UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IASI

FACULTATEA DE ISTORIE

Invăţământ la distanţă

PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN

TIMPUL DINASTIEI ANTONINILOR (96-192 D.H.)

Curs special de istoria veche a românilor

Prof.univ.dr. Nelu ZUGRAVU

ISTORIE ANUL III

SEMESTRUL II 2005 - 2006

2

1

C U P R I N S

PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN TIMPUL

DINASTIEI ANTONINILOR (96-192 D.H.)

1. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Traianus (98-117) / 3

2. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Hadrianus (117-138) / 9

3. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Antoninus Pius (138-161) / 20

4. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Marcus Aurelius (161-180) şi

Commodus (180-192) / 27

BIBLIOGRAFIE / 47

TEMĂ DE CONTROL /48

2

ISSN 1221-9363

PROVINCIILE MOESIA INFERIOR ŞI DACIA ÎN TIMPUL DINASTIEI

ANTONINILOR (96-192 D.H.)

Epoca Antoninilor a fost caracterizată de contemporanii înşişi ca un

„secol foarte fericit” („beatissimum saeculum”)1. Ea s-a derulat sub semnul

păcii (pax Romana), al echilibrului politic dintre instituţiile Imperiului, al pros-

perităţii economice, al securităţii interne şi externe, al respectului pentru

valorile tradiţionale ale romanităţii.

1. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Traianus (98-117)

Marcus Ulpius Traianus, urmaşul lui M. Cocceius Nerva (96-98),

întemeietorul dinastiei Antoninilor2, a fost unul dintre cei mai mari şi mai buni

împăraţi ai Romei3. A fost un soldat şi un administrator, principatul său

marcând apogeul întinderii teritoriale a Imperiului.

1) Moesia Inferior. Deşi implantarea solidă a Imperiului în această

provincie a început sub împăraţii din dinastia Flavienilor prin staţionări de

trupe, colonizări, centuriaţia pământului, reglementarea statutului oraşelor

greceşti, pătrunderea masivă a monedelor şi produselor romane etc., momentul

adevăratei consolidări a stăpânirii romane în Moesia Inferior în general, în

partea dobrogeană a acesteia în special, îl reprezintă domnia lui Traianus, mai

ales că teritoriile respective fuseseră afectate de incursiunea dacilor şi a aliaţi-

lor lor din iarna anilor 101-102. Astfel, din punct de vedere teritorial şi admi-

nistrativ, imediat după primul război cu dacii, provincia sud-dunăreană şi-a

1 Tac., Agr., III, 1; vezi şi Suet., Dom., 23, 2: „beatiorem laetioremque… rei publicae

statum” („o stare mai prosperă şi mai fericită a statului”). 2 Sub principatul lui diplomele militare atestă noi trupe şi colonizări din armata

Moesiei Inferior, inscripţiile menţionează mai mulţi greci cu numele Cocceius – dovadă că au

fost încetăţeniţi (ISM, I, 193) iar indicele de penetraţie a monedelor de bronz destul de ridicat

sugerează o integrare mai puternică a economiei teritoriului în cea a Imperiului; la Histria i se

înalţă o statuie (ISM, I, 177); de asemenea, Coccei-i atestaţi în inscripţii mai târzii ar putea fi o

dovadă că ei descind din veteranii colonizaţi de Nerva (ISM, V, 29, 30). 3 Aşa cum ne informează breviatorul Eutropius din veacul al IV-lea, la investirea unui

împărat Senatul obişnuia să-i facă urarea: „«felicior Augusto, melior Traiano»” („«să fii mai

fericit decât Augustus şi mai bun decât Traianus»”) (VIII, 5, 3).

4

extins graniţele în stânga Dunării, încorporând sudul Basarabiei şi al Moldovei,

Muntenia, Oltenia estică şi sud-estul Transilvaniei. Prin constituirea acestei

regio translimitans, împăratul urmărea ca, împreună cu punctele controlate de

Imperiu încă din veacul I pe litoralul nord-pontic, să supravegheze şi să bloche-

ze mişcările triburilor libere din spaţiul extracarpatic şi din stepa euro-asiatică,

pe de o parte, şi, pe de alta, să asigure protecţia frontierei sud-estice a Daciei, a

circulaţiei pe fluviu şi a drumului care venea dinspre Asia Centrală pe la nordul

Mării Negre şi al Gurilor Dunării, intra prin pasurile Carpaţilor Orientali în

Dacia şi de aici, pe valea Mureşului sau prin pasul Meseşului, se îndrepta, prin

Barbaricum, spre Pannonia Inferior4.

În plan militar, Traianus a întărit apărarea limes-ului Moesiei Inferior,

inclusiv a sectorului său dobrogean, mutând legiunea V Macedonica de la

Oescus la Troesmis, aducând legio XI Claudia la Durostorum şi stabilind noi

unităţi auxiliare (alae, cohortes şi vexillationes). Unele dintre aceste trupe ac-

ţionau în regiunea de la nordul Dunării şi al Mării Megre. Mai multe fortificaţii

situate pe linia fluviului, ca şi castrul de piatră de la Barboşi (jud. Galaţi), cas-

tellum-ul de pământ descoperit în cartierul gălăţean „Dunărea” şi castrul de la

Orlovka (Cartal), precum şi valul de pământ Traian-Tuluceşti (jud. Galaţi) şi

cel dintre Lacul Cahul şi Lacul Cartal (sudul Basarabiei) completau sistemul

defensiv în zona Dunării de Jos. Pentru deplasarea rapidă a trupelor a fost

construit drumul strategic situat de-a lungul fluviului. În sfârşit, în timpul prin-

cipatului traianic se fac demobilizări din trupele staţionate în provincia

dunăreană.

În planul vieţii urbane, împăratul Traianus a promovat canabae-le

legiunii V Macedonica formate în proximitatea castrului de la Oescus la

statutul de colonia (Colonia Oescus; Colonia Ulpia Oescensium) şi, după

opinii mai recente, a întemeiat un municipium la Tropaeum Traiani, unde în

109 a şi ridicat monumentul triumfal ce comemora războaiele dacice5. Tot-

odată, pe lângă majoritatea castrelor de legiune sau auxiliare s-au înfiinţat

canabae, respectiv vici canabarum, care, împreună cu vechile comunităţi

4 Aur. Vict., Caes., 13, 2: „iar între timp s-a făcut printre neamurile sălbatice un drum

pe care se merge uşor de la Marea Neagră până în Gallia”. 5 Atestat mai târziu, sub Marcus Aurelius.

5

autohtone (civitates), vor constitui nucleul viitoarelor aşezări citadine. Cât

priveşte vechile oraşe greceşti, considerate civitates peregrinae („cetăţi străi-

ne”), ele îşi vor păstra statutul juridic din vremea împăratului Vespasianus –

Callatis – civitas foederata („cetatea aliată”)6; Histria – civitas stipendiaria

(„cetate tributară”)7; Tomis – civitas stipendiaria – şi instituţiile tradiţionale,

dar prezenţa romană se resimte prin mai multe aspecte: ● delimitarea

teritoriului rural (gr. chora) (Histria, Callatis), din care, cel puţin la Histria, se

prelevează o parte, numită regio Histriae, atribuită comunităţilor de cetăţeni şi

veterani romani8; ● afluxul de latinofoni, dintre care unii pătrund în scurt timp

chiar în instituţiile oraşelor, şi de comercianţi romani care, precum la Callatis,

se grupează într-un conventus civium Romanorum9; ● încartiruirea unor trupe ●

încetăţenirea unor membri ai elitei greceşti; ● formarea sau reorganizarea

confederaţiei celor şase oraşelor greceşti (Hexapolis) (Histria, Tomis, Callatis,

Odessos, Dionysopolis, Mesembria) în frunte cu un pontarh (gr. pontárxhß).

6 În virtutea tratatului existent între Roma şi Callatis încă din 106-101 î.H. – ISM, III,

1. O civitas foederata (pl. civitates foederatae) era cetatea aliată, a cărei autonomie era

garantată printr-un tratat (foedus) încheiat, de regulă, pe picior de egalitate cu Roma. Ea avea

folosinţă deplină asupra propriului teritoriu, era scutită de impozite, avea drepturi juridice

asupra tuturor locuitorilor (inclusiv cei romani), putea bate monedă proprie, nu găzduia trupe

romane, se găsea înafara jurisdicţiei guvernatorului. În cazul Callatis-ului, nu se ştie însă dacă

ea poseda, în ansamblul ei, imunitate funciară, fiind mult mai probabil că cetăţenii oraşului

posedau agri privati ex iure peregrino pentru care plăteau statului roman impozitul funciar (sti-

pendium sau tributum). 7 Civitas stipendiaria (pl. civitates stipendiariae) era categoria cea mai răspândită în

Imperiu. Ea era impusă la plata unui impozit (stipendium) în schimbul posesiei teritoriului

propriu. Printre alte obligaţii pe care le avea, ea trebuia să adăpostească garnizoane romane

stabile. De asemenea, ea se găsea sub jurisdicţia guvernatorului. 8 Această regio este atestată în mod expres abia în 170-174 – ISM, I, 329; vezi şi I,

343, 373; V, 123. Ea trebuie să fi fost şi la Callatis, în ciuda caracterului său de civitas

foederata, aşa cum o arată satul cu numele kýmh O�al[---] din vremea lui Traianus, care are

ca eponim pe un roman (Valerius, Valens etc.) – ISM, III, 51. Şi la Tomis, atunci civitas stipen-

diaria, se constată împroprietărirea unor veterani prin adsignatio, cum o dovedeşte

monumentul funerar al lui Marcus Ulpius Longinus şi al soţiei sale, Ulpia Aquilina, ridicat in

praedio suo („pe moşia sa”) – ISM, II, 180(16). 9 ISM, III, 83 (anii 103-116). Conventus civium Romanorum însemnă adunarea

(comunitatea) cetăţenilor romani domiciliaţi, rezidenţi (consistentes) într-o civitas peregrina

sau vicus, adesea în scopuri comerciale.

6

Inscripţii onorifice de la Tomis sau Callatis puse pe socluri de statui sau pe

clădiri monumentale exprimă gratitudinea locuitorilor faţă de Traianus sau faţă

de guvernatorii moesici.

Dacia. Pentru implantarea cât mai rapidă a structurilor romane în

ţinutul transdanubian, Traianus a rămas în noua provincie încă un an de la

întemeiere, promovând o politică dură faţă de autohtoni (distrugeri ale

centrelor de rezistenţă şi ale simbolurilor puterii regale şi sacerdotale dacice,

luarea în captivitate, dislocări de comunităţi, înrolări în armata imperială etc.)

şi procedând la un istituirea administraţiei provinciale specifice statului roman,

la transferul masiv de populaţie10, la demobilizarea veteranilor, la crearea

primelor elemente ale infrastructurii militare şi rutiere etc. Provincia s-a

constituit printr-un decret imperial (lex provinciae) promulgat de Traianus –

din nefericire, nepăstrat –, care conţinea principiile de organizare şi conducere.

Ea este atestată pentru prima dată într-o diplomă militară din 11 august 106 de

la Porolissum11, dar procesul de implantare a structurilor administrative şi de

organizare a teritoriului şi populaţiei (sistem defensiv, drumuri, centuriatio a

pământului, colonizare etc.) trebuie să se fi prelungit câţiva ani, eventual până

prin 112-412. Teritorial, noua achiziţie imperială corespundea, foarte probabil,

întinderii fostului regat; alte părţi ale spaţiului locuit de daci au fost anexate,

cum am văzut, Moesiei Inferior. Dacia cuprindea Oltenia până la Jiu,

Transilvania (fără colţul de sud-est) şi Banatul (până la Tisa şi Mureşul Inferior

sau, după unii, doar partea estică)13. Ea se învecina la sud cu Moesia Superior,

10 Eutr., VIII, 6, 2: „Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias

hominum transtulerat ad agros et urbes colendas” („Traianus, după ce Dacia fusese învinsă,

adusese aici din toată lumea romană nesfârşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor

şi administrarea oraşelor)”; Dio Cass., LXVIII, 14, 3: „Traianus stabili în ea oraşe de

colonişti”; Aur. Vict., Caes., 13, 4: „decuctae coloniarum pleraeque” („au fost întemeiate

foarte multe colonii”); IDR, III/5, 366, unde este menţionat un custos c(iuium) R(omanorum)

leg(ionis) XIII [G(eminae)], adică cetăţeni romani din canabae. 11 IDR, I, DiplD I. 12 Atunci apare moneda cu legenda DACIA AVGVST(i) PROVINCIA. 13 După Coriolan Opreanu, bazat pe informaţii literare şi descoperiri arheologice,

Dacia ar fi inclus şi zona dintre Mureş, Tisa şi cursul inferior al Crişului, care constituia terito-

riul „smuls” de Decebal sarmaţilor-iazigi şi pe care Traianus nu-l va restitui acestora după

7

la sud-est cu Moesia Inferior, iar la est, nord şi vest cu neamurile barbare. Din

acest motiv se poate spune că Dacia era un avanpost înaintat al Imperiului în

Barbaricum – un propugnaculum Imperii. Fiind o provincie de graniţă în care

staţionau în mod sigur două legiuni (legio IIII Flavia Felix la Berzobis

[Berzovia, jud. Caraş-Severin], în Banat şi legio XIII Gemina la Apulum [Alba

Iulia – platoul „Cetate”]; cea de-a treia, legio I Adiutrix, campată într-un castru

necunoscut, e încă subiect de discuţie printre istorici), Dacia avea statutul de

provincie imperială (provincia Caesaris). În fruntea sa se afla un guvernator de

rang senatorial (vir clarissimus) provenit din rândurile foştilor consuli (vir con-

sularis); titlul său era legatus Augusti pro praetore („delegat, locţiitor al împă-

ratului”). El era investit cu autoritate şi competenţe prevăzute de dreptul de

conducere supremă (imperium), comandând toate trupele şi având jurisdicţie

civilă şi militară, inclusiv dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală (ius gladii)

(erau exceptaţi cetăţenii romani). În problemele financiare (perceperea

impozitelor, plata soldelor, evidenţa cheltuielilor necesare administraţiei) era

sprijinit, fără a-i fi subordonat, de un procurator Augusti provenit din rândurile

ordinului ecvestru (vir egregius). Cel dintâi legat al provinciei Dacia a fost

generalul de rang consular Iulius Sabinus (cca 106–107/109), aşa cum o de-

monstrează o diplomă militară din 14 octombrie 109 descoperită la Ranovač

(Iugoslavia), în fosta provincie Moesia Superior14.

Capitala provinciei era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmi-

zegetusa (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), situată la aprox. 100 km sud-vest de

fosta capitală a lui Decebal; ei i s-a atribuit un vast teritoriu, ce cuprindea

aproape întreaga zonă centrală a provinciei şi a fost înzestrată cu ius Italicum.

Lui Traianus i se datorează şi întemeierea aşezării Ulpianum, menţionată de

geograful Ptolemeu. Tot acum sunt atestate aşezările de la Napoca şi Potaissa

cu nume de origine dacică. Totodată, în conformitate cu opinii mai recente,

este posibil ca diferitele comunităţi de colonişti romani să fi format un

concilium Daciarum – organism de reprezentare şi consultare în problemele

autoadministrării.

încheierea ostilităţilor (Dio Cass., LXVIII, 10, 3); el va fi cedat abia de Hadrianus; ideea sa nu

este împărtăşită de alţi istorici. 14 IDRE, I, 6; II, 307.

8

Alte măsuri, precum „disciplinarea” triburilor dacice libere, fapt probat

de dispariţia tuturor aşezărilor fortificate de pe întreg arealul dacic,

încorporarea unor părţi din teritoriul nord-dunărean la Moesia Inferior,

stipendirea sarmaţilor-roxolani15 şi ataşarea unei părţi a ţinutului stăpânit de

sarmaţii-iazigi la Dacia, se înscriu în aceeaşi politică de consolidare a stăpânirii

în stânga fluviului. Totuşi, cea din urmă măsură amintită, dar şi alte cauze

(presiunea romană din trei părţi – Pannonia Inferior (V), Moesia Superior (S),

Dacia (E); forţarea plăţii subsidiilor) au provocat resentimentele iazigilor, care

prin 106-107 sau 107-108 au atacat vestul noii provincii, probabil castrele

bănăţene dispuse pe linia Lederata-Tibiscum; ei au fost respinşi de trupele

Pannoniei Inferior conduse de Hadrianus (viitorul împărat) (106-108) şi cele

din Dacia campate în Banat. După acest incident, finalizat favorabil pentru

Imperiu şi care a sporit prestigiul acestuia printre triburile libere

transdanubiene, liniştea a revenit în provincie, monedele din 112-114 procla-

mând Dacia Augusti provincia – semn că stăpânirea romană se definitivase. Nu

întâmplător, Traianus a considerat că nu este în detrimentul apărării Daciei tri-

miterea unor detaşamente de pe limes-ul dunărean pe frontul partic. Stabilitatea

administraţiei imperiale s-a datorat şi faptului că împăratul întemeietor al

provinciei a numit în fruntea acesteia numai consulari care participaseră la

războaiele dacice şi, deci, aveau cunoştinţă de situaţia politică, strategică, etno-

demografică şi economică a regiunii16. Ca urmare a acestei atmosfere, pe care o

exprimă foarte bine o dedicaţie făcută lui Saturnus Securus („care aduce

siguranţa”) de M. Herennius Faustus, legatul legiunii XIII Gemina (?115-

?117)17, elementele civilizaţiei romane au început să prindă rădăcini în noua

provincie – au fost create primele elemente ale reţelei rutiere18, s-au erijat

15 Aceasta rezultă indirect din faptul că, mai târziu, la începutul domniei lui

Hadrianus, regele lor se plângea că i-a fost diminuat tributul - SHA, Hadr., VI, 8. 16 Este vorba despre Iulius Sabinus (106/7-109) (IDRE, I, 6; II, 307), D. Terentius

Scaurianus (109-110/12) (IDR, I, DiplD I-III; III/2, 1), C. Avidius Nigrinus (110/12-117)

(IDR, III/2, 205), C. Iulius Quadratus Bassus (117) (IDRE, II, 381). 17 IDR, III/5, 314. 18 Primul drum creat în Dacia a fost chiar cel pe care Traianus a înaintat în teritoriul

regatului în timpul primului război şi despre a cărui existenţă aflăm în comentariile suveranului

rezumate de Priscianus, VI, 13, p. 205 - „inde Berzobim, deinde Aizi processimus” („de acolo

am înaintat spre Berzovis, iar apoi spre Aizis”). Un milliarum ridicat de către cohors I Flavia

9

structurile topografice romane în capitală (forum, edificii publice, amfitreatru

de lemn etc.), s-au ridicat temple (Ulpia Traiana, Tibiscum, Micia) şi monu-

mente votive sau onorifice, au început să funcţioneze mecanismele economice

specifice Imperiului, moneda romană a cunoscut un aflux deosebit, au fost

încetăţeniţi unii dintre locuitori iar pentru asigurarea coeziunii morale a unei

societăţi provinciale în formare oficialităţile (guvernatori, comandanţi de

legiune etc.) s-au îngrijit de difuzarea elementelor ideologiei statului roman19.

Abia în 116 sau în iarna anilor 116/7, în condiţiile reducerii trupelor din

Dacia şi ale dificultăţilor pe care le întâmpina suveranul în Orient, sarmaţii-

iazigi din vest, care revendicau încă un teritoriu din provincie, urmaţi de

sarmaţii-roxolani din est, nemulţumiţi de reducerea stipendiilor, vor ataca pro-

vincia, creând o situaţie extrem de periculoasă pentru Imperiu.

2. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Hadrianus (117-138)

Publius Aelius Hadrianus a fost – conform izvoarelor antice – o perso-

nalitate complexă, respectiv un spirit neliniştit şi curios, un intelectual şi un

filosof, un bun administrator şi un înzestrat militar. Principatul său a marcat o

schimbare în politica Imperiului. Conştient că statul roman ajunsese la limita

posibilităţilor sale umane, militare şi financiare, noul împărat a renunţat la

acţiunea ofensivă, căutând, cum afirmă biograful său antic, „să restabilească

tradiţia de odinioară” şi „să păstreze pacea pe tot cuprinsul împărăţiei”20. Cu

Ulpia Hispanorum milliaria c.R. equitata în 108 pe teritoriul actualei localităţi Aiton (jud.

Cluj) (CIL, III, 1627) probează deschiderea drumului imperial care pornea de la Lederata

(Palanka, Iugoslavia), pe Dunăre, trecea prin Drobeta, Dierna, Tibiscum, Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi ajungea în nord-vestul provinciei la Porolissum.

Din el s-au desprins apoi numeroase drumuri secundare, unele identificate arheologic. 19 Foarte semnificativ este, în acest sens, altarul închinat la Apulum lui Iupiter

Optimus Maximus şi Dis Penatibus, adică Dis Penatibus populi Romani Quiritium, de

guvernatorul D. Terentius Scaurianus (IDR, III/5, 202). În acelaşi sens poate fi interpretată

închinarea pusă pentru Minerva Supera (Minerva celestă) de către M. Herennius Faustus,

legatus legionis XIII Geminae (IDR, III/5, 265) şi statuia votivă cu inscripţia Victoriae

Aug(ustae) ridicată de un veteran al legiunii XIIII Gemina Martia Victrix şi custos c(iuium)

R(omanorum) leg(ionis) XIII [G(eminae)] (IDR, III/5, 366); poate şi IDR, III/2, 340: Victoriae

Aug(ustae). 20 SHA, Hadr., V, 1.

10

alte cuvinte, Hadrianus, urmând exemplul lui Augustus, a revenit la politica

defensivă21, părăsind unele teritorii din Orient cucerite de înaintaşul său (Arme-

nia Magna, Mesopotamia, Assyria), încetând războaiele şi preferând pacea, dar

menţinând prestigiul Imperiului printr-o severă disciplină în armată22, prin

instituirea recrutărilor locale şi a eredităţii meseriei de soldat, reorganizarea

unităţilor neregulate numite numeri (sg. numerus)23, executarea de manevre şi

de lucrări de apărare şi de demarcaţie de teritoriile barbare, printr-o abilă

diplomaţie, bazată pe plata unor stipendii şi a unor cadouri impresionante, în-

treţinera unor raporturi de amicitia cu diferiţi regi, intervenţii în afacerile

interne ale statelor vecine, medieri în conflictele dintre acestea. O asemenea

politică s-a impus încă de la începutul domniei, întrucât chiar din ultimii ani ai

principatului traianic în mai multe provincii ale Imperiului izbucniseră revolte,

la care se adăugau tulburările provocate de unii vecini.

Contextul politico-militar de la Dunărea Inferioară. Situaţia de aici, fără a

se compara cu cea din Orient, era totuşi critică. Cum am amintit deja mai sus,

în 116 sau în iarna lui 116/7, sarmaţii-iazigi din pusta pannonică au atacat

provincia Dacia, distrugând unele castre şi aşezările civile învecinate din zona

vestică. Cauzele acestei atitudini belicoase, care va lăsa ecouri în literatura

vremii24, erau refuzul autorităţilor imperiale de a le ceda ţinutul confiscat de

Traianus după cel de-al doilea război dacic şi întreruperea legăturilor cu rudele

lor din stepa nord-pontică – roxolanii. Pe de altă parte, în 117, aceştia din urmă

s-au arătat clamoroşi datorită faptului că Traianus le micşorase subsidiile25,

suveranul având nevoie de fonduri pentru campania orientală. Atacurile lor s-

au soldat cu distrugerea castrelor de piatră din Subcarpaţii Munteniei (Târgşor,

21 În politica externă, Augustus urma principiul conservării limitelor statului pe

frontierele naturale – cf. Tac., Ann., I, 11; Dio Cass., LVI, 33. 22 Hadrianus a iniţiat unui cult al divinităţii abstracte Disciplina (Disciplina Militaris,

Disciplina Augusti, Disciplina Imperatoris Hadriani Augusti etc.). 23 Numeri erau unităţi neregulate formate din gentes barbare (numerus Germanorum,

numerus Palmyrenorum, numerus Maurorum etc.); ele erau specializate pe un singur tip de

armă (de exemplu, numerus Surorum sagittariorum) sau de misiune tactică (de exemplu,

numerus exploratorum Germaniciorum). 24 Poetul Florus, II, 29 [IV, 12], 20, scria despre ei că „sunt atât de barbari, încât nici

nu înţeleg ce este aceea pace” („Tanta barbaria est, ut nec intellegant pacem”). 25 SHA, Hadr., VI, 6.

11

Mălăieşti, Drajna de Sus), care blocau drumurile de acces spre Dacia, urmărind

astfel redeschiderea legăturilor cu iazigii prin podişul transilvănean. În sfârşit,

nu ştim sigur dacă aceste lovituri externe s-au conjugat cu vreo revoltă a popu-

laţiei dacice din provincie, de curând supusă26. Oricum, situaţia era de aşa

natură, încât impunea prezenţa unui vir militaris experimentat. În vara lui 117,

Traianus l-a trimis în fruntea unui corp expediţionar pe Q. Iulius Quadratus

Bassus, participant la cel de-al doilea război dacic. Dar, cum preciza o inscrip-

ţie onorară grecească de la Pergamum, de unde era originar, noul legat imperial

a murit „pe când conducea campania din Dacia şi guverna provincia”27, foarte

probabil la sfârşitul anului 117 sau începutul lui 118. Hadrianus, proclamat

între timp împărat (11 august 117), a retras trupele din provinciile de dincolo

de Eufrat şi s-a îndreptat spre Dunăre, stabilindu-şi cartierul general la sfârşitul

anului în Moesia, de unde a luat o serie de măsuri de natură diplomatică,

militară şi administrativă menite să stabilizeze situaţia şi să salveze prestigiul

Imperiului în zona dunăreană.

Măsurile luate de Hadrianus la Dunărea de Jos în 118. „Războiul dacic” (™n

tôi Dakikôi polém[w]i) despre care aminteşte un papirus egiptean28 a pus la

încercare calităţile de diplomat, militar şi administrator ale împăratului. Acest

fapt era cu atât mai necesar cu cât Hadrianus s-a confruntat de la începutul

principatului cu o gravă criză de încredere din partea cercurilor senatoriale şi

militare, criză datorată, printre altele, caracterului fragil al legitimităţii sale

dinastice29, abandonării politicii ofensive traianice30 şi măsurilor capitale luate

26 Biograful târziu al lui Hadrianus scria că, după ce a obţinut puterea, împăratul s-a

confruntat, printre altele, cu „tulburările neamurilor pe care le supusese Traianus” (SHA,

Hadr., V, 2). În legătură cu această eventuală răscoală, combinată cu atacurile externe, a fost

pusă îngroparea unui tezaur monetar de la Medveş (jud. Alba), care se încheie cu emisiuni de la

Traianus din 112-117. 27 IDRE, II, 381. 28 Apud D. Dana, Les Daces dans les ostraca du désert Oriental de l’Égypte.

Morphologie des nomes daces, în ZPE, 143, 2003, p. 167, nota 6. 29 Conform alegaţiilor istoriografiei antice, Traianus nu ar fi intenţionat să-l lase

succesor, faptul datorându-se favorii de care se bucura din partea Plotinei, soţia lui Traianus –

Dio Cass., LXIX, 1; Aurel. Vict., Caes., 13, 11; SHA, Hadr., IV. 30 În cercurile senatoriale acest fapt a trecut ca o slăbiciune şi un gest de invidie faţă

de gloria lui Traianus – Eutr., VIII, 6, 2; Fest., 14, 3; 20, 4.

12

împotriva unor colaboratori ai predecesorului său31. Conform biografului său

din Antichitatea târzie, el a dus tratative cu regele roxolanilor, finalizate cu în-

cheierea păcii32. Aceasta trebuie să se fi bazat pe reluarea plăţii tributului – ne-

îndoielnic, mărit –, includerea dinastului sarmat printre reges amici ai Impe-

riului, paralel cu acordarea cetăţeniei romane. Regele respectiv trebuie să fi

fost acel P. Aelius Rasparaganus, menţionat ca rex Roxolanorum pe o inscripţie

de la Pola, unde ajunsese după ce va fi fost alungat de vreun rival; el şi fiul său

(P. Aelius Peregrinus) purtau nomen-ul şi cognomen-ul imperial, fapt ce indică

încetăţenirea lor sub Hadrianus33. Împăratul a întărit climatul de linişte şi

stabilitate obţinut prin capacitarea roxolanilor decizând abandonarea unora

dintre teritoriile nord-dunărene încorporate de Traianus la Moesia Inferior,

respectiv Muntenia şi sudul Moldovei, dar continuând să le supravegheze prin

intermediul trupelor din castrele de pe linia Dunării şi din punctele deţinute la

nord de fluviului (Barboşi, Orlovka) şi pe litoralul septentrional al Mării Negre,

precum şi al celor dislocate în fortificaţiile de pe aşa-numitul limes trans-

alutanus din vestul Munteniei. Totodată, aşa cum a susţinut recent Coriolan

Horaţiu Opreanu, împăratul a procedat la deportarea unui grup de populaţie

daco-sarmată din Moldova în sud-estul Daciei, aşa cum o demonstrează arte-

factele cu certe analogii în spaţiul est-carpatic (fibule cu coardă înfăurată pe

arc, fibule puternic profilate, cercei, pandantive cilindrice în formă de coşuleţ,

pandantive de formă bitronconică cu agăţătoare ornamentată prin filigranare,

mărgele fără ornament filigranat, ceramică incizată cu simboluri de tip tamga

de tradiţie sarmatică) din necropolele de la Locusteni şi Dăneţi (jud. Dolj), al

căror început se plasează în primele decenii ale secolului al II-lea; aceşti

barbari aveau statutul juridic de dediticii şi se aflau sub administraţia centrelor

militare de la Romula (Reşca, jud. Olt.) şi Slăveni. Siguranţa creată prin aceste

la frontiera dunăreană a Moesiei Inferior i-a îngăduit suveranului să disloce

trupe de aici în alte provincii, inclusiv în Dacia Inferior de curând înfiinţată.

31 Au fost executaţi patru genrali şi consulari ai lui Traianus, care intenţionaseră să-l

asasineze înainte de întoarcerea la Roma – A. Cornelius Palma, Lusius Quietus, L. Publilius

Celsus şi C. Avidius Nigrinus (SHA, Hadr., V, 8; VII, 1-2). 32 SHA, Hadr., VI, 8. 33 CIL, V, 32.

13

În ceea ce priveşte Dacia, provincie situată dincolo de frontiera naturală

a Imperiului, primul gând al împăratului a fost – aşa cum ne informează

istoricul antic târziu Eutropius – să o părăsească, dar iniţiativa imperială a fost

oprită de sfatul consilierilor săi, care l-au îndemnat să nu lase pe mâna

barbarilor un număr atât de mare ce cetăţeni34. Informaţia breviatorului nu e

lipsită de fundament. Hadrianus a renunţat, într-adevăr, la unele teritorii

transdanubiene, dar la care dintre ele făcea aluzie Eutropius istoricii

contemporani nu s-au pus de acord; cei mai mulţi au în vedere regiunile

aparţinând Moesiei Inferior, pe când Coriolan Horaţiu Opreanu crede că este

vorba despre ţinutul revendicat din 105/6 de sarmaţii-iazigi şi care, după

descoperirile arheologice (fibule romane) şi numismatice (aurei din secolul I

d.H.), ar trebui localizat la vest de Munţii Apuseni, în Câmpia Aradului şi

Crişana; cedându-le acest teritoriu, sarmaţii n-au mai atacat Dacia timp de

aproape 50 de ani. În acelaşi context, Dio Cassius ne informează că, de teama

invaziei barbare, Hadrianus a dezafectat podul de peste Dunăre construit de

Traianus.

Dar până să se ajungă aici, trebuia găsită soluţia militară. În acest scop,

Hadrianus a creat o comandă excepţională, numind temporar („ad tempus”) în

118 în fruntea provinciilor Dacia şi Pannonia Inferior pe generalul de rang

ecvestru Quintus Marcius Turbo Fronto Publicius Severus, fost participant la

războaiele dacice, un „excelent comandant de oşti”, cum scria Dio Cassius35.

Dar, făcând parte din ordinul cavalerilor, el nu putea comanda legiunile a două

provincii rezervate guvernatorilor de rang senatorial. Pentru a rezolva această

problemă „constituţională”, Hadrianus i-a acordat titlul onorific de praefectus

Aegypti, ştiut fiind că guvernatorul Egiptului, provenit dintre cavaleri, beneficia

de imperium pro praetore similar celui al legaţilor de rang senatorial.

Coordonând trupele celor două provincii din cartierul general de la Porolissum,

Turbo a învins pe sarmaţii-iazigi în vara aceluiaşi an; aceştia au trimis delegaţi

la Roma „pentru a cere un tratat de pace”36. După încheierea ostilităţilor, Q.

Marcius Turbo a trebuit să pună în aplicare planul de reorganizare

34 Eutr., VIII, 6, 2. 35 Dio Cass., LXIX, 18. 36 Dio Cass., LXIX, 15.

14

administrativă a teritoriului nord-dunărean realizat din iniţiativa şi în prezenţa

împăratului, plecat, între timp, la Roma. Astfel, până în 119, în stânga fluviului

au fost create trei provincii – Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia

Porolissensis.

1) Dacia Superior prelua cea mai mare parte a întinderii Daciei lui

Traianus, respectiv Banatul, vestul Olteniei şi Transilvania, fără colţurile de

sud-est şi de nord-vest. Prima atestare datează din 29 iunie 120. În fruntea ei se

găsea un legatus Augusti pro praetore provenit din rândurile membrilor

ordinului senatorial care îndepliniseră magistratura de praetor. Trecerea de la

un guvernator de rang consular la unul de rang pretorian (vir praetorius) se

datora faptului că, acum, în provincie staţiona doar o singură legiune – XIII

Gemina de la Apulum –, legio IIII Flavia Felix fiind retrasă la Singidunum, în

Moesia Superior. Primul guvernator al Daciei Superior a fost Sex. Minicius

Faustinus Cn. Iulius Severus (119/20-127); el rezida la Apulum, fiind şi coman-

dantul legiunii (legatus legionis). Finanţele provinciei erau de competenţa unui

procurator financiar de rang ecvestru numit procurator Augusti, care îşi avea

sediul la Ulpia Traiana.

2) Dacia Inferior nu s-a format prelevându-se regiuni din Dacia traiană,

ci dintr-o parte a fostelor teritorii nord-dunărene ale Moesiei Inferior, respectiv

Oltenia estică (dintre Jiu şi Olt) şi sud-estul Transilvaniei de la Caput Stenarum

(Boiţa, jud. Sibiu) la Angustia (Breţcu, jud. Covasna) şi, cu probabilitate, un

mic colţ din nord-vestul şi altul din sud-estul Munteniei. Ea este atestată pentru

prima dată într-o diplomă militară din 22 martie 129, dar cu siguranţă exista

din 118/9, când apare Dacia Superior. În acestă provincie nu staţionau legiuni,

ci doar trupe auxiliare care aparţinuseră armatei Moesiei Inferior, de aceea

guvernatorul ei provenea dintre membrii ordinului ecvestru şi se numea pro-

curator Augusti sau praeses; prin urmare, Dacia Inferior era o provincie

procuratoriană. Guvernatorul dispunea de atribuţii administrative, juridice şi

militare, nefiind în vreun fel subordonat legatului pretorian al Daciei Superior,

ci direct împăratului. Nu există nici un indiciu care să certifice faptul că el

rezida la Romula, aşa cum susţine cea mai mare parte a istoriografiei româ-

neşti, ci, foarte probabil, la Malva (Stolniceni?) sau la Praetorium (Copăceni,

15

jud. Vâlcea)37. Mult timp, primul procurator cunoscut al Daciei Inferior a fost

Plautius Caesianus (22 martie 129), dar reanalizarea recentă de către Ioan Piso

a unei inscripţii onorifice descoperite în castrul de la Boroşneu Mare (jud.

Covasna) a condus la identificarea celui dintâi guvernator ecvestru al Daciei

Inferior în persoana lui Egnatius [Priscus?] (cca 118-120)38. Din punct de ve-

dere strategic, Dacia Inferior era orientată către Moesia Inferior, având

menirea de a controla, împreună cu aceasta, Câmpia Română.

3) Dacia Porolissensis a fost desprinsă din Dacia traiană şi cuprindea

teritoriul de la nord de râurile Mureş şi Arieş, până la Munţii Meseşului. Deşi

este atestată pentru prima dată abia într-o diplomă militară din 10 august 123,

ea a fost creată tot în 118/9 şi răspundea mai ales unor necesităţi de ordin

strategico-militar - încetarea vecinătăţii nemijlocite cu sarmaţii-iazigi, blocarea

Pasului Meseşan şi apărarea mai eficientă împotriva eventualilor agresori din

nord-vest. Ca şi Dacia Inferior, această provincie nu poseda legiuni, ci doar

trupe auxiliare, care formau Ex(ercitus) D(aciae) P(orolissensis) („armata

Daciei Porolissensis”); prin urmare, ea avea în frunte tot un guvernator de rang

ecvestru numit procurator Augusti; el rezida la Porolissum. Primul guvernator

cunoscut al Daciei Porolissensis este Livius Grapus (10 august 123).

După îndeplinirea misiunii încredinţate în Dacia, Q. Marcius Turbo a

plecat la Roma, unde a fost numit praefectus praetorio; provincialii îşi vor

exprima recunoştinţa pentru restabilirea liniştei şi a siguranţei lor, cinstindu-l

cu monumente onorifice.

În ultimă instanţă, măsurile luate de Hadrianus în regiunea Dunării de

Jos au consolidat poziţia sa la început de domnie. Neutralizând pericolul

extern, abandonând doar o parte a teritoriilor dunărene şi păstrând provincia

pentru care înaintaşul său investise atâta efort, suveranul s-a înfăţişat în ochii o-

piniei publice ca adept al unui expansionism limitat şi ca apărator al victoriei

romane.

37 Argumentele sunt: denumirea aşezării – Praetorium – şi faptul că aici staţiona

numerus burgariorum et veredariorum, aşadar formaţiunea de păzitori ai burgi-lor situaţi de-a

lungul drumului şi de curieri. 38 IDR, III/4, 325 = AÉ, 1999, 1286 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 52-53, 2001-2002,

nr. 868.

16

Alte măsuri hadrianeice în Moesia Inferior şi Dacia. În Moesia Inferior,

împăratul Hadrianus a arătat o atenţie specială oraşelor greceşti de pe litoralul

vest-pontic. Consecvent politicii sale filoelene, a redat Tomis-ului statutul de

civitas libera, pe care, foarte probabil, i-l retrăsese Vespasianus. Condiţia

deosebită a aşezării se observă şi din faptul că se intitulează respublica Tomi-

tanorum39 iar în actele emise apare formula latinească senatus populusque

Tomitanorum40. Recunoştinţa tomitanilor pentru privilegiul acordat s-a

materializat, printre altele, în onorarea împăratului cu titlul de $Eleuqérioß

(„Eliberatorul”), $Olúmpioß („Olimpianul”), swtër („Mântuitorul”)41, institui-

rea unui concurs în cinstea „divinului Antinous”42 – favoritul lui Hadrianus

mort la 24 octombrie 130 în împrejurări tragice în Egipt şi apoi divinizat, şi în

ridicarea unei statui a suveranului. La rândul ei, Histria pare să fi trăit în zilele

lui Hadrianus o „a doua întemeiere”43, în sensul că s-a realizat o vastă recon-

strucţie. În paralel, progresul economic, început sub Traianus, este evident. De

altfel, statui sau inscripţii onorifice puse de locuitorii celor trei aşezări greceşti

subliniază recunoştinţa lor pentru grija suveranului şi binefacerile păcii hadria-

neice. De asemenea, epigrafele din oraşele Pontului Stâng atestă mai mulţi

greci purtând secvenţe ale numelui imperial – dovadă a încetăţenirii lor sub

Hadrianus. Altele, în schimb, menţionează romani care posedau loturi individu-

ale (praedia) în teritoriul cetăţilor. În sfârşit, este posibil ca în timpul acestui

suveran federaţia oraşelor greceşti (koinón) să fi fost reorganizată ca un orga-

nism destinat celebrării cultului imperial.

Cât priveşte aşezările din interiorul şi de pe malul dunărean al

provinciei, epigrafele atestă întreţinerea drumurilor, refacerea incintelor, lăsări

la vatră şi încetăţeniri. Totodată, urmaşul lui Traianus a reorganizat circum-

scripţia vamală din regiunea danubiană unind într-un singur district vama pro-

vinciilor de la Dunărea Mijlocie (portorium Illyrici) (Raetia, Noricum,

Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia) cu cea a pro-

vinciilor de la Dunărea Inferioară (portorium ripae Thraciae) (Moesia Inferior,

39 ISM, II, 41(7), 43(9), 48(14), 84(50), 305(141). 40 ISM, II, 50(16). 41 ISM, II, 47(13). 42 ISM, II, 52(18). 43 ISM, I, 191, 193.

17

Thracia) sub denumirea de portorium Illyrici (utriusque) et ripae Thraciae.

Prezenţa trupelor a generat apariţia de aşezări civile pe lângă castre. Astfel, o

inscripţie de la Troesmis datând din cca 117-138 atestă existenţa canabae-lor

legiunii V Macedonica, care aveau în frunte cu doi primari (magistri) şi în care

rezidau veterani şi cetăţeni romani (veterani et cives Romani consistentes) ce

puteau exploata pământurile adsignate (agri viritim adsignati) sau doar

arendate (agri vectigales populi Romani) din teritoriu. Concomitent, îşi

continua existenţa civitas autohtonă. În egală măsură, o epigrafă descoperită la

Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea) din anul 136 menţionează pe lângă castrul

unei staţii din flota moesică (classis Flavia Moesica) a unui „sat al

corăbierilor” (vicus classicorum) condus de un senat (lat. ordo) în frunte cu un

primar (magister) şi în care se găsea o comunitate de cetăţeni romani (cives

Romani consistentes). De asemenea, epigrafele şi descoperirile arheologice e-

videnţiază o colonizare intensă a mediului rural dobrogean, soldat cu apariţia

de vici şi villae rusticae, ale căror posesiuni agrare comune (terrae vici) sau

individuale (agri viritim adsignati) au fost bornate de autorităţi. Alături de ele

subzistau comunităţile rurale locale conduse de principes loci („fruntaşi ai

locului”). Inscripţii votive sau onorare din diferite aşezări provinciale exprimă

sentimentele de gratitudine ale locuitorilor faţă de suveran.

În sfârşit, trebuie amintit faptul că mai multe epigrafe datând din anul

136 descoperite pe teritoriul Bulgariei dovedesc că, din porunca împăratului

(ex auctoritate imperatoris), s-au delimitat mai precis hotarele dintre Moesia

Inferior şi Thracia (inter Thracas et Moesos fines posuit; inter Moesos et

Thraces fines posuit).

În Dacia, politica lui Hadrianus s-a deosebit de cea a lui Traianus; ea

reflectă noua atitudine a împăratului faţă de provincii. Suveranul a înţeles că

măsurile punitive nu sunt suficiente pentru consolidarea stăpânirii romane,

punera în valoare a potenţialului local şi menajarea sentimentelor autohtonilor

dovedindu-se mult mai eficiente. În consecinţă, el a accentuat rolul provinciilor

în viaţa economică, politică şi socială a Imperiului, le-a vizitat în repetate rân-

duri, a sprijinit activitatea edilitară, a acordat scutiri, a procedat la înrolarea

băştinaşilor, urmărind atragerea acestora în structurile statale romane.

La fel a procedat cu Dacia, fapt reflectat de diversele semne de

recunoştinţă ale provincialilor faţă de suveran. Reprezentarea pe monede a

18

Daciei ca o femeie ce poartă în mâini un stindard (vexillum) şi o sabie curbă,

specifică dacilor (sica), constituie un simbol al participării populaţiei autohtone

la apărarea Imperiului. Totodată, o unitate formată din recruţi daci – cohors I

Aelia Dacorum miliaria – a fost mobilizată pentru a sta de strajă în Britannia;

alţi tineri originari din stânga fluviului au ajuns în unităţi campate în alte

provincii44. Nu este exclus însă ca şi o parte dintre numeroşii soldaţi de orgine

traco-dacică menţionaţi în auxilia ale provinciei pe parcursul secolului al II-lea

să fi provenit dintre autohtonii încadraţi prin aplicarea sistemului recrutării

locale aplicat o dată cu Hadrianus. De asemenea, împăratul a continuat politica

de colonizare începută de înaintaşul său, la nord de fluviu sosind noi colonişti

occidentali sau orientali ori fiind lăsaţi la vatră mai multe contingente din

legiunea a XIII-a Gemina şi din trupele auxiliare.

Totodată, în provinciile nord-danubiene s-a promovat un nou model de

urbanizare, ridicându-se la rangul de municipium aşezările aflate într-un

avansat grad de romanizare de la Drobeta (Municipium Publium Aelium

Hadrianun Drobetense; municipium Hadrianum Drobeta), Napoca (Munici-

pium Aelium Hadrianum Napocensium) şi Romula (Municipium Romulensi-

um)45. Totodată, canabae-le din proximitatea castrului legiunii XIII Gemina de

la Apulum, unde se aşezaseră cetăţeni romani încă din primii ani ai stăpânirii

romane, au atins un statut cvasimunicipal. Această politică de municipalizare

novatoare a permis integrarea, în timp, a unora dintre autohtoni în elita

municipală, aşa cum o dovedeşte, printre altele, o epigrafă de la Napoca datând

din ultimele decenii ale secolului al II-lea, ce pomeneşte pe un anume P. Aelius

Dacianus, decurion şi edil al oraşului, al cărui strămoş primise cetăţenia sub

Hadrianus. Grija împăratului pentru urbanismul teritoriului nord-dunărean se

degajă şi din aceea că, foarte probabil la începutul domniei lui, s-a construit la

Ulpia Traiana un macellum, mai multe taberne şi un portic iar în anul 132, prin

intermediul legatului pretorian Cn. Papirius Aelianus (132-135), s-a realizat un

44 Este cazul lui Aelius Bitus, T. Flavius Tarsa, Aelius Mucat[ra, B]itus şi al altora,

recrutaţi din Napoca şi trimişi în legio III Augusta de la Lambaesis (Numidia) (IDRE, II, 447);

într-o situaţie similară poate fi un anume Thiodus Rolae fil. Dacus, eliberat la 23 martie 178

din cohors VII Thracum (IDRE, II, 474). 45 Atestat abia în timpul lui Marcus Aurelius – IDR, II, 351, 366; ILB, 20 = IDRE, II,

319.

19

apeduct destinat evacuării apei din două monumentale fântâni (nymphaea). De

asemenea, la Apulum, mai multe inscripţii tegulare datate în primele decenii ale

secolului al II-lea atestă lucrări făcute la pretoriul guvernatorului iar cărămizi

realizate în atelierul lui Publius Aelius Ter(tius?, erentianus?) dovedesc con-

struirea mai multor edificii în aria civilă a aceleiaşi aşezări. În sfârşit, urmaşul

lui Traianus a realizat (dacă nu a continuat lucrările la) faza de pământ a clă-

dirii vămii de la Porolissum, care asigura supravegherea comerţului cu

neamurile barbare din vecinătate.

În strânsă legătură cu politica de colonizare şi municipalizare este

acordarea cetăţeniei romane. Din acest punct de vedere, inscripţiile din Dacia

atestă un mare număr de locuitori purtând praenomen-ul şi nomen-ul sau doar

nomen-ul lui Hadrianus (P. Aelius, Aelius), dovadă elocventă a încetăţenirii lor

de către acesta.

Din punct de vedere militar, sub Hadrianus, adept al unei politici

defensive, s-a pus în practică adevăratul sistem de apărare a celor trei Dacii,

care, aşa cum au arătat specialiştii, era centrat pe două fronturi – cel nord-

vestic, înspre iazigi, şi cel sud-estic, orientat către roxolani. Drept urmare, au

fost ridicate numeroase elemente defensive (castre, castella, turnuri de control

şi observaţie, baraje din valuri de pământ şi ziduri de piatră etc.) în special pe

limes-ul Daciei Porolissensis, dar şi în zona sud-vestică, spre sarmaţii-iazigi, şi

cea sud-estică, rămasă descoperită prin părăsirea teritoriilor ce aparţinuseră

Moesiei Inferior, a început construirea din piatră a castrului legionar de la

Apulum, au fost aduse noi auxilia, au fost înlocuite unităţile de infanterie cu

cele de cavalerie, au fost postate formaţiuni de arcaşi în punctele-cheie sau ne-

vralgice şi a fost construită o palisadă fără fossa (şanţ) pe aşa-numitul limes

transalutanus.

În plan economic, sub urmaşul lui Traianus, circulaţia monetară, mai

ales a nominalelor de metal nepreţios, se intensifică, dovadă clară a unei

economii funcţionale; în context, să amintim organizarea colegiului utricu-

lariilor (collegium utriclariorum), specializat în comerţul cu vin în burdufuri

din piele. De asemenea, este posibil ca minele de aur, aflate în proprietatea

imperială, fi trecut de sub administraţia liberţilor imperiali în cea a unor

procuratores din tagma cavalerilor.

20

În această atmosferă paşnică, alături de vechile aspecte ale civilizaţiei

romane, altele noi prind rădăcini în provincia nord-dunăreană. Să amintim, de

exemplu, erijarea de clădiri noi, unele din piatră, cu destinaţie economică,

utilitară sau cultică în aşezările vicane de la Tibiscum, Praetorium (Mehadia,

jud. Caraş-Severin), Samum (Căşeiu, jud. Cluj), Bumbeşti Jiu (jud. Gorj), con-

struirea unui amfiteatru de lemn cu o capacitate de cca 3.500 de locuri pentru

soldaţii din trupele campate la Porolissum, ridicarea a numeroase monumente

onorifice sau votive în diferite locuri din cele trei provincii.

3. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Antoninus Pius

(138-161)

Urcarea pe tron a lui Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius nu a adus

schimbări fundamentale în viaţa politică a Imperiului. Noul suveran era un om

de o rară distincţie, modest, echilibrat, dar ferm, apărător convins al valorilor

tradiţionale romane, contemporanii săi comparându-l cu regele Numa

Pompilius. Deşi n-a părăsit niciodată Italia, cunoştea perfect situaţia statului iar

provinciile erau tratate cu o grijă aproape părintească. Pe plan extern principele

a dus o politică pacifistă, reuşind prin variate mijloace diplomatice să evite

momentele neplăcute pentru Imperiu, dând astfel locuitorilor răgazul de a se

bucura de avantajele păcii romane. „Fără îndoială – scria biograful său din

Antichitatea târzie – că nimeni n-a avut, ca el, atâta autoritate faţă de popoarele

dinafară, deşi întotdeauna a iubit pacea atât de mult, încât repeta adesea lozinca

lui Scipio că preferă să salveze un cetăţean roman decât să ucidă o mie de

duşmani”46. De altfel, aşa cum au arătat specialiştii, tema principală a

propagandei sale a fost pacea (Pax), monedele exaltând PAX AVG(usti) şi

TRANQVILLITAS AVG(usti) şi înfăţişându-l pe suveran ca zeul războiului care

aduce pacea – Mars Pacifer. Astfel, domnia lui Antoninus Pius a fost, pe drept

cuvând, o „vreme fericită” – TEMPORVM FELICITAS, cum glorificau

monedele –, marcând apogeul Imperiului umanist şi dând numele unei întregi

epoci.

De această atmosferă favorabilă au beneficiat şi provinciile de la

Dunărea Inferioară. Astfel, pentru Moesia Inferior, anii domniei lui Antoninus

46 SHA, Ant. Pius, IX, 10.

21

Pius au reprezentat – aşa cum arată specialiştii – o perioadă de „masivă

înflorire”. Oraşele greceşti de pe litoral, între care Tomis are poziţia

preeminentă, aşa cum o sugerează asumarea titlului de Mhtrópoliß

(„Metropolă”) sau Mhtrópoliß Póntou („Metropolă a Pontului”)47, au

cunoscut un puternic avânt urbanistic, economic şi cultural, probat de intensa

activitate constructivă, de repararea drumurilor care le legau cu alte centre

moesice, de sporirea activităţii monetare tomitane şi reluarea emisiunilor ateli-

erelor de la Histria şi Callatis, fapte soldate cu dinamizarea comerţului intra-

provincial, de vivacitatea schimburilor cu alte ţinuturi, de dezvoltarea activită-

ţilor navale, de desfăşurarea nestingherită a ceremoniilor tradiţionale şi de

bogată operă portretistică a atelierelor sculpturale. Oportunităţile oferite de

teritoriul rural al poleis-urilor au atras cetăţeni romani, mulţi originari din

provinciile microasiatice48, şi veterani, dintre care unii s-au grupat, împreună

cu rezidenţii (consistentes) bessi de origine tracică, în comunităţi (conventus)

conduse de magistri (primari); ei au avut un rol deosebit în romanizarea me-

diului rustic dobrogean. De asemenea, a continuat accesul la cetăţenia romană

a unor peregrini. Pentru atmosfera de siguranţă şi linişte, împăratului sau

moştenitorului tronului, Marcus Aurelius, li se arată adesea recunoştinţa prin ri-

dicarea de inscripţii onorifice de către conducerea oraşelor sau simpli cetăţeni.

În ceea ce priveşte cetăţile romane (civitates), fenomenul cel mai

important care se observă pe vremea lui Antoninus Pius este evoluţia lor către

un statut cvasiurban. Acest lucru a fost posibil datorită formării în teritoriul lor

rural a unor aşezări civile (canabae în cazul castrelor de legiuni, vici canaba-

rum în cel al castrelor de unităţi auxiliare), dintre care unele au coexistat cu ci-

vitates autohtone. Fiecare dintre cele două unităţi administrative avea organe

47 ISM, II, 54(20), 58(24), 59(25). 48 Foarte semnificativă este, în acest sens, o inscripţie de la Cumpăna (jud. Constanţa)

pusă în onoarea lui (H)eros et D[omnus] de Menia Iuliane, originară din Tiana (Cappadocia),

numită mater Romanorum („mama romanilor”), respectiv a lui Lucius Antonius Capito şi [T.

?] Ailius Barbario din Nicomedia (Pontus et Bithynia), Caius Licinius Clemens şi Claudius Se-

cundus din Abonoteichus (Galatia), Caius Aurelius Alexandrus din Heracleia (Pontus et Bithy-

nia), Aurelius Vitus din Caesaria (Pontus et Bithynia), Vettius Ponticus şi T. Ailius Pompeius

din Tius (Pontus et Bithynia), Fabius Paulinus din Mazaca (Cappadocia), C. Gabinius

Modestus din Perinthos (Thracia), Papirius Celer din ? – ISM, II, 129(14).

22

proprii de conducere. Astfel, în canabae exista un senat (lat. curia), format din

senatori (lat. curiales), în frunte cu doi primari (lat. magistri), care o dată la

cinci ani primeau titlul de quinquennales. Tot în canabae rezida o comunitate

de veterani şi cetăţeni romani (veterani et cives Romani consistentes) sau ce-

tăţeni romani şi traci-bessi (cives Romani et Bessi consistentes), din rândurile

cărora se făceau recrutări49. În schimb, civitas avea un senat numit ordo, ai

cărui senatori se numeau decuriones, conducerea executivă fiind exercitată pro-

babil tot de doi magistri. Inscripţii descoperite la Ulmetum (Pantelimon, jud.

Constanţa), Aegyssus, Noviodunum, Troesmis şi Capidava confirmă această or-

ganizare. Pentru buna funcţionare a legăturilor dintre aşezările dunărene, dru-

mul strategic şi comercial de pe limes a fost refăcut. În sfârşit, sub Antoninus

Pius, epigrafele atestă ridicarea de monumente votive sau construirea de

edificii publice, dintre care merită amintite aici cele de la Novae şi Troesmis,

care reflectă propagarea religiei oficiale în aşezările moesice. Astfel, cândva

între 140-150, la Novae, un anonim a făcut o închinare Vrbi Romae Aeternae50,

ceea ce indică fondarea în acel interval a vreunui templu sau a unei incinte

sacre în care se celebra cultul abstracţiunii divinizate Dea Roma Aeterna

instituit de Hadrianus; în vremea lui Antoninus Pius, divinităţii amintite îi

închina un frumos elogiu retorul Aelius Aristides. De asemenea, la Troesmis s-

a ridicat un templu, foarte probabil al Romei şi al lui Augustus, în care oficia

un sacerdos provinciae („preot al provinciei”); acest fapt permite să se

presupună că aici se reunea aşa-numitul concilium provinciae („adunarea pro-

vinciei”), ale cărei rosturi erau mai ales de natură religioasă, respectiv

celebrarea cultului imperial; astfel, aşezarea menţionată era un fel de capitală a

părţii vestice, latinofone, a Moesiei Inferior.

De starea de înflorire a Moesiei nu s-au bucurat toţi locuitorii. Ca în

întreg Imperiul, şi în provincia dunăreană se constată apariţia unor dificultăţi

financiare şi fenomenul accentuării polarizării sociale. La Histria, Tomis şi

Callatis inscripţiile fac cunoscute numele unor personaje cu o stare materială

deosebită, care-şi permiteau liberalităţi deosebite, alături de care trebuie să fi

49 O inscripţie de la Troesmis atestă recrutarea lui T. Valerius Maximus din canabae-

le castrului legiunii a V-a Macedonica în 145, revenit în locurile de baştină după ce fusese

eliberat în 170 în Dacia – ISM, V, 160 = IDRE, II, 340. 50 ILB, 298 = ILN, 26 = IGLN, 44.

23

existat o numeroasă pătură de indivizi săraci, pe care instituţiile locale se

străduiau să-i ajute aprovinzionându-i cu mijloace de subzistenţă prin in-

termediul instituţiilor numite eutheniarchia (la Histria)51, euposiarchia (la

Tomis) şi seitonia (la Callatis). Situaţia trebuie să fi fost, cel puţin în parte,

asemănătoare în aşezările cvasiurbane de pe malul dobrogean al Dunării52. De

asemenea, populaţia indigenă, redusă la condiţia juridică de dediticii, constituia

principala forţă de muncă în teritoriile rurale ale diferitelor aşezări şi era

nevoită să suporte cele mai multe sarcini fiscale. Un excepţional document

epigrafic datând din anul 160 conţine „plângerea” (Énteuciß) unor săteni,

foarte probabil coloni, din localităţile Xóra Dágei (Chora Dagei) şi La<kòß

Púrgoß (Laїkos Pyrgos) aflate în regio Histriae, însă neidentificate pe teren,

adresată guvernatorului Iulius Severus, în care se jeluiau de numeroasele

corvezi (˜ngareíai) şi dăjdii (litourgíai) la care erau supuşi datorită vecină-

tăţii cu aşa-numitul cursus publicus („drumul public”)53. De altfel, fenomenele

de tensiune între autorităţile imperiale şi populaţia locală trebuie să fi fost mai

amplu răspândite, aşa cum o arată, de exemplu, mai multe epigrafe descoperite

în Thracia la Serdica, Augusta Traiana, Marcianopolis, Deultum, Byzie ş.a.

Dacia s-a bucurat de aceeaşi atmosferă de linişte specifică Imperiului,

care a contribuit la consolidarea stăpânirii romane. Cu toate acestea, fiind o

provincie de margine, momentele de tensiune pricinuite de triburile libere n-au

lipsit. Mişcările lor trebuie să fi fost în legătură cu tulburările care începeau să

se petreacă în spaţiul nord-european ca urmare a deplasării unor seminţii ger-

manice spre sudul continentului şi care vor genera în scurt timp aşa-numitele

războaie marcomanice. Astfel, conform informaţiilor scriitorilor Aelius

51 Aşa cum este cazul lui Carpos al lui Artemidoros de la Histria, despre care o

inscripţie de pe baza unei statui ce-i fusesese ridicată glăsuieşte că a fost „cinstit cu titlul de

«fiu al Cetăţii»” şi că „a condus serviciul de aprovizionare şi, în vremuri de de lipsă, nu o dată

a hrănit pe cetăţeni şi pe străinii stabiliţi în mijlocul nostru” – ISM, I, 180. 52 De exemplu, la Troesmis, veteranul Titus Flavius Alexander, în onoarea intrării în

funcţia de quinquennalis al canabae-lor, a ridicat un altar lui Iupiter Optimus Maximus „din

resurse proprii şi a donat curiei… 250 denari, din ale căror venituri să se împartă daruri tuturor

decurionilor” – ISM, V, 155. 53 ISM, I, 378.

24

Aristides54 şi Polyainos55, contemporani ai lui Antoninus Pius, aşa-numitelor

Oracula Sibyllina (Oracolele sibiline)56 şi biografiei târzii a lui împăratului57,

confirmate de descoperiri epigrafice şi numismatice, prin anii 143/4 (după unii

în 138/9, sau 142/3) şi 156/7-158 au avut loc conflicte în spaţiul controlat de

romani în stânga Dunării, dar reverberaţii ale lor se întâlnesc şi în provinciile

învecinate. Primul dintre evenimentele menţionate s-a petrecut cu precădere la

frontiera estică a provinciei Dacia Inferior, aşa cum o demonstrează misiunea

excepţională a procuratorului Titus Flavius Priscus Gallonius Fronto Quintus

Marcius Turbo, investit cu mandatul special de [pro l]eg(ato) et praef(ectus)

prov(inciae) Dac[iae] Inferioris. Conform interpretărilor epigrafiştilor, titlul

pro legato, echivalent cu legatus legionis, arată că el comanda detaşamente ale

unor legiuni detaşate dintr-o altă provincie în Dacia Inferior iar cel de

praefectus, care se acorda, de obicei, comandanţilor din districtele aflate

dincolo de limes, denotă efectuarea de operaţiuni militare contra unor inamici

externi şi ocuparea temporară a unui spaţiu situat în răsăritul provincie – după

unii, teritoriul dintre Olt şi aşa-numitul limes transalutanus, după alţii, cel

ocupat de o ipotetică formaţiune autohtonă din Muntenia. Responsabili de

aceste incidente au fost „geţii” liberi din vecinătate. Un ecou mai îndepărtat al

evenimentelor tocmai evocate l-ar putea constitui închinarea făcută la 23

august 154 de Marcus Domestius Restitutus, centurion al legiunii a XIII-a

Gemica, hastatus posterior în cohorta a X-a, lui Iupiter Victor şi Iupiter

Depulsor („cel care respinge atacurile”)58.

54 Ael. Arist., Orat. XXVI, 70: „Războaiele, o dată întâmplate, nu mai sunt luate în

seamă [de oameni], ci mulţimea ascultă povestirea lor ca şi cum ar fi nişte legende. Iar dacă au

izbucnit cumva pe meleagurile cele mai îndepărtate – precum este firesc într-o împărăţie mare

şi nemăsurată – pricinuite de nebunia geţilor…”. 55 Polyainos, Strat., VI, Prol.: „geţii biruiţi”. 56 OrSib., XII, 180-181: „aceştia la rândul lor vor nimici oameni diferiţi, / pe britanni,

mauri, dacii mari şi arabi”. 57 SHA, Ant. Pius, V, 4: „Cele mai multe războaie le-a purtat prin legaţii săi. Căci…

pe germani, pe daci şi multe neamuri, ca şi pe iudeiii care s-au răsculat, el i-a zdrobit prin

guvernatori şi legaţi”. 58 IDR, III/5, 232.

25

Cât priveşte conflictele din 156/7-158, nu se ştie exact la care dintre

graniţele provinciei s-au petrecut (vestică?59, nord-vestică?60, nord-nord-

estică?, răsăriteană?61), fiind stinse de guvernatorul Daciei Apulensis Marcus

Statius Priscus Licinius Italicus (156/7-158), după cum o probează mai multe

epigrafe din ţinutul nord-dunărean sau din afara lui62. Situaţia, provocată de

„dacii mari”63, trebuie să fi fost destul de gravă, de vreme ce în Dacia Superior

au fost aduse contingente din Africa şi Mauretania Caesariensis şi de Mauri

gentiles.

De fiecare dată, liniştea a fost restabilită, ţinuturile romane nord-

dunărene parcurgând apoi momente de înfloritoare, fapt datorat şi unor

guvernatori capabili şi plini de solicitudine. Elementul autohton se afla acum

deplin integrat în viaţa provinciei, la a cărei apărare era chemat să-şi aducă pri-

nosul, aşa cum o demonstrează monedele din 139 cu reprezentarea Daciei ca o

femeie purtând în mâini fie sabia curbă (sica), fie stindardul cu cap de blaur

(draco) specific dacilor. De asemenea, a continuat politica de colonizare cu

civili latinofoni veniţi din Occident şi Orient, unii atraşi de oportunităţile

economice oferite de ţinutul nord-danubian, dar şi prin eliberări de veterani

care au slujit în trupele provinciale. În paralel, a fost acordată cetăţenia unor

locuitori ai provinciei. Pe plan economic, intensitatea comerţului desfăşurat

prin provincie este probată de înmulţirea inscripţiile ce pomenesc conductores

59 Cum pare s-o indice, printre altele, incendierea castrului mic de pământ şi a

clădirilor din vicus-ul de la Tibiscum. 60 Cum pare s-o sugereze un tezaur monetar de la Vişea (jud. Cluj), a cărui ultimă

piesă datează din 156. 61 Argumentul ar fi concentrarea de tezaure monetare de estul provinciei – Bereni

(jud. Mureş) (ultima monedă e din 150-151), Sighişoara (jud. Mureş) (ultima piesă e din 151),

Cristeşti II (jud. Mureş) (cea mai recentă piesă datează din 152), Sălaşuri (jud. Mureş) (ultima

emisiune e din 158), Păuleni (Sânpaul) (jud. Harghita) (ultima monedă e din 154). 62 IDR, I, DiplD XV (diplomă militară de la Tibiscum din 13 decembrie 156/7), XVI

(diplomă militară de la Cristeşti din 8 iulie 158); III/3, 276 („Sub Cununi”: dedicaţie Victoriae

/ Aug(ustae)); III/5, 185 (Apulum: dedicaţie I(ovi) O(ptimo) M(aximo) / et concessui deo/rum

dearumque / pro salute imperii /5/ Romani et virtute / leg(ionis) XIII G(eminae)); IDRE, I, 9

(Roma: cursus honorum al lui M. Statius Priscus). 63 Cf. OrSib., XII, 181; SHA, Ant. Pius, V, 4. Inscripţia pusă în punctul „Sub Cununi”

de pe teritoriul Sarmizegetusei dacice (IDR, III/3, 276) este o dovadă a conflictelor cu aceşti

„daci”, care aminteau de cei de dinainte de cucerire.

26

(arendaşi) şi stationes (birouri) portorium-ului Illyricului, de construirea din

piatră a vămii de la Porolissum şi, evident, de puternica circulaţie monetară. În

aceeaşi sferă de interes, să notăm amplificarea activităţilor meşteşugăreşti în

diferite aşezări şi extinderea exploatării resurselor provinciei. Din punct de ve-

dere militar, sub Antoninus Pius unele castre au fost refăcute cu ziduri de piatră

(de exemplu, Pojejena, jud. Caraş-Severin; Tibiscum; Gherla, jud. Cluj;

Resculum [Bologa, jud. Cluj]; Ilişua, jud. Bistriţa-Năsăud; Răcarii de Jos, jud.

Dolj), altele au fost ridicate pe limes transalutanus, s-au organizat unităţi de

numeri, s-a practicat recrutarea locală64. În plan urbanistic şi edilitar, se consta-

tă, printre altele, repararea termelor, a biroului procuratorului financiar (praeto-

rium procuratoris) şi a amfiteatrului de la Ulpia Traiana, construirea, în jurul

lui 150, a unui nou forum şi a Capitoliului în acelaşi oraş, refacerea din piatră a

amfiteatrului de la Porolissum, ruinat de scurgerea timpului, inaugurarea unui

templu al lui Liber Pater şi realizarea termelor castrului de la Tibiscum, con-

struirea unui apeduct la Apulum, împodobirea aşezărilor cu portrete ale unor

particulari sau cu statui şi altare dedicate zeilor Imperiului, dintre care unii sunt

atestaţi pentru prima dată în Dacia65. Antoninus Pius n-a promovat o politică

de municipalizare în cele trei Daciae, dar în timpul lui la Ulpia Traiana este

atestată destul de consistent instituţia patronatului (patrocinium civitatis),

respectiv a unor persoane provenite din administraţia imperială superioară din

provincie (legati Augustis pro praetore, tribunus legionis) care, prin statutul şi

influenţa lor, puteau sprijini material oraşul sau reprezenta interesele

comunităţii în faţa suveranului şi a anturajului său; fenomenul trebuie să fi fost

prezent şi în cazul altor oraşe. Pe de altă parte, faptul că, din cauze greu de

bănuit, unele aşezări citadine trebuie să se fi confruntat cu anumite dificultăţi

financiare este dovedit de existenţa unui curator la Romula66. În acelaşi sens,

64 O diplomă din 21 iulie 164 de la Gilău (jud. Cluj) dată după 25 de ani de serviciu

militar pentru un ex gregale al trupei Ala Siliana pe nume Acilius Dubitatus, fiul lui Sabinus,

precizează că era originar din castru (castr(is)), adică din vicus canabarum – IDR, I, DiplD

XVIII. 65 Este cazul lui Isis şi Sarapis, menţionaţi pe o placă votivă de la Ulpia Traiana

închinată de guvernatorul M. Statius Priscus (IDR, III/2, 229) şi, cu probabilitate, pe un altar

votiv sau bază de statuie de la Apulum (IDR, III/5, 318). 66 IDRE, I, 179.

27

denivelările de natură social-economică dintre locuitorii centrelor urbane,

agravate de conjuncturi neprielnice (insecuritatea externă, calamităţi naturale

etc.), au putut determina autorităţile locale ca, în schimbul unor honores, să

apeleze la generozitatea unor membri mai înstăriţi ai comunităţii, care să

sprijine elementele mai puţin înstărite şi aflate în dificultate; aşa o sugerează,

de exemplu, monument onorific din anul 142 pus la Ulpia Traiana de Q.

Aurelius Tertius, decurion al coloniei, care, ob honor(em) flamoni („pentru

onoarea flamoniului”), a dat 70.000 de sesterţi pentru annona67 sau cel ridicat

în acelaşi oraş „din bani colectaţi” ([ae]re conlato) de către plebs („poporul de

jos”) în onoarea lui M. Opellius Adiutor68.

Pe ansamblu, aşadar, o epocă de prosperitate, de relativă linişte, spre

beneficiul provincialilor, confirmând spusele biografului antic, conform cărora

„toate provinciile în timpul domniei lui au avut o situaţie înfloritoare”69. Nu

întâmplător, guvernatori, militari sau alte persoane îl onorează, la fel ca şi pe

membrii familiei imperiale, prin ridicarea de altare votive sau înscrierea nu-

melui pe monumente publice în diferite localităţi ale provinciilor.

4. Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Marcus Aurelius

(161-180) şi Commodus (180-192)

Puţini împăraţi au fost atât de înţelepţi ca Marcus Aurelius Antoninus

(161-180) şi puţini au avut o domnie atât de zbuciumată ca el. Câteva momente

de linişte şi mulţi ani de tulburări au punctat guvernarea principelui amintit. La

acestea s-au adăugat o molimă cumplită, care „a secerat mii de vieţi”70, o

foamete îngrijorătoare, o lipsă acută de resurse financiare, încât au trebuit

scoase la vânzare lucrurile de preţ ale palatului, agitaţii în Hispania şi

Germania, incidente în Egipt, o uzurpare în Orient. Şi pentru a nu fi destul,

Natura, pe care adesea o pomenea în cugetările sale, i-a dăruit şi i-a lăsat ca

urmaş pe unul dintre cei mai mari tirani ai Antichităţii. La toate, împăratul s-a

străduit să facă faţă, conducându-se după principiile atât de riguroase ale filo-

67 IDR, III/2, 72. 68 IDR, III/2, 116. 69 SHA, Ant. Pius, VII, 1. 70 SHA, Marc., XIII, 3; XVII, 2; XXI, 6; Ver., VIII, 1-2; Eutr., VIII, 12, 2; Ps.-Aur.

Vict., Epit., XIV, 3; Oros., VII, 15, 5.

28

sofiei stoice. Caracterul său desăvârşit, comportamentul atent controlat, liniştea

sufletească atât de mare l-au impus în faţa tuturor ca un model de virtute. Era

serios şi grav, dar nu lipsit de afabilitate, „înţelept fără vanitate, rezervat fără

timiditate, sever fără cruzime”71. Viaţa sa stoică şi îndatoririle publice n-au

format niciodată un contrast: „am îndeplinit ceva în interesul societăţii? - se

întreba. Deci, mi-am făcut un serviciu! Să ai în gând întotdeauna aceasta şi nu

înceta să faci asemenea lucru”72.

Moesia Inferior şi Dacia în prima parte a domniei lui Marcus Aurelius

(161-166). Aşa cum scria biograful său din veacul al IV-lea, Marcus Aurelius

„a guvernat provinciile cu mare moderaţie şi bunătate”73, astfel încât, în ciuda

necazurilor de tot felul, ele s-au putut redresa cu uşurinţă. Moesia Inferior şi

Dacia au urmat, în linii generale, aceleaşi coordonate de evoluţie ca şi alte pro-

vincii europene ale Imperiului. Din acest punct de vedere, domnia lui Marcus

Aurelius a cunoscut două perioade, jalonate de anul 166, când au izbucnit aşa-

numitele „războaie marcomanice”. Prima dintre ele, cuprinsă între 161-166,

când a guvernat împreună cu fratele său vitreg Lucius Aurelius Verus (161-

169), reprezintă o continuare a epocii liniştite din vremea principelui anterior.

Aşa o demonstrează mai multe epigrafe din cele două provincii. Astfel, în

Moesia Inferior, în oraşele greceşti din Pontul Stâng continuă preocupările

edilitare, sunt ridicate monumente onorare iar artera terestră litorală este refă-

cută. La fel, în aşezările de pe limes-ul dunărean sau din interiorul provinciei

sunt documentate acte de cinstire şi măsuri de întreţinere a drumului strategic şi

economic din proximitatea frontierei; la Troesmis veteranii şi cetăţenii aşezaţi

în canabae-ele legiunii V Macedonica (re)construiesc un templu (al Romei şi al

lui Augustus?); activităţile comerciale prin publicum portorium Illyrici et ripae

Thraciae decurg normal; se fac demobilizări.

Aceeaşi atmosferă liniştită se observă şi în Dacia. Cel mai bine exprimă

acest adevăr o inscripţie de pe un altar votiv de la Ulpia Traiana din care aflăm

că „devotata provincie” Dacia Superior aducea mulţumiri fostului guvernator

Publius Furius Saturninus (159-161/2), numit consul suffectus în 161 sau 162,

71 SHA, Marc., IV, 10. 72 Medit., XI, 4. 73 SHA, Marc., XVII, 1.

29

întrucât „cu ajutorul zeilor şi prin buna înţelegere dintre (cei doi) împăraţi… pe

fiecare în parte şi pe toţi laolată cu bunăvoinţă i-a tratat şi le-a uşurat pove-

rile”74. Sub acelaşi legat, în 161, în castrul legiunii a XIII-a Gemina de la

Apulum se ridică un important edificiu, foarte probabil praetorium-ul. În 165,

la Tibiscum militarii din cohors I sagittariorum termină basilica din principia

castrului mare din piatră şi, implicit, fortificaţia respectivă, începută sub

Antoninus Pius. Suveranii, membrii familiei imperiale, guvernatorii sau repre-

zentanţii împăraţilor în instituţiile coloniei Ulpia Traiana sunt onoraţi sub

diferite forme de unităţi militare, particulari sau ordo coloniae. Monumente

votive atestă practicarea nestingherită a cultelor Imperiului. Viaţa economică se

desfăşoară fără sincope. De asemenea, unele inscripţii sugerează încetăţenirea

unor locuitori înainte de încetarea coregenţei Marcus Aurelius-Lucius Verus.

Tineri din ţinutul nord-dunărean sunt înrolaţi în legiunea XIII Gemina (166). În

sfârşit, au loc lăsări la vatră în Dacia Porolissensis (161, 164) şi în Dacia

Inferior (164/5).

Dacia şi Moesia Inferior în timpul războaielor marcomanice. În scurt timp

însă, epoca de pace va lua sfârşit. Începând din 166, statul roman va fi confrun-

tat cu acţiunile războinice ale neamurilor aflate în afara graniţelor, acţiuni

cunoscute îndeobşte ca războaiele marcomanice. De fapt, este vorba de o

avalanşă de gentes, pe care biograful târziu al împăratului o consemnează

întocmai: „toate populaţiile, de la hotarele Illyricului până în Gallia, nutriseră

împreună sentimente duşmănoase poporului roman: marcomanii, variştii, her-

mundurii şi cvazii, suevii, sarmaţii, lacringii şi bureii, aceştia şi împreună cu

victualii, apoi sosibii, sicoboţii, roxolanii, bastarnii, halanii, peucinii,

costobocii”75. Aşadar, o conjunctură dramatică, ce va afecta în primul rând pro-

vinciile de la Dunărea Mijlocie şi Inferioară (Pannoniae, Moesiae şi Daciae),

ale căror trupe erau, în bună măsură, transferate în Orient, pentru luptele cu

parţii. Puseul acestor neamuri avea drept cauză principală modificărilor etno-

demografice care începeau să se contureze în Europa Centrală şi Estică o dată

cu avansul goţilor de pe ţărmul sudic al Mării Baltice şi din regiunea Vistulei

74 IDR, III/2, 93; cf. şi 94. 75 SHA, Marc., XXII, 1; vezi şi Eutr., VIII, 13, 1: macromani, cvazi, vandali, sarmaţi,

suebi şi „întreaga lume barbară”; Ps.-Aur. Vict., Epit., XVI, 3.

30

Inferioare (Pomerania, Prusia occidentală) pe Vistula Mijlocie, spre Mazovia şi

Volynia, care a determinat „coborârea” vandalilor către sud-vest şi sud şi

împingerea altor triburi libere (marcomani, cvazi, buri, daci, sarmaţi, bastarni

etc.) către frontierele Imperiului roman.

Conflictele s-au desfăşurat în mai multe faze, prelungindu-se, cu

intermitenţe, până la sfârşitul domniei lui Marcus Aurelius, încât Dio Cassius a

putut scrie că acesta a condus „războiul împotriva barbarilor care locuiesc pe

malurile Istrului, iazigii şi marcomanii, ducând lupte când cu unii, când cu alţii,

timp îndelungat, mai bine spus în tot timpul vieţii, având Pannonia ca bază de

pornire a operaţiunilor”76. A fost nevoie de întregul geniu politic şi militar al

împăratului pentru a face faţă situaţiei: în afara operaţiunilor militare, al căror

dramatism e atât de crud înfăţişat de sursele literare77 şi de basoreliefurile

coloanei ce i-a fost dedicată la Roma în 193, toate mijloacele arsenalului

politico-diplomatic al Imperiului au fost folosite – plata subsidiilor, separarea

agresorilor, interdicţii economice, luarea de ostatici (obsides), înrolări în

armata romană sau colonizări în diferite provincii (receptio), impuneri de regi

amici et socii precedate de gesturi de supunere (deditio) a acestora şi urmate de

încheierea de tratate (foedera), aplicarea principiului divide et impera,

realizarea de „cordoane sanitare” prin interzicerea locuirii unor teritorii din

vecinătatea limes-ului, instalarea unor detaşamente „în locuri întărite” din ţinu-

turile barbarilor, acordarea cetăţeniei, a dreptului de imunitate sau a unor

ajutoare, amânarea „perpetuă sau temporară” a tributului; izvoarele consem-

nează şi intenţia suveranului de a crea două noi provincii – Sarmatia şi

Marcomannia, intenţie pe care rebeliunea lui Avidius Cassius din 175-176 şi

moartea principelui au lăsat-o nerealizată.

Pe baza surselor antice, completate cu descoperirile arheologice,

cercetătorii au identificat neamurile care s-au aşezat în proximitatea

provinciilor dacice şi a Moesiei Inferior ori le-au afectat în mod direct, după

cum urmează: ● la vest şi sud-vest de Dacia Apulensis – sarmaţii-iazigi; ● la

nord de aceştia, în zona vestică a Slovaciei – cvazii, cu tendinţă de apropiere de

graniţa nord-vestică a Daciei Porolissensis; ● la nord şi nord-vest de aceasta –

76 Dio Cass., LXXI, 3. 77 Eutropius, VIII, 12, 2, îl considera mai greu decât războaiele punice.

31

dacii; ● mult mai la nord de ei, în sud-estul Slovaciei şi nordul Ungariei –

burii, care s-au apropiat treptat de graniţa nord-vestică a Daciei Porolissensis; ●

pe ambii versanţi ai Carpaţilor Nordici şi Răsăriteni, în vestul Ucrainei,

răsăritul Slovaciei şi nordul României, aşadar destul de departe de frontierele

Daciilor, se găseau mai multe grupuri etnice, predominând cele ale vandalilor-

asdingi şi victoalilor-lacringi care au realizat un mixaj cultural din elemente

germanice („cultura Przeworsk”) şi dacice numit, convenţional, „cultura

tumulilor carpatici”; tendinţa lor era de a se deplasa spre sud; ● spre izvoarele

Nistrului şi ale Siretului se situau costobocii, care, determinaţi de tulburările

din zonă, au fost nevoiţi să înainteze către teritoriile romane sudice şi sud-ves-

tice; ● la graniţa de răsărit a Daciei Apulensis, în depresiunile Harghita şi Ciuc

şi la est de Carpaţi – dacii, sarmaţii-roxolanii şi bastarnii (peucinii); ● în

Muntenia – dacii, sarmaţii-roxolani, taifalii de neam germanic.

Pe fondul general al conflictelor şi acţiunilor politico-diplomatice

desfăşurate la Dunărea Mijlocie şi Inferioară, cronologia evenimentelor

petrecute în Dacia şi Moesia Inferior este, în linii generale, următoarea:

♦ (166?)-167: sarmaţii-iazigi au atacat sud-vestul şi centrul Dacia Apulensis,

provocând distrugeri la Micia şi Tibiscum, în spaţiul extramuran al Ulpiei

Traiana78 şi în alte locuri şi avansând până în zona auriferă a Munţilor Apuseni,

aşa cum o demonstrează ascunderea în galeriile minelor de la Alburnus Maior

(Roşia Montană, jud. Alba) a mai multor tăbliţe cerate, cea mai târzie datând

din 29 mai 167. În ciuda opiniei majorităţii istoricilor, Nicolae Gudea a arătat

cu deplin temei că nu există date indubitabile că Dacia Porolissensis, al cărui

sistem de apărare era extrem de puternic şi eficient, să fi avut de suferit. La fel,

Dacia Inferior pare să fi fost ocolită de primejdie în acest moment, de vreme

ce, în 167/8, aici s-au făcut lăsări la vatră; totuşi, tensiunea trebuie să fi

provocat nelinişte, aşa cum o dovedeşte tezaurul de la Gostavăţu II (jud. Olt), a

cărui ultimă monedă datează din 166/7. În egală măsură, în condiţiile în care o

parte din trupele dacice erau dislocate pentru războiul din Orient, s-a procedat,

aşa cum a arătat Nicolae Gudea, la transferul temporar al unor unităţi din

78 IDR, III/2, 12: refacerea porticului şi anexelor templului lui Liber Pater, incendiate

prin „violenţa vrăjmaşilor / duşmanilor”; 76: monument onorific pentru Marcus Aurelius

amintind „o dublă (cumplită?) primejdie”.

32

locurile iniţiale de campare din estul provinciei în vestul şi sud-vestul acesteia,

cele mai afectate: ● ala I Tungrorum Frontioniana a fost adusă de la Ilişua

(jud. Bistriţa-Năsăud), în Dacia Porolissensis, la Pojejena (jud. Caraş-Severin),

în sudul-vestul Daciei Superior; ● cohors VIII Raetorum equitata a fost mutată

de la Inlăceni (jud. Harghita), în nord-estul Daciei Superior, la Ad Pannonios

(Teregova, jud. Caraş-Severin), în sud-vestul aceleiaşi provincii; ● cohors I

Antiochensium a fost detaşată de la Drobeta, în sudul Daciei Superior, la

Tibiscum, în vestul ei, unde, după opinia unor învăţaţi, s-a combinat cu cohors

I sagittariorum; ● ala I Bosporanorum a fost dislocată de la Cristeşti (jud.

Mureş), în estul Daciei Superior, la Micia, în zona central-vestică; ● în sfârşit,

trupe din armata Moesiei Superior sunt atestate în Dacia Superior.

♦ 168: Eusebius din Caesarea scria că în acest an romanii au luptat împotriva

germanilor, marcomanilor, cvazilor, sarmaţilor şi dacilor („Romani contra

Germanos Marcomanos Quados Sarmatas Dacos dimicant”)79. Preocupaţi de

întărirea apărării provinciilor din vecinătatea spaţiului barbar şi pe fondul

ofensivei declanşate pe întreg frontul dunărean, împăraţii au transferat de la

Troesmis, în Moesia Inferior, la Potaissa (Turda, jud. Cluj), în Dacia

Porolissensis, legio V Macedonica, care participase la războiul oriental dintre

162-165 al lui Lucius Verus; înainte de a se instala în noua locaţie, ea a fost

implicată în expeditio Germanica sub comanda generalului Sex. Calpurnius

Agricola. Astfel se consolida sistemul defensiv al provinciei nord-vestice şi se

asigura mai bine, împreună cu legio XIII Macedonica de la Apulum, paza regiu-

nii aurifere a Apusenilor. Tot în 168, a fost creată o comandă excepţională prin

numirea lui M. Claudius Fronto ca guvernator al Moesiei Superior, pe care o

mai administrase în 167, şi al Daciei Apulensis80 în acelaşi timp – leg(atus)

Augg(ustorum) pr(o) pr(aetore) Moesiae Super(ioris) [et] Daciae Apule(n)sis

simul, aşa cum glăsuieşte o inscripţie de la Roma81. Măsura respectivă,

combinată cu acţiuni diplomatice şi, eventual, cu prezenţa lui Lucius Verus în

79 Eus., Chron., 206, g, a. 168. 80 Despre denominaţia respectivă, vezi infra. 81 IDRE, I, 10; vezi şi infra.

33

zonă82, trebuie să fi contribuit la descurajarea agresorilor şi la constrângerea lor

să ceară pace, încheiată în acelaşi an.

♦ 169: războiul a reizbucnit, deschizând etapa cea mai dramatică a

confruntărilor cu barbarii. Rămas singur împărat după moartea lui Lucius

Verus în februarie 169, Marcus Aurelius, având cartierul general la Sirmium

(Pannonia Inferior), a reluat ofensiva împotriva marcomanilor, sarmaţilor şi a

aliaţilor lor în toamna aceluiaşi an. Experimentatul general Marcus Claudius

Fronto, care, între timp, urmare a acalmiei de pe front, guvernase doar cele trei

Dacii (leg(atus) Aug(usti) pr(o) pr(aetore) provincia[rum] Daciar(um)), a fost

pus din nou în fruntea unui comandament excepţional, anume al provinciilor

Daciilor (sau al celor trei Dacii) şi al Moesiei Superior83. Cu acest prilej au fost

recrutaţi mai mulţi soldaţi originari din aşezări nord-dunărene (Sarmizegetusa,

Ampelum, Romula, Dierna?)84. Epigrafele amintite arată că, încă din 168,

avusese loc o reorganizare a teritoriului roman din stânga fluviului. „Reforma”

administrativă a lui Marcus Aurelius a constat în următoarele aspecte: ● adu-

cerea unei noi legiuni; ● ridicarea rangului guvernatorului, numit, din nou, din

rândul foştilor consuli (vir consularis); ● unirea celor trei Dacii într-un orga-

nism militar şi administrativ unitar, având în frunte un legatus Augusti pro

praetore trium Daciarum numit şi praeses sau consularis III (trium) Daciarum,

care dispunea de imperium şi ius gladii asupra întregului teritoriu roman nord-

dunărean; primul consularis III Daciarum a fost M. Claudius Fronto (168-

170); ● legiunile XIII Gemina şi V Macedonica aveau în frunte proprii legati

Augusti, care exercitau jurisdicţia militară asupra soldaţi şi jurisdicţia civilă

asupra locuitorilor din teritoriile legiunile; ei nu dispuneau de ius gladii; ● cele

trei Dacii (Daciae tres), numite Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis (fosta

Dacia Superior) şi Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior), îşi păstrau, se pare,

82 În legătură cu acest fapt s-a pus altarul votiv închinat lui Iupiter Optimus Maximus

şi Iunonei Regina pentru sănătatea lui Lucius Verus de la Sânpaul (jud. Harghita) – IDR, III/4,

247 = AÉ, 1988, 968. 83 leg(atus) Aug(usti) pr(o) pr(aetore) provinciarum Daciarum et [Moesiae]

Super(ioris) simul în inscripţia de la Roma (IDRE, I, 10), leg(atus) Aug(usti) pr(o) pra(etore)

trium Dac(iarum) et Moes(iae) Sup(erioris) într-o epigrafă de la Ulpia Traiana (IDR, III/2,

90); vezi şi infra. 84 IDRE, II, 308: ei au fost lăsaţi la vatră în 195.

34

identitatea în plan militar, iar în plan economic erau conduse fiecare, ca

circumscripţii financiare, de un procurator Augusti de rang ecvestru. Reforma

răspundea imperativelor militare şi strategice ale momentului, dar, aşa cum s-a

arătat recent în istoriografie, ea venea şi în întâmpinarea necesităţilor generate

de criza financiară prin care trecea Imperiul, fapt care explică subdivizarea pro-

vinciei în districte economice procuratoriale. O dată cu această reorganizare va

fi căpătat o importanţă sporită concilium Daciarum trium, care avea în frunte

un sacerdos provinciae atestat pe epigrafe din timpul principatului marc-

aurelian.

Nu este exclus ca, în contextul aceloraşi remanieri în plan administrativ

sau într-un interval foarte apropiat de acestea, Marcus Aurelius să fi procedat şi

la schimbarea statutului unor aşezări romane, respectiv ridicarea municipiului

de la Napoca la rangul de colonia (colonia Aurelia Napoca; colonia

Napocensis) şi promovarea pagus-ului (vicus-ului) de la Partoş (jud. Alba),

aflat în teritoriul Sarmizegetusei romane, la gradul de municipium (municipium

Apulensis, municipium Aurelium Apulense).

Revenind la evenimentele militare, să notăm că, în contextul luptelor cu

barbarii din 168-169, şi-a pierdut viaţa guvernatorul Moesiei Inferior – Sex.

Calpurnius Agricola (166/7-168/9).

♦ 170: an dramatic pentru provinciile de la Dunărea de Jos, supuse, ca şi alte

ţinuturi romane, unei puternice ofensive barbare. Astfel, sub presiunea

germanilor nordici, costobocii s-au deplasat din locurile lor de origine şi,

traversând Dunărea, au devastat Moesia Inferior, fapt consemnat epigrafic sau

arheologic în villae rusticae dobrogene şi la Dinogetia, Noviodunum, Halmyris,

Capidava, Ibida, Ulmetum, Tropaeum Traiani, Durostorum şi în alte locuri.

Diminuarea circulaţiei monetare până la încetarea ei în territoria unor oraşe şi

acumulările din alte aşezări moesice reflectă aceeaşi situaţie dramatică a

provinciei. Înaintarea triburilor transdanubiene a fost posibilă şi datorită slăbirii

apărării frontierei dobrogene a provinciei prin mutarea legiunii V Macedonica

în Dacia. În iureşul deplasării, costobocii au dislocat populaţiile din proximita-

tea Gurilor Dunării şi a litoralului nord-vest-pontic. Astfel, roxolanii, împreună

cu alanii, au atacat posesiunile romane de la nordul Mării Negre, fapt care ex-

plică prezenţa unor detaşamente din trupele Moesiei Inferior şi ale Daciei

Inferior şi acţiunile diplomatice ale împăratului în zonă, iar bastarnii (peucinii)

35

au lansat raiduri maritime, afectând Histria, Tomis şi Callatis şi ajungând până

în Bithynia. Cum în timpul rezistenţei unii comandanţi au căzut în luptă, unele

dintre trupele moesice au fost încredinţate unor praepositi, precum cohors I

Gaetulorum campată în sud-vestul Dobrogei, a cărei comandă a fost preluată

de T. Antonius Cl. Alfenus Arignotus, tribun al cohortei I Cilicum de la

Sacidava (Muzait, jud. Constanţa). De asemenea, pentru paza cetăţii Tropaeum

Traiani a fost detaşată o vexillatio formată din soldaţi ai legiunilor I Italica şi V

Macedonica iar pentru apărarea Tomis-ului a fost dislocată ala Gaetulorum ex

Arabia. Mai mulţi locuitori ai provinciei au fost luaţi prizonieri, cum rezultă

dintr-o inscripţie descoperită la Sacidava85 şi, după opinia lui Constantin C.

Petolescu, din rescriptul împăraţilor Septimius Severus şi Antoninus (Caracal-

la) adresat guvernatorului Moesiei inferioare C. Ovinius Tertullus (198-202)

privitoare la copiii născuţi în captivitate86.

Costobocii au înaintat spre sud până în Thracia, Macedonia şi Achaia,

distrugând sanctuarul de la Eleusis. Cu respingerea lor a fost însărcinat L.

Iulius Vehilius Gratus Iulianus, numit într-o inscripţie de la Roma

pra[ep(ositus)] vexillationis per Achaiam et Macedoniam… adversus Castabo-

cas.

Dar costobocii, cărora trebuie să li se fi alăturat daci din zonele

depresionare ale Carpaţilor Orientali şi de la răsăritul acestora precum şi daci şi

sarmaţi-roxolani din Muntenia, au afectat şi regiunea răsăriteană a Daciei.

Pentru aceasta pledează mai multe elemente: ● descoperirea la Myszkow, în

aria culturii „Lipiţa”, atribuită costobocilor, a unei mâini votive din bronz dedi-

cată lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus de un militar (optio) pe nume

Gaius din cohors I Hispanorum milliaria cantonată la Orheiul Bistriţei (jud.

Bistriţa-Năsăud), aşadar pe limes-ul nord-estic al Daciei Porolissensis; ea nu

putea ajunge în locul respectiv decât ca pradă în urma raidului costoboc; ●

atestarea epigrafică la Simitthus (Ain-Ksiea), în Africa Proconsularis, a unui

individ pe nume [C. Sall]ustius For[tun]atianus poreclit Costob[oci]o („Costo-

bocul”), deoarece, pe când era copil în Dacia, fusese capturat de către costo-

85 AÉ, 1998, 1139 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 52-53, 2001-2002, nr. 900:

di[sperit?]us est in barbarico. 86 Dig., XXXVIII, 17, 1, 3; XLIX, 15, 9.

36

boci şi trăise printre aceştia (quod inter Cos[t]o[boc(os) n]utritus sit)87; ●

constituirea unor tezaure monetare încheiate cu monede de la Marcus Aurelius

în estul Transilvaniei şi Oltenia; ● posibila dislocare a unei vexillatio a legiunii

X Fretensis din Syria în castrul de la Domneşti (jud. Bistriţa-Năsăud), situat pe

frontiera nord-estică a Daciei Porolissensis; ● cumularea, în mod excepţional,

de către mai mulţi ofiţeri de rang ecvestru a comenzii a două sau chiar trei

unităţi auxiliare campate în castrele de pe cursul Oltului, dovadă elocventă a

faptului că, aşa cum a observat Constantin C. Petolescu, în corpul de conducere

al trupelor se produseseră goluri serioase în urma unor atacuri barbare dinspre

est88. Un reflex al acestei stări de nesiguranţă şi primejdie a locuitorilor din

ţinuturile estice ar putea să-l reprezinte şi altarul votiv dedicat de o familie din

Romula lui Iupiter Optimus Maximus defensor et tutor („apărătorul şi

ocrotitorul”)89.

Pericolul barbar venea şi dinspre vest. În fruntea legiunilor reunite ale

celor trei Dacii şi ale Moesiei Superior şi, foarte probabil, al unor detaşamente

din legiunile altor provincii (I Italica, X Fretensis, XV Apollinaris), M.

Claudius Fronto, secondat de generali foarte competenţi, a dus mai multe lupte

încununate de succes împotriva germanilor şi sarmaţilor, dar, aşa cum s-a

consemnat pe inscripţia monumentului onorific (o statuie armată) ce i-a fost

ridicat mai apoi la Roma în forul lui Traianus (armatam statuam et in foro divi

Traiani), şi-a găsit sfârşitul pe câmpul de luptă (quod post aliquot secunda

proelia adversus Germanos et Iazyges ad postremum pro r(e) p(ublica) fortiter

pugnans ceciderit)90. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa va

dedica, de asemenea, o statuie fostului guvernator, patronul său, unde acesta

este numit fortissimus dux („foarte puternic comandant de oşti”) şi amplissimus

87 IDRE, II, 432; vezi şi 433. 88 IDRE, I, 132 (C. Nonnius Caepianus, pra[ef(ectus)] alae I Asturum, praepos[itus]

numeri equitum elector[um] ex Illyrico); II, 383 (T. Antonius Cl. Alfenus Arignotus, prefect al

cohortei II Flavia Bessorum şi praepositus al cohortei II Flavia Numidarum), 435 (Sex. Iulius

Possesor, praef(ectus) coh(ortis) III Gallor(um) şi praepositus numeri Syror(um)

sagittarior(um) item alae primae Hispanor(um)), 464 (P. Aelius Marcianus, praef(ectus)

coh(ortis) I Augustae Bracarum şi praepositus n(umeri) Illyricorum); C.C. Petolescu, Sex.

Iulus Possessor, în SCIVA, 34, 1983, 1, p. 42-56 (idem, în SCIVA, 35, 1984, 4, nr. 213). 89 IDR, II, 329. 90 IDRE, I, 10.

37

praeses („mare guvernator”)91. Lui Fronto îi va succeda, în calitate de

consularis et dux trium Daciarum, Sex. Cornelius Clemens (170-?172).

♦ 171: an favorabil romanilor. În urma victoriilor obţinute, Marcus Aurelius,

aflat în Pannonia, a purtat tratative cu delegaţiile mai multor triburi barbare.

Aşa cum ne informează Dio Cassius, printre acestea s-a aflat şi cea condusă de

Battarios, „un copil de doisprezece ani”, care, în schimbul subsidiilor, făgădui

„credincioasă alianţă” şi îl respinse pe Tarbos, „un monarh vecin lor, care, pă-

trunzând în Dacia, cerea bani, ameninţând cu război dacă nu i s-ar fi dat”92.

Episodul respectiv trebuie să se fi petrecut în apropierea limes-ului vestic sau

nord-vestic al provinciei nord-dunărene, fapt care, după unii numismaţi,

explică şi creşterea numărului de emisiuni monetare ale lui Marcus Aurelius în

acest spaţiu; ele ar reprezenta stipendii plătite barbarilor. Tot după spusele lui

Cassius Dio, unii dintre trimişii seminţiilor care veniseră să facă act de

supunere (deditio), ca şi prizonierii de război şi transfugii, au fost înrolaţi în

armata romană sau au fost colonizaţi, primind loturi de pământ (receptio) în

mai multe provincii, printre care Dacia şi Moesia.

În acelaşi an au solicitat bani şi pământ în Dacia vandalii-asdingi

conduşi de Rhaos şi Rhaptos, dar Sex. Claudius Clemens i-a refuzat şi,

aplicând principiul divide et impera, a reuşit să-i determine pe asdingi să-şi lase

femeile şi copiii ca ostatici (obsides) şi să-i atace pe costoboci; la rândul lor,

asdingii, care, după succesul repurtat, au făcut prădăciuni în Dacia, au fost

zdrobiţi de un alt grup vandalic – lacringii. Astfel, guvernatorul şi-a asigurat

spijinul celor două populaţii, care şi-au luat angajamentul să hărţuiască

populaţiile vrajmaşe împăratului. Foarte probabil în aceste împrejurări au putut

ajunge la Roma, ca ostatici predaţi de asdingi, daca Zia, fiica lui Tiatus şi soţia

lui Pieporus, regele costobocilor (rex Coisstobocensis), şi nepoţii săi Natuporus

şi Drilgisa93. Că Imperiul a reuşit să restabilească situaţia în favoarea sa în

spaţiul de la est şi sud de Carpaţi reise, după unii cercetători, din prezenţa în

Moldova a unor concentrări zonale de tezaure monetare care se opresc la

Marcus Aurelius, ceea ce ar constitui indicii ale stipendierii unor formaţiuni

91 IDR, III/2, 90. 92 Dio Cass., LXXI, 11. 93 IDRE, I, 69 şi p. 94-95.

38

dacice, şi din descoperirea în Muntenia a unei insigne de beneficiar la Mătăsaru

(jud. Dâmboviţa), a unor arme şi piese de echipament militar, aspect care, după

C.H. Opreanu, reflectă controlul nominal al regiunii de către romani. Un

indiciu că la Gurile Dunării se instaurase liniştea o constituie închinările făcute

în aşezările moesice Halmyris, Troesmis şi vicus Quintionis.

♦ 172-175: Imperiul atacă pe toate fronturile, luptele mutându-se în

Barbaricum. Numeroase seminţii au fost înfrânte şi nevoite să ceară pace.

Dintre acestea, sarmaţilor, extrem de agresivi, li s-au impus condiţiile cele mai

dure, fiind obligaţi, în comparaţie cu marcomanii şi cvazii, să se aşeze la o

distanţă de 76 de stadii depărtare de Istru, să înapoieze 100.000 de captivi –

cifră semnificativă pentru amploarea acţiunilor barbare în provinciile dunărene

– şi să dea 8.000 de călăreţi pentru aramata romană94. Nu există informaţii

despre vreun tratat încheiat cu dacii, dar pe o inscripţie grecească de la

Termessus, în Asia Mică, datată între 172-175, Marcus Aurelius poartă titlul

triumfal Dakikóß; s-a obiectat însă că acest cognomen a fost utilizat în mod

greşit în loc de Sarmatikóß. Pe de altă parte, I.I. Russu a interpretat

reprezentările pe de baza unui monument de la Amastris, în provincia Pontus,

ca simbolizând pe dacii şi sarmaţii învinşi. În sfârşit, legatul consular al celor

trei Dacii L. Aemilius Carus (?173-?175) închină un altar lui Apollo Augustus

în punctul „Sub Cununi” din apropierea fostei capitale a regatului dac, fapt care

ar putea simboliza victoria împotriva triburilor dacice din afara provinciei.

Totuşi, grupe de daci au fost colonizate în Moesia Inferior, aşa cum sugerează

o inscripţie descoperită la sud de Tropaeum Traiani, în Castellum Cilicum,

datând de prin 175-176, în timpul guvernării lui P. Helvius Pertinax (175-177),

care, aşa cum a susţinut mai demult Vasile Pârvan, reluat recent de Alexandru

Barnea, atestă protejarea proprietăţii rurale a lui civitas Audescensium de Daci-

i stabiliţi de curând în apropiere prin instalarea de termini („borne de hotar”)95.

În acelaşi context, este posibil ca grupuri de populaţie extracarpatică să fi fost

transferate în provincia Dacia în calitate de dediticii, fapt probat, după

Coriolan Opreanu, de obiectele de factură „carpică” (pandantive conice în

formă de coşuleţ, mărgele cu ornament filigranat) din necropolele de la Soporul

94 Dio Cass., LXXI, 16. 95 IDRE, II, 338.

39

de Câmpie şi Obreja, ale căror începuturi datează după mijlocul secolului al II-

lea d.H.; aceste comunităţi barbare se aflau sub supravegherea legiunii V

Macedonica de la Potaissa, respectiv XIII Gemina de la Apulum.

În acest interval nu sunt consemnate evenimente militare în Moesia

Inferior şi în cele trei Dacii. E o perioadă de pace, care se va prelungi până la

reizbucnirea războiului în 177. Viaţa revine treptat la normal iar urmele

conflictelor încep să fie îndepărtate. Astfel, în provincia dintre Balcani, Dunăre

şi Mare se constată o serie de activităţi precum: repararea incintelor oraşelor

Callatis, Tomis şi Histria prin contribuţia financiară forţată a cetăţenilor;

începutul refacerii aşezărilor rurale; cinstirea împăratului de către cetăţeni

romani, veterani şi bessi de origine tracică locuind împreună în vici sau de către

magistri ai unora dintre aceste aşezări rurale prin dedicarea unor altare divinită-

ţilor capitoline (Iupiter Optimus Maximus, Iunona Regina); onorarea rudelor

suveranului; reluarea practicile religioase; lăsări la vatră; delimitarea te-

ritoriului între civitas Ausdecensium şi comunitatea dacilor de curând

colonizaţi; în sfârşit, aspect extrem de important, ridicarea la rangul municipal

a aşezărilor de la Novae, Durostorum, Troesmis şi Noviodunum, fenomen care,

pentru unele dintre ele, nu este exclus să se fi petrecut şi mai târziu, sub

împăraţii Severi. Totodată, după transferul legiunii V Macedonica în Dacia,

sectorul moesic nord- şi vest-dobrogean a intrat în aria de acţiune a legiunii I

Italica de la Novae şi a flotei meosice iar cel sudic şi litoralul au revenit

legiunii XI Claudia de la Durostorum.

Precum în Moesia, în Dacia, anii 172-177 s-au scurs sub semnul

calmului, deşi evenimentele petrecute în proximitate trebuie să fi produs

anumite momente de crispare. Din provincie se fac noi recrutări96, împăratului i

se realizează un bust laureat la Apulum iar la Ulpia Traiana se ridică monu-

mente onorifice lui Divus Verus şi Faustinei Augusta. La rândul lui, consularul

C. Arrius Antoninus (?175-177) se bucură de cinstirea Coloniei Ulpia Traiana

şi a unui centurion al legiunii V Macedonica, detaşat în calitate de praepositus

al formaţiunii numerus Germanicianorum staţionată în castrul de la Orăştioara

96 Poate în acest context şi-a îngăduit Marcus Aurelius să formeze două trupe din

tineri recrutaţi în Dacia, pentru a le folosi pe frontul pannonic; este vorba despre cohors II

Aurelia Dacorum, cunoscută epigrafic (IDRE, II, 265, 289 (?)), dar care, în mod logic,

presupune existenţa şi a unei o cohors I Aurelia Dacorum.

40

de Sus (jud. Hunedoara). La Apulum, un credincios pe nume Solon face o dedi-

caţie lui Silvanus Sanctus.

♦ 177-180: în 177 marcomanii şi iazigii au atacat Pannonia, astfel războiul

reizbucnind. Marcus Aurelius, însoţit de fiul său Commodus, asociat din 27

noiembrie 176, a plecat pe front la 3 august 178, luptând cu barbarii până la

moartea sa (17 martie 180). S-au purtat lupte şi s-au dus tratative cu iazigii,

burii, cvazii, nariştii. Moesia Inferior şi Dacia nu au fost afectate, confruntările

desfăşurându-se în Barbaricum. Cu toate acestea, primejdia nu pare să fi ocolit

provincia din stânga fluviului, de vreme ce în anul 177 guvernatorul C. Arrius

Antonius s-a întâlnit la Romula, în Dacia Malvensis, cu P. Helvius Pertinax,

legatul Moesiei Inferior (175-177), poate pentru că un eventual pericol se

profila dinspre Câmpia Munteană; pentru aceasta ar pleda şi tezaurul monetar

de la Drăghiceni (jud. Olt), încheiat cu o emisiune din 177. De altfel, Pertinax a

preluat administraţia celor trei Dacii (177-?180). Dio Cassius transmite infor-

maţia că în timpul tratativelor cu iazigii din 179/80 acestora li s-a făcut o

concesie, anume li s-a permis să traverseze Dacia pentru a face comerţ cu

roxolanii „de fiecare dată când vor fi primit autorizaţie din partea guverna-

torului provinciei”97. O asemenea clauză denotă controlul relativ facil al

iazigilor şi roxolanilor de către autorităţile provinciale. Atmosfera de siguranţă,

întărită şi prin transferul unor noi trupe, se deduce şi din aceea că sub Pertinax

au avut loc demobilizări din mai multe trupe, aşa cum o probează o diplomă

militară din 1 aprilie 179 descoperită la Drobeta. Nu este exclus, aşa cum s-a

afirmat recent, ca, în semn de preţuire pentru legaţia sa liniştită, consularului să

i se fi ridicat o statuie la Apulum.

Bilanţul domniei lui Marcus Aurelius pentru provinciile Moesia

Inferior şi Dacia este pozitiv. În ciuda situaţiei excepţionale, care a produs

anumite sincope în dezvoltarea romanităţii, Imperiul a rezistat cu bine la

Dunărea de Jos, consolidându-şi structurile administrative, militare,

economice, juridice98. Amintirea suveranului va dăinui printre locuitorii

provinciei nord-dunărene, aşa cum o arată o inscripţie onorifică din anul 181

97 Dio Cass., LXXI, 19. 98 Să amintim aici politica de încetăţenire practicată de Marcus Aurelius, continuată

apoi de Commodus, aşa cum o dovedeşte atestarea mai multor Marcii Aurelii (Aurelii) – de

exemplu, IDR, III/3, 17, 23, 303; III/4, 251; III/5, 105, 257, 337, 358, 361, 502.

41

pusă în cinstea „divinului Marcus Antoninus Pius” de către R(es)p(ublica)

m(unicipii) H(adriani) D(robetensium) („comunitatea municipiului Hadrianum

Drobeta”)99.

Rămas singur împărat, Commodus (180-192) a renunţat la politica de

expansiune în Barbaricum promovată de tatăl său, la mijloc fiind motive de

natură economică, financiară, militară şi politică (necesitatea întoarcerii la

Roma în vederea consolidării tronului). Drept urmare, deşi un timp a continuat

războiul, care a avut ecouri şi în provincia nord-dunăreană, în cele din urmă a

încheiat pace cu marcomanii, cvazii şi burii. Printre condiţiile impuse acestora

din urmă se număra şi una care viza în mod special Dacia: „populaţia bură –

scria Dio Cassius – a fost obligată să jure că nu se va stabili niciodată şi nu-şi

va aduce la păşunat turmele dincolo de o linie care marca patruzeci de stadii

/7,4 km – n.n./ distanţă de Dacia şi teritoriile ce le ocupa”100. Cum a arătat

Nicolae Gudea, zona de siguranţă despre care aminteşte istoricul antic trebuie

să se fi aflat la hotarul de nord-vest al Daciei Porolissensis, constituirea ei

oferind o explicaţie pentru întărirea frontierei mai ales prin îndesirea turnurilor

de pândă şi semnalizare de plan circular de pe linia înaintată a limes-ului mese-

şan.

În contextul aceloraşi evenimente, Dio Cassius scria că guvernatorul

Daciei, Sabinianus (C. Vettius Sabianianus Iulius Hospes) (180-?182), a adus

sub ascultarea sa 12.000 de „daci alungaţi din ţara lor de baştină şi care se

pregăteau să dea ajutor altora, făgăduindu-le loturi de pământ în Dacia”101.

Arheologic, nu s-a putut identifica nici „ţara” de veneau aceşti daci, nici dacă

au fost colonizaţi în provincia carpatică; oricum, întâmplările respective trebuie

să se fi petrecut în apropierea Daciei Porolissensis şi nu este exclus, aşa cum

susţine Coriolan Horaţiu Opreanu, ca legatul consular, după ce a acceptat actul

de supunere al grupului respectiv (deditio), să nu-i fi acordat pământ în Dacia

(receptio), ci în vecinătatea acesteia, eventual în Crişana, interpunându-l între

limes-ul vestic şi iazigi.

99 IDR, II, 3. 100 Dio Cass., LXXII, 3. 101 Dio Cass., LXXII, 3; C.H. Opreanu, op. cit., p. 76; D. Ruscu, op. cit., p. 137-138.

42

Astfel se încheiau, în 180, războaiele cu barbarii, dar reverberaţii

generate de perturbările survenite printre neamurile libere şi de conflictul abia

încheiat s-au produs încă în anii următori în provinciile de graniţă, printre care

şi Dacia102. Autorul anonim al culegerii de biografii imperiale redactată la

sfârşitul veacului al IV-lea menţiona că, prin generalii săi („per legatos”),

Commodus i-a învins pe „daci”103. Tot el scria despre succesele militare

obţinute de diferiţi comandanţi „in Sarmatia”104. În sfârşit, Dio Cassius arăta că

suveranul „a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care

locuiau dincolo de hotarele Daciei, campanii în care s-au ilustrat Albinus şi

Niger, generali care ceva mai târziu au luptat împotriva împăratului

Severus”105. Prin urmare, confruntările au avut loc prin anii 182-183, când C.

Pescenius Niger era consular al celor trei Dacii (?182-?183/4) iar D. Clodius

Albinus comanda legiunea V Macedonica (?182-?184), şi au avut ca

protagonişti pe dacii din nord-vest şi sarmaţii din vest, aşa cum par s-o indice

scăderea drastică a numeralului în unele castre şi aşezări de pe limes-ul

meseşan (Porolissum, Buciumi, Bologa), de pe linia mediană (Gherla) şi din

interiorul Daciei Porolissensis (Napoca, Potaissa) şi mişcările de trupe din

sectorul nord-vestic al provinciei, ca şi – cu probabilitate – o inscripţie din

Caesarea (Syria Palaestina) pusă în cinstea lui L. Valerius Valerianus, de unde

se poate afla că, printre comandamentele militare îndeplinite de acesta, s-a aflat

şi cel de pr[aepos(itus) gentium] peregrinarum adver[sus---] (Dacos?).

Biruinţa trupelor imperiale este dovedită de două epigrafe de la Ampelum

(Zlatna, jud. Alba) datând de prin 183-185, una dedicată [V]ictoriae

Commodi106 iar cealaltă conţinând epitetul triumfal Sarm(aticus)107, şi de alta

de la Porolissum ridicată puţin după 183 şi dedicată pro salute et victoria Im-

p(eratoris) Caes(aris) m(arci) aur(elii) antonini commodi p(ii) Fel(icis)

(„pentru sănătatea şi victoria împăratului caesar Marcus Aurelius Antoninus

102 Dio Cass., LXXII, 8; SHA, Comm., XIII, 5-6. 103 SHA, Comm., XIII, 5. 104 SHA, Comm., VI, 1. 105 Dio Cass., LXXII, 8. 106 IDR, III/3, 334. 107 IDR, III/3, 281. Cu acest titlu este menţionat şi pe o inscripţie de la Barboşi, jud.

Galaţi, de prin 190-193 – ISM, V, 294.

43

Commodus Pius Felix”)108. De asemenea, detensionarea raporturilor cu

neamurile din această parte de lume şi reluarea legăturilor comerciale cu ele se

reflectă în refacerea vămii de la Porolissum, vilici-i (sclavii vameşi)

gratulându-l pe suveran cu titlul de restitutor commerc(iorum)109. De altfel, nu

e întâmplător faptul că chiar în acei ani – 182-185 – C. Sempronius Urbanus,

procurator Daciae Apulensis, dedică un altar votiv divinităţii Fortuna Daci-

arum110.

În Moesia Inferior, finalul reuşit al acestor conflicte l-ar putea evoca

dedicarea în 182 a unui altar octogonal lui Bonus Eventus Augustus („Bunul

succes imperial”) de către un primus pilus din legio I Italica111, realizarea în

184 a unei statui a zeiţei Victoria Aug(usta) Panthea Sanctissima („Victoria

Augustă Universală Preasfânta”) în principia castrului de la Novae de un alt

primus pilus al aceleiaşi legiuni112.

Atmosfera s-a încordat din nou în Dacia prin 185-186, responsabili

fiind, de această dată, provincialii înşişi, care, la fel ca şi locuitorii altor ţinuturi

(Britannia, Germania, Gallia, Africa), au manifestat ostilitate faţă de

împărat113. Cauzele precise ale acestei revolte nu se cunosc, dar ele trebuie să fi

avut legătură cu dificultăţile economice şi demografice prin care trecea

provincia după îndelungaţii ani de război – presiune fiscală, rapacitate a

funcţionarilor, rarefiere a populaţiei datorită conflictelor cu barbarii sau

epidemiilor etc. Nu se ştie nici cine făceau parte dintre cei numiţi în izvoare

„recusantes provinciales” – contribuabili nemulţumiţi (?), dezertori (?), soldaţi

activi (?). Această atmosferă trebuie să fi alimentat producerea unor acte de

răzvrătire din partea unor elemente sociale defavorizate, aşa cum o sugerează

mai multe inscripţii ce amintesc de persoane ucise de latrones („hoţi, tâlhari la

108 AÉ, 1988, 977 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 40, 1989, 4, nr. 507. 109 AÉ, 1988, 978 = 1993, 1326 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 40, 1989, 4, nr. 508.. 110 AÉ, 1983, 831. 111 ILB, 283-284 = LGLN, 3-4. 112 ILN, 27. 113 Dio Cass., LXXII, 9; SHA, Comm., XIII, 5: „in Britannia, in Germania et in Dacia

imperium eius recusantibus provincialibus”; XVI, 2; Pesc. Nig., III, 4; Herod., I, 10; IDRE, II,

303.

44

drumul mare, haiduci”)114. Autorul anonim al biografiei împăratului de la

sfârşitul veacului al IV-lea scria că generalii („duces”) au potolit spiritele115, în

Dacia remarcându-se guvernatorul de-o severitate excesivă L. Vespronius

Candidus Sallustius Sabinianus (183/4-185/6), sprijinit de legio V Macedonica

de la Potaissa, răsplătită apoi cu epitetele p(ia) c(onstans) („pioasa şi con-

stanta”); de altfel, un centurion al unităţii respective a şi dedicat la Potaissa un

altar pentru Hercules Invictus116, divinitate faţă de care Commodus a avut o de-

voţiune specială117. Martelarea numelui unor comandaţi ai legiunii XIII Gemina

de la Apulum ar putea fi pusă în legătură, cum sugerează Ioan Piso, cu eventu-

ala infidelitate manifestată la un moment dat de această trupă şi comandanţii

ei118. Ostilitatea nu pare să fi fost, totuşi, constantă, de vreme ce, în chiar anii

tulburărilor, legatul legiunii C. Caerellius Sabinus (?183-?185) făcea o închina-

re zeului Liber Pater pentru sănătatea împăratului, numit pius şi pater patriae

(„părinte al patriei”)119, şi consacra, în semn de loialitate, mai multe altare

triadei capitoline (Iupiter Optimus Maximus120, Iunona Regina, numită

Populonia dea patria [„zeiţa părintească”]121, şi Minerva, desemnată ca Iouis

consiliorum particeps [„părtaşă la hotărârile lui Iupiter”]122), un altul, al cărui

nume a căzut în lacună, ridica un altar votiv pentru Iupiter summus

exsuperantissimus diuinarum humanarumque rerum rectori fatorumque

arbitro („Iupiter cel foarte înalt, cel mai mare dominator, conducătorul

lucrurilor divine şi umane şi arbitru al destinelor”)123, care aminteşte de mone-

dele cu legendele Iou(i) exsup(erantissimo) şi Ioui exsuper(antissimo) emise de

suveran în 186 şi 187 şi de cognomen-ul Exsuperatorius („Triumfătorul, Birui-

114 IDR, II, 134 (Zegaia, jud. Mehedinţi); III/1, 71 (Ad Mediam - Băile Herculane, jud.

Caraş-Severin), 118 (Masclianis, Gaganae? – Slatina Timiş, jud. Caraş-Severin). 115 SHA, Comm., XIII, 6. 116 AÉ, 1950, 15. 117 Dio Cass., LXXII, 15, 16 şi 22; SHA, Comm., VIII, 5 şi 9; IX, 2; X, 9; XI, 8, 13 şi

14; XXVII, 8. 118 IDR, III/5, 112, 182. 119 IDR, III/5, 235. 120 IDR, III/5, 139. 121 IDR, III/5, 107. 122 IDR, III/5, 260. 123 IDR, III/5, 231.

45

torul total, Dominatorul”) luat de suveran în 192124 iar în 191 un veteran al le-

giunii ridica, în numele camarazilor săi abia eliberaţi, o coloană votivă pentru

sănătatea împăratului Commodus Augustus pius felix125. Trupe auxiliare îşi

arată, de asemenea, devotamentul faţă de principe126.

În ciuda tulburărilor amintite, viaţa romană continuă în Dacia: se refac

edificiile distruse de invazii sau se ridică noi construcţii; la Ulpia Traiana,

oraşul sau vreun magistrat dedică un altar [pro salute et] incol(uminate)

(„pentru sănătatea şi bunăstarea”) împăratului127 iar doi dintre procuratorii

financiari ai Daciei Apulensis, C. Sempronius Urbanus (182-185) şi Aelius

Apollinaris (?), consacră mai multe altare pentru diferite divinităţi128; la

Ampelum, acelaşi Sempronius Urbanus pune un prinos pentru Iupiter Optimus

Maximus129; la Germisara, se fac închinări divinităţilor protectoare ale apelor

termale în timpul celui de-al şaselea consulat al împăratului, (ante diem) VIII

Kal(endas) Com(modas) (= 25 iulie 190)130; la Apulum, C. Caerellius Sabinus,

legatul legiunii a XIII-a Gemina, restaurează templul lui Sol Invictus131, M.

Caecilius Rufinus Marianus (?188-?190), un alt comandant, pune un votum

pentru zeul Silvanus132, iar altul, al cărui nomen a fost apoi martelat, consacră

un prinos Ioui monitori conservatorique („lui Iupiter sfătuitorul şi păstră-

torul”)133; în aceeaşi aşezare mai mulţi stratores (subofiţeri) ai legiunii a XIII-a

Gemina realizează un altar votiv sau o statuie în cinstea lui C. C(….) Hasta,

124 Dio Cass., LXXII, 15; SHA, Comm., XI, 8. 125 IDR, III/5, 423. 126 IDR, III/3, 261 (Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara, unde staţiona Numerus

Germanorum Exploratorum). 127 IDR, III/2, 351. 128 IDR, III/2, 209 (Fortuna Daciarum), 222 (Zeus Hypsistos), 231 (Iunona Regina),

272 (Minerva Augusta); AÉ, 1983, 826 (Hercules Augustus), 827 (Vulcanus), 828 (Apollo

Granus şi Sirona), 829 (Mars Singilis şi Minerva), 831 (Fortuna Augusta). 129 IDR, III/3, 316. 130 IDR, III/3, 243, 244, 245 (?); AÉ, 1992, 1484 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 44,

1993, 4, nr. 587. Pentru mensis Commodus (= august) vezi Dio Cass., LXXII, 15; SHA,

Comm., XI, 8; XII, 6. 131 IDR, III/5, 354. 132 IDR, III/5, 322. 133 IDR, III/5, 112.

46

consularis trium Daciarum (?185-?190)134; în colonia Napoca, un IIvir şi un

dec(urio) ridică statui împăratului, lui Aelius Constans, procurator al Daciei

Porolissensis (191-192), şi lui Iulius Pacatianus, fost praefectus al unei alae135;

la Potaissa, un centurion al legiunii V Macedonica pia constans şi soţia sa pun

un prinos lui Iupiter Optimus Maximus şi Dis Hospitib(us) huiusce loci („zeilor

ospitalieri ai acestui loc”)136; din provincie se fac recrutări137 sau aici au loc

colonizări de veterani138. În politica municipală, Commodus a continuat – după

aprecierile lui Radu Ardevan – tendinţele epocii anterioare, ridicând municipiul

apulens la rangul de colonia (colonia Aurelia Apulensis), oraşul ajungând, prin

exploatarea resurselor aurifere din zonă, să se compare din punct de vedere e-

conomic cu Ulpia Traiana.

Cât priveşte partea dobrogeană a Moesiei Inferior, unde, după atacul

ruinător al costobocilor, nu s-au mai înregistrat evenimente politico-militare,

revenirea la normalitate este probată, printre altele, de creşterea indicelui de

penetraţie a monedei, fapt aflat în strânsă conexiune cu reluarea activităţilor

economice, inclusiv prin portorium Illyrici, de funcţionarea atelierelor scul-

pturale şi de ridicarea unor monumente votive sau onorare prin care locuitorii

îşi manifestă devotamentul faţă de împărat şi casa imperială şi faţă de guverna-

torii provinciei.

134 IDR, III/5, 137. 135 CIL, III, 865. 136 AÉ, 1992, 1470 = 1993, 1332 = C.C. Petolescu, în SCIVA, 44, 1993, 4, nr. 601. 137 IDRE, I, 34. 138 IDR, II, 38, 39.

47

BIBLIOGRAFIE Lucrări generale privind epoca Antoninilor:

1. E. Cizek, Epoca lui Traian. Împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980

2. Idem, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 389-416 3. M. Le Glay, J.-L. Voisin, Y. Le Bohec, Histoire romaine, Paris, 1991,

p. 291-369 4. M. Grant, The Antonines. The Roman Empire in Transition, London

and new York, 1994 Lucrări generale privind Moesia Inferior în vremea Antoninilor:

1. R. Vulpe, în Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, p. 13-365

2. A. Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană. Secolele I-III e.n., Bucureşti, 1977

3. Idem, în A. Suceveanu, A. Barnea, La Dobroudja romaine, Bucarest, 1991, p. 22-153

4. A. Suceveanu, A. Rădulescu, S. Sanie, în Istoria Românilor, II, Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 291-398

Lucrări generale privind Dacia în vremea Antoninilor: 1. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969 2. I. Piso, Fasti Provinciae Daciae, I, Die senatorischen Amtsträger,

Bonn, 1993 3. N. Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene (secolele II-VIII).

Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p.19-114 4. C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995, p. 47-

158 5. Idem, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Anti-

chităţii, Bucureşti, 2000, p. 157-302 6. D. Protase, Mihai Bărbulescu, V. Hanga, în Istoria Românilor, II,

Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 35-287 7. A. Husar, Din istoria Daciei romane, I, Structuri de civilizaţie, Cluj-

Napoca, 2002 8. I. Moţu, Dacia provincia Augusti, Bucureşti, 2004, p. 94-200

48

TEMĂ DE CONTROL

Citiţi izvoarele menţionate mai jos şi realizaţi, la alegere, un portret al

unuia dintre împăraţii Antonini (Traianus, Hadrianus, Antoninus Pius, Marcus

Aurelius sau Commodus):

1. Cassius Dio, Istorie romană, vol. III, traducere, note şi indice A.

Piatkowski, Bucureşti, 1985, cărţile LXVIII-LXXII

2. Herodian, Istoria Imperiului roman după moartea lui Marcu Aureliu,

traducere, introducere şi note de R. Alexandrescu, Bucureşti, 1960,

cartea I

3. Istoria augustă, studiu introductiv V. Iliescu, Bucureşti, 1971,

biografiile lui Hadrianus, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus

4. Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, ediţie Gh.I.

Şerban, Brăila, 1997, cartea a VIII-a, capitolele 1-15

Bibliografie adjuvantă: D. Tudor, Figuri de împăraţi romani, vol. II, Bucureşti,

1977