ABORDAREA PE BAZĂ DE ACTIVE ÎN

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

1

CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................3

ABSTRACT....................................................................................................................................5

CAPITOLUL 1................................................................................................................................5

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII – CONCEPTE DE BAZĂ ŞI METODOLOGIE...................5

1.1. Evaluarea întreprinderii - noţiuni generale...........................................................................5

1.2. Întreprinderea – obiect al evaluării.........................................................................................10

Valoarea şi preţul întreprinderii....................................................................................................11

1.3. Diferenţe între evaluarea economică şi cea contabilă..............................................................18

1.4. Cadrul activităţii de evaluare în România.............................................................................22

1.5. Reglementări privind evaluarea întreprinderilor din România.................................................24

1.6. Aplicabilitatea metodelor de evaluare în România..................................................................27

CAPITOLUL II.............................................................................................................................28

ASPECTE METODOLOGICE ALE EVALUĂRII...................................................................28

2.1. Principii, abordări şi metode de evaluare..........................................................................28

2.1.1. Principii de evaluare a întreprinderii...........................................................................28

2.1.2. Abordări şi metode de evaluare...................................................................................31

2.1.3. Abordarea pe bază de active (patrimonială)................................................................35

2.1.4. Procesul de evaluare a întreprinderii...........................................................................42

2.1.4.1. Definirea problemei..................................................................................................42

2.1.4.2. Diagnosticul intreprinderii........................................................................................44

2.1.4.3. Reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale.......................................................52

CAPITOLUL III............................................................................................................................53

STUDIU DE CAZ.........................................................................................................................53

EVALUAREA PATRIMONIULUI UNEI INTREPRINDERI PE BAZA METODEI “ACTIV

NET CORECTAT”........................................................................................................................53

S.C. SIMPLEX PROD S.R.L........................................................................................................53

FĂLTICENI, JUD. SUCEAVA....................................................................................................53

CONCLUZII..................................................................................................................................60

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................62

2

INTRODUCERE

Condiţiile economice actuale de dezvoltare a unităţilor economice impun existenţa unui

spaţiu economic şi financiar bine organizat şi determinat, aplicând, în acest scop, tehnici

specifice şi instrumente manageriale caracteristice economiei de piaţă printre care şi evaluarea.

Dezvoltarea, în România, a activităţii de evaluare a fost condiţionată de transformările radicale

ce au intervenit în economie începând cu anii ′90.

Extinderea procesului de globalizare, direcţionarea economiei spre o dezvoltare durabilă,

tendinţele de mobilizare a capitalurilor au condus spre amplificarea activităţii de evaluare şi

dezvoltarea proceselor de evaluare a bunurilor economice, inclusiv a întreprinderilor. Printre

cauzele mai importante ale unei astfel de amplificări, pot fi considerate: reorganizarea şi

privatizarea întreprinderilor, contopirea, fuziunea, arendarea şi gajarea acestora, formarea

întreprinderilor cu capital mixt, eficientizarea afacerilor în scopul acumulării valorii etc. În acest

sens, vom menţiona că evaluarea unităţilor economice a fost un proces binevenit pentru mediul

economic al ţării, reprezentând un „câştig” important pentru proprietari şi finanţatori, dar şi

pentru piaţa financiară, deoarece, în multe cazuri, capitalurile sunt investite în valori mobiliare.

Deşi amploarea activităţii de evaluare este fără precedent, practic nu au fost realizate

cercetări ample în acest domeniu. Cunoaşterea valorii unităţilor economice, sub impactul

condiţiilor pieţei, poate fi luată drept bază în procesul de determinare a preţului de piaţă al

acestora, fapt ce determină obiectul evaluării. În contextul schimbărilor economice din ţara

noastră legate de economia de piaţă, evaluarea devine un concept actual, care se corelează cu

cererea de pe piaţa serviciilor de evaluare, principalii participanţi ai căreia sunt statul,

întreprinzătorii, băncile comerciale, care acordă împrumuturi în schimbul unor garanţii

asigurătorii. De aici apare necesitatea stabilirii valorii juste a patrimoniului, care se oferă în gaj

băncilor, evaluatorii confruntându-se cu un spectru larg de probleme legate de corectitudinea

estimării valorii gajului şi alegerea metodelor şi tehnicilor de evaluare adecvate, care impun

reconsiderarea conceptului şi noţiunii evaluării ţinând cont de condiţiile economice ale României

perfecţionarea cadrului evaluării şi a procesului propriu-zis de evaluare.

Amplitudinea soluţionării problemelor menţionate depinde de nivelul dezvoltării

aspectelor legale, profesionale şi metodologice; de scopul şi sarcinile participanţilor la procesul

de evaluare, printre care instituţiile financiare, inclusiv băncile financiare. Interesul sporit al

finanţatorilor pentru evaluare este condiţionat de stabilirea valorii juste a garanţiilor constituite la

credite în vederea finanţării, pentru evitarea subevaluării sau a supraevaluării gajului, pentru

3

diminuarea riscului creditar şi a creditelor problematice, ceea ce necesită revederea permanentă a

strategiilor bancare privind creditarea agenţilor economici şi gestiunea riscurilor bancare.

Intr-o economie de piata functionala evaluarea intreprinderilor reprezinta o necesitate

continua care vizeaza stabilirea valorii afacerii la un moment dat, masura avutiei reale dar si

posibilitatea de sporire a bogatiei in perioada ce va urma.

Acest fapt poate insemna ca evaluarea intreprinderii nu reprezinta doar stabilirea valorii

unor proprietati sau bunuri din patrimoniul acesteia, ci si determinarea reala a capacitatii

intreprinderii de a genera fluxuri (profit, cash-flow, dividende etc.) la dispozitia proprietarului

sau. In plan practic, evaluarea unei intreprinderi, cunoasterea tuturor laturilor activitatii acesteia,

respectiv comerciala, juridica, tehnica, financiara etc., precum si a punctelor slabe dar si forte

corespunzatoare, este de natura sa permita evaluatorului, prin realizarea unui diagnostic corect,

fundamentarea unei valori a firmei cat mai aproape de realitate.

Diagnosticul se poate realiza pentru intreprinderile cu stare financiara buna, din dorinta

de a puncta si imbunatati performantele realizate, dar mai ales pentru intreprinderile aflate in

dificultate. In acest caz, diagnosticul devine obligatoriu, fiind cerut de procedura de redresare

judiciara, si urmareste, in special, identificarea cauzelor care au generat dificultati, dar si

adoptarea unor masuri de redresare, care sa conduca la imbunatatirea situatiei financiare.

ABSTRACT

4

CAPITOLUL 1

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII – CONCEPTE DE BAZĂ ŞI METODOLOGIE

1.1. Evaluarea întreprinderii - noţiuni generale

Evaluarea, în general, poate fi definită ca un ansamblu de tehnici, procedee şi metode prin

care un bun, grupă de bunuri, un activ sau întreprindere sunt aduse din punct de vedere

valoric, la nivelul pieţei şi prin care li se asigură comparabilitatea cu aceasta1.

Unii autori2 consideră că nu se poate vorbi despre o valoare unică deoarece:

- există numeroase concepte de „valoare”;

- există mai mulţi agenţi preocupaţi de evaluarea firmei, fiecare cu propria evaluare;

- există mai multe evaluări ale aceluiaşi evaluator, în funcţie de diverse perspective(sau

chiar interese) cu privire la evoluţia firmei .

În geneal, evaluatorul îşi propune determinarea valorii de piaţă (de circulaţie), ca o

estimare a preţului ce ar trebui să rezulte din tranzacţie, având în vedere faptul că întreprinderea

poate fi înţeleasă ca un bun destinat vânzării – cumpărării şi, prin urmare, evaluarea intervine

pentru determinarea elementelor de apreciere care, ulterior, vor servi ca bază la negocierea

preţului.

Practicianul – evaluator este preocupat de găsirea unei valori cât mai apropiate de realitate,

pentru a cunoaşte care poate fi preţul maxim (în cazul în care este vânzător) sau respectiv, minim

(pentru cazul în care este cumpărător) pe care trebuie să îl accepte, în ipoteza unui comportament

economic raţional al agenţilor.

Necesitatea evaluării întreprinderilor decurge din faptul că funcţionând în contextul social-

economic dinamic al economiei de piaţă, mai mult decât atât în contextul economic mondial

contemporan, la care trebuie să se adapteze, întreprinderile au evoluţii specifice şi pentru a-şi da

seama unde sunt în evoluţia lor recurg sistematic la unele procedee de orientare, prin care îşi

asigură comparabilitatea proprie cu restul economiei, cu piaţa.

În evaluarea întreprinderilor se disting următoarele criterii mai importante de clasificare:

În funcţie de scopul urmărit în evaluare, se disting:

a) evaluări contabile

Evaluarea contabilă constă în asocierea unui sistem de costuri/preţuri, tarife şi valori la

elementele patrimoniale exprimate cantitativ. În contabilitate, evaluarea intervine în câteva momente

specifice care sunt: intrarea bunurilor economice în patrimoniu, ieşirea acestora din patrimoniu,

inventarierea periodică şi închiderea exerciţiului financiar.

1 Marin Toma, Marius Chivulescu, Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderii, Ed. CECCAR, 1996, pg. 6;2 Dalina Dumitrescu, Victor Dragotă, Evaluarea întreprinderii: metode, tehnici, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg.20;

5

Contabilitatea reflectă doar acele procese economice care pot fi exprimate în bani, aceasta

fiind condiţia sine qua non a includerii unor elemente economice în patrimoniul întreprinderii.

Valoarea contabilă prezentă în toate cele patru momente ale evaluării este costul istoric. Pentru

a contracara neajunsurile prezentate de acesta, el este corectat cu ocazia inventarului periodic şi a

închiderii exerciţiului financiar - contabil pentru a reflecta deprecierea reversibilă şi ireversibilă a

elementelor patrimoniale, aşa cum prevede Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi Regulamentul său de

aplicare aprobat prin H.G. nr. 704/1993, cu modificările ulterioare.

De asemenea, în vederea obţinerii imaginii fidele a patrimoniului la închiderea exerciţiului

financiar, legea mai sus menţionată, precum şi unele precizări operaţionale ale actelor normative

în domeniul contabil reclamă constatarea şi, de regulă, înregistrarea unor pierderi sau câştiguri latente

aferente disponibilităţilor băneşti, creanţelor şi datoriilor exprimate în devize.

b) evaluări administrative

Aceste evaluări sunt cerute de către organele centrale ale Administraţiei de stat şi vizează

elementele de activ ale patrimoniului întreprinderii de natura mijloacelor fixe. Urmăresc adaptarea

la conjunctura economică naţională, pentru România fiind vorba de:

- actualizarea valorii de intrare (costului istoric) şi a valorii rămase neamortizate a

mijloacelor fixe, conform H.G. nr.945/1990, H.G. nr. 266/1992, H.G. nr. 500/1994 şi H.G.

nr.983/1998 completată şi modificată prin H.G. nr. 95/1999.

De menţionat ca actele normative amintite au vizat totalitatea mijloacelor fixe sau doar

terenurile şi construcţiile. De asemenea, ele s-au aplicat cu titlu obligatoriu (pentru

întreprinderile în care statul era acţionar majoritar) sau cu titlu facultativ (cazul H.G.

nr.983/1998, completată şi modificată prin H.G. nr.95/1999).

- stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat

conform H.G. nr. 834/1991, modificată şi completată prin H.G. nr. 468/1998, pe baza criteriilor

aprobate de Ministerul Finanţelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării

Teritoriului.

Aceste acte normative urmăreau determinarea valorii de intrare a terenurilor deţinute de

societăţile comerciale cu capital de stat în vederea includerii lor în patrimoniul acestora.

c) evaluări economice

Evaluarea economică conduce la stabilirea, pentru un obiect evaluat, a unei valori calificată

drept normală, rezonabilă, realistă sau de piaţă (adică ar putea avea loc tranzacţii pe piaţă la acest

preţ).

Valoarea de piaţă, care mai este denumită valoare de schimb, poate fi definită ca cel mai

probabil preţ care poate fi primit, la o anumită dată, în numerar sau sub forma altor mijloace de

plată, pentru o proprietate supusă vânzării pe o piaţă competitivă care îndeplineşte toate condiţiile

6

pentru o vânzare corectă, cu un cumpărător şi vânzător care acţionează prudent, în cunoştinţă de

cauză, pentru propriul interes şi fără să fie supuşi vreunor constrângeri sau influenţaţi de alte

condiţii particulare.

Din această definiţie se desprind următoarele condiţii implicite:

- cumpărătorul şi vânzătorul sunt motivaţi;

- ambele părţi sunt bine informate sau sfătuite şi fiecare acţionează în aşa fel încât să-şi

realizeze propriul interes;

- a fost alocat timp suficient pentru prezentarea obiectului vânzării pe piaţă;

- preţul reprezintă o apreciere normală a proprietăţii vândute, neafectată de o finanţare

specială sau de alte condiţii particulare.

Valoarea economică este rezultatul unui demers care poate fi o simplă comparaţie sau

raportarea la o referinţă, ori poate să rezulte din calcule complexe, prin aplicarea unor metode

specifice. Acestea se prezintă ca un evantai de soluţii din care se alege cea considerată adecvată

obiectului de evaluat, momentului şi conjuncturii în care are loc evaluarea. De asemenea, modul

de aplicare a unei metode şi rezultatul obţinut are şi o latură subiectivă care ţine cont de priceperea

şi experienţa celui care face evaluarea.

În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile mai sus menţionate, necesare stabilirii valorii de

piaţă, în practica evaluării se utilizează alte valori corespunzătoare unor situaţii particulare. Dintre

acestea se pot enumera:

• valoarea de utilizare = valoarea pe care i-o conferă unui bun un anumit utilizator şi o

anumită utilizare (care nu este neapărat cea mai bună posibilă) în cadrul unei întreprinderi date.

Mai este cunoscută şi ca valoare de înlocuire , adică preţul care ar fi necesar pentru dobândirea

unui bun susceptibil de a fi folosit în acelaşi scop, în aceleaşi condiţii de utilizare, având aceeaşi

durată prezumată de folosire şi posedând aceleaşi performanţe cu obiectul evaluat (reevaluat).

Evaluatorul trebuie să apeleze, în stabilirea acestei valori, la expertiza tehnică pentru a aduce

corecţii valorii de înlocuire în funcţie de cele patru criterii subliniate.

• valoarea de origine (de achiziţie, de inventar) = valoarea dată de costurile necesare pentru

achiziţionarea şi punerea bunului sau activului în stare de utilizare, de folosire;

• valoarea de lichidare = valoarea bunurilor vândute separat în cazul lichidării benevole sau

forţate a întreprinderii. Se stabileşte la nivelul preţului de vânzare probabil către cel mai avantajos

ofertant, în timpul cel mai scurt posibil;

• valoarea reziduală = valoarea unui bun sau unei întreprinderi la sfârşitul perioadei de

exploatare, timp în care investiţia respetivă a fost recuperată integral;

• valoarea de casare = formă a valorii reziduale pentru un bun care este dezmembrat. Se

obţine ca diferenţă între preţul de valorificare a materialelor recuperate şi cheltuielile cu

7

dezmembrarea;

• valoarea actuală = se obţine corijând valoarea de achiziţie cu inflaţia care a avut loc de la

data achiziţiei şi cu coeficientul de învechire (uzură fizică, morală, funcţională, etc);

• valoarea de asigurare = valoarea unei proprietăţi conform unui contract de asigurare;

• valoarea de impozitare = valoarea unei proprietăţi conform definiţiei oferite de o anumită

reglementare legală cu caracter fiscal;

• valoarea aferentă unui bun cu piaţă limitată = valoarea pe care o are un bun în condiţiile unei

durate de marketing mare, determinată de condiţiile pieţei dar şi de natura bunului care are un

număr restrâns de cumpărători potenţiali.

• valoarea pentru garanţii bancare

Pentru garantarea creditelor bancare noţiunea consacrată este de valoarea ipotecii definită de

Directiva Consiliului Europei 98/32/EC ca find acea valoare a unei propeietăţi determinată prudent pe

baza luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietăţii, a condiţiilor normale

şi normale ale pieţei, utilizării curente şi utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii, fără a lua în

calcul elementele speculative.

În funcţie de obiect, evaluările se diferenţiază în:

- evaluări de bunuri de natura imobilizărilor corporale (construcţii, echipamente) şi a

stocurilor (materii prime, produse finite, mărfuri);

- evaluări ale elementelor intangibile de natura imobilizărilor necorporale (fond comercial,

brevete, licenţe, programe informatice) şi a unor elemente nereflectate în bilanţul contabil (modele

industriale, reţele de distribuţie, contracte de management);

- evaluări de active economice care reprezintă unităţi de producţie, subunităţi, secţii, spaţii

comerciale, ori alte bunuri e acelaşi gen din cadrul unei întreprinderi, ce pot fi organizate să

funcţioneze independent;

- evaluări de întreprinderi ca ansambluri economice rezultate din îmbinarea elementelor

tangibile şi intangibile care generează un anumit rezultat financiar.

În funcţie de metoda de evaluare aplicată, evaluările se diferenţiază în:

- evaluări statice sau patrimoniale, care se bazează pe valoarea intrinsecă a componentelor

obiectului evaluat

În evaluările patrimoniale, în funcţie de accepţiunea evaluatorului în ceea ce priveşte

valoarea de piaţă a obiectului evaluat, se pot utiliza:

a) valoarea contabilă, care se bazează pe costurile istorice (irelevante în perioadele de

inflaţie ridicată);

b) valoarea contabilă corectată, prin care valoarea contabilă este ajustată în raport cu

inflaţia, dar şi cu ceilalţi factori;

8

c) valoarea de înlocuire, echivalentă cu costul prezent care ar trebui suportat în cazul

înlocuirii obiectului evaluat. De cele mai multe ori, valoarea de înlocuire este inferioară costului unui

bun (activ) nou similar celui evaluat, datorită faptului că acesta din urmă încorporează progresul

tehnic.

- evaluări dinamice sau prin rentabilitate, care lucrează cu noţiuni de flux sau de

rentabilitate şi au în vedere capacitatea obiectului evaluat de a genera profit;

Evaluările bazate pe rentabilitate, în funcţie de ipotezele de evaluare reţinute, pot utiliza:

a) valori de capitalizare a beneficiilor, obţinute prin aplicarea unor proceduri de multiplicare

a beneficiului aferent activităţii anuale normale, de exploatare a întreprinderii sau a beneficiului

normal ce poate fi generat de obiectul evaluat, cu un coeficient la nivelul sectorului de activitate

specific;

b) valori de actualizare a cash-flow-urilor, obţinute prin însumarea cash-flow-urilor

(rezultatelor financiare încasabile) anuale obtenabile pe un anumit orizont de timp, în prealabil

actualizate prin aplicarea unei rate specifice.

- evaluări combinate, care lucrează în acelaşi timp cu valori patrimoniale şi valori de

rentabilitate;

- evaluările bazate pe comparaţii de piaţă.

Evaluările bazate pe comparaţii de piaţă folosesc proceduri de estimare a valorii obiectului

evaluat prin comparaţie cu obiecte similare, care s-au tranzacţionat în ultima perioadă pe piaţă.

1.2. Întreprinderea – obiect al evaluării

Componentă esenţială pentru dinamica vieţii economice, întreprinderea are o structură de

producţie proprie şi caracteristici specifice care o individualizează şi o particularizează. Ea

produce bunuri şi servicii proiectate, fabricate şi vândute de ea însăşi în condiţiile care îi sunt

specifice, fapt ce conferă fiecărei întreprinderi caracterul de unicitate în evoluţie. Stabilitatea

întreprinderii este relativă, căci ea este identificabilă într-un context social – economic dinamic

la care trebuie să se adapteze în permanenţă.

Din punct de vedere al evaluării, întreprinderea ,,reprezintă” un bun negociabil care

poate, într-o anumită fază a existenţei sale, să fie destinat unui proces de vânzare-cumpărare.

Patrimoniul întreprinderii se poate evalua în diferite circumstanţe, luându-se în

considerare diverse stări în care se poate afla întreprinderea, printre care: relaţii de creditare,

asigurare, alte operaţiuni financiare; fuziune sau scindare; vânzarea parţială a unor active ale

întreprinderii, sau a întreprinderii în totalitate (în întregime), cumpărarea unor active;

exproprieri; faliment – când întreaga derulare a lichidării se realizează pe baza capitalului

stabilit, ca urmare a unei evaluări, astfel încât toţi creditorii şi proprietarii să-şi primească partea

cuvenită.

9

În funcţie de motive şi scopuri, solicitanţi ai evaluării întreprinderii pot fi:

- investitorii – persoane, care deţin capital şi doresc să achiziţioneze o întreprindere

(afacere)în vederea continuităţii activităţii ei;

- acţionarii – în vederea cunoaşterii valorii patrimoniului pe care-l deţin;

- băncile – interesate să cunoască :

− capacitatea de plată a potenţialilor clienţi,

− calitatea garanţiilor (gajului);

− posibilităţile de a-şi plasa resursele financiare şi a se poziţiona în rating;

− mărimea riscului la care se vor expune;

- companiile de asigurări – pentru a determina mărimea primelor de asigurare;

- administraţia întreprinderii – pentru a cunoaşte situaţia financiară şi patrimonială a

întreprinderii şi a adopta decizii corecte cu privire la: investiţii, finanţare, autofinanţare,

creditare, distribuire a dividendelor şi a soluţiona probleme legate de contractul de muncă al

proprietarilor (acţionarilor), stabilirea strategiei întreprinderii în cazul preluării, fuziunii sau

lipsei de lichidităţi când întreprinderea are intenţia de a cunoaşte valoarea activelor deţinute

(stocurilor, titlurilor etc.) pentru a le vinde pe piaţă;

- furnizorii şi creditorii întreprinderii – în vederea determinării termenilor de scadenţă a

creanţelor, sau pentru adoptarea deciziilor cu privire la rambursarea datoriilor ;

- salariaţii – pentru cunoaşterea perspectivelor activităţii viitoare a întreprinderii, mărimii

patrimoniului acesteia, în vederea majorării salariilor;

- statul – din punct de vedere a achitării impozitelor şi taxelor de către întreprinderi şi

cunoaştere a mărimii profiturilor generate de aceasta;

- instanţele judecătoreşti – în cazul litigiior privind patrimoniul sau capitalul unităţilor

Evaluarea întreprinderii presupune luarea în considerare a următoarelor elemente de bază

în calcul la estimarea valorii:

− Patrimoniul, care permite estimarea valorii contabile corectate a elementelor de activ şi

pasiv din bilanţul contabil al întreprinderii;

− Profitul, care permite estimarea valorii întreprinderii prin metodele de evaluare bazate

pe venit;

− Cursul de piaţă al acţiunilor (obligaţiunilor), care serveşte ca bază în estimarea valorii

întreprinderii în funcţie de preţul la care acestea sunt tranzacţionate de piaţă.

În virtutea diferitelor puncte de vedere, întreprindere este definită fie pornind de la

structura sa de producţie, fie de la rolul acesteia în societate. Având ca punct de plecare acestea,

în prezenta lucrare întreprinderea este înţeleasă ca un bun destinat vânzării – cumpărării, ca un

10

obiect, destinat schimbului între un cumpărător şi un vânzător, pe diferite segmente specifice ale

pieţei.

Lucrarea de faţă pune în discuţie o dimensiune fundamentală pentru orice întreprindere:

valoarea acesteia.

Valoarea şi preţul întreprinderii

Valoarea, în principiu, reflectă rezultatul unei judecăţi de valoare care se bazează pe o

apreciere, pe analize, calcule sau expertise, putere efectiva de cumparare, preţul fiind acel punct

de echilibru în care vînzătorul şi cumpărătorul acceptă tranzacţia la un moment dat. Valoarea

reprezintă o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri care îi este atribuită

convenţional în urma unei judecati. Valoarea nu este un fapt ci o opinie.

Preţul este rezultatul negocierii între dintre vînzător şi cumpărător, respective suma

plătită (încasată) pentru încheierea tranzacţiei. El are un caracter obiectiv fiind un fapt tangibil,

real, verificabil.

Valoarea rezultă în urma operaţiunii de evaluare şi reprezintă o mărime convenţională

stabilită de evaluator, fiind independentă de părţile negociatoare.

Valoarea are un evident caracter subiectiv deoarece reprezintă opinia evaluatorului în

condiţiile specifice ale întreprinderii sau proprietăţii evaluate. Evaluatorul, prin parcurgerea

întregului proces de evaluare, poate stabili un evantai de valori care se vor constitui ca bază de

pornire a negocierilor. Diferenţa dintre preţ şi valoare este determinată de motivaţiile

vînzătorului şi cumpărătorului, de raportul de forţe pe piaţă precum şi de unele criterii subiective.

Opţiunea de a vinde poate fi determinată de:

- scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;

- nevoia urgentă de lichidităţi;

- consideraţii strategice;

- degradarea conjuncturii economice;

- modificarea tipului de proprietate prin politica promovată de govern (privatizarea sau

naţionalizare);

- cauze naturale (de exemplu moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea)

Motivaţia de a cumpăra poate fi determinată de:

- dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă;

- iniţierea unei afaceri noi, dorinţa de a avea propria afacere;

- rentabilitatea ridicată (prezentă sa aşteptată) a afacerii;

- diversificarea activităţii pentru diminuarea riscului;

- intensificarea procesului de integrare pe verticală.

Preţul este deci influenţat atît de criterii obiective cât şi de criterii subiective.

11

Criterii obiective

Aceastea sunt determinate de metodele de calcul capabile să stabilească valoarea corectă

a întreprinderii. Valoarea corectă se bazează pe de o parte pe proprietăţile, bunurile tangibile şi

activele intangibile iar pe de altă parte pe volumul datoriilor firmei considerate. Caracterul

obiectiv rezultă din faptul că valoarea în acest caz se bazează în cea mai mare parte pe tranzacţii

trecute recunoscute de piaţă (achiziţionarea unui teren, sau a unei mărfi, contractarea unui credit

etc.) acestea avînd de asemenea un caracter verificabil.

Criterii subiective

Aceastea sunt bazate preponderent pe noţiune de utilitate, în fond pe intensitatea dorinţei

de a vinde respectiv de a cumpăra. Pentru evaluator constituie o adevărată provocare luarea în

calcul a elementelor capabile să influenţeze intensitatea dorinţei de a vinde/cumpăra.

În cadrul criteriilor subiective distingem două mari categorii de elemente:

a) elemente psihologice

Într-un studiu interesant realizat în SUA în urmă cu cîţiva ani a fost relevat un factor

aproape neaşteptat care influenţează preţul firmelor în care acţionarul majoritar este în acelaşi

timp şi director; factorul în cauză este vîrsta persoanei cheie în afacere.

S-a dovedit că firmele în care proprietarul-director este în vîrstă se vînd mai scump decît

celelalte (este vorba de firme comparabile). Persoanele de 60-70 de ani nu sunt în mod real

interesate să vîndă pentru că afacerea face parte din viaţa lor, fără aceasta, ei pierzîndu-şi

activitatea principală şi nevoia de responsabilitate cu care s-au obişnuit.

În general cel mai frecvent element psihologic îl reprezintă notorietatea.

Cumpărătorul va accepta să plătească un suprapreţ, adică o valoare superioară valorii

economice a întreprinderii pentru că odată cu această întreprindere îşi va însuşi şi prestigiul

acesteia. Trebuie subliniat faptul că aici nu este vorba doar de un element psihologic ci în acelaşi

timp şi de un element obiectiv de natură economică prin relaţia notorietate-perenitate.

b) elemente economice

Cele mai importante elemente de această natură pot fi grupate în două categorii:

- elemente economice, bazate pe raritate, respectiv posibilitatea de a cumpăra o firmă în

situaţie de monopol sau o întreprindere concurentă care-i crează cumpărătorului o situaţie

deosebit de favorabilă pe piaţă. De exemplu achiziţionarea unei firme din amonte (furnizor) sau

din aval (client) în scopul diminuării costurilor sau pentru penetrarea unor noi pieţe.

- elemente economice bazate pe sinergie3. De exemplu, absorbirea unei firme care are o

reţea comercială importantă generează efect de sinergie.

3 synergia (grec.) are sensul de “conlucrare”; principiul 2 + 2 = 5, semnifică asocierea mai multor organe pentru îndeplinirea unei funcţii

12

Evaluarea unei întreprinderi vizează asa cum s-a mentionat stabilirea valorii afacerii la

un moment dat, măsurarea avuţiei (bogaţiei) reale şi a potenţialului acesteia de a-şi mări bogaţia

în perioada următoare. Aceasta înseamnă că evaluarea întreprinderii nu reprezintă doar stabilirea

valorii unor proprietaţi sau bunuri din patrimoniul acesteia ci şi determinarea capacităţii firmei

de a genera fluxuri (profit, cash-flow etc.) la dispoziţia proprietarului său, avîndu-se în vedere că

obiectul evaluat (firma) este un bun care are capacitatea de a crea alte bunuri.

În literatura de specialitate, pe baza experienţei se prezintă numeroase

exemple prin care se arată complexitatea, multitudinea de factori care

determină valoarea şi care trebuie luaţi în considerare la stabilirea valorii

întreprinderii. De precizat că nimeni nu a putut găsi o soluţie imuabilă cu

ajutorul căreia să se decidă o singură valoare a întreprinderii. Nu există formule

tip, ca de exemplu pentru determinarea unei suprafeţe. În cazul întreprinderilor,

cumpărătorul, respectiv cel care investeşte, poate întîlni:

a) un patrimoniu imobiliar şi mobiliar, respectiv active ce încorporează un

potenţial tehnic ridicat;

b) o activitate rentabilă, respectiv o sursă de cîştig, rezultat care poate fi

încorporat în rezerve în limitele legale sau reinvestit pentru dezvoltare;

c) o organizare foarte bună a activităţii, un personal calificat, metode

perfecţionate de rganizare a muncii;

d) o clientelă fidelă, ce reprezintă baza pentru menţinerea performanţelor

economico-financiare în viitor.

Combinarea acestor elemente determină în ultimă instanţă valoarea întreprinderii şi

fiecare grupă trebuie să fie avută în vedere de specialistul evaluator. Evident că aprecierea se

face la un moment dat, pe baza unor criterii specifice acestor elemente, astfel:

• primul element (a) poate fi apreciat pornind de la activul net (diferenţa între activul

bilanţier şi totalul datoriilor), după ce s-au realizat corecţiile necesare;

• al doilea element (b) poate fi apreciat pe baza profitului realizat în ultimii ani şi

proiectarea acestuia pe o anumită perioadă de previziune. Pe cumpărător nu-l interesează trecutul

ci mai degrabă prezentul şi viitorul, respectiv ce remunerare va obtine pentru capitalul pe care-l

investeşte;

• al treilea element (c) poate fi apreciat pe baza unor indicatori specifici în cadrul analizei

diagnostic, dar şi prin luarea în considerare a primelor două elemente (a şi b), prin evoluţia cifrei

de afaceri, a profitului, politicii de investiţii etc.

13

• al patrulea element (d) poate fi o explicaţie pentru situaţia în care viitorul este mai

valoros decît prezentul, respectiv pentru cazul în care valoarea pe baza de venit (randament) este

mai mare decît valoarea patrimonială (pe baza de active).

Evaluatorul stabileşte, prin metode corespunzătoare (ce se prezintă în raportul de

evaluare), valoarea afacerii, care desigur va fi apreciată diferit de cele două părţi implicate în

tranzacţie: cumpărătorul doreşte să cumpere cît mai ieftin iar vînzătorul să obţină un preţ cît mai

bun pentru afacerea sa, chiar dacă aceasta nu are performanţe deosebite.

Referitor la preţul tranzacţiei, la prima vedere, mărimea acestuia ar trebui să fie dată de

activul net corectat. Practica arată că preţul de vînzare este în multe situaţii diferit de valoarea

estimată de evaluator pe baza metodei activului net corectat.

Cumpărătorul îşi pune problema ce va cîştiga în viitor şi în cît timp îşi recuperează

capitalul avansat (luînd în calcul şi plasamentele alternative). Dacă ştie că poate să îşi recupereze

suma investită în n ani faţă de o altă investiţie care necesită o perioada de 2n ani, este dispus să

plătească un preţ mai ridicat.

Valoarea întreprinderii1 este determinată de numeroşi factori, atât de natură internă

acesteia, cât şi de natură externă:

VF = VF(Fi, Fe) (1.1.)

unde: VF = valoarea firmei;

Fi = factorii interni;

Fe = factorii externi.

Influenţa acestor factori este adeseori contradictorie, întrucât neexistând o unică formă a

valorii firmei (un unic model de evaluare) este posibil ca din aplicarea unei metodologii unul din

factori (fk) să aibă o influenţă directă pozitivă, iar prin alt procedeu – una negativă.

dVF2/dfk<0

Vom reveni la această problemă pe parcursul lucrării, odată cu prezentarea diverselor

metode de evaluare a firmei.

Factorii determinanţi ai valorii firmei

1. Factorii interni ai firmei.

Dintre factorii interni, importanţi pentru stabilirea unei valori a întreprinderi, se pot

enumera: cifra de afaceri, profitul, totalul activului, capitalurile proprii şi respectiv împrumutate,

politica de dividend etc.

O cifră de afaceri ridicată evidenţiază puterea firmei pe piaţă, existând modele de

evaluare (precum este metoda hibridă clasică: V = Activ + c% CA, aplicată în comerţ), care

consideră dimensiunea acesteia drept factor determinant direct al valorii.

14

DVF/dCA>0

Profitul (P) reprezintă o variabilă determinantă a valorii întreprinderii cu influenţă

directă. Creşterea valorii unei firme este favorizată de creşterea profitabilităţii acesteia.

dVF/dP>0

Pe de altă parte, într-o economie de piaţă cu funcţionare normală, un profit superior este

întotdeauna asociat unui risc superior. Acesta este motivul pentru care anumite modele de

evaluare a performanţelor firmei (în special elaborate de bănci) consideră că un profit exagerat

nu constituie un element pozitiv, ci dimpotrivă.

DVF/dP<0

Modelele în discuţie suferă, însă, din cauza unei superficialităţi. Prin faptul că evaluează

firmele având puţine informaţii la dispoziţie, poate apărea fenomenul ca o întreprindere extrem

de performantă să fie considerată „îndoielnică”, chiar în condiţii de acoperire foarte bună contra

riscului. Pentru a constitui o măsură credibilă a valorii, profitul trebuie însoţit şi de alte variabile.

Activul total (A). Metodele patrimoniale de evaluare afirmă activul ca un factor direct al

valorii firmei:

VF = Situaţia netă = Activ net – Datorii

Capitalurile proprii denotă potenţialul de a face faţă unor eventuale dificultăţi legate de

rambursarea datoriilor, constituind o măsură a solvabilităţii.

Dimpotrivă, datoriile firmei constituie un factor ce determină în general scăderea valorii

firmei, mai ales când privim întreprinderea prin prisma evaluărilor patrimoniale.

În cazul în care presupunem că valoarea firmei (ca valoare de piaţă) este independentă de

gradul ei de îndatorare, respectiv de structura capitalurilor acesteia, aceasta va fi dată de relaţia

VF = CPR + DAT

Se constată că o astfel de abordare determină o dependenţă directă între mărimea

datoriilor şi valoarea firmei, cu observaţia că trebuie să se ia în considerare şi costurile de

faliment generate de creşterea dimensiunii îndatorării peste o anumită limită (FAL). Considerând

două firme – una îndatorată – L şi alta neîndatorată – U – se demonstrează că:

VFL = VFU + VEF – FAL

Unde: VEF = valoarea actualizată a economiei fiscale determinate de dobânzi, deci dependenţa

evidenţiată rămâne valabilă până la creşterea prea mare a costurilor de faliment.

2. Factori externi firmei

Asupra valorii întreprinderii acţionează şi factori exteriori acesteia, cu un impact deosebit

asupra valorii ei: creşterea economică la nivel de economie naţională şi la nivel de ramură, rata

dobânzii, inflaţia, psihologia economică a agenţilor ce acţionează pe piaţa firmei şi, în general, în

economia respectivă etc.

15

Creşterea economică la nivelul economiei naţionale reprezintă un prim reper al

performanţelor firmei analizate. În cazul în care întreprinderea evaluată are o rentabilitate

economică mai redusă decât media pe economie sau pe sectorul de activitate în care acţionează,

aceasta se constituie ca un semnal al scăderii valorii ei, întrucât investitorii vor „migra” spre alte

firme, al căror potenţial este superior. Performanţa unei economii este de cele mai multe ori

cuantificată prin indicele bursier, care deşi este calculat numai pe baza unui segment redus din

cadrul acesteia, este considerat suficient de relevant pentru evoluţia unei economii, sau chiar prin

rata de creştere a produsului intern brut.

Evoluţia la nivel de ramură (RR) generează modificări asupra valorii firmei analizate

în dublu sens, concomitent:

- se poate vorbi despre o creştere a valorii firmei în cazul când evoluţia ramurii este

crescătoare (mai ales în cazul evaluărilor bursiere), pentru că astfel creşte interesul pentru

achiziţionarea de titluri ale acesteia, datorită domeniului considerat atractiv:

dVF / dRR > 0

- dimpotrivă, creşterea performanţelor firmelor din ramură poate fi interpretată ca o

concurenţă mai puternică, ce se va reflecta în posibilitatea înrăutăţirii situaţiei firmei analizate,

deci:

dVF / dRR < 0

Rata dobânzii reprezintă, de asemenea, un etalon al performanţelor firmei, dar şi un

instrument necesar în evaluare în cazul utilizării anumitor metode:

- rata dobânzii la depozite (Rddep) constituie rata de remunerare minimă acceptată de

acţionari pentru propria investiţie; scăderea acestei remunerări sub rata dobânzii la depozite

evidenţiază o pierdere (sub formă de cost de oportunitate) pentru aceştia şi se materializează într-

o scădere a valorii firmei:

dVF / dRddep < 0

rata dobânzii la credite reprezintă limita minimă a rentabilităţii firmei îndatorate.

Scăderea sub această valoare va genera o consumare a potenţialului firmei, conform

efectului de pârghie financiară (efectul de levier se transformă în efect de măciucă).

Rfin = Rec + (Rec – Rdcred) x (DAT / CPR)

Unde: Rfin = rata rentabilităţii financiare;

Rec = rata rentabilităţii economice, calculată pe baza relaţiei:

Rezultatul din exploatare – Impozit pe profit

Capitaluri proprii + Datorii purtătoare de dobânzi

16

Pentru evaluator, un indicator Rec < Rdcred evidenţiază că firma se află în dificultate, iar

valoarea acesteia, ca rezultantă, va fi în scădere.

Rata inflaţiei (Ri), în condiţiile unei economii de piaţă sănătoase, este întotdeauna

inferioară ratei dobânzii la depozite. Astfel, pe termen lung, comportamentul agenţilor ce

acţionează în economie (şi în primul rând segmentul celor ce economisesc), în condiţiile în care

acceptăm raţionalitatea acestora, se modifică, orientându-se spre plasarea disponibilităţilor în

monede mai stabile sau în bunuri şi valori. În condiţiile României de după 1989, devansarea ratei

dobânzii de către rata inflaţiei a constituit un fenomen frecvent, în ciuda asigurărilor

oficialităţilor bancare. În aceste condiţii, apare ca necesară şi compararea ratei de remunerare a

acţionarilor cu rata inflaţiei; în cazul în care cea dintâi este mai mică, se demonstrează lipsa de

viabilitate a firmei, deci se creează premisele evaluării nefavorabile a acesteia:

dVF / dRI < 0

Din alt punct de vedere, inflaţia are efecte nefaste asupra bilanţului (posturile de activ

rămân subdimensionale) şi a contului de profit şi pierdere (amortizarea este subdimensională, iar

profitul, şi implicit impozitul pe profit, sunt supradimensionale). Prin aplicarea mecanică a

anumitor metode (o viziune pur nominală) valoarea firmei va creşte, însă:

dVF / dRI = dVF (πn) / dRI > 0

unde: πn = profit (exprimat în preţuri curente, deci în mărimi nominale).

Evaluatorul trebuie să evite căderea în astfel de capcane, ce duc de cele mai multe ori la

estimarea unor valori lipsite de orice relevanţă.

Comportamentul agenţilor ce acţionează pe piaţa firmei poate avea un impact

imprevizibil asupra valorii întreprinderii. Spre exemplu:

- înclinaţia către greve şi alte mişcări de protest, dar şi alte fenomene cu rezultate identice

(absenteism, calificare redusă ş.a.), generează firesc scăderea valorii firmei în cazul unei evaluări

pertinente, şi invers. Aceste comportamente, legate de aplicarea, în anumite condiţii, a unor

decizii privind salariaţii firmei (schimbarea grilelor de salarizare, a metodelor de conducere şi

chiar de muncă ş.a.), se pot modifica, determinând rezultate superioare costului implementării

acestor măsuri, iar evaluatorul trebuie să ţină cont de efectul rezultant;

- anumite anunţuri ale oficialităţilor pot determina reorientări ale fondurilor investite şi,

de aici, scăderea / creşterea valorii firmei, mai ales în cazul aplicării metodelor bursiere;

- interesele managementului firmei pot determina scăderea /creşterea valorii firmei prin

politica de dividend adoptată, sau prin alte măsuri etc.

1.3. Diferenţe între evaluarea economică şi cea contabilă

Evaluarea economică îşi construieşte propriile structuri de analiză pornind de la datele

contabilităţii, care este principala sursă a sistemului informaţional al întreprinderii. Mai exact spus

17

este utilizat instrumentul sau procedeul care asigură reflectarea generalizată şi sintetică a realităţii

întreprinderii, adică bilanţul contabil.

Orice evaluare porneşte de la bilanţul contabil care reflectă patrimoniul şi rezultatele

financiare ale întreprinderii asupra cărora se interesează şi evaluarea economică, dar nu se face pe

baza bilanţului contabil. Acesta este supus unor corecţii de diferite naturi, având în vedere că

evaluarea economică ţine cont de anumiţi factori de influenţă care nu sunt reflectaţi în totalitate în

contabilitate: cursul valutar, evoluţia preţurilor, uzura reală a bunurilor, gestiunea internă a fiecărei

întreprinderi, utilitatea reală a bunurilor.

Pentru a justifica aceste corecturi aplicate bilanţului contabil se va efectua o scurtă analiză a

premiselor contabile care îşi găsesc ilustrarea în bilanţ şi care sunt:

a) Convenţia costului istoric, definit de către normele contabile, care este considerat

general acceptabil pentru o primă evaluare a elementelor patrimoniale.

Acesta reprezintă sacrificiul care a fost consimţit pentru a aduce un. bun în patrimoniul

întreprinderii la data sa de intrare. El se mai numeşte valoare de intrare sau contabilă şi poate

îmbrăca, după caz, forma valorii de utilitate, a costului de achiziţie, a costului de producţie sau a

valorii nominale. Costul istoric este utilizat în contabilitate pentru că este consemnat în documentele

justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate. El are un caracter verificabil şi o

determinare obiectivă pentru că este rezultatul tranzacţiilor efectuate între întreprinderi.

Dar în timp, cu atât mai mult în cazul economiilor de tip inflaţionist, costurile istorice

distorsionează noua realitate economică. Această distorsiune este parţial corectată prin aplicarea

principiilor contabile (mecanismul amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere) sau de către

Administraţia de Stat prin intermediul reevaluărilor. periodice reglementate pe plan naţional.

Aceste corective nu sunt însă satisfăcătoare pentru cel care face evaluarea economică.

Prin urmare, pentru o evaluare economică se vor actualiza valorile, contabile (costurile istorice)

la o aşa numită valoare de realizare sau preţ al prezentului stabilit în funcţie de evoluţia preţurilor pe

piaţă. Prin valoare de realizare se înţelege contravaloarea bunului obţinută la vânzarea acestuia si

efectuată azi.

b) Convenţia prudenţei, deşi este una dintre convenţiile contabile oficializate în cadrul

actualului sistem contabil şi contribuie la realizarea imaginii fidele din punct de vedere contabil,

totuşi distorsionează realitatea economică, din punctul de vedere al evaluării economice,

Conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/ 1991 nu este admisă

supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a

cheltuielilor, ţinând seama de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea

activităţii exerciţiului curent sau anterior,

18

Cu alte cuvinte, acest principiu aduce corecţii costurilor istorice dar într-un singur sens: în

cazul supraevaluării elementelor patrimoniale. Din punct de vedere contabil acest lucru se justifică

prin dorinţa de a avea mai degrabă o imagine fidelă cu tentă pesimistă decât să se ajungă la o

supraevaluare a activelor şi o diminuare a pasivelor care ar conduce la distribuirea unor dividende

fictive.

În ceea ce priveşte evaluarea economică, pentru aplicarea unora dintre metodele sale

patrimoniale, această imagine reflectată în bilanţ prin intermediul convenţiei prudentei este

suficientă. Dar, convenţia prudenţei cere doar contabilizarea minusurilor, nu şi a plusurilor dintre

valoarea de inventar (actuală) şi costul istoric. Acest fapt conduce la crearea unor rezerve latente

neînregistrate în contabilitate, dar care sunt luate în considerare la stabilirea valorii întreprinderii

prin metodele de evaluare bazate pe rentabilitate şi prin metoda patrimonială a activului net contabil

corectat.

c) Raportul de schimb al monedei naţionale

Obiectivul înregistrărilor contabile îl constituie redarea imaginii fidele a patrimoniului şi a

rezultatelor financiare. în ceea ce priveşte operaţiile efectuate de întreprindere, exprimate în

devize, imaginea fidelă, spre care trebuie să se tindă la fiecare sfârşit de exerciţiu, impune luarea în

considerare şi înregistrarea eventualelor diferenţe de curs valutar legate de creanţe, obligaţii sau

disponibilităţi în devize. Prin înregistrarea respectivelor diferenţe de conversie şi eventual a

provizioanelor pentru riscuri se actualizează la sfârşitul exerciţiului o parte a elementelor

patrimoniale în funcţie de raportul de schimb al monedei naţionale.

Pentru o evaluare economică, urmărirea raportului de schimb şi cuantificarea influenţelor

sale asupra întreprinderii poate să îmbrace pe de o parte o formă permanentă, iar pe de altă parte

poate sa se extindă asupra altor componente patrimoniale (cazul capitalului subscris şi nevărsat

exprimat în devize). În unele cazuri, toate componentele bilanţului contabil sunt transformate în

devize, la cursul existent la data intrării lor în patrimoniu.

d) Preeminenţa aspectelor juridice în contabilitate

Înregistrările contabile privilegiază aspectele juridice în ceea ce priveşte activele

întreprinderii, lucru care este în detrimentul reflectării corecte a realităţii economice. în acest sens

există două cazuri tipice:

- Bunurile luate în leasing operaţional

Din punct de vedere juridic acestea nu se află în proprietatea întreprinderii, deci nici în

contabilitate nu sunt înregistrate ca imobilizări. însă, din punctul de vedere al unui analist financiar

sau al unui evaluator, toate mijloacele de producţie care concură la realizarea exploatării, indiferent

că sunt în proprietatea întreprinderii sau doar în folosinţa acesteia, trebuie sa se includă în

patrimoniul ei. Ele se iau deci în calculul valorii globale a întreprinderii. Bunurile luate în leasing

19

sunt incluse în rândul activelor la imobilizări. În contrapartidă se majorează creditele pe termen

lung, ţinându-se cont de modul de finanţare a leasingului, efectuat de o bancă sau de alta instituţie

financiară, ca şi de ideea că, dacă operaţia de leasing ar înceta brusc, întreprinderea ar fi nevoită

sa recurgă la un credit pe termen lung.

- Efectele de comerţ scontate înainte de scadenţă

Sub aspect juridic şi implicit contabil acestea sunt scoase din patrimoniul întreprinderii care a

transferat dreptul său de creanţă băncii finanţatoare.

Din punctul de vedere al unui analist financiar sau al unui evaluator, nepăstrarea efectelor de

comerţ până la scadenţa lor în portofoliul de creanţe denaturează mărimea nevoilor de exploatare în

care se includ şi creanţele clienţi, precum şi calculul indicatorului de rotaţie a activelor circulante:

durata creditului clienţi. În plus se ţine seama de riscul neîncasării creanţei de la clienţi la scadenţă,

care se repercutează asupra întreprinderii. Astfel, efectele scontate nescadente se reintroduc în

activul bilanţului, iar în contrapartidă se trece aceeaşi mărime la creditele pe termen scurt, în pasivul

bilanţului,

e) Modul specific fiecărei întreprinderi de stabilire a rezultatului financiar

De cele mai multe ori rezultatul financiar înregistrat în contabilitate se îndepărtează de cel

normal al sectorului de activitate a întreprinderii, datorită influenţei unor elemente specifice cum

sunt:

- modalităţi diferite de evaluare a stocurilor;

- înregistrarea unor provizioane care permit obţinerea unui avantaj fiscal (provizioane

reglementate);

- existenţa unor cheltuieli şi venituri cu caracter nerecurent (provenite de pe o piaţă cu

caracter excepţional, calamităţi sau accidente);

- remuneraţii excesive ale conducătorilor întreprinderii;

- modalităţi diferite de amortizare a mijloacelor fixe.

Evaluatorul se va îndepărta de rezultatul reflectat prin contul de profit şi pierdere şi va

constata abaterile acestuia de la ceea ce se poate obţine ca rezultat mediu în sectorul sau ramura în

care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea care este evaluată.

f) Uzura bunurilor de natura mijloacelor fixe

Nici una dintre metodele de amortizare contabilă nu coincide cu expresia valorică a adevăratei

uzuri fizice şi morale a mijloacelor fixe din două considerente şi anume:

• în primul rând este necesară actualizarea valorii de intrare a mijloacelor fixe. Evaluatorul va

găsi proprii coeficienţi de actualizare a mijloacelor fixe pe care îi va aplica valorilor de intrare,

pentru a determina valoarea actuală a acestora;

• în al doilea rând, diferitele modalităţi de amortizare nu pot reflecta gradul real de uzură a

20

mijloacelor fixe. Amortizarea liniară, cu toate că uneori este numita amortizare economică, nu îşi

găseşte justificarea cotelor constante de amortizare în plan practic. Celelalte tipuri de amortizare,

(degresivă sau accelerată) urmăresc recuperarea rapidă a costului imobilizărilor sau scopuri fiscale,

deci cu atât mai puţin vor fi luate în seama de către evaluator. Acesta îşi va stabili proprii coeficienţi

de învechire a mijloacelor fixe (care vor determina cota de uzură) şi îi va aplica valorii actualizate

a acestora.

g) Utilitatea bunurilor

În contabilitatea întreprinderii sunt înregistrate şi considerate a aparţine patrimoniului său

toate activele imobilizate şi circulante pe care le deţine din punct de vedere juridic, pe baza unor

acte specifice. În realitate, însă, nu toate aceste active sunt utilizate în exploatarea sa, motiv pentru

care nu ar trebui luate în considerare în calcularea valorii întreprinderii în structura sa actuală.

De asemenea, cu toate că în structura actuală a întreprinderii sunt implicate în exploatare,

unele active nu prezintă utilitate pentru un potenţial investitor. Prin urmare, aceste active sunt

considerate, în momentul evaluării economice, în afara exploatării şi tratate separat.

1.4. Cadrul activităţii de evaluare în România.

Evaluarea întreprinderilor reprezintă un domeniu cu o bogată activitate în România, atât

în ceea ce priveşte situaţia actuală, cât şi cea de perspectivă. Dacă în întreaga lume există

numeroase preocupări, atât din punct de vedere ştiinţific, dar mai ales din punct de vedere

practic, pentru realizarea unor studii de evaluare cât mai pertinente în cele mai diverse segmente

ale vieţii economice (elaborarea de strategii pentru firmă, asigurări de bunuri, evaluarea gajurilor

ş.a.m.d.), în România fenomenul este cu atât mai prezent în condiţiile în care se doreşte

privatizarea unui mare număr de societăţi cu capital de stat.

Activitatea practică de evaluare a întreprinderii se desfăşoară în condiţiile existenţei unui

cadru profesional, metodologic, acceptat şi recunoscut în cadrul comunităţii economico-

financiare respective, cadru ce nu contravine reglementărilor legale. Se impune precizarea că

existenţa unui cadru legal nu este de natură să îngrădească sau să limiteze iniţiativa şi aprecierile

specialistului evaluator, dar în multe speţe guvernul poate impune o valoare administrativă

(despăgubiri acordate de stat, valoarea de impozitare etc.). Problemele cu care s-au confruntat

comunităţile financiare şi guvernele (inclusiv în Romania) au impus necesitatea existenţei şi

impunerii profesioniştilor în domeniul evaluării.

Ca urmare a fenomenului de globalizare a pieţelor de investiţii, care s-au

manifestat din anii ’70, s-a simţit în mod evident necesitatea elaborării unor

standarde internaţionale acceptate pentru raportarea valorii proprietăţilor.

Aceasta este cauza pentru care, mai mulţi membri ai comitetului tehnic al

RICS (The Royal Institution for Chartered Surveyors) alături de reprezentanţi

21

ai organizaţiilor de evaluare din S.U.A., au fondat, în anul 1981, Comitetul

Internaţional pentru Standarde de Evaluare a Activelor (TIAVSC). Acesta, în

anul 1994, şi-a schimbat numele în The International Valuation Standards Commitee

(IVSC), obiectivul fundamental constituindu-l elaborarea Standardelor (IVS) şi ghidurilor (GN –

Guidance Note) ce reprezintă cea mai buna practică în evaluare.

Şi în Europa, în anul 1997, a luat fiinţă o asociaţie europeană care cuprinde, în prezent,

majoritatea asociaţiilor profesionale ale evaluatorilor din ţările europene. TEGoVA (The

European Group of Valuers’ Associations) are, de asemenea, ca obiectiv fundamental elaborarea

Standardelor Europene de Evaluare (EVS-uri), în concordanţă cu Directivele Consiliului

Europei. TEGoVA este preocupata de legatura cu IVSC şi alte organisme europene şi

internaţionale (de exemplu, Comitetul Internaţional pentru Standarde Contabile – IASC).

În România s-a constituit în anul 1992 Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din Romania

(ANEVAR), asociaţie profesională non-profit care are între obiectivele principale elaborarea de

standarde de evaluare a întreprinderilor şi proprietăţilor, standarde care să reprezinte punctul de

vedere al profesioniştilor în domeniu. Prima ediţie apărută în ianuarie 1997 a realizat cerinţa

compatibilităţii cu standardele EVS şi internaţionale IVS.

În anul 1995 ANEVAR a creat Institutul Roman de Cercetare în Domeniul Evaluării

(IROVAL), instituţie specializată care are şi sarcina coordonării activităţii de

elaborare a standardelor de evaluare prin colaborarea cu organizaţiile europene

(TEGOVOFA şi EUROVAL), cu Comitetul Internaţional pentru Standarde de

Evaluare (organism specializat în cadrul ONU), precum şi cu asociaţiile

profesionale din ţările cu experienţă în domeniu (Anglia, Franţa, SUA).

Principalele organizaţi profesionale au evoluat astfel:

- In anul 1868 s-a infiinţat în Anglia prima organizaţie a evaluatorilor de

proprietăţi imobiliare, renumita Royal Institution of Chartered Surveyors – RICS;

- Mai mulţi membri ai comitetului tehnic al RICS (The Royal Institution for

Chartered Surveyors), în cooperare cu reprezentanţi ai organizaţiilor de evaluare

din S.U.A., au fondat, în anul 1981, Comitetul Internaţional pentru Standarde de

Evaluare a Activelor (TIAVSC). În anul 1994, Comitetul şi-a schimbat numele în

The International Valuation Standards Comitee (IVSC), obiectivul fundamental

constituindu-l elaborarea Standardelor internationale de evaluare;

- În anul 1992 a luat fiinţă Organizatia Europeana a Evaluatorilor

(EUROVAL) ca interfata între evaluatorii practicieni, Uniunea Europeană şi alte

organisme şi institutii europene şi internaţionale. În acelaşi an, 1992 a luat

fiinţă Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR), organizaţie

22

profesională, neguvernamentală, nonprofit care elaborează standarde

profesionale, recomandări, apără şi impune profesia de evaluator în România;

- În anul 1997 a luat fiinţă o asociaţie europeană non-profit care cuprinde,

în prezent, asociaţiile profesionale ale evaluatorilor din ţările europene,

cunoscută sub numele de TEGoVA (The European Group of Valuers’

Associations), obiectivul fundamental al acestui grup reprezentându-l elaborarea

Standardelor Europene de Evaluare (EVS-uri), în concordanţă cu Directivele

Consiliului Europei, dar şi în strânsă colaborare cu IVSC şi cu alte organisme

internaţionale (de exemplu, cu Comitetul Internaţional pentru Standarde

Contabile – IASC).

ANEVAR este membră atat a IVSC cat şi a TEGoVA.

În prezent, Grupul European al Asociaţiilor de Evaluatori (TEGoVA) este

preocupat de îmbunătăţirea standardelor europene, inclusiv prin elaborarea şi

aprobarea unor standarde noi. O nouă colecţie de Standarde Profesionale

Europene de Evaluare (cunoscute ca ghidul albastru) a fost editată în luna

noiembrie a anului 2000.

De asemenea Comitetul International pentru Standarde de Evaluare (IVSC) a lansat de

curand o noua editie a standardelor de evaluare – editia a sasea IVS 2003, care incepand cu

01.01.2004 sunt standarde obligatorii pentru membri ANEVAR. Standardele internationale de

evaluare sunt recunoscute ca baza a evaluarii intr-o serie de reglementari guvernamentale si

totodata sunt precizate explicit in standardele internationale de contabilitate.

1.5. Reglementări privind evaluarea întreprinderilor din România

Evaluarea întreprinderilor din România se face în conformitate cu standardul de evaluare

ANEVAR SEV 5 „Evaluarea întreprinderii”, ce sintetizează cea mai bună practică în domeniul

evaluării întreprinderii şi constituie o referinţă pentru evaluatorii din România. Acest standard

este identic cu Ghidul de aplicare şi execuţie nr. 6 -„Evaluarea afacerii”, elaborat de IVSC 4 şi

intrat în vigoare la data de 1 iulie 2000. Aşa cum este precizat în introducerea acestui standard,

„Comitetul Internaţional pentru Standarde de Evaluare a adoptat acest Ghid de aplicare şi

execuţie pentru a îmbunătăţi conţinutul şi calitatea evaluărilor de întreprinderi în cadrul

comunităţii internaţionale în scopul orientării utilizatorilor declaraţiilor financiare şi a

evaluatorilor de întreprinderi”.

Evaluările de întreprinderi sunt solicitate şi efectuate în mod uzual pentru stabilirea

valorii de piaţă conform precizărilor din Standardul IVS 1 (SEV 4.03 -„Valoarea de piaţă”). în

cazurile în care sunt folosite alte baze de evaluare, cu explicaţiile şi clarificările adecvate, sunt

4 IVSC = International Valuation Standards Committee, organizaţia internaţională a evaluatorilor.

23

aplicabile prevederile Standardului IVS 2 (SEV 4.04 - „Categorii de valori în afara valorii de

piaţă”).

Standardele elaborate de ANEVAR sub denumirea SEV conţin recomandări referitoare la

cea mai bună practică profesională şi etică acumulată până acum în România, în domeniul

evaluării, şi au în vedere asigurarea compatibilităţii cu standardele europene, EVS, şi cele

internaţionale, IVS, scopul lor fiind:

1. să ajute evaluatorii, prin recomandări clare, în elaborarea rapoartelor de evaluare;

2. să promoveze compatibilitatea prin utilizarea unor definiţii-standard ale valorii de

piaţă şi a metodelor de evaluare;

3. să asigure o calitate-standard cu privire la validarea, calificarea recunoscută şi cea mai

bună practică, ca un etalon pentru beneficiarii evaluărilor;

4. să asigure o bază precisă pentru analiza economică a utilizării eficiente a resurselor

întreprinderii;

5. să promoveze în rândul evaluatorilor metodele adecvate clientului sau problemei;

6. să sporească preocuparea privind rolul evaluatorului;

7. să instituie proceduri care să ducă la o certificare precisă a valorii, fără ambiguităţi,

compatibilă cu legislaţia naţională şi internaţională, cu standardele de evaluare şi de

contabilitate şi cu recomandările pentru cea mai bună practică.

Evaluarea pentru scopuri fiscale sau pentru despăgubiri, pentru cazuri de expropiere nu

face obiectul standardelor SEV. Totuşi se pot aplica principiile generale cuprinse în standardele

SEV, dacă nu există recomandări specifice.

Cu titlu exemplificativ prezentăm câteva dintre standardele, respectiv domeniul lor de

aplicabilitate, cuprinse în culegerea de standarde ANEVAR.

SEV 3.02 - Evaluatorul - competenţe şi calificare

SEV 3.03 - Relaţia evaluator-auditor

SEV 3.04 - Condiţii de angajare a evaluării

SEV 4.01 - Principiile evaluării şi practica raportării - transparenţă, consistenţă, coerenţă

SEV 4.02 - Sfera de cuprindere a evaluării şi fundamente uniforme

SEV 4.03 - Valoarea de piaţă

SEV 4.04 - Categorii de valori în afara valorii de piaţă

SEV 4.06 - Evaluarea proprietăţii imobiliare

SEV 4.07 - Costul de înlocuire net (CIN)

SEV 4.08 - Echipamente tehnologice, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, aparate şi

instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de transport; mobilier şi birotică

SEV 5 - Evaluarea întreprinderii

24

SEV 6.01 - Factorii de mediu

SEV 6.03 - Imobilizări corporale în curs

SEV 7.02 - Evaluări pentru garantarea creditelor, ipoteci şi gajuri

SEV 7.08 - Evaluarea pentru asocieri temporare în domeniul proprietăţii imobiliare

SEV 8.08 - Verificarea de rapoarte de evaluare

SEV 9.01 - Raportul de evaluare. Principiile de elaborare a raportului de evaluare

SEV 9.02 - Raportul de evaluare. Clauze generale, răspundere, confidenţialitate,

nepublicare

În ceea ce priveşte devierile de la standard, SEV 5 subliniază: „în unele ţări, un evaluator

poate fi obligat să utilizeze sau să se refere la o anumită definiţie a valorii de piaţă care întruneşte

anumite criterii legale sau statutare ale jurisdicţiei în care sunt prestate serviciile de evaluare.”

Din această perspectivă, vom analiza în continuare succesiunea reglementărilor apărute

în sprijinul activităţii de evaluare, realizată în special cu ocazia privatizării societăţilor cu capital

de stat. Deşi metodele propuse în cadrul acestor hotărâri de guvern s-au contrazis de multe ori cu

prevederile standardelor internaţionale de evaluare, ele au fost totuşi aplicate ad literam.

Prima reglementare juridică cu prevederi în sfera evaluării de întreprinderi este H.G. nr.

264/1992 („Hotărârea pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea acţiunilor

societăţilor comerciale ce sunt privatizate înainte de organizarea Fondului Proprietăţii Private şi

a Fondului Proprietăţii de Stat”), ce a fost publicată în M.O. nr. 121/1992. Ea face referire la

valoarea de piaţă ce trebuie estimată pentru întreprinderile ce vor fi vândute şi la raportul de

evaluare ce trebuie întocmit, în anexa 5 la această hotărâre propunându-se o formă a acestuia.

H.G. nr. 457/1997 reia în cadrul textului său necesitatea întocmirii unui raport de evaluare cu

ocazia privatizării societăţilor cu capital de stat, raport ce va fi realizat de către Fondul

Proprietăţii de Stat sau de persoane fizice/juridice specializate în evaluare. Metodele de evaluare

propuse pentru estimarea valorii părţilor sociale sau acţiunilor sunt cele patrimoniale şi de

randament sau combinaţii ale acestora, în ceea ce priveşte raportul de evaluare, reglementarea

respectivă propune o formă a acestuia în cadrul anexei nr. 28 la normele metodologice. Cât

despre metodele de evaluare propuse, ambiguitatea exprimării lasă în seama evaluatorului

alegerea modelului adecvat de estimare a valorii. Alte reglementări ce au avut tangenţă cu

evaluarea acţiunilor sau activelor unei societăţi sunt H.G. nr. 55/1998, de aprobare a Normelor

metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, respectiv Legea

nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea

întreprinderilor mici şi mijlocii.

O mare parte din legislaţia din domeniul evaluării reglementează operaţiunile de

reevaluare a patrimoniului societăţilor comerciale, operaţiuni prin care valoarea unor elemente

25

patrimoniale înregistrate în bilanţul contabil la o anumită dată este adusă la nivelul valorii lor

curente, actuale. Din păcate metodologia de reevaluare propusă prin diversele hotărâri de guvern

apărute (H.G. nr. 945/1990, H.G. nr. 26/1992, H.G. nr. 500/1994, H.G. nr. 983/1998, H.G. nr.

403/2000) a constat în principal în aplicarea unor coeficienţi de actualizare ce cuantificau

erodarea valorii din cauza inflaţiei. Aplicarea lor automată a dus la supraevaluări ale activelor

din proprietatea întreprinderilor, evoluţia inflaţiei fiind departe de a coincide cu evoluţia preţului

pe piaţa activelor respective. Ca urmare reglementările apărute, care au tangenţă cu domeniul

evaluării, trebuie integrate în practica evaluării ca o referinţă din partea autorităţii, care va fi

completată cu soluţii ce sintetizează cea mai bună practică în domeniu.

Aşa cum pentru contabilitatea românească IAS constituie o referinţă, ar fi de dorit

aceeaşi „armonizare” şi în domeniul evaluării, referinţele existând atât la nivel internaţional prin

International Valuation Standards (IVS), cât şi la nivel naţional, prin Standardele de evaluare

ANE VAR. Paragraful 8.1 al SEV 5 precizează în acest sens: „Dacă rezultatele evaluării vor fi

raportate în afara acestei jurisdicţii, unde se aplică standardele internaţionale sau unde o definiţie

naţională poate fi subiectul unor posibile interpretări greşite, evaluatorul trebuie să facă referire

şi la definiţia conţinută în Standardele IVSC.”

1.6. Aplicabilitatea metodelor de evaluare în România

România se confruntă cu probleme dificile şi în domeniul evaluării întreprinderii.

Acestea determină o serie de aspecte particulare, ce se manifestă în aplicarea fiecăruia dintre

tipurile de metode specifice de evaluare.

Aplicarea metodelor fundamentate pe actualizarea unor fluxuri viitoare de venituri este

dificilă în cazul României. Astfel, pentru estimarea unor venituri viitoare, conform principiilor

extrapolării, este necesară o perioadă anterioară de circa 5 ani. Economia românească fiind în

continuă mişcare (şi transformare), nu a existat până acum o perioadă stabilă din punctul de

vedere al condiţiilor generale de desfăşurare a „jocului” economic, care să ofere condiţiile

necesare determinării unor valori viitoare pentru diversele forme de venit. în plus, apar câteva

situaţii atipice legate de variabilele determinante (cash flow-uri pentru metoda „discounted cash

flow”, profituri pentru valoarea de rentabilitate, dividende pentru valoarea de randament) ale

metodei bazate pe actualizare:

- amortizarea pentru cvasitotalitatea firmelor româneşti este mult subevaluată şi nu

reflectă aproape deloc semnificaţia sa economică (valoare utilizată a capitalului, necesară pentru

înlocuirea acestuia), determinând aşadar o supradimensionare a profiturilor, dividendelor şi cash

flow-urilor;

- vânzările de active sunt de (mult prea) multe ori realizate la valori mult inferioare

preţului just, ceea ce duce la o diminuare a profiturilor reale. Totodată, în estimarea profiturilor

26

viitoare, aceste valori trebuie eliminate din calculul profiturilor, ceea ce necesită o reflectare

justă a lor în contabilitate. Pentru aceste metode este fundamentală determinarea veniturilor

viitoare din vânzarea de active, or, acestea sunt greu de previzionat din cauza modului particular

de funcţionare a pieţei şi a conflictelor de interese dintre agenţii ce acţionează pe această piaţă;

- dividendul nu reprezintă, cel puţin la o primă analiză, o variabilă semnificativă pentru

firmele româneşti etc.

Alegerea ratei de actualizare ridică şi ea probleme importante. Astfel teoria şi practica din

ţările cu o economie de piaţă cu funcţionare normală recomandă utilizarea unei rate de

actualizare obţinute prin adăugarea unei prime de risc la rata de remunerare a titlurilor de stat,

considerate active fără risc. Emisiunea acestora în România, datorită dorinţei oficialităţilor de a

atrage populaţia spre acest instrument de procurare a fondurilor statului, s-a realizat la o rată de

remunerare superioară ratei dobânzii de pe piaţa bancară (care comportă totuşi un risc superior

celui al statului!). în plus, de foarte multe ori rentabilitatea firmelor româneşti nu atinge nivelul

atins de rata dobânzii. în aceste condiţii se inversează practic raportul clasic dintre nivelurile

ratei bonurilor de tezaur, cel al ratei dobânzii şi cel al rentabilităţii firmei, cu risc minim pentru

cele dintâi şi rentabilitate maximă (dar însoţită de risc maxim) pentru cele din urmă.

Utilizarea unei rate de actualizare care să ţină cont de regulile generale ar însemna practic

o penalizare a tuturor firmelor care nu ating rata de randament a bonurilor de tezaur, fiind posibil

totodată ca aceasta să fie supraevaluată.

Cursul bursier nu reprezintă de asemenea o variabilă semnificativă pentru o evaluare

pertinentă. De cele mai multe ori cursul bursier al firmelor româneşti evoluează după legi

specifice, fără nici o tangenţă cu performanţele lor. Se pare că principala determinantă a cursului

rămâne interesul pentru achiziţionarea titlului în cauză, dar acest interes reprezintă nu reflectarea

unor considerente obiective, ci a unora prin excelenţă subiective. In plus, atomicitatea

investitorilor (incapacitatea unuia de a putea influenţa, prin volumul tranzacţiilor efectuate,

evoluţia cursului bursier) rămâne un vis pentru piaţa românească, şi ca atare cursul poate fi

adeseori rezultatul unui dezechilibru între cerere şi ofertă.

Nici evaluarea pe baza unor modele fundamentate pe PER, pe fluxurile de dividende ş.a.

nu pare realizabilă pe piaţa românească decât cu un anumit grad de circumspecţie, datorat

absenţei unor ipoteze de bază ale modelelor (în primul rând piaţă eficientă din punct de vedere

informaţional, organizaţional şi operaţional).

În aceste condiţii este necesară aplicarea unor corecţii şi a unor tehnici specifice de

evaluare, adaptate realităţilor caracteristice economiei româneşti. Preluarea automată a unor

metode, chiar confirmate de experienţa evaluatorilor din economii dezvoltate, nu se poate

27

constitui ca o rezolvare validă pentru firmele româneşti decât în cazul în care acestea pot fi

argumentate credibil.

CAPITOLUL II

ASPECTE METODOLOGICE ALE EVALUĂRII

2.1. Principii, abordări şi metode de evaluare

2.1.1. Principii de evaluare a întreprinderii

Principiile de evaluare a întreprinderilor şi unităţilor operaţionale distincte de natura

întreprinderii (ex. hoteluri, restaurante, staţii de benzină, unităţi prestatoare de servicii diverse)

sintetizează toate coerenţele şi corelaţiile economice care trebuie respectate în metodologia

evaluării.

Aceste principii sunt5:

Principiul 1: Evaluările se vor face pe baza respectării Standardelor de evaluare-

internaţionale, europene şi naţionale. Aplicarea obligatorie a acestor standarde nu reprezintă o

“modă” sau o reglementare juridică obligatorie. în prezent, una din obligaţiile statutare ale

membrilor ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România) este respectarea

cerinţelor standardelor de evaluare. Referitor la evaluarea întreprinderii, există standardul de

evaluare al ANEVAR, SEV 5 - „Evaluarea întreprinderii”, care este compatibil cu standardul

internaţional de evaluare, cu aceeaşi denumire. Conform acestui standard, în evaluarea unei

întreprinderi o cerinţă esenţială o constituie utilizarea numai a metodelor şi procedurilor

recunoscute de evaluare.

Principiul 2: Evaluarea unei întreprinderi este efectuată numai de evaluatori

profesionişti, cu pregătire şi experienţă adecvată în evaluarea tipului respectiv de afacere şi

localizării acesteia. Evaluatorul trebuie:

- să aibă cunoştinţe, să înţeleagă şi să utilizeze corect acele metode şi proceduri

recunoscute care sunt necesare pentru realizarea unei evaluări credibile;

- să nu comită o eroare fundamentală prin omisiune sau intenţie care să afecteze valoarea

în mod semnificativ;

- să nu presteze serviciile de evaluare într-o manieră neglijentă sau neatentă astfel încât

să favorizeze producerea unor erori care, luate în mod individual nu ar afecta semnificativ

rezultatele unei evaluări, dar privite în mod agregat ar putea să producă confuzii.

5 Appraisal Institute, Evaluarea proprietatilor imobiliare, editia romana aparuta sub egida ANEVAR, Bucuresti, 2001, p.31;

28

Principiul 3: Evaluarea nu se concretizează într-o sumă exactă. Este numai estimarea

unui tip de valoare, definit prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi; altfel spus,

mărimea valorii unei întreprinderi (ca şi a oricărui alt tip de proprietate) nu poate fi măsurată în

mod exact ci numai printr-o sumă rezonabilă, astfel încât să permită efectuarea unei tranzacţii

cu obiectul proprietăţii respective, în plus, procesul de evaluare este subiectiv, evaluatorul

trebuind să asigure o rezonabilitate a abordărilor, metodelor şi procedurilor de evaluare

recunoscute şi bazate pe informaţii pertinente, la data evaluării.

Principiul 4: Cel mai general principiu de evaluare este considerat a fi principiul

substituţiei, aplicabil pentru toate cele trei abordări ale evaluării; conform acestui principiu

preţul de cumpărare maxim pe care este dispus să-l plătească un investitor raţional este fie:

- preţul de cumpărare a terenului şi costurile de construcţie a unei proprietăţi substitut cu

utilitate identică cu cea a proprietăţii supuse evaluării;

- preţul de cumpărare de pe piaţă a unei proprietăţi cu utilitate identică;

- preţul de cumpărare a unei proprietăţi care îi va genera acelaşi venit, în aceleaşi condiţii

de risc.

Principiul 5: Valoarea unei întreprinderi, care îşi va continua activitatea normală de

exploatare într-un viitor previzibil, derivă din veniturile anticipate viitoare; deci valoarea se

bazează pe percepţiile participanţilor pe piaţă asupra veniturilor viitoare (cash-flow) degajate de

achiziţiile de afaceri. Altfel spus, se vor cumpăra venituri viitoare şi nu active corporale şi

necorporale. Acest principiu reflectă optica investitorilor pe care îi interesează numai capacitatea

întreprinderii de a genera cash-flow net viitor disponibil pentru investitori. Ca urmare, rezultă că

fundamentarea valorii unei întreprinderi pe baza veniturilor (cash-flow) istorice nu este corectă,

în cazul în care veniturile viitoare vor avea o dinamică diferită faţă de cea trecută; această

situaţie este des întâlnită în cazul multor întreprinderi industriale din România, ale căror venituri

au fost fluctuante şi modeste în ultimii ani, dar cu un mare potenţial de creştere.

Principiul 6: Cea mai bună sursă a valorii este piaţa. Aceasta înseamnă că, dacă există

informaţii de piaţă suficiente şi credibile, cea mai adecvată şi relevantă metodă de evaluare a

unei întreprinderi este metoda comparaţiei de piaţă.

Principiul 7: Valoarea estimată printr-o activitate de evaluare este valabilă numai la o

anumită dată, numită data evaluării. Modificările rapide şi inevitabile ale forţelor sociale,

economice, guvernamentale, ale comportamentului consumatorilor etc, determină modificarea

valorilor estimate la anumite date.

Principiul 8: În evaluarea unei întreprinderi care-şi va continuă activitatea ei normală de

exploatare, se va ţine seama şi de valoarea de lichidare, care poate fi superioară celei de

exploatare, fie atunci când întreprinderea generează o rentabilitate a capitalului investit redusă

29

sau produce pierderi, fie când obiectele proprietăţii intelectuale cum ar fi brevetele de invenţie,

mărcile de fabrică sau de comerţ au o valoare semnificativă la încetarea activităţii. Altfel spus,

dacă valoarea întreprinderii, calculată prin metodele înscrise în abordarea pe bază de venit

(capitalizarea venitului şi metoda cash-flow-ului net actualizat) este inferioară valorii de

lichidare, valoarea finală care trebuie reţinută este valoarea de lichidare. Logica unei asemenea

judecăţi constă în faptul că dacă întreprinderea este vândută la un preţ mai mic decât valoarea sa

de lichidare, cumpărătorul va fi tentat să vândă activele întreprinderii, bucată cu bucată,

realizând astfel un câştig din tranzacţie.

Principiul 9: Separarea activelor în surplus faţă de necesităţile de exploatare normală

(redundante), evaluarea lor distinctă la valoarea realizabilă netă şi adăugarea acestei valori la

rezultatele obţinute prin aplicarea metodelor de evaluare selectate. Cunoaşterea şi respectarea

acestui principiu are o importanţă cu totul deosebită în cazul multor întreprinderi industriale din

România, care deţin în patrimoniul lor active din afara exploatării cu valori ridicate (de exemplu,

terenuri excedentare, stocuri mari, case de vacanţă, stadioane, cluburi, case de cultură etc).

Principiul 10: Interdependenţa dintre aplicarea metodei activului net corectat (ANC) şi

metodele înscrise în abordarea pe bază de venit. Acest principiu rezultă din însăşi definiţia unui

activ,, în accepţiunea standardelor internaţionale de contabilitate, respectiv „ un activ este o

resursă controlată de către întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se

aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere“.

Respectând cerinţele definiţiei de mai sus, rezultă că atunci când se evaluează fiecare

activ al întreprinderii, în cazul aplicării metodei ANC, trebuie să se ţină seama şi de capacitatea

activului de a genera beneficii economice viitoare (de obicei, redate sub formă de cash-flow

disponibil).

Principiul 11: Stabilirea valorii finale a unei întreprinderi, evaluată prin mai multe

metode de evaluare, din care au rezultat valori diferite, se face prin judecata evaluatorului;

aceasta se referă la selectarea, din seria de valori obţinute, a unei singure valori care rezultă din

aplicarea celei mai adecvate metode de evaluare. Aprecierea valorii finale este aşadar un proces

de selecţie a unei valori şi nu rezultatul unei medii aritmetice ponderate a valorilor obţinute.

Această optică este prevăzută în mod expres în standardele europene şi internaţionale de

evaluare a întreprinderii. Logica acestei prevederi constă în faptul că, din punct de vedere al

modului de gândire economic, o valoare rezultată dintr-o medie a unor valori calculate pe

principii total diferite (respectiv prin metoda patrimonială, prin capitalizarea/actualizarea

fluxurilor de venituri viitoare şi prin metoda comparaţiilor de piaţă) nu are relevanţă economică.

O judecată normală a selectării valorii finale a întreprinderii trebuie să aibă în vedere că:

- valoarea finală are ca limită inferioară activul net de lichidare (ANL); şi

30

- cu cât informaţiile şi ipotezele aferente unei metode de evaluare utilizate sunt mai

credibile şi în concordanţă cu aşteptările investitorilor, cu atât valoarea rezultată din aplicarea

acelei metode este mai reprezentativă.

2.1.2. Abordări şi metode de evaluare

Procesul de evaluare este util pentru estimarea credibilă a valorii definite, bazată pe

analiza tuturor informaţiilor disponibile (îndeosebi în diagnosticul întreprinderii). Evaluatorul va

estima valoarea întreprinderii prin metode şi tehnici specifice, care reflectă trei abordări distincte

în evaluare. în mod fundamental, nu există decât trei modalităţi (abordări) de a ajunge la

valoarea unei întreprinderi:

(A) Abordarea pe bază de active;

(B) Abordarea pe bază de venit;

(C) Abordarea prin comparaţie.

În principiu, un evaluator poate utiliza, într-un raport de evaluare, toate cele trei abordări,

în toate estimările de valori ale întreprinderii. Utilizarea metodelor care se înscriu în abordările

respective depinde de tipul de întreprindere, de situaţia acesteia la data evaluării, de calitatea şi

cantitatea informaţiilor disponibile, de scopul evaluării etc. În orice caz, evaluatorii trebuie să

utilizeze cel puţin două abordări, atunci când evaluează o întreprindere. Aceasta este nu numai o

recomandare a standardelor profesionale, ci şi o necesitate percepută de orice evaluator

profesionist care, în mod evident, se simte inconfortabil atunci când trebuie să judece valoarea

unei întreprinderi având doar rezultatul unei singure metode.

(A) Abordarea pe bază de active (patrimonială)

Definiţie:

Modalitatea de estimare a valorii unei întreprinderi şi/sau unui pachet de acţiuni, prin

utilizarea metodelor de estimare a valorii de piaţă a activelor individuale ale întreprinderii din

care se scade valoarea de piaţă a datoriilor totale (deci active totale corectate la valoarea de

piaţă minus datorii totale corectate).

Abordarea patrimonială se bazează, în mod esenţial, pe principiul substituţiei, care spune

că un activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente.

În cadrul acestei abordări, evaluatorul va înlocui bilanţul care reflectă valori contabile

(influenţate în mare măsură de costul istoric) cu un bilanţ care reflectă pentru toate activele (atât

corporale, cât şi necorporale) şi toate datoriile, valoarea lor de piaţă. în fond, această abordare

permite evaluatorului să dea răspuns la întrebarea cât costă să construieşti o întreprindere

similară cu cea evaluată, luând în calcul inclusiv costurile de recrutare, de angajare şi de

instruire a angajaţilor, cheltuielile de obţinere a autorizaţiilor şi licenţelor de funcţionare, de

intrare pe piaţă, de creare a unei reţele de clienţi şi furnizori, dimensiunea normală a capitalului

31

de lucru etc. Este logic să gândeşti că participanţii pe piaţă recunosc o relaţie între costul

activelor întreprinderii şi valoarea acesteia.

Din punct de vedere tehnic, această abordare presupune o activitate destul de laborioasă

şi complexă, din partea echipei de evaluare, datorită diversităţii activelor ce vor fi evaluate în

mod distinct: imobilizări necorporale (brevete, licenţe, mărci, contracte avantajoase), imobilizări

corporale (terenuri, clădiri, echipamente şi utilaje de lucru, mijloace de transport etc), imobilizări

financiare, stocuri, creanţe etc.

Metodele înscrise în abordarea patrimonială sunt:

■ metoda activului net corectat (ANC) - aplicabilă sub premisa continuării activităţii

normale de exploatare;

■ metoda activului net de lichidare (ANL) - aplicabilă sub premisa încetării activităţii

de exploatare şi lichidării întreprinderii.

(B) Abordarea pe bază de venit

Definiţie:

Calea generală de estimare a valorii unei întreprinderi, pachet de acţiuni sau unei

acţiuni, prin utilizarea uneia sau mai multor metode prin care valoarea este determinată pe

baza convertirii veniturilor anticipate (deci prin tehnica actualizării/ capitalizării).

Această abordare presupune convertirea unor fluxuri de venituri viitoare în valoarea lor

prezentă, bazându-se, în primul rând, pe principiul anticipării care afirmă că valoarea provine

din beneficiile viitoare anticipate care urmează a fi generate de proprietatea deţinută.

Metodele înscrise în abordarea pe bază de venit sunt:

■ metoda actualizării cash-flow-ului net (flux de lichidităţi actualizate);

■ metoda capitalizării venitului.

În cazul metodei capitalizării venitului, valoarea rezultă din împărţirea unui nivel

reprezentativ al venitului cu o rată de capitalizare sau din înmulţirea venitului cu un coeficient

(multiplu).

În cazul metodei actualizării cash-flow-ului, se estimează fluxul de lichidităţi pentru o

perioadă viitoare şi, prin tehnica actualizării, fluxurile viitoare sunt convertite în valoarea

prezentă a întreprinderii care generează acele fluxuri viitoare.

Între problemele importante în cadrul acestei abordări sunt: determinarea venitului

reprezentativ, realizarea previziunii fluxului de lichidităţi şi estimarea ratei de actualizare sau a

ratei de capitalizare, estimarea ratei de creştere a venitului etc.

(C) Abordarea prin comparaţie

Definiţie:

32

Calea generală de estimare a valorii unei întreprinderi, pachet de acţiuni sau unei

acţiuni, prin utilizarea uneia sau mai multor metode care compară subiectul de evaluat cu

întreprinderi, pachete de acţiuni sau acţiuni similare care au fost tranzacţionate.

Atunci când sunt disponibile mai multe tranzacţii cu întreprinderi similare şi relevante,

aceasta este cea mai bună abordare pentru a realiza o estimare credibilă a valorii de piaţă. în

abordarea prin comparaţie, evaluatorul este pus în situaţia de a aprecia gradul de similitudine

între firma evaluată şi tranzacţiile comparabile, dar şi diferenţele între acestea. în mod uzual

evaluatorul utilizează ca surse de informaţii:

■ pieţele financiare de valori mobiliare, unde se tranzacţionează participaţii;

■ piaţa pe care sunt cumpărate şi vândute întreprinderi în ansamblul lor;

■ tranzacţiile anterioare ale proprietăţii subiect al evaluării.

Un element critic in aplicarea acestei abordări este asigurarea unei baze de comparaţie

rezonabilă şi stabilirea unor parametrii de echivalenţă (de exemplu multiplicatorul “preţ/cifra de

afaceri” sau “preţ/profit net”), care să asigure (inclusiv prin aplicarea unor corecţii) convertirea

unor date comparabile în valoarea întreprinderii supuse evaluării.

Metodele înscrise în abordarea prin comparaţie sunt:

■ metoda comparaţiei cu societăţi similare cotate;

■ metoda comparaţiei cu tranzacţii de întreprinderi similare necotate; şi

■ metoda comparaţiei cu tranzacţii anterioare sau oferte de tranzacţie cu participaţii

(acţiuni, părţi sociale) ale întreprinderii evaluate.

Avantajele metodelor de evaluare enunţate sunt:

pentru ANC:

■ simplu de înţeles;

■ relevanţă în unele cazuri (proprietăţi noi, instituţii financiare);

■ are ca punct de plecare înregistrări contabile;

■ există multe reglementări oficiale sau ale unor organisme/asociaţii referitoare la

metodologia evaluării/reevaluării terenului şi activelor corporale.

pentru metoda actualizării cash-flow-lui net:

■ se înscrie în optica investitorului, incluzând şi eforturile de investiţii necesare într-o

perioadă de timp previzibilă;

■ coerenţa cu metodele de evaluare a acţiunilor cotate;

■ includerea beneficiilor viitoare, inclusiv a valorii terminale;

■ coerenţa cu metodologia de estimare a eficienţei financiare a proiectelor de

investiţii;

■ includerea şi a eforturilor viitoare de investiţii brute ale proprietarului viitor.

33

pentru metoda capitalizării venitului:

■ simplitatea metodei;

■ ipoteze simplificate;

■ nu necesită previziuni explicite pe o perioadă viitoare şi nici utilizarea unui

program pe calculator.

pentru metoda de comparaţie:

■ tranzacţia de piaţă este sursa de stabilire a valorii;

■ se ajunge în mod direct la o valoare de control sau o valoare pe bază minoritară;

■ relevanţa cea mai bună dacă există informaţii de piaţă suficiente şi credibile;

■ uşor de înţeles şi larg acceptată de investitori şi de instanţe;

■ corespunde cu optica contabilă a stabilirii valorii juste, specifică unei pieţe active.

Dezavantajele metodelor de evaluare: pentru ANC:

■ mare consumatoare de efort datorită numărului mare de poziţii de active

corporale, necorporale şi financiare;

■ necesită colaborarea unor specialişti în evaluarea proprietăţilor imobiliare,

utilajelor şi echipamentelor;

■ necesită cunoştinţe aprofundate pentru evaluarea activelor necorporale;

■ reflectă o viziune statică a patrimoniului net, la data evaluării.

pentru metoda actualizării cash-flow-lui net:

■ credibilitatea ipotezelor de previziune a cash flow-ului;

■ stabilirea ratei de actualizare este o problemă delicată şi diferită în optica

proprietarului de cea a cumpărătorului;

■ necesitatea utilizării unui program informatic corect;

■ necesitatea respectării multor coerenţe şi corelaţii între indicatorii financiari;

■ complexitatea deosebită a metodei;

■ amploarea mare a informaţiilor necesare pentru previziuni.

pentru metoda capitalizării venitului:

■ dificultăţi în efectuarea corecţiilor situaţiilor financiare istorice şi în justificarea

acestora;

■ stabilirea ratei de capitalizare este o problemă delicată şi controversată;

■ stabilirea schemei de evoluţie viitoare a venitului necesită fundamentări documentate.

pentru metodele de comparaţie:

■ selectarea comparabilelor adecvate;

■ ajustările necesare pentru criteriile care diferenţiază întreprinderea evaluată de

comparabilele selectate;

34

■ dificultatea decelării caracterului de tranzacţii între părţi independente de cele cu

interese speciale (cu efect sinergetic);

■ lipsa multor informaţii financiare pertinente sau a posibilităţii de verificare a lor (în

cazul comparabilelor necotate).

2.1.3. Abordarea pe bază de active (patrimonială)

Abordarea bazată pe active este fundamentată pe principiul substituţiei care spune că un

activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente.

Aceasta înseamnă că un investitor nu va plăti mai mult pentru o întreprindere mai mult

decât l-ar costa să creeze o entitate cu o utilitate echivalentă. Din punct de vedere tehnic,

evaluatorul trebuie să estimeze valoarea corespunzătoare a fiecărui activ din patrimonial

societății comerciale și de asemenea valoarea corespunzătoare fiecărui element de datorie,

aceasta determinând ajustarea valorilor contabile.

În cadrul acestei abordări, bilanţul contabil bazat îndeosebi pe valori ce exprimă costuri

este înlocuit cu bilanţul ce reflectă toate activele, corporale şi necorporale şi toate datoriile, la

valoarea lor de piaţă sau la o valoare curentă adecvată în cazul metodei activului net corectat

(ANC).

Este evident că rezultatul metodei încadrate în această abordare nu trebuie să fie singurul

rezultat atunci când evaluăm întreprinderi operaționale și care vor funcţiona pe o perioadă

previzibilă în viitor.

Metodele patrimoniale sunt considerate drept unicele care pot satisface cerinţele de

obiectivitate impuse de o evaluare pertinentă6. Specialiştii consideră că valoarea economică este

o valoare care îndeplineşte condiţiile de:

- generalitate, independentă de legea cererii şi ofertei, deci fără a ţine cont de puterea de

negocierea a părţilor interesate;

- raţionalitate conform căreia valoarea trebuie obţinută pe baza unei proceduri logice,

clare şi repetabile;

- demonstrabilitate adică să fie bazată într-o măsură cât mai mare pe date cantitative,

concrete şi cât mai puţin pe previziuni.

Conform acestor metode, valoarea unei întreprinderi poate fi stabilită prin analiza

bilanţului contabil, fie pe baza valorii istorice a elementelor de activ sau pasiv fie după ajustarea

corespunzătoare a anumitor posturi pentru care valoarea contabilă este imperfectă.

6 Stan, Sorin V., „Metode şi uzanţe de evaluare a întreprinderilor”, Editura Teora, Bucureşti,

1997

35

Principalele metode care se înscriu în categoria metodelor patrimoniale de evaluare a

patrimoniului sunt:

- activul net contabil;

- activul net corectat;

- valoarea substanţială brută;

- capitalurile permanente necesare exploatării.

1. Activul net contabil (ANC)

În condiţii de relativă stabilitate, activul net contabil reprezintă prin el însuşi o valoare

patrimonială a întreprinderii, prin faptul că el cuprinde capitalurile investite şi beneficiile

nerepartizate7. Punctul de pornire pentru această estimare este valoarea patrimoniului reflectat

în documentele contabile.

Activul net contabil este egal cu valoarea contabilă a activului diminuată cu valoarea

datoriilor. Se calculează cu relaţia:

ANC = Activ total – Pasiv exigibil

sau

ANC = Total capitaluri proprii - dividende

Valorile implicate în calcul sunt cele istorice, corectate în funcţie de principiile evaluării

contabile.

Conform acestor relaţii, patrimoniul, echivalent cu activul net contabil, este evaluat cu

respectarea tuturor exigenţelor proprii informaţiei contabile şi are în vedere exclusiv elementele

reflectate în bilanţ, fie că participă sau nu la procesul de exploatare.

Deşi utilizarea datelor contabile în obţinerea valorii activului net contabil ar sugera

obţinerea unei expresii fidele a realităţii întreprinderii, există anumite limite ale metodei. În acest

sens trebuie reţinute următoarele aspecte:

- datorită costului istoric utilizat de evidenţa contabilă în această valoare, nu se reflectă

valoarea actuală, economică, reală, a elementelor luate în calcul;

- existenţa unor elemente reflectate parţial sau chiar omise de evidenţa contabilă dar care

au o influenţă importantă pentru valoarea elementelor de activ sau de pasiv;

- analiza valorii se bazează pe datele din bilanţurile realizate în alte momente decât cel al

evaluării şi deci realitatea reflectată în bilanţ ar putea fi substanţial diferită de realitatea

întreprinderii din momentul evaluării.

Unii autori consideră că în calcului activului net contabil trebuie să se aibă în vedere, în

plus, câteva corecţii:7 Teodora Vâşcu Victor Dragotă, „ Pieţe de capital. Evaluarea şi gestionarea valorilor mobiliare”, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1998

36

- eliminarea „non-valorilor” ce apar în bilanţul contabil prin neluarea în consideraţie a

cheltuielilor de constituire, a cheltuielilor de repartizat pe mai multe exerciţii, a diferenţelor de

conversie activ. Aceste „non-valori” sunt scăzute din mărimea activului net deoarece nu pot fi

valorificate independent pe piaţă.

- considerarea economiilor de impozit latente asupra „non-valorilor”, care trebuie

reintegrate progresiv în conturile de rezultate din exerciţiile viitoare;

- includerea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli în datorii pentru cazul în care există

o mare probabilitate de producere a riscurilor.

2 Activul net corectat (ANc)

Activul net corectat presupune analiza critică a fiecărui element de calcul în funcţie de

realitatea concretă şi de valoarea acestuia din chiar momentul evaluării. Acesta are drept scop

eliminarea limitelor activului net contabil şi de a da o dimensiune valorii întreprinderii mai

aproape de realitatea economică. Reevaluarea se realizează printr-o evaluare individuală a

posturilor de activ şi de pasiv. În încercarea de estima cât mai obiectiv valoarea economică,

evaluatorul procedează la efectuarea unor corecţii asupra bilanţului şi a contului de profit şi

pierderi. Pentru a asigura o corectă transpunere a acestor informaţii în valori actuale este

necesară respectarea unor principii de intervenţie asupra valorii contabile în procesul de

evaluare:

- principiul prudenţei conform căruia în corectarea efectivă nu va fi reţinută, din

prudenţă, decât o parte din reevaluarea justificată;

- principiul continuităţii: corecţiile vor urma aceeaşi regulă oricare ar fi perioada de

gestiune considerată, cu excepţia cazurilor de schimbare fundamentală în conţinutul sau în forma

şi structura documentelor analizate;

- principiul coerenţei: corecţiile trebuie să fie coerente între ele, iar corecţiile din bilanţ

coerente cu cele din contul de profit şi pierderi.

Activele necorporale.

Conform standardului de evaluare a întreprinderii (SEV 5) evaluarea activelor

necorporale este de competența evaluatorului de întreprindere datorită faptului că în marea

majoritate a cazurilor, valoarea acestora este legată de o întreprindere care utilizează aceste

active. Principalele active ce pot fi întâlnite în patrimoniul unei firme sunt: licențele, marca şi

numele comercial, know-how– ul, copyright-ul, contractele, brevetele, goodwill-ul.

Evaluarea activelor necorporale presupune înțelegerea unor aspecte particulare de evaluare,

determinate în primul rând de caracteristicile particulare pe care le au acestea. Dintre metodele

de evaluare a acestora enumerăm 2:

37

- metoda avantajului de profit;

- metoda contribuţiei la variaţia profitului;

- metoda economiei de redevenţă;

- metoda economiei de costuri;

- metoda costului creării;

- metoda costului de cumpărare;

- metoda asimilării.

Cheltuielile de constituire, de creştere a capitalului sau cele legate de achiziţia unei

imobilizări ce nu reprezintă o veritabilă investiţie sunt considerate drept non-valori, şi deci nu

sunt luate în calcul pentru determinarea activului real. Un tratament deosebit se aplică

cheltuielilor legate de studii, cercetare, lansare de noi produse. În măsura în care efectul lor nu s-

a consumat în perioada considerată, ele sunt asimilabile unor investiţii şi vor fi integrate activului

net corectat.

Imobilizările corporale reprezintă o parte importantă a activului net real. Pentru a estima

valoarea se pot utiliza mai multe repere de valoare:

- preţul sau cursul zilei practicat pe pieţele specifice;

- valoarea de origine reflectată în contabilitate influenţată cu un indice de preţ specific

pentru fiecare categorie de imobilizări sau cu un indice general de preţ.

Terenurile sunt reflectate în bilanţ la valoarea de achiziţie. Pentru terenurile virane,

valoarea zilei depinde de aşezarea acestora, de cerere şi ofertă, de facilităţile de urbanism şi de

restricţiile de construcţie aplicabile. Estimarea valorii lor se face pe baza preţurilor utilizate în

tranzacţii recente, pentru fiecare tip de teren şi pe zonă, obţinute de la agenţii imobiliare sau

notari. În cazul vânzării efective a terenurilor, din valoarea determinată vor fi scăzute cheltuielile

legate de vânzare.

Pentru terenurile construite, practica evaluării utilizează mai multe metode: o reducere

forfetară corespunzătoare suprafeţei construite aplicată la valoarea terenului viran, reducerea

valorii terenului viran cu cheltuielile de demolare a clădirilor; utilizarea preţului pentru metru

pătrat construit, inclusiv terenul.

Clădirile sunt evaluate la valoarea de utilizare. Aceasta este determinată în funcţie de

costul zilei la construcţiile noi şi de coeficientul de îmbătrânire şi cel de adecvare la specificul de

producţie al întreprinderii.

Valoarea de utilizare = Suprafaţa construită Costul zilei la construcţii/mp Coeficient de

îmbătrânire Coeficient de adecvare

38

Coeficientul de îmbătrânire este calculat pornind de la durata de amortizare tehnică sau

economică corelat cu vârsta clădirii.

Coeficientul de adecvare reprezintă reducerea aplicată pentru lipsa de adecvare şi în

practică variază între 20% şi 70%.

Maşinile, utilajele şi echipamentele sunt aduse la preţul actual cu ajutorul mai multor

metode ce au drept scop determinarea valorii reziduale din momentul evaluării:

Metoda propusă de Uniunea Experţilor Contabili Europeni:

VR = Pc(1+k)Dr/Dt

unde

VR – valoarea reziduală;

Pc – preţul de cumpărare;

(1+k) – factor de actualizare;

Dr – durata reziduală de funcţionare;

Dt – durata de viaţă totală.

Metoda se aplică fiecărui element şi uneori pot apare elemente de arbitrar în estimarea

valorii reziduale.

Metoda valorii reziduale a investiţiei anuale:

VR = Inv.(1+k)(D – V Inv.)/D

unde:

Inv. – suma investită în echipament în anul n;

D – durata de viaţă normativă;

V Inv. – vârsta investiţiei.

Participaţiile la capital sunt estimate diferit după cum este vorba de titluri de participare

majoritară sau minoritară8. Pentru titlurile de participare minoritare, estimarea lor pentru activul

real presupune o reevaluare a societăţii emitente. Principiul este acela conform căruia în locul

valorii nete contabile a titlurilor deţinute trebuie luată în calcul o sumă echivalentă cu partea

corespunzătoare lor din valoarea activului net a întreprinderii emitente.

Activul circulant este analizat diferit prin prisma reevaluării de practicienii din domeniul

evaluării. Astfel, unii consideră că posturile activului circulant sunt elemente cu rotaţie relativ

rapidă. În acest fel, valoarea lor contabilă poate fi utilizată în estimări ca atare. Alţi experţi

consideră că estimarea elementelor de exploatare necesită o atenţie analitică pentru fiecare

element în ceea ce priveşte valoarea dar şi existenţa fizică.

Stocurile sunt evaluate prin respectarea mai multor etape:

8 Ion Stancu, „Finanţe”, Editura Economică, Bucureşti, 1998

39

- inventarierea fizică;

- ierarhizarea stocurilor din punctul de vedere al rotaţiei şi identificarea stocurilor cu

rotaţie lentă;

- identificarea metodei de evaluare la determinarea valorii stocurilor.

Materiile prime sunt evaluate la preţul zilei prin utilizarea preţului pieţei sau cotaţiile de

pe piaţa specifică.

Producţia neterminată este evaluată la costul de uzină sau un alt cost influenţat cu un

coeficient care să exprime stadiul prelucrării faţă de produsul finit.

Produsele finite, obiect al contractelor sau comenzilor ferme, sunt evaluate la preţul de

vânzare specificat în cadrul acestora iar cele destinate vânzării prin magazine proprii, la cost

complet.

Pot fi întâlnite mai multe metode de evaluare a stocurilor:

- metoda bazată pe media ponderată a costurilor de aprovizionare;

- metode bazate pe ordinea de intrare în întreprindere.

Date fiind particularităţile fiecărei metode, selectarea şi aplicarea acesteia trebuie să ţină

cont de contextul economic şi de obiectivul dorit în gestiunea stocurilor.

Creanţele fac obiectul unei evaluări separate dacă există riscul unor clienţi incerţi. În

acest caz se realizează o grupare şi ordonare a clienţilor pe baza criteriului „data plăţii” pentru a

detecta riscul de neplată.

Disponibilităţile sunt reevaluate, pentru valută şi titluri, la un curs mediu al perioadei

considerate.

Suma tuturor acestor posturi rectificate reprezintă activul brut real.

În ceea ce priveşte elementele de pasiv se realizează următoarele corecţii:

- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ce urmează a se utiliza cu certitudine

(provizioane pentru impozite exigibile, pentru cheltuieli sociale şi fiscale) sunt tratate ca pasive

exigibile;

- alte provizioane cu exigibilitate mai redusă se încadrează în capitaluri proprii după

deducerea datoriilor fiscale;

- partea de distribuit a ultimului beneficiar trebuie dedusă din activul net.

Prin deducerea din activul brut real pasivul real exigibil se obţine un reper important

pentru evaluarea întreprinderii: activul net corectat.

Activul net corectat este expresia, la preţul zilei a valorii patrimoniului societăţii.

Deşi mai apropiată de realitatea economică din momentul evaluării decât metoda activul

net contabil, şi această metodă are anumite limite:

- nu ţine cont de potenţialul viitor de creştere al întreprinderii;

40

- valoarea firmei rezultă ca o însumare a unor elemente la un preţ actual şi nu integrate

într-un tot funcţional;

- nu ţine cont de potenţialul factorului uman;

- nu ţine cont de elementele nemateriale specifice întreprinderii (experienţa în producţie,

marca, reţeaua de distribuţie, calitatea clienţilor, etc.).

3. Valoarea substanţială

Valoarea substanţială ia naştere prin adunarea activului net corectat cu valoarea reală a

altor active ce nu aparţin întreprinderii dar care participă la obţinerea rezultatului întreprinderii.

Valoarea substanţială este estimarea activelor utilizate efectiv de întreprindere în exploatare fie

că aparţin sau nu proprietăţii acesteia oferind o dimensiune a valorii mijloacelor utilizate de

întreprindere pentru realizarea profitului9. În evaluare se tratează diferit activul ce participă la

exploatare (indiferent de titlul de proprietate asupra lui), activele din patrimoniu care nu participă

la exploatare sau din afara exploatării (sunt evaluate într-o optică mai severă) şi activele ce

aparţin terţilor din afara exploatării (sunt ignorate).

4. Capitalurile permanente necesare în exploatare

Capitalurile permanente necesare în exploatare (CPNE) se calculează cu relaţia:

CPNE = IMOn + NFRE

unde:

IMOn – imobilizări nete utilizate în exploatare;

NFRE – nevoia de fond de rulment utilizat în exploatare.

Acest indicator pune accent pe activitatea de exploatare, considerată singura

semnificativă pentru procesul de evaluare. Nu se ţine cont de elemente precum clădirile utilizate

pentru alte scopuri decât activitatea de exploatare, imobilizări financiare, etc.

2.1.4. Procesul de evaluare a întreprinderii

Procesul de evaluare reprezintă o procedură sistematică utilizată

pentru a estima într-o manieră credibilă o anumită valoare a întreprinderii.

Procesul de evaluare începe prin identificarea de către evaluator a

întreprinderii de evaluat şi a bazei de evaluare şi se încheie odată cu

raportarea către client a concluziilor.

2.1.4.1. Definirea problemei

Primul pas intr-o evaluare este formularea clară a obiectului şi scopului

raportului pe care-l va realiza evaluatorul (echipa de evaluare). Această

etapă va preciza clar, atât pentru evaluator cât şi, la fel de important, pentru

9 Revista „Finanţe, Credit, Contabilitate”, nr. 12/2006

41

client bazele şi limitele evaluarii şi va elimina orice neclaritate în legatura cu

speţa respectivă.

a) identificarea intreprinderii evaluate

Aceasta presupune stabilirea coordonatelor firmei ce va face obiectul evaluarii:

denumirea, forma de proprietate, sediul social, codul fiscal, numarul de inmatriculare la

Registrul Comertului, ramura de activitate, proprietarii, managementul etc.

b) identificarea pachetului de actiuni evaluat

Se va stabili exact proprietatea evaluata şi proprietarul acelui pachet

de actiuni.

Asa cum s-a mentionat in cadrul prezentarii principiilor de evaluare, o

actiune poate avea

o valoare diferita in functie de prerogativele asigurate de pachetul de actiuni

in care se afla.

De asemenea, se va avea in vedere posibilitatea de vânzare a proprietăţii

evaluate, orice restricţie cu privire la tranzactionarea respectivei proprietati

(drept de preemtiune, acorduri de necompetitie, orice acorduri speciale).

c) Scopul evaluarii, clientul şi destinatarul raportului

Utilizarea se refera la modul in care un client foloseste informatiile din

raportul de evaluare. Clientului i se va solicita sa prezinte informatii

referitoare la scopul raportului de evaluare deoarece in mod generic

evaluarea va fi utila pentru fundamentarea unei decizii care priveste firma

evaluata, dar precizarea clara a utilizarii permite evaluatorului sa fie util

clientului. De exemplu, daca scopul precizat este estimarea valorii de piata

pentru vanzare, evaluatorul va preciza in raportul intocmit un nivel minim

sub care clientul sau sa nu coboare negocierea pentru vanzarea pachetului

oferit. Tot in cadrul acestui punct va fi prezentat clientul şi destinatarul

raportului de evaluare.

d) definirea valorii estimate

Scopul procesului de evaluare este acela de a estima valoarea

dreptului de proprietate asupra unei parti din capitalul unei intreprinderi sau

asupra intregului capital. Tipul specific de valoare este esential in realizarea

unei munci utile a evaluatorului. Tipurile de valoare estimata au fost

prezentate in cadrul primului capitol şi se poate avea in vedere: valoarea de

piata, valoarea de investitie, valoarea de lichidare etc. Prezentarea scrisa a

42

valorii estimate explica informatiile selectate şi modul lor de analiza, sustine

logica şi credibilitatea valorii finale.

e) data evaluarii şi data raportului de evaluare

Data evaluarii trebuie specificata datorita faptului ca factorii care

influenteaza valoarea firmei se modifica permanent. Valoarea de piata fiind

perceputa ca o reflectare a perceptiilor participantilor pe piata iar

schimbarile care au loc pe piata afacerilor pot influenta semnificativ

valoarea.

In mod uzual evaluarile necesita estimarea unei valori curente dar sunt

şi cazuri in care unui evaluator i se solicita o evaluare retrospectiva (de

exemplu pentru impozitare, despagubiri sau in alte spete care implica litigii

judiciare). Evaluarile pentru o data viitoare pot apare in conditiile unui

program de dezvoltare şi modernizare propus de management sau de

actionari, in cazul in care se solicita estimarea valorii actiunii dupa o

operatiune de fuziune sau de divizare etc.

Data raportului de evaluare este intotdeauna o data prezenta,

respectiv data la care

s-a redactat acel raport.

f) ipoteze şi conditiile limitative

Acestea se include in raportul de evaluare pentru:

- A proteja evaluatorul;

- A informa şi clientul şi alti utilizatori ai raportului de evaluare.

Aceste ipoteze şi conditii limitative definesc sfera responsabilitatii

evaluatorului.

Exemple de ipoteze şi conditii limitative pot fi:

- Evaluatorul nu-si asuma responsabilitatea pentru descrierea juridica a

proprietatilor corporale şi necorporale care sunt prezentate de client. Titlurile

de proprietate se presupun valabile daca nu se specifica altfel;

- Se presupune ca activitatea firmei este in deplina conformitate cu

reglementarile de

mediu, exceptand situatiile in care lipsa de conformitate este declarata,

descrisa şi analizata in cadrul raportului;

- Evaluatorul nu a realizat o expertiza tehnica a cladirilor şi deci nu-si

poate asuma responsabilitatea pentru viciile ascunse ale acestora;

43

- Se presupune ca exista şi pot fi reinnoite toate autorizarile, licentele

necesare pentru derularea activitatii operationale a intreprinderii;

2.1.4.2. Diagnosticul intreprinderii

Prin diagnosticarea unei firme, in vederea evaluarii, se urmareste sintetic evidentierea a

doi parametrii cheie: rentabilitatea şi riscul. Cunoasterea tuturor laturilor activitatii acesteia,

respectiv comerciala, juridica, tehnica, resurse umane, financiara etc.; precum şi a punctelor forte

şi punctelor slabe corespunzatoare fiecareia este de natura sa permita evaluatorului

fundamentarea judecatii valorii intreprinderii.

Diagnosticul furnizeaza informatiile necesare aprecierii situatiei trecute şi prezente, care

constituie o baza pentru estimarea elementelor şi variabilelor ‘cheie’ ce trebuie avute in vedere in

cazul aplicarii diferitelor metode de evaluare. Intrucat evaluarea intreprinderii nu inseamna o

aplicare mecanica a unor tehnici, ci presupune o apreciere profunda a performantelor şi riscurilor

firmei, echipa de evaluare trebuie sa opereze cu parametri considerati normali pentru mediul de

activitate al firmei evaluate şi la momentul efectuarii evaluarii.

Pe baza diagnosticului intreprinderii evaluate se pot construi scenarii pertinente, care, in

cazul evaluarii firmelor necotate vor avea un impact semnificativ asupra judecatii valorii si, de

asemenea, se pot realiza testele de coerenta, atit intre diversele piese de diagnostic cat şi intre

evaluarea propriu-zisa a afacerii şi analiza diagnostic. Aceasta din urma apreciere vine sa

confirme ideea ca diagnosticul pentru evaluare nu are doar rolul de a prezenta situatia firmei la

un anumit moment ci şi acela de a directiona şi sutine scenariile de evolutie a afacerii, proiectiile

economicofinanciare. Specialiştii apreciază că în activitatea de evaluare a întreprinderii

diagnosticul reprezintă 80%, 15% pregătirea informaţiilor şi doar 5% este muncă de evaluare.

Realizarea diagnosticului unei firme in scopul evaluarii presupune parcurgerea

urmatoarelor etape:

• stabilirea problemelor supuse analizei;

• asigurarea informatiilor şi analiza documentelor care stau la baza lor;

• analiza şi prezentarea rezultatelor intr-un raport.

Referitor la asigurarea informatiilor şi analiza acestora, evaluatorul trebuie să ia toate

măsurile pentru a se asigura că toate sursele de informaţii care s-au folosit sunt adecvate şi

credibile pentru derularea evaluării. Standardul de evaluare a afacerii (SEV 5) precizeaza ca “…

evaluatorul va urma etapele rezonabile pentru verificarea acurateţei şi credibilităţii surselor de

informaţii, precum şi dacă acestea sunt în concordanţă cu uzanţele de pe pieţele şi locurile unde

se efectuează evaluarea”.

Consideram ca diagnosticul unei firme nu poate fi incadrat in tipare fixe, ci trebuie sa

aiba o structura adaptabila in functie de scopul urmarit. Pentru evaluarea unei intreprinderi,

44

diagnosticul poate fi structurat in: diagnostic juridic, tehnic, al resurselor umane, comercial şi

financiar. Intre acestea un rol esential revine diagnosticului financiar care cuantifica prin

instrumente specifice rezultatele analizei din celelate sectiuni şi realizeaza o interfata intre cele

doua componente de baza ale procesului de evaluare a afacerii (diagnostic şi evaluare propriu-

zisa).

a) diagnosticul comercial

Diagnosticul commercial vizeaza analiza pietei pe care opereaza intreprinderea.

Obiectivul urmarit este estimarea pietei actuale şi potentiale a intreprinderii şi a pozitiei sale pe

piata. Pentru aceasta evaluatorul urmareste aspecte precum: evolutia vanzarilor; analiza

structurala a vanzarilor pe produse şi piete de desfacere, evolutia preturilor, analiza clientilor,

analiza repartitiei vanzarilor in functie de ciclul de viata a produselor, analiza furnizorilor

intreprinderii, studierea concurentei etc.

Cunoaşterea pieţei curente a firmei şi a tendinţelor principale ale evolutiei acesteia este

esenţială pentru efectuarea de evaluări competente de întreprinderi.

Diagnosticul comercial vizeaza operatiunile "cu marfa", piata de desfacere a produselor

intreprinderii si piata ei de aprovizionare.

In cadrul diagnosticului comercial se recomanda a fi aboradate urmatoarele aspecte esentiale:

- piata;

- produsele/ serviciile;

- pretul;

- promovarea ;

b) diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic are drept scop analiza aspectelor legale privind activitatea firmei

evaluate. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor specifice referitoare la drepturile de

proprietate, luarea deciziilor conform actelor constitutive ale intreprinderii, relatiile contractuale

ale societatii comerciale cu statul, partenerii comerciali, bancile, angajatii, litigiile in care este

implicata firma etc.

Diagnosticul juridic are drept scop verificarea aspectelor juridice legale privind

activitatea firmei sau a activului de evaluat. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor

specifice in urmatoarele domenii:

- Drepturile şi obligaţiile proprietarului participaţiei evaluate;

- Analiza controlului asupra deciziilor din cadrul firmei (distribuirea dividendelor,

politica de investitii, numirea managementului, dizolvarea, fuziunea, lichidarea, cesiunea,

actiunilor etc. );

- Analiza oricarei restrictii legale privind transferul actiunilor;

45

- Documente privind tranzacţii anterioare cu participaţii la întreprinderea respectivă.

Realizarea efectiva a diagnosticului juridic presupune analiza elementelor specifice din

urmatoarele domenii:

a) Dreptul societatii comerciale

In acest domeniu juridic se verifica: contractul de societate, statutul si modificarile ulterioare

infiintarii, registrul adunarii generale a actionarilor (asociatilor), registrul actionarilor, registrul

actiunilor, etc.

b) Dreptul civil

Se analizeaza si se verifica actele si contractele privind:

- dreptul de proprietate asupra constructiilor;

- situatia juridica a terenurilor intreprinderii ( drept de proprietate, contractul de inchiriere

etc.)

- situatia juridica a imobilizarilor necorporale de natura brevetelor, licentelor, marcilor

inregistrate si altora de aceeasi natura (se verifica daca acestea sunt inregistrate la organismele

abilitate,cine este titularul dreptului de inventator sau autor, existenta certificatului de inventator

sau autor, durata legala de protectie etc.);

- situatia imobilizarilor financiare ( titluri de participare,titluri imobilizate ale activitatii

de portofoliu,creante imobilizate etc);

- situatia imprumuturilor primite,a garantiilor constituite,existenta creditelor

nerambursate la scadenta,eventualitatea declararii in stare de faliment;

- situatia asigurarii societatii prin efectul legii (imobiliara si de raspundere civila ) si in

virtutea unor contracte de asigurare impotriva unor riscuri ( calamitate naturala,furt etc), situatia

achitarii primelor de asigurare etc.

c) Dreptul comercial

d) Dreptul fiscal

e) Dreptul muncii

f) Dreptul mediului

g) Litigii

Dupa verificarea si analiza domeniilor juridice prezentate mai sus, se formuleaza

concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor forte si a punctelor slabe ale cadrului

juridic, acestea constituindu-se ca parte componenta a raportului de evaluare.

c) diagnosticul operaţional

Aceasta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de productie, a tehnologiilor de

fabricatie a produselor, precum şi a organizarii productiei şi a muncii.

46

Aspecte precum: starea de functionare a masinilor, utilajelor, gradul de uzura fizica,

performanţele acestora, posibilitatile de utilizare in viitor, evidenţierea activelor imobilizate

redundante (în afara exploatării) etc. sunt de regulă semnificative în judecata valorii firmei.

In esenta, aceasta presupune o analiza detaliata a factorilor tehnici de productie, a

tehnologiilor de fabricatie a produselor, precum si a organizarii productiei si a muncii, ce poate fi

realizata de catre evaluatori care au si calitatea de experti tehnici.

Astfel, in legatura cu mijloacele fixe incluse in patrimoniul societatii comerciale, precum

si a celor pe care le foloseste fara a fi proprietara lor, evaluatorii trebuie sa se pronunte cu privire

la:

- starea de functionare a masinilor si utilajelor, gradul de uzura fizica;

- performantele acestora in raport cu cele care se produc in momentul dat pe plan

mondial;

- posibilitatile de utilizare in viitor;

- mijloacele fixe inregistrate in patrimoniul unitatii dar care nu mai pot fi folosite datorita

schimbarilor intervenite in structura productiei;

- incadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform Catalogului privind normele de

functionare si clasificare a mijloacelor fixe prevazut de Legea nr.15/24 martie 1994 privind

amortizarea capitalului imobilizat in active corporale si necorporale;

- oportunitatea trecerii in conservare a unor mijloace fixe ( daca este cazul); conditiile in

care s-a facut aceasta si perspectivele de punere in functiune.Intr-o asemenea situatie specialistii

trebuie sa se pronunte cum vor fi tratate aceste mijloace fixe in procesul de evaluare;

- valoarea investitiilor in curs de executie, stadiul lor in raport cu graficele de executie,

posibilitatile de finalizare si influenta lor asupra potentialului tehnicoproductiv sau a prestatiilor

de servicii;

- posibilitatile pe care le are societatea comerciala de a-si asigura utilitatile necesare

pentru desfasurarea normala a activitatii;gradul de dependenta fata de utilitatile furnizate de

regiile autonome de profil.

In legatura cu cladirile, in raportul de evaluare se face o descriere a acestora evidentiindu-

se:

- concordanta situatiei din teren cu planurile de constructie, modificarile aduse, baza

legala a acestor modificari, implicatiile asupra functionalitatii si sigurantei in exploatare;

- starea tehnica si deprecierea estimata a acestora;

- schimbarile intervenite in destinatia unor cladiri si posibilitatile de folosire in viitor.

Referitor la terenurile de incinta se examineaza:

47

- concordanta dintre categoriile de suprafate existente ( construita, aferenta retelelor,

aferenta cailor de acces, libera ) si cele din certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului;

- imbunatatirile aduse unor categorii de terenuri;

- schimbarea destinatiei unor suprafete de teren, baza legala si implicatiile asupra

activitatii intreprinderii.

In legatura cu productia si tehnologiile de fabricatie:

- se prezinta succint principalele produse fabricate sau servicii realizate;

- se face o scurta descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub forma de

schema, schita;

- aprecieri asupra tehnologiilor, in raport cu ceea ce exista in domeniul respectiv;

- organizarea generala a productiei;

- calitatea productiei;

- impactul asupra mediului;

- alte aspecte referitoare la productie sau serviciile pe care le presteaza in functie de

obiectul de activitate.

d) diagnosticul resurselor umane şi a managementului

Acesta are în vedere cunoaşterea de către evaluator a resurselor umane din punct de

vedere al evolutiei, structurii, comportamentului şi eficientei utilizarii lor, precum şi prezentarea

şi analiza echipei de conducere a intreprinderii.

In cadrul acestui capitol de diagnostic se urmareste cunoasterea resurselor umane din

punct de vedere al evolutiei, structurii, comportamentului si eficientei utilizarii lor, precum si

analiza echipei de conducere a intreprinderii.

Diagnosticul resurselor umane

In diagnosticarea resurselor umane ale unei firme in vederea evaluarii se impune

folosirea unui sistem de indicatori privind, pe de o parte dimensiunea, structura si

comportamentul, iar pe de alta parte eficienta potentialului uman.

Pentru a caracteriza dimensiunea potentialului uman se pot folosi urmatorii indicatori:

- numarul mediu de salariati ( cu contract de munca), se determina ca o medie aritmetica

simpla a numarului zilnic al salariatilor;

- numarul mediu de personal (cu contract de munca sau conventie civila) – se stabileste

prin adaugarea la numarul mediu de salariati a numarului mediu de colaboratori angajati pe baza

de conventie civila);

- numarul maxim de personal,care reprezinta limita superioara stabilita in functie de

volumul efectiv de activitate si productivitatea muncii prevazuta.

48

Principalele criterii de structurare utile in diagnosticarea resurselor umane sunt:

- dupa principalele categorii de salariati se pot avea in vedere urmatoarele categorii :

- muncitori ( direct productivi,indirect productivi,de deservire generala);

- personal tehnic-ingineresc ( ingineri, tehnicieni, maistri);

- personal de administrare si conducere.

- dupa vechimea in intreprindere personalul se poate structura in urmatoarele grupe:

- sub 1 an;

- intre 2-5 ani;

- intre 6-10 ani;

- intre 11-15 ani;

- intre 15-20 ani;

- peste 20 ani.

Analiza structurii dupa vechime si evolutia sa in timp poate furniza informatii cu privire

la strategia angajarilor efectuate de intreprindere,dar si a eforturilor sale pntru stabilizarea

personalului. In mod normal structura dupa vechime trebuie sa fie echilibrata manifestandu-se

astfel o politica adecvata de formare a personalului.

- dupa varsta personalul se poate grupa astfel:

- pana la 30 de ani;

- intre 31-40 ani;

- intre 41-50 ani;

- peste 50 ani.

Un dezechilibru accentuat in structura dupa varsta a personalului poate sa dauneze starii

si performantelor capitalului uman al intreprinderii. De exemplu, angajarea masiva la un moment

dat a tinerilor franeaza posibilitatile acestora de promovare.

- dupa sex

Teoretic, in afara cazurilor unde natura activitatii ar justifica predominanta personalului

masculin sau feminin, ar trebui sa regasim in fiecare intreprindere, tinand cont de structura sa

socioprofesionala, o repartitie pe sexe sensibil egala cu cea care apare la scara nationala pentru

ansamblul populatiei active.

- dupa nivelul de calificare

Se impune structurarea personalului pe nivele de pregatire (superior, mediu, profesional)

si pe categorii de personal. Un alt aspect care trebuie analizat il constituie perfectionarea

pregatirii profesionale, pe forme de realizare (la locul de munca, cursuri postliceale,

postuniversitare etc).

Comportamentul personalului

49

Se pot folosi in analiza urmatorii indicatori:

- gradul de utilizare a timpului maxim disponibil

- indicatorii circulatiei fortei de munca:

De asemenea, se are in vedere structura timpului nelucrat pe cauzele care le-au provocat

(boli, accidente de munca, maternitate, evenimente familiale, concedii fara plata, lipsuri

nemotivate etc).

- indicatori de conflictualitate

In cazul in care conflictualitatea a luat o forma colectiva se impune urmarirea

indicatorilor:

- numar de greve;

- numar de zile ale grevei (durata grevei inmultita cu numarul de grevisti);

- gradul de importanta al grevei la nivel de intreprindere;

In situatia formelor individuale de conflictualitate se urmaresc indicatorii:

- numar de litigii care au necesitat interventia inspectiei de munca;

- numar de litigii care au ajuns in fata instantei de judecata.

Diagnosticul eficientei utilizarii resurselor umane

Analiza eficientei utilizarii fortei de munca a unei firme in vederea evaluarii se realizeaza

cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a productivitatii muncii. Pentru a urmari

dinamica productivitatii muncii la nivelul intreprinderii precum si pentru comparatia cu alte

firme din aceeasi ramura de activitate se folosesc indicatori valorici, construiti ca raport

efect/efort .

In calitate de efect se pot avea in vedere: cifra de afaceri ( CA), productia exercitiului

(Qe), veniturile din exploatare (Ve) sau valoarea adaugata (Qa), in functie de specificul activitatii

societatii evaluate.

In calitate de efort se pot folosi indicatorii: numarul mediu de personal (N), timpul total

de munca exprimat in zile (Tz) sau timpul total de munca exprimat in ore (Th).

Diagnosticul managementului firmei

In ceea ce priveste conducerea intreprinderii evaluate in cadrul diagnosticului se prezinta

aspectele urmatoare:

- echipa de conducere ( nume, prenume, functia, varsta, experienta in domeniu etc);

- baza legala in virtutea careia isi exercita prerogativele functiei ( exemplu: contractul de

management; Hotararea Adunarii Generale a Actionarilor / Asociatilor etc);

- pozitia echipei de conducere fata de actionarii firmei, salariati, banci etc;

- se fac referiri si aprecieri asupra stilului de conducere (pe obiective, autoritar, cu

delegarea autoritatii, colegial, centralizat, descentralizat etc);

50

- obiectivele negociate si prevazute in contractul de management, care vizeaza strategia

societatii comerciale;

- evolutia volumului de activitate (cifra de afaceri, volumul productiei), dinamica

rezultatelor financiare, prioritati strategice;

- gradul de realizare a criteriilor de performanta stabilite prin contractul de

management.

e) diagnosticul economico - financiar

Aşa cum prezintă şi standardul de evaluare a întreprinderii, diagnosticul economico –

financiar urmăreşte:

1. Înţelegerea performanţelor realizate şi riscurilor inerente în activitatea întreprinderii,

precum şi a perspectivelor de performanţă financiară viitoare, inclusiv prin analiza tendinţelor

care s-au manifestat de-a lungul timpului;

2. Ajustarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile întreprinderii de a

genera fluxuri de venit pentru furnizorii de capital precum şi perspectivele acesteia;

3. Compararea cu întreprinderi similare pentru a stabili parametrii de risc, rentabilitate şi

de valoare;

Unul din cele mai interesante şi complexe demersuri vizeaza abordarea diagnosticului

economico-financiar pentru evaluare, aceasta componenta de diagnostic avind un rol cheie în

procesul de evaluare a intreprinderii datorita rolului major jucat în cadrul raportului şi anume:

• rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de diagnostic;

• rolul de asigurare a coerentei în cadrul relatiei diagnostic - metode de evaluare

(indeosebi metode de bazate pe venit).

Putem reduce importanta diagnosticului financiar pentru evaluare la urmatoarele trei

componente:

(1) estimarea costului capitalului (ratei de actualizare). în abordarea pe baza de venit

indicatorii financiari, tendinta manifestata de acestia în perioada diagnosticata ajuta evaluatorul

sa estimeze riscul şi implicit sa aproximeze rata de actualizare.

De asemenea, analiza financiara permite aprecierea ratei de crestere care este utilizata în

estimarea ratei de capitalizare şi estimarea valorii firmei prin metoda capitalizarii profitului;

(2) determinarea/corectarea multiplicatorilor utilizati în abordarea prin comparatie.

În abordarea prin comparatie compania evaluata se compara cu tranzactii inregistrate cu

actiuni la firme similare iar analiza financiara ofera un ghid pentru estimarea multiplicatorilor

adecvati aplicarii metodelor din cadrul acestei abordari;

(3) determinarea activelor redundante şi a elementelor de venit şi cheltuieli

neoperationale sau exceptionale. Indicatorii financiari ajuta la identificarea activelor redundante

51

şi a rezultatelor neoperationale sau exceptionale care ulterior necesita ajustari în evaluarea

intreprinderii, atat în abordarea pe baza de active cat şi în abordarea pe baza de venit.

Diagnosticul întreprinderii reprezintă interfaţa necesară pentru aplicarea metodelor de

evaluare şi judecarea valorii finale, el se finalizează printr-o sinteză a concluziilor rezultate din

analiza firmei.

2.1.4.3. Reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale

Etapa finala a procesului de evaluare o reprezinta analiza sistemica a rezultatelor obtinute

din aplicarea mai multor metode şi stabilirea unei opinii in legatura cu valoarea finala.Chiar daca

evaluatorul trebuie sa revada toata activitatea realizata, totusi aceasta este etapa cu cel mai mic

volum de munca dar care implica poate cel mai mult judecata şi experienta evaluatorului. El

trebuie sa analizeze credibilitatea şi aplicabilitatea fiecarei abordari la speta respectiva, sa

inteleaga şi sa explice diferentele intre rezultatele aplicarii mai multor metode, sa analizeze

gradul de credibilitate şi relevanta al tuturor informatiilor care au stat la baza aplicarii fiecarei

metode etc. şi astfel sa propuna o valoare (sau un interval de valori).

Standardul de evaluare a intreprinderii precizeaza in mod clar ca “Selectarea şi

credibilitatea abordărilor şi a metodelor adecvate ca şi a calculelor depind dejudecata

evaluatorului”.

52

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ

EVALUAREA PATRIMONIULUI UNEI INTREPRINDERI PE BAZA

METODEI “ACTIV NET CORECTAT”

S.C. SIMPLEX PROD S.R.L

FĂLTICENI, JUD. SUCEAVA

Descrierea întreprinderii

S.C. SIMPLEX PROD S.R.L este o societate cu capital privat romanesc ce operează pe

piata naţională, prin fabricarea şi comercializarea produselor ”mic mobilier din lemn”.

Evaluarea s-a facut doar în scop informativ fara ca valoarea determinată să constituie

bază de negociere a vreunei tranzacţii.

La sfîşitul anului 2005 prezintă următoarea situaţie a principalilor indicatori (tabel 1):

Situaţia veniturilor și cheltuielilor S.C. SIMPLEX PROD S.R.L.

Tabel 1 - mii lei -

53

Întreprinderea înregistrează rezultat pozitiv, cu un profit în creştere cu 5.62% faţă de

2004, o rată a rentabilităţii comerciale de 24% ce depăşeşte cu 5.5% media sectorului de

activitate.

S.C. SIMPLEX PROD S.R.L prezintă la 30.06.2006 următoarea situație contabilă a

activelor și datoriilor (tabel 2)

Tabel nr. 2 Situația contabilă a activelor și datoriilor

- mii lei -

SPECIFICATIE VALORI CONTABILE

A. VENITURI1. Cifra de afaceri 31.5002.Venituri din producția stocată 1.5003. Alte venituri exploatare 2214. Venituri financiare 505. Venituri excepționale 329TOTAL VENITURI (1 la 5) 33.600B. CHELTUIELI1. Materii prime, materiale 11.0252. Salarii 8.8203. Servicii terți 7804. Impozite și taxe 1505. Amortizare 1.0126. Cheltuieli financiare 7507. Cheltuieli exceptionale 500TOTAL CHELTUIELI (1 la 7) 23.037Rezultat brut 10.563Impozit pe profit 2.958Rezultat net 7.605

54

SPECIFICAŢIE VALORI CONTABILE

A. ELEMENTE DE ACTIV

I. Active imobilizate

1.Imobilizări necorporale 250

2.Terenuri 1.071

3.Mijl.fixe la valoarea ramasă 10.728

4. Imobilizări în curs 0

5. Imobilizări financiare 490

TOTAL I ( 1 la 5 ) 12.539

II. Active circulante

1. Materii prime, materiale, ob. inventar 738

2. Produse, semifabricate 2660

3. Producție în curs de execuție 0

4. Mărfuri și ambalaje 1.012

5. Conturi de regularizare și asimilate 0

6. Prime privind rambursarea oblig. 0

7. Disponibilități bănești 196

8. Titluri de plasament 0

9. Creanțe și decontări 7.943

TOTAL II ( 1 la 10 ) 12.549

TOTAL A = I + II 25.088

B. DATORII

1. Împrumuturi și datorii asimilate 6.366

2. Furnizori 2.669

3. Creditori 300

4. Dividende de plătit 349

5. Alte decontări 2.509

6. Conturi de regularizare 0

TOTAL B ( 1 la 6 ) 12.193

ACTIVUL NET = A - B 12.895

În urma analizei diagnostic s-au reținut o serie de date și informații:

55

- Activele necorporale înregistrate în bilanț (250 mii lei valoare netă) ale S.C. SIMPLEX

PROD S.R.L. reprezintă un program informatic de gestiune achiziționat în urmă cu doi ani la

prețul de 500 mii.lei și care nu mai este utilizat la data evaluării;

- Societatea deține un contract de închiriere pentru un spațiu de prezentare desfacere a

produselor cu o suprafață de 100 mp. Din analiză a rezultat că nivelul chiriei este de 0,5 mii lei/

mp lunar în vreme ce chiria de piață este de 0,7 mii lei/mp lunar. Durata rămasă a contractului de

închiriere este de doi ani iar rata de rentabilitate fără risc la data raportului este de 5%;

- Valoarea contabilă a terenului este de 1.071 mii lei în urma ultimei reevaluări conform

HG 500/1994; suprafața de teren este de 3.000 mp, iar din analiza tranzacțiilor comparabile a

rezultat că prețurile de tranzacționare sunt la circa 500 lei/ mp.

- Mijloacele fixe au o valoare contabilă de 10.728 mii lei și includ:

1) Hala de fabricație în suprafață construită de 3.000 mp, cu data punerii în funcțiune

iunie 1995. Valoarea la punerea în funcțiune a fost de 2.000 mii lei iar valoarea rămasă în

contabilitate (după reevaluarea conform HG 500/1994) este de 4.500 mii lei. Indicele prețurilor

în construcții între iunie 1995 și iunie 2006 este de 19,4, iar durata normală de utilizare a acestui

activ este de 50 de ani;

2) O linie complexă de prelucrare PWK 1 cu un randament de 1.500 unități/24 h,

achiziționată în anul 1993 la un preț de 2.500 mii lei și care are o valoare rămasă în contabilitate

după reevaluare de 2.850 mii lei. Pe baza informațiilor de la producători, costul unei linii noi de

fabricație PWK 2 este de 4.200 mii lei, dar cu un randament de 2.000 unit/24 h. Durata normală

de utilizare a unui asemenea echipament este de 25 de ani.

Din analiza tehnică a rezultat că factorul cost-capacitate este de 0,7 pentru aceste

echipamente 1.

3) Alte mijloace fixe au o valoare netă înregistrată în contabilitate de 3.378 mii lei iar

aceasta reflectă valoarea lor de piață;

4) Imobilizările financiare reprezintă titluri de participare la o societate care a intrat în

procedura de faliment (S.C. MOLDPLAST S.R.L.);

- Stocurile includ şi un lot de produse finite care a fost refuzat de beneficiar ca urmare a

unor deficienţe calitative. Prin negociere cu un alt client se poate vinde stocul respectiv cu o

reducere de 500 mii lei. Pentru acest stoc nu s-a constituit nici un provizion;

- Stocurile de mărfuri au fost depozitate necorespunzător si, ca urmare, s-a înregistrat o

depreciere fizică a unui număr de 10 paleţi a căror valoare contabilă era de 750 mii lei;

- În categoria creanţelor sunt incluse si sume de încasat de la S.C. MOLDPLAST S.R.L.)

în sumă de 450 mii lei care, practic, nu mai pot fi recuperate.

Pe baza analizei informațiilor s-a procedat la evaluarea activelor astfel:

56

1. Evaluarea activelor necorporale

1.a) Ca urmare a faptului că programul informatic de gestiune nu mai are nici o utilitate și

el nu poate fi valorificat pe piață, a rezultat că valoarea evaluată a acestui active necorporal este

zero și deci este necesară ajustarea valorii contabile a activelor imobilizate cu minus 250 mii lei.

1.b) Societatea comercială deține un avantaj de contract de închiriere (activ necorporal

distinct, neînregistrat în bilanț) care se evaluează prin capitalizarea economiei de costuri astfel:

- Economie de cost anuală

100 mp (0,7 mii lei/mp lunar – 0,5 mii lei/mp) lunar 12 luni = 240 mii lei/an

- Factorul de actualizare pentru o rată de 5% și o durată de 2 ani

f (5%, 2 ani) = 1/(1+0,05)1 + 1/(1+0,05)2= 1,859

- Valoarea avantajului de contract

240 mii lei/an 1,859 = 446 mii lei

În aceste condiții este necesară ajustarea valorii contabile a activelor imobilizate cu plus

446 mii lei.

2. Evaluarea terenului

Aceasta s-a realizat prin comparație. Pe baza analizei datelor cu tranzacții comparabile de

terenuri industriale a rezultat că valoarea de piață a terenului este de :

3.000 m.p. 500 lei/mp = 1.500 mii lei

Este necesar așadar să fie ajustată valoarea contabilă a terenului cu plus 429 mii lei.

3. Evaluarea clădirii

Pentru evaluarea halei de fabricație s-a utilizat metoda costului de înlocuire net.

a) Costul de înlocuire brut se bazează pe metoda indicilor și deci costul de înlocuire brut

va fi :

2.000 mii lei 19,4 = 38.800 mii lei

b) Deprecierea estimată (exclusiv deprecierea fizică) se bazează pe raportul între durata

de viață consumată și durata de viață normală.

Deprecierea fizică = 11 ani/ 50 ani = 22%

respectiv

38.800 0,22 = 8.536 mii lei

c) Costul de înlocuire net = costul de înlocuire brut - depreciere

38.800 - 8.536 = 30.264 mii.lei

Este necesar așadar să fie ajustată valoarea contabilă a clădirilor cu plus 25.764 mii lei.

4. Evaluarea linie complexă PWK

Se va utiliza metoda costului de înlocuire net.

a) Costul de înlocuire brut se bazează pe relația cost capacitate:

57

Costul de înlocuire brut PWK 1 = Cost PWK 2 (Capacitate PWK 1 / Capacitate

PWK 1) factor cost-capacitate

4.200 mii lei (1.500/2.000)0,7 = 4.200 0,818 = 3.436 mii lei

b) Deprecierea estimată (exclusiv deprecierea fizică) se bazează pe raportul între durata

de viață consumată și durata de viață normală:

Deprecierea fizică = 10 ani/ 25 ani = 40%

respectiv:

3.436 0,40 = 1.374 mii lei

c) Costul de înlocuire net = costul de înlocuire brut - depreciere

3.436 - 1.374 = 2.062 mii lei

Este necesar așadar să fie ajustată valoarea echipamentelor cu minus 788 mii lei

5. Evaluarea titlurilor financiare

Ca urmare a faptului că S.C. MOLDPLAST S.R.L.a intrat în procedură de faliment și

acționarii nu mai pot recupera nimic din capitalul investit este necesară o ajustare a valorii

contabile de minus 490 mii lei.

6. Evaluarea stocurilor

Datorită problemelor de calitate cu produsele finite și a deprecierii fizice a stocurilor de

marfă este necesară o ajustare de minus 1.250 mii lei a stocurilor (minus 500 mii lei produse

finite și minus 750 mii lei mărfuri).

7. Evaluarea crean țelor

Imposibilitatea încasării de la clientul S.C. MOLDPLAST S.R.L.a facturii de 450 mii lei

implică o ajustare negativă corespunzătoare a valorii contabile a creanțelor.

Metoda activului net corectat (ANC) se finalizează odată cu realizarea unui tabel sintetic

în care sunt preluate valorile contabile, ajustările corespunzătoare și respectiv valorile evaluate

ale activelor și datoriilor firmei.

În cazul S.C. SIMPLEX PROD S.R.L., activul net corectat este de 36.306 mii lei, față de

un activ net contabil de 12.895 mii lei (tabel nr. 3)

Determinarea activului net corectat al S.C. SIMPLEX PROD S.R.L.,

58

Tabel nr. 3 - mii lei -

Creşterea de activ s-a facut îndeosebi pe seama creşterii valorii constructiilor .

Este evident faptul că rezultatul obţinut prin aceasta metodă nu trebuie să fie singurul

rezultat atunci când evaluăm întreprinderi operaționale și care vor funcţiona pe o perioadă

previzibilă în viitor, pentru o eventuală tranzactionare fiind necesară o abordare şi pe baza altor

metode.

Avantajele şi dezavantajele metodei (tabel nr. 4)

SPECIFICAȚIE Valoricontabile

Ajustări Valoricorectate

A. ELEMENTE DE ACTIVI. Active imobilizate1. Imobilizări necorporale 250 196 4462. Terenuri 1.071 429 1.5003. Mijl.fixe la valoarea rămasă 10.728 24.976 35.7044. Imobilizări în curs 5. Imobilizări financiare 490 -490 0TOTAL I ( 1 la 5 ) 12.539 25.111 37.650II. Active circulante1. Materii prime, materiale 738 0 7382. Produse, semifabricate 2660 -500 2.1603. Producție în curs de execuție 4. Mărfuri și ambalaje 1.012 -750 2625. Conturi de regularizareși asimilate

- - -

6. Prime privind rambursarea oblig.

- - -

7. Disponibilități bănești 196 0 1968. Titluri de plasament - - -9. Creanțe și decontări 7.943 -450 7.493TOTAL II ( 1 la 10) 12.549 -1.700 10.849TOTAL A = I + II 25.088 23.411 48.499B. DATORII1. Împrumuturi și datorii asimilate

6.366 0 6.366

2. Furnizori 2.669 0 2.6693. Creditori 300 0 3004. Dividende de plătit 349 0 3495. Alte decontări 2.509 0 2.5096. Conturi de regularizare - - -

TOTAL B ( 1 la 6 ) 12.193 0 12.193ACTIVUL NET = A - B 12.895 23.411 36.306

59

Metoda activului net corectat (ANC)

Tabel nr. 4

.

Avantaje

- uşor de înţeles;

-utilizată şi acceptată în multe cazuri în

instanţă;

-poate fi relevantă în afacerile capital intensive

atunci când se evaluează un pachet de control;

Limite

- presupune mult efort pentru stabilirea valorii

individuale a activelor din patrimoniu;

-valoarea estimată pentru anumite active

(îndeosebi necorporale) poate genera

controverse;

-are o relevanţă discutabilă în estimarea valorii

unui pachet minoritar;

-metoda cea mai puţin credibilă atunci când

evaluăm întreprinderi a căror

60

valoare necorporală este importantă

CONCLUZII

Economia de piață include mecanismele care facilitează formarea, mișcarea, transferul,

fuziunea sau divizarea capitalului. Poate cea mai importantă din operațiile care privește capitalul

este evaluarea acestuia. În lumea afacerilor proprietatea este comensurabilă prin capital, iar

trecerea de la un proprietar la altul schimbă doar proprietarul dar nu și mărimea acestuia. De

exemplu, privatizarea nu mărește și nu micșorează valoarea capitalului (sau a patrimoniului).

Fie că este vorba de o companie sau o parte din activele sale, transferul de proprietate

necesită evaluarea acestora. Evaluarea stă la baza negocierii dintre vânzător și cumpărător, sau se

constituie ca preț de pornire a licitațiilor organizate special pentru vânzare. Oricare ar fi

modalitatea de evaluare trebuie precizat faptul că ea nu este văzută în același fel de cele două

părți direct implicate în operațiune:

- pentru vânzător este o operație de lichidare a patrimoniului deținut;

- pentru cumpărător reprezintă o investiție sau, mai simplu, un plasament de capital.

România a realizat în ultimul deceniu un transfer major de avere din proprietatea statului

în proprietatea privată (proces aflat încă în derulare), transfer în care rolul jucat de evaluarea

întreprinderii a fost semnificativ.

Evaluarea întreprinderii în România prezintă următoarele caracteristici:

- din punct de vedere al informațiilor financiare furnizate de piața de capital s-a evidențiat

prin studii, că nu există o corelație suficiența între indicatorii tradiționali de performanță și ratele

medii de piață; ca rată uzuală de evaluare se folosește rata Preț/Activ net contabil care a arătat o

distribuție normală;

- aplicarea mecanică a evaluării prin comparație sau utilizând metode statistice reprezintă

o încercare delicată și poate genera erori;

- se promovează evaluarea întreprinderii în speța fondului de comerț având la bază cele

trei abordări ale valorii (active sau costuri, venit și comparație);

- o importanță deosebită trebuie să revină judecății evaluatorului în aplicarea metodelor

cele mai relevante, în funcție de tipul de speță; nu pot exista idei apriorice referitoare la metodele

aplicabile de la o speță la alta, trebuie ca evaluatorul, în funcție de contextul misiunii sale, să

stabilească adecvarea metodelor în funcție de domeniul evaluării, calitatea, credibilitatea și

relevanța informațiilor disponibile, respectiv scopul evaluării;

- în evaluarea întreprinderii este importantă cunoașterea ajustărilor specifice (discounturi

și prime) aplicabile diferitelor metode de evaluare în funcție de situația dată;

61

BIBLIOGRAFIE

„Evaluarea Intreprinderii”, Editura IROVAL, 2007 (Ed. a treia), Coord. Ion

ANGHEL, Sorin STAN, Capitolul 1, Activitatea de evaluare, p 1-14

62