selectează eticheta Taskbar.
3. Se selectează caseta de validare Auto-hide The Taskbar pentru a ascunde bara de sarcini atunci
când nu este folosită. Bara de sarcini apare atunci când mutaţi cursorul mouse-ului acolo unde ar trebui să
fie afişată bara de sarcini.
4. Se selectează caseta de validare Keep The Taskbar On Top Of Other Windows dacă doriţi ca
bara de sarcini să fie întotdeauna disponibilă.
5. Se selectează caseta de validare Group Similar Taskbar Buttons dacă doriţi ca ferestrele
similare să fie grupate sub un singur buton atunci când bara de sarcini este aglomerată.
6. Se selectează caseta de validare Show Quick Launch pentru a afişa bara de instrumente Quick
Launch.
7. Executaţi clic pe butonul OK.
Personalizaţi zona de notificare
1. Se execută clic cu butonul din dreapta pe o zonă liberă din bara de sarcini, apoi se execută clic
pe comanda Properties.
2. Se selectează eticheta Taskbar.
3. Se selectează caseta de validare Show The Clock pentru a afişa ceasul în zona de notificare.
4. Se selectează caseta de validare Hide Inactive Icons pentru a ascunde pictogramele rareori
folosite din zona de notificare.
5. Se execută clic pe butonul Customize.
6. Se specifică pictogramele care sunt afişate întotdeauna, cele care nu sunt afişate niciodată şi
cele care sunt ascunse atunci când sunt inactive.
7. Se execută clic pe butonul OK.
8. Se execută clic pe butonul OK.
2.13. Structura unei ferestre de tip WINDOWS
O caracteristică puternică a sistemului de operare Windows este faptul că se pot deschide simultan
mai multe ferestre sau programe. Totuşi, aceasta înseamnă că spaţiul de lucru se poate aglomera cu o
mulţime de ferestre, deschise de diferitele programe care se folosesc. Pentru fiecare fereastră deschisă, în
bara de sarcini apare un buton. Dacă în bara de sarcini nu există destul spaţiu pentru a afişa un buton
pentru fiecare fereastră deschisă, Windows XP grupează tipurile similare de ferestre sub un singur buton.
Se poate identifica o fereastră după numele afişat în bara de titlu, aflată în partea de sus a ferestrei.
Trecerea de la o fereastră la alta se face dând clic pe butonul corespunzător de pe bara de sarcini sau dacă
fereastra ce se doreşte a fi activă este vizibilă se poate activa printr-un clic pe ea. Pentru a organiza spaţiul
de lucru, uneori trebuie să schimbaţi dimensiunea unei ferestre sau să o mutaţi în alt loc de pe ecran.
Fiecare fereastră este înconjurată de un chenar, care poate fi folosit pentru redimensionarea sau mutarea
ferestrei. În plus, fiecare fereastră are butoane de redimensionare în colţul din dreapta sus.
2.13.1. Părţile componente ale unei ferestre
O fereastră de tip Windows are următoarele elemente componente:
1. Butonul CONTROL – la activarea sa se afişează un meniu cu opţiuni pentru maximizarea
/restaurarea, minimizarea, mutarea, redimensionarea sau închiderea ferestrei.
2. Bara de titlu – de obicei afişează numele programului şi eventual numele fişierului
35
activ în acel program.
3. Butonul minimizare.
4. Butonul maximizare/restaurare.
5. Butonul Close – închidere.
6. Linia de meniuri. 7. Bare de instrumente (toolbars) – barele de instrumente conţin butoane pentru cele mai
des folosite operaţii sau acţiuni ale acelei aplicaţii.
8. Zona de lucru.
9. Bare de defilare.
10. Bara de stare.
2.13.2. Formele unei ferestre
Pe bara titlu în partea din dreapta se afla trei butoane de forma:
În funcţie de care buton este activat, o fereastră poate avea trei forme:
a) forma normală – când fereastra este deschisă şi ocupă o porţiune de ecran. Forma butoanelor din
dreapta sus este: Când se deschide o aplicaţie WINDOWS, aceasta poate avea o formă normală.
Ea poate fi mutată şi dimensionată atât pe orizontală cât şi pe verticală. O fereastră se poate muta pe
suprafaţa de lucru prin tragere de bara de titlu, iar redimensionarea se poate face prin tragerea de una din
marginile sau colţurile ferestrei.
b) forma mărită – când fereastra ocupă tot ecranul. Se obţine din fereastra normală apăsând pe
butonul maximizare: Pentru revenire se apăsa butonul restaurare: . Fereastra se mai poate mări pe
tot ecranul executând dublu clic pe bara de titlu.
c) forma redusă – când fereastra se transformă într-un buton pe bara de sarcini. Pentru acesta se
apăsa butonul: . Pentru a redeschide fereastra de la forma redusă la forma avută înainte de minimizare
se poziţionează mouse-ul pe chenarul din partea de jos a ecranului şi se apasă butonul stâng.
Pentru închiderea ferestrei se apasă butonul: .
2.13.3. Utilizarea meniurilor, a barelor de instrumente şi a panourilor
Un meniu este o listă de comenzi pe care le folosiţi pentru a executa diferite acţiuni, aşa cum
faceţi atunci când folosiţi meniul Start pentru a deschide fereastra Control Panel. O comandă (opţiune)
este o instrucţiune care permite accesul la funcţiile unui program. Fiecare program Windows are propriul
set de meniuri, afişate în bara de meniuri din partea de sus a ferestrei programului. Linia (bara) de
36
meniuri organizează comenzile în grupuri de operaţii înrudite. Fiecare grup de comenzi este organizat
sub forma unei liste, sub
numele meniului, cum ar fi
File sau Help. Pentru
accesul la comenzile dintr-
un meniu, se execută clic
pe numele meniului. Dacă o
comandă dintr-un meniu
include şi o combinaţie de
taste, cunoscută sub numele
de scurtătură de la tastatură,
puteţi executa mai rapid
acţiunea respectivă apăsând
şi ţinând apăsată prima
tastă, apoi apăsând cea de-a
doua tastă. De asemenea,
puteţi executa unele din
comenzile mai frecvent
folosite din meniuri şi
executând clic pe un buton
dintr-o bară de instrumente.
O bară de instrumente
conţine butoane ce
reprezintă scurtături convenabile pentru comenzile din meniuri. Un panou este un cadru dintr-o fereastră,
folosit pentru accesul rapid la comenzi şi controale de navigare. Puteţi folosi meniuri, butoane din bare de
instrumente şi comenzi dintr-un panou de lucru pentru a schimba modul în care este afişat conţinutul
ferestrei Control Panel. Într-un meniu, un semn de validare identifică o funcţie selectată, ceea ce
înseamnă că funcţia respectivă este activată. Pentru dezactivarea unei funcţii, executaţi din nou clic pe
comanda respectivă pentru a şterge semnul de validare. O bulină de marcare (marker) indică activarea
unei opţiuni. Pentru dezactivarea unei comenzi marcate cu o bulină, selectaţi o altă comandă din aceeaşi
secţiune a meniului (separată prin linii gri).
2.13.4. Utilizarea casetelor de dialog
Într-un meniu sau în cazul butoanelor a căror nume sunt urmate de trei puncte (…) conduc la
casetă de dialog, iar cele urmate de o săgeată ► conduc la un submeniu – deci operaţia indicată nu este
realizată imediat ci se vor solicita informaţii suplimentare. Casetele de dialog sunt afişate şi în alte
situaţii, cum ar fi deschiderea
unui program din Control
Panel. Într-o casetă de dialog,
se selectează diferite opţiuni şi
se furnizează informaţii
necesare pentru executarea
comenzii.
Selectarea opţiunilor din
casetele de dialog
Toate casetele de
dialog conţin aceleaşi tipuri de
opţiuni, printre care:
Etichete de pagini.
Se execută clic pe o etichetă
pentru a afişa opţiunile de pe
pagina respectivă. Fiecare
pagină conţine un set de
opţiuni înrudite.
Butoane de acţiuni.
Se execută clic pe un buton
37
de opţiuni pentru a selecta opţiunea respectivă. De obicei se poate selecta o singură opţiune.
Casete de editare/selectare. Se execută clic pe săgeţile în sus sau în jos pentru a incrementa
sau decrementa numărul afişat sau se scrie direct o valoare în caseta respectivă.
Caseta de validare. Se execută clic în casetă pentru a activa sau dezactiva opţiunea respectivă.
O casetă validată înseamnă că opţiunea este activată; o casetă liberă înseamnă că opţiunea este
dezactivată.
Casetă cu listă derulantă. Se execută clic pe săgeata listei pentru a afişa o listă de opţiuni,
apoi se execută clic pe opţiunea dorită.
Casetă de text. Se execută clic în casetă apare cursorul de scriere, apoi se introduce textul
necesar.
Buton. Se execută clic pe un buton pentru a executa o acţiune sau o comandă specifică. Un
nume de buton urmat de trei puncte (...) deschide o nouă casetă de dialog.
Caseta de previzualizare. Multe casete de dialog afişează o imagine care reflectă opţiunile
selectate.
2.14. Utilitarul My computer (Calculatorul meu)
Gestionarea fişierelor constă în organizarea fişierelor şi a dosarelor şi urmărirea locului în care
sunt stocate acestea, astfel încât informaţiile să fie uşor de localizat şi de folosit. Un dosar (folder –
director) este un container pentru stocarea programelor şi a fişierelor, asemănător cu un dosar real dintr-
un birou. Ca şi în cazul dosarelor dintr-un birou, folosirea unor fişiere prost organizate seamănă cu
căutarea proverbialului ac în carul de fân – căutarea informaţiilor de care aveţi nevoie într-o mulţime de
fişiere irelevante, prost denumite sau învechite este o operaţie frustrantă şi consumatoare de timp.
Windows vă permite să organizaţi dosarele şi fişierele într-o ierarhie de fişiere, la fel cum organizaţi
documentele pe hârtie. Aşa cum un fişet dintr-un birou conţine mai multe dosare, fiecare conţinând
documente înrudite, cu pereţi despărţitori între diferitele categorii de dosare, ierarhia de fişiere din
Windows vă permite să organizaţi fişierele în dosare, apoi să plasaţi dosarele în alte dosare. Pe poziţia cea
mai de sus a ierarhiei se află unitatea de disc sau dosarul principal (director rădăcină). Unitatea de disc
sau dosarul principal conţine câteva fişiere sau dosare, iar fiecare dosar conţine fişierele sau dosarele
înrudite
Folosind instrumentele de gestionare a fişierelor, salvaţi fişierele în dosare, cu nume care permit
identificarea facilă, creaţi rapid şi uşor noi dosare pentru reorganizarea informaţiilor, ştergeţi fişiere şi
dosare de care nu mai aveţi nevoie, căutaţi un fişier pe care nu mai ştiţi unde l-aţi salvat, creaţi scurtături
către fişiere şi dosare pentru accesul rapid şi uşor sau comprimaţi fişiere şi dosare, pentru a economisi
spaţiul de stocare.
2.14.1. Deschiderea şi vizualizarea ferestrei My Computer
Fereastra My Computer este punctul de acces pentru toate discurile, dosarele şi fişierele de pe
calculatorul dumneavoastră. Aveţi acces la
fereastra My Computer din meniul Start sau
prin dublu clic pe pictograma corespunzătoare
de pe desktop. Fereastra My Computer afişează
mai multe tipuri de unităţi de disc locale,
amovibile şi de reţea. Unităţile de disc şi
dosarele sunt reprezentate prin pictograme.
Pentru a fi uşor de identificat, fiecărei unităţi de
disc îi este alocată o literă de unitate, încadrată
de paranteze şi urmată de caracterul două
puncte, cum ar fi Local Disk (C:). De obicei,
unitatea de disc flexibil este A:, unitatea de disc
fix (discul local) este C:, iar unitatea de disc
optic este D:. Dacă există şi alte unităţi de disc,
calculatorul le alocă litere de unitate în ordine
alfabetică (descrescător în cazul sistemului
Windows XP respectiv crescător în cazul
celorlalte sisteme Windows). Dacă deschideţi
mai multe discuri sau dosare, puteţi folosi
butoanele din bara de instrumente Standard
38
pentru a trece rapid de la un dosar la altul.
2.14.2. Deschiderea şi vizualizarea ferestrei My Computer
1. Executaţi clic pe butonul Start, apoi pe comanda My Computer (dacă aveţi meniul start în forma
clasică dublu clic pe icon-ul corespunzător).
2. Executaţi clic pe o unitate de disc pentru a o selecta.
3. Revedeţi acţiunile care pot fi executate pentru unitatea de disc selectată.
4. Executaţi clic pe o unitate de disc pentru a afişa informaţii despre aceasta.
5. Executaţi dublu clic pe o unitate de disc pentru a o deschide.
6. Executaţi clic pe butoanele Back sau Forward din bara de instrumente pentru a trece la o
fereastră vizitată anterior.
7. După ce terminaţi, executaţi clic pe butonul Close.
2.14.3. Selectarea obiectelor
Selectarea obiectelor (în special fişierele şi directorii) pot fi selectate după cum urmează:
selectarea unui obiect – clic pe acel obiect;
selectarea obiectelor adiacente – prin tragerea unui chenar imaginar deasupra lor;
selectarea obiectelor consecutive – se selectează primul obiect din lista ce se doreşte a fi
selectată se apasă şi se ţine apăsată tasta SHIFT şi se dă clic pe ultimul obiect din listă după care se
eliberează tasta SHIFT;
selectarea aleatorie – se selectează selectează primul obiect din lista ce se doreşte a fi selectată
se apasă şi se ţine apăsată tasta CTRL şi se dă clic pe rând pe celelalte obiecte ce se doreşte a fi selectate;
selectarea totală – se alege opţiunea Select All din meniul Edit dacă există sau combinaţia de
taste Ctrl-A.
2.14.4. Câteva operaţii care se pot executa cu My computer
a) Operaţia de copiere:
- se deschide unitatea dorită şi se transformă în director (folder) curent directorul în care este
fişierul de copiat (deschiderea directorului sursă);
- se alege opţiunea: Edit Copy sau cu clic dreapta se alege opţiunea Copy sau se apasă
butonul Copy de pe bara de instrumente Standard sau se foloseşte combinaţia de taste Ctrl-C;
- se transformă în director curent directorul în care se doreşte copierea (deschiderea directorului
destinaţie);
- se alege opţiunea: Edit Paste sau cu clic dreapta se alege opţiunea Paste sau se apasă
butonul Paste de pe bara de instrumente Standard sau se foloseşte combinaţia de taste Ctrl-V.
b) Copierea rapidă a fişierelor:
- se deschide directorul sursă şi se selectează fişierul, fişierele de copiat;
- se alege opţiunea: File Send To sau clic dreapta şi Send To şi apoi:
- Desktop – pentru a crea o scurtătură pe ecran;
- Mail Recipient – pentru a ataşa fişierul unui mesaj e-mail;
- 3½ Floppy (A:) – pentru a copia fişierul pe discul flexibil;
- DVD-RAM Drive – pentru a copia fişierul pe un disc optic.
c) Operaţia de mutare:
- se deschide unitatea de pe care se doreşte să se mute;
- se deschide directorul dorit şi se alege subdirectorul sau fişierul;
- se alege opţiunea: Edit Cut (sau cu clic dreapta se alege opţiunea Cut);
- se deschide unitatea în care se doreşte copierea cu ajutorul listei derulante;
- se deschide directorul în care se va executa mutarea;
- se alege opţiunea: Edit Paste (sau cu clic dreapta se alege opţiunea Paste).
d) Operaţia de ştergere:
- se deschide unitatea de pe care se doreşte să se şteargă;
- se deschide directorul dorit şi se alege subdirectorul sau fişierul;
- se alege opţiunea: File Delete (sau cu clic dreapta se alege opţiunea Delete).
Fişierele şterse se depun în directorul numit Recycle Bin. De aici fişierele pot fi refăcute cu
comanda Restore (restaurare) sau pot fi şterse definitiv cu comanda Delete sau Empty Recycle Bin
(Golirea coşului de reciclare) (comenzile se găsesc în meniul File sau în meniul care se afişează la
executarea unui clic dreapta pe un anumit fişier).
39
e) Crearea unui nou director, dosar (“folder”). Se apasă dublu clic pe unitatea respectivă şi se
alege comanda: File New Folder. Se introduce numele noului dosar şi se apasă tasta <Enter>.
f) Crearea unei scurtături pe desktop. Se marchează unitatea, directorul, subdirectorul sau fişierul
pentru care se doreşte „scurtătura”. Se alege opţiunea: File Create Shortcut sau se apasă butonul
dreapta al mouse-ului şi se alege opţiunea Create Shortcut. Apoi se trage scurtătura din fereastra dată
direct pe desktop.
2.14.5. Crearea fişierelor text
- se transformă în director curent directorul în care se doreşte crearea unui fişier text;
- se alege opţiunea: File New Text Document sau clic dreapta în zona de lucru şi se alege
New Text Document;
- se introduce numele şi eventual extensia fişierului;
- se apasă tasta Enter sau clic pe un alt obiect.
- pentru introducerea conţinutului (textului) în fişier se execută dublu clic pe fişierul respectiv.
Se va deschide un program de gestionare a fişierelor text – în mod implicit sistemele de operare Windows
oferă programul Notepad.
2.15. Utilitarul Windows Explorer (Explorarea Windows-ului)
2.15.1. Lansarea programului
Butonul Start Programs
Accesories Windows Explorer (în
cazul sistemelor de operare Windows
95, 98, Me se află în meniul Programs)
sau pe butonul Start se apasă clic
dreapta se deschide un mic meniu şi se
alege opţiunea Explore. Se poate obţine
dintr-o fereastră My computer apăsând
butonul Folders de pe bara de
instrumente Standard.
2.15.2. Descrierea programului
După lansare, se deschide o
fereastră de tip Windows a cărei
suprafaţă de lucru este împărţită în două zone, în partea din stânga fiind afişat arborele de directori (fără
fişiere) iar în dreapta afişat conţinutul directorului curent. Acest lucru permite copierea simplă a unor
fişiere sau directori din zona din dreapta într-un director aflat în zona din stânga.
2.15.3. Operaţii care se pot executa cu programul Windows Explorer
1) Crearea unui director („folder”)
- se transformă în director curent directorul în care se doreşte crearea unui director;
- se alege opţiunea: File New Folder sau clic dreapta în zona din dreapta si se alege New
Folder;
- se introduce numele noului director;
- se apasă tasta Enter sau clic pe un alt obiect.
2) Crearea unei scurtături („shortcut”)
- se selectează unitatea, directorul sau fişierul care se doreşte să aibă o “scurtătură”;
- se alege opţiunea: File New Shortcut;
3) Copierea:
- identic ca şi la My Computer.
4) Copierea, mutarea sau crearea unei scurtături rapid:
- se transformă în director curent directorul sursă;
- se afişează în zona din stânga directorul destinaţie;
- se trage fişierul respectiv directorul din zona din dreapta peste
directorul destinaţie folosind butonul din dreapta, se va afişa un meniu cu
următoarele opţiuni:
- Copy Here – se va efectua copierea;
40
- Move Here – se va efectua mutarea;
- Create Shortcuts Here – se va crea o scurtătură;
- Cancel – se renunţă operaţia începută.
5) Copierea rapidă a fişierelor:
- se deschide directorul sursă şi se selectează fişierul, fişierele de copiat;
- se alege opţiunea: File Send To sau clic dreapta şi Send To şi apoi:
- Desktop – pentru a crea o scurtătură pe ecran;
- Mail Recipient – pentru a ataşa fişierul unui mesaj e-mail;
- My Documents – pentru a copia fişierul în directorul My
Documents;
- 3½ Floppy (A:) – pentru a copia fişierul pe discul flexibil;
- DVD-RAM Drive – pentru a copia fişierul pe un disc optic.
6) Mutarea:
- identic cu copierea doar că se înlocuieşte opţiunea Copy cu opţiunea Cut, respectiv combinaţia
de taste Ctrl-X.
7) Ştergerea totală:
- se selectează fişierul/fişierele de şters în zona din dreapta;
- se apasă tasta Shift şi se alege o opţiune Delete fie din meniul File, fie din meniul afişat cu clic
dreapta pe selecţie, fie butonul de pe bara Standard, fie tasta Delete.
8) Redenumirea:
- se selectează fişierul sau directorul de redenumit;
- se alege opţiunea: File Rename sau cu clic dreapta se alege opţiunea Rename sau se dau două
clicuri pe obiectul respectiv.
- se introduce noul nume;
- se apasă tasta Enter sau clic pe un alt obiect.
9) Ieşirea din programul Windows Explorer se poate executa astfel:
- cu opţiunea: File Close;
- cu butonul de închidere din partea dreapta sus;
- cu combinaţia de taste <Alt/F4>.
2.16. Căutarea fişierelor şi a dosarelor
Uneori este dificil să vă amintiţi cu precizie unde aţi
stocat un fişier. Windows vă pune la dispoziţie un asistent
de căutare (Search Companion), care vă ajută să găsiţi
fişiere şi dosare. Asistentul de căutare deschide bara
Explorer şi vă pune la dispoziţie opţiuni de căutare a
fişierelor şi dosarelor după nume, loc, dimensiune, tip şi
data de creare sau de modificare. De asemenea, puteţi
restrânge căutarea prin selectarea unor categorii, afişate de
asistentul de căutare. Accesul la asistentul de căutare se
face prin meniul Start sau din orice fereastră a unui dosar,
atunci când vreţi să căutaţi fişiere şi dosare.
2.16.1. Căutaţi fişiere şi dosare
1. Executaţi clic pe butonul Start, apoi pe comanda
Search sau executaţi clic pe butonul Search din bara de
instrumente a unei ferestre Explorer (Windows explorer,
My computer, My documents, etc.). CÂŞTIGAŢI TIMP
Apăsaţi tasta F3 pentru a lansa asistentul de căutare (Search Companion) din spaţiul de lucru.
2. Executaţi clic pe săgeata verde din dreptul tipului de fişiere sau dosare pe care vreţi să le
căutaţi. Pentru fiecare tip de fişiere, lista conţine alte opţiuni de căutare.
3. Selectaţi sau introduceţi cât mai multe criterii de căutare.
4. Executaţi clic pe butonul Search pentru a găsi fişierele sau dosarele care corespund criteriilor
specificate.
5. După ce terminaţi, executaţi clic pe butonul Close.
Dacă nu ştiaţi...
41
Puteţi dezactiva personajul animat. În panoul asistentului de căutare, executaţi clic pe opţiunea
Change Preferences, apoi selectaţi caseta de validare Without An Animated Screen Character.
Puteţi folosi caractere de înlocuire pentru a extinde căutarea. Folosiţi caracterul de înlocuire „*”
(asterisc) în numele unui fişier atunci când nu sunteţi sigur de numele căutat. De exemplu, scrieţi S*
pentru a găsi toate fişierele al căror nume începe cu „S".
2.16.2. Folosiţi rezultatele căutării
♦ Terminaţi căutarea. Executaţi clic pe opţiunea Yes, Finished Searching (Da, am terminat
căutarea) pentru a închide panoul asistentului de căutare.
♦ Rafinaţi căutarea. Executaţi clic pe săgeata verde din dreptul operaţiei suplimentare pe care
vreţi să o executaţi.
♦ Sortaţi rezultatele după categorii. Executaţi clic pe titlul unei coloane din vizualizarea
detaliată sau executaţi clic pe meniul View şi alegeţi submeniul Arrange Icons By, apoi executaţi clic pe o
categorie.
♦ Aflaţi informaţii despre un articol găsit. Indicaţi numele unui fişier sau al unui dosar pentru a
afişa informaţii în caseta care apare.
♦ Deschideţi un fişier. Executaţi dublu clic pe pictograma fişierului.
2.17. Schimbarea şi aranjarea modului de vizualizare a fişierelor şi dosarelor
Puteţi afişa fişierele şi dosarele în diferite moduri, în funcţie de ceea ce vreţi să vedeţi şi să faceţi.
Atunci când afişaţi fişierele şi dosarele în vizualizarea detaliată (Details), apare o listă prestabilită cu
informaţii despre fişiere şi dosare, cuprinzând numele, dimensiunea, tipul şi data ultimei modificări. Dacă
lista prestabilită de detalii nu vă furnizează informaţiile de care aveţi nevoie, puteţi să adăugaţi sau să
ştergeţi diferite tipuri de informaţii în vizualizarea detaliată. Dacă vreţi să schimbaţi modul în care
sistemul de operare sortează fişierele şi dosarele, puteţi folosi butoanele indicatoare ale coloanelor din
panoul din dreapta vizualizării Details. Dacă executaţi clic pe butonul indicator al unei coloane, cum ar fi
Name, Size, Type sau Date Modified, din vizualizarea detaliată, fişierele şi dosarele sunt sortate în funcţie
de informaţiile afişate în coloana respectivă.
2.17.1. Schimbaţi detaliile afişate pentru fişiere
1. Deschideţi dosarul pentru care vreţi să faceţi modificările.
2. Executaţi clic pe meniul View, apoi pe comanda Choose Details.
3. Selectaţi casetele de validare pentru informaţiile pe care vreţi să le afişaţi şi ştergeţi-le pentru
cele pe care nu vreţi să le afişaţi.
4. Executaţi clic pe butoanele Move Up şi Move Down pentru a schimba ordinea de afişare a
informaţiilor selectate.
5. Executaţi clic pe butoanele Show şi Hide pentru afişarea sau ascunderea informaţiilor
selectate.
6. Specificaţi dimensiunea coloanelor (în pixeli) pentru informaţiile selectate.
7. Executaţi clic pe butonul OK.
CÂŞTIGAŢI TIMP Executaţi clic cu butonul din dreapta pe titlul unei coloane vizualizarea detaliată,
apoi executaţi clic pe detaliile pe care vreţi să le afişaţi sau să le ascundeţi.
Dacă nu ştiaţi... Afişarea a trei puncte arată că informaţiile nu sunt afişate complet. Pentru a afişa
informaţiile, trageţi de marginea butonului indicator al coloanei, pentru a redimensiona coloana.
2.17.2. Aranjarea fişierelor şi dosarelor
După ce selectaţi o vizualizare pentru afişarea fişierelor şi dosarelor, puteţi schimba modul în care
sunt sortate fişierele şi dosarele individuale folosind alte opţiuni Arrange Icons din meniul View. Puteţi
sorta fişierele după nume, dimensiune, tip de fişier sau dată. După ce le sortaţi, puteţi afişa lista sortată pe
grupuri, în funcţie de vizualizare. De exemplu, atunci când sortaţi fişierele după nume şi le aranjaţi pe
grupuri, fişierele sunt grupate pe litere.
Aranjarea articolelor dintr-o fereastră:
1. Deschideţi dosarul sau discul în care vreţi să aranjaţi pictogramele.
2. Executaţi clic pe meniul View şi indicaţi submeniul Arrange Icons By.
3. Executaţi clic pe o opţiune de sortare a fişierelor: Name, Size, Type sau Modified.
4. Se execută clic pe meniul View, indicaţi submeniul Arrange lcons By şi selectaţi o opţiune de
42
aranjare:
Show In Groups (Afişează pe grupuri)
Auto Arrange (Aranjare automată)
Align To Grid (Aliniere la grilă)
Dacă nu ştiaţi... Nu toate opţiunile sunt disponibile pentru toate vizualizările. Submeniul Arrange
lcons By se modifică în funcţie de vizualizarea curentă.
2.18. Control Panel (personalizarea sistemului Windows XP)
Windows XP vă dă posibilitatea de a personaliza mediul de lucru (spaţiul de lucru al
calculatorului şi alte opţiuni de configurare) în funcţie de cerinţele şi preferinţele dumneavoastră. Puteţi
ajusta cele mai multe caracteristici Windows din panoul de control (fereastra Control Panel), un loc
central pentru modificarea opţiunilor de configurare din Windows. Din fereastra Control Panel aveţi acces
la programele individuale pentru modificarea proprietăţilor (caracteristicilor) unui element specific al
calculatorului, cum ar fi spaţiul de lucru (desktop), bara de sarcini (taskbar) sau meniul Start. Fiecare
pictogramă din Control Panel reprezintă un aspect al sistemului de operare Windows pe care-1 puteţi
modifica în funcţie de cerinţele şi obiceiurile dumneavoastră. De exemplu, puteţi folosi pictograma
Display pentru a schimba imaginea sau culoarea de fundal a spaţiului de lucru pictograma Taskbar And
Start Menu pentru a personaliza bara de sarcini şi meniul Start. Unele opţiuni din fereastra Control Panel
sunt vitale pentru modul dumneavoastră de lucru (cum ar fi data şi ora sau opţiunile de limbă), în timp ce
altele sunt pur estetice (cum ar fi imaginea de fundal sau programul pentru protejarea ecranului).
2.18.1. Vizualizarea ferestrei Control Panel
Fereastra Control Panel este o colecţie de programe utilitare care determină aspectul şi
funcţionarea sistemului de operare Windows pe calculatorul dumneavoastră. Fereastra Control Panel are
două moduri de vizualizare: pe categorii şi
clasic. Vizualizarea pe categorii afişează
pictogramele din fereastra Control Panel
grupate în categorii funcţionale, bazate pe
acţiunile ce pot fi executate, în timp ce
vizualizarea clasică afişează pictogramele ca
şi în versiunile Windows anterioare. Puteţi
schimba vizualizările folosind comenzile din
panoul de lucru Control Panel.
Afişaţi fereastra Control Panel în
vizualizarea clasică
1. Executaţi clic pe butonul Start,
apoi pe comanda Control Panel (sau dacă
meniul Start este afişat în forma clasică din
meniul Start se alege opţiunea Settings şi
apoi Control Panel).
2. Executaţi clic pe comanda Switch To
Classic View (Comută la vizualizarea clasică) din
panoul de lucru.
Afişaţi fereastra Control Panel în vizualizarea
pe categorii
1. Executaţi clic pe butonul Start, apoi pe
comanda Control Panel.
2. Executaţi clic pe comanda Switch To
Category View (Comută la vizualizarea pe
categorii), din panoul de lucru.
3. Executaţi clic pe legătura unei categorii.
4. Executaţi clic pe legătura unei acţiuni
sau pe pictograma Control Panel.
43
5. Executaţi clic pe butonul Back din bara de instrumente pentru a reveni în vizualizarea pe
categorii.
2.18.2. Modificarea fundalului pentru spaţiul de lucru
Fundalul spaţiului de lucru, numit şi tapet (wallpaper), este o imagine care serveşte ca fond pentru
spaţiul de lucru, suprafaţa de bază pe care sunt afişate pictogramele şi ferestrele. Puteţi să selectaţi o
imagine de fundal şi să modificaţi aspectul acesteia folosind pagina Desktop din caseta de dialog Display
Properties. După ce selectaţi o imagine de fundal, puteţi să o afişaţi pe ecran în trei moduri: opţiunea Tile
repetă imaginea pe ecran până când acoperă tot spaţiul disponibil; opţiunea Center afişează imaginea în
central ecranului; opţiunea Stretch măreşte imaginea şi o afişează în centrul ecranului. În loc să selectaţi o
imagine de fundal, care face uneori ca pictogramele din spaţiul de lucru să fie mai greu de văzut, puteţi să
schimbaţi culoarea fundalului.
Folositi o culoare de fundal
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta într-o zonă liberă din spaţiul de lucru, apoi executaţi clic pe
comanda Properties.
2. Selectaţi eticheta (pagina) Desktop.
3. Selectaţi opţiunea None din lista Background.
4. Executaţi clic pe săgeata listei Color şi selectaţi o culoare.
5. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
Folosiţi o imagine ca fundal
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta într-o zonă liberă din
spaţiul de lucru, apoi executaţi clic pe comanda Properties.
2. Selectaţi eticheta (pagina) Desktop.
3. Executaţi clic pe imaginea pe care vreţi să o folosiţi ca
fundal.
4. Pentru a selecta o altă imagine decât cele din listă, executaţi
clic pe butonul Browse, localizaţi şi selectaţi o imagine, apoi executaţi
clic pe butonul Open.
5. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
2.18.4. Personalizarea spaţiului de lucru
Deoarece din ce în ce mai mulţi oameni folosesc Internet-ul, Windows XP vă permite să
vizualizaţi conţinutul web din spaţiul de lucru ca şi cum v-aţi afla într-un browser web, cum ar fi Internet
Explorer, un program conceput special pentru afişarea conţinutului web din Internet. Obiectele web sunt
elementele pe care le puteţi plasa în spaţiul de lucru pentru accesul la informaţiile din Internet şi afişarea
acestora. De exemplu, puteţi adăuga un element web pentru afişarea continuă a cotaţiilor bursiere sau a
informaţiilor meteo. Atunci când plasaţi elemente web în spaţiul de lucru, acestea sunt active, ceea ce
înseamnă că informaţiile sunt actualizate pe măsură ce conţinutul din web se schimbă, atât timp cât
sunteţi conectaţi la Internet. În plus, puteţi să personalizaţi
spaţiul de lucru, afişând sau ascunzând pictograme familiare,
precum My Documents, My Computer, My Network Places
sau Internet Explorer.
Afişaţi sau ascundeţi pictograme din spaţiul de lucru
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta într-o zonă
liberă din spaţiul de lucru, apoi executaţi clic pe comanda
Properties.
2. Selectaţi eticheta (pagina) Desktop.
3. Executaţi clic pe butonul Customize Desktop.
4. Pe pagina General a casetei de dialog, selectaţi sau
ştergeţi casetele de validare corespunzătoare pictogramelor pe
care vreţi să le afişaţi sau să le ascundeţi.
5. Pentru a schimba aspectul unei pictograme, selectaţi
pictograma, executaţi clic pe butonul Change Icon, selectaţi o altă pictogramă, apoi executaţi clic pe
butonul OK.
44
6. Executaţi clic pe butonul OK.
7. Executaţi clic pe butonul OK.
2.18.5. Modificarea proprietăţilor de afişare
Dacă sunteţi nevoit deseori să derulaţi ferestrele în timp ce lucraţi sau să vă străduiţi să citiţi un
text foarte mărunt, puteţi schimba dimensiunea spaţiului de lucru de pe monitor. Un monitor afişează
imaginea împărţind ecranul în mii sau milioane de puncte (pixeli), aranjate pe rânduri şi coloane. Pixelii
sunt atât de apropiaţi încât par lipiţi. Rezoluţia ecranului se referă la numărul de pixeli de pe întreg
ecranul şi determină cantitatea de informaţii care poate fi afişată de monitor la un moment dat. O rezoluţie
mică, precum 640x480 (lăţime x înălţime), afişează mai puţine informaţii pe ecran, dar obiectele apar
relativ mari, în timp ce o rezoluţie mare, cum ar fi 1024x768, afişează mai multe informaţii, dar obiectele
de pe ecran apar mai mici. De asemenea, puteţi schimba calitatea culorilor. Cu cât calitatea este mai
ridicată, cu atât pot fi afişate mai multe culori, dar folosind un procent mai mare din memoria sistemului.
Opţiunile obişnuite pentru calitatea culorilor sunt: 16 biţi, ceea ce înseamnă 65.536 de culori, 24 şi 32 de
biţi.
Schimbaţi dimensiunea spaţiului de lucru
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta într-o zonă liberă din
spaţiul de lucru, apoi executaţi clic pe opţiunea Properties sau alegeţi
din Control Panel opţiunea Display.
2. Selectaţi pagina Settings.
3. Trageţi cursorul Screen Resolution pentru a specifica
dimensiunea ecranului.
4. Executaţi clic pe săgeata listei Color Quality şi selectaţi o
opţiune pentru calitatea culorilor.
5. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
6. Dacă apare caseta de dialog Monitor Settings, executaţi clic
pe butonul Yes pentru a accepta modificările făcute sau pe butonul No
pentru a le anula. Dacă nu selectaţi nici o opţiune Windows revine la opţiunile de configurare originale
după 15 secunde.
Personalizaţi aspectul spaţiului de lucru
1. Executaţi clic cu butonul din dreapta într-o zona liberă din
spaţiul de lucru, apoi executaţi clic pe opţiunea Properties.
2. Selectaţi pagina Appearance.
3. Executaţi clic pe săgeata listei Windows And Buttons şi
selectaţi un stil.
4. Executaţi clic pe săgeata listei Color Scheme şi selectaţi o
schemă de culori.
5. Executaţi clic pe săgeata listei Font Size şi selectaţi o mărime
pentru fonturi.
6. Executaţi clic pe butonul Advanced dacă vreţi să schimbaţi
culoarea, mărimea sau fontul pentru elementele individuale.
7. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
2.18.6. Stabilirea datei şi a orei
Data şi ora specificate în Control Panel sunt afişate în colţul
din dreapta jos al barei de sarcini. Programele folosesc data şi ora
pentru a stabili când au fost create şi modificate fişierele. Pentru a
modifica data şi ora, modificaţi valorile de pe pagina Date & Time a
casetei de dialog Date and Time Properties. Atunci când modificaţi
ora, este important să verificaţi şi opţiunea selectată pe pagina Time
Zone, care este folosită pentru afişarea corectă a datelor de creare şi
modificare în diferite fuse orare.
45
Schimbaţi data sau ora
1. Executaţi dublu clic pe ceasul din zona de notificare a barei de sarcini sau alegeţi opţiunea Date
and Time din Control Panel.
2. Selectaţi pagina Time Zone.
3. Executaţi clic pe săgeata listei Time Zone şi selectaţi un fus orar, apoi selectaţi sau deselectaţi
caseta de validare Automatically Adjust Clock For Daylight Saving Changes (Ajustează automat ceasul la
schimbarea orelor de vară şi de iarnă).
4. Selectaţi pagina Date & Time.
5. Executaţi clic pe săgeţile listelor din grupul Date şi selectaţi luna şi anul.
6. Executaţi clic pe o zi, apoi specificaţi ora.
7. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
Asiguraţi precizia orei
1. Executaţi dublu clic pe ceasul din zona de notificare a barei de sarcini.
2. Selectaţi pagina Internet Time.
3. Selectaţi caseta de validare Automatically Synchronize With An Internet Time Server
(Sincronizează automat ceasul cu un server de timp din Intemet).
4. Executaţi clic pe săgeata listei Server şi selectaţi un server de timp.
5. Executaţi clic pe butonul Update Now şi aşteptaţi să se facă sincronizarea orei.
6. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
2.18.7. Schimbarea opţiunilor regionale
Dacă lucraţi într-un mediu internaţional, puteţi schimba formatul pentru date, ore, monedă şi
numere, folosind aproape orice format. De exemplu, puteţi schimba simbolul zecimal şi caracterul de
separare pentru liste, formatul folosit pentru numere negative şi zerouri din faţa numerelor sau sistemul de
măsurare (american sau metric).
Schimbaţi formatul de afişare pentru date, ore, monedă şi numere
1. Executaţi clic pe butonul Start, apoi pe comanda Control Panel, executaţi dublu clic pe
pictograma Regional and Language Options, în vizualizarea clasică sau un singur clic în vizualizarea
expandată a opţiunii Control Panel (în continuarea meniului Settings).
2. Selectaţi pagina Regional Options.
3. Executaţi clic pe săgeata listei Format şi selectaţi o opţiune de localizare.
4. Executaţi clic pe butonul Customize pentru a modifica opţiunile de configurare individuale.
5. Executaţi clic pe butonul OK.
6. Executaţi clic pe butonul OK.
OBS: Puteţi modifica formatul regional în funcţie de limbă şi de ţară. Pe pagina Regional Options,
executaţi clic pe săgeata listei Standards And Formats, apoi selectaţi o limbă.
Schimbarea opţiunilor lingvistice
Puteţi instala pe calculator mai multe limbi de intrare şi apoi să treceţi rapid de la una la alta.
Limba de intrare este limba în care introduceţi şi afişaţi textul. Atunci când instalaţi pe calculator mai
multe limbi, nu se schimbă limba sistemului de operare, ci numai caracterele afişate pe ecran. Fiecare
limbă foloseşte propria machetă de tastatură, care rearanjează literele afişate atunci când apăsaţi tastele.
Dacă instalaţi serviciile pentru text sau o altă limbă, în spaţiul de lucru şi în meniul Toolbars apare bara
de instrumente Language. Serviciile pentru text sunt programe de completare (add-on), specifice lucrului
cu text, pentru folosirea unei machete secundare de tastatură, recunoaşterea scrisului de mână,
recunoaşterea vocii si Input Method Editor (IME), un sistem care vă permite să introduceţi caractere din
limbi asiatice folosind o tastatură standard cu 101 taste. Puteţi comuta între machetele de tastatură
folosind bara de instrumente Language sau scurtăturile de la tastatură.
1. Executaţi clic pe butonul Start, apoi pe comanda Control Panel, executaţi dublu clic pe
pictograma Regional and Language Options, în vizualizarea clasică.
2. Selectaţi pagina Languages, apoi executaţi clic pe butonul Details.
3. Executaţi clic pe săgeata listei Default Input Language şi selectaţi limba care vreţi să fie folosită
la pornirea calculatorului.
4. Executaţi clic pe butonul Add pentru adăugarea unei limbi.
5. Selectaţi o limbă de intrare, apoi executaţi clic pe butonul Remove ca să o ştergeţi sau pe
46
butonul Properties ca să-i modificaţi proprietăţile.
6. Executaţi clic pe butonul Language Bar pentru a modifica aspectul şi funcţionarea barei de
instrumente Language.
7. Executaţi clic pe butonul Key Settings pentru a defini scurtăturile de la tastatura folosite pentru
comutarea între limbi.
8. Executaţi clic pe butonul OK.
9. Executaţi clic pe butonul OK sau pe butonul Apply.
2.19. Reţele de calculatoare
2.19.1. Generalităţi
Două sau mai multe calculatoare pot să facă schimb de date între ele prin două modalităţi:
o Off line – schimbul de date realizându-se prin intermediul dischetelor;
o On line – schimbul de date realizându-se prin intermediul unui cablu electric sau linii de
comunicaţie.
O reţea se formează atunci când mai multe PC sunt interconectate astfel încât să poată comunica
între ele.
Dacă reţeaua este compusă din PCuri aflate în acelaşi loc este numită reţea locală (LAN – Local
Area Network). Acestea sunt calculatoare care de obicei se afla în acelaşi departament, secţie de lucru sau
sediu de firmă. O reţea locală a unei firme mai poate fi denumită intranet, pentru a face distincţia de
internet. Accesul la intranet este în general limitat la angajaţii unei firme. Informaţiile existente în intranet
sunt informaţii ale firmei, şi deci intră din punct de vedere juridic şi organizatoric sub incidenţa secretului
de serviciu.
În cazul în care calculatoarele sunt răspândite pe o arie mult mai mare, reţeaua este numită reţea
de mari dimensiuni (WAN – Wide Area Network). Aceste reţele pot fi alcătuite din calculatoare aflate în
oraşe sau chiar ţări diferite. În majoritatea cazurilor reţele extinse sunt alcătuite din grupuri de reţele
locale.
Pentru a configura o reţea din mai multe calculatoare, trebuie să instalaţi câte un adaptor de reţea
(plăci cu interfaţă de reţea – ethernet card sau NIC, introduse într-un slot sau într-un port USB –
Universal Serial Bus) în fiecare calculator şi să conectaţi toate calculatoarele la un distribuitor de reţea
(network HuB sau Switch în cazul reţelelor cu fir sau Acces Point pentru reţele sau porţiuni de reţea fără
fir) folosind cablu de reţea sau tehnologie fără fir.
Internet-ul este un conglomerat la scară mondială de reţele de calculatoare. Internetul nu este
proprietatea nici unei firme şi nu este coordonat de nici o firmă şi reprezintă o reţea de reţele de
calculatoare care pot comunica între ele.
Majoritatea reţelelor sunt formate din câte un server şi clienţii conectaţi la reţea.
O reţea de calculatoare oferă o gamă largă de avantaje, printre care putem enumera:
o Comunicarea prin posta electronică;
o Datele centralizate pot fi accesate de calculatoarele din reţea;
o Resursele pot fi partajate între calculatoare (de exemplu modemuri, imprimante, etc);
o Posibilitatea de a crea copii de siguranţă în server sau pe mai multe calculatoare.
Într-o reţea locală de componente similare (tip Peer-to- peer) toate staţiile de lucru sunt
interconectate şi partajează imprimantele, fişierele, dosarele şi alte resurse. Toate persoanele care folosesc
reţeaua îşi salvează fişierele în propriile calculatoare, ceea ce face ca gestionarea fişierelor să fie dificilă.
Aceste reţele nu trebuie să includă mai mult de 10 calculatoare.
Într-o reţea client-server, informaţiile sunt stocate mult mai eficient, prin intermediul
calculatorului principal folosit ca server de fişiere, în care toţi utilizatorii reţelei îşi salvează propriile date.
Serverul de fişiere este de regulă un calculator ce se află de obicei într-o cameră specială separată şi nu
este folosit individual.
Reţeaua locală este configurată de persoane specializate şi este condusă de un administrator de
reţea.
2.19.2. Interconectarea TCP/IP
În prezent, majoritatea reţelelor conectate la Internet, dar şi reţelele locale (intranet – de obicei cu
47
acces la internet) funcţionează sub interconectarea TCP/IP (sistemul de operare Unix a fost unul din
primele sisteme de operare ce au inclus protocolul TCP/IP) ce este constituită din protocoalele:
TCP (Transmission Control Protocol);
IP (Internet Protocol);
UDP (User Datagram Protocol).
Observaţie. Există şi protocoale mai vechi, cum ar fi IPX (firma Novell) şi X25.
Funcţiile de prelucrare şi comunicaţie ale mediului Internet se realizează prin intermediul unor
procese cooperante. Această funcţie de cooperare este evidenţiată în modelul arhitectural al sistemelor
teleinformatice, la baza cărora se află conceptul de stratificare ce constă într-o ierarhie de niveluri
(straturi) funcţionale, fiecare nivel oferind utilizatorilor servicii furnizate de nivelul funcţional inferior.
Modul de funcţionare a mediului Internet este asemănător activităţilor poştale care se realizează
prin oficii poştale şi suboficii poştale. Calculatoarele router au rolul suboficiilor poştale ce iau decizii
asupra modului de dirijare a datelor (pachetelor) la fel cum serviciul poştal direcţionează scrisorile spre
destinaţie. Un oficiu poştal nu are legatură directă cu toate oficiile poştale dintr-o ţară, ci are legatură
directă cu unele oficii poştale vecine.
Pentru ca un pachet (împachetare de date) să ajungă la destinaţie, se utilizează o informaţie de
adresă. Un calculator router primeşte informaţia de adresă şi pe baza acesteia decide unde să fie trimis
pachetul, stabilind doar “conducta” (pipe) cea mai optimă pentru ca pachetul să ajungă la destinaţia
indicată de adresa corespunzatoare pachetului. Regulile utilizate în mediului Internet pentru deciziile
privind dirijarea pachetelor sunt constituite în protocoale de comunicatie.
Adrese IP şi structura DNS (Domain Name System)
Fiecare calculator cuplat la mediului Internet este identificat printr-o adresă unică, cunoscută prin
aşa-numita IP Address, aceasta fiind utilizată la nivelul programelor de prelucrare în reţea. În schimb, la
nivelul utilizatorilor cu acces la mediului Internet, identificarea calculatoarelor se face printr-un nume de
calculator host gestionat de sistemul DNS.
Concepţia protocolului TCP/IP este astfel implementată încât schema de adresare permite
utilizatorilor şi programelor din reţea să identifice în mod unic o reţea sau un calculator host, atât prin
intermediul unei adrese IP, cât şi prin
intermediul unui nume de calculator host.
Operaţiile de identificare în mediului
Internet se constituie în urmatoarele categorii:
identificare la nivelul programelor
de comunicatie – adresa IP (IP Address);
identificare la nivelul utilizarii –
nume de calculator host (DNS Configuration);
identificare utilizator – nume de
conectare (login name).
Adrese IP (IP Address)
Definiţie. O adresă IP este constituită
dintr-un grup de patru numere zecimale separate de caracterul punct (“.”), fiecare număr fiind cuprins
între 1şi 256=28 (fiecare număr poate fi reprezentat în binar pe un octet), şi anume:
a b c d unde a b c d. . . , , , , { , , , }. 1 2 256
Pornind de la această structură de numere zecimale, protocolul IP construieşte (reprezintă) un cod
(adresa) în binar pe un cuvânt de 32
biţi (4 octeţi) ce va fi constituit din:
clasa reţelei – clasa A,
B sau C;
router-ul reţelei –
identificator de reţea;
host-ul utilizatorului –
identificator host.
48
Din punct de vedere arhitectural, după cum am precizat, în sistemul Internet sunt recunoscute
trei tipuri de noduri:
noduri de nivel înalt – noduri (clasa A) la nivel mondial la care sunt conectate nodurile
de la nivelul ţărilor:
cod clasă utilizează doar bitul 0 care este 0;
cod router reţea
utilizează 7 biţi;
cod host
utilizator utilizează 24 biţi;
a { , , , }1 2 126 , şi prin urmare sunt disponibile 126 coduri de router, 224
=
16.777.216 coduri de host;
noduri continentale – noduri (clasa B) la nivelul unei ţări de care sunt conectate noduri
locale ale unor reţele:
cod clasă utilizează biţii 0 şi 1 care au valoarea 10;
cod router reţea
utilizează 14 biţi;
cod host utilizator
utilizează 16 biţi;
a { , , }128 191 , şi prin urmare sunt disponibile 214
=16.384 coduri de router, 216
=
65.536 coduri de host.
noduri locale – noduri (clasa C) la nivel local (regional) ce trebuie să fie recunoscute de
un nod continental:
cod clasă utilizează biţii 0,1 şi 2 care au valoarea 110;
cod router reţea
utilizează 22 biţi;
cod host utilizator
utilizează 8 biţi;
a { , , }192 223 , şi prin urmare sunt disponibile 222
=2.097.152 coduri de router,
28= 256 coduri de host.
Exemple:
1. 1.37.109.4 server de clasa A (nivel înalt) de la Tilburg University (The Netherlands);
2. 163.1.62.3 server de clasa B (nivel ţară) pentru conectarea la diverse biblioteci universitare din
întreaga lume (login : HYTELNET); 141.85.128.1 server UPB;
3. 153.226.100.1 server de clasa B (nivel ţară) de la Facultatea de Chimie (Panduri);
4. 193.226.51.177 server de clasa C (nivel local) ce reprezinta gateway (gw-chimie) la Facultatea
de Chimie din cadrul Universităţii Bucureşti şi la care sunt conectate host-urile având adresele IP de la
193.226.51.178 la 193.226.51.190;
5. 192.129.3.33 server de clasa C (nivel local) ce reprezinta un router (math) la Facultatea de
Matematică din Universitatea Bucureşti unde există mai multe reţele locale.
Adresa IP este utilizată de protocolul IP
pentru obţinerea în binar a unui cuvânt de
memorie (word) de 32 biţi şi care va fi utilizat în
operaţiile de dirijare a pachetelor (datelor). De
exemplu, pentru adresa reprezentată în zecimal
131.15.3.19, cuvantul de memorie ce reprezinta
forma binara este (se concateneaza cei 4 octeti asociati pentru a, b, c si d):
Structura DNS (Domain Name System)
După cum am precizat, fiecare calculator cuplat la mediului Internet este identificat printr-o
adresă unică, cunoscută prin aşa-numita IP Address, aceasta fiind utilizată la nivelul programelor de
comunicaţii în reţea. În schimb, la nivelul utilizatorilor cu acces la mediului Internet, identificarea
calculatoarelor se face printr-un nume de calculator host gestionat de structura DNS. Evident, protocolul
49
IP realizează o corespondenţa bijectivă între adesele IP şi numele gestionate de DNS.
Structura DNS realizează administrarea unor nume prin care se acordă diferite responsabilităţi de
grup, fiecare nivel reprezentând un domeniu. Domeniile sunt gestionate prin intermediul unei structuri
arborescente ce determină o structură ierarhică. În felul acesta, un nume de calculator host va reprezenta
un drum (cale) în arborele sau subarborele administrat de DNS. Domeniile determină metoda de
organizare a calculatoarelor în reţea.
În prezent, mediul Internet consideră nume1 ca domeniu principal, iar celelalte ca subdomenii,
această structura de organizare fiind asemănătoare organizării fişierelor în sistemul de operare Unix.
Structura ierarhică generată de domenii şi subdomenii este definită în funcţie de diferite unităţi de
organizare sau de diverse domenii de activitate.
Urmatoarele domenii sunt recunoscute astazi ca domenii principale (nivelul inalt):
- Com – societăţi şi companii comerciale;
- Edu – organizaţii educaţionale(Universităţi,Colegii);
- Gov – organizaţii guvernamentale;
- Mil – organizaţii militare(armata, marina);
- Org – alte organizaţii
- Int – organizaţii internaţionale;
- Net – diverse resurse pentru reţeaua Internet
- <ţara> – codul de ţară.
Codul de ţară <ţara> reprezintă o secvenţă de două litere, de exemplu:
au - Australia fr - Franta
at - Austria hk - Hong Kong
bg - Bulgaria hu - Ungaria
ca - Canada jp - Japonia
de - Germania no - Norvegia
pl - Polonia pt - Portugalia
ro – Romania es - Spania
se - Suedia md - Moldova
2.19.3. Vizualizarea unei reţele
Soluţia pentru gestionarea fişierelor şi a dosarelor într-un mediu de reţea este înţelegerea structurii
reţelei respective. Cea mai mare parte a reţelelor sunt formate din mai multe tipuri de calculatoare şi
sisteme de operare. Utilitarul My Network Places vă permite să vizualizaţi întreaga reţea sau doar o parte
din reţea pentru a permite accesul la serverele, domeniile şi grupurile de lucru din reţea. De asemenea,
My Network Places afişează dosarele partajate disponibile în reţeaua imediată. Fereastra Entire Network
vă permite să vizualizaţi o listă cu serverele care nu se găsesc în grupul dumneavoastră de lucru, precum
şi alte domenii de reţea. În aceeaşi fereastră sunt afişate diferite segmente şi calculatoare conectate la
50
reţea, cum ar fi Microsoft Windows Network. Daca faceţi pan
dintr-o reţea mare, este posibil să aveţi şi alte opţiuni care afişează
mai multe segmen din reţea.
Vizualizaţi o reţea de tip grup de lucru
1. Executaţi clic pe butonul Start şi apoi selectaţi opţiunea
My Network Places.
2. Executaţi clic pe opţiunea View Workgroup Computers.
3. Executaţi dublu clic pe pictograma unui calculator din
reţea pentru a afişa fişierele, dosarele şi dispozitivele partajate de
calculatorul respectiv.
4. După ce terminaţi, executaţi clic pe butonul Close.
Vizualizaţi o reţea de tip domeniu
1. Executaţi clic pe butonul Start şi apoi selectaţi opţiunea My Network Places sau dublu clic pe
icoana cu acelaşi nume de pe desktop.
2. Executaţi clic pe opţiunea Entire Network.
3. Executaţi dublu clic pe pictograma unei reţele.
4. Executaţi dublu clic pe pictograma unui domeniu.
5. Executaţi dublu clic pe pictograma unui calculator sau server din reţea pentru a afişa fişierele,
dosarele şi dispozitivele partajate de sistemul respectiv.
6. După ce terminaţi, executaţi clic Pe butonul Close.
Vizualizaţi un dosar partajat
1. Executaţi clic pe butonul Start şi apoi selectaţi opţiunea My Network Places.
2. Executaţi dublu clic pe un dosar partajat pentru a afişa fisierele şi dosarele partajate din dosarul
respectiv.
3. După ce terminaţi, executaţi clic pe butonul Close.
2.20. Internet
2.20.1. Istoria internetului
Totul a început prin anul 1962. Jack Kennedy se afla la Casa Alba, Beatles-ii tocmai îşi
înregistraseră primul single My Bonnie şi primul mare single de succes Love Me Do, Papa Ioan al XXIII
lea l-a excomunicat pe Fidel Castro, iar Christa Speck, o nemţoaică superbă, fusese aleasa Playmate of the
Year. Mulţi americani se bucurau de o perioadă de prosperitate. Totuşi, în alte părţi se extindea
comunismul şi, odată cu el, teribile arme de distrugere în masa (Bomba Atomică, Bomba cu Hidrogen).
Ca măsură de precauţie împotriva unui iminent război atomic, Forţele Aeriene ale Statelor Unite
(USAF) au însărcinat un mic grup de cercetători cu o activitate deosebită: crearea unei reţele de
comunicaţie care să supravieţuiască unui război atomic. Conceptul lor era revoluţionar: o reţea fără
control centralizat. Dacă unul (sau zece, sau o sută) dintre noduri ar fi fost distrus, sistemul ar fi continuat
să funcţioneze. Pe scurt, aceasta (destinată exclusiv uzului militar) ar fi supravieţuit însăşi Apocalipsei
(chiar dacă noi nu am fi supravieţuit).
Persoana cu cea mai mare responsabilitate pentru crearea Internetului este Paul Baran (născut în
1926 în Polonia). În 1962, Baran lucra la RAND Corporation, “maşina de gândit” însărcinată cu
dezvoltarea acestui concept. În viziunea lui Baran, construcţia reţelei seamănă foarte mult cu o plasa de
peşte. În de-acum faimosul său memorandum intitulat “Despre comunicaţiile distribuite: introducere în
reţeaua de comunicaţii distribuite”, Baran explică: ”Reţeaua centralizată este în mod cert vulnerabilă din
moment ce distrugerea singurului nod central va duce la întreruperea comunicaţiilor între staţiile finale.
În practică, reţelele de comunicaţii conţin o combinaţie de componente stea şi plasă. O astfel de reţea
este denumită reţea “descentralizată”, deoarece nu se bazează întotdeauna pe un singur nod”.
Modelul lui Baran era complex. Prezentarea să acoperea fiecare aspect al reţelei propuse, inclusiv
convenţiile de routare (dirijare). De exemplu, datele urmau să parcurgă reţeaua prin orice canale
disponibile la un moment dat. Pe scurt, datele îşi stabilesc în mod dinamic ruta de parcurs pentru fiecare
etapă a drumului. Dacă datele ar fi întâlnit vreo problemă la una din “intersecţiile drumurilor” din
Internet, ar fi luat-o pur şi simplu pe un alt drum. Propunerea lui Baran lua în calcul toate posibilităţile.
De exemplu, un nod de reţea ar fi acceptat un mesaj doar dacă ar fi avut spaţiu disponibil pentru
51
stocarea să. În acelaşi fel, dacă un mesaj ar fi găsit toate nodurile indisponibile (scenariul “Toate liniile
ocupate”), ar fi aşteptat în nodul curent până când una dintre căi ar fi devenit disponibilă. În acest mod,
reţeaua ar fi oferit un mod inteligent de transportare a datelor. Baran a mai detaliat şi alte aspecte ale
reţelei, printre care:
Securitatea
Scheme de prioritate (pentru evitarea supraîncărcării reţelei)
Hardware
Costuri
În general, Baran a specificat în amănunţime toate detaliile care au dus la naşterea acestei reţele.
Din nefericire, ideile lui erau prea avansate pentru acea vreme. Pentagonul avea prea puţină încredere în
astfel de concepte radicale. Baran a oferit oficialilor apărării un raport în 11 volume care a fost destul de
repede abandonat în rafturi.
Idei similare au mai dezvoltat independent Donald Davies de la National Physical Laboratory şi
Leonard Kleinrock de la MIT (Massachusetts Institute of Technology).
Ochelarii de cal ai Pentagonului au întârziat naşterea Internetului, însă nu pentru mult timp. Prin
1965 au început din nou să se mişte lucrurile. S-au alocat fonduri pentru dezvoltarea unei reţele de
calculatoare descentralizate, iar în 1969 reţeaua a devenit realitate. Sistemul a fost denumit ARPANET
(Advanced Research Projects Agency NETwork).
Pe măsură ce reţelele s-au dezvoltat, ARPANet s-a dovedit a fi una destul de simplistă, fără
asemănări importante cu Internetul de astăzi. Topologia sa constă din legături între maşinile din patru
instituţii academice (Institutul de Cercetări Stanford, Universitatea Utah, Universitatea California din Los
Angeles şi Universitatea California din Santa Barbara).
Una dintre aceste maşini era un DEC PDP-10. Acestea erau nişte “bestii” masive, acum mai sunt
folosite ca mobilă decât ca dispozitive de calcul. Am amintit aici despre PDP-10 pentru a povesti o alta
legendă din istoria calculatoarelor (una pe care mulţi dintre dvs. nu aţi auzit-o niciodată). Prin această
paranteză sper să va pot oferi un cadru de referinţă pentru a va da seama cât de demult s-a întâmplat acest
lucru în istoria calculatoarelor.
S-a întâmplat cam în aceeaşi perioadă când în Seattle, Washington, o firmă a început să ofere time
sharing (acces partajat) pe calculatoarele sale, Compania a angajat doi tineri străluciţi pentru a-i testa
software-ul. Aceşti tineri excelau amândoi în ştiinţa calculatoarelor şi se spune că erau înzestraţi cu şi cu
arta găsirii vulnerabilităţilor din sistemele de calcul. În schimbul testării software-ului firmei, tinerilor li
s-a oferit acces gratuit prin dial-up la o maşină PDP-10 (aceasta ar fi în prezent echivalentul obţinerii unui
acces gratuit la sistemul TCP/IP privat al unei firme). Din nefericire pentru băieţi, firma a dat faliment în
scurt timp, însă experienţa acumulată le-a schimbat total vieţile. În acea vreme, cei doi erau cam la vârsta
liceului. Acum, sunt pe la 40 de ani. Puteţi să le ghiciţi identitatea? Cei doi băieţi erau Bill Gates şi Paul
Allen (cei doi fondatori ai firmei MicroSoft).
Oricum, până în 1972 ARPAnet avea deja cam 40 de gazde (în termenii de astăzi, ceva mai puţin
decât o reţea locală – LAN – Local Area Network). În acel an, Ray Tomlinson (născut în 1941), membru
al firmei Bolt, Beranek and Newman Inc., a schimbat fundamental modul de comunicare în reţea.
Tomlinson a creat poşta electronică (e-mail) fiind totodată cel care a introdus şi utilizat caracterul „@” în
cadrul e-mail-ului.
Invenţia lui Tomlinson a reprezentat cel mai notabil eveniment al deceniului respectiv în domeniul
calculatoarelor. Poşta electronică permitea o comunicare simplă, eficientă şi ieftină între diferitele noduri
ale reţelei. În mod natural, acest lucru a condus la apariţia unor discuţii mult mai active şi al un schimb
deschis de idei. Deoarece un mesaj e-mail putea avea mai mulţi destinatari, aceste idei au fost
implementate mult mai rapid. Gândiţi-vă la diferenţa dintre e-mail şi telefon. Cu câţi oameni aţi putea
vorbi simultan folosind un sistem modern de teleconferinţă? Comparaţi acest număr cu acela al oamenilor
cu care puteţi comunica printr-un singur mesaj e-mail. Pentru grupurile de cercetători, e-mail-ul nu poate
fi egalat! Din acest punct de vedere Internet-ul se născuse.
În 1974, Tomlinson a contribuit la un alt pas important. El (în paralel cu Vinston Cerf şi Robert
Khan) a inventat protocolul TCP (Transmission Control Protocol). Acest protocol a însemnat o altă
modalitate de a transfera datele prin reţea, bit cu bit, şi de a le reasambla apoi la celalalt capăt.
În 1975, ARPANet era o reţea complet funcţională. Bazele fuseseră puse şi era timpul ca guvernul
Statelor Unite să o revendice. În acel an, controlul ARPANet a fost încredinţat unei organizaţii denumită
pe atunci United States Defense Communications Agency. (Agenţia Statelor Unite pentru comunicaţii în
Domeniul Apărării).
52
În 1986, Fundaţia Naţională de Ştiinţă (National Science Foundation) a creat reţeaua NSFNET
(National Science Foundation NETwork), care a înlocuit reţeaua ARPANet. Aceasta a extins baza
porţiunii americane a Internet-ului cu linii de date interurbane de mare viteză. În 1991, Congresul SUA a
extins capacitatea şi viteza liniilor din Internet şi a permis utilizarea acestuia în scopuri comerciale.
Până acum, Internetul este cea mai mare şi mai complexă structură proiectată vreodată de om.
Azi, Internetul pe care îl ştim noi are numeroase întrebuinţări (IRC, Muzică, Cumpărături, Bursă
etc.). Macroscopic, Internetul începe să devină o lume bine definită în timp şi spaţiu a cărui activitate
dirijează la rândul său o altă activitate. Încet, încet Internetul va înlocui viaţa noastră cotidiană devenind
un alt mod de viaţă (gândindu-ne că putem să ne facem serviciul de acasă navigând pe Intenet.) Să speram
că toate aceste modificări, dezvoltări ştiinţifice vor fi în folosul omenirii astfel încât să prosperăm atât
economic, financiar cât şi practic.
2.20.2. Reţeaua Internet
Termenul Internet, sau şi internet, are mai multe sensuri strâns înrudite, în funcţie de context:
Numele propriu Internet (scris cu majusculă) se referă la World Wide Web, reţeaua mondială
unică de computere si alte dispozitive interconectate prin protocoalele (regulile) de comunicare
Transmission Control Protocol şi Internet Protocol, numite pe scurt TCP/IP. Precursorul Internetului
datează din 1965, când Defence Advanced Research Projects Agency (en: DARPA) (Agenţia pentru
Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare – a Ministerului Apărării, Department of
Defense sau DoD din SUA) a creat prima reţea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Super-
reţeaua din zilele noastre a rezultat din extinderea reţelei Arpanet.
Substantivul comun internet (scris cu minusculă) desemnează in marea majoritate a cazurilor
aceeaşi reţea, însă văzută ca un mediu de comunicare de mase, împreună cu informaţia şi serviciile care
sunt oferite utilizatorilor prin intermediul acestui mediu.
Tehnic, termenul mai poate desemna şi o reţea ce interconectează 2 sau mai multe reţele
autonome aflate la mare depărtare unele faţă de altele. Exemple de reţele mari, pentru care folosinţa
acestui nume este justificată, sunt SIPRNet si FidoNet.
Cuvântul "Internet" provine din împreunarea artificială şi parţială a două cuvinte
englezeşti: interconnected = interconectat şi network = reţea.
Internetul a apărut cu mai mult de 20 ani
în urmă, ca rezultat al unui proiect specific al
Departamentului Apărării SUA care avea ca scop
interconectarea informaţională a tuturor
organismelor militare de pe teritoriul Statelor
Unite ale Americii. Mai mult ca atât – această
interconectare trebuia să reziste oricărui atac
inamic, deci în cazul ieşirii din funcţiune a unui
server departamental, reţeaua dintre celelalte
calculatoare trebuia să rămână viabilă. Astfel a
luat naştere proiectul ARPAnet, care a şi dat
naştere unei reţele informaţionale globale,
denumită şi Internet.
În figura alăturată este reprezentată
schematic reţeaua Internet – observaţi structura
unei pânze de păianjen (în engleză – web, cuvânt
folosit ca sinonim al cuvântului Internet).
2.20.3. Ce program folosim pentru navigare?
Primul browser web VIOLA WWW înlocuit în popularitate de Mosaic , a fost lansat la
Universitatea Illinois în 1993. În prezent, cel mai răspândit program de navigare în Internet este Internet
Explorer , produs de compania Microsoft. Al doilea după popularitate şi nicidecum ultimul
după funcţionalitate este programul Netscape Communicator produs de compania Netscape, acesta a
devenit în timp Mozilla, după câteva modificări Mozila Firefox şi Firefox 1.0 si 1.5 , alte web
browser-e destul de folosite sunt: Opera – produs de Opera Software, Safari produs de Apple
Computer Inc., Lynx unul dintre cele mai folosite browser-e în Unix – administrat de Kansas University.
Internet-ul reprezentat schematic.
Observaţi structura „pânzei de păianjen”.
53
Ambele browsere (pronunţat ca „brauzer” – program de navigare – eng.) sunt gratuite şi pot fi încărcate
din Internet.
Trebuie menţionat, că datorită nivelului de standardizare diferit unele site-uri pot fi reprezentate
diferit în Internet Explorer şi Netscape Navigator. De obicei în aceste situaţii mai bine se descurcă
programul Internet Explorer, pe care-l vom folosi în continuare. Programul Internet Explorer este instalat
la majoritatea calculatoarelor care au acces la Internet. Pentru a porni programul executaţi un dublu-clic
asupra iconiţei respective de pe ecran. Programul va încărca site-ul setat implicit.
2.20.4. Cum navigăm în Internet?
Navigarea se efectuează prin intermediul „link”-urilor (legături), care de obicei sunt reprezentate
prin textul subliniat de pe pagini sau obiecte grafice. Apăsând pe ele
browser-ul va încărca o altă pagină.
2.20.5. Adrese Internet
Adresele Internet pot fi de mai multe tipuri, noi însă vom prezenta
numai două: adresa unui site şi adresa email:
Exemple de adrese a site-urilor:
http://www.yahoo.com
http://www.kappa.ro
http://www.hotmail.com
Prefixul http:// (HyperText Transfer Protocol) nu este obligatoriu şi semnifică protocolul (modul)
de transmitere a informaţiei. Majoritatea adreselor site-urilor în Internet încep cu „www” (World Wide
Web – sistem dezvoltat în Elveţia în 1991) care reprezintă o încercare de standardizare a adreselor.
O adresa e-mail este
compusă dintr-un cuvânt
care va identifică, semnul
“@” care este strict
obligatoriu, plus numele
serverului unde aveţi cont.
Iată câteva exemple de
adrese e-mail:
Important: Nici adresa vreunui site, şi nici adresa e-mail nu poate conţine spaţii libere.
Următoarele adrese sunt greşite:
http://www yahoo.com corect – http://www.yahoo.com
http://ijc iatp md/resurse corect – http://ijc.iatp.md/resurse
vchip @ yahoo.com corect – [email protected]
Extensie: poate fi “com”, “net”, “org” sau regională, în dependenţă de ţară: ro – Romania md – Moldova ru – Rusia dk – Danemarca etc.
Un cuvânt, care reprezintă site-ul. Această parte poate fi compusa, spre exemplu din mai mult cuvinte despărţite prin sau prin punct sau liniuţă. Exemple: yahoo.com economic-trends.org iatp.md ijc.iatp.md
Adresa unei pagini din interiorul site-ului. Exemple: http://software.canon-europe.com/Printers/Bubble_Jet_Printers/PIXMA_iP150010092.asp
http://www.yahoo.com/news
Adresa unui site
Extensie: poate fi “com”, “net”, “org” sau regională, în dependenţă de ţară: ro – Romania uk – Marea Britanie md – Moldova dk – Danemarca etc.
Un cuvânt, care reprezintă site-ul prin intermediul căruia v-aţi înregistrat şi accesaţi posta dvs. electronica. Această parte poate fi compusa, spre exemplu din mai mult cuvinte despărţite prin sau prin punct sau liniuţa. Exemple: yahoo.com gmail.com mail.ro hotmail.com
Un cuvânt care va identifică, ales de dvs. în timpul înregistrării.
Adresa e-mail
54
2.20.6. Tehnici de căutare în Internet
2.20.6.1. Cum pot căuta în Internet?
Internet-ul reprezintă o enormă „bibliotecă”, care conţine milioane de pagini. Fără un sistem
eficient de căutare utilizarea acestei „biblioteci” ar deveni incomodă şi ar consuma foarte mult timp.
Căutarea în Internet se efectuează prin intermediul anumitor site-uri specifice. Unul din cele mai
populare site-uri de căutare la moment este Google (www.google.com), pe care-l vom studia în acest
capitol.
În general, în Internet se caută cu ajutorul aşa-numitelor cuvinte-cheie, care se introduc în câmpul
de căutare. Nu se recomandă folosirea multor cuvinte-cheie simultan, deoarece programul de căutare va
încerca să găsească o pagină care să satisfacă unui număr cât mai mare de cuvinte specificate de dvs., şi
riscaţi să obţineţi un rezultat nul. Cuvintele-cheie se aleg cu precauţie, şi trebuie să fie totodată cât mai
specifice. Spre exemplu, pentru a găsi informaţie despre meciul amical de fotbal Romania-Moldova, eu
voi folosi următoarele cuvinte cheie: fotbal, Romania-Moldova.
Pentru a găsi informaţii despre cursuri pentru jurnalişti voi introduce una din următoarele
combinaţii:
„cursuri pentru jurnalişti”
„cursuri, seminare, jurnalism”
„journalism, training” (în engleză)
Primul cuvânt din fraza propusă de dvs. programului de căutare întotdeauna va avea prioritatea
cea mai înaltă.
Google.com câştigă prin viteza rapidă de căutare şi calitatea informaţiei pe care o prezintă.
2.20.6.2. Care sunt site-urile pentru căutare în Internet?
Internaţionale Locale
România Moldova Google – www.google.com
Yahoo! – www.yahoo.com
AltaVista – www.altavista.com
MSN – www.msn.com
Excite – www.excite.com
HotBot – www.hotbot.com
Mamma – www.mamma.com
AskJeeves – www.askjeeves.com
www.cauta.ro
www.gaseste.com
www.bumerang.ro
www.h2.ro
www.kappa.ro
www.go.ro
www.ournet.md
www.moldova.cc
www.h2.ro
www.sos.md
2.20.6.3. Cum caut informaţia specifică?
Pentru a găsi o informaţie mai specifică trebuie să alegeţi corect cuvintele-cheie şi site-urile de
căutare. Site-urile internaţionale prezentate mai sus sunt generale şi caută în orice limbă prin tot spaţiul
cibernetic. Site-urile din Moldova, România şi Rusia caută prin resursele în limba respectivă. Menţionăm,
că site-urile internaţionale de tip Google beneficiază de o tehnologie mult mai avansată şi în multe cazuri
folosind Google corect puteţi obţine mult mai multă informaţie decât dacă aţi fi folosit vreun site local.
Cum să alegeţi cuvintele-cheie? Iată ce ne recomandă realizatorii site-ului Google.com:
- încercaţi cuvintele evidente în primul rând – dacă doriţi să găsiţi informaţii despre Picasso
atunci veţi obţine mult mai bune rezultate căutând după cuvântul „Picasso” şi nu după cuvântul „pictori”
- folosiţi cuvintele care cu siguranţă sunt pe site-ul care-l căutaţi – folosiţi, spre exemplu
„hotel, vacanta, mediterana” în loc de „un hotel în care pot să-mi petrec vacanţa pe malul Marii
Mediterane” - folosiţi cuvinte-cheie cât mai specifice – căutând după „efectele radiaţiei” veţi obţine mai
bune rezultate decât dacă veţi căută folosind „Posibile efecte asupra sănătăţii în cazul unui război
atomic”
Majoritatea site-urilor de căutare vă oferă posibilitatea de a schimba modul de căutare, folosind
opţiunea „advanced search” (căutare avansată), unde puteţi seta o căutare după o frază/propoziţie
specifică, puteţi căuta numai în site-uri într-o anumită limbă, sau numai în site-urile care se află în într-un
anumit domeniu, spre exemplu – „md”.
55
2.20.6.4. Limbajul de căutare
Pe lângă toate posibilităţile oferite de „motoarele” de căutare pe Internet mai există una – limbajul
de căutare, care se prezintă printr-o serie de operatori utilizaţi în îmbinările de cuvinte şi fraze. Vom
prezenta operatorii cel mai des folosiţi:
Operator Descriere Exemplu
+
Google şi alte motoare de căutare de obicei ignoră
cuvintele gen „şi”, „cu”, „de” (engl – at, for, with) ş.a.
Pentru a indica motorului de căutare să caute
numaidecât împreuna cu cuvântul de legătură puneţi un
„+” înainte de cuvânt
Prăjituri +cu caramelă
Computer +for children
Star Wars Episode +I
- Căutări specifice cu excluderi. Folosind „Prăjituri –
caramelă” vom primi pagini care conţin cuvântul
„prăjituri” dar nu conţin cuvântul „caramelă”
bucate gustoase –grăsime
ziare româneşti –politic
AND Unele motoare de căutare (nu şi în cazul Google) cer
neapărat folosirea operatorului AND (eng. – şi) dacă
specificaţi mai multe cuvinte-cheie.
jurnalism AND training
cursuri gratuite AND jurnalism
publicaţii AND Moldova AND Romania
NOT Similar operatorului „-„ specific pentru anumite
motoare de căutare, spre exemplu Netscape.com
bucate gustoase NOT grăsime
ziare româneşti NOT politic
hotels new-york NOT manhattan
XOR Caută după două cuvinte-cheie şi returnează paginile
care conţin primul şi paginile care conţin al doilea
cuvânt, dar nu returnează paginile care conţin ambele
cuvinte
(depleted uranium) news XOR medicine
OR Din engl. – sau. Specificând spre exemplu „vacanta
constanta OR brasov” vom obţine informaţii despre
posibilităţi de vacanta în Constanta şi Braşov.
hotels london OR paris
president france OR moldova
” ” Fraza exacta – dacă doriţi ca motorul de căutare să
caute după o frază exactă şi nu cuvinte cheie, includeţi
fraza în ghilimele.
„Centrul Independent de Jurnalism”
„Federatia Nationala de Fotbal”
( ) În paranteze puteţi include combinări mai complexe.
(Centrul Independent de Jurnalism) AND
(seminare)
(Fundatia Soros Moldova) AND (burse)
2.20.7. Deschiderea unui cont email
2.20.7.1. Ce este poşta electronică
Serviciul de poştă electronică în scurt timp după apariţie a devenit unul din cele mai populare
servicii oferite de reţeaua Internet. Odată cu dezvoltarea resurselor Internet poşta electronică a cunoscut şi
ea o dezvoltare bruscă. În prezent oricine poate beneficia de un cont e-mail (electronic mail (eng) – poştă
electronica) condiţia este să aibă şi acces la Internet.
2.20.7.2. Cum lucrează sistemul de postă electronică?
Dacă comparăm cu poşta obişnuită – fiecare persoană îşi are adresa să, unde îşi primeşte poşta. În
spaţiul cibernetic această adresă este o simpla îmbinare de caractere, unică în felul său (nu pot exista două
adrese e-mail identice), compusă din câteva elemente care ajută serviciile de poştă electronică să găsească
boxa dvs. e-mail şi să vă furnizeze poşta.
Fiecare server (calculator care deţine o anumită adresă în
Internet şi obicei este responsabil de expedierea şi recepţionarea
poştei electronice) îşi are lista să de utilizatori înregistraţi. Mai jos
vom da câteva exemple de adrese e-mail:
utilizatorul „vitalie” care aparţine serverului cu adresa
„softhome.net”
utilizatorul „ijcnews” care aparţine serverului cu adresa
„ijc.iatp.md”
utilizatorul “irina2002” care aparţine serverului cu adresa “yahoo.com”
56
Observaţi că în cazul adreselor e-mail nu se indică prefixul „www”, adică adresa
[email protected] este considerată greşită şi mesajul dvs. va fi returnat în casuţa dvs. de e-
mail.
2.20.7.3. Cum îmi deschid un cont e-mail? Pentru a beneficia de un cont gratuit e-mail este necesar să vă înregistraţi pe un site care oferă
astfel de servicii. Unul dintre ele este www.yahoo.com. Toţi utilizatorii înregistraţi pe site-ul yahoo.com
vor avea adresa e-mail de tip [email protected], unde cuvântul „id” îl alegeţi dvs. dar trebuie reţinut faptul
ca o adresă de e-mail trebuie să fie unică şi ca atare pe orice server e-mail „id”-ul trebuie să fie unic. Este
foarte important să memorizaţi numele şi parola dvs., care vă vor servi în continuare pentru acces la
căsuţa dvs. email.
2.20.7.4. Cum folosesc un cont e-mail?
Contrar presupunerilor folosirea unui cont e-mai este simplă dacă cunoşti
puţină engleză. Odată ajunşi pe site-ul care vă oferă serviciul de e-mail, într-o
secţiune aparte introduceţi numele şi parola alese la înregistrare. După acest
procedeu site-ul vă va afişa automat conţinutul boxei dvs. e-mail. Partea din
stânga, de obicei, conţine următoarele cuvinte:
Check mail/Inbox – este directorul unde vin toate mesajele primite
Create message – aici apăsaţi dacă doriţi să creaţi un mesaj şi apoi să-l
expediaţi destinatarului
Sent – aici se conţin toate mesajele expediate de dvs.
Folders – aici puteţi crea diverşi directori pentru depozitarea poştei dvs.
Sign out – IMPORTANT – aici apăsaţi când doriţi să părăsiţi boxa dvs.
email.
Ne vom axa pe Create message , deoarece acest procedeu este unul esenţial. Odată ce aţi apăsat pe
secţiunea respectivă va apărea o pagină nouă unde veţi fi invitat să completaţi câteva câmpuri cu
următoarele denumiri:
To: - (din engleză – destinatar) – aici indicaţi adresa destinatarului (obligatoriu)
CC: - (carbon copy – copie) – aici indicaţi alte adrese
despărţite prin virgulă dacă doriţi ca o copie a mesajului
expediat de dvs. să fie expediată şi altor persoane. (acest
câmp nu este obligatoriu)
Subject: - (titlul mesajului) – aici indicaţi titlul mesajului dvs.
Message: (mesaj) – aici scrieţi mesajul.
După ce aţi scris mesajul apăsaţi butonul „Send” pentru a-l
expedia.
2.20.7.4. Care sunt site-urile care oferă servicii gratuite de poştă
electronică?
În ultimii 5 ani numărul site-urile care oferă servicii gratuite de e-mail a crescut considerabil
datorită avansării gradului de dezvoltare a Internet-ului. Printre acestea putem menţiona:
www.gmail.com (google)
www.yahoo.com
www.excite.com
www.hotmail.com
www.go.com
www.lycos.com
www.mail.md
www.post.ro
www.141.ro
www.k.ro
www.email.ro
www.home.ro
www.go.ro
57
2.21. Viruşi (malware) şi antiviruşi
2.21.1. Infectarea cu viruşi a unui calculator.
Malware ( viruses, worms, trojan horses, rootkits and backdoors), un cuvânt creat artificial din
cuvintele malicious (răuvoitor) şi software care se referă la un tip de software proiectat intenţionat pentru
deteriorarea unui computer sau infiltrarea în el, sau şi deteriorarea/infiltrarea în reţele întregi de
computere, fără consimţământul proprietarului respectiv. Termenul "malware" se utilizează generalizat de
către profesioniştii computerelor pentru a desemna orice formă ostilă, intruzivă sau supărătoare de
software / cod de program. Termenul de virus din domeniul computerelor este uneori utilizat pentru a
desemna toate formele de malware, inclusiv viruşii informatici.
Un virus de calculator reprezintă un program incomplet care dacă este anexat (se ascunde) la alt
program, poate prelua controlul în programul gazdă şi îşi poate îndeplini propria misiune. Rularea unui
program virusat va duce la lucruri neaşteptate de natură:
- benignă, cum ar fi afişarea unui mesaj pe ecranul calculatorului (în marea majoritate a
cazurilor reclame);
- distructivă, cum ar fi ştergerea de fişiere, reformatarea harddiscului sau chiar „arderea” unor
compenente.
O parte din programul virusului, asigură capacitatea acestuia de a se răspândi în alte programe,
infectând propriul calculator dar şi alte calculatoare care folosesc programe infectate, introduse prin
copierea lor de pe dischetele pe care s-au copiat aceste programe. De aceea trebuiesc luate măsuri
extraordinare pentru a împiedica răspândirea viruşilor de calculator.
În general există trei tipuri de viruşi:
- Viruşi ai sectorului de iniţializare (sector de boot). Aceştia infestează programul aflat în
sectorul de iniţializare al hard-discului sau dischetei. Aceşti viruşi sunt transmişi prin dischete şi virusează
calculatorul când acesta porneşte cu discheta virusată uitată în unitatea floppy.
- Viruşi în fişierele de program. Aceştia infestează fişierele executabile ale programelor, de
exemplu: .exe şi .com, fişierele bibliotecă .dll. Calculatorul este infestat în momentul în care este rulat
programul infestat şi apoi infestarea se extinde şi la alte programe.
- Viruşi macro. Aceştia infectează anumite fişiere de date, de exemplu: .doc, .dot.
Când un virus intră într-un calculator al unei reţele el se răspândeşte rapid în toată reţeaua,
provocând pagube uriaşe.
2.21.2. Prevenirea infestării
Întrucât devirusarea unui calculator, este o operaţie greoaie şi care de obicei duce la pierderea
înregistrărilor de pe hard disc, cea mai bună metodă este prevenirea contaminării propriului calculator,
prin evitarea contactului cu calculatoare infestate şi prin controlarea canalelor de pătrundere a viruşilor.
Pentru aceasta trebuiesc respectate următoarele reguli:
- Orice disc străin va fi verificat de un program modern de recunoaşterea viruşilor. Cei mai
mulţi viruşi pot pătrunde prin intermediul unor programe pirat ce conţin jocuri. Dacă în cazul unui disc,
programul antivirus nu poate elimina virusul, acesta trebuie şters de urgentă sau distrus;
- Sistemul de operare va fi încărcat de pe discuri originale sau verificate anterior;
- Reţeaua de calculatoare va fi controlată zilnic cu programe antivirus de către administrator;
- Periodic (se recomandă zilnic), hard discurile vor fi verificate cu un program antivirus. Este
recomandabil ca programul antivirus să fie actualizat semestrial. Programele antivirus profesionale costă
în jur de 50 $, iar actualizarea lor costă puţin, dar ţinând cont că viruşii pot bloca complet un calculator şi
distruge practic toate informaţiile din el, protecţia antivirus reprezintă o asigurare absolut necesară.
- O atenţie deosebită trebuie acordată utilizării materialelor sosite pe e-mail şi a celor copiate de
pe Internet deoarece multe dintre ele pot fi virusate.
- Copiaţi zilnic materialele importante pe suporturi magnetice care se ţin în arhivă, pentru a
putea recupera informaţiile în cazul în care calculatoarele sau unele calculatoare din reţea au fost
infestate.
2.21.3. Eliminarea viruşilor din calculator.
În momentul în care au fost sesizate anomalii în funcţionarea calculatorului sau au apărut mesaje
pirat pe monitor, trebuie oprit calculatorul pentru a elimina codul rezident al virusului din memoria
internă şi repornit apoi folosind un program antivirus de pe o dischetă protejată la scriere. Dacă nu se
58
reuşeşte eliminarea viruşilor, hard discul trebuie şters şi reformatat, urmând ca după aceea să fie încărcat
cu programele utilitare şi cu dosarele ce au fişierele de lucru.
Programele profesionale antivirus conţin trei module pentru:
- Recunoaşterea virusului (scan);
- Selectarea şi curăţarea fişierelor contaminate (clean);
- Supravegherea funcţionării calculatorului cu transmiterea mesajelor de avertizare.
2.21.4. Programe antivirus
Cele mai utilizate şi cunoscute programe antivirus nu neaparat în ordinea capacităţii lor de
„curăţare” a calculatoarelor sau a preţului sunt următoarele:
- Bit Defender – al firmei Softwin, România;
- Norton Antivirus – Symantec Corporation, SUA;
- Panda Antivirus – Panda Software, Spania;
- NOD 32 – Eset, Slovacia;
- AVG Antivirus – Grisoft, Cehia;
- PC Cillin – Trend Micro, Japonia;
- Windows Live OneCare – Microsoft, SUA;
- McAfee VirusScan – McAfee, SUA;
- Kaspersky Anti-Virus – Kaspersky Lab, Rusia;
- Cisco Security Agent (CSA) – Cisco Systems, SUA;
59
3. MICROSOFT WORD 2003
Pachetul de programe Microsoft Word pentru Windows este cel mai bine vândut procesor de text
disponibil pentru Windows. Caracteristicile lui îl fac să fie pe de o parte un editor de texte uşor de folosit
şi în acelaşi timp, cel mai puternic şi mai adaptabil editor de texte.
Face parte dintr-un pachet mult mai evoluat de programe şi anume Microsoft Office. Acest pachet
a apărut pentru prima data la începutul anilor `90 şi a fost la început un nume de piaţă pentru un set de
aplicaţii care anterior erau produse şi vândute separat. Principalul scop al acestei înglobări de aplicaţii a
fost de a se oferi un preţ mai mic în cazul achiziţionării la pachet, decât dacă s-ar fi achiziţionat fiecare
produs separat. Prima versiune de Office a conţinut: Word, Excel şi PowerPoint, iar o versiune „PRO”
conţinea în plus Access şi Shedule Plus.
Marea majoritate a ediţiilor Micosoft Office (mai puţin ediţiile Basic ce includ doar Word, Excel
şi Outlook) includ:
WORD – procesor de texte şi grafică;
EXCEL – program de calcule tabelare;
OUTLOOK – este un manager de informaţii personale şi comunicare e-mail, include un
client e-mail, calendar, organizator şi agendă;
POWERPOINT – program de prezentare folosit pentru crearea de succesiuni (slideshow)
de imagini (diapozitive – slide-uri) în scopuri artistice sau informale;
PUBLISHER – program destinat realizării de publicaţii (fluturaşi, cărţi de vizită, cărţi
poştale, vederi, etc.).
Alte programe oferite în diferite ediţii Office (Small Business, Professional, Professional
Entreprise):
Microsoft Access – sistem de gestiune al bazelor de date;
Microsoft InfoPath – aplicaţie pentru crearea de forme XML;
Microsoft FrontPage – software pentru crearea de pagini web;
Microsoft Visio;
Microsoft Office Picture Manager – gestionarea fişierelor imagine;
Microsoft Photo Editor – editor fişiere imagine;
Microsoft Project;
Microsoft Office OneNote;
Microsoft Office Communicator;
Microsoft Office InterConnect;
Developer Tools;
Pachetele Office există în variante pentru calculatoare cu sisteme de operare: WINDOWS
(OFFICE 2003), Apple Computer's Mac OS şi Mac OS X (OFFICE 2004). Pe data de 16 februarie 2006 a
fost anunţată noua versiune OFFICE 2007 ce se preconizează a fi lansată spre sfârşitul anului 2006.
Programul WORD a fost creat de Richard Brodie în mai 1983 pentru calculatoare IBM cu sistem
de operare MS-DOS, dar nu a fost foarte bine primit fiind „eclipsat” de rivalul său din acea vreme
WordPerfect. El este derivat din programul Bravo primul editor de tip WYSIWYG (What You See Is
What You Get) realizat de Xerox PARC. Prima versiune de Word pentru Windows şi anume 1.0 a apărut
în 1989.
3.1. Lansarea programului Word
Modalităţile activării programului Word sunt:
a) Se execută clic pe butonul Start;
Se alege opţiunea Programs;
Se execută clic pe opţiunea Microsoft Word;
b) Se execută dublu clic pe iconiţa corespunzătoare programului Word sau pe un fişier de tip
Word de pe desktop;
c) Se execută dublu clic pe un fişier de tip Word din utilitarele: My Computer, Windows
60
Explorer;
d) Se execută clic pe butonul Start;
Se alege opţiunea Documents;
Se execută clic pe documentul de tip Word la care s-a lucrat recent.
Se deschide o fereastră de tip WINDOWS de forma următoare:
3.2. Închiderea programului Word
Există mai multe posibilităţi:
a) se alege opţiunea: Fişier Exit;
b) se alege butonul Close (închis) din coltul din dreapta sus;
c) se tastează <Alt/F4>.
Dacă s-au efectuat modificări într-un document, programul Word afişează o casetă de avertizare
întrebând dacă se doreşte salvarea modificărilor. Se face clic pe
butonul Da sau se apasă Enter pentru salvare, clic pe Nu pentru
părăsirea programului fără salvare sau clic pe Revocare pentru a
renunţa la salvare rămânând în editare.
Ecranul Word
Bare de instrumente
Barele de instrumente pot fi afişate sau ascunse cu clic dreapta pe bara de meniu (sau alegeţi din
meniul Vizualizare opţiunea Bare de
instrumente sau dublu clic pe zona liberă
din bara de instrumente sau clic dreapta pe
linia de meniuri). Pentru a rearanja barele de instrumente este suficient să le glisaţi.
- Standard – butoane pentru operaţii generale de administrare a unui document;
- Formatare – formatarea caracterelor şi paragrafelor;
- Tabele and Borduri – formatarea tabelelor, chenarelor şi umbrelor;
- AutoText – administrarea intrărilor din Autotext;
- Desen – butoane pentru inserarea şi formatarea obiectelor grafice.
Bara de stare oferă informaţii despre operaţia care se execută sau despre document (numărul
paginii, coloana, linia curentă, etc.). Este afişată implicit. Pentru a ascunde bara de stare alegeţi
Instrumente Opţiuni, setaţi eticheta (tab-ul) Vizualizare şi goliţi cutia de selectare Bară de stare.
- numărul paginii şi al secţiunii (zonă de document care poate fi formatată diferit de restul
documentului
61
- informaţii despre poziţia cursorului de inserare
- butoane pt. alegerea modului de lucru
Rigle – pentru a stabili tabulatorii şi indenturile pentru paragrafele selectate şi lăţimea coloanelor
de tip ziar.
Rigla orizontală este afişată deasupra zonei de lucru şi conţine marcaje pentru indentarea textului
faţă de marcajul pentru indentarea primei linii a paragrafului.
Rigla verticală este afişată în partea stângă (afişată din Instrumente Opţiuni Vizualizare
comutatorul Riglă verticală)
- marginea stângă
- marcator de indentare stânga
- marcator de indentare dreapta
- marginea dreaptă
Pentru a afişa/ascunde rigla selectaţi Riglă din meniul Vizualizare.
3.3. Deschiderea documentelor
3.3.1. Deschiderea unui document nou
Atunci când se lansează programul Word se deschide un document gol, în care se poate începe
editarea unui text. Acest document este denumit Document1, pentru a indica faptul că este primul
document care se creează la lansarea programului.
Pentru a deschide un alt document (nou) se foloseşte opţiunea Nou din meniul Fişier. Dacă noul
document nu este primul care se editează, el va fi
numerotat în consecinţă: al doilea document va fi numit
Document2, al treilea va fi Document3…
3.3.2. Deschiderea unui document existent
Etape:
a) Se alege: Fişier Deschidere (<Ctrl/O> - Open)
sau se face clic pe butonul Deschidere din bara de
instrumente Standard. Apare caseta de dialog
Deschidere;
b) Dacă este necesar, se selectează o altă unitate de
disc în lista derulantă Privire în;
c) Dacă este necesar, se selectează un alt tip de fişier din caseta Fişiere de tip;
d) În caseta de text Nume fişier, se tastează numele fişierului care se doreşte să se deschidă sau se
selectează din listă, fişierul dorit;
e) Se alege Deschidere. Drept comandă rapidă pentru etapele d) şi e) se face dublu clic pe numele
fişierului pentru a-l deschide.
3.3.2. Deschiderea unui fişier utilizat recent
Programul Word ţine minte ultimele documente (numărul
acestora se poate stabilii din meniul Instrumente opţiunea Opţiuni,
eticheta General – numărul maxim fiind 9) care au fost utilizate şi
se afişează în partea de jos meniului Fişier.
Etape pentru redeschiderea unui fişier închis recent:
a) Se alege meniul Fişier;
b) Se selectează numele fişierului de la baza meniului
executând clic pe acel fişier sau se tastează numărul de ordine al
fişierului dorit.
3.4. Salvarea documentelor
Salvarea unui document înseamnă stocarea lui într-un fişier pe disc (fişier cu extensia DOC). Până
în momentul salvării, ceea ce s-a lucrat există numai în memoria calculatorului. Cu alte cuvinte, dacă se
întrerupe curentul electric chiar şi pentru scurt timp, tot ceea ce se află în memoria calculatorului se
pierde. Salvarea frecventă reduce timpul necesar programului Word pentru salvarea pe disc a muncii
dumneavoastră. Paradoxal, salvând des, economisiţi timp. După ce s-a salvat un fişier, acesta se poate
62
salva din nou sub acelaşi nume sau se poate salva o copie a fişierului sub un alt nume şi într-o altă locaţie.
Numele fişierelor poate avea maxim 255 de caractere şi poate conţine spaţii. Aceste nume lungi de
fişiere sunt stocate într-o locaţie extinsă a tabelei de alocare a fişierelor (FAT) pe disc. Această locaţie
extinsă nu stânjeneşte numele normale 8.3 stocate tot în FAT. Numele lungi de fişiere nu pot utiliza
următoarele caractere: /, \, :, *, ?, “, <, >, |,. Atunci când se foloseşte un nume lung de fişier, WINDOWS
creează automat un nume de fişier care respectă convenţia 8.3. Acest nume de fisier este salvat în poziţia
normală în FAT, astfel încât versiunile WINDOWS sau DOS mai vechi să poată utiliza în continuare
numele fişierului.
Etapele salvării unui fişier (care nu a mai fost
salvat):
a) Se alege Fişier Salvare sau Salvare Ca, sau
butonul Salvare de pe bara Standard sau CTRL-S.
Apare caseta de dialog Salvare ca;
b) Se tastează un nume de fişier în caseta Nume
fişier. Word îi va atribui extensia .doc;
c) În lista Salvare în se selectează unitatea în care
se doreşte salvarea fişierului;
d) Din caseta Tip fişier se alege formatul fişierului;
e) Dacă se doresc şi alte opţiuni (copie de rezervă,
parolă, etc.) se aleg din lista derulantă Instrumente.
f) Se acţionează butonul Salvare.
3.4.1. Salvarea fişierelor sub un alt nume
a) Se alege Fişier Salvare ca;
b) Se introduce un alt nume în caseta Nume fişier;
c) Dacă se doreşte se schimbă dosarul sau unitatea (A:, C:);
d) Se acţionează butonul Salvare.
3.4.2. Salvarea fişierelor fără redenumire
Atunci când se salvează fără a redenumi, se şterge fişierul existent şi se înlocuieşte cu noul fişier.
a) Se alege Fişier Salvare (sau se apasă <Ctrl/S>);
b) Sau se apasă <Shift/F12>;
c) Sau se execută clic pe butonul Salvare din bara de instrumente Standard.
3.5. Editarea documentelor
Există mai multe opţiuni pentru afişarea unui document: se poate lucra rapid în modul normal sau
puţin încetinit pentru a fi privit mai atent pentru a se face lucrurile de detaliu, alegând vederea Aspect
Pagină Imprimată. Se poate deplasa prin document în numeroase feluri, folosind mouse-ul şi tastatura.
3.5.1. Selectarea vederii adecvate muncii dumneavoastră
Pentru a schimba vederea utilizând comenzile de meniu, se parcurg
următoarele etape:
a) Se alege Vizualizare;
b) Se alege vederea dorită: Normal, Aspect pagină Web, Aspect pagină
imprimată, Aspect citire, Schiţă, Ecran complet.
Editarea în vedere normală
Se alege: Vizualizare Normal.
În această vedere, caracterele şi paragrafele sunt afişate aşa cum vor fi
tipărite. Liniile şi salturile de pagină, tabulatorii şi alinierile sunt exacte. Zona
exterioară corpului de text – zona care conţine anteturile, subsolurile, notele de
subsol, numerele paginilor, lăţimea marginilor – nu apar.
Editarea în vederea Page Layout Se alege: Vizualizare Aspect pagină imprimată
63
În această vedere, fiecare pagină a documentului este afişată aşa cum va apărea la tipărire. Se
poate derula în afara marginilor paginii pentru a vedea elemente cum sunt: anteturile, subsolurile, notele
de subsol, numerele paginilor şi lăţimea marginilor. Rigla verticală din partea stângă a ecranului se poate
utiliza pentru a modifica marginile superioară şi inferioară ale documentului.
Editarea în vederea Ecran complet
Se alege: Vizualizare Ecran complet.
Această vedere se utilizează pentru maximizarea zonei de tastare. Bara de titlu, bara de meniuri,
barele cu instrumente, barele de derulare şi bara de stare sunt eliminate de pe ecran. La baza ecranului
este afişată bara de instrumente Ecran complet pentru a indica faptul că vederea Ecran complet este
afişată. Pentru revenire se face clic pe opţiunea Închide ecran complet.
3.5.2. Mărirea şi micşorarea scării de afişare
Pentru a vedea o porţiune mai mare a documentului se parcurg următoarele etape:
a) Se alege: Vizualizare Panoramare; se deschide fereastra de dialog Panoramare;
b) Se alege scara de afişare dorită;
c) Se face clic pe OK;
Cu cât scara de afişare este mai mare, cu atât se vede pe ecran mai puţin din document dar
caracterele sunt mai mari.
3.5.3. Deplasarea în document
Pentru a repoziţiona punctul de inserare cu ajutorul mouse-ului, se derulează astfel încât să se
vadă poziţia şi apoi se face clic cu indicatorul în forma de “|” în dreptul caracterului unde se doreşte să fie
punctul de inserare.
Deplasarea cu ajutorul tastaturii
În jos cu un paragraf - <Ctrl/săgeata jos>;
În sus cu un paragraf - <Ctrl/săgeata sus>;
Cu o fereastră în jos - <Page down>;
Cu o fereastră în sus - <Page up>;
La sfârşitul documentului - <Ctrl/End>;
La începutul documentului - <Ctrl/Home>.
Deplasarea la pagina (secţiunea, linia, …) dorită
Etape:
a) Se alege: Editare Salt la;
b) Din lista derulantă De sărit la: se alege obiectul la care se doreşte saltul;
c) Se tastează un număr în caseta Introduceţi numărul …;
d) Se execută clic pe Salt la.
3.5.4. Selectarea unui text
Sunt disponibile numeroase comenzi rapide şi trucuri pentru selectarea rapidă a textului.
Selectarea textului cu mouse-ul
Text de selectat Acţiunea mouse-ului
Un cuvânt - dublu clic pe cuvânt
O propoziţie - <Ctrl/clic pe propoziţie>
O linie - clic în bara de selectare (marginea alba din stânga liniei de text)
Linii multiple - clic în bara de selectare şi se trage în sus sau în jos
Un paragraf - dublu clic în bara de selectare
Document - <Ctrl/clic în bara de selectare>
64
Selectarea textului cu tastatura
Text de selectat Acţiunea
Câte un caracter - <Shift/săgeată stânga/dreapta>
Câte un cuvânt - <Shift/Ctrl/săgeată stânga/dreapta>
Până la începutul unei linii - <Shift/Home>
Până la sfârşitul unei linii - <Shift/End>
Câte o linie - <Shift/săgeata sus sau jos>
Până la începutul documentului - <Shift/Ctrl/Home>
Până la sfârşitul documentului - <Shift/Ctrl/End>
3.6. Anularea modificărilor
Comanda Anulare anulează cea mai recentă acţiune. Se pot anula majoritatea acţiunilor de editare,
cum ar fi comenzile Inserare (excepţie făcând Numere de pagină), comenzile Formatare şi comenzile
Instrumente (cu excepţia comenzii Opţiuni).
Pentru a anula ultima acţiune se alege Editare Anulare, sau se apasă tastele <Ctrl/Z>. Se poate
utiliza butonul cu acelaşi nume din bara de instrumente Standard. Se poate anula (Anulare) sau să se
revină asupra anulării (Refacere – Ctrl/Y) oricăror acţiuni dintr-o serie de acţiuni.
Pentru a anula sau a reveni asupra anulării acţiunilor efectuate cu bara de instrumente, se parcurg
următoarele etape:
a) Se alege butonul Anulare sau Refacere;
b) Se trage peste numărul de acţiuni anterioare care trebuie anulate sau asupra anulării
necorespunzătoare;
c) Eliberaţi butonul mouse-ului.
3.7. Mutarea, copierea şi legarea textului sau a graficii
Programul Word posedă facilitatea de legare şi înglobare a obiectelor (OLE – Object Linking and
Embedding). Aceasta permite legarea de documente şi date, cum ar fi diagrama Excel, într-un document
Word. O porţiune de text sau imagine grafică supusă mutării sau copierii este păstrată într-o zona de
memorie temporară cunoscută sub numele de “Clipboard”.
3.7.1. Introducerea obiectelor grafice
a) introducerea miniaturilor (ClipArt):
i. Se alege Inserare Imagine Miniatură;
ii. În partea dreaptă în Panoul de activitate Miniatură se introduce un cuvânt cheie în caseta
Căutare;
iii. Din lista derulantă Căutare în se aleg locaţiile în care se va efectua căutarea;
iv. Din lista derulantă Rezultatele ar fi se alege tipul obiectelor grafice căutate;
v. Se apasă butonul Salt;
vi. Daca există obiecte grafice (media) care respectă criteriile selectate acestea se vor afişa în
centrul panoului de activitate, de unde se pot introduce în document printr-un clic pe un obiect sau clic
dreapta pe obiect şi se alege opţiunea Inserare.
b) introducerea textului artistic (WordArt):
i. Se alege Inserare Imagine WordArt se va afişa caseta de dialog Galerie de
WordArt-uri din care se alege stilul textului artistic;
ii. Se apasă butonul Ok;
iii. Se va afişa caseta de dialog Editare text WordArt în care se alege fontul şi dimensiunea
textului şi se introduce textul artistic;
iv. Se apasă butonul Ok.
c) introducerea obiectelor grafice din fişier:
i. Se alege Inserare Imagine Din fişier;
ii. Dacă este necesar, se selectează o altă unitate de disc din lista derulantă Privire în;
iii. Dacă este necesar, se selectează un alt tip de fişier din caseta Fişiere de tip;
iv. În caseta de text Nume fişier, se tastează numele fişierului care se doreşte să se deschidă
65
sau se selectează din listă, fişierul dorit;
v. Se alege Inserare. Drept comandă rapidă pentru etapele d) şi e) se face dublu clic pe
numele fişierului pentru a-l deschide.
d) introducerea formelor automate:
Se apasă butonul corespunzător formei automate dorite. În document se trage în funcţie de
dimensiunea dorită pentru obiectul grafic.
3.7.2. Proprietăţile obiectelor grafice
Selectarea unui obiect grafic se face printr-un clic pe el. Mutarea respectiv redimensionarea
aproximativă a obiectului se face prin tragere de obiect respectiv de unul din cele opt cercuri (în cazul
versiunilor Office anterioare este vorba de pătrate) care-l înconjoară. Pentru a se afişa caseta de dialog cu
proprietăţile unui anumit obiect grafic se execută clic dreapta pe obiectul respectiv şi se alege opţiunea
Formatare <tip obiect grafic> (tip obiect grafic poate fi: imagine, miniatură, wordart, formă automată,
etc.):
a) În pagina Culori şi linii se alege din zona Umplere culoarea din lista derulantă Culoare şi
transparenţa folosind bara de defilare sau caseta de selectare cu acelaşi nume. Din zona Linie se alege
culoarea, stilul, linia întreruptă şi grosimea marginii obiectului grafic. În cazul obiectelor săgeţi se pot
alege opţiuni din zona Săgeţi;
b) În pagina Dimensiune din zona Dimnsionare şi rotire se introduc valorile pentru înălţimea,
lăţimea şi unghiul de rotaţie al obiectului. Din zona scară se alege valoarea scării de afişare a obiectului
respectiv;
c) În pagina Aspect din zona Stil de încadrare se alege modalitatea de legare a obiectului
grafic cu textul respectiv cu celelalte obiecte, iar din zona Aliniere orizontală se alegere alinierea
obiectului pe orizontală.
OBS. În funcţie de obiectul pentru care se încearcă modificarea proprietăţile este posibil ca unele
casete sau opţiuni să nu fie accesibile.
3.7.3. Mutarea textului şi a graficii
Etape:
d) Se selectează textul sau grafica dorită;
e) Se alege Editare Decupare (sau <Ctrl/X> sau se execută clic pe butonul Decupare din
bara de instrumente); Selecţia este eliminată din document şi păstrată în memoria temporară;
f) Se repoziţionează punctul de inserare în locul dorit;
g) Se alege Editare Lipire (<Ctrl/V> sau se execută clic pe butonul Lipire din bara de
instrumente); Selecţia este lipită în noua poziţie.
3.7.4. Copierea textului şi a graficii
Etape:
a) Se selectează textul sau grafica dorită;
b) Se alege Editare Copiere, b. Copiere, c.d. Copiere sau Ctrl-C;
c) Dacă se doreşte copierea într-un alt document acesta se deschide acum; dacă este deja
deschis se execută repoziţionarea punctului de inserare în locul dorit;
d) Se alege Editare Lipire.
66
3.8. Utilizarea facilităţilor de căutare şi înlocuire
A reuşi găsirea şi înlocuirea de text, formatări, stiluri şi caractere reprezintă o importantă
economie de timp.
3.8.1. Găsirea textului
Pentru a găsi text (conţinând maxim 255 de caractere), spaţii sau caractere speciale, se parcurg
etapele:
a) Se alege Editare Găsire (sau <Ctrl/F>). Apare fereastra de dialog Găsire şi înlocuire;
b) În caseta De căutat, se tastează textul sau caracterul special de căutat;
c) Se selectează una sau mai multe dintre opţiunile din fereastră (eventual se apasă butonul
Mai mult);
d) Se execută clic pe butonul Următorul Găsit pentru a începe căutarea sau se execută clic pe
eticheta Înlocuire pentru a înlocuirea textului căutat.
3.8.2. Înlocuirea textului
Pentru a înlocui un text, se parcurg etapele:
a) Se alege Editare Înlocuire (sau <Ctrl/H>). Apare caseta de dialog Găsire şi înlocuire;
b) În caseta de text De căutat, se tastează textul care se doreşte să fie înlocuit;
c) În caseta de text Replace With, se tastează noul text;
d) Se selectează una sau mai multe dintre opţiunile din fereastră;
e) Se execută clic pe butoanele Fiind Next sau
Replace All.
3.9. Formatarea caracterelor şi schimbarea
fonturilor
Prin formatarea caracterelor se înţelege alegerea
tipului de caractere cu care se va scrie. Opţiunile de
formatare a caracterelor vizează fonturile, dimensiunile,
culorile, caracterele subliniate, spaţierea caracterelor, etc.
Dacă se doreşte formatarea un text, se marchează cu
mouse-ul sau cu tastatura şi apoi se execută comanda:
Formatare Font (<Ctrl/D> sau clic dreapta cu mouse-ul
şi se alege opţiunea Font). Se deschide fereastra de dialog
Font care conţine următoarele casete:
Grup Opţiune Descriere
Font Diferă în funcţie de imprimantă Aspectul vizual al caracterelor. Cele mai
obişnuite: Arial şi Times New Roman.
Stil font
Obişnuit – Regular Fontul obişnuit;
Cursiv – Italic Text înclinat;
Aldin – Bold Text îngroşat;
Aldin – Bold Italic Combinaţie a stilurilor aldin şi italic.
Dimensiune 8,10,12 Dimensiunea caracterelor în puncte.
Culoare font Auto, Red, etc. Schimbă culoarea textului pe ecran.
Stil
subliniere
Nici una – None Text normal;
Numai cuvinte – Words only Sublinierea simplă numai a cuvintelor;
…
Effects
Tăiere text cu o linie – Strikethrout Text tăiat cu o linie;
Tăiere text cu linie dublă
Exponent – Superscript Text înălţat deasupra liniei de bază;
Indice – Subscript Text coborât sub linia de bază;
Umbră – Shadow Text cu umbre;
Schiţă – Outline Caracterele sunt scrise pe contur;
În relief – Emboss Text în relief;
Gravat – Engrave Caracterele sunt „gravate” în foaie;
67
Grup Opţiune Descriere
Majuscule – Small Caps Majuscule reduse;
Doar majuscule – All Caps Toate caracterele sunt majuscule;
Ascuns – Hidden Caracterele sunt ascunse.
După alegerea opţiunilor se da clic pe OK.
Aceste schimbări vor avea efect numai asupra textului marcat. Dacă nu este text marcat,
schimbările efectuate vor avea efect asupra textului care se va scrie în continuare de la poziţia cursorului
în cadrul documentului.
Formatarea caracterelor se poate face şi folosind butoanele corespunzătoare de pe bara de
instrumente Formatare.
3.9.1. Formatarea cu ajutorul tastelor pentru comenzi rapide
Format Tasta pentru comanda rapida
Aldin – Bold <Ctrl/B>
Cursiv – Italic <Ctrl/I>
Subliniere – Single Underline <Ctrl/U>
Exponent – Superscript <Ctrl/Shift/=>
Indice – Subscript <Ctrl/=>
Mărirea dimensiunii cu un punct <Ctrl/>
Micşorarea dimensiunii cu un punct <Ctrl/>
3.9.2. Comutarea între majuscule şi litere mici şi invers
Etape:
a) Se selectează textul ce va modificat;
b) Se alege Formatare Modificare după caz. Apare caseta
de dialog Modificare majuscule/minuscule:
c) Se alege una din opţiunile următoare:
Opţiune Rezultat
Caz propoziţie –Sentence case Propoziţie obişnuită;
minuscule – lowercase Numai litere mici;
MAJUSCULE – UPPERCASE Numai majuscule;
Caz Titlu – Title Case Primul caracter al fiecărui cuvânt cu majuscula, restul cu
litere mici;
cAZ cOMUTARE – tOGGLE cASE Transformă majusculele în litere mici şi literele mici în
majuscule.
d) Se alege OK.
3.9.3. Inserarea caracterelor speciale şi simbolurilor
Etape:
a) Se poziţionează cursorul în punctul de
inserare al simbolului;
b) Se alege Inserare Simbol. Apare caseta
de dialog Simbol.
c) Se alege un font cu simboluri din lista
derulantă Font;
d) Se execută clic pe un simbol pentru a-l
selecta şi/sau pentru a-l vedea mărit;
e) Se execută clic pe butonul Inserare;
f) Se execută clic pe butonul Închidere.
3.10. Formatarea paragrafelor
Prin paragraf se înţelege fragmentul de text care se sfârşeşte atunci când apăsaţi tasta <Enter>. Un
paragraf poate fi titlul unui articol, o linie goala între două paragrafe sau o serie de propoziţii grupate
pentru a exprima o idee. Avem două tipuri de paragrafe:
- paragraf simplu – la care toate liniile sunt retrase faţă de marginea din stânga a textului;
68
- aliniat – la care doar prima linie este retrasă, cu un tab (tabulatorul, tasta TAB).
Formatarea paragrafelor include lucruri cum ar fi centrarea sau alinierea, umbrirea sau
introducerea unui chenar, etc.
Pentru formatarea paragrafelor.
Etapele alinierii textului sunt:
1. Se selectează paragraful sau paragrafele de aliniat sau se
poziţionează punctul de inserare în punctul în care se doreşte să
înceapă noua aliniere;
2. Se alege opţiunea: Formatare Paragraf. Se deschide
fereastra de dialog Paragraf;
3. Se selectează opţiunea Aliniere din eticheta Indentări şi
spaţiere;
4. Se selectează unul din cele patru tipuri de aliniere a textului
în pagină:
- La stânga – Left - aliniere la stânga;
- Centrat – Centered - centrare;
- La dreapta – Right - aliniere la dreapta;
- Stânga-dreapta Justified - aliniere la stânga şi la dreapta.
5. Se execută clic pe OK.
Acelaşi lucru se poate realiza mai simplu selectând butonul corespunzător din bara de instrumente,
cele patru butoane.
Paragrafele individuale sau grupurile de paragrafe pot fi indentate (adică pot fi la anumite distanţe
faţă de margini). Un paragraf se poate indenta faţă de marginea stângă, faţă de cea dreaptă sau faţă de
ambele margini.
Pentru a crea indentări se pot folosi diverse tehnici. Se poate utiliza caseta de dialog Paragraf şi se
introduce mărimea indentării pentru paragraful respectiv. Se poate folosi rigla pentru a trage spre dreapta
pictogramele de indentare.
Pentru a crea indentări folosind caseta de dialog Paragraf, se parcurg următoarele etape:
1. Se selectează paragraful sau paragrafele de aliniat sau se poziţionează punctul de inserare
în punctul în care se doreşte să înceapă noua aliniere;
2. Se alege comanda: Formatare Paragraf. Se deschide fereastra de dialog Paragraf;
3. Se lucrează în zona Indentare din eticheta Indentări şi spaţiere;
4. Se tastează sau se selectează o valoare în casetele La stânga sau La dreapta (se indentează
paragraful selectat faţă de marginea din stânga sau dreapta). În caseta Specială se alege Prima Linie
(pentru o indentare numai a primei linii) sau Agăţat (pentru o indentare în exteriorul indentării la stânga),
sau se tastează o valoare în caseta Cu.
5. Se execută clic pe OK.
Pentru a ajusta spaţierea paragrafelor, se parcurg următoarele etape:
1. Se selectează paragraful sau paragrafele de aliniat sau se poziţionează punctul de inserare
în punctul în care se doreşte să înceapă noua aliniere;
2. Se alege comanda: Formatare Paragraf. Se deschide fereastra de dialog Paragraf;
3. Se lucrează în zona Spaţiere din eticheta Indentări şi spaţiere;
4. Pentru a adăuga o spaţiere verticală înaintea paragrafului sau paragrafelor selectate, se
tastează un număr în caseta de text Înainte sau se execută clic pe săgeţile din partea dreapta pentru a mări
sau a micşora spaţierea în trepte de câte o jumătate de linie;
5. Pentru a adăuga o spaţiere verticală după paragraful sau paragrafele selectate, se tastează
un număr în caseta de text După sau se execută clic pe săgeţile din partea dreapta pentru a mări sau a
micşora spaţierea în trepte de câte o jumătate de linie;
6. Se execută clic pe OK.
Pentru a ajusta spaţierea liniilor, se alege una din opţiunile casetei Spaţiere:
- La un rând - Spaţiere la o singură linie (implicit);
- La 1,5 rânduri - Spaţiere de o linie şi jumătate;
- La două rânduri - Spaţiere dublă;
- Cel puţin - Cel puţin spaţierea care este specificată în caseta La;
- Exact - Exact spaţierea care este specificată în caseta La;
- Multiplă - Spaţiere triplă (3) sau cvadruplă (4).
69
7. Se execută clic pe OK.
3.11. Umbrirea şi încadrarea în chenar a paragrafelor
Chenarele pot fi deosebit de utile pentru separarea anumitor paragrafe faţă de restul textului,
pentru a le pune în evidenţă sau pentru a crea efecte grafice deosebite. Chenarele, ca toate celelalte
formatări ale paragrafelor, aparţin paragrafelor cărora le sunt aplicate.
Pentru a crea chenare, se parcurg următoarele etape:
1. Se selectează paragraful sau paragrafele pentru care se doreşte să se creeze un chenar;
2. Se alege: Formatare Borduri şi umbrire. Apare caseta de dialog Borduri şi umbrire;
3. Se selectează eticheta Borduri;
4. Se selectează una din opţiunile din
secţiunea Setare:
- Nici una – None - Nici o
casetă;
- Casetă – Box - O
casetă cu linii identice pe toate cele
patru laturi;
- Umbrit – Shadow - O
casetă cu umbra pe latura dreaptă şi
pe cea inferioară;
- Trei-D – 3-D - O
casetă în tridimensional;
- Particularizare – Custom - O casetă cu chenarul definit de utilizator.
5. Se alege tipul liniei chenarului: Stil (simplă, punctată);
6. Se alege culoarea liniei chenarului: Culoare;
7. Se alege grosimea liniei chenarului: Lăţime.
8. Din lista derulantă Se aplică pentru se alege:
- Text - Se aplică asupra liniilor din textul marcat;
- Paragraf - Se aplică asupra paragrafelor din textul marcat;
9. Pentru a stabili spaţierea între o casetă şi text, se specifică distanţele în opţiunea Opţiuni;
10. Se execută clic pe OK.
Pentru a realiza diverse chenare paginilor alegem opţiunea: Formatare Borduri şi umbrire
Borduri de pagină. Celelalte opţiuni sunt identice ca mai sus.
Pentru a umbri paragrafe, se parcurg următoarele etape:
1. Se selectează paragraful sau paragrafele care se doresc să fie umbrite;
2. Se alege opţiunea: Formatare Borduri şi umbrire;
3. În opţiunea Umplere se alege culoarea de umbrire;
4. În opţiunea Stil se alege stilul umbririi;
5. În opţiunea Culoare se alege culoarea umbririi;
6. Se execută clic pe OK.
3.12. Formatarea aranjării în pagină, a alinierii şi a numerotării
Opţiunile de aranjare în pagină includ stabilirea marginilor, a alinierii verticale în pagina, a
numerelor de pagină, a anteturilor şi subsolurilor, a dimensiunii şi orientării hârtiei şi a sursei de
alimentare cu hârtie.
Marginile sunt bordurile de pe toate cele patru laturi ale unei pagini în interiorul cărora se află
textul documentului. Marginile nu trebuie însa să fie neapărat albe; ele pot conţine anteturi, subsoluri,
numere de pagină, note de subsol sau chiar text şi grafică.
Pentru a stabili valoarea exactă a marginilor, se parcurg următoarele etape:
1. Se alege opţiunea: Fişier Iniţializare pagină. În caseta de dialog Iniţializare pagină se selectează
eticheta Margini;
2. Se introduc sau se selectează valori în castele:
- Sus – Top - Marginea de sus;
- Jos – Bottom - Marginea de jos;
- Stânga – Left - Marginea din stânga;
- Dreapta – Right - Marginea din dreapta;
70
- Pt. îndoire – Gutter - Marginea de legare controlează spaţiul
suplimentar necesar pentru legarea paginilor.
3. În zona Orientare se alege Tip portret pentru o pagină verticală sau
Tip vedere pentru o pagină orizontală.
4. Din lista Se aplică pentru, se selectează secţiunea căreia se doresc
valorile noilor margini;
5. Se apasă butonul Implicit pentru ca modificările efectuate să se
aplice oricărui document nou (aceată operaţie se efectuează pentru toate
modificările efectuate în casete de dialog ce conţin butonul Implicit);
6. Se alege OK.
3.13. Crearea paginilor alăturate şi a marginilor de îndosariere
Paginile alăturate reprezintă paginile dreapta şi stânga ale unui
document tipărit pe ambele feţe ale hârtiei. Paginile alăturate se stabilesc prin selectarea opţiunii Margini
în oglindă din lista derulantă Pagini multiple din caseta de dialog Iniţializare pagină. Atunci când se
selectează aceasta casetă, nu mai sunt margini dreapta şi stânga; în schimb sunt margini interioare şi
exterioare. Paginile alăturate sunt ideale atunci când se tipăreşte documentul pe ambele feţe ale hârtiei şi
se doresc margini interioare mai late decât cele exterioare.
3.14. Stabilirea dimensiunii hârtiei
Se poate schimba dimensiunea hârtiei pentru întregul
document sau numai pentru anumite porţiuni ale acestuia.
Pentru aceasta, se parcurg următoarele etape:
1. Se alege: Fişiere Iniţializare pagină. În caseta de dialog
Îniţializare pagină, se selectează eticheta Hârtie;
2. Din lista Dimensiune hârtie se selectează o dimensiune
predefinită a hârtiei; În casetele Lăţime şi Înălţime se selectează
sau se introduce lăţimea şi înălţimea hârtiei cu dimensiune
personalizată;
3. În zona Sursă hârtie se pot alege în funcţie de imprimanta
instalată din ce sertar al acesteia să se preia hârtia pentru prima
respectiv celelalte pagini ale documentului;
4. Din lista Se aplică pentru se selectează secţiunea pentru care
se aplica noile dimensiuni;
5. Se alege OK.
3.15. Crearea anteturilor şi subsolurilor
Anteturile şi subsolurile conţin informaţii repetitive
plasate în partea superioară sau la baza paginilor documentului.
Pentru a adăuga un antet sau un subsol documentului, se parcurg următoarele etape:
1. Se alege: Vizualizare Antet şi subsol; Se afişează antetul şi bara de instrumente Antet şi subsol;
2. Se tastează şi se formatează
textul antetului. Se execută clic pe
butoanele Inserare număr de
pagină, Inserare număr de pagini,
Inserare dată, Inserare oră pentru a
adăuga aceste elemente în antet;
3. Se execută clic pe butonul Comută între antet şi subsol pentru a afişa subsolul, după care se
tastează textul;
4. Se alege Închidere sau se execută dublu clic pe document pentru a închide panoul de editare a
antetului sau subsolului şi a reveni în document (pentru accesul sau închiderea antetului/subsolului se
poate folosi dublu clic pe antet/subsol respectiv în afara
antetului/subsolului – pe corpul de text).
3.16. Inserarea numerelor de pagină
Numerele de pagină apar în partea superioară sau la baza
paginii şi pot fi aliniate la dreapta, la stânga sau centrate.
71
Pentru a se insera numere de pagină, se parcurg etapele:
1. Se alege: Inserare Numere de pagină…Apare caseta de dialog Numere de pagină;
2. În lista derulantă Poziţie se selectează Partea de jos a paginii (Subsol) pentru a plasa numărul de
pagină la baza paginii, în subsol, sau se alege Partea de sus a paginii (Antet) pentru a plasa numărul de
pagină în partea superioară a paginii, în antet;
3. În lista derulantă Aliniere, se selectează: Stânga, Centru, Dreapta, Interioară sau Exterioară
pentru a alinia numărul de pagină pe centru sau faţă de o latură a paginii;
4. Se bifează opţiunea Afişează număr pe prima pagină dacă se doreşte ca numărul de pagină să
apară şi pe prima pagină a documentului;
5. Se apasă butonul Format pentru a alege tipul numerotării (Format de număr), numărul de la care
să înceapă numerotarea (Pornire de la), etc;
6. Se alege OK.
3.17. Crearea şi editarea tabelelor
Un tabel este pur şi simplu o reţea de coloane şi de linii. Intersecţia unei coloane cu o linie
formează o casetă dreptunghiulară sau pătrată numită celulă. Fiecare celulă este independentă şi poate fi
redimensionată şi formatată.
Într-o celulă se poate insera text, numere, imagini sau formule. Un tabel se poate insera oriunde
într-un document. Un tabel se poate întinde pe mai multe pagini.
3.17.1. Crearea tabelelor
Pentru a insera un tabel în document, se parcurg următoarele etape:
1. Se poziţionează punctul de inserare în locul în care se doreşte colţul din stânga sus al tabelului;
2. Se alege comanda: Tabel Inserare Tabel. Apare caseta de dialog Inserare tabel.
3. Se selectează sau se tastează numărul de coloane în caseta de text Număr de coloane;
4. Se selectează sau se tastează numărul de rânduri în caseta de text Număr de rânduri;
5. Se introduce lăţimea coloanelor în caseta de text Lăţime fixă a coloanei (opţiunea Automat este
pentru ajustarea tabelului pe toată lăţimea zonei de text);
6. Se execută clic pe butonul AutoFormatare pentru a aplica un format predefinit tabelului la crearea
acestuia;
7. Se execută clic pe OK.
Pentru a edita conţinutul unei celule se folosesc aceleaşi tehnici care s-au utilizat pentru a edita
text într-un document.
Pentru a modifica lăţimea unei coloane (înălţimea unei linii) cu mouse-ul, se poziţionează
indicatorul pe latura dreaptă a coloanei (liniei). Dacă este poziţionat corect, indicatorul se transformă într-
o bară dublă verticală. Se trage de acest marcaj până când coloana (linia) ajunge la lăţimea (înălţimea)
dorită şi se eliberează butonul mouse-ului. Dacă se selectează întreaga coloană (linie) sau nu se selectează
nici o porţiune a ei, coloana (linia) respectivă va avea o nouă lăţime (înălţime). Dacă s-au selectat câteva
celule din coloana respectivă, numai celulele selectate vor avea noua lăţime. Pentru a modifica lăţimile
coloanelor (liniilor) se pot utiliza şi marcajele de pe riglă. Dacă rigla nu este afişată se alege: Vizualizare
Riglă.
3.17.2. Adăugarea şi eliminarea celulelor, liniilor şi coloanelor
Se poate modifica structura unui tabel prin adăugarea şi eliminarea de celule, linii şi coloane.
Pentru a adăuga sau a elimina celule dintr-un tabel existent, se parcurg următoarele etape:
1. Se selectează celulele care se doreşte a fi adăugate sau eliminate;
2. Se alege: Tabel Inserare Coloane…, Rânduri, Celule sau Tabel Ştergere Coloane…,
Rânduri, Celule;
3. Se alege opţiunea dorită în funcţie de situaţie.
4. Se alege OK.
3.18. Imprimarea documentelor
Pentru a imprima un document sau o parte a acestuia, se parcurg următoarele etape:
1. Se alege: File Imprimare… Apare caseta de dialog cu acelaşi nume;
2. În grupul Imprimantă există lista derulantă Nume din care se poate selecta imprimanta pe care se
doreşte listarea (dacă la calculator sunt conectate mai multe imprimante), iar dacă se apasă butonul
Proprietăţi se va afişa o casetă de dialog cu proprietăţile specifice imprimantei alese; Se poate imprima
72
într-un fişier cu extensia PRN dacă se bifează opţiunea Imprimare în fişier.
3. Din grupul Şir de pagini se selectează:
Toate – pentru a se lista întreg documentul;
Pagina curentă – pentru a
lista doar pagina curentă;
Pagini – pentru a se
introduce în caseta text care urmează
numărul paginilor care dorim a fi
imprimate (ex. 1,5,7 se vor imprima
paginile 1, 5 şi 7 sau 3-6 se vor lista
paginile de la 3 la 6);
4. În grupul Copii se introduc în
caseta de selectare Număr de copii
numărul de copii ale documentului care
se imprimă. Dacă se doreşte să se listeze
document după document se bifează
Asamblare;
5. Din lista derulantă De imprimat
se alege ce se va imprima: documentul,
proprietăţile acestuia, etc. iar din lista derulantă Imprimare se alege paginile ce vor fi imprimate: toate sau
doar cele pare sau impare;
6. În zona Panoramare se selectează din lista derulantă Pagini per foaie numărul de pagini din
document care se vor lista pe o pagină de hârtie;
7. Se alege OK.
73
4. MICROSOFT EXCEL
Mediul Microsoft Excel este un program performant de calcul tabelar (spreadsheet program)
ce se poate utiliza pentru stocarea şi prelucrarea eficientă a listelor de date în vederea realizării de
calcule numerice în scopul obţinerii de rapoarte şi analize. De asemenea, pe baza datelor înregistrate
programul Excel poate crea foarte uşor diagrame şi poate face schimb de informaţii cu alte programe,
cum ar fi Microsoft Word, Microsoft PowerPoint, Microsoft Access, astfel încât datele să poată fi
prezentate practic, în aproape orice formă.
4.1. Lansarea programului Excel
Modalităţile activării programului Excel sunt:
a) Se execută clic pe butonul Start;
i. Se alege opţiunea Programs;
ii. Se execută clic pe opţiunea Microsoft Excel;
b) Se execută dublu clic pe iconiţa corespunzătoare programului Excel sau pe un fişier de tip
Excel de pe desktop;
c) Se execută dublu clic pe iconiţa corespunzătoare unui fişier de tip Excel de pe desktop;
d) Se execută dublu clic pe un fişier de tip Excel din utilitarele: My Computer, Windows
Explorer, etc.;
e) Se execută clic pe butonul Start;
i. Se alege opţiunea Documents;
ii. Se execută clic pe documentul de tip Excel la care s-a lucrat recent.
Se deschide o fereastră de tip WINDOWS de forma următoare:
Suprafaţa de lucru se prezintă sub forma unui tabel în care coloanele sunt denumite cu literele
alfabetului englezesc (A,B,C,D,E, …) iar liniile cu cifrele arabe (1,2,3,4, …). La intersecţia unei linii cu o
coloană se afla o rubrică. În Excel, aceasta poartă numele de “celulă”. Fiecare celulă are o locaţie bine
determinată, scrisă în partea din stânga sus, sub instrumentele de lucru. De exemplu:
- A3: - reprezintă celula care se află la intersecţia coloanei A cu linia 3;
- C5 - reprezintă celula care se află la intersecţia coloanei C cu linia 5.
Fişierele din Excel se numesc registre de lucru (workbook). Acestea conţin la rândul lor mai
74
multe foi de calcul (sheet). Programul Excel se deschide iniţial cu trei foi de calcul (sheet1, sheet2,
sheet3), dar se pot adăuga mai multe, în funcţie de dorinţele utilizatorului.
Deschiderea, salvarea, previzualizarea, listarea documentelor din Excel sunt identice sau foarte
asemănătoare cu procedurile similare din Word.
4.2. Operare şi utilizare
În Excel, fişierele se numesc registre de lucru. Acestea pot conţine mai multe foi de calcul şi foi
de diagrame. Programul Excel recunoaşte implicit următoarele tipuri de fişiere:
tipul .xls, fişiere ce reprezintă un registru de lucru (workbook) ce poate conţine
mai multe foi de calcul (Sheet);
tipul .xlt, fişiere ce conţin modele (templates) de factură, deviz de plată, comandă
de cumpărare, oferite de Excel;
tipul .xlm, fişiere ce conţin macro-uri (macros).
Foaia de calcul seamănă cu registrul unui contabil, având numerele, textul şi formulele dispuse pe
linii şi coloane notate. Prin intermediul foilor de calcul se pot executa calcule matematice, economice,
financiare, etc. O foaie de calcul constă din coloane şi linii. Coloanele sunt dispuse pe verticală şi sunt
identificate prin litere (A, B, C, …), numite antet-uri de coloană, plasate de-a lungul părţii superioare a
foii de calcul. Liniile sunt dispuse pe orizontală şi sunt identificate prin numere (1, 2, 3, …), numite antet-
uri de linie, plasate de-a lungul marginii din stânga a foii de calcul. Intersecţia unei linii cu o coloana se
numeşte celulă.
Fiecare foaie de calcul are 256 de coloane şi 65.536 de linii (rânduri), prin urmare se pot crea foi
de calcul complexe. Pentru a se accesa linia cu numărul 65.536 se vor apasă simultan tastele <Ctrl> -
<↓>, iar pentru a se accesa ultima coloana se vor apăsa simultan tastele <Ctrl> -<→>. Revenirea se va
face asemănător schimbându-se doar direcţia tastelor săgeţi. Coloanele sunt notate folosind literele mari
A, B, …, Z, apoi AA, AB, …, AZ, BA,BB, … , ultima coloana fiind notata cu IV.
Celulele sunt identificate în funcţie de poziţia lor pe linii şi coloane. Adresa celulei este
concatenarea dintre litera coloanei şi numărul liniei corespunzătoare unei celule. O celulă devine activă
atunci când se execută click pe ea pentru a o selecta. Celula activă este selectată de un chenar îngroşat
(indicatorul celulei). Adresa celulei active apare în caseta Name, situată în partea stângă a barei de
formule.
4.2.1. Introducerea datelor, textelor şi formulelor
În orice celulă a unei foi de calcul se poate introduce text, se pot introduce numere sau formule de
calcul. Atunci când se introduc date (text, numere, formule), programul Microsoft Excel le organizează
sub forma unui text, a unei date calendaristice, a unui număr ce poate fi calculat sau a unei formule. Tot
ceea ce s-a introdus poate fi prelucrat prin editare, eliminare, etc. Tot ceea ce se scrie apare atât în celula
activă, cât şi în bara de formule, şi poate fi editat în ambele locaţii.
Introducerea datelor este o operaţie simplă. Atunci când s-a cerut crearea unei foi de calcul, se
trece la introducerea datelor prin completarea celulelor. Se selectează (de regulă, în ordine) mai înainte
celula în care trebuie să apară informaţia, se scrie informaţia (text, număr, formulă) după care se apasă pe
<Enter> sau <Tab>.
Programul Microsoft Excel a fost creat special pentru efectuarea de calcule numerice pe baza
unor formule cerute de utilizator. Pentru a indica modul de calcul pentru un set de valori, utilizatorul
trebuie să indice o formulă de calcul. Un avantaj important al programului este acela că formula de calcul
poate fi scrisă (înserată) într-o celulă, formulă care să efectueze calcule (de exemplu, suma unor valori) cu
valori aflate în alte celule.
Programul Excel utilizează toate operaţiile aritmetice obişnuite şi sute de funcţii predefinite. Toate
funcţiile încep cu semnul egal (=). După semnul egal se scrie formula şi apoi se apasă <Enter>. O
formulă existentă poate fi editată, modificată sau ştearsă.
4.3. Aplicaţii de calcul tabelar
Aplicaţiile de calcul tabelar implementate prin utilizarea programului Excel, sunt întâlnite
frecvent în diverse activităţi, deoarece au următoarele avantaje:
foile de calcul ce compun aplicaţia (registru de calcul), pot fi memorate şi regăsite uşor –
de obicei, în aplicaţiile economice se elaborează periodic (zilnic, săptămânal, lunar, anual, etc.) acelaşi
raport, de fiecare dată cu alte valori; în acest caz , este suficient să se definească o singură dată structura
75
foii de calcul (titlul, antetul foii de calcul – capul de tabel, antetul coloanelor şi liniilor, celulele cu
formule de calcul, etc.), după care aceasta se va completa periodic cu datele curente şi se va salva într-un
fişier pe discul magnetic (HD, FD, CD);
datele organizate într-o foaie de calcul pot fi utilizate pentru crearea de grafice sau
diagrame care să prezinte informaţiile într-o formă foarte sugestivă şi sintetică;
tabelele conţinute într-o foaie de calcul pot fi complexe şi de dimensiuni mari - fiecare
foaie de calcul are 256 de coloane şi 65536 de linii (rânduri), prin urmare se pot crea tabele foarte
complexe;
celulele dintr-o foaie de calcul pot conţine formule prin care se pot executa calcule
matematice – calculele generate de formule se execută imediat după introducerea datelor în celule
specificate în conţinutul formulei respective;
Foile de calcul pot fi construite şi de persoane care nu sunt specialişti în informatică, dar care au
cunoştinţe elementare privind sistemul de operare Windows şi utilizarea unui calculator. Programul
Excel oferă regim de Help şi asistenţă pentru ca implementarea unei aplicaţii să devină mai uşoară.
În general, o aplicaţie se va compune din mai multe foi de calcul ce reprezintă diverse cerinţe
(subprobleme) ale problemelor definite de aplicaţie.
4.3.1. Etapele pentru elaborarea unei aplicaţii de calcul tabelar sunt:
1. definirea obiectivelor aplicaţiei şi ale foilor de calcul – problemele ce trebuie rezolvate
prin intermediul foilor de calcul;
2. definirea cerinţelor foilor de calcul – informaţii Input/Output şi calcule; informaţiile
(datele) ce vor fi introduse în foile de calcul, formulele de calcul ce se vor aplica asupra datelor introduse,
informaţiile ce trebuie furnizate şi forma de prezentare (datele de intrare, datele de ieşire);
3. construirea structurii foilor de calcul – antetul coloanelor şi liniilor, celulele cu datele
de intrare, celulele cu formulele de calcul, acestea în conformitate cu cerinţele foilor de calcul; salvarea
aplicaţiei într-un fişier pe discul magnetic;
4. testarea şi verificarea foilor de calcul – se introduc datele în celule şi se verifică dacă
rezultatele obţinute prin formulele de calcul implementate sunt corecte conform obiectivelor foilor de
calcul;
5. exploatarea foilor de calcul – dacă în etapa de testare se constată că foile de calcul
furnizează rezultate corecte, se poate trece la folosirea aplicaţiei pentru exploatarea ei curentă conform
obiectivelor aplicaţiei; în cazul în care
aplicaţia este folosită şi de alte persoane,
trebuie să se elaboreze o documentaţie de
exploatare care să conţină explicaţii privind
ordinea operaţiilor pentru introducerea
datelor ţi particularităţi privind interpretarea
rezultatelor; se recomandă să se realizeze o
copie a fişierelor aplicaţiei în vederea
eliminării de pierderi accidentale.
4.3.2. Entităţi folosite într-o aplicaţie
Într-o aplicaţie de calcul tabelar (agenda de lucru; workbook) sunt folosite următoarele entităţi
fundamentale:
Date – informaţii ce sunt conţinute în celule; informaţiile sunt de diverse categorii ce
determină tipul informaţiei care caracterizează apartenenţa datei la o clasă de date; tipul de date determină
şi operaţiile ce se pot executa asupra datelor de acelaşi tip; programul Excel atribuie automat tipul unei
informaţii în funcţie de valoarea procesată;
Celule – forme dreptunghiulare generate de reţeaua de coloane şi linii a unei foi de
calcul, fiecare formă fiind identificată prin concatenarea dintre identificatorul coloanei ( abscisa - A,B, .. )
şi identificatorul liniei ( ordonata – 1, 2, 3, …); referirea unei celule reprezintă identificatorul celulei prin
intermediul căruia, în cadrul unei formule, este utilizat conţinutul celulei;
76
Formule şi funcţii – expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de celule),
operatori matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii; formula este precedată de semnul “=”; funcţia
este o formulă complexă predefinită identificată printr-un nume şi conţine între paranteze o listă de
argumente ce reprezintă o expresie;
Grafice şi diagrame – forme grafice sugestive şi sintetice obţinute prin procesarea
datelor conţinute în celule; există diverse moduri de reprezentare grafică a datelor procesate.
Exemplu. Pentru a concepe o aplicaţie de calcul tabelar, să presupunem că o firmă produce 3
tipuri de produse notate A, B şi C, pe care trebuie să le livreze zilnic către diverşi clienţi sau magazine de
desfacere. Zilnic, trebuie se tina evidenta livrărilor şi să se realizeze calcule privind cantităţile livrate
pentru fiecare produs, precum şi preturile unitare împreuna cu costul acestor produse. Trebuie să se
realizeze rapoarte privind cantităţile şi costul produselor, atât zilnic, cât şi săptămânal şi lunar.
Pentru a concepe şi proiecta o aplicaţie pentru exemplul de mai sus, vom observa că trebuie să se
proiecteze un tabel care să conţină următoarele informaţii şi calcule: ziua livrării(data livrării), denumirea
produselor livrate, pentru fiecare produs preţul unitar, cantitatea livrata, costul total, totalul zilnic pe
cantitate şi cost.
Formatul tabelului trebuie să fie următorul:
DATA
Produs A Produs B Produs C T O T A L
Cantitate Preţ Cantitate Preţ Cantitate Preţ Cantitate Cost
02.01.2003 12 2000 15 3000 3 4000 30 81000
02.01.2003 10 2000 7 3000 12 4000 29 89000
. . .
07.01.2003 10 2000 4 3000 7 4000 21 60000
T O T A L 32 26 22 80 230000
Ştiind că un registru de calcul
(agenda de lucru) (fişier de tip .xls) poate
conţine mai multe foi de calcul (Sheets),
pentru exemplul analizat trebuie ca acest
tabel proiectat să fie considerat pentru
fiecare săptămână, iar foaia de calcul care
conţine acest tabel să aibă numele 'sapt i',
unde i=1,2,3, 4, eventual 5. Prin urmare,
următoarea schemă reprezintă structura
ierarhică a informaţiilor şi elementele
oferite de Excel pentru memorarea acestor
structuri de date:
În imaginea precedentă s-a creat
fişierul 'ianuarie 2003.xls', registrul ce va
avea atâtea foi de calcul câte săptămâni are
luna considerată.
Observaţie. În foaia de calcul 'sapt 1' se poate vedea că s-a utilizat o casetă de text care conţine
enunţul problemei, caseta care s-a suprapus peste matricea de celule a foii de calcul.
În imaginea precedentă s-a creat fişierul 'ianuarie 2003.xls', registrul ce va avea atâtea foi de
calcul câte săptămâni are luna considerată.
Observaţie. În foaia de calcul 'sapt 1' se poate vedea că s-a utilizat o caseta de text(Box Text)
care conţine enunţul problemei, caseta care s-a suprapus peste matricea de celule ale foii de calcul.
4.4. Date şi celule
4.4.1. Date
Diversitatea problemelor reclamă utilizarea mai multor categorii de informaţii (tipuri de date) ce
77
trebuie procesate în vederea obţinerii de rezultate în conformitate cu aplicaţia ce se elaborează.
Programul Excel prelucrează următoarele tipuri de date:
tipul numeric – caracterizat de valori numerice raţionale ce se construiesc numai cu
cifrele 0-9, punctul (“.”), virgula (“,”), procentul (“%”), simbolurile E şi e. Simbolurile E şi e se
folosesc pentru notaţia ştiinţifică a unui număr, de exemplu notaţia 1,2E-5 reprezintă numărul 1,2 x 10-5
;
conform notaţiei din aritmetica englezească, virgula se foloseşte pentru separarea ordinelor de mărime, iar
punctul pentru separarea părţii întregi de partea zecimală; rolul lor se poate inversa prin opţiunea Control
Panel Regional and Language options (Regional settings – pentru sistemele de operare mai vechi
decât XP); asupra datelor de tip numeric se pot aplica operatorii aritmetici “ +, -, * (înmulţire), /
(împărţire), ^(ridicare la putere) ce produc valori tot de tip numeric; prioritatea acestor operatori este cea
obişnuită (mai înainte puteri, apoi înmulţiri, împărţiri, adunări şi scăderi); folosind parantezele rotunde “(
)” aceste priorităţi se pot schimba; în cazul în care o celulă nu este suficient dimensionată, când este
introdusă o valoare, se afişează un şir de diezi (“#####”) sau notaţia ştiinţifică; în acest caz trebuie mărită
celula respectivă;
tipul text – caracterizat de şiruri de caractere (litere, cifre, semne speciale - caractere
ASCII); dacă un text depăşeşte marginile unei celule, afişarea să se face şi în spaţiul celulelor adiacente
de pe aceeaşi linie, chiar dacă textul este memorat într-o singură celula; această situaţie se întâlneşte în
cazul textelor de titlu care se întind pe mai multe celule, în acest caz se poate realiza unificarea celulelor
în cauză (Format Celule Aliniere Îmbinare celule); convertirea unei valori numerice în text se
poate face dacă valoarea va fi precedată de semnul apostrof (’); de exemplu ’67 reprezintă şirul de
caractere 67 şi nu valoarea numerică 67; textele pot fi ordonate alfabetic şi nu există operatori care să se
aplice asupra textelor;
tipul data calendaristică şi timp – caracterizat de formate predefinite pentru afişarea
datelor calendaristice şi datelor de tip timp; pentru data calendaristică există formatele ll/zz/aa (ll=luna,
zz=ziua, aa=anul, de exemplu 01/16/99) şi zz-luna-aa (zz=ziua, aa=anul, de exemplu 16-Jan-99); pentru
data de tip timp există formatele hh:mm AM/PM şi hh:mm:ss, unde hh=ora, mm=minute, ss=secunde;
modul de reprezentare a acestor date face posibilă aplicarea operatorilor de adunare şi scădere (+, -);
tipul logic – caracterizat de valori logice reprezentate intern în memoria internă a
calculatorului prin valori binare obţinute ca urmare a operaţiei de comparare a două date folosind
operatorii relaţionali “=, >, <, >=, <=, <>”;
Introducerea datelor se face de la tastatură în celulele foii de calcul conform structurii definite în
funcţie de obiectivele acesteia. Deplasarea în celule se poate face folosind tastele săgeţi sau după ce s-a
tastat valoarea datei, se apasă <Tab> pentru a trece la celula vecină din dreapta (pe linie), ori se apasă
<ENTER> pentru a trece la celula vecină de jos (pe coloană). Celula activă este celula selectată
(încadrată cu chenar îngroşat-indicatorul de celulă) şi este evidenţiată de un indicator de celulă.
Prin lansarea în execuţie a programului Excel, automat în foaia de calcul vidă care se deschide, se
selectează celula A1. Selectarea unei celule înseamnă încadrarea ei într-un chenar îngroşat care se
numeşte indicator de celulă. Cursorul se transformă sub formă de cruce îngroşată. Executarea unui click
simplu pe orice celulă înseamnă selectarea celulei respective. Pentru a introduce date într-o celulă, aceasta
trebuie să fie selectată, după care se tastează conţinutul datei sau mai înainte se execută dublu clic pe
celulă.
În practica elaborării aplicaţiilor se întâlnesc frecvent cazuri în care în mai multe celule trebuie
introduse valori incrementate. În acest sens, programul Excel oferă facilitatea seriilor de date care sunt
de 4 tipuri:
Seria de date Se introduce: Rezultă seria:
Liniară (Linear) 1, 2
50, 49
1, 6
3, 4, 5, 6, ….
48, 47, 46, …
11, 16, 21, …
Crescătoare
(Growth)
10, 30
90, 270, 810, …
Dată (Date) Feb
1991, 1992
Mar, Apr, May, …
1993, 1994, …
Umplere automată
(AutoFill)
text1, textA
1-Jan, 1-Mar
text2, textA, text3, textA,
…
1-May, 1-Jul, 1-Sep, …
78
În vederea introducerii de informaţii în celulele unei foi de calcul, informaţii ce reprezintă valori
preluate dintr-o serie, se va proceda în felul următor:
se introduce într-o celulă valoarea iniţială şi se
apasă <ENTER>;
se selectează celula (se execută clic pe ea) în care s-
a introdus valoarea iniţială şi apoi se selectează şi celulele în care se
va extinde seria;
se selectează Editare Umplere Serie care
deschide caseta de dialog Serie;
se validează opţiunea Rânduri sau Coloane în funcţie de selectarea liniei sau coloanei
pe care se va extinde seria;
se alege tipul de serie dorit şi opţional se indică în caseta Valoare pas valoarea de
incrementare şi în caseta Valoare oprire ultima valoare care va fi introdusă.
4.4.2. Celule
Fiecare foaie de lucru este formată din linii şi coloane ce constituie sistemul de grilă care
generează o matrice de celule. Liniile sunt identificate prin valorile naturale 1, 2, 3, …, iar coloanele sunt
identificate prin simbolurile A, B, C, … . O celulă reprezintă intersecţia dintre o linie (un rând) şi o
coloana şi are o adresă unică (identificator) alcătuită din concatenarea identificatorilor de coloană şi linia
pe care se află celula. De exemplu, C7 este identificatorul celulei aflată la intersecţia coloanei C cu linia
7.
Selectarea unei celule înseamnă evidenţierea ei prin indicatorul de celula (celula este încadrată
printr-un dreptunghi îngroşat) şi apariţia identificatorului de celulă în caseta Name Box. La un moment
dat este selectată doar o singură celulă. Operaţia de selectare a unei celule se poate realiza prin diverse
moduri:
folosind tastele săgeţi – se va selecta celula vecină din direcţia corespunzătoare tastei;
folosind mouse-ul prin executare unui clic pe celula dorită;
Deplasarea indicatorului de celulă (selectarea unei alte celule) se poate realiza şi prin următoarele
operaţii:
tasta <Page Up> – deplasare cu un ecran în sus (22 rânduri);
tasta <Page Down> – deplasare cu un ecran în jos (22 rânduri);
tasta <Home> – deplasare spre coloana A din rândul curent;
combinaţia <Ctrl>-<Home> – deplasare la celula A1 (colţul stânga-sus).
Dacă se doreşte vizualizarea altor regiuni din document (foaia de calcul), se vor folosi barele de
derulare/navigare (verticală sau orizontală). Pentru deplasarea cu o fereastră, în sus, în jos, la stânga, la
dreapta, se efectuează click în spaţiul liber corespunzător din caseta de derulare a barei de derulare.
În Excel, întotdeauna este selectată o singură celulă care reprezintă celula activă. Un grup de
celule se numeşte domeniu (un dreptunghi obţinut prin concatenarea unor celule). Pentru a selecta un
domeniu, se procedează asemănător cu selectarea unei zone dintr-un document Word, adică se selectează
celula dintr-un colţ al domeniului (se verifică dacă indicatorul de mouse are forma de cruce îngroşată, ce
înseamnă regimul de selectare), se menţine apăsat butonul şi se trage spre celula din colţul opus
(deplasare spre dreapta sau stânga, şi apoi în sus sau în jos), după care se eliberează butonul de mouse.
Domeniul selectat va fi încadrat de un dreptunghi îngroşat, iar celule ce compun domeniu vor fi colorate,
excepţie celula cu care s-a început selectarea.
Pentru a selecta toate celulele dintr-un rând sau dintr-o coloană, se selectează antetul rândului,
respectiv coloanei. Pentru a selecta mai multe coloane sau rânduri, se selectează un antet, după care se
trage pentru a le selecta şi pe celelalte.
Pentru a selecta întreaga foaie de calcul activă (toate celule ce formează foaia de calcul), se
efectuează click pe butonul Selectare totală, butonul din stânga-sus al foii de calcul, deasupra capetelor
(antetelor) de linii.
Definiţie: Referirea (adresa) unei celule reprezintă identificarea celulei prin identificatorul celulei şi
determină accesul la conţinutul celulei pentru a fi prelucrat în cadrul unei formule.
După modul în care sunt grupate, celulele pot fi referite prin:
lista de celule – celule nu sunt grupate;
79
bloc de celule (domeniu) – celulele sunt grupate.
Referirea la un grup de celule dintr-o foaie de calcul se poate face în mai multe moduri:
Grupul de celule Metoda Exemplu
La ce se refera ? Referirea
O celulă Adresa celulei Prima celulă A1
Mai multe celule
negrupate
Enumerare adrese
celule Prima celulă din rândul 2, a doua şi a
patra celulă din rândul 3
A2,B3,D3
sau
A1;B3;D3
Un bloc de celule Adresa primei şi
ultimei celule Celulele unui dreptunghi A1:C2
Un bloc de celule
de pe o linie
Adresa primei şi
ultimei celule
Trei celule din linia 2 care formează
un bloc B2:D2
Un bloc de celule
de pe o coloană
Adresa primei şi
ultimei celule
Trei celule din coloana A care
formează un bloc A2:A4
Toate celulele de
pe o linie
Identificatorul
liniei Toate celulele de pe a treia linie 3:3
Toate celulele de
pe o coloană
Identificatorul
coloanei Toate celulele de pe a treia coloană C:C
Celulele dintr-o
altă foaie de
calcul
Identificatorul foii
de calcul
Celule A1,D2 din foaia de calcul
Tabel7 Tabel7!A1;D2
Într-o foaie de calcul activă se face referire la celulele din foaia de calcul respectivă, dar se pot
face şi referire externe, şi anume la celule aflate în alte foi de calcul. În acest caz, referirea este precedată
de numele foii de calcul urmat de simbolul ”!”.
Reuniunile şi intersecţiile de domenii reprezintă două categorii speciale de domenii. O reuniune
(Union) reprezintă totalitatea celulelor din două domenii separate. De exemplu, dacă se doreşte adăugarea
grupului de celule de la C2 la C8, la grupul de celule C20:C28, se va face referirea (C2:C8,C20:C28).
Prin utilizarea virgulei pentru separarea celor două domenii, se realizează reuniunea celor două domenii.
O intersecţie (Intersection) reprezintă totalitatea celulelor comune a două domenii. Dacă pentru
reuniune s-a utilizat simbolul virgulă, pentru intersecţie se utilizează un spaţiu (blank). De exemplu,
intersecţia (C2:C10 A10:J10) se referă la singura celulă C10.
În mod prestabilit, coloanele dintr-o foaie de calcul au lăţimea de 64 pixeli (8,43), iar rândurile au
înălţimea de 17 pixeli (12,75), aceste elemente reprezintă dimensiunea unei celule. Diversitatea
informaţiilor ce trebuie să fie conţinute în celulele unei foi de calcul, determină ajustarea lăţimii
coloanelor şi a înălţimii rândurilor, astfel încât informaţiile (date, text) să poată fi vizualizate şi formatate
(să poată să includă informaţiile introduse) conform opţiunilor utilizatorului.
Lăţimea coloanelor poate fi ajustată manual sau se poate folosi comanda Format Coloană
Potrivire automată la selecţie pentru a încadra datele într-o lăţime corespunzătoare de coloană. Trebuie
specificat faptul că automat se ajustează lăţimea tuturor celulelor de pe coloana corespunzătoare. De
asemenea, la ajustarea înălţimii unui rând, automat se ajustează înălţimea tuturor celulelor de pe rândul
corespunzător.
Pentru a ajusta manual lăţimea unei coloane, se indică cu mouse-ul marginea din dreapta a
antetului coloanei. Cursorul se va transforma sub forma unui instrument de reglare şi anume sub forma
unei săgeţi cu două capete opuse. Se ţine apăsat butonul mouse-ului şi se trage de marginea antetului
coloanei în direcţia (stânga ori dreapta) dorită pentru a ajunge la lăţimea dorită, după care se eliberează
butonul de mouse. Dacă se efectuează dublu click pe marginea antetului coloanei, în loc de a trage de
margine, programul Excel va aplica coloanei facilitatea Potrivire automată la selecţie, prin care coloana
va deveni modificată în funcţie de cea mai mare informaţie din coloană.
Definiţie. Formatarea textului conţinut în celule reprezintă opţiuni de aliniere a textului
(orizontal, vertical) în interiorul unei celule, controlul textului (Încadrare text, Potrivire prin
reducere, Îmbinare celule), orientarea textului (Orientare) prin rotire, aplicarea de margini (Bordură),
colorarea celulei, utilizarea de fonturi colorate.
În mod prestabilit, programul Excel aliniază textul la stânga, iar numerele la dreapta. Prin
utilizarea butoanelor de pe bara de instrumente Formatare, se pot ignora aceste configuraţii prestabilite şi
80
se pot realiza alinieri ale textului şi numerelor în interiorul celulelor, la stânga, la dreapta şi centrat.
Programul Excel oferă şi un al patrulea mod de aliniere, numit Merge and Center (îmbinare şi centrare),
prin care celulele selectate sunt fuzionate (unificate) şi se centrează conţinutul primei celule din stânga
selectate de-a lungul noii celule obţinute prin fuzionare. În practică, titlurile foilor de calcul sunt centrate
prin acest procedeu.
Există mai multe opţiuni de aliniere care nu sunt accesibile din bara de instrumente Formatting,
dar sunt configurate în pagina Aliniere din caseta de dialog Formatare Celule. După selectarea celulei
ce se doreşte a se formata, se selectează Format Celule care deschide caseta de dialog Formatare
Celule ce oferă etichetele (paginile): Număr, Aliniere, Font, Bordură, Modele, Protecţie.
Alinierea orizontală (Text alignment- Horizontal) oferă şapte tipuri de alinieri:
General – tipul prestabilit (textul la stânga şi numerele la dreapta);
La stânga (Indentare) – aliniază conţinutul celulei la marginea din stânga, exact ca
butonul din bara de instrumente Formatare, dar se poate opta pentru un interval de decalaj în caseta
Indent;
La centru – conţinutul se centrează faţă de marginile stânga şi dreapta ale celulei;
La dreapta (Indentare) – conţinutul se aliniază la dreapta în interiorul celulei;
Umplere – completează celulele cu conţinutul curent prin repetarea conţinutului pe
lăţimea celulei; dacă, de exemplu, “-“ este conţinutul celulei şi se selectează Umplere ca opţiune de
aliniere, în celulă va apărea “------“;
Aliniere stânga-dreapta – aliniază textul de-a lungul celulei şi ajustează spaţierea în
cadrul fiecărei linii, astfel că toate liniile să aibă o lăţime egală cu a celulei, asigurând astfel o margine
dreaptă, similară textului dintr-o coloană de ziar;
Centrare peste selecţie – se aplică unui domeniu de celule; conţinutul primei celule din
stânga este centrat pe suprafaţa totală a tuturor celulelor.
Alinierea pe verticală următoarele patru opţiuni:
Jos – prestabilită, Sus – alinierea pe partea de sus a celulei,
La centru – centrat faţă de marginea de sus şi de jos a
celulei, Stânga-dreapta – adaugă spaţii între linii pentru a
completa înălţimea celulei în mod uniform.
Orientarea textului se poate realiza, fie prin
orientarea verticală dacă se efectuează clic pe caseta în care
scrie cuvântul “T e x t” , fie prin modificarea orientării
textului folosind caseta rotativă Grade sau se trage de
indicatorul Text în cadrul zonei Orientare. Rotirea textului
permite crearea unui cap de rând sau de coloana care să iasă
în evidenţă. Pentru etichetarea unui grup de etichete de rând,
se va folosi orientarea verticală şi fuzionarea textului.
Controlul textului oferă următoarele opţiuni:
Încadrare text – expediază conţinutul unei celule pe linia a doua şi pe următoarele, dacă
acesta depăşeşte marginile stânga şi dreapta ale celulei;
lăţimea celulei nu este modificată, doar înălţimea ei;
Potrivire prin reducere – reduce
dimensiunea tipului de literă din interiorul celulelor selectate
pentru a încadra conţinutul în interiorul acestora; lăţimea
celulei nu este modificată;
Îmbinare celule – fuzionarea celulelor
selectate;
Definiţie. Formatarea numerelor conţinute în celule
reprezintă opţiuni de prezentare a numerelor într-o varietate
de formate: General, Număr, Simbol monetar, Contabil,
Dată, Oră, Procentaj, Fracţie, Şiinţific, Text, Special,
Particularizat.
81
Programul Excel oferă prezentarea numerelor sub diverse formate pentru a identifica diferite
numere ca valori monetare sau procente, sau pentru a simplifica modul de citire a numerelor prin alinierea
tuturor punctelor zecimale într-o coloană. Celulele selectate pot fi formatate folosind bara de instrumente
Format, caseta de dialog Formatare Celule sau meniul rapid (se execută clic-dreapta).
Observaţie. Prin formatarea unui număr, ceea ce se schimbă este modul de afişare şi nu valoarea
numerică a acestuia (valoarea înscrisă într-o celulă). Formatul general al numerelor, în speţă General, nu
afişează zerourile care nu influenţează valoarea efectivă a numărului. De exemplu, dacă se introduce
10,50, care are aceeaşi valoare cu 10,5, Excel va ignora ultimul zero, denumit şi zero de final (trailing
zero).
La formatarea unui număr se poate opta pentru reducerea/creşterea numărului de cifre, adică se
pot elimina/adăuga cifre diferite de zero. În cazul reducerii numărului de cifre, numărul afişat va fi
rotunjit. De exemplu, dacă numărul 9,45 este afişat cu o cifră după virgulă, atunci acesta va fi rotunjit la
9,5.Dacă numărul 9,75 este afişat fără cifre după virgulă, atunci va fi rotunjit la 10.
Pentru a formata celulele (numerele conţinute) folosind bara de instrumente Formatare, mai
înainte se selectează celulele şi apoi se efectuează click pe un buton pentru a aplica formatele următoare:
Buton (stil) Efect – Exemplu
Simbol monetar Afişează şi aliniază simbolul monedei ($, lei, €, …), separatori prin
virgulă şi puncte zecimale
Stil procent Afişează numărul sub formă de procent: 0.45 sub forma 45%
Separator mii Grupeaza câte 3 cifre folosind caracterul „.” şi afişează două zecimale:
123456 sub forma 123.456,00
Mărire zecimală Mai afişează o cifră după virgulă: 0,45 devine 0,450
Micşorare zecimală Reduce cu una numărul de cifre după virgulă: 0,450 apare sub forma 0,45
4.5. Formule şi funcţii
Formulele şi funcţiile sunt oferite de programul Excel pentru efectuarea de calcule folosind
conţinutul unor celule dintr-o foaie de calcul sau din mai multe foi de calcul în conformitate cu
proiectarea şi cerinţele aplicaţiei.
Formulele sunt expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de celule), operatori
matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii; formula este precedată de semnul “=”; funcţia este o
formulă complexă predefinită identificată printr-un nume şi conţine între paranteze o listă de argumente
ce reprezintă o expresie.
Cea mai simplă formulă este cea care conţine o valoare (constantă numerică sau text). Formulele
mai complexe sunt construite cu ajutorul expresiilor matematice, dar care sunt precedate de semnul “=”.
În cazul în care formula nu este precedata de semnul “=”, expresia matematică este interpretata ca o dată
(numerică sau de tip text).
Orice formulă trebuie scrisă într-o celulă a foii de calcul şi va apărea scrisă în bara formulei.
Formula se termină prin tasta <CR>, şi ca efect în celulă nu va fi afişată formula, ci rezultatul calculelor
în conformitate cu expresia corespunzătoare formulei.
În practică, există două moduri diferite de a crea (scrie) o formulă:
1. tehnica tradiţională – se selectează celula în care trebuie să fie creată formula şi se
introduce formula scriind adresele de celulă ale tuturor celulelor care urmează a fi introduse în formulă;
nu se recomandă pentru formulele complexe, deoarece pot apărea erori prin tastare;
2. tehnica de tip indicare – se selectează celula unde trebuie să apară rezultatul şi se
tastează semnul “=”; introducerea formulei se face prin repetarea următoarei acţiuni: se efectuează click
pe celula ce este operand în formulă şi se tastează semnul pentru operatorul corespunzător, până la
terminarea întregii formule; se încheie formula prin apăsarea tastei <CR>;
Completarea formulelor este operaţia prin care trebuie să se utilizeze facilităţile Excel pentru
copierea conţinutului unei celule ce reprezintă formule de calcul, şi în alte celule vecine, dar calculele se
referă la celule corespunzătoare unor rânduri sau coloane. Operaţia de completare este similară operaţiei
de copiere. Această operaţie se utilizează şi când celula conţine numere sau text.
Indicatorul de mouse (cursorul) va lua mai multe forme în timpul deplasării într-o foaie de calcul,
şi anume :
cruce mare – în această formă se poate utiliza pentru activarea sau selecţia celulelor;
82
săgeată – această formă se va obţine când se deplasează spre marginea unei celule
active; când indicatorul are această formă, se poate utiliza mouse-ul pentru deplasarea celulei (copierea
conţinutului celulei în altă celulă-mutarea celulei) ;
cruce mică neagră – se va obţine această formă când mouse-ul se află pe indicatorul de
celula (colţul jos-dreapta = pătrat min negru; instrument de umplere), forma ce se utilizează pentru a
comunica utilizatorului că este permisă operaţia de completare.
În timpul lucrului în Excel, utilizatorul trebuie să urmărească frecvent forma indicatorului. O deplasare
de mouse egală cu a 32-a parte dintr-un inch (aproximativ 0.8 mm) reprezintă diferenţa între operaţiile de
selectare, deplasare şi copiere.
Pentru completarea unei formule (este o operaţie de copiere), se selectează celula care conţine
formula ce se doreşte a fi copiată. Se deplasează indicatorul de mouse în direcţia instrumentului de
umplere până când indicatorul capătă forma indicatorului de umplere (cruce mică neagră). Se apasă
butonul de mouse şi se trage de indicatorul de completare pentru a selecta celulele unde se doreşte
copierea formulei. Se eliberează butonul de mouse şi astfel formula va fi copiată şi în celulele selectate.
Însumarea pe rânduri şi pe coloane este o metodă de creare a totalurilor pe rânduri şi pe
coloane, dintr-un singur pas folosind butonul Însumare automată (Σ) de pe bara de instrumente
Standard. Acesta apelează funcţia SUM.
Modificarea formulelor (revizuire/actualizare) poate interveni în diverse situaţii :
s-a introdus o formulă incorectă;
au fost adăugate date noi şi este necesară modificarea formulei pentru reflectarea datelor
noi introduse.
Utilizarea funcţiilor Excel este o facilitate puternică şi performantă a programului Excel. O
funcţie este o formulă predefinită, prin care utilizatorul economiseşte timp pentru efectuarea unor calcule
complexe. De asemenea, pentru a economisi timp, se recomandă utilizarea referinţelor la alte celule, în
loc de a include toate calculele care determină rezultatele în aceste celule.
Funcţiile sunt formule, deci dacă se apelează o singură funcţie, aceasta trebuie să fie precedată de
semnul « = ». După semnul egal urmează numele funcţiei, urmat de unul sau mai multe argumente
separate prin virgule sau « ; » şi incluse între paranteze :
=Nume_funcţie (<lista-argumente>) De regulă, funcţiile sunt operanţi în expresiile care constituie formula.
Programul Excel oferă utilizatorului sute de funcţii (235) care se pot apela pentru a calcula
rezultate folosite în finanţe, contabilitate, statistică, matematică, inginerie sau în alte domenii ştiinţifice,
economice, sociale. Funcţiile sunt proceduri (programe structurate) care calculează un anumit rezultat cu
o precizie foarte mare ţinând seama de performanţele actualelor microprocesoare cu care sunt înzestrate
sisteme de calcul.
Categorie Exemple
Financiare Calculează rata dobânzii, rata lunară de rambursare a
împrumutului, valoarea uzurii, etc.
Dată & Oră Determină ora curentă, ziua din săptămână sau din an, ora sau
data
Mat & Trig (matematică şi
trigonometrie)
Calculează valoarea absolută, rădăcina pătratică, suma, funcţia
exponenţială, funcţia logaritmică, funcţii trigonometrice, etc.
Statistice Calculează medii, maxime şi minime, abateri medii pătratice,
cuantile, etc.
Căutare & Referinţă Caută şi returnează valori dintr-un domeniu, creează
hiperconexiuni în reţele sau documente din INTERNET
Bază de date Prelucrează valori dintr-o bază de date (tabel) din Excel
Text Converteşte text în majuscule sau minuscule, elimină caractere
din dreapta sau stânga, concatenează şiruri de caractere, etc.
Logice
Evaluează o expresie logică şi returnează o valoare TRUE
(adevărat) sau FALSE (fals), folosită pentru diverse acţiuni sau
pentru formatare (condiţionată)
Informaţii
Returnează informaţii din programul Excel sau Windows,
referitoare la starea unei celule, a unui obiect sau mediu în
ansamblu
83
Observaţie. Evident, nu este necesară memorarea tuturor funcţiilor dintr-o categorie, dar
utilizatorul trebuie să se informeze despre existenţa acestor funcţii şi să cunoască funcţiile de bază şi să
aibă suficiente informaţii despre alte funcţii pentru a le putea
apela atunci când este nevoie. Este posibilă accesarea tuturor
funcţiilor prin utilizarea paletei de formule.
Lista categoriilor de funcţii include categoria
funcţiilor cel mai recent utilizate Cele mai recent utilizate
şi categoria tuturor funcţiilor Toate.
Înainte de a apela o funcţie, utilizatorul trebuie să
cunoască rezultatul returnat (întors) de funcţie, ce argumente
trebuie să aibă funcţia (tipul şi semnificaţia lor) şi modul de
apelare al funcţiei. Prin regimul de asistenţă (Ajutor)
programul Excel oferă toate aceste aspecte pentru fiecare
funcţie, utilizatorul urmând să fie în cunoştinţă de cauză în
ceea ce priveşte oportunitatea accesării unor funcţii în cadrul
aplicaţiei la care lucrează.
Tabelul funcţiilor Excel utilizate mai frecvent în aplicaţii
FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE
AVERAGE (x1, x2,…, xn) Media aritmetică a numerelor m = (x1+ x2 + … + xn) / n
SUM(x1, x2,…, xn) Suma aritmetică a numerelor s = x1+ x2 + … + xn
PRODUCT(x1, x2,…, xn) Produsul aritmetic al numerelor p = x1 x2 … xn
MIN (x1, x2,…, xn) Minimul dintre numerele x1, x2,…, xn
MAX (x1, x2,…, xn) Maximul dintre numerele x1, x2,…, xn
COUNT (val1, val2, … ,
valn) Numărul elementelor ce conţin valori numerice
COUNTA (val1, val2, … ,
valn) Numărul elementelor nevide
ABS (x) Valoarea absolută (modulul) numărului x
INT(x) Partea întreagă inferioară a numărului x
FLOOR (x,n) Partea întreagă inferioară sau superioară a numărului x
SQRT(x) Rădăcina pătratică a numărului x
ROUND(x,n) Rotunjeşte valoarea numărului x la n zecimale
PI() Valoarea numărului = 3,14159265358979
RAND() Număr aleator uniform în intervalul (0,1)
VAR(x1, x2,…, xn) Dispersia estimată a valorilor x1, x2,…, xn
D= (xi – m)2/(n-1), unde m este media aritmetică a valorilor
STDEV(x1, x2,…, xn) Deviaţia standard estimată a valorilor x1, x2,…, xn (rădăcina pătrată a
dispersiei estimate)
VARP(x1, x2,…, xn) Dispersia calculată a valorilor x1, x2,…, xn
D= (xi – m)2
/n, unde m este media aritmetică a valorilor
STDEVP(x1, x2,…, xn) Deviaţia standard calculată a valorilor x1, x2,…, xn (rădăcina pătrată a
dispersiei calculate)
POWER(b,e) Puterea be
MOD(a,b) Modulo – restul împărţirii numerelor întregi a : b
AND(exp1, exp2, … , expn)
Conjuncţia expresiilor logice exp1, exp2, … , expn .
Valoarea returnată este TRUE dacă fiecare expresie este TRUE, altfel este
FALSE
OR(exp1, exp2, … , expn)
Disjuncţia expresiilor logice exp1, exp2, … , expn .
Valoarea returnată este TRUE dacă cel puţin o expresie este TRUE, altfel
este FALSE
NOT(exp) Negaţia expresiei exp. Valoarea returnată este TRUE dacă expresia este
FALSE, altfel este FALSE
TRUE() Valoarea returnată este constanta logică TRUE
FALSE() Valoarea returnată este FALSE ; întotdeauna
84
FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE
IF(exp, exp1, exp2)
Se evaluează valoarea expresiei logice exp. Dacă valoarea expresiei exp este
TRUE, atunci funcţia IF returnează valoarea specificată prin exp1, altfel
returnează valoarea specificată prin exp2
CHOOSE(i, x1, x2,…, xn) Instrucţiune de ramificaţie multiplă. Selectarea unei valori dintr-o listă de
valori, pe baza valorii unui indice i.
TODAY() Data calendaristică curentă
NOW() Data şi ora calendaristică curentă
VLOOKUP(val, reg, k)
Căutare verticală. Se caută o valoare în prima coloană a unei regiuni de
date. Datele din această coloană sunt aşezate în ordine crescătoare. Se
localizează primul element al coloanei care este mai mare sau egal cu
elementul căutat. Dacă elementul localizat este în linia i, valoarea returnată
de funcţie este conţinutul celulei din linia i şi coloana k a regiunii de date.
Prima coloană are numărul de ordine 1.
HLOOKUP(val, reg, k)
Căutare orizontală. Se caută o valoare în prima linie a unei regiuni de date.
Datele din această linie sunt aşezate în ordine crescătoare. Se localizează
primul element al liniei care este mai mare sau egal cu elementul căutat.
Dacă elementul localizat este în coloana i, valoarea returnată de funcţie este
conţinutul celulei din coloana i şi linia k a regiunii de date. Prima linie are
numărul de ordine 1.
OFSET(baza, lin, col, i, l)
Obţinerea unei referinţe la o celulă sau la o regiune de celule de dimensiune
specificată (i=înălţime, l=lăţime). Argumentul baza reprezintă o referinţă la
o celulă faţă de care se determină noua referinţă. Celula pentru care se
generează noua referinţă este deplasată faţă de celula de bază cu lin linii şi
col coloane
Funcţii pentru date de tip TEXT
CODE(s) Codul ASCII al primului caracter din şirul de caractere s (şirul de caractere
s va fi delimitat de ghilimele)
CHAR(n) Caracterul al cărui cod ASCII este numărul întreg n
VALUE(s) Valoarea numerică a şirului de caractere s
LEN(s) Numărul de caractere din şirul de caractere s
LEFT(s ,n) Primele n caractere din şirul de caractere s
RIGHT(s,n) Ultimele n caractere din şirul de caractere s
MID(s,n1,n2) Returnează n2 caractere din şirul de caractere s începând cu poziţia n1
REPT (s,n) Un şir de caractere obţinut prin repetarea de n ori a şirului de caractere s
TRIM(s) Un şir de caractere obţinut prin eliminarea tuturor spaţiilor, cu excepţia
spaţiului care desparte cuvintele
LOWER(s) Transformă toate literele mari din şirul s în litere mici
UPPER(s) Transformă toate literele mici din şirul s în litere mari
PROPER(s) Un şir de caractere în care prima literă a fiecărui cuvânt este transformată în
literă mare
CONCATENATE(s1,s2,…
,sn) Un şir de caractere obţinut prin concatenarea şirurilor s1,s2, …, sn
REPLACE(s1,n1,s2,n2) Şirul de caractere obţinut prin înlocuirea în şirul s1 a n2 caractere începând
din poziţia n1 cu şirul de caractere s2
Funcţii financiare în Excel
FV(rate, nper, pmt, pv,
type)
Valoarea viitoare (Future value) a unui împrumut într-un moment de timp
viitor, după efectuarea tuturor plăţilor, unde rate = rata dobânzii, nper =
numărul de perioade, pmt = suma plătită ca rată la împrumut, pv = valoarea
actuală a împrumutului, type = 1 sau 0 după cum plata se face la începutul
perioadei sau la sfârşitul perioadei
NPER(rate, pmt, pv, fv,
type)
Number of periods - Numărul de luni, ani, zile sau alte unităţi de timp
necesare pentru un împrumut
PMT(rate, nper, pv, fv,
type) Payment - Suma plătită periodic ca rată la împrumut
85
FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE
PV(rate, nper, pmt, fv,
type) Present value – Valoarea actuală a unui împrumut
RATE(nper, pmt, pv,
fv,type, quess) Rate – Rata dobânzii la un împrumut
Funcţii pentru procesarea bazelor de date
DAVERAGE(db,col,crit)
Returnează media aritmetică a valorilor din coloana col a bazei de date db
care verifică criteriul crit, unde db = referinţă la o regiune (domeniu) de
celule care conţine baza de date, col = referinţă la un nume de câmp al bazei
de date ( o celulă din prima linie a bazei de date) prin care se accesează
coloana utilizată de funcţie, crit = referinţă la o regiune de celule care
specifică criteriul utilizat (tabelul de condiţii)
DCOUNT(db,col,crit)
Returnează numărul celulelor cu valori numerice din coloana col a bazei de
date db care verifică criteriul crit. Argumentul col este opţional. Dacă acest
argument este omis, funcţia va determina numărul tuturor celulelor bazei de
date care verifică criteriul
DCOUNTA(db,col,crit) Returnează numărul celulelor nevide din coloana col a bazei de date db care
verifică criteriul crit
DGET(db,col,crit)
Returnează conţinutul unei singure celule din baza de date db. Celula este
situată în coloana col şi verifică criteriul crit. Dacă nici un articol nu verifică
criteriul, se va returna valoarea de eroare #VALUE !, iar dacă mai multe
articole verifică criteriul, se va returna #NUM !
DMAX(db,col,crit) Returnează valoarea maximă a numerelor din coloana col a bazei de date db
care verifică criteriul crit
DMIN(db,col,crit) Returnează valoarea minimă a numerelor din coloana col a bazei de date db
care verifică criteriul crit
DPRODUCT(db,col,crit) Returnează produsul valorilor din coloana col a bazei de date db care
verifică criteriul crit
DVAR(db,col,crit)
Returnează dispersia estimată a valorilor din coloana col a bazei de date db
care verifică criteriul crit. Dacă x1, x2,…, xn sunt aceste valori, dispersia
estimată a valorilor x1, x2,…, xn este
D= Σ(xi – m)2/(n-1), unde m este media aritmetică a valorilor
DVARP(db,col,crit)
Returnează dispersia calculată a valorilor din coloana col a bazei de date db
care verifică criteriul crit. Dacă x1, x2,…, xn sunt aceste valori, dispersia
calculata a valorilor x1, x2,…, xn este
D= Σ(xi – m)2/n, unde m este media aritmetică a valorilor
DSTDEV(db,col,crit)
Returnează deviaţia standard estimată (rădăcina pătrată a dispersiei
estimate) a valorilor din coloana col a bazei de date db care verifică criteriul
crit
DSTDEVP(db,col,crit)
Returnează deviaţia standard calculata (rădăcina pătrată a dispersiei
calculate) a valorilor din coloana col a bazei de date db care verifica criteriul
crit
DSUM(db,col,crit) Returnează suma valorilor din coloana col a bazei de date db care verifică
criteriul crit
86
87
5. MICROSOFT POWERPOINT
5.1. Prezentare generală
Microsoft PowerPoint este un produs software (pachet de programe), parte componentă a
pachetulului Microsoft Office destinat realizarii de prezentari grafice pe calculator. Se foloseşte pentru
realizarea de prezentari care să asiste vorbitorul în expunerea unui material, în prezentarea unui produs,
sau care să-l înlocuiască chiar, în prezentarea unor informatii.
O prezentare este compusă dintr-o suită de pagini, fiecare pagină ocupând un ecran. Acest set de
pagini se memorează sub forma unui fişier, putând fi ulterior modificat, afişat pe ecran sau chiar tipărit.
Prezentarea poate fi derulată pagină cu pagină pe un calculator independent, sau poate fi prezentată în
reţea, pe mai multe calculatoare în acelaşi timp, în sistem de conferinţe.
PowerPoint oferă posibilitatea de valorificare a prezentărilor în mai multe formate şi anume:
prezentare derulată pe ecranul calculatorului sau proiectată pe un ecran prin intermediul
unui videoproiecto;
prezentare creată pentru realizarea diapozitivelor de 35 mm;
prezentare publicată pe Web;
prezentare imprimată pe hârtie;
prezentare imprimată pe folii transparente;
crearea, în acelaşi timp cu prezentarea, de materiale imprimate pentru auditoriu, cum ar
fi: sumarul prezentării, un rezumat al prezentării, sau note explicative.
Fiind un program din pachetul Microsoft Office, fişierele realizate în Word sau Excel pot fi
importate în PowerPoint. Totodată, datorită aceluiaşi fapt, barele de instrumente STANDARD şi
FORMATARE sunt asemănătoare cu cele existente în WORD şi EXCEL.
5.2. Concepte de bază
Principalele concepte cu care se operează în crearea unei prezentari sunt:
Diapozitiv (slide)
Este componenta elementară cu care operează PowerPoint şi corespunde unei pagini a prezentării.
Diapozitivul poate contine text, imagini, sunet, animaţie, clipuri video şi diagrame. Elementele ce
compun un diapozitiv vor fi denumite generic obiecte. Exista 2 tipuri de diapozitive: diapozitive – titlu şi
diapozitive – conţinut.
Fiecare secţiune a prezentării conţine un diapozitiv-titlu şi mai multe diapozitive conţinut.
Schema diapozitivului (şablon forma)
Fiecare diapozitiv are modul sau propiu de organizare a obiectelor care-l compun. Acesta se
stabileşte în momentul creării diapozitivului.
PowerPoint 2003 dispune de 48 de forme de
şabloane predefinite, oferind tot atâtea
posibilităţi de a combina diferitele tipuri de
obiecte şi modul lor de poziţionare pe un
diapozitiv; de exemplu un diapozitiv conţine
un titlu şi un grafic, altul un titlu, o parte de
text şi un clip video. Locul unde va fi plasat
fiecare obiect este marcat prin linii punctate.
Pentru introducerea obiectului trebuie să
poziţionăm mouse-ul în zona dorită şi să
apăsăm clic.
Diapozitiv principal (coordonator de
diapozitiv - master)
88
Coordonatorul de diapozitiv este cel care stochează informaţii despre formatul şi poziţia obiectelor
comune tuturor diapozitivelor prezentării; aceste obiecte pot fi: titlul, textul (tipul fontului, dimensiunea
fontului, culoarea), alte obiecte care apar pe fundal (imagini, sunete, text). Există un coordonator de
diapozitiv pentru paginile de titlu şi un coordonator pentru cele de conţinut. Orice schimbare efectuată în
coordonatorul de diapozitiv, se va propaga în toate diapozitivele de acel tip conţinute în prezentare.
Profitând de această proprietate, ori de câte ori vrem să modificăm înfăţişarea diapozitivelor unei
prezentări putem face modificările o singură dată, diapozitivului principal şi aceste modifiăari vor fi
aplicate automat tuturor diapozitivelor existente şi celor care vor fi adăugate ulterior.
Schema de culori este formată dintr-un set de 8 culori care vor fi utilizate drept culori de bază de
către diapozitivele prezentării – pentru culoarea textului sau a fundalului. Se poate alege o schemă de
culori pentru un diapozitiv sau pentru întreaga prezentare. Există predefinite mai multe scheme de culori,
din care se alege schema activă (acea schemă care va fi utilizată), astfel încât culorile alese să fie în
armonie cu celelalte diapozitive şi cu culorile obiectelor conţinute de fiecare diapozitiv în parte.
Nota
Este folosită pentru prezentarea de informaţii suplimentare despre ideile expuse în diapozitivele
prezentării.
Secţiune
O suită de diapozitive ale unei prezentări pot fi grupate din punct de vedere conceptual într-o
secţiune. O prezentare poate fi construită din mai multe secţiuni (logice); începutul unei noi secţiuni este
marcat prin prezenţa unui diapozitiv-titlu.
Prezentarea
Este formată dintr-o succesiune de diapozitive concepute pentru a expune o serie de idei, pentru a
argumenta un punct de vedere sau pentru a convinge auditoriul să ia o decizie. Prezentarea poate fi
tipărită, afişată pe ecranul calculatorului sau transformată în fotodiapozitive de 35 mm sau în folii
transparente pentru retroproiector. Din punct de vedere conceptual, prezentarea este formată din mai
multe secţiuni.
5.2.1. Deschiderea aplicatiei POWERPOINT
Pornirea programului se face din meniul START PROGRAMS MICROSOFT OFFICE,
unde se alege opţiunea Microsoft Office PowerPoint 2003.
Programul poate fi pornit si utilizând pictograma POWERPOINT, de pe desktop (dublu clic pe
această iconiţă dacă există). De asemenea programul poate fi lansat printr-un dublu clic pe orice fişier de
tip POWERPOINT.
89
5.2.2. Crearea unei prezentări noi şi salvarea acesteia
O prezentare nouă se poate deschide prin opţiunea Nou din meniul Fişier, sau prin clic pe butonul
Nou din bara de instrumente Standard sau prin folosirea combinaţiei de taste CTRL-N (la lansarea
programului PowerPoint se deschide un document-prezentare nou şi gol).
Salvarea prezentarii se face apelând opţiunea Salvare sau Salvare ca din meniul Fişier, butonul
Salvare de pe bara de instrumente Standard sau combinaţia de taste CRTL-S, având grijă să se introducă
calea corectă unde se doreşte salvarea în mod similar cu salvarea din Word respectiv Excel.
5.2.3. Deschiderea unei prezentări existente şi salvarea acesteia
Având aplicaţia PowerPoint deschisă, se poate alege din meniul Fişier optiunea Deschidere sau
se poate apăsa butonul Deschidere de pe bara
Standard sau folosirea combinaţiei de taste
Ctrl-O.
Apare următoarea casetă de dialog, în
care se specifică locul unde este fişierul ce
trebuie deschis. Deschiderea prezentării se
poate realiza:
Printr-un dublu clic pe numele
prezentării sau
Printr-un clic efectuat pe
butonul Deschidere, după ce fişierul dorit a fost
selectat.
Pentru a salva un fişier PowerPoint, se
apelează opţiunea Salvare din meniul Fişier
sau se apasă butonul Salvare de pe bara Standard sau se foloseşte combinaţia CTRL-S.
5.2.4. Salvarea prezentărilor sub un alt
nume, în alt loc sau în alt format
Pentru aceasta se apelează opţiunea
Salvare ca… din meniul Fişier. După alegerea
acestei opţiuni pe ecran apare caseta de dialog
Salvare ca... în care se stabileşte tipul
documentului şi calea unde se doreşte a se salva
şi eventual noua denumire.
5.2.5. Închiderea prezentării
Pentru a închide prezentarea, fără a
închide şi aplicaţia PowerPoint, pentru utilizari
ulterioare se utilizează următoarea comandă:
Fişier Închidere
Sau, se apasă butonul de închidere din colţul din dreapta sus al documentului.
5.2.6. Închiderea aplicaţiei PowerPoint
Pentru a închide aplicaţia, se alege opţiunea Ieşire din meniul Fişier, sau se va închide printr-un
clic pe butonul din dreapta sus a ferestrei (Close) sau combinaţia de taste Alt-F4.
5.3. Prezentarea
5.3.1. Crearea unei prezentări
În funcţie de tipul de prezentare care se doreşte a fi creat, de conţinutul prezentării şi de experienţa
utilizatorului, se poate folosi unul din cele trei moduri de lucru disponibile pentru realizarea unei
prezentări.
În partea din dreapta a ecranului se observă panoul de activitate Pornire. Dacă se doreşte
modificarea unei prezentări existente în partea de jos apar în zona Deschidere ultimele prezentari
realizate. Cu un clic pe prezentarea dorită aceasta se deschide.
90
Pentru a crea o prezentare nouă se dă clic pe opţiunea Creare prezentare şi vom avea panoul de
activitate Prezentare nouă unde avem următoarele posibilităţi:
Prezentare nouă – permite deschiderea unei prezentari noi,
fără a utiliza nici un şablon.
Din şablon formă – permite deschiderea unei prezentari noi,
utilizând un model existent.
Din expertul conţinut determinat automat – permite
deschiderea unei prezentari noi, utilizând generatorul de slideuri.
Din prezentare existentă – permite realizarea unei noi
prezentări pe baza unei prezentări existente.
Prezentare nouă
Pentru realizarea unei prezentari complexe alegem din meniul de mai sus opţiunea Prezentare
nouă. Prin alegerea acestei opţiuni, în panoul de activitate se afişează meniul Aspect diapozitiv. Acest
meniu permite alegerea unei forme a slide-urilor din prezentarea noastră (cu text, cu imagini, sau mixte în
diferite proporţii şi design-uri).
Această modalitate de lucru este recomandată utilizatorilor care au deja o experienţă în realizarea
prezentărilor deoarece produsul nu oferă nici un fel de sugestii referitoare la conţinutul sau forma de
prezentare a diapozitivelor.
Din şablon formă
Permite crearea sau selectarea unui anumit model de diapozitiv şi utilizarea lui ca fundal pentru
toate diapozitivele prezentării. În acest caz, conţinutul şi forma de prezentare a fiecărui diapozitiv în parte
va fi stabilită de utilizator, fără a fi asistat de produs.
Din expertul conţinut determinat automat
Este cea mai simplă modalitate de a realiza o prezentare. În acest caz se foloseşte expertul pentru
realizarea prezentării, acesta oferind sugestii privind conţinutul textului fiecărei pagini cât şi forma de
prezentare a acestuia.
Produsul ne asistă în toate etapele realizării unei prezentări, şi anume:
în alegerea unui tip de prezentare;
oferă idei legate de conţinutul prezentării în funcţie de tema aleasă;
în formatarea şi organizarea prezentării.
Tematica prezentărilor este diversă şi se referă la: chioşcuri informaţionale, prezentări generale ale
firmelor, prezentări de proiecte, calendare, certificate şi chiar pagini Web.
Crearea unei prezentări cu asistenţa produsului, atât în ceea ce priveşte conţinutul diapozitivelor
cât şi forma de prezentare se face parcurgând următorii paşi:
1. Dacă este prima prezentare care se realizează, după alegerea opţiunii Din expertul
conţinut determinat automat se afişează următoarea casetă de dialog:
2. Se selectează opţiunea Tip prezentare, apasând clic mouse pe pătratul aflat în dreptul
acestei opţiuni;
3. Se alege o categorie de prezentări din cele disponibile şi anume Totală, General,
Corporaţie, Proiecte, Vânzări Marketing în funcţie de subiectul prezentării, iar în partea dreaptă a
91
ecranului apar tipurile de prezentări corespunzătoare fiecărei categorii. Alegem una din aceste prezentări
şi apăsăm butonul Următorul.
4. Se alege locul unde va fi rulată prezentarea: pe ecranul unui calculator, prezentarea va fi
publicată pe Web, prezentarea va fi imprimată alb-negru sau color, se vor realiza slide-uri de 35 mm.
După alegerea opţiunii dorite se apasă butonul Următorul;
5. În ultimul pas se introduc câteva informaţii care particularizează prezentarea şi anume:
Titlul prezentării, eventual textul care va apare în subsolul fiecărui diapozitiv, data ultimei
actualizări, numărul diapozitivului după care se apasă butonul Terminare.
92
În continuare vor fi introduse subiectele şi eventual exemplele prezentării.
5.3.2. Modul de vizualizare al prezentarilor
Ca formă de prezentare a materialului creat se pot alege diferite moduri de vizualizare din meniul
Vizualizare. PowerPoint dispune de mai multe forme de vizualizare (Normal,
Sortare diapozitive, Expunere diapozitive), fiecare fiind utilă într-o anumită fază a
creării unei prezentări. Cea mai simplă modalitate de a comuta între o vizualizare şi
alta este folosirea butoanelor aflate în colţul din stânga jos în fereastra
PowerPoint.
Vizualizarea normală Acest mod de vizualizare împarte fereastra PowerPoint în 3 părţi sau panouri: o parte utilă pentru
organizarea a prezentării, o parte care conţine slide-ul curent şi una dedicată notelor diapozitivelor. Acest
mod de vizualizare oferă posibilitatea de a lucra în acelaşi timp asupra tuturor aspectelor legate de
prezentare.
1. Panoul pentru organizarea prezentarii permite vizualizarea şi modificarea conţinutului
oricărui diapozitiv al prezentării. Aici apar titlurile şi conţinutul fiecărui diapozitiv; trecerea de la un
diapozitiv la altul se face prin clic pe titlul diapozitivului. Orice modificare de text făcută în acestă
secţiune este realizată în conţinutul diapozitivului. Utilizând tehnica „trage şi lasă” adică selectând un
diapozitiv şi trăgându-l, putem modifica ordinea diapozitivelor în cadrul prezentării.
2. Panoul diapozitivului permite vizualizarea şi modificarea coţinutului fiecărui slide,
adăugarea de grafice, filme, sunete şi crearea de animaţii şi legături spre alte slide-uri, documente sau
resurse Web (hyperlink-uri).
3. Panoul pentru note permite adăugarea şi editarea notelor pentru vorbitor.
Vizualizare sortare diapozitive
În acest mod de vizualizare sunt expuse pe acelaşi ecran toate diapozitivele prezentării, în
93
miniatură, astfel încât putem adăuga, şterge sau schimba ordinea diapozitivelor. Tot în acest mod de
vizualizare se pot adăuga temporizări în derularea diapozitivelor şi tranziţii de la un diapozitiv la altul.
Expunere diapozitive incepand cu diapozitivul curent
Acest mod de vizualizare permite derularea prezentării pe ecranul calculatorului, fiecare slide va
ocupa întreg ecranul. Comutarea în acest mod se face selectând din meniul Vizualizare, opţiunea
Expunere diapozitive sau selectând butonul corespunzător.
5.4. Diapozitive
5.4.1. Adăugarea unui diapozitiv nou cu format definit
Pentru a adăuga un diapozitiv nou, vom folosi meniul Inserare unde avem opţiunile:
Diapozitiv nou – creează un diapozitiv nou; în Panoul de activitate apare caseta Aspect
diapozitiv din care se poate alege formatul dorit.
Copiere diapozitiv – copiază diapozitivul selectat (opţiune utilă în momentul în care
doriţi ca fiecare diapozitiv să aibă multe elemente asemănătoare şi pentru a nu le reface în fiecare
diapozitiv se preferă modificarea doar a textului).
5.4.2. Schimbarea fundalului unui diapozitiv sau a tuturor
diapozitivelor unei prezentări
Pentru a schimba fundalul unui diapozitiv sau a tuturor diapozitivelor
existente într-o prezentare, se alege din meniul Format opţiunea Fundal.
Această opţiune va deschide caseta de dialog Fundal de unde se poate alege
culoarea dorită, sau se poate crea propria culoare sau propriul efect de
umplere prin alegerea opţiunii Mai multe culori… sau Efecte de umplere
…
5.4.3. Introducerea datelor
După alegerea unui aspect, se trece la introducerea datelor în diapozitive.
Formatare şi introducere text
Adăugarea textului unui diapozitiv se face folosind tastatura: în momentul în care se
ajunge la capătul rândului, cursorul continuă pe rândul următor. Pentru a introduce un text, se dă clic în
zona în care scrie Se face clic pentru titlu sau Faceţi clic pentru adăugare text şi apoi se poate
introduce textul dorit;
Editarea comentariilor unui diapozitiv se realizează selectând diapozitivul dorit şi
modul de vizualizareVizualizare normală. În partea din dreapta ferestrei se accesează panoul Se face
clic pentru adăugare note, unde se introduce textul dorit.
Formatarea textului se realizează după introducerea textului, alegând opţiunea de
formatare dorită. Din meniul Format se alege opţiunea Font, de unde se ajunge la următoarea casetă de
94
dialog. În prima casetă de text urmată de o listă derulantă se poate modifica fontul (Arial, Arial Narrow,
Comic Sans MS, Courier, Times New Roman, etc.), stilul fontului (Obişnuit, Aldin, Cursiv sau Aldin
cursiv) şi dimensiunea acestuia, iar culoarea se stabileşte din lista derulantă Culoare. Din zona Efecte se
pot alege diferite efecte pentru text iar dacă se bifează opţiunea Implicit pentru obiecte noi toate
obiectele noi care se vor introduce vor respecta aceleaşi caracteristici:
Alegerea diferiţilor marcatori. O modalitate de formatare a paragrafelor existente într-
un diapozitiv este cea cu ajutorul marcatorilor din meniul Format Marcatori şi numerotare. Această
opţiune deschide o casetă de dialog din care se poate alege un simbol pentru a evidenţia paragraful din
pagina (eticheta) Cu marcatori (în cazul în care nu se găseşte în listă macatorul dorit se apasă butonul
Particularizare pentru a alege alţi marcatori) sau o variantă de numerotare din pagina Numerotat:
Aplicarea unui efect grafic asupra unui nou text. Pentru aplicarea unui efect grafic
asupra unui nou text, parcurgeţi următorii paşi: Se selecteaza diapozitivul în care se doreşte să se aplice
efectul grafic, se alege din meniul Inserare Imagine WordArt, va apărea caseta de dialog Galerie
de WordArt-uri. Se alege stilul dorit şi se apasă butonul OK sau dublu clic pe stilul dorit şi va apărea
caseta de dialog Editare text WordArt: Se alege fontul, mărimea şi eventual efectele Aldin şi Cursiv
apoi se introduce textul dorit în caseta Text. Se validează totul prin acţionarea butonului OK. După
crearea unui obiect WordArt la selectarea acestuia se afişează bara cu instrumente WordArt a căror efect
al butoanelor este prezentat în tabelul următor:
BUTON EFECT
Creează un nou obiect WordArt
Editarea textului, fontul şi dimensiunea corpului de literă
Modifică tipul obiectului WordArt curent
Permite formatarea liniilor ca şi grosime şi culoare
Modifică forma obiectului WordArt
Permite rotirea obiectului WordArt
Aduce toate caracterele la aceeaşi înălţime
Comută între orientarea orizontală şi verticală a textului
Modifică alinierea textului
Modifică spaţierea caracterelor
Imagini
Introducerea unei imagini într-un diapozitiv se realizează din meniul Inserare
Imagine de unde se alege Din fişier, Miniatură, WordArt la fel şi în cazul programelor MicroSoft
Word şi Excel.
95
Copierea, mutarea, stergerea redimensionarea imaginilor, obiectelor se face în mod
similar ca şi în cazul programelor MicroSoft Word şi Excel.
5.4.4. Efecte aplicate diapozitivelor
Adăugarea efectelor de animaţie
Pentru a face prezentarea mai plăcută, se pot adăuga diferite animaţii textului, obiectelor,
imaginilor existente într-un diapozitiv. Pentru a adăuga diferitelor elemente grafice şi textului animaţii se
utilizează din meniul Expunere diapozitive opţiunile: Efecte de animaţie;
Animaţie particularizată;
Tranziţie diapozitiv.
Opţiunea Efecte de animaţie permite adăugarea de animaţie diapozitivelor. Alegerea animaţiei
dorite se face din meniul din dreapta (panoul de activitate). Aplicarea efectului de animaţie se poate face
numai diapozitivului curent sau tuturor diapozitivelor din prezentare cu ajutorul opţiunii Se aplică la
toate diapozitivele.
Opţiunea Animaţie particularizata permite adăugarea de animaţie diferitelor obiecte din
diapozitiv. Alegerea animaţiei dorite se face din meniul din dreapta Animaţie particularizată.
Opţiunea Tranziţie diapozitiv permite adăugarea unui efect grafic care apare în momentul
încărcării diapozitivului. Alegerea efectului dorit se face din meniul din dreapta Tranziţie între
diapozitive. Aplicarea efectului de animaţie se poate face numai diapozitivului curent sau tuturor
diapozitivelor din prezentare cu ajutorul opţiunii Se aplică la toate diapozitivele. În cadrul acestui meniu
se poate seta viteza efectului, sunetul sau posibilitatea ca schimbarea diapozitivului să se producă la clic
de mouse sau după un număr de secunde de la încărcarea diapozitivului precedent.
Pentru rularea oricărei prezentari efectuate în POWERPOINT se utilizează tasta F5, meniul
Expunere diapozitive Vizualizare expunere sau butonul Expunere diapozitive.
Numerotarea diapozitivelor se poate face din meniul Inserare Număr diapozitiv.
Într-o prezentare pentru a merge la diapozitivul următor sau anterior se pot utiliza tastele săgeţi.
Se poate utiliza şi clic de mouse pentru deplasarea la diapozitivul următor. Tot pentru a merge la
diapozitivul următor se poate folosi şi tasta SPACE, iar pentru a reveni la un diapozitivul anterior tasta
BACKSPACE.
5.5. Imprimarea
După realizarea tuturor operaţiilor dorite, se poate trece la imprimarea efectivă a prezentării.
Pentru aceasta se se alege opţiunea Imprimare… din meniul Fişier sau se apasă butonul existent pe bara
de instrumente a aplicaţiei sau se poate folosi
combinaţia de taste CTRL-P. Se va afişa fereastra
Imprimare, în care se parcurg următoarele etape:
1. Din lista derulantă Nume se alege
imprimanta pe care se face imprimarea. Pentru a
modifica proprietăţile implicite ale imprimantei
respective se acţionează butonul Proprietăţi;
2. În Zonă de imprimat se alege: Toate
pentru a se imprima toate diapozitivele din
prezentare, Diapozitivul curent, sau se introduc
numerele de diapozitiv în caseta text Diapozitive:
după formatul specificat;
3. În zona Copii se introduce numărul de
exemplare în caseta de selectare Număr de copii:
şi se bifează opţiunea Asamblare dacă în cazul că
s-au ales mai multe exemplare de imprimat se doreşte imprimarea exemplar după exemplar;
4. Se alege din lista derulantă De imprimat: ceea ce se doreste a se imprima (diapozitive,
diapozitive imprimate, pagini de note sau vizualizare schiţată);
5. Din lista derulantă Color/tonuri de gri: se alege dacă se doreşte imprimarea în culori, tonuri de
gri sau alb-negru;
96
6. Se apasă butonul OK pentru a începe imprimarea sau Revocare pentru a renunţa.
97
BIBLIOGRAFIE
1. *** – Help – Microsoft – FoxPro 2.6.
2. *** – Help – Microsoft – MS-DOS
3. *** – Help – Symantec – Norton Commander
4. *** – Help – Microsoft – Windows 95
5. *** – Help – Microsoft – Word 97
6. *** – Help – Microsoft – Excel 97
7. *** – Microsoft – Encarta Encyclopedia Deluxe 2003
8. *** – Microsoft – Getting results with Microsoft Office 97
9. Marinescu, Dan; Trandafirescu, Mihai – PC Manualul începătorului
10. Person, Ron – Utilizare EXCEL pentru Windows 95
11. Ţâmbulea, Leon – Microsoft FoxPro pentru programatori
12. Johnson, Steve – Microsoft Windows XP, traducere Florin Moraru şi Cristian Mocanu
13. www.amd.com
14. www.intel.com
15. www.microsoft.com
16. www.pcmech.com/show/processors/35/ - a CPU history
17. www.unibuc.ro/eBooks/informatica/Birotica/index.htm – Birotică şi tehnici multimedia
18. www.unibuc.ro/eBooks/informatica/info/CUPRINS.htm
19. www.wikipedia.org – The Free Encyclopedia
