In poemul Daimonul meu catre mine, confesiunea eului arata ca “vorba arde,/ verbulputrezeste”. Raspunsul daimonului, ca personaj straniu al poemelor stanesciene, alter ego alinsului, sugestie a setei imperioase, stihiale de acela, va fi ordinulimplacabil: “Schimba-te-ncuvinte precum iti zic". Singurele sanse sunt modificarea limbajului, largirea spatiului derezonanta a semnului, transcenderea limitelor trupului si ale limbajului.

Daimonul este un spirit coracteristic fiintei creatorului, ca un impuls interior, irrational, uneorichiar demonic, care il impinge catre creatie. In dictionarele de simboluri este situate la granitadintre bine si rau, dintre inger si demon

La inceput poate fi vorba de un foc apocalyptic

Cuvantul si implicit creatia, sunt sansa sustragerii omului de la extinctie, a salvarii de laperisabilitate, a eternizarii sale. Proces de transubstantiere a fiintei in cuvant, de metamorfozatotala.

Pana si cuvantul este erodat de conditia unama

Omul nu trebuie sa caute explicatii logice ci sa-si asculte daimonul interior

N. Stanescu a creeat, valorizandu-le original doua simboluri autentice, cu ascendenta inromantism: ingerul si daimonul: ingerul = stare poetica fragile, imprevizibila, efemera, duioasa,la antipod cu daimonul = duhul chinuitor si stimulator in acelasi timp. Il ajuta pe creator saredobandeasca starea de gratie a modelarii lumii prin cuvant.

“Daimonul” ca personaj al unor poeme stanesciene nu este decat o intruchipare a vorbirii caentitate obiectiva, cuvant in act, despre care se lasa impresia ca si-ar rosti avertismentele, sfaturile, chiarversurile inspirate in poet, suprapunandu-i-se. Instanta interioara despre care poetul va spune in“Noduri si semne” ca “vine de departe” ( din traditia straveche a cuvantului), el intruchipeaza setaeimperioasa, stihiala, de a crea, dorinta arzatoare a verbului poetic de a se rosti. Intre poet si Daimon auloc dialoguri, lupte, certuri. Este o modalitate de a dramatiza discursul poetic, de a-l concepe ca vorbirevie, problematizanta. S-ar putea spune, de pilda, ca daca un poet ca Doinas se intorcea la balada(naratiune poetica) ca la o ipostaza suprema a lirismului, Nichita Stanescu vede in scenariul dramatic-liricposibilitatea de a surprinde vorbirea la sursa, acolo unde ea nu este desprinsa de emitent. Emitentuldiscursului dramatic joaca pe viu rolurile vorbirii; cel al discursului epic se refera la fapte si personajedintr-un punct situate in afara lor. “Daimonul” stanescian nu este decat o proiectie a poetului insusi,dedublat in propriul monolog interior.

Poemul de mai sus vine sa incheie un ciclu compact si luminous in care poetul explora epicitatea,(“povestea” sau “epopeea”) pe care o include semnul. Epica Magna oglindeste cu procedee indraznete,prin adevarate sectiuni orizontale si verticale in cuvant ( in sincronia si diacronia semnului epic) conditiatragic-absurda a omului care incearca sa invinga moartea prin cuvant. Ca in nici un alt volum de panaaici, cuvintele sunt cand exaltate, cand planse, turnate cand in sentinte „regale", cand rasucite cureversul si puse in situatii de absurd cutremurator. Odata cu „povestea" cuvantului, este refacuta siistoria „barbara" cu situatiile ei inenarabile, precum si existenta, cu nasterile, durerea, moartea, zborul,cantecul. Amploarea discursului poetic urca pina la „epopeic", incercand sa surprinda cat mai multemomente ale zbaterii existentiale, precum si multitudinea formelor in care aceasta din urma se „rupe"pentru a intra in cuvint. De la „Descrierea lui A" si pana la acest ultim poem se desfasoara secvente in

care, sub amenintarea tulbure a mortii, se nasc scenele sangeroase ale luptelor pentru intemeierea uneivorbiri autentice care sa tina piept timpului. Volumul este unitar cu greu permite selectarea unorsecvente,rupte de cadrul „epopeic" ce le este destinat. Prin spunerea patetica a destinului uman seurmareste permanent un sens luminos : trezirea la constiinta, „deschiderea vederii", cum o numestepoetul, smulgerea din cadrul legitatii oarbe prin afirmarea valorii supreme a vietii, intoarcerea cursuluiepic catre dimensiunile viitorului, prin incercarea de smulgere din trecut (timpul specific acestui gen) sitraire a durerii in prezent, simultan cu spunerea. Sunt numai cateva din sensurile generale pe care EpicaMagna le contine si care nu se dezvaluie imediat cititorului neavizat.

In “ Daimonul meu catre mine” dialogul poetului cu sinele sau dezvaluie o situatie-limita. Daimonul(instanta interioara ) rosteste un avertisment apocalyptic, o neagra vestire: focul distrugator ( timpul,din ce in ce mai amentitat in prezent) va reduce toate elementele la neant, antrenandu-le intr-o miscareinversa celei firesti. Avertismentul Daimonului vizeaza un sens invers de curgere vertiginoasa a timpului,intr-un fel de uriasa palnie de absorbtie, catre origini, un fel de implozie a lucrurilor care nu poate fioprita. Imaginile sunt apocaliptice : inmuierea pietrelor, absorbtia marilor in fluvii, a acestora in rauri siasa mai departe pana la vidul absorbant, provoaca o panica imensa spiritului: “ – Te aud si ce sa fac eu,/chiar daca te aud ce sa fac eu,/ Ce pot sa fac eu “. Solutia “ schimbarii in cuvinte” a trupului, asentimentelor, e numai o solutie in ultima instant. Poetul stie ca nici verbul sau nu este impermeabil latimp : “ vorba arde,/ verbul putrezeste,/ iar cuvantul/ nu se intrupeaza ci se destrupeaza”. In toateipostazele sale (“vorba”, “ verbul”, “ cuvantul”, “numele”) el se “sparge de timp si solutia pare iluzorie”.Revenirea asupra ideii prin utilizarea tuturor sinonimelor cuvantului urmareste sa intareasca lamaximum forta persuasiva a neputintei exprimate in raspunsul poetului. Nichita Stanescu afirma sialtadata ca “ poezia foloseste cuvintele din disperare”. Raspunsul apodictic al daimonului este insa deneclintit – nu exista alta solutie decat schimbarea in cuvinte. Interpretarea posibila a acestui final e capoetului nu-i ramane altceva decat sa preschimbe in cuvant chiar fortele distrugatoare, chiaravestismentul teribil asa cum i-l dicteaza instant sa launtrica, singurul mod de a pune o piedica in caleauriasei entropii si ectropii ce amentita universul si cuvantul. Lucrurile neexprimate cad in ele insele,ectropic, in timp ce spunerea lor in cuvinte le “destrupeaza” si le descompune, printr-un proces inversdecat cel cu care eram obisnuiti. Lucrul absoarbe, iar cuvantul pulverizeaza. Tocmai dare ape fara aacestui absurd proces de tragere in sensuri contrarii trebuie sa devina sarcina rostitorului de cuvinte.