1

Curs XII: Disontogeneza psihică şi consecinţele ei

Problema „terenului" în psihopatologie

Un ins se poate naşte cu malformaţii organo-corporale şi/sau cu disfuncţii endocrino-metabolice sau fiziologice, ca urmare a unor factori genetici sau de alt\ natur\, care au acţionat pre, intra sau postnatal. Aceste tulburări (defecte înnăscute) pot avea consecinţe directe sau indirecte asupra dezvoltării psihice a celui `n cauz\. Dezvoltarea depinde, însă, nu doar de potenţialul înnăscut, ci şi de factori psihosociali şi fizico-biologici care pot influenţa personogeneza în sens pozitiv sau în sens negativ. Ca urmare a influenţelor post-genetice, conjugate cu factorii de vulnerabilitate genetică, se realizează o dezvoltare dizarmonică a individului în cursul personogenezei, adică o disontogeneză. Aceasta este, desigur, cu at=t mai accentuată cu c=t potenţialul înnăscut este şi el mai deficitar. Tulburările dezvoltării psihice de la naştere la viaţa adultă (# disontogeneza personalităţii) pot fi împărţite în c=teva clase: • Disontogeneză ce constă în tulburări psihice care apar pe parcurs, dar sunt în cea mai mare parte corectabile în cursul ontogenezei, astfel `nc=t la v=rsta adultă t=n\ră persoana fie nu prezintă defecte globale ale structurii psihice, fie persistă unele defecte caracteriale minore dar compensate; • Disontogeneza care conduce la un adult cu un caracter particular şi cu un defect psihic minor, în diverse arii ale manifestării persoanei. La acest nivel pot fi semnalate persoanele cu o structură caracterială particulară, cu insuficientă maturitate şi diferenţiere a independenţei şi identităţii „eului" şi care prezintă diverse disabilităţi. • Disontogeneza care conduce la formarea unui adult la care se poate constata un defect psihic-structural persistent şi puţin corectabil, de diverse intensităţi şi viz=nd diverse aspecte ale structurii psihismului. Se pot menţiona: defecte predominent în domeniul funcţiilor cognitive (oligofrenia # retardarea mentală); defecte predominent în domeniul funcţiilor de comunicare interpersonal-socială (autismul infantil); defecte predominent în structura caracterială care condiţionează un comportament dissocial (# personalităţile patologice, dizannonic-psihopate). • Disontogeneza care conduce la formarea unui adult care în general, dar mai ales în anumite perioade de viaţă, este mai vulnerabil dec=t alţii pentru a dezvolta tulburările psihopatologice din grupul „psihozelor endogene", din cel al „nevrozelor", al alcoolismului, toxicomaniilor etc. Această „vulnerabilitate crescută" „depinde de mulţi factori dintre care unii sunt înscrişi în particularităţile bio-psihologice ale individului şi alţii în particularităţile „nişei ecologice" a persoanei respective. Acest ultim aspect se referă mai ales la „reţeaua de suport social", adică la grupul relativ restrins de oameni, care sprijină o persoană dată, continuu şi în situaţii de criză. Acest grup e format din rude, prieteni, vecini, cunoştinţe etc. şi se organizează ca o aureolă protectivă ce dublează corporalitatea proprie, propria casă şi propriul avut ca dimensionare extensiv-protectivă a persoanei. Inventarierea şi evidenţierea „reţelei de suport social" (în general şi la un moment dat) face parte din evaluarea de ansamblu a „terenului", mai mult sau mai puţin predispus pentru a ajunge într-o stare de decompensare psihopatologică. In continuare, în acest capitol, prezentarea va avea următoarea succesiune: 1. Disontogeneză ce constă în tulburări predominent corectabile în cursul personogenezei. 2. Disontogeneza ce conduce la un defect psihic major la v=rsta adultă.

2

3. Disontogeneza ce conduce la particularităţi tipologice şi deficienţe minore ale persoanei. 4. Disontogeneza ce conduce la constituirea unor personalităţi patologice (dizarmonic-psihopate). 5. Disontogeneza care conduce la formarea vlnerabilit\]ii pentru tulburări (boli) psihice care se constituie în urma personogenezei (cursul trecut) 6. Reţeaua de suport social, aşa cum se constituie în urma biografiei (a personogenezei) şi a situaţiilor de viaţă recente (cursul 19) Aspectele menţionate mai sus şi care vor fi prezentate în continuare din diverse perspective se cer înţelese în intercorelaţia lor. Dacă în cursul personogenezei au avut sau nu loc tulburări psihopatologice corectabile este, în primul rînd, un fapt de constatare, dar şi unul care poate avea importanţă în înţelegerea apariţiei la v=rsta adultă a unui anumit episod maladiv. In cadrul raportului dintre un episod maladiv actual şi „teren", acesta din urmă se cere înţeles atît din perspectivă diacronă (încărcătura genetică, istoria biologică, biografie, istoria episoadelor de boală), c=t şi sincronă, adică structură şi tipologie caracterială, nivel intelectual şi de educaţie, caracteristicile funcţionării şi integrării sociale, nişă ecologico-umană în care este inserat, vulnerabilitate de fond şi circumstanţială etc. 1. Tulburări (predominent) corectabile în cursul personogenezei 1.1. ~nt=rzieri ale dezvoltării fizice, corporale, psihomotorii şi psihice, mai rareori globale şi mai frecvent sectoriale (a unor funcţii) care, însă, se recuperează treptat, fără deficite. De exemplu întîrzieri în achiziţia mersului, vorbirii, schemei corporale. E vorba de nerespectarea programului normal de dezvoltare din diverse cauze circumstanţiale sau endogene. în cazul întîrzierii sectoriale a dezvoltării armonia psihică este pentni moment perturbată. Dacă faptul nu e sesizat se pot crea cercuri vicioase care pot permanentiza deficitul momentan. Atenţie deosebită trebuie acordată întîrzierii şi, deci, parţialului deficit de moment a unor praxii şi gnozii, mai ales în măsura în care acestea grevează comunicarea cu alţii şi integrarea în grup. 1.2. Accentuarea p=nâ la o intensitate marginal-psihopatologică a modificărilor psihice ce se petrec firesc în cursul perioadelor de „crize ale maturării", aşa cum ar fi cele de la 3 ani, 7 ani, pubertate, adolescenţă. în aceste perioade, copilul sau t=n\rul sunt mai sensibili la influenţele psihosociale; raportarea la lume (la alţii şi la sine) poate fi excentrică, în sens de extra sau introversiune exagerată. Autocontrolul vieţii instinctivo-pulsionale aflate în metamorfoză naturală poate fi mai lax. Identitatea cu sine şi identificarea cu alţii poate ridica probleme, iar comportamentul social poate fi insuficient integrat, conducînd la anumite „tulburări de comportament". Astfel de probleme pot apare şi în alte perioade de criză ale „ciclurilor vieţii”. ~n toate cazurile „vulnerabilitatea pentru boli psihice" în măsura în care există iese la suprafaţă şi are mai multe şanse de manifestare. Cel mai des aceste perioade de „criză ale dezvoltării" pot fi depăşite fără urme vizibile, fără asistenţă specializată sau în urma asistenţei speciale (psihologico-psihiatrice). 1.3. O serie de tulburări psihopatologice din cursul ontogenezei const=nd din dificultăţi ale achiziţiei unor funcţii sau din tulburări psihopatologice propriu-zise pot fi progresiv depăşite fără a lăsa urme vizibile la virsta adultă. După cum altele pot lăsa sechele sectoriale, defecte minore, particularităţi caracteriale sau doar o vulnerabilitate crescută. Dintre acestea remarcăm:, 1.3.1. Tulburări specific instrumentale ale dezvoltării. ~n acest capitol se încadrează tulburări ale dezvoltării schemei corporale şi psihomotricităţii (dispraxii), precum şi tulburări în utilizarea corpului ca instrument de cunoaştere şi acţiune, mai ales în perspectiva achiziţiei acelor funcţii ce sint cultivate în anii de şcolarizare. Dispraxiile se referă la dificultatea coordonării fine necesară în efectuarea unor acte obişnuite (îmbrăcat, mîncat, joc, acţiuni sociale etc). Dezvoltarea insuficientă sau întîrziată a schemei corporale se corelează,

3

de obicei, cu tulburările „instrumentale". Ea se referă la percepţia preconştientă (psiho-neuro-fiziologică) a limitelor propriului corp şi a diferenţierii acestuia în raport cu „spaţiul exterior" asigurind orientarea (st=nga-dreapta, sus-jos, în spate-înainte) împreună cu evaluarea distanţelor. Organizarea „schemei corporale" este evidentă în jur de 3 ani şi se încheie în jur de 6-7 ani, fiind reorganizată în perioada pubertăţii si adolescenţei. Ea are importante legături cu „imaginea psihologică de sine" şi cu structurarea „identităţii de sine". între tulburările instrumentale (specifice) de dezvoltare s-ar înscrie şi cele referitoare la achiziţia firească a vorbirii, at=t în ceea ce priveşte articularea, c=t şi în ceea ce priveşte exprimarea lingvistică [i receptarea vorbirii altora. In sens restrîns, în această categorie sint incluse dificultăţile însuşirii scrisului (disgrafie), cititului (dislexie) şi calculului matematic (discalculie) la v=rsta la care acestea sunt în mod obişnuit achiziţionate în lipsa unor deficiente intelective (oligofrenie), „pervazive" (autism) ori senzoriale (hipoacuzie). 1.3.2. Tulburări ale dezvoltării armonioase a funcţiilor instinctive-corporale şi motorii. Acestea se referă la tulburările de alimentaţie, de excreţie, de somn, la ticuri şi unele tulburări de vorbire. Ele pot apare în context psiho-reactiv, fiind corelate şi cu anumite predispoziţii (o anumită „vulnerabilitate" generală şi specifică). Sensibilităţile psiho-organice pe care le determină anumite vîrste prin faza de maturare a sistemului nervos, a psihismului şi organismului în ansamblu pot juca, de asemenea, un rol. Aceste tulburări pot dura o perioadă mai scurtă sau mai lungă, rezolvîndu-se, de obicei, în cursul personogenezei. Dacă unele persistă la v=rsta adultă (de exemplu, unele ticuri sau balbismul) ele apar ca o stare sechelâră, fără a influenţa direct (în sensul unei dizarmonii) structura personalităţii. în măsura în care astfel de tulburări sunt doar un aspect al unei tulburări mai ample (de obicei, de tip nevrotic, anxios, fobie, obsesiv, conversiv etc), consecinţa pentru structura persoanei adulte poate fi mai accentuată, în sensul vulnerabilizării acesteia. Tulburările alimentare constau în anorexie de diverse intensităţi şi cu apariţie pregnantă la anumite vîrste. O categorie nosologică specială este „anorexia mentală a tinerelor fete" care apare în pubertate. Mai pot să apară în cadrul disontogenezei: bulimia, constînd dintr-un consum implusiv a unei mari cantităţi de alimente în timp scurt (şi care poate fi asociată cu anorexia mentală a tinerelor fete), şi pica, constînd din consumul de substanţe necomestibile. Dintre tulburările de excreţie se pot menţiona: enuresisul sau emisia spontană şi necontrolată de urină după' 3 ani (poate fi diurnă sau nocturnă) şi encompresisul care constă în insuficienţa controlului sfincterial anal. Dintre tulburările de somn se citează pavorul nocturn (semitrezire bruscă cu ţipăt şi expresie de spaimă), visele de angoasă (trezirea bruscă în urma unui vis de spaimă), automatismul ambulator nocturn (semitrezirea cu deplasare şi efectuarea unor acte simple urmată de amnezie), mişcări involuntare nocturne ale corpului, ale maxilarelor (bruxism) etc. Ticul constă dintr-o mişcare bruscă şi necontrolată care apare în zona extremităţii superioare a corpului. Balbismul constă în dificultăţi de exprimare verbală care se manifestă la începutul propoziţiei prin manifestări hipertonice şi clonice. 1.4. Tulburări comportamentale, tipologice si de identitate. ~n această clasă se includ o serie de tulburări psihopatologice care au o durată mai lungă şi o şansă mai mare de a lăsa urme, mai mult sau mai puţin vizibile, în structura persoanei adulte. Ele sunt comentate la acest nivel ca un loc de tranziţie pentru următoarea categorie a disontogenezei: 1.4.1. Instabilitatea psiho-motorie a copilului (sindromul hiperkinetic) constă dintr-o incapacitate de fixare a atenţiei şi dintr-o permanentă tendinţă necontrolabilă la mişcare. Tulburarea devine evidentă în jur de 3 ani şi poate persista de-a lungul întregii vîrste infanto-juvenile. Se pot adăuga şi alte simptome: explozivitate, tulburări instrumentale de dezvoltare, tulburări psihoreactive datorită integrării dificile în grupul de copii, în cel educaţional şi familial, particularităţi comperamentale etc. Această tulburare, care poate fi parţial

4

condiţionată de leziuni sau disfuncţii cerebrale minime (la fel şi tulburările instrumentale), poate constitui o verigă intermediară în instalarea tulburărilor persistente de comportament şi a modificărilor caracteriale la v=rsta adultă. Alteori, însă, ea diminua o dată cu creşterea în vîrstă şi dispare ori se compensează global sau prin unul din cele două componente ale sale. 1.4.2. Anxietatea de separare şi contact.Tulburările anxioase la v=rsta infanto-juvenilă pot avea determinisme variate dintre care o mare parte sunt psihopatogenetice, conducînd la tulburări de tip nevrotic ce se manifestă ca anxietate generalizată şi atacuri de panică, cu o durată variabilă şi cu un posibil impact asupra vulnerabilităţii persoanei adulte (pentru tulburări din această serie). La copil apare ca un fenomen specific anxietatea de separare si contact, ca expresie a dezvoltării particulare a funcţiilor - de ataşament şi independentizare. Aceasta se manifestă în împrejurări în care copilul se îndepărtează de mediul familiar şi protector (mamă, familie, casă, loc de reşedinţă etc.) şi vine în contact cu persoane, locuri şi situaţii necunoscute. Tulburarea poate fi considerată p=nă la un punct ca expresie a disontogenezei care nu asigură condiţiile unei autonomii şi independentizări fireşti a persoanei în formare. Intensitatea şi modurile de manifestare pot fi variate, de la formele extreme (psihoza simbiotică Mahler) pînă la unele forme speciale cum ar fi fobia de şcoală. Impactul asupra persoanei adulte poate fi variabil. La v=rsta infanto-juvenilă. pot să apară, la diverse vîrste şi cu diverse specificităţi, o serie de tulburări care se aseamănă cu cele etichetate la adult ca „nevrotice". Ele se manifestă după zece ani şi mai ales în perioada pubertăţii cu diverse simptome obsesiv-compulsive, conversiv-his.terice, fobice etc. La copii apar o serie de fobii oarecum fireşti la diverse vîrste, astfel `nc=t e nevoie de o judicioasă evaluare clinică în categorisirea lor ca patologice. 1.4.3. Tulburări de comportament persistente. Ele pot fi reactive faţă de anumite situaţii. Uneori, ele pot dura mai mult timp datorită faptului că situaţia reactogenă (familială, şcolară) se prelungeşte. De asemenea, pot fi favorizate de perioadele de criză de maturare. în afara acestor eventualităţi, unele tulburări de comportament tind să se permanentizeze şi să se înscrie în stilul de viaţă propriu unui copil, aflîndu-se într-o tot mai str=nsă corelaţie cu particularităţile sale tipologico-caracteriale. Este vorba de copii ce nu se mai integrează în patternurile socialmente normale de comportament ale colegilor lor de v=rstă şi din aceeaşi cultură, care nu răspund pozitiv la metodele pedagogice. Pot fi prezente manifestări agresive interpersonale (explozive sau chiar „sadice"), încălcarea normelor de comportament şi convieţuire (fugă de acasă, vagabondaj, furt, minciună), comportamente interpersonale particulare (de tip opoziţionist, manipulativ) etc. Progresiv, copilul sau t=n\rul alunecă spre grupe „anomice", învăţ=nd tot mai multe comportamente dissociale (toxicomanie, comportament sexual neadecvat la pubertate sau adolescenţă). Tulburările comportamentale, la fel ca cele anxioase sau general nevrotice, pot avea o durată variabilă, devenind în extremis constante sau înscriindu-se în structura personalităţii. 1.4.4. Particularităţile temperamental-caracteriale pot fi înregistrate, cu o complexitate mereu crescută de-a lungul întregii personogeneze. Uneori, ele sunt accentuate, astfel `nc=t se profilează un anumit tip de personalitate (tipologică) particulară, patologică. De la v=rsta şcolară pînă la pubertate şi adolescenţă pot fi identificaţi indivizi ce pot fi etichetaţi ca dominatori (încăpăţînaţi), suspicioşi, hiperpedanţi, hiperexpresivi, anxioşi (evitanţi), dependenţi (pasivi), opoziţionişti, izolaţi-bizari (şi reci afectiv), expansivi-sociabili, trişti etc. Aceste particularităţi caracteriale se pot corela variat cu ansamblul tulburărilor invocate ca posibile în cadrul disontogenezei şi pot avea diverse impacte cu tipul de persoană şi de patologie a adultului. Un aspect special îl constituie realizarea identităţii sexuale psihologice. Deviaţiile sexuale pot fi sesizate în perioada infanto-juvenilă. Dar, la fel ca şi în cazul celorlalte tulburări menţionate, ceea ce se constată în această perioadă de vîrstă nu este lege pentru v=rsta adultă, putînd apare jnultiple compensări şi supracompensări. ~n orice caz, un inventar c=t mai amănunţit al tulburărilor psihopatologice din perioada

5

infanto-juvenilă sau, mai precis, o sesizare şi o analiză detaliată a unei eventuale disontogeneze este necesară pentru gîndirea, judecarea şi evaluarea pe care o face psihopatologul şi clinicianul psihiatru care se preocupă de v=rsta adultă. 2. Disontogeneza ce conduce la un defect psihic major la v=rsta adultă Unele tulburări psihopatologice care devin evidente din prima copilărie şi se manifestă continuu în toată perioada infanto-juvenilă pot conduce la formarea unei persoane adulte cu un defect psihic major care o handicapează serios. Din această categorie mai importante sunt: • Oligofrenia (retardarea mintală) • Tulburarea „pervasiv\" a dezvoltării care se referă la deficitul de comunicare interumană şi a cărei formă nucleară o reprezintă „autismul infantil". 1. Oligofrenia (retardarea mintală). Constă dintr-un deficit psihic predominent a funcţiilor de cunoaştere, a inteligenţei. Datorită unor cauze variate, predominent genetice şi organic-cerebrale, aceste funcţii nu se dezvoltă normal, răm=n=nd „blocate" la diverse nivele ale dezvoltării ontogenetice. Ca urmare copilul nu posedă cunoştinţe corespunzătoare vîrstei, abilităţi şi capacitatea de independenţă corespunzătoare. Cu c=t retardarea mentală este mai accentuată cu atît individul este mai handicapat şi mai dependent social. Evaluarea gradului de oligofrenie se realizează, de obicei, prin aplicarea unor teste psihologice. Rezultatul obţinut se compară cu rezultatele pe care le obţin copiii normali de aceeaşi vîrstă şi din aceeaşi cultură. Se obţine astfel un „coeficient intelectual" (Q.I.) care este cu atît mai redus cu c=t retardarea e mai profundă. Cazurile grave prezintă, de obicei, şi alte deficienţe sau particularităţi somatice. Se descriu următoarele tablouri clinice: • Idioţia (oligofrenia gr. III) care corespunde unui nivel mental inferior vîrstei de 2 ani, cu un Q.I. cuprins între 0-20. • Imbecilitatea (oligofrenia gr. II). V=rsta mentală se situează între 3 şi 7 ani, cu un Q.I. între 20-50. • Debilitatea mentală (oligofrenia gr. I) Corespunde unei dezvoltări mentale între 8-12 ani, cu un Q.I. situat între 50-70. S • Se vorbeşte de „intelect de limita" la persoane cu capacitate intelectuală apropiată de normalitate. Deficienţa apare circumstanţial, o dată cu creşterea pretenţiilor intelectuale şcolare. Tulburările de comportament se întîlnesc frecvent paralel cu dificultăţile de încadrare şcolară. Nivelul de aspiraţie este scăzut, fiind asociat cu neîncrederea în sine şi lipsa intereselor cognitive. Au un Q.I. între 70-90. Dificultăţile în procesele de abstractizare completează tabloul clinic. 2. Tulburarea „pervasivă" a dezvoltării (autismul infantil). Aceasta se referă la o dezvoltare deficitară a interacţiunii sociale reciproce, a abilităţilor de comunicare verbală şi nonverbală, precum şi a activităţii imaginative. Semne ale acestei suferinţe apar, deseori, din primul an de viaţă. Oricum, această tulburare este evidentă şi diagnosticabilă în primii 3 ani. Intensitatea tulburărilor este variabilă, dar în majoritatea cazurilor se ajunge la v=rsta adultă la o stare de defect grav şi definitiv, cu toate că de-a lungul personogenezei pot apare achiziţii progresive ale unor funcţii psihice, iar în jurul vîrstei de 6-7 ani şi la pubertate se pot manifesta chiar „crize" de creştere. în forma sa nucleară, tipică, această tulburare conţine „autismul infantil" descris de Kanner. în plan social, deficitul calitativ se caracterizează printr-o perturbare a dezvoltării relaţiilor interpersonale şi printr-o lipsă de răspuns sau interes faţă de comunicarea cu alţii. Din primul an se poate constata lipsa contactelor ochi în ochi, a zîmbetului şi a expresiei faciale la prezenţa mamei. Apoi, devine evidentă indiferenţa (lipsa de reacţie fa]\ de alte persoane sau acestea sunt nediferen]iate pentru copil f\r\ distinc]ii între mam\ [i al]ii. El nu reac]ioneaz\ (la v=rsta corespunz\toare) la propria imagine în oglind\, nu se joac\ [i nu coopereaz\ cu al]i copii, nu dezvolt\ jocuri imaginative. In unele cazuri se poate

6

include pasiv în jocurile celorlal]i. Se constat\, de asemenea, deficien]e în abilit\]ile comunica]ionale, verbale [i neverbale. Limbajul nu se dezvolt\ deloc sau se dezvolt\ cu mari deficien]e [i particularit\]i (inabilitatea în a numi substantive sau termeni abstrac]i, ecolalie, r\spuns invers, expuneri ciudate sau metaforice, tulbur\ri în „melodia" vorbirii). Uneori, vorbe[te singur parc\ jucîndu-se cu cuvintele sau repetînd stereotip unele expresii. Lipsa fanteziei creeaz\ dificult\]i în joc, în identificarea cu adul]ii, determinînd manifest\ri repetitive, stereotipe. Este prezent\ o reducere marcat\ a repertoriului activit\]iilor [i intereselor. Uneori, reac]ioneaz\ violent la orice schimbare a ambian]ei, fiind necesar ca lucrurile s\ p\streze o pozi]ie fix\. Sunt prezente variate mi[c\ri stereotipe. Deseori, prefer\ s\ se deplaseze pe un itinerar fix, invariabil. E preocupat mai ales de jocuri mecanice constructive. Al\turi de aceste tulbur\ri caracteristice se mai pot, uneori, constata: Anormalit\]i în dezvoltarea abilit\]ilor cognitive cu retardare mental\; Anormalit\]i în postur\ [i comportamentul motor, cu stereotipii deosebit de intens manifestate, r\spunsuri ciudate fa]\ de stimuli (cu insensibilitate fa]\ de unii [i suprasensibilitate fa]\ de al]ii). Poate s\ nu reac]ioneze la zgomote puternice, dar reac]ioneaz\ la cele slabe. Anormalit\]i în alimentare, b\ut, somn. Anormalit\]i ale dispozi]iei care poate fi labil\, cu aparent\ indiferen]\ fa]\ de orice alternînd cu anxietate generalizat\ sau fric\ major\ în anumite împrejur\ri; comportament agresiv. în func]ie de gravitatea tulbur\rii în cursul personogenezei unele tulbur\ri se pot ameliora printr-o aten]ie special\ [i tratament pîn\ la v=rsta adult\. în mod obi[nuit, cel care a suferit de acest tip de disontogenez\ r\mîne pentru toat\ via]a un defectiv-handicapat cu simptome specifice, în sensul dificult\]ii de comunicare interpersonal-social\. 3. Disontogeneza ce conduce la particularit\]i tipologice [i deficien]e minore ale personalit\]ii (personalit\]i particulare sau accentuate) Personalit\]i particulare (accentuate) Mul]i clinicieni [i psihopatologi identific\ un grup de persoane care de[i nu pot fi etichetate ca patologice, prezint\ o serie de particularit\]i ce pot fi considerate ca importante în evaluarea „terenului" pe care apar cu predilec]ie st\rile psihopatologice. Aceasta, mai ales în perspectiva explic\rii unor aspecte patoplastice [i a sus]inerii unor direc]ii terapeutice. Aceste particularit\]i se refer\, pe de o parte, la accentuarea unor tr\s\turi caracteriale, pe de alt\ parte, la unele deficien]e minore ale personalit\]ii, atît global (deficit în for]\, independen]a [i maturitatea „eului"), c=t [i sectorial (disabilit\]i în rezolvarea problemelor, în controlul stressului, în capacitatea de rela]ionare sau capacitatea de a se bucura). O personalitate accentuat\ poate s\ nu atrag\ prin nimic aten]ia psihiatrului p=n\ la apari]ia unui episod psihopatologic. Uneori ea poate fi identificat\ în contextul supravegherii unor grupe cu risc crescut sau, în general, în cadrul studiilor popula]ionale. In principiu, persoana particular\ poate fi considerat\ ca mai predispus\ pentru a dezvolta tulbur\ri psihopatologice dec=t media popula]iei. Dar, într-un caz concret, ea poate fi compensat\ printr-un ansamblu de factori contextuali de „nonvulnerabilitate". Se cere subliniat faptul c\, conceptul de „vulnerabilitate pentru boli psihice" (în general [i în special) nu se suprapune cu cel de „personalitate accentuat\". Vulnerabilitatea crescut\ poate fi întîlnit\: la persoane „normale" [i la cele „particulare", la cele patologice (dizarmonic psihopate) precum [i la cele grav defective. Comentariul privitor la persoanele particulare în aspectul s\u tipologic se refer\, de obicei, la adultul normo-intelectual. Cei subdota]i intelectual sunt [i ei, desigur, calificabili [i clasificabili jn conformitate cu o tipologie predominent temperamental\. In cazul celor supradota]i apare mai important\ manifestarea creatoare, opera, iar tipologia privitoare la stilul caracterial poate fi comentat\ în-subsidiar. Totu[i, nu este rar, ci chiar frecvent ca persoanele supradotate în anumite direc]ii s\ prezinte caracteristici proprii persoanelor particulare [i s\ fie vulnerabile psihopatologic. Faptul trebuie s\ preocupe psihopatologia ([i,

7

în special, pe antropologii psihopatologi) pentru a putea identifica acele cazuri care, cu un anumit suport psihologic organizat [i oferit din exterior, pot s\ se manifeste la un randament crescut sau pot evita tulburarea psihopatologic\ e[uarea [i trecerea în anonimat, cu tot poten]ialul de creativitate prezent. In comentariul persoanelor particulare sunt de abordat dou\ aspecte interconectate. Pe de o parte, tipologia lor caracterial\ particular\, pe de alt\ parte, deficien]ele globale [i sectoriale ale „eului". A[a cum s-a mai spus, acestea din urm\ pot fi comentate în termeni de: imaturitate, sl\biciune, insuficient echilibru interior [i toleran]a la frustrare sc\zut\, insuficienta abilitate de a realiza un echilibru între nevoi (dorin]e, preten]ii) [i ofertele exterioare sau exigen]ele interioare. „Sl\biciunea eului", ca expresie generic\ pentru grupul persoanelor particulare, indic\ sau sugereaz\ [i o insuficient\ capacitate de manifestare [i realizare. Subiectul este într-o m\sur\ apreciabil\ problematizant [i egodiston; aceste caracteristici diferen]iaz\ persoanele particulare de cele psihopate care, chiar dac\ nu sunt întotdeauna egosintone, smt mai pu]in pro-blematizante [i mai tran[ante ain decizie [i ac]iune, mai ales în perspectiv\ deontic\ [i moral\. In cazul persoanelor particulare nu mtîlnim o disstructur\ major\ a personalit\]ii care s\ interfereze serios cu integrarea [i func]ionarea ei social\, la fel ca în cazul psihopatiilor. în caracterizarea tipologic-caracterial\ a unei persoane se iau în considerare desigur factori temperamentali [i caracteriali. Reamintim c\ prin temperament se în]elege planul predominent înn\scut, atematic [i nemotiva]ional al structurii persoanei, constînd din sociabilitate, emotivitate, energie biopsihic\, vitez\ de derulare a proceselor psihice etc. Aspectul caracterial este pre-dominent c=[tigat prin experien]a tr\it\ [i se refer\ la stilul de raportare interpersonal-social\ (precum [i la sine [i, la lume în general) a persoanei. Elementele mai importante care permit o caracterizare pregnant\ a persoanei (particulare, dar [i normale sau patologice) sunt: 1. Atitudinea interpersonal-social\ de baz\, incluzînd modul constant al persoanei de a se raporta la al]ii, de a interpreta raportarea altora la sine [i de a se raporta la sine. Corelat\ acestei atitudini este în mare parte dispozi]ia afectiv\ de baz\, emotivitatea, afectivitatea tranzitiv\, sociabilitatea. 2. Elaborarea motiva]iei, decizia [i trecerea la act, reactivitatea fa]a de evenimente, perseveren]\ în ac]iune. în strîns\ corela]ie cu stilul ac]iunii este felul în care subiectul se raporteaz\ la ordine [i realizeaz\ ordinea, precum [i capacitatea sa imaginativ\. Nivelul pulsional bazai asigur\ fondul energetic al persoanei, dar particip\ [i la configurarea profilului nevoilor personale, a dorin]elor [i preten]iilor. Acela[i lucru se poate spune [i despre nivelul moral. Un profil caracterial al particularit\]ilor persoanei poate rezulta din inventarul nevoilor sale bazale, a dorin]elor [i preten]iilor sale pulsionale, sociale [i morale, a[a cum vom comenta în ultimul capitol al c\r]ii. Dar, un contur suficient de pregnant [i simplu apare [i pe baza celor dou\ domenii, mai sus-men]ionate, care au fost de fapt utilizate în caracteriologiile tradi]ionale. Diversele tipologii caracteriale sistematice- se pot constitui ]inîndu-se cont de c=teva dimensiuni (sau criterii) de baz\ (2, 3, 4) prin combinarea c\rora se constituie un num\r finit de clase tipologice. Desigur, unele cazuri (pu]ine la num\r) se încadreaz\ perfect într-una din clasele descrise (caz tipic, caz [coal\), pe c=nd altele se încadreaz\ concomitent în mai multe clase sau se încadreaz\ dificil în tipologia sistematic\ respectiv\. Aceast\ modalitate „dimensional\" a tipologiei (care are la baz\ definirea unui caz prin utilizarea unui anumit num\r de „criterii-dimensiuni" ce se combin\ variat) are o important\ tradi]ie. Complementar ei a fost tot timpul cultivat\ [i o modalitate de abordare „categorial\", în cadrul c\reia principalele clase tipologice se definesc printr-un mic set pregnant de caracteristici (# tr\s\turi de personalitate) f\r\ s\ fie invocat\ varia]ia cantitativ\ a unor parametri. în perspectiva „personalit\]ilor particulare" este mai util\ o tipologie cu punct de plecare categorial, care s\ permit\ corelarea acestor tipuri cu „personalit\]ile patologice" (dizarmonic-psihopate) [i cu marile clase ale nosologiei psihiatrice. în alt\ direc]ie, „persoanele particulare" au [i o replic\ în aria deplinei normalit\]i care este îns\, în mod firesc, mult mai

8

bogat\ [i nuan]at\. Deficien]e minore ale personalit\]ii (ale eului [i ale abilit\]ilor speciale) Concomitent cu particularit\]ile caracterial-tipologice pot fi prezente [i alte caracteristici pozitive sau negative ale personalit\]ii. Dintre cele negative, deficitare, se cer identificate [i comentate dou\ aspecte: • deficien]e globale ale “eu”-lui; • deficien]e speciale a unor abilit\]i. Deficien]ele eului. Conceptul de „eu" a fost esen]ial pentru psihopatologie, fie ea de inspira]ie psihanalitic\, fenomenologic\, interpersonal\, comportamentalist\ etc. To]i psihopatologii ati conceput eul ca un centru de sintez\ a func]iilor psihice în cadrul raport\rilor situa]ionale, ca topos al subiectivit\]ii [i identit\]ii persoanei. Deficien]ele de ansamblu ale eului au fost concepute din perspectiva „imaturit\]ii" (de c\tre psihanaliza freudian\), din cea a unei insuficiente structur\ri prin individua]ie (Jung), din cea a unei insuficiente organiz\ri prin delimitare, consisten]\ [i deschidere - Schaffterer etc. ~n cazul persoanelor particulare întîlnim deficien]e minore sau medii ale eului, considerat ca nucleu al persoanei con[tiente. De aceea vom comenta în continuare unele aspecte ale acestei probleme: Itnaturitatea „eului" din perspectiva insuficientei independen]e echilibrate. Aceast\ situa]ie poate fi tr\it\ la v=rsta adult\ sub forma unei nevoi crescute de dependen]\ interpersonal\, mai evident\ sau mai mascat\. Uneori, subiectul caut\ [i dore[te protec]ia [i/sau dirijare din partea altora, mai maturi [i echilibra]i [i/sau mai dominatori. El accept\ dirijarea din partea altora sau a ni[ei psihologice umane în care exist\, se conformeaz\ acesteia [i se simte derutat [i în pericol, dac\ o p\r\se[te. Forme mai mascate ale dependen]ei interpersonale constau din nevoia de a fi mereu în prezen]a altora, de a fi mereu în centrul aten]iei (admirat sau comp\timit), de a avea un suport sigur în persoane ([i spa]ii umane) securizante. Persoana insuficient de independent\ prin ea îns\[i (prin deficien]a de maturitate a eului s\u) mai poate fi compensat\ prin identificarea pîn\ la confundare cu statute [i roluri sociale, prin protec]ia pe care o asigur\ un univers uman hiperordonat sau prin ascunderea în spatele muncii [i performan]elor relativ interpersonale. Deficien]a de independen]\ a eului poate fi resim]it\ ca anxiogen\, mai ales în perspectiva contactului cu persoane [i situa]ii noi, care ar putea ridica probleme sau s-ar putea manifesta agresiv fa]\ de subiect. De aceea, unele persoane particulare adopt\ o strategie de „]inere la distan]\" a altora, prin suspiciune, polite]e, ritualuri sociale etc. [i astfel, nu le permite o prea mare apropiere de intimitatea personal\, zona în care subiectul nu se simte suficient de st\pîn pe sine. - Un alt aspect al deficien]ei (imaturit\]ii) eului const\ în intoleran]a la frustrare. Subiectul resimte nevoia de satisfacere imediat\ a dorin]elor sale, o incapacitate de a amîna, de a elabora strategii pe termen mai lung (conduse de sine însu[i) pentru a realiza obiectivele principale ale existen]ei sale. Apare astfel la iveal\ o deficien]\ a organiz\rii timpului tr\it [i a identit\]ii proprii. Dorin]ele pe termen scurt se cer imediat satisf\cute, f\r\ capacitate de amînare, altfel subiectul tr\ind o intens\ nemul ]umire. Obiectivele pe termen mediu sunt cu greu urm\rite cu perseveren]\, iar e[ecurile de circumstan]\ demoralizeaz\ [i demobilizeaz\ persoana. Durata interioar\, în sens de suport temporal al identit\]ii subiectului, se constituie dificil [i insuficient de solid. Stima de sine reprezint\ un aspect esen]ial al eului, care devine cu atît mai problematizam cu c=t echilibrul e mai frust. Aceast\ „stim\ de sine" e dependent\ în egal\ m\sur\ de eveni mentele obiectiv tr\ite [i de interpretarea lor. De aceea, ea poate fi mult modificat\ prin factorii subiectivi, de atitudine apreciativ\ [i interpretativ\, care o minimalizeaz\ sau o exacerbeaz\.

9

Alunecarea în afara perimetrului normalit\]ii se petrece în contextul în care se modific\ semnificativ dispozi]ia atitudinal\ a persoanei (în sens depresiv, megaloman, interpretativ-rela]ional etc). în sfîr[it, se poate men]iona, ca deficien]\ a eului, insu ficienta identitate cu sine. Subiectul nu realizeaz\ limite tran[ante pentru propriul eu, o structur\ bine ierarhizat\ [i fundamentat\ pentru op]iuni evidente (în ceea ce prive[te atitudinile, p\rerile, convingerile) a propriului eu. El apare ca lipsit de puncte de vedere proprii [i de argument\ri pentru op]iunile sale, ajungînd s\ accepte cu u[urin]\ pe cele ale altora, pe care-i întîlne[te circumstan]ial sau care încearc\ s\-l domine [i s\-1 dirijeze. Uneori, imaturitatea eului, prezent\ la adultul t=n\r poate exprima doar o întîrziere în orarul personogenezei, independen]a matur\ fiind atins\ mai tîrziu. Alteori aceast\ imaturitate persist\ mai tîrziu sau toat\ via]a. In unele cazuri s-ar putea analiza ipoteza c\ o anumit\-persoan\ se formeaz\ în perioada infantojuvenil\ astfel `nc=t e predispus\ spre „fixarea" [i „func]ionarea" la nivelul unei anumite vîrste standard. Unii r\mîn toat\ via]a adolescen]i, al]ii sunt de la începutul vie]ii cu caracteristici de om adult sau b\trîn. Persoanele cu eu imatur prezint\, deseori, dificult\]i în întemeierea unei familii proprii sau în buna func]ionare a acesteia. Ei sunt, deseori, în continuare dependen]i [i influen]a]i de familia de origine [i la v=rsta lor matur\. în rela]iile interpersonal-intime, cum sunt cele de cuplu, cele de so]-so]ie, apar, deseori, probleme de compensare reciproc\ particular\ sau de tensiune [i dezadaptare reciproc\. Se pot constitui astfel cupluri de tip sado-masochist sau, dac\ se reunesc dou\ persoane care fiecare resimte nevoia de protec]ie [i siguran]\ din partea altuia, ambii tr\iesc împreun\ nemul]umirea unei anxiet\]i prin lipsa de siguran]\ [i fermitate, din partea celuilalt. Sau, dou\ persoane care sunt ambele suspicioase [i hiperexpresive, constituie un cuplu în permanen]\ tensionat. Desigur, c\ îns\[i constituirea cuplurilor intime depinde de unele caracteristici psihologice ale partenerilor ea nefiind cu totul întîmpl\toare. Aceste aspecte sunt, uneori, mai profunde psihologic dec=t ceea ce se putea constata la nivelul abord\rii tipologico-caracteriale, a[a.cum punea deja problema Szondy. Aceast\, problem\ r\mîne deschis\ [i trebuie s\ fie mereu în aten]ia psihopatologului. • Disabilitâ]i sectoriale. Acestea se coreleaz\ cu deficien]ele de ansamblu ale eului, dar pot [i trebuie s\ fie tratate separat. Vom men]iona: Disabilitâ]i corporale perceptivo-motorii sau energetice. Acestea influen]eaz\ negativ capacitatea individului de a comunica cu al]ii [i de a face fa]\ situa]iilor de via]\ problematice, necesitînd strategii de compensare. Deficien]ele de vedere, de auz, de mers, de utilizare a mîinii pot greva dezvoltarea personalit\]ii [i afirmarea social\, chiar în cazul unei capacit\]i mentale normale. Deficien]ele func]iilor organice care determin\ limitarea capa cit\]ii de efort fizic sunt [i ele de luat în considerare. Disabilitâ]i psihice privitoare la capacitatea individului de a controla situa]iile, de a face fa]\ situa]iilor problematizante sau/ si stressante (capacit\]i de „coping" Pot fi prezente diverse deficite în abilitatea persoanei de a rezolva diverse situa]ii roblematice ale vie]ii de zi cu zi sau în împrejur\ri mai dificile [i solicitante. Analitic, este, în primul rînd, important a clarifica cum percepe [i în]elege persoana în cauz\ situa]ia dat\ [i cum circumscrie [i define[te ea problema c\reia trebuie s\-i fac\ fa]\. In afara unor posibile distorsiuni la acest nivel mai pot fi deficien]e în imaginarea de solu]ii pentru rezolvarea problemelor (solu]ii directe, solu]ii alternative). Apoi, poate fi prezent\ o evaluare inexact\ a resurselor de care dispune (resurse personale sau la care poate face apel). Mai pot exista eficien]e în trecerea la act, insuficient\ energie pentru a finaliza ac]iunea etc. - Un domeniu important în care pot exista deficien]e aparent minore, dar care joac\ un ol important, este cel al rela]ionalii sociale. Adic\, abilitatea subiectului de a se raporta la al]ii* de a face cuno[tin]e, de a comunica verbal [i extraverbal, de a formula clar [i conving\tor problemele sale, de a inspira încredere. [i la fel, capacitatea de a asculta [i în]elege, de a implica pe al]ii în problemele proprii, de a-[i face rela]ii sociale de durat\. In rezolvarea diverselor probleme curente sau în situa]ii de criz\ sprijinul altora este important.

10

El depinde, desigur, de re]eaua social\ (re]eaua de suport social) pe care subiectul o are. Dar, îns\[i constituirea acesteia depinde de capacit\]ile de rela]ionare social\ ale persoanei. în plus, în anumite situa]ii speciale, este important ca subiectul s\ poat\ implica pe al]ii în problemele sale, în spijinirea sa, fapt ce depinde, de asemenea, de capacitatea sa de rela]ionare social\. Capacitatea individului de „a controla stressurile"este un alt factor important. Stressul se refer\ la o solicitare intens\ [i la o tr\ire negativ\ psiho-corporal. El apare, deseori, f\r\ voia, pre vederea [i implicarea subiectului, dominîndu-1. Totu[i, individul poate dezvolta strategii de dozare a efortului, de relaxare, de evitare a unor aspecte, de corectare a efectelor negative, de cre[tere a disponibilit\]ilor proprii, inclusiv prin implicarea altora. Uneori, tr\irile stressante rezult\ din rela]iile cu alte persoane. [i în aceste împrejur\ri pot fi utilizate strategii de reducere a st\rii de stress sau a consecin]elor acestuia pentru subiect. Deficien]a capacit\]ilor de „coping" cu stressul încarc\ constant [i cumulativ persoana predispunînd-o spre decompens\ri psihopatologice. O alt\ disabilitate important\ în contextul celor discutate mai sus este incapacitatea de a se bucura, de a ob]ine satisfac]ii de via]\, reconfortante [i care compenseaz\ stressul. Aceasta se refer\ atît la via]a de zi cu zi, care se poate desf\[ura f\r\ perioade de relaxare, mul]umire, pl\cere, satisfac]ii c=t [i la perioade mai îndelungate de timp, subiectul tr\ind în permanen]\ doar e[ecuri [i niciodat\ împliniri. Desigur, satisfac]iile [i împlinirile depind în mare m\sur\ de circumstan]e exterioare, dar [i de strategiile de ac]iune, evalu\rile [i concep]ia despre sine [i via]\ a persoanei. Pot fi prezente [i alte „deficien]e" care trebuie considerate în perspectiva-ansamblului structurii persoanei, a tipologiei sale caracteriale, a drumului de via]\ [i a ni[ei sale ecologice. Astfel putem men]iona: deficien]a în a-[i formula obiective sau proiecte consistente, de a controla via]a instinctivo-afectiv\, de a înv\]a din experien]ele de via]\ etc. Mai men]ion\m ca un aspect aparte, dificultatea sau incapacitatea unor persoane de a transpune în exprimare [i limbaj comunicabil tr\irile sale afective con[tiente [i incon[tiente. Aceast\ „alexitimie" a fost incriminat\ în etiopatogenia suferin]elor psihosomatice, precum [i a altor tulbur\ri ca, de exemplu, depresia. - în sfîr[it, men]ion\m disabititatea de ordin general care rezult\ dintr-o redus\ dotare [i cultivare a inteligen]ei, precum [i dintr-o educare insuficient\. Acest fapt creeaz\ premize mai dificile pentru colaborarea cu medicii [i psihoterapeu]ii pentru în]elegerea propriei tulbur\ri [i pentru co-partictparea- la vindecare, pentru transformarea pacientului într-un coderapeut. Ansamblul disabilit\]ilor expuse pot fi prezente nu doar la persoanele particulare - cu o insuficient\ structurare a eului - ci [i la persoanele patologice (dizarmonic-psihopate), precum [i în st\rile defective ce urmeaz\ unor episoade psihopatologice majore. 4. Disontogeneza ce conduce la formarea unor personalit\]i patologice (dizarmonic-psihopate) Ca o consecin]\ a personogenezei perturbate se poate constitui la v=rsta adult\ o persoan\ cu o structur\ dizarmonic\ [i comportament dissocial. Se produce astfel un defect al personogenezei de alt tip dec=t cel predominent intelectual (oligofren) sau de comunicare (autist) care au fost deja comentate. Persoana are un intelect în limite normale. Sociabilitatea, de[i perturbat\ în unele aspecte, nu marginalizeaz\ major persoana. în schimb, aceasta se integreaz\ dificil în via]a comunitar\ ordonat\ de norme [i legi pe care le încalc\ frecvent, dovedind deseori [i importante deficien]e în judecarea moral\. Cazul acestor „personalit\]i patologice" a preocupat psihiatria înc\ din secolul XIX, fiind binecunoscut\ eticheta [i circumscrierea cazurilor de „moral insanity" f\cut\ de Prichard. în sistematica nosologic\ clasic\ a lui Kraepelin personalit\]ile patologice au fost deja corelate cu psihozele endogene nedezvoltate suficient sau defective [i cu suferin]ele organic-cerebrale ca st\ri sechelare (de[i Kraepelin accepta [i existen]a patologic\ a unor persoane „perverse"). Ulterior, K. Schneider a încercat s\ nege aceste corela]ii, considerînd psihopatul ca o variant\ antropologic\. Tendin]a actual\ este de a reveni la prima perspectiv\ men]ionat\, dar cu diferen]ierea cazului

11

special al psihopatului sociopat, pe care literatura anglo-saxon\ 1-a considerat, întotdeauna, o problem\ aparte. Circumscriere. Cadrul clinic al personalit\]ii dizarmonic psihopat\ poate fi caracterizat prin urm\toarele: Un defect în sens de dizarmonie caracterial\ grav\ [i persistent\ ce se exprim\ prin diverse tipologii; Tulburarea interfereaz\ negativ (anormal, perturbator)cu existen]a interpersonal-social\ a individului: apar compor tamente dissociale evidente; judecarea moral\ poate fi [i ea deficitar\; Tulburarea apare ca o consecin]\ a disontogenezei persoanei, astfel `nc=t diagnosticul se formuleaz\ la adultul normo-intelectual; anormalitatea este anevolutiv\ prin sine [i greu (sau deloc) influen]abil\ prin educa]ie, sanc]iuni [i chiar terapie. Alte caracteristici care precizeaz\ [i nuan]eaz\ cele men]ionate mai sus, dar asupra c\rora nu exist\ un consens [i nu se întîlnesc obligator la toate cazurile (fiind mai specifice la „sociopat" considerat ca un fel de tip nuclear) ar fi: Egocentrismul hedonic: subiectul urm\re[te propriilepl\ceri [i interese f\r\ a ]ine seama dc'al]ii; el consider\ c\ totul îieste permis; Egosintonie: subiectul este de acord cu comportamentul s\u; Extrapunitivitate: în situa]ii conflictuale consider\ c\ altule de vin\ [i nu el: Face s\ sufere pe al]ii mai mult dec=t sufer\ el însu[i; Atitudinea activ\ ([i hetero-agresiv\) predomin\ asupracelei inhibate; Psihorigiditatea, lips\ de adecvare nuan]at\ la situa]ii, nuînva]\ din experien]\. Detaliind pu]in caracterizarea de mai sus (privitoare la dizarmonia caracterial\) se poate men]iona c\ subiectul psihopat realizeaz\ o „testare a realit\]ii" distorsionat\. Adic\, el inter-preteaz\ anormal atitudinea celorlalte persoane fa]\ de sine, se raporteaz\ anormal la al]ii [i la sine, realizeaz\ o anormal\ evaluare a propriului eu (ca valoare, capacit\]i, rela]ionare, pozi]ie în lume). El nu evalueaz\ corect informa]iile care definesc pozi]ia sa real\ în raport cu al]ii în mijlocul comunit\]ii. In plus, nu reu[e[te o rela]ie intim\, armonioas\ [i de durat\ cu altul, de tipul dragostei sau prieteniei autentice. De asemenea, diversele nivele [i structuri func]ionale ale personalit\]ii prezint\ varia]ii cantitative [i calitative semnificative, nemaiintegrîndu-se armonic în ansamblul eului. Aceast\ perturbare se refer\ la: - afectivitate (în sens de dispozi]ie afectiv\ bazal\, emotivitate [i afectivitate tranzitiv\);

12

planul vie]ii instinctivo-pulsionale (alimentar, agresiv,sexual) care nu mâi e controlat suficient de c\tre subiect, nu semai integreaz\ armonic în via]a persoanei; se manifest\ anormal, aberant, pervers;tulbur\ri în planul motiva]ional, decizional [i al compor tamentului reactiv [i volitiv (abulie, decizii scurt circuitate, comportament rigid etc). în perspectiva func]ion\rii interpersonal-sociale (= comportamentul dissocial corelativ disstructurii caracteriale) exist\, de asemenea, mai multe variante: - conflicte interpersonale grave (agresive) repetate, perturbarea vie]ii ordonate a colectivit\]ii (prin tensionarea constant\a grupului, prin dezorganizarea programului comunitar datorit\faptului c\ ceilal]i nu se pot baza pe promisiunile psihopatului, înc\lcarea normelor [i legilor, delicte, comportamente anetice. Perspectiva dissocial\ a comportamentului psihopatului, se cere diferen]iat\ între polul comisiv-perturbator la o extrem\ [i cel de izolare [i deta[are social\ la alt\ extrem\. în circumscrierea personalit\]ilor dizarmonic-psihopate s-a pus, uneori, mai mult accentul pe dizarmonia structurii caracteriale, iar, alteori, mai mult pe comportamentul dissocial. Din ultima perspectiv\ au ap\rut no]iunile de „sociopatie", „persoan\ anetopat\", „psihopat sociopat-anetopat". Pentru unii autori doar aceast\ ultim\ variant\ ar constitui „personalitatea psihopat\" propriu-zis\. L\sînd la o parte op]iunile extreme, în prezent pare destul de evident c\ din ansamblul persoanelor dizarmonice cu comportament dissocial se deta[eaz\ o clas\ aparte care nu are corespondent în alt domeniu al patologiei psihiatrice [i pentru care nucleul perturb\rii îl constituie comportamentul anetopat [i dissocial, manifestat constant înc\ dinainte de pubertate [i prezent în toate ariile existen]ei sociale. în afara acestui tip „sociopat" restul personalit\]ilor dizarmonic-psihopate pot fi, în principiu, corelate cu alte tulbur\ri psihiatrice. Persoanele dizarmonic-psihopate se îndep\rteaz\ - atît în organizarea propriei existen]e, c=t [i în func]ionarea [i în manifestarea lor social\ - de norma statistic\ [i cea ideal-valoric\ a unei socio-culturi, a colectivit\]ii în care tr\iesc, adic\ de modelele „normale", socialmente acceptate, de manifestare [i comportament. Dar, între persoanele ce pot fi evaluate ca avînd un caracter [i un comportament „normal", „particular" [i „dizarmonic-psihopat" (patologic) exist\ desigur tranzi]ii. Astfel `nc=t, diagnosticul acestora din urm\ este, deseori, dificil [i presupune nu doar multiple informa]ii, ci [i o op]iune din partea diagnosticianului. Aceasta cu atît mai mult cu c=t dizarmonia caracterial\ [i manifest\rile dissociale consecutive pot fi mascate sau compensate prin habitudini sociale sau de grup, prin conjuncturi socio-culturale speciale (r\zboi, bulversare social\) sau prin autocontrolul pe care-1 pot realiza persoanele inteligente. Dar, pe lîngâ contimuunul tranzi]iei spre normalitate se poate eviden]ia [i o tranzi]ie spre patologia psihiatric\ major\, patologie care, de obicei, se manifest\ prin „episoade". E vorba de „cazurile grave" de dizarmonie caracterial\ care se apropie clinic de modalit\]ile de manifestare ale psihozelor endogene (de tip schizofren, delirant, afectiv). Aceste cazuri grave de tulburare ale personalit\]ii, marginale psihozei, ar trebui considerate ca un grup aparte al nosologiei psihiatrice:

13

Perspectiv\ tipologic\. Pe ling\ elementele de caracterizare general\"- privitoare la disstructura caracterial\ [i comportamentul dissocial corelativ - din caracterizarea persoanelor dizarmonic-psihopate face parte, în mod direct, [i descrierea tipologic\, care particularizeaz\ aceste aspecte. Aceast\ tipologie este ghidat\ de caracteristicile clinice ale marilor entit\]i noso-logice psihiatrice de care majoritatea persoanelor dizar-monic-psihopate (cu excep]ia sociopatului anetopat) se apropie. Vom prezenta ini]ial un tabel în care sunt puse în paralel aceste tipuri, dup\ care vom trece în revist\ descrierea acestora. Men]ion\m c\ [i la acest nivel, la fel ca [i la cel al persoanelor particulare, se ridic\ problema [i tensiunea dintre perspectiva dimensional\ [i cea categorial\. ~n ceea ce prive[te etichetarea, în prezent exist\ un consens ca s\ se foloseasc\ termeni împrumuta]i din nosologia psihiatric\; fapt ce diferen]iaz\ calificarea clinic\ (nosologic\) a persoanelor patologice (dizarmonic-psihopate) de cea neclinic\, a persoanelor particulare:

Personalit\]i accentuate Personalit\]i dizarmonice Patologie psihiatric\ dominatorul exclusivist sociopatul-anetopat

suspiciosul lupt\tor paranoiacul “paranoidul" paranoia

hipersociabilul euforic hipomaniacalul mania extrapunitivul iritabil-

exploziv explozivul suferin]a organic\

cerebrala (epilepsia)

adezivul perseverent

hiperexpresivul histericul

captativ-egofil histrionicul histeria

formalistul perfec]ionist anankastul tulburarea obsesiv compulsiv\

ambivalentul nehot\rît psihastenul anxiosul evitant anxietate

instabilul emotiv atitudinal instabilul emotiv atitudinal ciclotimia

însinguratul depresiv depresivul depresia

ambi]iosul hipoergic astenicul astenia

indiferentul deta[at schizoidul-schizotipalul schizofrenia

supusul f\r\ voin]\ abulicul toxicomania

14

~n tabelul prezentat, o serie de tipuri se raporteaz\ (în principiu) la psihozele endogene (paranoicul, schizoidul, hipo-maniacalul, instabilul-emotiv, depresivul); altele la tulbur\ri de tip nevrotic (histericul, anankastul, astenicul, anxiosul, fobicul) sau la toxicomanie (abulicul, psihastenul). Cazurile din prima parte a listei se manifest\ mai mult activ-comisiv pe cînd cele din partea a doua mai mult-prin retragere [i evitare. Din toate categoriile pot exista cazuri de intensitate medie sau grav\. O men]iune important\ este aceea c\ formele „pure" sunt rare în practic\ întîlnindu-se, de obicei, diverse combina]ii. [i la acest nivel se cere subliniat faptul c\ diferen]ierea între perspectiva categorial\ [i cea dimensional\ este doar principial\ [i par]ial\. Fiecare tip categorial este, de fapt, un construct teoretic care reune[te o serie de tr\s\turi de personalitate în jurul unui nucleu sau a unei tr\s\turi esen]iale, în realitatea clinic\ fiind prezente în mod obi[nuit persoane care se prezint\ ca o combina]ie a acestora, cu dominarea tr\s\turilor esen]iale ale unui tip [i cu prezen]a în propor]ii variate a tr\s\turilor esen]iale ale altui tip-categorie: O ultim\ problem\ ce o men]ion\m la acest nivel este cea a constitu]iei corporale care face parte [i ea din dimensiunea persoanei. Dincolo de diverse tipologii morfologice se poate men]iona cazul obezului [i a persoanei foarte slabe constitu]ional. Aceste aspecte corporal-constitu]ionale se cer [i ele eviden]iate atunci cînd e calificat\ (diagnosticat\) o persoan\ deosebit\. Aspecte evolutive. Modelul standard al evolu]iei, care a fost men]ionat deja o dat\ cu circumscrierea, ar fi urm\torul: Persoanaj dizarmonic-psihopat se constituie ca o consecin]\ a disontogenezei, a perturb\rii întregului proces de perso-nogenez\. Ca atare, ea este diagnosticabil\ doar la v=rsta adult\, este anevolutiv\ prin sine [i pu]in influen]abil\ prin experien]e de via]\, prin încerc\ri de educa]ie [i terapie. în raport cu acest model standard (care nu asimileaz\ conceptului tulbur\rile de comportament din perioada infantojuvenil\ care progresiv se pot compensa) sunt posibile urm\toarele variante: Debutul sau manifestarea clinic\ se produce evident doar la v=rsta adultului t=n\r - sau chiar în perioada vîrstei adulte - f\r\ prezen]a unor tulbur\ri evidente de comportament [i caracter în perioada pubertar\ [i adolescentin\ (sau chiar mai devreme), în aceste cazuri e de presupus o vulnerabilitate crescut\ a persoanei care a fost compensat\ prin factori interpersonali, de grup familial [i socioculturali pîn\ în momentul în care subiectul trebuie s\ se afirme cu adev\rat independent; [i cînd fundalul acoperit al disstructurii caracteriâle - care las\ impresia de pseudonormalitate - iese la iveal\ [i persist\ ulterior constant, dup\ modelul psihopatie tipic. Evolu]ie oscilant\, în sensul existen]ei unor perioade în cursul c\rora disstructura [i comportamentul dissocial sunt foarte evidente [i a altor perioade de via]\, în care anormalitatea pare a se atenua, oricum nemaifiind în prim plan sau evident\. La aceasta poate contribui: oscila]iile endotime periodice ale persoanei; particularit\]i psihologice care depind de momente ale ciclurilor vie]ii; posibile compens\ri în contextul unor medii în anumite situa]ii socio-culturale, cu anumite permisivit\]i specifice, cu oferta unor statute [i roluri sociale care compenseaz\ persoana etc; existen]a unor cicluri de manifestare social-psihopatic\ în sensul c\, într-un nou mediu, psihopatul nu-[i valideaz\ o perioad\ de timp valen]ele dissociale, pîn\ cînd ajunge progresiv la tensiune [i conflict; ulterior, ciclul reîncepe într-un alt mediu. ~n cazul persoanelor inteligente este posibil ca totu[i prin experien]a de via]\ s\ se cî[tige capacitatea de realizare a unor strategii de cooperare cu grupul social, de compensare a tendin]elor dizarmonice. Apari]ia secundar\ a tulbur\rii de personalitate. Un alt aspect const\ în aceea c\ dizarmonia caracterial\ de model psihopat poate s\ apar\ secundar, ca un defect al unor suferin]e organic cerebrale (infec]ioase, posttraumatice, toxice, vasculare) sau a unor tulbur\ri psihotice endogene, cum ar fi schizofrenia, psihozele delirante [i tulbur\rile afective. In acest ultim caz, se ridic\ problema rela]iei dintre patologia structural-endogen\ [i cea structural caracterial\,

15

între „tr\s\turi" patologice [i „stare patologic\". O situa]ie special\, comentat\ de clinicieni mai ales în ultimul timp, const\ din modificarea persistent\ de personalitate care apare la v=rsta adult\ dup\ situa]ii deosebit de stressante [i prelungite (de exemplu, lag\r de concentrare) sau reactiv fa]\ de boli cronice (inclusiv boli psihice). Aspecte nosologice. Personalitatea dizarmonic-psihopat\ este considerat\ o entitate nosologic\. Ea poate fi diagnosticat\ ca atare [i în cazul lipsei altor tulbur\ri psihopatologice mai mult sau mai pu]in episodice. Rela]ia cu restul patologiei psihiatrice este variat\. Astfel se pot men]iona: Tulbur\ri psihopatologice. Psihopatul prezint\ mai frecvent dec=t restul popula]iei „st\ri reactive psihopatologice", multe dintre acestea fund consecin]e ale situa]iilor stressante induse de el însu[i. Este frecvent, de asemenea, parasuicidul, toxicomania (alcoolismul), comportamentele de tip impulsiv, perversiunile sexuale. Tulbur\ri de model nevrotic pot apare mai mult ca o fa]ad\ în contextul tendin]ei la rent\. Unele tulbur\ri de tip anxios, fobie, isteric sau obsesiv, pot fi frecvente la unele tipuri. Apari]ia patologiei psihotice endogene se întîlne[te des la anumite tipuri care sunt considerate ca f\cînd parte din „spectrul" bolilor endogene respective (de exemplu, schizoidul [i schizotipalul fac parte din spectrul schizofreniei, hipomaniacalul, depresivul, ciclotimul [i instabilul din spectrul bolilor afective etc.) Rela]ia dintre dizarmonia personalit\]ii - care reprezint\ un diagnostic pe axa II [i, deci, „tr\s\turi" patologice - [i tulburarea psihopatologic\ episodic\ (notat\ pe axa I) este o problem\ ce se cere studiat\ în continuare, mai ales în perspectiva teoriei vulnerabilit\]ii endogene.