Mihai Eminescu. Poezia iubirii si a naturii. DORINTA Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete n creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativ filosofic la cea erotic.(*) Relatia aceast, specific poeziei eminesciene, este de factur romantic dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si rdcini n folclorul romnesc. DORINTA. Poezia apare n numrul din 1 sept. 1876 al "Convorbirilor literare". Din variante, deducem c poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresat iubitei si semnat cu initiala E. Elemente de epistol pastreaz si textul definitiv, si, n primul rnd, folosirea persoanei a II-a, a adresrii directe n toat poezia. Fata de primele variante, aceast, ultim este mult mai concentrat. O specie, e un mic poem pstoral, n genul idilei clasice, complicat n spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspir spre o iubire implinit, proiectnd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideal, n care gesturile se implinesc ntr-un ritual al ntelegerii si al armonicii depline. Nimic nu-i tulbur pe ngrgostiti, nici o conventie nu-i indeprteaz, dragostea lor e mut, reprefcut si inscent, e un foc de initiere solemn. n Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre mplinire prin iubire. n visul secret al omului, vrea s spun Eminescu, Iubirea ideal este n totdeauna a brbatului si a femeii parnd alturi, fericiti, prin gradin mirific al universului, ca perechea mitic (Adam si Eva). Compozitional, poezia are o structur liric, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunztoare fiecrei strofe, mai putin ultimul tablou care cumuleaz ultimele dou strofe. Fiecare strof fixeaz o secvent dintr-o idil cu ceremonial stereotip (care apare si n alte poezii eminesciene), alctuit din acelasi lant de fapte erotice. 1. - O chemare n cadru. n strofa nti, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul "care tremur pe prund" (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi "plecate o ascund" (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera inftisarea feerica a cadrului fizic. 2. - O imagine a asteptrii. 3. - Asta a intituirii pe care le realizeaz cu ajutorul unei mite de verbe (s alergi, s cazi, s desprind, s ridic) care ..nainteaz.. puternic miscarea, dar o si individualizeaz cu unitti stereotipe - usor de observat si n strofele urmtoare - care creeaz treptat impresia c se ..recompune.. un ritual al intimittii: "i n bratele-mi ntinse / S alergi, pe piept s-mi cazi, / S-ti desprind din crestet valul, / S-l ridic de pe obraz.". 4. - Jocul gesturilor de ..tandrete..: "Pe genunchii mei sade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar n pr, nfiorate, / Or s-ti cad flori de tei. / / Fruntea alb-n prul galbn / Pe-al meu brat ncet s-o culci, / Lsnd prad gurii mele / Ale tale buze dulci..." 5. - n final somnul si visul n acord cu miscarea naturii. Fata de prima stof n care era prezentat cadrul fizic, n ultimele dou strofe, imaginea se completeaz cu alte detalii (cntul singuraticelor izvoare, blnda batere de vnt, armonia codrului btut de gnduri, cderea floarelor de tei), care confer naturii o not uman, meditativ. Aceast interferent de planuri, om-natura, ne ngduie s descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul btut de gnduri (personificare cu valoare metaforic) pare o fiinta ce a ajuns s reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tinuieste: perechea - izolat n spatiul lui ocrotitor - este un simbol mitic al perpeturii vietii. Fuziunea om-natur, pentru care pledeaz Eminescu n toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnic si, aspirind prin contemplatie la o contopire organic cu ea, omul caut o cale de acces spre eternitate. Ritmul trohaic si msura de 7-8 silabe ca n doina popular, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute n actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferentiaz aceast poezie de tonalitatea poeziei populare.

(*): Infatisarea ei se constitue pe dou dimensiuni esentiale: una terestr, celalta cosmic, aflate de cele mai multe ori n interferent. Mihai Eminescu e n primul rnd un tulburtor al spatiului cosmic, fie n mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugciunea unui dac, Luceafrul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, lun, cer, luceferi) care impregneaz parc ntreaga oper. Pe de alt parte este un cntret frenetic al naturii terestre n vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natur cu un contur precis geologic si ..floral.., slbatic si deopotriv familiar, mitic - prin aspectele ei parapsihice si luxuriante; uman, cald, intim, ocrotitoare - prin componentele ei sufletesti. Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se afl ntr-o permanent consonant cu natur. Natura este o stare de suflet, n sensul c nftisarea ei, e dictat de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floare-albastr, Las-ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi ncnttoare, de basm: vara e n toi, ierburile au frageziune, sunetele si culorile se armonizeaza. Cnd dragestea sa stins, sentimentului de dezamgire i corespunde o natur, sumar ..veleitat.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu ntinderi ..borede.., albe, nemiscate si reci (de cte ori iubita..., Pe lng plopii fr sot, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ).