MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

FACULTATEA ECONOMIE GENERALĂ ȘI DREPT

CATEDRA „DREPT PUBLIC”

SPECIALITATEA “DREPT PENAL”

CURS UNIVERSITAR

la disciplina:

“DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENE RAL“DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENE RALĂ și PARTEA SPECIALĂĂ și PARTEA SPECIALĂ””

Pentru ciclul licență : (material didactic sumar; cazuri practice simple și exemple de teste nesoluționate repartizate pe

instituții; exemple de teste complexe și cazuri practice soluționate, teste grilă cu variante corecte de răspuns, bibliografie recomandabilă specială și generală)

AUTOR:MARIȚ ALEXANDRU,

doctor în drept, conferențiar universitar.

CHIŞINĂU – 2015

CZU 343.2B 89

Suportul de curs este recomandat pentru publicare de către Catedra Drept Public și Consiliul ştiinţifico-metodic ASEM și de Consiliul ştiinţific al Institutului de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.Recenzenţi interni:Alexandru ARMEANIC, conferenţiar universitar, doctor în drept, Șef Catedră Drept Public (ASEM)Tudor PAȘCANENENU, conferenţiar universitar, doctor în drept, Catedră Drept Public (ASEM)Adelia BÎCU, conferenţiar universitar interimar, doctor în drept, Catedră Drept Privat (ASEM)

Recenzenţi externi:Valeriu CUȘNIR, profesor universitar, doctor habilitat în drept, Directorul Institutului de Cercetări Juridice şi Politice (AȘM)Eugeniu GUȚAN, doctor în drept, coferențiar universitar, avocat (IRIM), Ghenadie EREMCIUC, doctor în drept, coferențiar universitar interimar, (USPEE, Constantin Stere), judecător în Judecătoria BălțiuriViorel MORARI, șef de secție a Procuraturii Generale și președinte al Comisiei de Calificare al Procuraturii GeneraleGheorghe ALECU, conferenţiar universitar, doctor în drept (România, Costanța)

© Mariț Alexandru, 2015ISBN 978-9975-4458-6-3

2

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a CărţiiMariț Alexandru

DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALDREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ ŞIĂ ŞI PARTEA SPECIALĂPARTEA SPECIALĂ: Suport de curs/ Mariț Alexandru. – Ch.: Ed. Cartea Juridică (Tip. Totex-Lux), 2015. – 384 p.

Bibliogr.: 297 tit. – 100 ex.343.2B 89

PLAN TEMATIC SUMAR :TEMA 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL1. Noţiunea şi scopul procesului penal2. Formele istorice ale procesului penal3. Funcţii procesuale şi garanţii procesuale.4. Fazele procesului penal.5. Dreptul procesual ca ramură de drept şi ca ştiinţă juridică.6. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept. 7. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

TEMA 2. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal3. Interpretarea normelor juridice procesual penale4. Acţiunea legii procesuale penate în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

TEMA 4. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal.2. Instanţele judecătoreşti şi competenţa lor.3. Partea acuzării.4. Partea apărării.5. Alte persoane participante la procesul penal.

TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL1. Noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal.2. Caracteristica principiilor generale ale procesului penal.3. Caracteristica principiilor speciale ale procesului penal.

TEMA 4. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal.2. Instanţele judecătoreşti şi competenţa lor.3. Partea acuzării.4. Partea apărării.5. Alte persoane participante la procesul penal.

TEMA 5. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal.2. Clasificarea probelor în procesul penal.3. Datele neadmise ca probă în procesul penal.4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor.5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii.6. Probatoriul şi administrarea probelor.7. Aprecierea probelor.8. Mijloacele de probă.9. Procedeele probatorii.

TEMA 6. MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE1. Noţiunea şi scopul măsurilor procesuale de constrângere.2. Sistemul măsurilor procesuale de constrângere.3. Reţinerea în procesul penal.4. Măsurile preventive.5. Alte măsuri procesuale de constrângere

TEMA 7. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII, MĂSURI DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE 1. Confidenţialitatea urmăririi penale şi modalităţile asigurării acesteia.2. Măsurile de protecţie a persoanei în legătură cu desfăşurarea măsurile procesului penal.3. Măsurile de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sau la alte încălcări a legislaţiei.

TEMA 8. CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL1. Noţiunea şi scopul acţiunii civile în procesului penal.2. Elementele şi condiţiile acţiunii civile în procesului penal.3. Examinarea acţiunii civile în procesul penal.4. Cheltuielile judiciare.

Partea II. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂTEMA1. URMĂRIREA PENALĂ1. Noţiuni generale privind urmărirea penală.2. Competenţa organelor de urmărire penală.3. Sesizarea organului de urmărire penală.4. Pornirea urmăririi penale.5. Desfăşurarea urmăririi penale.6. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.

TEMA 2. CONTROLUL PROCURORULUI ŞI CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE1. Conceptul, evoluţia, scopurile şi particularităţile controlului procurorului şi a controlului judiciar al procedurii prejudiciare.2. Conţinutul, procedura şi limitele controlului exercitat de către procuror.3. Conţinutul, procedura şi limitele controlului judiciar.

TEMA 3. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ1. Noţiuni generale privind judecata ca fază centrală a procesului penal.2. Condiţiile generale ale judecării cauzei penale.3. Punerea pe rol a cauzei penale.4. Consideraţii generale privind judecarea cauzei penale în prima instanţă.

3

6. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată;5. Cercetarea judecătorească;6. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului;7. Deliberarea şi adoptarea sentinţei.

TEMA 4. CĂILE ORDINARE DE ATAC1. Consideraţii generale asupra căilor de atac.2. Apelul – condiţii de fond şi de formă.3. Efectele apelului.4. Judecarea apelului şi soluţiile pronunţate.5. Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel – condiţii de fond şi de formă.6. Efectele recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel.7. Judecarea recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel şi soluţiile pronunţate.8. Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul – condiţii de fond şi de formă.9. Efectele recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.10. Judecarea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul şi soluţiile pronunţate.

TEMA 5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI1. Noţiunea şi esenţa fazei punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti.2. Punerea în executare a hotărîrii.3. Chestiuni soluţionate de instanţă la executarea pedepsei.4. Instituţii ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti.

TEMA 5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI1. Noţiunea şi esenţa fazei punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti.2. Punerea în executare a hotărîrii.3. Chestiuni soluţionate de instanţă la executarea pedepsei.4. Instituţii ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti.

TEMA 6. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC1. Consideraţii generale privind căile extraordinare de atac.2. Recursul în anulare – caracteristica generală.3. Cazurile în care se poate face recurs în anulare.4. Judecarea recursului în anulare şi soluţiile pronunţate.5. Revizuirea procesului penal.Cazurile de revizuire şi activitatea procesuală prealabilă.6. Judecarea revizuirii.

TEMA 7. PROCEDURI SPECIALE1. Procedura în cauzele privind minorii.2. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical.3. Procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute.4. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei.5. Procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale şi de liberare de răspundere penală.6. Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante.7. Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice.8. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

TEMA 8. ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ1. Noţiuni generale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală.2. Comisia rogatorie.3. Extrădarea.4. Transferul persoanelor condamnate.5. Recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine.

TEMATICA ŞI REPARTIZAREA ORIENTATIVĂ A ORELORa) Tematica şi repartizarea orientativa a orelor de curs/prelegeri:

Nr. Tema Realizarea în timp1. Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal

42. Izvoarele dreptului procesual penal3. Principiile generale ale procesului penal 24. Subiecţii procesului penal 25. Probele şi mijloacele de probă în procesul penal 26. Măsurile procesuale de constrîngere 27. Măsuri de păstrare a confidenţialităţii, măsuri de protecţie şi alte măsuri procedurale penale 28. Chestiuni patrimoniale în procesul penal 29. Termenele procedurale şi acte procedurale comune 210. Urmărirea penală 211 Controlul procurorului şi controlul judiciar al procedurii prejudiciare 212 Judecata în primă instanţă 213 Căile ordinare de atac 214 Căile extraordinare de atac 215 Punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti 216 Proceduri speciale 217 Asistenţa juridică internaţională în materie penală 2

4

PLAN TEMATIC SUMAR :..........................................................................................................................................3PRELIMINARII.................................................................................................................................................11

Partea I. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ.......................................................................12TEMA 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL......................................................................................................................................12

§1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PROCESULUI PENAL...........................................................................121.1. Definiţia procesului penal..............................................................................................................121.2. Particularităţile procesului penal...................................................................................................12

§2. FORMELE ISTORICE ALE PROCESULUI PENAL.....................................................................142.1. Generalități.....................................................................................................................................142.2.Caracteristica generală a formelor istorice ale procesului penal....................................................15

§3. FUNCŢII PROCESUALE ŞI GARANŢII PROCESUALE.............................................................203.1. Funcțiile procesuale.......................................................................................................................203.2.Garanţii procesual-penale...............................................................................................................20

§4. FAZELE PROCESULUI PENAL.......................................................................................................21§5. DREPTUL PROCESUAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ...................21

5.1.Definiţia şi importanţa dreptului procesual penal...........................................................................215.1.1. Definiţia dreptului procesual penal..........................................................215.1.1. Importanţa dreptului procesual penal......................................................21

5.2. Normele juridice procesual penale. Structura şi clasificarea lor...................................................215.3. Faptele juridice procesual-penale..................................................................................................225.4. Raporturile juridice procesual-penale............................................................................................23

§6. LEGĂTURA DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTE RAMURI DE DREPT...............236.1. Legăltura dreptului procesual-penal cu unele ramuri de drept normative.....................................236.2. Legăltura dreptului procesual-penal cu alte științe juridie sau cu unele ramuri de drept nenormative..........................................................................................................................................24

TEMA 2. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL.....................................................................25§1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI PROCESUAL PENAL...............................................25§2. SISTEMUL IZVOARELOR DREPTULUI PROCESUAL PENAL...............................................25§3. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE PROCESUAL PENALE......................................27

3.1. Situaţii generale.............................................................................................................................273.1. Felul interpretării normelor juridice procesual penale...................................................................27

§4. ACŢIUNEA LEGII PROCESUALE PENATE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR........................................................................................................................................29

TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL...........................................................................................31§1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL.........................................31

1.1. Noțiunea principiilor procesual penale..........................................................................................311.2. Sistemul principiilor procesului penal...........................................................................................32

§2. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR GENERALE ALE PROCESULUI PENAL....................33§3. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR SPECIALE ALE PROCESULUI PENAL......................46

TEMA 4. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL...............................................................................................56§1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL SUBIECŢILOR PROCESULUI PENAL..........................................56§2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR........................................................57

2.1.Organizarea Judecătorească............................................................................................................572.1.1. Noţiunea...................................................................................................572.1.2. Compunerea instanţei de judecată...........................................................572.1.3. Schimbarea completului de judecată.......................................................58

2.2. Locul judecării materialelor şi cauzelor penale.............................................................................582.3. Incompatibilitatea judecătorului....................................................................................................58

§3. PARTEA ACUZĂRII...........................................................................................................................593.1. Procurorul......................................................................................................................................593.1.Atribuţiile procurorului...................................................................................................................593.2. Organele de urmărire penală..........................................................................................................593.3. Victima...........................................................................................................................................60

§4. PARTEA APĂRĂRII...........................................................................................................................614.1. Bănuitul..........................................................................................................................................624.2. Învinuitul şi inculpatul...................................................................................................................634.3. Apărătorul......................................................................................................................................644.4. Partea civilmente responsabilă.......................................................................................................674.5. Reprezentanţii şi succesorii procesuali..........................................................................................67

§5. ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL...................................................68

5

5.1. Asistentul procedural.....................................................................................................................685.2.Grefierul..........................................................................................................................................695.3. Interpretul, traducătorul.................................................................................................................695.4. Specialistul.....................................................................................................................................705.5. Expertul..........................................................................................................................................705.6. Martorul.........................................................................................................................................705.7. Reprezentantul legal al martorului minor......................................................................................715.8.Avocatul martorului........................................................................................................................71

TEMA 5. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL.........................................75§1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL.......................................75§2. CLASIFICAREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL................................................................76§3. DATELE NEADMISE CA PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL.........................................................76§4. CERINȚELE FAȚĂ DE PROBĂ ADMISIBILITATEA ŞI PERTINENŢA PROBELOR..........77§5. OBIECTUL PROBAŢIUNII ŞI LIMITELE PROBAŢIUNII.........................................................77

5.1. Noţiunea de obiect al probaţiunii...................................................................................................775.2.Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiunii.........................................................785.3. Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii..................................................78

§6. PROBATORIUL ŞI ADMINISTRAREA PROBELOR...................................................................796.1. Procesul probaţiunii procesual penale...........................................................................................796.2. Sarcina probaţiunii.........................................................................................................................80

§7. APRECIEREA PROBELOR...............................................................................................................80§8. MIJLOACELE DE PROBĂ................................................................................................................81

8.1. Noţiunea şi mijloacele de probă în procesul penal........................................................................818.2. Procedura de obţinere a declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului.............................818.3. Mijloacele materiale de probă........................................................................................................89

§9. PROCEDEELE PROBATORII..........................................................................................................909.1.Procedee speciale de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă..............................909.3. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele........................................................97

9.3.1. Constatările tehnico-ştiinţifîce. (art.139-141 C.P.P.)..............................979.3.2. Constatările medico-legale. (art.139 - 141 C.P.P.)..................................989.3.3. Expertizele, (art.142 - 153)......................................................................99

9.4. Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă (art.154-15)...............................................102TEMA 6. MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE................................................................106

§1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL ȘI IMPORTANȚA MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE...................................................................................................................................106§2. SISTEMUL MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÎNGERE............................................106§3. REŢINEREA ÎN PROCESUL PENAL............................................................................................107

3.1.Noțiuni introductive......................................................................................................................1073.2. Procedura de reţinere...................................................................................................................108

§4. MĂSURILE PREVENTIVE..............................................................................................................1094.1. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive...............................................................................1094.2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive.................................1094.3. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara.........................................1114.4. Garanţia personală.......................................................................................................................1114.5. Garanţia unei organizaţii..............................................................................................................1114.6. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport................................1124.7. Transmiterea sub supraveghere a militarului, (art. 183 CPPRM)................................................1124.8. Transmiterea sub supraveghere a minorului (art. 184 CPPRM)..................................................1124.9. Arestarea preventivă (art. 185 CPPRM)......................................................................................1124.10.Arestarea la domiciliu (art. 188 CPPRM)...................................................................................1144.11.Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute şi pe cauţiune............................114

§5. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE.............................................................1165.1. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă....................................1165.2. Aducerea silită.............................................................................................................................1165.3. Suspendarea provizorie din funcţie (art. 200 CPP)......................................................................1165.4.Amenda judiciară (art. 201 CPPRM)............................................................................................117

5.4.1.Amenda judiciară - sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată............................................................................................................1175.4.2.Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului şi garantarea executării pedepsei amenzii..............................................................................................117

5.5. Punerea sub sechestru..................................................................................................................118

6

5.5.1.Bunurile care pot fi puse sub sechestru..................................................1185.5.2.Temeiurile de punere sub sechestru........................................................1185.5.3.Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru.......1195.5.4.Modul de executare a hotărîrii de punere sub sechestru.........................119

5.6. Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal...............................................................................1195.7. Măsuri de protecţie şi măsuri de înlăturare a condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sau a altor încălcări de legislaţie..........................................................................................................120

TEMA 7. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII, MĂSURI DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE............................................................................................................................123

§1. CONFIDENŢIALITATEA URMĂRIRII PENALE ŞI MODALITĂŢILE ASIGURĂRII ACESTEIA................................................................................................................................................123§2. MĂSURILE DE PROTECŢIE A PERSOANEI ÎN LEGĂTURĂ CU DESFĂŞURAREA MĂSURILE PROCESULUI PENAL.....................................................................................................124§3. MĂSURILE DE LICHIDARE A CAUZELOR ŞI CONDIŢIILOR CE AU CONTRIBUIT LA SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNII SAU LA ALTE ÎNCĂLCĂRI A LEGISLAŢIEI..........................125

TEMA 8. CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL.........................................................127§1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.....................................127§2. ELEMENTELE ŞI CONDIŢIILE ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESULUI PENAL.................127

2.1. Obiectul acţiunii civile în procesul penal....................................................................................1272.2. Condiţiile (reparării) exercitării acţiunii civile............................................................................128

§3. EXAMINAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL....................................................1283.1. Subiecţii acţiunii civile................................................................................................................1283.2.Înaintarea, retragerea şi judecarea acţiunii civile..........................................................................128

§4. CHELTUIELILE JUDICIARE.........................................................................................................129TEMA 9. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTELE PROCEDURALE COMUNE.........................131

§1. NOŢIUNEA, IMPORTANŢA ŞI CLASIFICAREA TERMENELOR PROCEDURALE........131§2. CALCULAREA TERMENELOR PROCEDURALE ŞI TERMENELOR MATERIALE........132§3. ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN ŞI RESTABILIREA TERMENULUI OMIS..........................................................................................................................................................133§4. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE..................................................134

4.1.Citarea, noţiunea şi procedura efectuării......................................................................................1344.2.Comunicarea altor acte procedurale.............................................................................................136

§5. CERERI ŞI DEMERSURI ÎN PROCESUL PENAL......................................................................1375.1.Cererea, noţiunea şi formele.........................................................................................................1375.2. Demersul. Noţiunea şi formele....................................................................................................1375.3. Înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor.......................................................................138

§6. MODIFICĂRILE, ERORILE ŞI OMISIUNILE ÎN ACTELE ROCEDURALE........................1396.1.Modificări în actele procedurale...................................................................................................1396.2. Corectarea erorilor materiale.......................................................................................................1396.2.Înlăturarea unor omisiuni vădite...................................................................................................139

§7. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE..................................................................................1407.1.Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor.......................................................................1407.2. Caracteristica condiţiilor nulităţii................................................................................................141

Partea II. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ......................................................................145TEMA1. URMĂRIREA PENALĂ..................................................................................................................145

§1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ........................................................145§2. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ.......................................................146§3. SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ............................................................148§4. PORNIREA URMĂRIRII PENALE................................................................................................148

4.1. Circumstanţele care exclud urmărirea penală..............................................................................1494.2.Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei.....................................................................149

§5. DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE.....................................................................................1495.1.Punerea sub învinuire....................................................................................................................1505.2. Înaintarea acuzării........................................................................................................................1505.3.Schimbarea şi completarea acuzării..............................................................................................1505.4. Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală..............................................................................1505.5.Încetarea urmăririi penale.............................................................................................................1515.6.Clasarea cauzei penale..................................................................................................................1515.7.Temeiurile, modul şi termenele de suspendare a urmăririi penale...............................................151

§6.TERMINAREA URMĂRIRII PENALE ŞI TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ..............1516.1.Rechizitoriul..................................................................................................................................1526.2.Trimiterea cauzei în judecată........................................................................................................152

7

TEMA 2. CONTROLUL PROCURORULUI ŞI CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE..............................................................................................................................................155

§1. CONCEPTUL, EVOLUŢIA, SCOPURILE ŞI PARTICULARITĂŢILE CONTROLULUI PROCURORULUI ŞI A CONTROLULUI JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE......155

1.1.Conținutul, procedura și limitele controlului exercitat de către procuror.....................................1551.1.1.Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate  specială de investigaţii.........................................................................................................................1551.1.2.Examinarea plîngerilor de către procuror...............................................1551.1.3.Plîngerea împotriva acţiunilor,  inacţiunilor şi actelor procurorului......1551.1.4.Examinarea plîngerii...............................................................................156

§3. CONŢINUTUL, PROCEDURA ŞI LIMITELE CONTROLULUI JUDICIAR..........................1563.1.Sfera controlului judiciar..............................................................................................................1563.2. Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţie......................1563.3.Măsurile procesuale de constrîngere aplicate cu autorizarea judecătorului de instrucţie.............1563.4.Măsurile speciale de investigaţii efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţie.................157

3.4.1.Demersurile privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor  speciale de investigaţii sau aplicării măsurilor  procesuale de constrîngere.....................................................................................................1573.4.2.Modul de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea acţiunilor de   urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere.............................................................1573.4.3. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere.....................................................................................................1573.4.4.Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor....................................................................1583.4.5.Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii...........158

3.5.Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive, arestării  la domiciliu.............................................................................................................................................159

3.5.1.Generalități.............................................................................................1593.5.2.Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit a arestării preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului.........................................................................................................................159

3.6.Cererea de eliberare provizorie şi examinarea  acesteia...............................................................1603.6.1.Admisibilitatea cererii de eliberare provizorie şi soluţionarea acesteia. 1603.6.2. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind liberarea provizori sau refuzul liberării provizorii........................161

TEMA 3. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ............................................................................................164§1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ CENTRALĂ A PROCESULUI PENAL.......................................................................................................................................................164§2. CONDIŢIILE GENERALE ALE JUDECĂRII CAUZEI PENALE............................................164§3. PUNEREA PE ROL A CAUZEI PENALE......................................................................................167

3.1.Repartizarea cauzei parvenite pentru judecare............................................................................1673.2. Soluţionarea cauzei în procedura medierii ori împăcării părţilor................................................1673.3. Şedinţa preliminară......................................................................................................................1673.11.Alte măsuri pregătitoare pentru judecarea  cauzei......................................................................169

§4. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND JUDECAREA CAUZEI PENALE ÎN PRIMA INSTANŢĂ. PARTEA PREGĂTITOARE A ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ......................................169§5. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ...........................................................................................171

5.1.Ordinea cercetării judecătoreşti....................................................................................................1715.2.Începerea cercetării judecătoreşti..................................................................................................1715.3.Audierea inculpatului....................................................................................................................1715.5.Audierea celorlalte părţi................................................................................................................1725.6. Audierea martorilor......................................................................................................................172

8

5.7.Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului...............................................................1725.8.Examinarea corpurilor delicte.......................................................................................................1725.9.Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale.................................1735.11.Alte acţiuni procesuale la judecarea cauzei................................................................................173

§6. DEZBATERILE JUDICIARE ŞI ULTIMUL CUVÎNT AL INCULPATULUI..........................1736.1. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare.................................................................................1736.3.Replica..........................................................................................................................................1736.4.Ultimul cuvînt al inculpatului.......................................................................................................1736.5.Concluzii scrise.............................................................................................................................174

§7. DELIBERAREA ŞI ADOPTAREA SENTINŢEI...........................................................................1747.1.Obiectul deliberării.......................................................................................................................1747.2. Reluarea cercetării judecătoreşti..................................................................................................1747.3.Sentinţa judecătorească.................................................................................................................174

7.3.1.Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei...........................................................................................1747.3.2. Examinarea chestiunii privind starea de responsabilitate a inculpatului.........................................................................................................................1747.3.3.Soluţionarea acţiunii civile.....................................................................1757.3.4.Asigurarea acţiunii civile şi a confiscării  speciale.................................175

7.5.Sentinţa de achitare.......................................................................................................................1757.6.Sentinţa de încetare a procesului penal.........................................................................................1757.7.Întocmirea sentinţei.......................................................................................................................176

7.7.1.Partea introductivă a sentinţei.................................................................1767.7.2.Partea descriptivă a sentinţei..................................................................1767.7.3.Dispozitivul sentinţei de condamnare.....................................................177

7.8.Restituirea dosarului penal............................................................................................................1777.9.Alte chestiuni care trebuie soluţionateîn dispozitivul sentinţei....................................................1777.10.Punerea în libertate a inculpatului arestat...................................................................................177

TEMA 4. CĂILE ORDINARE DE ATAC.....................................................................................................180§1. Consideraţii generale asupra căilor de atac.....................................................................................180§1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR DE ATAC....................................................180§2. APELUL – CONDIŢII DE FOND ŞI DE FORMĂ.........................................................................181§3. EFECTELE APELULUI...................................................................................................................183§4. JUDECAREA APELULUI ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATE.......................................................183

Adoptarea deciziei de către instanţa de apel.......................................................................................184§5. RECURSUL ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR INSTANŢELOR DE APEL – CONDIŢII DE FOND ŞI DE FORMĂ..............................................................................................................................184§6.EFECTELE RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR INSTANŢELOR DE APEL.......185

6.1. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui...............................................................................1856.2.Efectul extensiv al recursului şi limitele lui..................................................................................185

§7.JUDECAREA RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR INSTANŢELOR DE APEL ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATE.................................................................................................................185

7.1.Procedura judecării recursului......................................................................................................1857.2. Judecarea recursului.....................................................................................................................1857.3.Decizia instanţei de recurs............................................................................................................1857.4.Procedura de rejudecare şi limitele acesteia.................................................................................185

§8. RECURSUL ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI PENTRU CARE NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL – CONDIŢII DE FOND ŞI DE FORMĂ..................186

8.1.Hotărîrile supuse recursului..........................................................................................................1868.2.Persoanele care pot declara recurs................................................................................................1868.3.Termenul de declarare a recursului...............................................................................................186

§9. EFECTELE RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI PENTRU CARE NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL.........................................................186

9.1.Efectul suspensiv al recursului.....................................................................................................1869.2.Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui................................................................................1869.3. Neagravarea situaţiei în propriul recurs.......................................................................................1869.4.Efectul extensiv al recursului şi limitele sale................................................................................186

§10. JUDECAREA RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI PENTRU CARE NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATE 186

10.1.Procedura judecării recursului....................................................................................................18610.2.Judecarea recursului....................................................................................................................187

9

TEMA 5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI...................................191§1. NOŢIUNEA ŞI ESENŢA FAZEI PUNERII ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI..................................................................................................................................191§2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRII................................................................................191§3. CHESTIUNI SOLUŢIONATE DE INSTANŢĂ LA EXECUTAREA PEDEPSEI.....................192§4. INSTITUŢII CE ŢIN DE EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI.....................194

TEMA 6. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC.......................................................................................195§1.CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC...................195§2. RECURSUL ÎN ANULARE – CARACTERISTICA GENERALĂ..............................................195§3. CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS ÎN ANULARE...........................................196

3.1.Cazurile în care recursul în anulare are efect cu privire la situaţia părţilor din proces................1963.2.Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului..............................197

§4. JUDECAREA RECURSULUI ÎN ANULARE ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATE.......................197§5. REVIZUIREA PROCESULUI PENAL. CAZURILE DE REVIZUIRE ŞI ACTIVITATEA PROCESUALĂ PREALABILĂ..............................................................................................................197§6. JUDECAREA REVIZUIRII..............................................................................................................197

6.1. Termenele de revizuire a procesului penal..................................................................................1976.2.Deschiderea procedurii de revizuire.............................................................................................1986.3.Trimiterea în instanţa de judecată a materialului cercetării privind revizuirea............................1986.5. Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii.............................................................................1986.6.  Hotărîrile după rejudecare..........................................................................................................199

TEMA 7. PROCEDURI SPECIALE..............................................................................................................201§1. PROCEDURA ÎN CAUZELE PRIVIND MINORII.......................................................................203§2. PROCEDURA APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÎNGERE CU CARACTER MEDICAL.................................................................................................................................................205§3. PROCEDURA DE RESTABILIRE A DOCUMENTELOR JUDICIARE DISPĂRUTE...........208§4. ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI....................................................................209§5. PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDIŢIONATĂ A URMĂRIRII PENALE ŞI DE LIBERARE DE RĂSPUNDERE PENALĂ...........................................................................................212§6. PROCEDURA DE URMĂRIRE ŞI JUDECARE A UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE....213§7. PROCEDURA PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ ŞI JUDECAREA CAUZELOR PRIVIND INFRACŢIUNILE SĂVÎRŞITE DE PERSOANE JURIDICE............................................................213§8. PROCEDURA DE REPARARE A PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN ACŢIUNILE ILICITE ALE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI ALE INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI. .214

TEMA 8. ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ...............................216§1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ................................................................................................................................216§2.COMISIA ROGATORIE....................................................................................................................217§3.EXTRĂDAREA...................................................................................................................................219§5.RECUNOAŞTEREA HOTĂRÎRILOR PENALE ALE INSTANŢELOR STRĂINE.................225

I.SUBIECTE PENTRU EXAMEN la disciplina Drept Procesual penal..............................................................227II. UNELE TEMATICI ALE TEZELOR DE LICENȚĂ ȘI DE MASTER la disciplina Drept Procesual Penal....................................................................................................................................................................................228III. CAZURI PRACTICE MAI COMPLEXE:.....................................................................................................230IV. EXEMPLE DE TESTE SOLUȚIONATE ȘI ÎN FORMĂ DE GRILA LA DISCIPLINA DREPT PROCESUAL PENAL.............................................................................................................................................239V.REFERINŢE BIBLIOGRAFICE........................................................................................................................256

10

PRELIMINARII În contextul reformei judiciare şi de drept, legislaţia procesual-penală a înregistrat şi va înregistra în perioada următoare transformări de esenţă, într-o dinamică cu totul aparte, impusă de constituirea Republicii Moldova ca stat de drept, în care funcţia jurisdicţională este separată de celelalte funcţii ale statului, este scoasă din sfera de interese de orice fel şi realizată în baza principiilor democratice recunoscute. Disciplina „Dreptul procesual penal” contribuie la formarea specialistului în domeniul justiţiei penale. Dreptul procesual penal reglementează procesul penal. Procesul penal reprezintă modalitate legală de tragere la răspundere penală a făptuitorului ce se desfăşoară evolutiv în cadrul fazelor procesuale. În cadrul procesului penal îşi au aplicabilitate instituţii ale procesului penal ca: măsurile procesuale de constrângere, acţiunii civilă în procesul penal. Studiul disciplinei Drept procesual penal prezintă un interes deosebit pentru pregătirea specialistului care va activa în în diverse calități care impun tangențe cu organele de drept, precum și ați subiecți ai procesului penal.

Remarcabil este şi faptul că disciplina îşi propune ca scop nu doar analiza legii procesual-penale, dar şi, deosebit de important, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce contribuie la formarea de specialişti cu o largă viziune europeană asupra problemelor legalităţii respectării drepturilor omului în activitatea jurisdicţională.

Curriculum-ul disciplinei în cauză se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad diferit de complexitate: cunoaştere, aplicare şi integrare. Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei conceptuale în domeniul Dreptului procesual penal. Aplicarea presupune cultivarea abilităţilor tipice disciplinei Drept procesual penal, dezvoltarea capacităţilor de a transpune în plan practic cunoştinţele teoretice. Integrarea îşi propune ca scop formarea capacităţilor de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor practice în situaţii atipice, soluţionarea speţelor, rezolvarea unor sarcini cu un grad sporit de complexitate, formularea poziţiei şi argumentarea soluţiilor.I. OBIECTIVELE GENERALE ALE DISCIPLINEI

1. La nivel de cunoaştere şi înţelegere:- să acumuleze cunoştinţe teoretice privind normele şi instituţiile Dreptului procesual penal- să indice obiectivele Dreptului procesual penal- să determine obiectul de reglementare al Dreptului procesual penal- să definească conceptele fundamentale ale Dreptului procesual penal (probă, măsură preventivă,

controlul judiciar al procedurii prejudiciare etc. )- să interpreteze normele juridice procesual- penale ce reglementează procesul penal- să stabilească rolul procesului penal în cadrul realizării politicii penale a statului în vederea

combaterii eficiente a fenomenului infracţional- să determine corelaţia dintre doctrina procesual penală şi practica judiciară - să relateze despre evoluţia dreptului procesual penal la diferite etape istorice de dezvoltare.2. La nivel de aplicare:- să identifice particularităţile aplicării legii procesual penale în timp, spaţiu şi asupra persoanelor- să argumenteze esenţa unor fenomene sau instituţii de drept procesual penal- să indice cazurile de neadmitere a datelor ca probe în procesul penal- să aplice noile instituţii ale Dreptului procesual penal în contextul apariţiei şi dezvoltării lor istorice

şi în concordanţă cu reformele judiciare- să clasifice categoriile de drept procesual penal în dependenţă de criteriiile legale şi doctrinare.- să aplice cunoştinţele teoretice în raport cu situaţiile din practica judiciară- să aplice metode eficiente la instruirea juridică a comunităţii- să manipuleze adecvat cu actele procedurale penale în vederea complectării lor corecte.1. La nivel de integrare:- să stabilească locul dreptului procesual penal în cadrul sistemului de drept- să stabilească corelaţia între doctrina şi practica dreptului procesual penal- să aprecieze rolul subiecţilor în cadrul procesului penal- să elaboreze propuneri de lege ferenda - să-şi asume responsabilitatea faţă de consecinţele erorilor determinate de aplicarea incorectă a legii- să-şi perfecţioneze continuu capacitatea de a lua decizii legale în situaţii concrete ale urmăririi

penale şi judecării cauzei penale- să determine perspectivele dezvoltării dreptului procesual penal ca instrument de realizare a politicii

penale.- să formuleze propuneri de compatibilizare a prevederilor normelor procesual-penale autohtone cu

prevederile legislaţiei europene şi prevederile convenţiilor internaţionale ratificate de Republica Moldova;

11

PARTEA I. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂTEMA1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL

PROCESUAL PENAL§1. Noţiunea şi scopul procesului penal.§2. Formele istorice ale procesului penal.§3. Funcţii procesuale şi garanţii procesuale.§4. Fazele procesului penal.§5. Dreptul procesual ca ramură de drept şi ca ştiinţă juridică.§6. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept. §7. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească noţiunea procesului penal şi dreptul procesual penal;- să caracterizeze formele istorice ale procesului penal;- să clasifice funcţiile şi garanţiile procesuale;- să stabilească legătura dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.

§1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PROCESULUI PENAL.1.1. Definiţia procesului penal

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării a timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

În alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi, menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or Ia aceste două elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale ale persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura juridică de specialitate nu conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată, referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o alta opinie, în doctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinţei".

Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică "succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesul este o mişcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noţiune semnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea acelora care săvârşesc infracţiuni.

În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea "proces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală". Noţiunea de "procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, în exercitarea funcţiei sale'".La origine, în dreptul român (deşi existau noţiunile "processus" şi "procede-re"), formele şi actele prin care trecea litigiul de drept erau denumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era principala şi unica activitate de soluţionarea conflictului de drept şi doar mai târziu, aproximativ în secolul XII, prin intermediul glosatorilor din Evul mediu, termenul "proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional.

Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în mod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală'". Legea fundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor componente ale unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelor faptei; procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea unei pedepse pentru cel vinovat de săvîrşirea faptei penale este numită "codul de procedură penală". Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate ca şi cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază aceste două noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt întreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către procuror, instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform unei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine forma şi exigenţele legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus procesul penal.

12

1.2. Particularităţile procesului penala) Procesul penai este o activitate a organelor speciale ale statului, care se desfăşoară prin

efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuni procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.

Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperirea infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale.

Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la o etapă la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.

b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurarea procesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care reglementează expres această activitate.

În perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor participanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale". Prin intermediul legii se instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanei în procesul penal.

c) Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în esenţă,procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii unei infracţiuni.

Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. Fapta săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic, determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală.

d) În activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane.

La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice titulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul săvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penal inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Codul de procedură penală include în grupul procesual al acuzării pe: procuror (art. 51 C.Proc.Pen.), organul de urmărire penală (art. 55 din C.Proc.Pen.) reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din C.Proc.Pen.), victima (art. 58 din C.Proc.Pen.), partea vătămată (art.59 din C.Proc.Pen.), partea civilă (art. 61 din C.Proc.Pen.)în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include: bănuitul (art. 63 din C.Proc.Pen.), învinuitul, inculpatul (art. 65 din C.Proc.Pen.), apărătorul (art. 78 din с proc.pen.), partea civilmente responsabilă (art. 73 din C.Proc.Pen.). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora este reglementat de Codul de procedură penală.

Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (de ex., martorii, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural).

Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a organelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege (conform art. 276 din C.Proc.Pen.) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor este desfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopul urmărit de acestea.

De regulă, părţile şi alte persoane (exceptînd subiecţii oficiali ai procesului penal) sunt atrase în procesul penal contrar voinţei lor, pornind de la caracterul oficialităţii procesului penal.

e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

În esenţă, o bună parte din activitatea procesului desfăşurată de organele statului are un caracter de constrângere prin actele de urmărire şi judecată, precum şi măsurile procesuale dispuse faţă de participanţii la proces. Astfel, scopul procesului penal este realizat, de asemenea, prin acţiuni şi măsuri cu caracter de constrângere în situaţiile când participanţii la proces se opun să săvârşească sau ca se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. În cazul când legea prevede posibilitatea folosirii unui instrument de constrângere procesuală faţă de participanţi acesta este aplicat de către organul de urmărire sau instanţa de judecată, totodată asigurându-se condiţii pentru efectuarea benevolă a acţiunii scontate.

Acţiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrul procesului penal se admit prin Constituţie (art. 25, art. 54 alin. (2)) care prevede restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi în scopul realizării unor interese social-generale, printre care figurează şi desfăşurarea urmăririi penale.

Scopul procesului penalCodul de procedară penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal:

protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi de faptele ilegale ale persoanelor cu

13

funcţii de răspundere în activitatea lor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răs-pundere penală şi condamnată.

Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevă-rului cu privire la infracţiune, pe cât e posibil într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoanei vinovate, realizân-du-se sarcina tragerii la răspunderea penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.

Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem pro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la răspundere penaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect ai represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime aie persoanei şi care contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale.

Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte ca mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.

Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept,la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din C. Proc.Pen.

Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie de dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia.

Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii sale la răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate încorporat în hotărârea pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din C.Proc.Pen.

Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea şi eradicarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul respectării legilor.

§2. FORMELE ISTORICE ALE PROCESULUI PENAL2.1. Generalități

În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice de terminate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la soluţionarea unei cauze penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern, metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi formă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între subiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi proces penal modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La diferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele forme ale procesului penal: privat-acuzatorială; inchizitorială, acuzatorială, contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip

14

istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială), între tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă, tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii ca noţiuni identice. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată în literatura de specialitate" în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării tipurilor istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).

2.2.Caracteristica generală a formelor istorice ale procesului penal Procesul privat acuzatorial a apărat în epoca sclavagistă în Grecia şi Roma Antică,constituind

forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a feudalismului. Trăsătura specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii învinuirii de către persoane

ce au suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze private) sau de către orice cetăţean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârşirii infracţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat). Procesul nu putea fi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente, existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus, fuerit condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă. Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şi acuzatului). Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea acuzatorului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şi susţine învinuirea pe viitor. În cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul, era acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea judecata, procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare probele. Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în susţinerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire, în procesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge probe în mod forţat în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (littera).Învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi apărarea de sine stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe categorii: avocaţi, laudatores şi patroni.

Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşuram condiţii de contradictorialitate în care părţile prezentau probele necesare.Sistemul probatoriu al procesului privat-cuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel) cinci categorii de mijloace de probă: legile (unde părţile trebuiau să-şi motiveze dreptatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi); recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şi jurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era folosirea frecventă a ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice şi religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar, cunoscut şi in Dacia ca mijloc de tranşare a litigiilor.

Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal modem pentru unele infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituie procedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată. Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângerii persoanei vătămate direct în instanţa de judecată variază în funcţie de poziţia legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul penal al României prevede o serie componenţe de infracţiuni; lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă; violarea de domiciliu, ameninţarea, insulta; calomnia; furtul pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere şi tulburarea de posesie s.a.; iar Codul de procedură penală al federaţiei Ruse, prevede trei componenţe de infracţiuni: lovirea sau alte violenţe; calomnia şi insulta). Astfel de cauze penale declanşate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată.

Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut cauze de învinuire privată pentru lovire, calomnie şi insultă până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 316-ХШ din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste fapte, calificându-le drept contravenţii administrative. În Codul actual de procedură penală (din 14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată, aici, însă cererea se depune la organul de urmărire penală sau la procuratură, fără posibilitatea depunerii acestei cereri direct în instanţa de judecată.

Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de voinţa celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşirea infracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării părţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât şi pe cale judiciară -prin procedura de împăciuire.

Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţii procedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor, prin negarea drepturilor elementare ale

15

învinuitului care devine un "obiect" de examinare, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest şi proces secret); prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea Iui cu voinţa impersonală a legii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei judecătorului, care devine îegat de teoria probelor formale şi criteriile de apreciere alor, impuse de legiuitor; prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului". Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o serie de infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul inchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismului, aspecte de investigaţie (inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma (în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei (praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului (preafeclus urbamis) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de învinuire şi judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane, unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti exercitate în teritoriu de către magistraţii superiori (dumviri iure şi guattorviri), forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii determinate de agresiunea Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.Elemente de proces inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii infracţiunii) şi a infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iar izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic (canonic) care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului laic.

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi Ţara Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece o pricină după indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute hotărârea luată, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie, având o comptenţă materială de judecată proprie (ratione material) şi personală (ratione personal), cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecare. începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârşirii infracţiunilor grave (omor, tâlhării) se făcea atât în interes public - pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din interes material-judecătorul însuşea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru infracţiuni private; cel condamnat îa moarte avea posibilitatea (până în sec. al XVIII-lea) să-şi "răscumpere capui", plătind domnitorului sau marelui vornic gloaba (duşegubina). O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele Româneşti era obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până la hotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt sat; satul care pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivă s-a menţinut paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea penală. Reminiscenţe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în Moldova în perioada 1820-1826) prin dispoziţiile legii ce reglementează urmărirea penală (prinderea şi cercetarea celui învinovăţit) efectuată de ispravnici, căpitani de margine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea fiind cuprinse şi dispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni.

O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept românesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi în cazul când s-a pornit în urma plângerii pârtii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează cazuri de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: ”Când va mărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape răpitorul de certarea morţii, atuncea să cade să cerceteze bine giudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui”, şi de are face şi pace, vinovatul nu-i va folosi nimica cu această pace ce să va certa cu moarte".

Chiar şi în cazul ”suduitului” (insultei) nu se accepta iertarea: ”semnele ce scriu mai sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nu întră acele cuvinte în urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţeles giudeţul, arunce nu se cheamă iertare aceaia sudalmă”.

Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirilor primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în amendă', dar nu absolvirea de răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau rudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat capul infractorului în funcţie de antecedentele infractorului.

Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XV-XVI-II)este sistemul probelor legale în vederea stabilirii adevărului într-o cauză penală. Astfel, judecătorului i se atribuia rolul de a constata existenţa probelor, care aveau forţă probantă dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Românească procedura penală a cunoscut (în sec. XV-XIX) sistemul probelor de convingere. Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe judecător să achite sau să condamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu făcută, soluţia fiind lăsată la libera convingere a judecătorului.În sistemul probatoriu din Principatele Româneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple

16

şi sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, unde persistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală şi nemotivată strict raţională.

În materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a aplicat adagiul (testis unus testis nultis), precum şi o serie de norme juridice sociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765 şi în alte izvoare, ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal.

Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt pre-zumţiile legale, bazate pe amănunte cazuistice; expertiza care apare într-o anumită formă embrionară, folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină, în cauze privind infracţiuni contra persoanei; înscrisurile care în materie penală sunt actele îndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale sau în urma unor cercetări la faţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea) instanţei de judecată; cunoştinţa personală a judecătorului cu privire la faptele procesului dinainte de desfăşurarea lui.

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea o importanţă deosebită, corisiderându-se "regina probelor". Pentru dobândirea acestei declaraţii frecvent se aplica tortura.

O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesului inchizitorial.

Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în Principatele Româneşti, deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de către judecător, cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege "mărturisirea o va face de bună voie şi va fi întovărăşită cu aşa feliu de întâmplări, a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii" s-a încercat să se limiteze aplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neaplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei. Învinuitul era impus să-şi dovedească nevinovăţia, în vechiul proces românesc, mai ales în procedurile jurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire, neaplicându-se regula (onuspro-bandi incumbit ei qui dicit поп ei qui negai - sarcina probei este al celor ce afirmă şi nu a celor ce neagă; trad aut.). Principiul prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat nici la etapa pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în mod tradiţional condamnarea, dacă nu achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor pentru a adopta soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentinţei specifice (le plus ample informe), aplicate în Franţa conform "Marii ordonanţe penale" din 1670.

Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial exclude elementul de contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel, în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri excepţionale, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul proces românesc) nu se admitea, motivându-se că "învinuiţii trebuie şi răspundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflării adevărului.

Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele sistemului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări determinate de principiile noi, mai umane ale procesului penal.

Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca reacţie la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activităţi. Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiţiei, transformând judecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroarea judiciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut.

Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuita cu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor, iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi la înfăptuirea justiţiei prin Curţile cu juraţi, asigurând drepturile şi libertăţile persoanei în proces. În urma reformei judiciare în Franţa este adoptat, în 1808, Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminelle) care a creat un sistem mixt de procedură, luându-se ca mode: procesul penal englez, reorganizat sub influenţa instituţiilor locale specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi penale, care rămâne nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică, orală şi contradictorială. Caracterul contradictorialităţii fazei examinării cauzei în instanţa de judecată, cu particularităţi specifice, deosebite de ”contradictorialitatea” procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez. Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedintele instanţei de judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care era posibilă interogarea de către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflării adevărului la etapa anchetei judecătoreşti prin oricare acţiuni suplimentare din oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetarea la faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit ”al doilea acuzator” în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesul penal francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, unde instrucţia (ancheta) rămâne

17

inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile procedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acuzatorial. Aceeaşi procedură acuzatorială se instituie şi în România în urma promulgării Codului de procedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspiraţie pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din Franţa (1808).

Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea unor împuterniciri mult mai largi procurorului în exercitarea funcţiei învinuirii decât apărătorului, care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din 1897, în România prin Legea din 1902), după prima interogare a învinuitului, nu se bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea apărării, nici la judecată.

Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelor penale în procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată de procuror, judecătorul de instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii în judecată şi examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al instanţelor de judecată.

Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea judecătorească competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată să conţină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (opoziţia şi apelul) şi cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalităţii procesului penal.

Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul probelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez, unde judecătorii (juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc şi reguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor în două categorii: de încredere şi fără încredere sau privind dovada unor delicte prin procese verbale întocmite de funcţionarii publici, care pot fi contestate numai prin declararea lor ca fiind false.

Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţii civile, care erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şi prejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de prezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul prezumţiei nevinovăţiei, recunoscut oficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, a schimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă celui învinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguli procesuale formulate în legislaţia şi doctrina franceză din sec. al XIX-lea:1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să prezinte probe în acest sens; b) dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii infracţiunii sau vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedi de procuror; c) dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui începutul diferitelor infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârşit asupra unei infracţiuni mai puţin periculoase 2. La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi lăsat în libertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă executarea sentinţei de condamnare.3. La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare se consideră în favoarea inculpatului.4. Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitarea inculpatului.5. Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire ajuraţilor şi să trimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie greşită. Acest drept nu se aplică în cazul emiterii greşite a unui verdict de achitare.6.Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu apel sau recurs de către acesta.7. Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circumstanţele noi apărute dovedesc achitarea greşită (M.A. Чельцов-Бебутов, op. cit., p. 504-505).

Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale, rolul instanţei de judecată având următoarele particularităţi84:

a) instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazul depistării indiciilor infracţiunii (art. 3 din с proc.pen. al RSSM);

b) instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei (art. 14 din с proc.pen. al RSSM);

c) instanţa de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărire penală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din с proc. pen. al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din с proc.pen. al RSSM);

d) examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art. 240. din с proc.pen. al RSSM);

18

e) instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noi persoane la examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221,222 din с proc.pen. al RSSM);

f)Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din c. proc. pen. al RSSM).

Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglo-saxon (Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilor şi separarea funcţiilor între învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, cât şi în faza urmăririi penale. Astfel, justiţia penală engleză a fost definită ca, o căutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia îmbracă forma competiţiei între acuzator şi inculpat.

Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia învinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie etc. desfăşurate la această etapă, iar pentru unele categorii de cauze - de examinare preventivă a materialelor prezentate de părţi).

În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi experţilor se face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care au dreptul să participe la ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în mod încrucişat de către acuzator (sau avocatul lui) şi de către învinuit (sau apărătorul lui).

Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care presupune că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească faptul comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel care afirmă trebuie să dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probaţiunii sunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probaţiunii de la acuzator la învinuit (sau apărătorul lui), în funcţie de afirmaţiile invocate de apărare la acuzaţia adusă. Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea dată sau a fost graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de cel acuzat, iar faptul că învinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător, aplicându-se în ultimul caz prezumţia că starea normală se presupune până când nu se va dovedi contrariul, în sarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum şi a tuturor circumstanţelor cunoscute de el şi invocate în apărarea sa.

În procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărirea penală (poliţia, procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului; acesta, în schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaţilor, detectivilor particulari şi experţilor pentru a administra probe în apărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a SUA din 1964 privind justiţia penală prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentru cheltuieli în scopul apărării sale.

Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc asemănător formei procesului civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă de instanţa de judecată, care are rolul unui arbitru.

Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacă învinuitul recunoaşte vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească nu se desfăşoară şi judecătorul emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cu privire la fapte şi vinovăţie.

În cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul nu a prezentat suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere în procesul-verbal a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraţilor.

O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este acordul de recunoaştere a vinovăţiei (întro formă puţin distinctă decît acordul de recunoaştere al vinovăţiei conform procedurii penale din Republica Moldova), care se încheie între părţi şi presupune obligaţia ca acuzarea să reîncadreze fapta într-o componenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar învinuitul să recunoască vinovăţia în faptul săvârşirii acestei infracţiuni.

Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şi presupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi penale(caracterul nepublic şi scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii; îndeplinirea funcţiei de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauză de către organul de urmărire sau procuror), precum şi a elementelor procesului contradictorial în fazele judiciare.

Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie 1994, care a schimbat esenţial rolul instanţei de judecată în proces cu particularităţi specifice formei contradictoriale. Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod de procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Astfel procesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va fi analizat detaliat în lucrarea de faţă.

19

§3. FUNCŢII PROCESUALE ŞI GARANŢII PROCESUALE3.1. Funcțiile procesuale

În cadrul procesului penal se realizează funcţii specifice. Prin funcţii procesual penale înţelegem acele căi, direcţii sau orientări de desfăşurare a

procesului penal. În procesul penal distingem trei funcţii de bază:

- funcţia acuzării;- funcţia apărării;- funcţia soluţionării cauzei penale;

Funcţia acuzării se exercită şi se realizează, în principal, de către procuror, care susţine în faţa instanţei de judecată acuzarea. La realizarea acestei funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situiază pe poziţia de acuzare, mai ales cînd procesul penal este pornit în baza plîngerii părţii vătămate. Funcţia apărării o exercită, în principiu, fiecare parte separat pentru sine, realizîndu-şi drepturile procesuale în cadrul apărării prin mijloace proprii.Un rol important îi revine apărătorului. Funcţia soluţionării cazei penale aparţine în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă, care are loc în fazele de judecată, este o funcţie realizată exclusiv de instanţa de judecată prin pronunţarea unei hotărîri definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului. În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare:-funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal , exercitată după caz, de instanţa de judecată sau de procuror;-funcţia de soluţionare a acţiunii civile, ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat prin infracţiune;-funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experţi etc;-funcţia de favorizare a procesului penal,llegată de antrenarea unor subiecţi care înlesnesc desfăşurarea procesului penal;-funcţia de educaţie şi de prevenire.Funcţia de educaţie poate fi demonstrată parţial prin următorul exemplu:o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decît o lecţie pregătită şi desfăşurată anume în acestv scop.

3.2.Garanţii procesual-penale Forma procesual-penală aidoma garanţiilor procesual-penale reprezintă o categorie fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. O trăsătură specifică a formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de normele juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul său a unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă în proces, consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor. Exigenţele formei procesual-penale impun:1. ordinea de partucipare în procesul penal a persoanelor interesate, de ex: dreptul învinuitului de a

face o declaraţie scrisă personal;2. cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente a realiza procesul

penal, de ex: aplicarea măsurii preventive şi anume declaraţia de nepărăsire a localităţii îşi găseşte reflectare într-o hotărîre motivată (art. 178 CPP)

3. obligaţia protocolării şedinţei de judecată;4. reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară, de ex:obligaţia participanţilor la şedinţa de judecată

de a se ridica în picioare la intrarea completului de judecată în sală.Generalizînd cele mai sus expuse, definim forma procesual-penală drept un sistem al instituţiilor şi

regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal, al condiţiilor, metodelor şi termenilor de efectuare a actelor procesuale, legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal, precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.

Garanţii procesual penale-acele mijloace care permit exercitarea efectivă, reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele legitime ale fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază legală.

Cele mai importante garanţii de apărare a dreptrurilor şi intereselor legale ale persoanelor sunt:

20

1. dreptul bănuitului, învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii, precum şi dreptul lor la apărare;

2. controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii efectuării urmăririi penale;3. egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;4. acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de comiterea unei infracţiuni numai

instanţei de judecată;5. posibilitatea prezentării plîngerii în privinţa acţiunilor sau deciziilor persoanelor şi organelor

competente a realiza procesul penal; etc

§4. FAZELE PROCESULUI PENALDesfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prin anumite diviziuni sau

etape, acestea fiind fazele procesului penal. Faze ale procesului penal-intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia, interconexate, dar relativ independente, care se disting prin raporturi juridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv, progresiv şi coordonat. Fiecării faze îi sunt caracteristice:1. sarcini proprii, ce decurg din sarcenile generale ale procesului penal;2. un anumit cerc de organe şi persoane;3. o anumită ordine de derulare;4. raporturi specufice ce se nasc între subiecţi;5. un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea la următoarea fază;

Convenţional, fazele procesului penal pot fi împărţite în trei categorii:a) faza prejudiciară, care include pornirea procesului penal şi urmărirea penală;b) faza judiciară- examinarea cauzei în primă instanţă, în apel şi recurs;c) faza postjudiciară- punerea în executare a hotărîrilor penale rămase definitive, recursul în anulare şi revizuirea procesului penal;

§5. DREPTUL PROCESUAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ5.1.Definiţia şi importanţa dreptului procesual penal

5.1.1. Definiţia dreptului procesual penal Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal. Prin urmare, obiectul de reglementare al dreptului procesual penal îl constituie procesul penal. De aceea dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal. În timp ce procesul

penal este o activitate juridică concretă, dreptul procesual penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătînd şi care sunt organele competente de a desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin care se manifestă activităţile procesuale, drepturile şi îndatoririle persoanelor chemate în proces etc. Codul în vigoare de procedură penală este divizat în două mari părţi: Partea Generală şi Partea Specială. Partea Generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal, precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului penal, fără a urma în reglementare o anumită consecutivitate. Partea Specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica sa concretă, urmînd evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi găsesc ele realizare în mod obişnuit.

5.1.1. Importanţa dreptului procesual penal1. asigură aplicarea normrlor juridice penale, care apără persoana, societatea, statul împotriva

atentatelor criminale;2. stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual-penale;3. conţine garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;4. apără drepturile persoanei căreia i-a fost cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau

material;5. crează condiţii pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de

săvîrşirea infracţiunilor, avînd influienţă educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor;

21

5.2. Normele juridice procesual penale. Structura şi clasificarea lor Normele juridice procesual penale sunt reguli de stabilite de stat, comune şi obligatorii, ce au ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal şi a căror aplicare este asigurată la nevoie de forţa de constrîngere a statului. Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu normele dreptului material panal, deoarece spre deosebire de acestea din urmă nu se adresează tuturor persoanelor, ci numai celor care participă la activitatea procesuală. Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se particularizează prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a unei norme juridice. Astfel, din conţinutul unei norme juridice procesuale nu lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente (ipoteza şi sancţiunea) pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice. Normele procesual penale pot fi clasificate în baza mai multor criterii.

I. În funcţie de obiectul raporturilor procesuale reglementate se disting: 1. norme de organizare— sunt acelea prin care sunt instituite organe de stat competente a realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecată etc), stipulează sarcinile, atribuţiile şi compunerea lor. 2. normele de competenţă— stabilesc care din organele de stat sunt abilitate a înfăptui diferite activităţi procesuale.

3. normele de procedură— reglementează modul de derulare a activităţii procesual-penale. Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legea cu privire la organizarea judecătorească, Legea cu privire la Procuratură etc; normele de procedură sunt sistematizate, mai ales, în Codul de Procedură Penală.

II. În funcţie de conţinutul normelor procesuale, distingem:1. norme declarative— stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal (art. 1 CPP, Capitolul

2 CPP);2.norme determinative— formulează, definesc instituţiile şi categoriile procesual-penale (arestul preventiv, măsurile de constrîngere procesual-penale);3.norme speciale, care se subdivid în:

-norme de prohibiţie— interzic săvîrşirea unor anumite acţiuni, recomandă abţinerea de la săvîrşirea lor;-norme de autorizare— indică permisiunea,recomandarea sau chiar obligaţia săvîrşirii unor acţiuni procesuale;

III. După sfera de aplicabilitate:1. generale- se aplică tuturor cauzelor penale;2. particulare-se aplică prin derogare de la normele generale, numai la anumite categorii de cauze, de exemplu: procedura în cauzele penale privind minorii, privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical etc.

5.3. Faptele juridice procesual-penale Raporturile juridice procesual-penale sunt determinate de preexistenţa unor fapte juridice procesuale.

Fapte juridice procesuale- împrejurări de fapt care în condiţiile legii fac să apară, să se modifice sau să se stingă anumite raporturi juridice procesual-penale ori împiedică naşterea lor.

În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice procesuale se divizează în două categorii: evenimente şi acţiuni omeneşti. Evenimentele se produc indiferent de voinţa oamenilor, de exemplu boala gravă a învinuitului duce la suspendarea urmăririi penale. Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor, de exemplu:partea vătămată poate fi calificată ca parte civilă la cererea acesteia. În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:- constitutive, care crează raporturi juridice procesuale, de exemplu săvîrşirea unei infracţiuni;- modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesual-penale, de exemplu

punerea sub învinuire determină schimbarea statutului persoanei din bănuit în învinuit;

22

- extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale, de exemplu cînd partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fi pornite numai la plîngerea părţii vătămate;

- impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal, de exemplu, decesul infractorului împiedică pornirea procesului, cu excepţia cazului de reabilitare a acestuia.

5.4. Raporturile juridice procesual-penale Raporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în cursul desfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală. Spre deosebire de raportul de drept material penal care se naşte prin săvîrşirea unei infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte cînd organele publice competente stabilesc existenţa unui raport de drept penal.Subiecţii raportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului de drept procesual-penal, dar cu poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiunii într-un raport de drept penal, devine subiect pasiv al unui raport de drept procesual penal, iar statul, reprezentat de organe competente, devine subiect activ. Raporturile juridice procesual penale, ca şi orişicare alte raporturi, sunt alcătuite din trei elemente: subiect, obiect şi conţinut. Subiecţi ai raportului procesual penal sunt participanţi la activitatea procesuală, organe şi persoane între care există relaţii reglementate de norme juridice procesual-penale. Dintre subiecţi menţionăm: procurorul, instanţele de judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc. Conţinutul constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor, prerogativelor sau dorinţelor pe care le au potrivit legii, subiecţii, care participă la derularea procesului penal. Obiectul îl formează acţiunea sau inacţiunea, asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv. Afară de trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice, raporturile procesual penale posedă şi unele trăsături specifice:1. Raporturile procesual penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Ele izvorăsc din raporturile

materiale de drept penal şi au scopul tragerii la răspundere penală a infractorilor;2. Raporturile procesual penale iau naştere independent de voinţa părţilor.În marea lor majoritate

manifestarea de voinţă unilaterală vine din partea subiectului dominant. Pot apărea şi împrejurări de natură a naşte raporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex: în cazul audierii ca martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţa organului de stat competent, ci trebuie să se adauge acordul persoanei audiate care, conform legii, are dreptul să refuze depoziţia (art. 105 p. 7 CPP ).

3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesuale este,de regulă, un organ al statului, denumit subiect dominant, care-şi trage poziţia specială din faptul că, din punct de vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în orice moment de un anumit organ competent.Astfel, alţi subiecţi ai raporturilor procesuale nu pot intra în relaţii, exercitînd drepturi şi asumîndu-şi obligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţa de care nu-şi manifestă direct sau indirect consimţămîntul.

4. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică dreptului unui subiect îi corespunde obligaţia altuia şi invers.

§6. LEGĂTURA DREPTULUI PROCESUAL PENAL CU ALTE RAMURI DE DREPT6.1. Legătura dreptului procesual-penal cu unele ramuri de drept normative

Dreptul în R.M constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite ramuri există o legătură strînsă. Această caracteristică face ca şi DPP să aibă numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului. Legătura cu dreptul constituţional. La baza procedurii penale stau unele norme de drept constituţional. Astfel, Constituţia R.M cuprinde norme ce reglamentează unele domenii din procedura penală, de ex: drepturile şi libertăţile fundamrntale, autoritatea judecătorească, unele principii constituţionale stau la baza DPP. Legătura cu dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin intermediul DPP. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului juridic penal se realizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rîndul său, dreptul procesual penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoarece anume acesta din urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penale pot fi aplicate infractorilor. Legătura cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, fapt care angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrînd legăturile dintre procedura penală şi dreptul civil. Faptul

23

că dreptul la despăgubire a persoanelor vătămate se poate realiza pe calea acţiunii civile în procesul penal este un moment care amplifică şi mai mult această legătură. Legătura cu procedura civilă. Între normele juridice procesuale care constituie cele două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începînd cu principiile care stau la baza procesului civil şi penal, continuînd cu administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc Legătura cu dreptul administrativ se manifestă prin aplicarea sancţiunilor administrative pentru încălcarea dispoziţiilor normelor procesuale.

6.2. Legătura dreptului procesual penal cu alte științe juridice sau cu unele ramuri de drept nenormative

Ştiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită problematicii generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a cercetării unor instituţii sau norme juridice comune (dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul procesual civil etc). Ştiinţa dreptului procesual penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice, care au, însă o mare importanţă în studierea unor aspecte strîns legate de activitatea procesual-penală. Legătura cu criminalistica, care are obiect de studiu elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor infracţiunii, precum şi depistării infractorului. Prin procedeele sale sunt scoase la iveală probleme destinate aflării adevărului în cauzele penale. Legătura cu medicina legală, prin obiectul său de investigaţie furnizează date importante pentru cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală, viaţă, sănătatea persoanei şi determină cauzele decesului, caracterul leziunilor corporale etc. Legătura cu psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă rezolvă probleme importante ce pot lua naştere în procesul penal,cum este de exemplu stabilirea responsabilităţii persoanei care a săvărşit o infracţiune. Legătura cu psihologia judiciară care pune la dispoziţia procesului penal explicaţii cu privire la motivaţia psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.

Legătura cu statistica judiciară, care studiază fenomenele procesual-penale din punct de vedere cantitativ. Prin intermediul ei poate fi mai lesne cunoscută dinamica activităţilor procesuale, de ex: numărul de cauze penale examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărîrile adoptate în cadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc

Subiecte de discuţii: Da-ți noţiunea şi scopul procesului penal. În ce constau formele istorice ale procesului penal? Care sunt funcţiile procesuale şi garanţii procesuale? Expune-ți fazele procesului penal. Analiza-ți și expune-ți concepția dreptului procesual ca ramură de drept şi ca ştiinţă

juridică. Aprecia-ți legătura dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept. Care sunt legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice?

Literatura juridică:1. Hanga Vladimir, Marii legiuitori al lumii, Bucureşti, 1977.2. Ionaşeanu Eugen, Procedura începerii urmăririi penale, Bucureşti, 1979.3. Tanoviceanu Ioan, Tratat de drept şi de procedură penală, Bucureşti, 1924-1927.4. Theodoru Grigorie, Drept procesual penal român, Iaşi, 1962.5. Theodoru Grigore, Moldovan Lucia, Drept procesual penal român, Bucureşti, 1979.6. Theodoru Grigore, Plăeşu Tudor, Drept procesual penal, Iaşi 1989.7. Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Bucureşti, 1972.8. Volonciu Niclae, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1999.9. Neagu Ioan, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2003.10.Boroi Alexandur ş.a. Drept procesual penal, Bucureşti 2001.11. Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001.12.Nistoreanu Gheorghe, Drept procesual penal, Bucureşti, 1995. 13. Apetrei Mihai, Drept procesual penal, Bucureşti, 1998. 14.Mateuț Gheorghe, Drept procesual penal, Iaşi, 1993. 15.Pîntea Alexandru, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 16.Merejeru Teodor, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 17.Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti,2003.

24

TEMA 2. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL§1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal§2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal§3. Interpretarea normelor juridice procesual penale§4. Acţiunea legii procesuale penate în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să descrie izvoarele dreptului procesual penal;- să clasifice izvoarele dreptului procesual penal;- să determine particularităţile formelor de interpretare a normelor procesuale;- să argumenteze particularităţile acţiunii legii procesual penale.

§1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI PROCESUAL PENALNormele juridice trebuie să fie cuprinse în modalităţi de exprimare care Ie conferă caracterul de

obligativitate, fără de care impunerea prin forţa autorităţii statale nu ar fi posibilă În Teoria Generală a Dreptului aceste forme de manifestare a normelor juridice obligatorii reprezintă izvoare de drept".

Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în sens material şi în sens formal.In sens material prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă a societăţii.

Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar, şi de factorul politic şi social.Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor formal sau juridic al

dreptului.Normele de drept procesual penal au un obiect de reglementare bine determinat şi anume

activitatea instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor persoane participante la procesul penal, inclusiv raporturile procesuale ce se stabilesc între ele.

În concluzie, noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită ca fiind ansamblul de norme juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte conţin reglementări cu privire la desfăşurarea procesului penal, competenţa instanţelor de judecată, drepturile şi obligaţiile părţilor şi a altor persoane participante la procesul penal.

§2. SISTEMUL IZVOARELOR DREPTULUI PROCESUAL PENALDreptul procesual penal reprezintă o pluralitate de izvoare datorită complexităţii relaţiilor sociale

supuse reglementării normelor juridice procesuale penale.Articolul 2 din Codul de procedură penală stabileşte normativ elementele componente ale legii

procesual penale incluzând: Constituţia Republicii Moldova, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de procedură penală. Considerăm că prin sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art.2 din C.Proc.Pen., trebuie de avut în vedere exclusiv Codul de procedură penală şi legile de modificare şi completare a Codului de procedură penală. Sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art.2 din C.Proc.Pen., trebuie înlocuită cu sintagma "legislaţia procesual penală", care ar include pe lângă legea procesual penală şi alte prevederi legale care exced Codul de procedură penala şi care reglementează unele aspecte ale raporturilor juridice procesual penale.

Constituţia este legea supremă şi nici o lege sau un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Alin. (3) al art. 2 din C.proc.pen. stipulează că Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei procesual penale naţionale şi nici o lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia. Pornind de la aceste prevederi, instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea justiţiei, urmează să aprecieze conţinutul legii sau al altui act juridic şi în cazurile necesare să aplice Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă.

Conform art. 8 din Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, inclusiv în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Codul de procedură penală specifică prevederea constituţională la art.2 stipulând că "principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal". Pentru a oferi o bază legislativă de aplicare generală, accesorie Constituţiei, în domeniul respectării dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale, în Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr. 595-XIV din 24.09.1999, se indică la art. 19 ca "tratatele internaţionale se execută cu bună-credinţa, în conformitate cu principiul pacta sunt

25

servanda. Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a neexecutării unui tratat la care este parte".

Tratatul internaţional cu cea mai pronunţată aplicabilitate în ordinea juridică a Republicii Moldova este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în continuare Convenţia) şi protocoalele adiţionale care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova, cu unele excepţii, la 12 septembrie 1997. Având în vedere rolul Convenţiei în sistemul juridic al Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a statuat că "sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (în continuare Curtea). Astfel, în cazul judecării cauzelor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea sa".

Este necesar de menţionat că diferenţa dintre Convenţie şi alte tratate internaţionale se manifestă prin crearea unei instanţe competente cu dreptul de a interpreta şi aplica prevederile Convenţiei şi a precedentelor sale la soluţionarea cauzelor concrete. Sistemul Convenţiei se dezvoltă ca dreptul precedentului. Nu este posibil de analizat Convenţia fără a analiza precedentele Curţii. Practic nu este posibil de aplicat prevederile Convenţiei fără a cunoaşte hotărârile Curţii care vizează interpretarea normelor Convenţiei. Această stare de fapt a fost percepută şi la nivel naţional, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionând următoarele: "se atenţionează instanţele judecătoreşti asupra faptului câ pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea interpretări oficiale şi deci obligatorii aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de aceste interpretări".

Codul de procedură penală adoptat la 14 martie 2003, în vigoare de la 12 iunie 2003, conţine norme obligatorii pentru respectare de către toate instanţele de judecată, părţi şi alte persoane participante la procesul penal pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

Codul de procedură penală este divizat în două părţi: Partea generala şi Partea specială.Partea Generală conţine dispoziţii valabile pentru întregul parcurs procesual, pentru unele faze ale

procesului penal, pentru instanţele de judecata, părţi şi alte persoane participante la procesul penal.Partea Generală conţine norme privind: noţiunea, scopul procesului penal; definirea termenilor şi

expresiilor utilizate în Codul de procedură penală; principiile generale ale procesului penal; instanţele judecătoreşti şi competenţa lor; părţile şi alte persoane participante la proces; probele şi mijloacele de probe; măsurile procesuale de constrângere; măsurile de păstrare a confidenţialităţii, de protecţie şi alte măsuri procedurale; chestiunile patrimoniale în procesul penal; termenele procedurale şi actele procedurale comune.

Partea Specială conţine reglementarea privind: urmărirea penală, judecata, punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti şi procedurile speciale.

Codul de procedură penală face referire expres Ia aplicarea în cadrul procesului penal a prevederilor unor legi ca: Legea cu privire la secretul de stat(alin. (1) al art. 213 din C.Proc.Pen.); Legea cu privire la secretul comercial (alin. (1) al art. 214 din C.Proc.Pen.); Legea cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal (n.a.) - alin. (2) al art. 215 din C.Proc.Pen; Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală (alin.I, art. 531 din C.Proc.Pen.)La examinarea acţiunii civile în procesul penal, conform prevederii alin. (3) al art. 220 din C.Proc.Pen., hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Această permisie, prin posibilitatea oferită de a aplica normele legislaţiei extra procesual penale la examinarea acţiunii civile, ţine de obiectul şi caracterul specific al acţiunii civile în procesul penal ce are un caracter accesoriu.Codul de procedură penală, alin. (2) al art. 220, stipulează că normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări.

Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-ХIII din 06.07.1995, Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, Legea cu privire la procuratură, nr. 294-XVI din 25.12.2008, reglementează raporturile procesual-penaie, dar într-un volum redus şi această reglementare poartă un caracter accesoriu. Acestor acte le este caracteristic obiectul specific de reglementare, spre exemplu: statutul judecătorului, garanţiile independenţei judecătorului (Legea cu privire la statutul judecătorului); organizarea şi structura organelor procuraturii (Legea cu privire la procuratură). Hotărârile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor

26

prevederi legale sunt obligatorii pentru instanţele de judecată,părţi şi pentru persoanele participante la procesul penal.Hotărârea Curţii Constituţionale privind recunoaşterea ca fiind neconstituţională a prevederii legii aplicate în cauza penală respectivă poate servi drept temei de declarare a recursului ordinar (pct. 14), alin. 1 al art. 427 din C.Proc.Pen.; pct. 14) din alin. (1) al art. 444 din C.Proc.Pen.) sau a recursului extraordinar (Pt. e) a pct. 1) din alin. (1) al art. 453 din C.Proc.Pen.). O problemă discutabilă ţine de recunoaşterea statutului oficial de izvor de drept a precedentului judiciar în procesul penal. Codul de procedură penală nu conţine referiri privitoare la recunoaştere de jure a precedentului judiciar ca izvor de drept în procesul penal, dar analizând conţinutul Codului de procedură penală (în speţă, pct. 16, alin. 1 al art. 427 din C.Proc.Pen. indică ca temei de recurs ordinar următoarea situaţie: norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie) putem deduce că hotărârile de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie sunt de reper în activitatea jurisdicţională a instanţelor de judecată, în special a celor ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie.

Pare nejustificată poziţia legiuitorului care a exclus din proiectul Codului de procedură penală la art.2 stipularea potrivit căreia hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti. Prin aceasta s-a încercat negarea de jure a ceea ce există de facto.

E general recunoscut faptul că practica judecătorească este luată în calitate de orientare pentru instanţele inferioare. Este puţin probabil că o instanţă judecătorească va adopta o hotărâre care să contravină hotărârii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie şi ca această hotărâre a instanţei va rămâne în vigoare în rezultatul examinării recursului penal. Tendinţa generală este de a recunoaşte precedentului calitatea de izvor al dreptului procesual penal, având în vedere influenţa exercitată de precedentele Curţii Europene şi recunoaşterea precedentului ca izvor de drept în Statutul Curţii Penale Internaţionale.

§3. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE PROCESUAL PENALE3.1. Situaţii generale

Normele juridice reglementează situaţii generale. Pentru a putea fi aplicate în cazuri concrete normele juridice trebuie interpretate. Prin interpretarea normelor de drept se înţelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului şi conţinutului normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de metode şi procedee) special învestit pentru aceasta. Normele juridice procesuale reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia organelor care participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concretizate cazul tipic prevăzut în aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea normelor juridice. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicaţiile necesare pentru ca dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor împrejurărilor practice.Necesitatea interpretării normelor procesual penale se profilează în contextul adoptării Codului de procedură penală care urmează a fi aplicat în corespundere cu existenţa unui sistem juridic aparţinând statului de drept, în generai, şi implementării în procesul penal naţional a jurisprudenţei Curţii Europene.

Interpretarea are ca obiect numai explicarea şi lămurirea exactă a înţelesului normelor procesuale şi nu intră în sarcinile acesteia crearea unei noi norme sau modificarea celor existente.

Prin intermediul interpretării pot fi cunoscute limitele fiecărei reglementări, finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, în aşa fel încât conţinutul sintetic şi generic al normei procesuale să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal oricare ar fi particularităţile concrete ale cauzelor penale.

3.1. Felul interpretării normelor juridice procesual penaleFormele de interpretare a normelor juridice procesuale şi metodologia utilizată sunt cele cunoscute

şi folosite în toate ramurile de drept, particularităţile decurgând mai mult din natura deosebită a reglementărilor procesuale, din sistemul său specific şi din modalităţile caracteristice în care apare stmctura tehnico-juridică de redactare a normelor procesuale.

Clasificarea formelor de interpretare a normelor procesuale penale se face în funcţie de anumite criterii:

- din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea;- prin prisma metodelor folosite pentru interpretare;- rezultatele sau efectele interpretării.Din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea, aceasta poate fi:a)interpretare legală (sau autentică), făcută de către organul care a adoptat legea.

27

Se realizează în cadrul actului legislativ în care se află norma juridică interpretată. Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei interpretative fiind aceeaşi ca şi a normei interpretate.

În Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare legală. Astfel, art. 6 este exclusiv dedicat explicării înţelesului a 51 de termeni şi expresii utilizate în Cod.

b)Interpretarea judiciară sau, altfel spus, cauzală (jurisprudenţială). Se realizează de către instanţele judecătoreşti în procesul aplicării normei juridice procesuale penale, fără a avea un caracter obligatoriu şi pentru alte instanţe judiciare.Interpretarea judiciară este realizată la soluţionarea oricărei cauze penale, având un caracter permanent.

Cu toate acestea, în practica judiciară, participanţii la procesul penal fac deseori trimiteri Ia soluţii pronunţate de alte instanţe. Considerăm că instanţele judecătoreşti de nivel inferior Curţii Supreme de Justiţie ar fi necesar să se conformeze unor decizii pe care instanţa supremă ar trebui să le dea când constată că se face o interpretare juridică diferită de către instanţele judecătoreşti.În felul acesta ar putea fi evitate interpretările eronate şi chiar unele abuzuri.

c)Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică), denumită şi interpretarea neoficială, se realizează de specialiştii, cercetătorii în domeniul'dreptului.Valoarea acestei interpretări este condiţionată de forţa argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină.O găsim în manuale, cursuri, tratate, monografii, articole ştiinţifice în domeniul dreptului procesual penal. Deşi nu este obligatorie, se poate impune prin forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând practica judiciară şi, uneori, chiar noile reglementări legislative.

Prin prisma metodelor folosite pentru interpretare se consideră că au aplicabilitate generală asupra întregului sistem de drept următoarele trei procedee:

a)Interpretarea gramaticală (sau literară) constă în lămurirea conţinutului nor-melor juridice prin înţelegerea exactă a termenilor folosiţi. Acest mod de interpretare presupune desluşirea sensului etimologic al cuvintelor, punerea în lumină a conexiunii gramaticale dintre ele, precum şi legătura dintre părţile unei propoziţii, în ceea ce priveşte sensul etimologic al cuvintelor, dacă acestea au un sens comun şi un sens ştiinţific, trebuie reţinut sensul ştiinţific, fiindcă normele juridice procesuale trebuie exprimate prin termeni tehnici ştiinţifici. Sunt însă situaţii în care, cu ocazia interpretării unui cuvânt, i se va da acestuia semnificaţia cerată de contextul reglementării, deşi aceasta mi corespunde sensului tehnico-ştiinţific al cuvântului. Spre exemplu, în denumirea art. 168 din C.Proc.Pen. este utilizată sintagma "dreptul cetăţenilor", dar nu trebuie să înţelegem că de acest drept beneficiază doar cetăţenii Republicii Moldova (interpretare restrictivă) sau şi cetăţenii altor state (interpretare extensivă), dar şi apatrizii.Prin "cetăţean" în art. 168 din C.Proc.Pen. se are în vedere orice persoană fizică, independent de prezenţa sau lipsa unei cetăţenii.

În cadrul interpretării gramaticale, substantivele se vor examina împreună cu atributele lor, iar verbele cu complementele, în termenul masculin se cuprinde şi cel feminin, singularului i se aplică în genere şi pluralul.

b) Interpretarea sistematică ajută la elucidarea conţinutului unei norme juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din alte ramuri ale dreptului.

Un exemplu de interpretare sistematică ni-1 oferă corelarea prevederilor art. 66 din C.Proc.Pen., în care sunt reflectate drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului, a art. 189 din C.Proc.Pen., în care se indică dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire, şi alin. (1) al art. 170 din C.Proc.Pen., din care putem conchide că învinuitul are dreptul Ia măsuri de ocrotire prin faptul că, în conformitate cu art. 170 din C.Proc.Pen., învinuitul poate fi reţinut sau arestat.

c)Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice cu ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională cel mai frecvent folosite sunt a fortiori şi per a contrario.

Potrivit raţionamentului a fortiori, în mai mult se cuprinde şi mai puţin (a majori ad minus), unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin. Potrivit raţionamentului per a contrario, o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate extinde la cazurile neprevăzute de lege.

Sub aspectul rezultatelor sau al efectelor interpretării aceasta poate fi: declarativă, restrictivă şi extensivă.

a) Interpretarea declarativă se face prin redarea întocmai a textului de lege interpretat, daca s-a constatat că redactarea este corectă şi precisă.

b)Interpretarea restrictivă are loc atunci când se constată că în textul de lege interpretat s-a spus mai mult decât s-a voit, adică litera legii a depăşit, prin semnificaţia sa, voinţa legii. În această situaţie, prin interpretare se va restrânge norma la limitele trasate de voinţa legii,

28

c)Interpretarea extensivă este inversul interpretării restrictive, adică atunci când se constată că textul de lege spune mai puţin decât a voit să spună legea, prin interpretare se va extinde norma şi la alte situaţii care nu sunt explicit prevăzute, dar implicit subînţelese".

§4. ACŢIUNEA LEGII PROCESUALE PENATE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR

Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi persoane.

Regula generală privind timpui intrării în vigoare, a încetării sau ieşirii din vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare. Legea procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale.Legea procesual penală în vigoare se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, în această situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la momentul efectuării actului procesual. Spre deosebire de legea penală, care poate fi şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici ultraactivă.Alin. (2) al art.3 din C.proc.pen. stipulează că legea procesual penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la posibilitatea ultra-activităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la prevederile art.3 a C.Proc.Pen. (2003) în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau a! judecăţii cauzei în instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală (2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând valabile toate actele şi lucrările efectuate până la 12 iunie 2003 în baza Codului de procedură penală (1961)".

Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei altei legi.

Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită suveranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii naţionale asupra acestui teritoriu.

La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor doua aspecte ale suveranităţii de stat:

Legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu, prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al Republicii Moldova.

Activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova, chiar dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin.

Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Doar instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şt numai după legea procesual penală naţională.

Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii procesual penale în spaţiu, cum ar fi asistenţa juridică internaţională în materie penală, realizată în temeiul art.531-559 din C.Proc.Pen. şi în baza convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate.

29

Conform art.4 din C.Proc.Pen., legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, procurori şi organele de urmărire penală, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii.

Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, Convenţiei de la Viena cu privire Ia relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Subiecte de discuţii: Da-ți noţiunea de izvor al dreptului procesual penal. Care este și în ce constă sistemul izvoarelor dreptului procesual penal? Expune-ți referițele cu privire la interpretarea normelor juridice procesual

penale.Apreciați acţiunea legii procesuale penate în timp, în spaţiu şî asupra persoanelor.

Exemple de test de evaluare:Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal al Republicii Moldova

1.1 Relata-ţi despre structura sistemului izvoarelor dreptului procesual penal.1.2 Stabili-ţi interconexiunea dintre reglementarea internă a dreptului preocesual penal şi principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. 1.3 Considera-ţi oportună recunoaşterea ca izvor de drept a precedentului judiciar în sistemului izvoarelor dreptului procesual penal?

Literatură juridică:1. Hanga Vladimir, Marii legiuitori al lumii, Bucureşti, 1977.2. Ionaşeanu Eugen, Procedura începerii urmăririi penale, Bucureşti, 1979.3. Tanoviceanu Ioan, Tratat de drept şi de procedură penală, Bucureşti, 1924-1927.4. Theodoru Grigorie, Drept procesual penal român, Iaşi, 1962.5. Theodoru Grigore, Moldovan Lucia, Drept procesual penal român, Bucureşti, 1979.6. Theodoru Grigore, Plăeşu Tudor, Drept procesual penal, Iaşi 1989.7. Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Bucureşti, 1972.8. Volonciu Niclae, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1999.9. Neagu Ioan, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2003.10.Boroi Alexandur ş.a. Drept procesual penal, Bucureşti 2001.11. Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001.12.Nistoreanu Gheorghe, Drept procesual penal, Bucureşti, 1995. 13. Apetrei Mihai, Drept procesual penal, Bucureşti, 1998. 14.Mateuț Gheorghe, Drept procesual penal, Iaşi, 1993. 15.Pîntea Alexandru, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 16.Merejeru Teodor, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 17.Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti,2003.

30

TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL§1. Noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal.§2. Caracteristica principiilor generale ale procesului penal.§3. Caracteristica principiilor speciale ale procesului penal.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal;- să descrie principiile generale şi speciale ale procesului penal;- să stabilească importanţa principiilor procesului penal;- să determine legătura între diferite principii ale procesului penal.

§1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL1.1. Noțiunea principiilor procesual penale

Procesul penal este o activitate organizată, care trebuie să fie reglementată potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei diriguitoare, astfel încît întreaga activitate procesuală să fie direcţională spre realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii penale.

Noţiunea de principiu aî procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în ştiinţa dreptului procesual penal.

Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.

Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebita importanţă teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţelegerea şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea întregii reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute, de la care nu există nici o abatere.

Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte, chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază. Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot fi similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui sistem procesual.

Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică faptul că în frontispiciul normelor juridice de ampli cabilitate amplă, printre care se numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care reflectă concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al Republicii Moldova debutează prin înscrierea în primul său titlu "Dispoziţii generale privind procesul penal" - a normelor juridice în care se materializează principiile fundamentale ale procesului penal.

Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem procesual şi caracteristicile lui cele mai importante.

În doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal poate fi reţinută numaî în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale, de aceea nu pot fi considerate principii generale acele reguli care privesc numai una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din C.Proc.Pen.) însă este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecaţii - principiul publicităţii şedinţei de judecată (art. 18 din C.Proc.Pen.). Această limitare, prin excepţie, a întinderii unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii importanţei procesuale a acestei reguli consfinţite constituţional - art. 117 din Constituţia Republicii Moldova.

Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi principal pentru orientarea în activitatea practică a instanţelor judecătoreşti, părţilor în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt reglementate exhaustiv sau cu privire la care nu există norme juridice de concretizare. În asemenea situaţii principiile generale ale procesului penal vor constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii procesuale, deoarece rezolvarea în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendmţa generală de soluţionare a cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirii politicii penale a statului.

Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale. Principiile caracterizează gradul de apărare în cadrul procesului penal a drepturilor şi libertăţilor omului.

31

Dar nu orice precept general devine implicit şi principiu al procesului penal. Din acest considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea principiilor de alte reguli ale procesului penal:

1.Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul pe-nal.

2.Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii procesual-penale. Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot parcursul desfăşurării procesului penal. Din considerentul că limitele acţiunii fiecărui principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile fiecărei faze procesuale în parte, principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea principală în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal.

3.Principiile procesului penal sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă posibilita-tea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale. Principiile proce-sului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în Constituţie, iar mecanismul realizării procesual penale este detaliat de Codul de procedură penală.

Principiile procesului penai îşi găsesc reflectarea în unele tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

4.Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi apli-cabilitate directă în cadru! procesului penal şi sunt obligatorii pentru toţi cei implicaţi în procesul penal.

5.Toate principiile procesului penal formează un sistem integra, unde conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de funcţionalitatea întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de regulă, la încălcarea altor principii ale procesului penal.

Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la CtEDO în vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate după ce toate mijloacele procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.

1.2. Sistemul principiilor procesului penalÎn procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie de avut în vedere

două aspecte: 1)cunoaşterea elementelor componente ale acestuia; 2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal.Într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe care 1-a proclamat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28). Sistemul principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu trebuie să fie altul decât sistemul legii procesuale.

O a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea problemei.

Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o mare constanţă în abordarea problematicii respective.

Principiile procesului penal în cadrai derulării procesului penal nu se manifestă niciodată izolat, în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă. Conţinutul fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea riguroasă a celorlalte. În cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea sa cu toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg arsenal de reglementări ale procesului penal.

Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interdependenţa sa cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea.Legalitatea constituie un cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte principii.Toate principiile procesului penal sunt înscrise în lege.Nici un principiu nu se poate plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se realizează decât în formele prevăzute de lege.

Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are tangenţă cu toate celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea procesului penal. Între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase exemplificări ar putea evoca aceste legături.

32

Procesul-penal se desfăşoară în corespundere cu următoarele principii: 1. Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5. Inviolabilitatea persoanei;6. Inviolabilitatea domiciliului;7. Inviolabilitatea proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului la apărare; 12. Publicitatea şedinţei de judecată; 13. Accesul liber la justiţie; 14. Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire împotriva sa; 16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori; 17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare; 18. Principiul contra-dictorialităţii în procesul penal; 19. înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.

§2. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR GENERALE ALE PROCESULUI PENALLegalitatea procesului penal

În conformitate cu alin. (3) al art. 1 din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept şi democratic.O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de drept.

Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concor-danţa cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor sociale. în alin. (1) al art. 1 din C.Proc.Pen. se prevede că procesul penal reprezintă o activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului penal şi toată activitatea instanţei de judecată, părţilor şi participanţilor la procesul penal să se realizeze în conformitate cu legea.

Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al normelor de drept procesual penal.

Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal.

Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justiţia sine lege.

Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:.• principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional:• tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;• prevederile Constituţiei Republicii Moldova;• Codul de procedură penală.

La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei, urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire dreptul tratatelor, încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII din 04.08.1992, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legalităţii naţionale.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informînd despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie. Prezumţia nevinovăţiei

Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul din drepturile rundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturile fundamentale ale persoanei.

33

Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.

Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 al Convenţiei Europene de Apărare a Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor civile şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură penală în art. 8 - "Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.

Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dove-dească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din C.Proc.Pen. al RM). De asemenea, este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrai unui proces cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din C.Proc.Pen. al RM, pct. 7) al art. 64, pct. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri de condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât cel procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei ş. a.

Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage două sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă, arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de condamnare.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile.Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice aîtă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale stipulate de art. 16 al Constituţiei - "Egalitatea". În esenţă, principiul dat este o exprimare particulară a principiului general al egalităţii.

Î n primul rând , acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi

34

şi obligaţii. Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei. În al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în procesul penaî trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele. Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins.Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip de fapte (Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a justiţiei oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces penal (Kamasinski v. Austria).

Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii când este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral inerent persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne. Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările internaţionale. Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general al procesului penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de procedură penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la procesul penal sunt şi altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentante ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal. Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al procedurii penale.Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când persoanele oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor, libertăţilor şi

35

demnităţii umane, adică atunci când aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic. Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24: (1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică; (2) Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante.

Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante. În toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman, tratament degradant.

Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987, stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul obţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.

De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale: * Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave; * Cauzarea intenţionată a durerii; * Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau intimidarea. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de bază aleart. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau aî pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate de Curte, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia (Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după cum urmează:

Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a o pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.

În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului penal.

Codul penal al Republicii Moldova în art. 309/1 prevede răspundere penală pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

Inviolabilitatea persoaneiLibertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având obligaţia respectării

întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.Atât Constituţia, cât şi C.Proc.Pen.stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2) al art. 11 din C.proc.pen. stabileşte că nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de necesitatea de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea scopurilor procesului penal şi dreptului penal.

Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate să se deplaseze liber fie din cauza, că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închiderea într-o celulă etc.), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume).

36

Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din C.Proc.Pen.), excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.

Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei în stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de 30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală, în cazul K-F v. Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale. Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală. Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot ti aplicate la privarea de libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat.Legea stabileşte în acest sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să elibereze imediat orice persoană arunci când temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente pentru a justifica o detenţie legală.

Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.

Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei private de libertate să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le folosească pentru a contesta privarea de libertate.

Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167 din C.Proc.Pen. stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care, printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Procesul-verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre drepturile ei.

Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă în acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment, când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede posibil. Astfel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele (de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare.

Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11 din C.Proc.Pen., deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă într-un limbaj clar toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice înţelegerea fiind explicaţi. O ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de condiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei (percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

Inviolabilitatea domiciliului Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art. 8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei autorităţi publice în

37

exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului. Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se afla în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau în afara unui proces penal. În situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările Ia faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct 49) al art. 6 din с proc.pen.: "timpul nopţii - interval de timp cuprins între orele 22°° şi 6°°), cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot domiciliu, în sensul Codului de procedura penală, este şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou. Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin. (4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate iară autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţia şi în cazul în care domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de domiciliu. Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia ori refuzul de a le părăsi Ia cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale. Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii; acţiunile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admisibile (art. 93, 94 din C.Proc.Pen. al RM)

Inviolabilitatea proprietăţii Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate. Aderarea şi ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate mai sus a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la art. 46 stipulează că: 1) dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate; 2) averea dobândită licit nu poate fi confiscată.Caracterul licit al dobândirii se prezumă; 3) bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

38

Examinând art. 13 din C.Proc.Pen. în corelaţie cu art.1 din Protocolul adiţional nr.1 al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte.Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.Cea de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din următoarele motive: 1) utilitate publică; 2) în condiţiile Codului de procedură penală; 3) conform principiilor generale ale dreptului internaţional. Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr.1), recunoaşte, printre altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul general. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care ar trebui să servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general (cazul James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982). Considerăm că în cadrai procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de utilitate publică sau interes generai persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi 28 ale art. 13 din Legea cu privire ia poliţie, nr. 416-XII din 18.12.1990, sub aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, trecerea ia locul incidentului (n.a. - care poate fi locul săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucra nu permite amânare, folosirea în scop de serviciu (n. a. pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, rganizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora. În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrai efectuării acţiunilor legale se restituie de stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o ingerinţa neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din C.Proc.Pen.Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60 din C.Proc.Pen.), partea civilă (pct. 20) din alin. (1) al art. 62 din C.Proc.Pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală. Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.Proc.Pen.) dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi. Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.Proc.Pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă. Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90 C.Proc.Pen.) are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în calitate de probe.

Secretul corespondenţei Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale. În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul urmăririi penale. Pentru a respecta acest

39

principiu organele de urmărire penala pot intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de procedură penală, în art. 133-138. Alin.(2) al art. 133 din C.Proc.Pen. prin corespondenţa care poate fi sechestrată numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul procesului penal de investigare a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave. Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau arestate.Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui prizonier Ia necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992); Cologero Diana v. Italia (1996)). în jurisprudenţa pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără caracter juridic, atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa unor deţinuţi periculoşi despre unele practici comerciale sau alte aspecte asemănătoare. Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de procedură penală.Sechestrarea corespondenţei se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală în alin. (4), (5) ale art. 135 din с proc.pen. se limitează durata totala de interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să informeze, cel târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage neadmiterea lor ca informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.

Inviolabilitatea vieţii private Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din C.Proc.Pen. Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la acest principiu. Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie exhaustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat câ ar fi prea restrictiv de a limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască viaţa după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul pentru viaţa privată trebuie să cuprindă într-o măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri (Nîemietz v. Germania, 1992).În aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte persoane şi cu lumea exterioară. Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate prin căsătorie sau a relaţiilor ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent de faptul dacă aceste relaţii au apărat în urma unei căsătorii legale şi indiferent de relaţiile care există între părinte şi copil. În cazul Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată ce relaţiile create în cadrai lor nu diferă în practică de viaţa unei familii formate prin căsătorie.Totodată în cazul Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă între două femei şi copilul născut de una din acestea prin înseminare artificială, judecătorii au refuzat să califice aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din C.Proc.Pen. stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia există o legătură strînsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care nepotul îşi petrecea

40

sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în ochii săi cu "imaginea" tatălui.În conceptul de viaţă intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa familială sau privată, trecute prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. Cu toate că în anumite momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în izolator cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest caz. De exemplu, este o încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu în camera unde se deţine aftându-se în văzul tuturor. Pentru protejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, intimă sau de familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. Colectarea unei asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa conceptelor de viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii aparte cum ar fi percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură este prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi colectate, temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută, precum şi procedura care trebuie urmată. Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colectarea şi păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc. Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze prezentarea informaţiei cerate sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective. În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată, legea stabileşte prevederile legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei ingerinţe. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrai procesului penal. Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret În conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în cadrai unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate, origine etnică, limbă. Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din C.Proc.Pen. şi altor prevederi din legislaţia în vigoare'58, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces judiciar înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre principiile de bază ale procedurii penal, vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat, unele acte procedurale (de ex.:ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele menţionate sunt subiecţii oficiali, care sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în special de oferirea posibilităţii populaţiei majoritare de altă etate din o regiune a ţării de a participa la desfăşurarea procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi procurorilor. Prin

41

aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rândul populaţiei. Conform pct. a) din alin (3) al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită Ia audiere. Legea procesual penală (alin. (2) a art. 17 din C.Proc.Pen.) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea din rândul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentarea privind calitatea sa de interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea formală a prezentei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptuluila interpret. Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în care se desfăşoară procesul penai în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate. Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor care înţeleg limba semnelor. Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu. Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia Iui sau de împrejurarea că este locuitor al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască mai mult sau mai puţin limba respectivă. Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Кос v. Germania, 1978) că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat că garanţia prevăzută la lit. e) din alin. 3 al art.6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la tra-ducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să Ie înţeleagă, pentru a beneficia de un proces echitabil. Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea. Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bănuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte. Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale procesului penal. Din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti.

Asigurarea dreptului la apărare Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni. Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi

42

participanţi au dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător. Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care, potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri. Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova. Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, asistaţi gratuit de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Formularea acestui principiu în c. proc.pen. al RM ca "asigurarea dreptului la apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare". Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a asigura participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este una legală şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia dreptului la apărare. Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, lit.с) din pct. 3) al art.6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.În Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30 "Cu privire ia practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului", la pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele justiţiei cer prezenţa avocatului: a) în caz de complexitate sporită a cauzei; b) în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte; c) în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana. Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe (pct. 34) din alin. (2) al art. 57). Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă ni modul prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă din reglementările internaţionale ia care Republica Moldova este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenţei unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Diferenţa dintre avocatul ales şi cel care acordă asistenţă juridică garantată de stat trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizat şi printr-o serie de norme din C.Proc.Pen. al RM care cuprind, ca şi Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în pct. 3) al art. 6, dreptul persoanei: • să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o maniera detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. (şi în art. 64 C.Proc.Pen. al RM); • să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Persoana poate să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi pana la audierea ei în calitate de bănuit. Dreptul de apărare este unul complex.Pe lângă asistenţa unui avocat legea procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea

43

principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 C.Proc.Pen. al RM) În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor. Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al C.Proc.Pen. al RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul să fie asistate de avocat ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecata sunt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia organul ui de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales sau, după caz, a celui care acordă asistenţă juridică garantată de stat (pct. 14) din alin. (2) al art. 57 din C.Proc.Pen. al RM). Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal, procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 7 al art. 63 interzice interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune.Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept. Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele legale. Jurisprudenţa Ct.EDO pe cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v. Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Campbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul luî constituie o încălcare a art. 6(3)alCEDO. Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur, c. proc.pen. al RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare.Nu trebuie interpretat în acest sens art. 69 al C.Proc.Pen., unde sunt enumerate cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza penală: • când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; • când persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau mintale; • când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şî alte cazuri prevăzute de art. 69 C.Proc.Pen. al RM. Tot aici este menţionată şi cerinţa de prezenţă obligatorie a avocatului "când interesele justiţiei o cer", sintagmă care este definită cu caracter de recomandare în Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 citată anterior. Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală. Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit (с) din alin. (3) al art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual, la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apară eficient sau nu. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării. Convenţia Europeană, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când nu poate adresa întrebări apărarea (Koplovski v.

44

Olanda (1989), Windisele v. Austria (1990)). с proc.pen. al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de protecţie a lui). Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a procesului penal. Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Publicitatea şedinţei de judecată Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii societăţii, acest interes fiind de influenţă reciprocă şi utilă. Legiuitorul respectă exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii legale. Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în care se respectă toate regulile de procedură. Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le conţine art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale, când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea prejudicia interesele justiţiei. In aceste cazuri decizia de a examina dosarul în şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii judiciare. Completarea art. 18 C.Proc.Pen. cu alin.V) aduce o reglementare complementară în cadrul publicităţii şedinţelor de judecată prin obligarea audierii victimei şi martorilor minori în şedinţă închisă. Art. 316 din C.Proc.Pen. relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şedinţei de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vârsta de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii poliţiei care asigură ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită pază sporită. În realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto, audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii. Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de atac (art. 427 şi 444 C.Proc.Pen.)După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea adoptată se pro¬nunţă, fără nici o excepţie, în mod public. Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este.sancţionată; şi de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru mass-media.

Accesul liber la justiţie Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al Convenţiei.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14 prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se afiă să fie examinat de un tribunal independent". Art.20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că "orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie". Directivele prevăzute de art.6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al Codului de procedură penală. Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penai a fost sesizată şi evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţiei şi a Curţii Constituţionale. În dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor în procesul penal.

45

Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit, ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele. O particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei. Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării eficiente a regulilor enunţate: 1. cazurile de incompatibilitate (art. 33, 54 din C.Proc.Pen. al RM); 2. nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din C.Proc.Pen. al RM); 3.neadraiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1) din alin. (1) al art.94 din C.Proc.Pen. al RM); 4. nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din C.Proc.Pen. al RM). Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură. Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului de urmărire penală. Existenţa regulii enunţate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.

§3. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR SPECIALE ALE PROCESULUI PENALDesfăşurarea procesului penal în termen rezonabil

Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin prisma circumstanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de criteriile stabilite de lege şi anume complexitatea cazului, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, comportamentul părţilor şi vârsta de pînă la 18 ani ai victimei. Complexitatea cazului include toate circumstanţele lui atât de fapt, cât şi de drept luate în ansamblu (numărul participanţilor la proces, numărul episoadelor infracţionale incriminate, dificultatea dovedirii anumitor aspecte cum ar fi necesitatea numirii unor comisii rogatorii în străinătate etc.). Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de rapiditatea cu care acestea soluţionează întrebările şi efectuează acţiunile procesuale necesare pentru a mişca cauza penală spre o soluţionare definitivă. Statul răspunde atât pentru conduita organelor menţionate, cât şi a altor persoane care au fost atrase în cadrul procesului pentru a contribui la soluţionarea cauzei. Astfel, organele judiciare vor da dovadă de un comportament ce încalcă principiul dat, dacă după un timp rezonabil de la numirea unei expertize care nu a fost îndeplinită nu va întreprinde măsuri de efectuare cât mai rapidă a acesteia, de exemplu, prin schimbarea expertului sau dacă nu va face tot posibilul ca un martor care nu se prezintă să fie găsit şi audiat. De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel încât să permită organelor competente să asigure termenul rezonabil.Statul trebuie să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să asigure o soluţionare rapidă şi fluentă a cauzelor.În general, statul nu poate motiva o soluţionare lentă a cauzelor prin volumul mare de muncă. Cu toate acestea, o acumulare temporară de cauze nu implică automat şi vinovăţia statului cu condiţia că acesta a luat cu promptitudine măsuri de remediere a acestei situaţii. Astfel de metode provizorii ar putea fi alegerea cauzelor după anumite criterii care se bazează nu numai pe data parvenirii lor în instanţă, dar şi ţinând cont de urgenţa lor sau drepturile care formează miza unei cauze pentru persoanele implicate. Cu toate acestea, dacă situaţia persistă şi este nevoie de efectuarea de schimbări structurale, aplicarea numai a unor astfel de metode nu este suficientă pentru a nu califica situaţia dată ca încălcare (vezi Zimmermann şi Steiner v. Elveţia, 1983).Cu toate că C.proc.pen. stabileşte că se ia în considerare numai conduita organelor de urmărire penală şi a instanţelor, această prevedere trebuie interpretată mai larg incluzându-se toate organele statului implicate într-un proces. Astfel, spre exemplu, în practica CED07 durata procesului în cadrai Curţii Constituţionale se ia În consideraţie atunci când rezultatul acestuia este în stare să afecteze rezultatul soluţionării cauzei în faţa instanţelor ordinare (Deumeland v. Germany, 1986, Poiss v. Austria, 1987, Воск v.Germany, 1989). Criteriul comportamentului părţilor este aplicat pentru a se stabili existenţa vinovăţiei statului în depăşirea termenelor rezonabile şi gradul acestei vinovăţii.Organele statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se stabileşte că depăşirea a avut loc din vina acesteia. Aceasta poate

46

avea loc atunci când comportamentul părţii duce la o încetinire neîntemeiată a procesului cum ar fi în cazul de schimbare nefondată a avocaţilor, înaintare nefondată a plângerilor, întârziere în comunicarea informaţiilor necesare, lipsă nemotivată de la acţiunile ce trebuie să aibă loc în prezenţa părţii etc. Pe de altă parte, persoana acuzată nu este obligată să fie cooperantă şi poate să se folosească pe deplin de drepturile pe care i le oferă legea (cum ar fi aceleaşi înaintări de cereri şi plângeri), dar acestea pot fi puse în seama persoanei la stabilirea încălcării dreptului acesteia la un proces în termen rezonabil. Astfel, în cauza Ciricosta şi Viola v. Italia petiţionarii au solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase amânări solicitate de partea adversă, în consecinţă CEDO a considerat că termenul de cincisprezece ani nu încălca dreptul la judecarea cauzei în termen rezonabil. Criteriul vârstei victimei a fost introdus pentru a oferi o protecţie mai mare acestor persoane, anume prin accelerarea instrumentării cauzei. Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către procuror, iar la judecarea cazului - de către instanţa respectivă. Conform art. 274, procurorul, concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, fixează termenul de urmărire în cauza respectivă. Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia. în cazul în care este necesar de a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta. Cu toate că legea nu stabileşte termene concrete de desfăşurare'a procesului penal, pentru asigurarea respectării acestui principiu sunt stabilite un şir de termene pentru efectuarea unor acţiuni procesuale. Astfel, sunt stabilite termene-Iimită pentru soluţionarea cererilor, pentru întocmirea rechizitoriului etc. Verificarea respectării termenului rezonabil se efectuează de instanţa de judecată ierarhic superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau extraordinare de atac. Conform art. 385 C.Proc.Pen., instanţa, în cazul în care constată că s-a încălcat dreptul inculpatului ca să-i fie examinată cauza într-un termen rezonabil, are dreptul să examineze posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări. în timp ce această prevedere urmăreşte scopul soluţionării pe loc a potenţialelor cazuri de adresare în CEDO, pentru a fi un remediu valabil, instanţa, la reducerea pedepsei, trebuie să includă un indice pentru a permite evaluarea gradului în care durata procedurii este luată în consideraţie.

Libertatea de mărturisire împotriva sa Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizare a cadrului garanţiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. În lit. g) din pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil (art. 6 al Convenţiei) include "dreptul pentru orice acuzat în sens autonom, pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare" (Funke v. Franţa, 1993) şi care este inclus în norme internaţionale general recunoscute care se află în centru! noţiunii de proces echitabil (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de Statutul Curţii Penale Internaţionale care consemnează în art. 55 că persoana nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală. Principiul dat şi-a găsit reflectarea în unele legislaţii străine. Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 C.Proc.Pen. şi cuprinde două reguli. Cercul de persoane care intră în categoria de rade apropiate este circumscris exhaustiv la pct. 41) al art. 6 din C.Proc.Pen. al RM şi sunt: copiii, părinţii, înfietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii. Pentru a constata relaţiile de rudenie între persoanele nominalizate este necesar de a verifica actele de stare civilă eliberate de organele de stat competente. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de "nimeni" conform DEX,.are sensul de "nici un om, nici o fiinţă". De regulă, acest drept este utilizat de martor, partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat. Martorul, conform art. 90 din C.Proc.Pen., nu poate fi silit să facă declaraţii contrare intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate şi are dreptul să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.

47

Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă dezvăluiri demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice acţiuni nelegitime asupra unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea informaţii sau mărturisiri.Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care în hotărârea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat. Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se confundă cu nerecunoaşterea săvârşirii infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice, acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, cu atât mai mult când învinuirea este necredibilă. încălcarea dreptului de a nu se automcrimina de către organul de urmărire penală va conduce la neadmiterea datelor care aufost obţinute. Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Alin. (6) al art. 63 din C.Proc.Pen. prevede interdicţia de a interoga în calitate de martor persoana faţă de care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune. Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine imunitatea de a renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la alin. (3) al art. 371 că martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului dacă nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de judecată, atunci declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări care au fost incluse în obiectul probaţiunii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda, utilizând privilegiul,renunţă să facă declaraţii.

Dreptul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori (lat. Non bis in idem) Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un principiu al reglementării raporturilor de drept şi procedură penală. Este logic ca o persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fie pusă în situaţia de a fi pedepsită încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea neîntemeiaţi a urmăririi penale în privinţa unei persoane, pentru a fi încălcat acest principii. Fiind cunoscut din antichitate la romani cu denumirea поп bis in idem, acest principiu înseamnă: "nu de două ori pentru acelaşi lucru" şi se referă la instituţia răspunderii penale. Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prevede în art. 4 că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţia aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă legii şi procedurilor penale ale acelui stat. Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedu-rii penale aparţinând statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. De la această regulă nu se admit derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO: cazuri de război sau alte pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii. Codul de procedură penală în pct. 44 al art.6 defineşte "viciul fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată, ca fiind o încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă se constată că nu a existat în fapt cauza саге а determinat luarea acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea, reluarea urmăririi penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (alin. (2) al art.313; alin. (2) al art. 287 din C.Proc.Pen.) în cazul admiterii plângerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau scoatere a persoanei de sub urmărire penală.

48

Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia când persoana a fost trasă la răspundere administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru aceeaşi fapta nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă. Pct. 4 din alin. (3) al art. 458 prevede că poate fi cerată revizuirea hotărârii definitive şi irevocabile a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă judecata atunci când a dat hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal. Principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este aplicat şi se respectă şi în cazul când o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune într-un stat străin. Problema recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine implică deducerea termenelor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzuriior de serviciu şi erorilor judiciare Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală, prevăzut de art.23 din C.Proc.Pen.,este şi principiul asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare. Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din considerentul că pe parcursul anilor mecanismul justiţiei penale se perfecţiona doar sub aspectul raportului "stat-infractor", lăsând fără atenţia necesară problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau cărora i s-au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse în situaţia anterioară, indiferent dacă sunt victime ale infracţiunii, abuzului de serviciu sau ale erorilor judiciare. Victima în cazurile enunţate mai sus poate fi atât persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu, cât şi bănuitul, învinuitul, inculpatul, condamnatul. Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vis de activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor internaţionale şi a celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul când are loc o vătămare a dreptului persoanei de către o autoritate publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii oficiali ai procesului penal. În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de examinat conceptul de "victimă". Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere", în care, la art. 1, victime sunt considerate "personale cărora, individual sau colectiv, le-a fost cauzat un prejudiciu, incluzând leziunile corporale sau prejudiciul moral, suferinţe emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile penale naţionale, inclusiv legile care interzic abuzul de putere". La nivel paneuropean, în art. 1 al Recomandării nr. 12(85) a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei din 28 iunie 1985 "Cu privire la statutul procesual al victimelor infracţiunii", se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-a pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe emoţionale sau prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau inacţiunile care încalcă normele penale ale statului-membru. În cadrul Codului de procedură penală, la alin. (1) al art. 58", prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia victimei ca nou participant la procesul penal esîe rezultatul unui şir de demersuri doctrinare în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor lezate prin fapta infracţională. Victima unei fapte care conţine elementele componenţei de infracţiune dispune de drepturile prevăzute de art. 58 din C.Proc.Pen., în special de dreptul de a cere pornirea urmării penale, dreptul de a participa la procesul penal în calitate de parte vătămată şi dreptul de a fi reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale. Procesul penal al Republicii Moldova permite examinarea concomitentă a acţiunii civile în cadrul soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente victimei.

Principiul contradictoriaiităţii în procesul penal Principiul contradictorialităţii este o realizare esenţială a procesului penal contemporan.Acest principiu este o condiţie iminentă pentru soluţionarea unei cauze penale în cei mai just mod. El creează condiţii de ordin procesual şi organizational maxim favorabile pentru examinarea completă şi sub toate aspectele a cauzei şi, ca efect, emiterea unei hotărâri judecătoreşti adecvate. Principiul contradictorialităţii este un

49

principiu general al procesului penal şi, în mod normal, ar trebui să se aplice în tot cursul procesului penal. Principiul contradictorialităţii, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din art.9, 10 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10.12.1948), din art.14 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (din 16.12.1966), din art.6 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (din 04.11.1950). Separarea funcţiilor procesuale înseamnă că acestea nu pot fi concomitent exercitate (toate trei sau chiar două dintre ele) de către unul şi acelaşi organ sau persoană împuternicită. Concentrarea în mâinile uneia şi aceleiaşi persoane a mai multor funcţii procesuale duce inevitabil la abuzuri în procesul penal. Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti Conform art. 114 din Constituţie, justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de Codul de procedură penală. Pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile Codului de procedură penală expuse rezultă două accepţiuni ale noţiunii de "instanţă". Prima - instanţa judecătorească se înţelege ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, secundo - prin instanţă judecătorească se înţelege judecătorul unic sau completul de judecată care este competent să judececauza penală. O condiţie indispensabilă a înfăptuirii justiţiei este respectarea exactă şi neabătută a legii, ceea ce asigura realizarea în procesul penal a principiului legalităţii şi pronunţării hotărârii judecătoreşti în numele legii. Judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria de a o face. Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată sunt create în baza legii. Această clauză este consfinţită în alin.1 al art.6 din Convenţie şi Curtea, în hotărârea Zand v. Austria, a menţionat că acea clauză conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită prin lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi că această materie urmează să fie reglementată de către legea parlamentului. Conform art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova, domeniul funcţionării şi organizării instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică. Conform alin. (3) al art. 115 din Constituţia Republicii Moldova, înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă şi ca urmare sentinţele şi alte hotărâri judecătoreşti adoptate de aceste instanţe nu au putere juridică şi nu pot fi executate. Competenţa instanţei de judecată, limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de timp. În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii definitive a instanţei de judecată, adoptate în corespundere cu prevederile Codului de procedură penală.

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie ce tinde să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la calităţile unui judecător care înfăptuieşte justiţia. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, în art. 10, prevede dreptul fiecărui om ia o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6, de asemenea, prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege. Codul de procedură penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecând in baza legii, în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Alin. (2) şi (3) ale art. 13 din Legea privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărârii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii. Pentru realizarea acestui principiu, de asemenea, sunt declarate imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 metri de locul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe lângă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea instituie o serie de condiţii pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:

50

• procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti ş. a.; • procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl protejează de eventualele abuzuri din partea factorilor de decizie a organelor de stat; • declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi documentelor. Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lornumai legii este şi procedura specială de pornire a urmăririi penale: la iniţiativa Procurorului General cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului. Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul deliberării şi interdicţia de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei convingeri a judecătorilor la hotărârea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt puse în seama altor organe în stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti este pusă, în general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat respective. La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţia adoptată. în toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform Codului de procedură penală, de la examinarea dosarului penal. Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţa la judecarea cauzei, Codul de procedură penală prescrie în alin. (2) al art. 26 norma în baza căreia judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă, este obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconceputa că acesta a comis o infracţiune. în acest sens, dacă analizăm hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe cazul Findley v. Regalul Unit (1997), constatăm ca ea se pronunţă în sensul unei încălcări a art.6 al Convenţiei, deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale, subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarând că în aşa circumstanţe "părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice". Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. Judecătorii de instrucţie beneficiază de aceleaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se supun în nici un fel judecătorilor din instanţele superioare. Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii sunt confirmate şi de interdicţia de a sancţiona un judecător exclusiv pentru faptul că hotărârea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs. Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărârile lor sunt executorii şi obligatorii pentru toţi fără excepţie, fiind asigurate de prezenţa forţei coercitive a organelor de executare a pedepselor penale.

Libera apreciere a probelor Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strâns legată de regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a probelor. Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei, concludentei, veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală. În urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărâri cu caracter oficial (de exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, înceierea privind aplicarea măsurii preventive, sentinţa instanţei de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au dreptul de a înainta cereri, plângeri, care produc efecte doar după adoptarea unei hotărâri de către organul competent. Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu în-seamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar.

51

Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicând mijloacele de probă din care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe. Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare dinainte stabilită. În acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege. Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în con-formitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, vinovăţiei făptuito-rului.

Oficialitatea procesului penal Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii procesual penale. Esenţa lui constă în faptul că apărarea societăţii şi a cetăţenilor de infracţiuni este o sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu poate fi privită ca o chestiune privată a cetăţenilor. Potrivit acestui principiu, desfăşurarea procesului penal trebuie să fie asigurată pe tot parcursul acestuia, prin intervenţia activă a organelor judiciare penalecompetente. Conform alin. (1) al art. 28 din C.Proc.Pen., procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a pomi urmărirea penală în cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de C.Proc.Pen., că s-a săvârşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei . Pornirea urmăririi penale şi înfăptuirea diferitelor acţiuni. în general, nu sunt con-diţionate de existenţa acordului victimei sau altor persoane interesate în pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale. Cu alte cuvinte, procurorul, de exemplu, nu poate motiva neînceperea urmăririi penale prin împotrivirea victimei. Luarea tuturor măsurilor stabilite de lege trebuie să aibă loc din iniţiativa proprie a organului (adică din oficiu), fără a aştepta vreo solicitare în acest sens din partea unei părţi sau altei persoane interesate. Această obligaţie este concretizată în cadrul mai multor articole din cod. Astfel, de exemplu, legea stabileşte obligativitatea organului de urmărire penală de a dispune efectuarea expertizei în anumite cazuri (art. 143); de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală (art. 277) etc. Obligaţia de a pomi o urmărire penală atunci când sunt temeiurile şi motivele legale de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a persoanei vinovate reiese din scopul procesului penal de a proteja persoanele, societatea şi statul de infracţiuni. Obligaţia aceasta a fost formulată în alin. (3) al art. 19 şi alin. (1) al art. 254 care stipulează că organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea. Conform principiului oficialităţii, instanţa de judecată efectuează din oficiu acţiunile procesuale în limitele competenţei sale, în afară de cazul în care prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. Spre deosebire de organele de urmărire penală, obligaţia instanţei de a îndeplini din proprie iniţiativă anumite acţiuni este limitată în mod principal de faptul că instanţa trebuie să-şi păstreze caracterul neutru faţă de părţi. Aceasta înseamnă că în cazul în care consideră necesară administrarea probelor suplimentare ea nu poate face acest lucru, deoarece prin aceasta ar putea favoriza o parte sau alta. Instanţa însă este obligată să anunţe părţile în privinţa drepturilor pe care le au acestea, inclusiv dreptul de a cere administrarea unor probe noi; să întrebe părţile dacă au de formulat cereri sau obiecţii. în virtutea principiului dat, instanţa de judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor acţiuni (cercetarea Ia faţa locului, reconstituirea faptei etc.) care după părerea ei sunt necesare pentru verificarea şi aprecierea probelor prezentate.

Subiecte de discuţie: Da-ți noţiunea principiilor procesului penal. Face-ți aprecieri saupra sistemul principiilor procesului penal.

52

Face-ți caracteristica principiilor generale ale procesului penal. Expune-ți caracteristica principiilor speciale ale procesului penal. Corelați noțiunea și esența unor categorii ale principiilor dreptului procesului penal cu practica

CEDO.

Exemplu de test:1. Accesul liber la justiţie1.1.Descrieţi acţiunea principiului accesului liber la justiţie în cadrul procesului penal.1.2.Stabiliţi legătura dintre principiul accesului liber la justiţie şi drepturile părţii vătămate în procesul penal.1.3. Apreciaţi modalitatea de realizare în activitatea organelor de urmărire penală a obligaţiei de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obectivă a circumstanţelor cauzei în corelaţie cu principiul oficialităţii, contradictorialităţii procesului penal şi a respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. 2. Libertatea de mărturisire împotriva sa 2.1.Descrieţi acţiunea principiului libertăţii de mărturisire împotriva sa la diferite faze ale procesului penal, inclusiv în cadrul procedurilor speciale.2.2.Determinaţi conexiunea dintre principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa şi principiul dreptului la apărare şi a respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.2.3.Apreciaţi dacă prezenţa libertăţii de mărturisire împotriva sa ori împotriva rudelor sale poate conduce la anihilarea aflării adevărului în procesul penal.3. Legalitatea procesului penal3.1.Descrieţi acţiunea principiului legalităţii procesului penal.3.2.Stabiliţi modalitatea de aplicare în cadrul procesului penal a hotărîrilor Curţii Constituţionale şi a hotărîrilor explicative ale Plenului CSJ.3.3.Apreciaţi importanţa aplicării în procesul penal a prevederilor dreptului internaţional, în special a CEDO.4. Prezumţia nevinovăţiei4.1.Explicaţi esenţa principiului Prezumţiei nevinovăţiei4.2.Distingeţi rolul organelor de stat implicate în procesul penal în dovedirea vinovăţiei persoanei (Organele de urmărire penală, Procurorul, Instanţele de Judecată)4.3.Stabiliţi interacţiunea rolului activ al organelor de urmărire penală în procesul penal cu regula interpretării dubiilor cu privire la vinovăţia învinuitului în favoarea sa.5. Inviolabilitatea domiciliului5.1.Da-ţi noţiunea şi conţinutul principiului inviolabilităţii domiciliului.5.2.Analizaţi cazurile şi condiţiile în care se admit percheziţiile, cercetările domiciliului şi alte acţiuni de urmărire penală cu autorizare ulterioară efectuării lor.5.3.Da-ţi o analiză a importanţei inviolabilităţii domiciliului în procedura penală.6. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori.6.1.Descrieţi trăsăturile esenţiale ale dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori.6.2.Distingeţi cauzele şi condiţiile în care persoana poate fi supusă urmăririi, judecăţii sau pedepsei în mod repetat.6.3.Consideraţi oportună existenta dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori?7. Asigurarea dreptului la apărare7.1.Definiţi conceptul şi conţinutul principiului asigurării dreptului la apărare.7.2.Stabiliţi obligaţiile organelor de stat cu privire la realizarea dreptului la apărare.7.3.Apreciaţi asigurarea dreptului la apărare în raport cu libertatea persoanei de a depune declaraţii împotriva sa.8. Inviolabilitatea vieţii private8.1.Definiţi conceptul de inviolabilitate a vieţii private în sensul în care acesta este utilizat în cadrul procesului penal.

53

8.2.Analizaţi măsurile care pot fi aplicate în procesul penal pentru a proteja inviolabilitatea vieţii private.8.3.Argumentaţi dacă consideraţi oportună modificarea listei persoanelor care nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva persoanei acuzate. Dacă optaţi pentru modificarea acesteia în ce fel şi de ce?9. Egalitatea în faţa legii şi autorităţilor9.1.Relataţi care este conţinutul juridic al cerinţei egalităţii tuturor în faţa legii şi autorităţilor.9.2.Care este deosebirea între principiul în discuţie şi regula stabilită de principiul contradictorialităţii conform căreia, părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale.9.3.Consideraţi că existenţa unor excepţii de la principiul egalităţii este potrivită cu funcţionarea unui stat democratic? De ce?10. Oficialitatea procesului penal10.1.Descrieţi trăsăturile definitorii ale principiului oficialităţii procesului penal.10.2.Comparaţi acţiunea principiului oficialităţii pentru organul de urmărire penală şi pentru instanţa de judecată. Indicaţi care sunt deosebirile.10.3.În baza legislaţiei în vigoare indicaţi dacă consideraţi oportună stabilirea unor altor excepţii de la principiul oficialităţii decît cele deja stabilite de lege.11. Egalitatea în faţa legii şi autorităţilor11.1.Relataţi care este conţinutul juridic al cerinţei egalităţii tuturor în faţa legii şi autorităţilor.11.2.Care este deosebirea între principiul în discuţie şi regula stabilită de principiul contradictorialităţii conform căreia, părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale.11.3.Consideraţi că existenţa unor excepţii de la principiul egalităţii este potrivită cu funcţionarea unui stat democratic? De ce?

Cazuri practice:Inculpatul a declarat că deşi vorbeşte româneşte, limba în care avea loc procesul, nu ştie să scrie şi să citească în limba română.În aceste circumstanţe, instanţa de judecată a soluţionat cauza prin condamnarea inculpatului, fără a-i asigura interpret.

S-a încălcat în acest caz principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal? Argumentaţi răspunsul.

Literatură juridică:1. Apetrei M., Drept procesual penal, Bucureşti, 1998.2. Aramă E., Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1998.3. Berger V., Jurisprudenţa CEDO, IRDO, Bucureşti, 1998. 4. Dicţionar explicativ al limbii române. - Chişinău, Litera, 19995. Dongoroz V., Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942.6. Duculescu V., Protecţia juridică adrepturilor omului, Bucureşti, Lumina- lex, 1998.7. Dvoracek Maria V., Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.8. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul, Drept procesual penal, Cartier juridic, 2005.9. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ, E. Erjiu. Codul de procedură penală.

Comentariu, Cartier juridic. 200510. Mateuţ Gh., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti , 1999.11. Mole Nuala, Harby Catarina, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene

pentru Drepturile Omului, Chişinău, 2003.12. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.13. Nictoreanu Gh., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. – Bucureşti, 1996.14. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.15. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.16. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Bucureşti,1997.17. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali explicativ – practic. –Bucureşti, 1997. 18. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.19. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.20. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.21. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.22. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.23. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.24. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Bucureşti, 1997.25. Добровольская Т.Н. Принципы советского уголовного процесса. Мoscova, 197126. Добровольская Т.Н., Принципы Уголовного процесса, Мoscova, 1978.27. Дорохов В.Я. Принципы советского уголовного процесса, Moscova, 1992.28. Мотовиловкер Я.О., «О принципах объективной истины и состязательности процесса, Iaroslavl, 1978.29. Григорьева Н. Принципы уголовного судопроизводства и доказательства // Российская юстиция, 1965, №8.

54

30. Абдрахманов Р.С., Эффективность принципа состязательности, // Российский судья, Moscova, 2003, №6, .31. Ивановский А., Принцип состязательности в уголовном процессе: первые итоги применения // Судовый вестник, 2001, nr.3.32. Погодин С., Тугушев Р., Действует ли принцип состязательности на досудебных стадиях? // Законность, 2005, nr.3. 33. Уренева О., Принцип состязательности сторон и оглашение в судебном заседании показаний лиц, данных при производстве

предварительного расследования или ранее данных в судебном заседании // Российский судья, 2003, nr. 3.

55

TEMA 4. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL§1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal.§2. Instanţele judecătoreşti şi competenţa lor.§3. Partea acuzării.§4. Partea apărării.§5. Alte persoane participante la procesul penal.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească statutul subiectului în procesul penal;- să clasifice subiecţii procesului penal;- să caracterizeze formele de competenţă ale instanţelor judecătoreşti în procesul penal;- să determine particularităţile conflictelor de competenţă şi strămutării cauzei;- să aprecieze importanţa respectării competenţei instanţelor judecătoreşti în procesul penal,- să caracterizeze partea apărării;- să distingă poziţia procesuală a diferitor subiecţi ai părţii apărării;- să clasifice alte persoane participante la procesul penal;- să compare statutul altor persoane participante cu părţile în procesul penal.

§1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL SUBIECŢILOR PROCESULUI PENALProcesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervevenţia unor persoane

obligate să participe în vederea rezolvării conlictului născut prin săvârşirea infracţiunii. Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii scopului acestuia, poartă

denumirea de participanţi. În dreptul penal, spre deosebire de drept procesual penal, noţiunea de subiect înglobează

persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii grave, deosebit de grave sau excepţional de grave au atins vârsta de 14 ani şi cele care la momentul săvârşirii infracţiunii uşoare sau mai puţin grave au atins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice (vezi art.215-218,221,223-246,248-251, 257, 259-261 CP.) pasibile de răspundere penală, conform art. 21 C.P. al RM („Subiectul infracţiunii”).

În dreptul procesual penal în noţiunea de subiecţi intră de asemenea, organele şi persoanele ca titulari de drepturi şi obligaţii, care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării procesului penal, finalitatea căruia constituie rezolvarea conflictului apărut din săvâşirea infracţiunii.

Suprapunând sferele celor două noţiuni, observăm că participanţii în sensul dreptului penal se identifică în persoana unui singur subiect din sfera participanţilor la procesul penal şi anume în persoana învinuitului sau inculpatului

În sens larg, noţiunea de participanţi ai procesului penal înglobează toţi titularii de drept oficiali sau particulari, care au un rol în vre- o activitate procedurală, şi anume organele judiciare (care în doctrina Romăniei include instanţa de judecată, procurorul, organul de urmărire penală şi ofiţerul de urmărire penală; în doctrina R.M., „organul judiciar” este echivalent „organului judecătoresc”, adică instanţa judecătorească); apărătorul; părţile (partea acuzării, persoanele abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale, adică, procurorul, organul de urmărire penală + partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor şi partea apărării, persoanele abilitate prin lege să efectueze activitatea de apărare adică, bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor), precum şi alte persoane (subiecţii care nu au interes în finalul cauzei şi ale căror drepturi şi obligaţii nu apar în urma punerii sub învinuire sau înaintării acţiunii civile, ele de obicei, desfăşoară o activitate de natură să ajute la realizarea scopului procesului penal, în deosebi la administrarea probelor, ele sunt: martorii (posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză), specialiştii şi experţii (deţinători a unor cunoştinţe speciale în anumite domenii ale activităţii umane), grefierii, precum şi asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii (au roluri auxiliare, însă importante în probaţiune).

În sens restrâns, se i-au în vedere doar organele judiciare şi părţile.În literatura de specialitate s-a făcut o clasificare a părţilor în principale şi secundare şi constante şi

eventuale. Inculpatul este partea principală, iar partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt părţi secundare, deoarece acestea apar numai în raportul procesual civil, accesoriu raportul procesual penal. În acelaşi timp tot inculpatul este partea constantă, fiindcă prezenţa sa este indispensabilă în orice proces penal, pe când partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt părţi eventuale, fiindcă ele nu apar în orice cauză penală.

56

(Succesorii por interveni numai în latura civilă aprocesului penal, ei devenind părţi prin succesiune (în cazul decesului părinţilor sunt introduşi în cauză copiii minori).

§2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR2.1.Organizarea Judecătorească

Principiile generale ale Organizării Judecătoreşti constituie regulile esenţiale prevăzute de Constituţie şi de legile organice care stau la baza organizării justiţiei pentru asigurarea soluţionării litigiilor ivite între subiectele de drept, protecţia persoanelor faţă de manifestările abuzive ale celorlalte autorităţi publice. Ele sunt:

1. Constituirea iearhcă a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie (în legislaţia României există atât în materie civilă cât şi în materie penală doar 2 grade de jurisdicţie: judecata în prima instanţă şi judecata în apel).

2. Jurisdicţiile sunt costituite numai prin lege.3. Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale.4. Interzicerea instanţelor extraordinare.5. Justiţia constitie monopol de stat.6. Egalitatea în faţa justiţiei. 7. Instanţele judecătoreşti sunt permanente şi sedentare.8. Ierarhia instanţelor judecătoreşti.9. Colegialtatea. 10. Instanele judecătoreşti sunt unitare.11. Accesul liber la justiţie. 12. Gratualitatea justiţiei.În România principiul care stă la baza actualei organizări a instanţelor judecătoreşti este unitatea

sistemului acestor orgnizaţii. Spre deosebire de RM, în afară de judecătorii, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie, în România mai există tribunalele.

2.1.1. NoţiuneaPrin prisma faptelor şi sarcinilor ce le revin, instanţelor judeătoreşti se înfăţişează ca subiect

principal al activităţii procesual penale. În prim sens, organizatoric, instanţa judecătorească presupune veriga ce intră în compunerea

sistemului organelor judecătoreşti.În al doilea sens, instanţa judecătorească consideră completul de judecată care este organ judiciar

cmpetent să soluţioneze cauzele penale.Conform Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă e Justiţie, urţile de Apel şi

Judecătoriile, iar principiile generale de organizare şi activitate a acestor organe ale statului sunt stipulate în Legea privind organizarea judecătorească, Legea privind statutul judecătorului

În conformitate cu alin.2 art.29 CPP există posibilitatea infiinţării atât a judecătoriilor specializate, câ şi a unor colegii sau complete speciaizate (în incinta instanţelor judecătoreşti de drept comun). Specializarea se realizează pe anumite categorii categorii de cauze.

Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea sa judiciară în principal în faza judecăţii, dar au atribuţii legate şi de urmărirea penală. Pe lână R.M., judecători de instrucţie există şi în Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania.

2.1.2. Compunerea instanţei de judecatăDistincţia între organele judecătoreşti, care înfăptuiesc justiţia potrivit legii şi organismele judiciare

care participă nemijlocit la soluţionarea cauzei penale.Spre deosebire de instanţa de judecată, instanţele judecătoreşti reprezintă verigile care constituie

sistemul unitar al organelor judecătoreşti, iar instanţa de judecată este organul judiciar concret, având o compunere strict determinată, dar dar variabilă după diferite ipoteze şi care sunt chemate să soluţioneze o anumită cauză penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc.

Din punctde vedere organizatoric la o instanţă judecătorească îşi pot desfăşura activitatea jurisdicţională mai multe instanţe de judecată.

La compunerea instanţei de judecată se utilizează atât sistemul unipersonal (un judecător), cât şi colegial (3-5 judecători) în dependenţă de caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii; categoria şi mărimea eventuală a pedepsei; gradul de jurisdicţie De exemplu la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, cauza penală asupra infracţiunior excepţional de grave (pt.care se prevede pedeapsa cu detenţie pe viaţă pt.genocid (art.135 CP); pregătirea pt.război (art.139 CP); diversiunea (art.343 CP)) se vor judeca în prima instanţă de un completde judecători sau dacă cauza este deosebit de

57

complicată (prin numărul de persoane implicate sau partricularităţile cazului), preşedintele instanţei judecătoreşti emite o decizie motivată pentru ca cauza să fie examinată într-un complet de 3 judecători.

De asemenea, la exercitarea căilor de atac (repararea greşelilor hotărârii judecătoreşti, realizarea unifomităţii în interpretarea şi aplicarea legii) pe cauze penale pentru care nu este prevăzut apelul (recursul fiind al 2-lea grad de jurisdicţie), precum şi Hotărârile instanţei de Apel (recursul find al 3-lea grad de jurisdicţie pentru a decide admisibilitatea – procedura prealabilă de verificare ce anticipă judecarea recursului), cauzele se examinează în complet format din 3 judecători.

Colegiul lărgit al CSJ judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului penal al CSJ (în cazurile când CSJ figurează ca instanţa de fond) împotriva hotărârilor instanţelor de Apel (la judecarea propriu-zisă a recursului şi recursurile în anulare se judecă de un complet de 5 judecători)

Plenul CSJ judecă recursurile în anulare în complet format din 2/3 din nr. total al judecătorilor CSJ.La judecarea cauzei în revizuire, instanţa va judeca cauza penală în aceeaşi componenţă după cum

a fost examinată în instanţa de fond.La încălcarea modului de formare a completelor de judecată atrage după sine casarea hotărârii

pronunţate. 2.1.3. Schimbarea completului de judecată

Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi pentru tot parcursul Judecării cauzei (excepţie alin.2, 3 art..31 CPP).

Orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti (unde se administrează şi se verifică probe şi instanţa cunoscând întregul material probator îşi formează convingerea sa de privire la întreaga situţie de fapt, exceţie alin.3 art.31 CPP)

Însă dacă cauza se judecă:a) în fondb) cu complet din 3 judecători şic) unul din membrii completului nu va partivcipa la judecarea cauzei doar doar din motiv de –

boală îndelungată, deces, sau eliberare din funcţie (art.25 al Legii cu privire la Statutul judecătorului)judecătorul nou intervenit în proces:

a) va avea timp să ia cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv şi cele cercetate în instanţa pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces,

b) va avea dreptul să solicite repararea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu celalţi membri stabili a instanţei de judecată.

Însă în vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil, în faza de terminare (în baza Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii ) împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie conform art.24-25 al Legii cu privire la Statutul judecătoresc, se menţin până la judecarea cauzei respective.

2.2. Locul judecării materialelor şi cauzelor penaleMaterialele şi cauzele penale se judecă în sediul instanţei adică locul unde îşi desfăşoară

activitatea judecătoriile, judecătoria militară, Curţile de Apel şi CSJ.La necesitate prin încheiere motivată, desfăşurarea judecăţii poate fi în localitatea unde a fost

săvârşită fapta penală ori în cazul judecării unei fapte care prezintă o mare importanţă socială. Judecata se poate desfăşura doar în localuri care ar asigura accesul publicului.

2.3. Incompatibilitatea judecătorului Pentru buna înfăptuire a justiţiei penale şi pentru încrederea deplină în organele judiciare şi entru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate, precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. Incompatibilitatea reprezintă o situaţie de inadecvare în care se află unul din subiecţii procesuali oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment prin participarea acestuie la rezolvarea cauzei penale respective.

Incompatibilitatea spre deosebire de incompetenţă se consideră ca o situaţie specială în care se află un participant oficial faţă de cauza penală. Astfel chiar unul din cei mai buni judecători, nu poate participa la rezolvarea unui dosar penal dearece este incompatibil.

Art.33 prevede diferite cazuri de incompatibilitate: dacă el personal, soţul său, ascendenţii sau descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele înfiate prin lege. Astfel de rude şi alte rude care sunt direct sau indirect interesate de proces ţin de incompatibilitatea judecătorului.

58

§3. PARTEA ACUZĂRII3.1. ProcurorulProcuratura R.M. reprezintă o instituţie independentă specializată care activând în cadrul autorităţii

judecătoreşti conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti, astfel apărând interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În sistemul organelor procuraturii, conform Legii cu privire la Procuratură, funcţionează: Procuratura Generală, Procuratura Gagauziei, Procuraturile raionale, municipale şi de sector, precum şi Procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie).

În cursul procesului penal, procurorul este independent, se supune numai legii şi activează în baza principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.

În Legea cu privire la Procuratură sunt stipulate atribuţiile procurorului, garanţiile indepndenţei sale, precum şi procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii fncţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice, etc. (Spre deosebire de codul din 1961 în baza principiului controlului ierarhic, care deosebeşte statutul procurorilor cu cel al judecătorilor impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior).

3.1.Atribuţiile procuroruluiProcurorul, potrivit art.51 CPP este persoana cu funcţii de răspundere, care în limitele competenţei

prevăzute de legislaţia procesual penală exercită în numele statului:1. urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului, art.252), de calitatatea realizării căreia depinde prezentarea învinuirii în instanţa de judecată. Urmărirea penală se exercită în mod obligatoriu de către Procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa care judecă în I instanţă cauzele referitoare la:

a) infracţiunile săvârşite de Preşedintele ţării, deputaţi, membri a Guvernului, judecători, procurori, generali, ofiţeri de urmărire penalăb) atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora;c) infracţiunile săvârşite de Procurorul General.(art.270 CPP).

Astfel, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea descoperirii infracţiunilor, încât orice infractor să fie tras la răspudre penală şi nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală. În acest sens, potrivit art.52 CPP(alin.1.pct.1), procurorul porneşte urmărirea penală, ordonă efectuarea ei, refuză pornirea acesteia sau o încetează.

Conducând personal urmărirea penală, procurorul ia cele mai importante soluţii, de ex. punerea sub învinuire (art.281 CPP), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art.284 CPP), încetarea urmăririi penale (art.285), întocmirrea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată (art.296-297 CPP).

Verificănd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, procurorul anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la desfăşurarea urmăririi.

Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plăngerilor declarate împotriva actelor procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală.

Potrivit Instrucţiunii (nepublicate) privind modul de primire, înregistrare, evidenţă, şi examinare a sesizărilor şi a altor iformaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun nr.124/319/46/172-0/101 al Procurorului General, MAI, Directorului Serviciului de Informaţii şi Securiritate (SIS), Directorului General al Departamentului Vamal şi Directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei din 26 august 2003, în pct.35 conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic înscris procurorul despre infracţiunile înregistrate, iar lunar până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a termenilor de examinare stabilite.

3.2. Organele de urmărire penalăUrmărirea penală este exercitată de către procurori, ofiţeri de urmărire penală din: MAI, SIS,

Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.

Organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative de investigaţie, inclusiv de a utiliza înregistrări audio şi video, filmări, fotografieri şi de a efectua alte acţiuni de urmărire penală, prevăzute de lege, în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi persoanelor care au săvîrşit-o constatării datelor faptice, fixării procesuale a acestor acţiuni care pot fi folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitate cu legislaţia în vigoare.

59

Organul de urmărire penală are de asemenea obligaţii de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii. Dacă există indicii infracţiunii, OUP concomitent cu înregistrarea sesizării despre aceasta porneşte procesul de urmărire penală şi călăuzindu-se de dispoziţiile legii procesual penale, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor, care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, i-a măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit, la fel anunţă imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală.

Conducătorul organului de urmărire penală.Atribuţiile de conducător al OUP le execută ofiţerul de urmărire penală din MAI, SIS, DV,

CCCEC, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.Conducătorul OUP exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi

prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea la timp sub toate aspectele, complet şi obiectiv a urmăririi penale, a asigura înregistrarea în modul stabilit a sesizărilor despre săvîrşirea infracţiunilor.

Ofiţerul de urmărire penală, este persoana cu funcţii de răspundere care în numele Statului, în limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauzele penale şi are următoarele atribuţii (art.57 CPP RM):

- asigură înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege, propune procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea dosarului penal sau dea nu începe urmărirea penală în lipsa indicilor infracţiunii;

- propune transmiterea cauzei penale pentru urmărirea penală după competenţă altui organ de urmărire penală;

- poartă răspundere pentru efectuarea legală şi la timp a urmăririi penale;- face propuneri procurorului de a înainta în instanţa de judecată demersuri în vederea

obţinerii autorizaţiei pentru a efectua acţiunile de urmărire penală care necesită autorizaţie;- citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martor;- cercetează şi fixează în modul stabilit de lege locul săvîrşirii infracţiunii flagrante sau a cauzei care

nu suferă amînare;- conduce din momentul înregistrării faptei social periculoase, măsurile operative de

investigaţie pentru descoperirea infracţiunii, căutarea persoanelor dispărute fără urmă;- dispune prin comisie rogatorie altor organe de urmărire penală efectuarea acţiunilor de

urmărire penală;- dă dispoziţie organelor de poliţie cu privire la reţinere, aducere forţată, arestare şi alte acţiuni

procesuale, precum şi le solicită ajutor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală;- întreprinde măsuri pentru repararea prejudiciului cauza prin infracţiune;- propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor preventive, eliberarea

bănuitului reţinut pînă la autorizarea arestării de către instanţă;- execută indicaţiile scrise ale procurorului, la fel are şi alte atribuţii stabilite de lege.

în activitatea sa ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune prevederilor legislaţiei, indicaţiilor scrise ale procurorului şi conducătorului organului de urmărire penală.

Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile prevăzute de art.54 CPP RM şi se soluţionează de către procuror.

Aşa cu s-a menţionat mai sus, în competenţa organului de urmărire penală intră efectuarea tuturor acţiunilor de urmărire penală, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa exclusivă a procurorului.

3.3. VictimaVictimă se consideră orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost

aduse daune morale, fizice sau materiale.Reieşind din calitatea sa procesuală, victima are unele drepturi şi obligaţiuni şi anume are

dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit şi soluţionată de către organul de urmărire penală, totodată beneficiind de dreptul de a primi un certificat de adresare, sau o copie a procesului verbal despre cererea orală. Victima poate prezenta OUP documente şi obiecte în confirmarea cererii sale, se poate adresa suplimentar cu altă cerere, primind de la organul respectiv informaţii privind soluţionarea cererii. Poate cere OUP să fie recunoscută ca parte vătămată în cauza penală. în cazul cînd victima este persoană fizică, să fie asistată la acţiunile procesuale efectuate cu participarea sa de un apărător ales .

60

în cazul în care persoana este victima unei infracţiuni deosebite de grave, sau excepţional de grave contra persoanei, indiferent de faptul dacă este recunoscută sau nu ca parte vătămată, ea poate cere să fie consultată de un apărător pe tot parcursul procesului penal, iar în cazul cînd nu dispune de mijloace băneşti să fie asistată de un apărător din oficiu.

În cazul cînd victima este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat ea nu are dreptul de retragere a cererii. Victima trebuie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru denunţare calomnioasă.

Victima este obligată:- să se prezinte la citaţie OUP, sau instanţei şi să dea explicaţii la solicitarea acestor

organe;- să prezinte la solicitarea OUP obiecte, documente şi alte mijloace de probă de care

dispune ;- să accepte de e fi supusă examinării medicale în cazul cauzării prejudiciului fizic, la

fel are alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea procesual penală.Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi execută obligaţiunile personal sau dacă legea

permite - prin reprezentanţi. în cazul victimei minore, sau unei persoane iresponsabile, drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de lege.

Partea vătămatăParte vătămată este considerată persoana fizică căreia i sa cauzat prin infracţiune un prejudiciu

moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate conform legii cu acordul victimei.Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa OUP, imediat după stabilirea

temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.în cazul, cînd după recunoaşterea persoanei ca parte vătămată, s-au constatat circumstanţele

care atestă lipsa cauzării prejudiciului, OUP încetează participarea acestei persoane ca parte vătămată în procedura respectivă prin ordonanţă motivată.

Observăm, că legiuitorul face deosebire între victimă şi partea vătămată chiar dacă este vorba de aceiaşi persoană. Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în procesul penal, ea capătă calitate şi de parte civilă.

Pentru a participa în proces ca parte vătămată, nu are importanţă natura vătămării, ci dorinţa (voinţa) persoanei de a participa în proces. în legătură cu drepturile şi obligaţiile pe care le are partea vătămată, menţionăm faptul că ea poate să formuleze cereri, să facă concluzii, să declare apel şi recurs ş.a. (art.60 CPP RM), numai în ce priveşte latura penală şi numai în cauzele în care cauza penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă.

Partea civilăParte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente

temeiuri de a constata că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, care a depus la OUP sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal, dacă volumul prejudiciului este incontestabil.

Acţiune civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi părţii responsabile civilmente şi poate fi alăturată acţiunii penale prin constatarea persoanei vătămate ca parte civilă.

Constituirea ca parte civilă nu se poate face decît în vederea reparării pagubelor pricinuite prin infracţiune.

Dobîndirea calităţii de parte civilă cere îndeplinirea unor condiţii dintre care enumerăm doar două: existenţa unui prejudiciu material cauzat prin infracţiune şi manifestarea de voinţă a persoanei vătămate pentru a fi despăgubită în procesul penal. Calitatea de parte civilă nu înlătură dreptul persoanei respective de a participa în aceiaşi cauză şi în calitate de parte vătămată, însă oricînd poate renunţa la calitatea de parte civilă, fără aşi pierde calitatea de parte vătămată. Partea civilă este titulară de drepturi şi obligaţiuni (art.62 CPP RM).

§4. PARTEA APĂRĂRIIPrintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor înscrise în constituţie se enumără şi dreptul la

apărare, astfel în art.263 al Constituţiei este specificat că „în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu".

61

În capitolul I al titlului I al CPP RM , întitulat „Principii de bază", se menţionează (art. 17 al.3,4), „că OUP şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu independent de aceste organe. La audierea părţii vătămate şi a martorului, OUP nu este în drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată, în calitate de reprezentant".

În cadrul raporturilor juridice procesual penale, OUP se află într-o situaţie superioară faţă de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această situaţie, legea, prin intermediul dreptului la apărare dă dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului să fie ajutat, sfătuit şi îndrumat de un profesionist în materie, adică de un avocat.

Reieşind din cele expuse rezultă, că apărarea este activitatea procesuală reflectată în drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organului de urmărire penală

4.1. BănuitulBănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune pînă la

punerea ei sub învinuire.Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte

procedurale:- prin procesul verbal de reţinere;- ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;- ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit; OUP nu este în drept să menţină în

calitate de bănuit:- persoana reţinută mai mult de 72 ore;- persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de

libertate mai mult de 10 zile din momentul cînd i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;

- persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate mai mult de 3 luni.

La momentul expirării unui termen mai sus indicat OUP este obligat să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce în modul stabilit de lege măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunând scoaterea lui de sub urmărirea penală sau punerea lui sub învinuire.

În cazul cînd bănuielile în săvîrşirea infracţiunii nu sau confirmat, OUP sau instanţa sunt obligaţi să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce măsura preventivă aplicată în privinţa lui pînă la expirarea termenelor, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire.

Din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori după caz anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea lui de sub urmărirea , sau din momentul emiterii de către organul de UP a ordonanţei de punere sub învinuire, calitatea de bănuit încetează.

Interogarea persoanei bănuite în calitate de martor se interzice. Drepturile şi obligaţiile bănuitului.OUP îi asigură bănuitului posibilitatea să-şi exercita dreptul la apărare pentru toate

mijloacele şi metodele care nu sînt interzise de lege. Bănuitul are dreptul:- să ştie de ce este bănuit, să fie: imediat după reţinere informat în prezenţa

apărătorului despre conţinutul bănuielii:- să primească în scris informaţie de la persoana care la reţinut despre drepturile sale.- să primească copia hotărârii sau procesul verbal de reţinere.- să primească consultaţie juridică de la apărător pînă la prima audiere.- în caz dacă nu poate plăti apărătorul să i se acorde avocat din oficiu.- să aibă întrevederi confidenţial fără a se limita numărul şi durata lor.- dacă acceptă să fie audiat la cererea sa să fie audiat în prezenţa apărătorului.- să recunoască fapta de săvârşirea căreia este bănuit şi să încheie acordul de

recunoaştere a vinovăţiei.- să facă declaraţii sau să refuze.- să participe la acţiunile procesual de unul singur sau fiind asistat de apărători la

solicitarea sa sau să refuze de a participa la ele.- să anunţe imediat dar nu mai târziu de 6 ore rudele despre locul unde este reţinut.

- să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorul de instrucţie, interpretul traducător, să înainteze cereri.

- să ia cunoştinţă cu procesule verbale ale acţiunilor procesuale effectuate cu participarea sa

62

şi să ceară complectarea lor.- să fie informat de toate hotărârile care se primesc şi se referă la

drepturile sale.- să atace acţiunile şi hotărârile OUP.- să retragă orice plângere a sa sau apărătorului.- să se împace cu partea vătămată.- să ceară repararea prejudiciului cauzat de acţiunile OUP sau instanţei.- să fie reabilitat în cazul cînd nu s-a confirmat bănuiala.Bănuitul nu poară răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţie denunţului intenţionat

fals despre săvârşirea infracţiunii de către o persoană care de fapt nu a săvârşit-o.Obligaţiile bănuitului- să se prezinte la citirea OUP sau instanţei- să accepte în caz de reţinere a fi supun examinării corporale şi

percheziţiei corporale.- să accepte controlul medical dactiloscopia, fotografierea, luarea mostrelor de sînge

şi eliminări ale corpului.- să fie expus expertizei judiciare.- drepturile bănuitului minor se exercită şi de către reprezentantul lui

legal.Bănuitul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea procesual penală.

4.2. Învinuitul şi inculpatulÎnvinuitul este persoana fizică faţă de care s-a emis în conformitate cu prevederile legii, o

ordonanţă de punere sub învinuire.Înţelegerea noţiunii de învinuit necesită analizarea etimologică cuvîntului. Originea acestuia

este slavonă şi desemnează persoana aflată în „vină", în „greşală". Asocierea vinovăţiei, greşeli cu infracţiunea este determinată şi de faptul că în legiuirile feudale infracţiunea era denumită „vină".

Activitatea de tragere la răspundere penală pentru săvîrşirea unei infracţiuni se poate desfăşura numai faţă de o persoană fizică, persoana juridică nu poate avea calitatea de învinuit.

Persoana pierde calitatea de învinuit din momentul cînd în privinţa ei a fost încetat procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.

Inculpat se numeşte învinuitul în privinţa căruia cauză a post trimisă în judecată.Conceptul de „inculpat" a fost preluat din limba franceză şi este de origine latină desemnînd

persoana aflată în greşeală.Premiza apariţiei calităţii de inculpat presupune încălcarea legii penale prin comitere unei

infracţiuni.Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă este o

sentinţă de condamnare, în cazul sentinţei de achitare persoana se numeşte achitat.Învinuitul, iar după caz inculpatul sunt titulari de drepturi şi obligaţiuni prevăzute de legea

procesual penală (art.66 CPP) şi anume:- dreptul la apărare, prin toate mijloacele neinterzise de lege;- să ştie pentru ce faptă este învinuit;- să primească de la OUP imediat după reţinere sau punere sub învinuire informaţie în scris

privind drepturile sale, inclusiv drepturile de a tăcea şi nu mărturisi împotriva sa;- în caz de reţinere să primească consultaţie de la apărător pînă la prima audiere;- în timp de 72 ore după reţinere să fie adus în faţa unui judecător, să fie judecat în termen

rezonabil sau eliberat în timpul procesului;- să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a-1 plăti, să fie

asigurat cu un avocat din oficiu, să renunţe la apărător şi să se apere singur;- să aibă intervederi cu apărătorul, confidenţial fără a se limita numărul şi durata lor;- să recunoască învinuirea ce se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere

vinovăţiei;- să participe la efectuarea acţiunilor procesuale de unul singur sau asistat de apărător la

solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;- să anunţe rudele despre locul unde este deţinut sub arest;- să prezinte mijloacele de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi pentru cercetare în

şedinţa de judecată;- să ceară recuzarea persoanei care efectuează UP, judecătorului, procurorului,

63

expertului, interpretului, traducătorului şi grafierului;- să înainteze cereri;- să facă cunoştinţă de procesele verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu

participarea lui şi să ceară completarea lor; - să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;- după terminarea UP să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei, să facă notiţe, copii, să

facă cereri de completare a UP;- să atace în modul stabilit de lege acţiunile şi hotărîrile OUP sau ale instanţei de

judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac;- să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;- să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de CPP;- să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor

părţi în proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;- să ceară să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale

organului de UP sau ale instanţei de judecată.Învinuitul, inculpatul nu poate răspunde pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în care el a

făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care de fapt nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurămînt. Învinuitul inculpatul, după caz este obligat:

- să se prezinte la citirea organului de urmărire penală sau a instanţei;- fiind reţinut să accepte să fie supus examinării corporale şi percheziţiei corporale;- să accepte necondiţionat controlul medical, dactiloscopic, fotografierea,să dea posibilitatea să i se ia proba de sînge şi eliminări ale corpului;- să fie supus expertizei judiciare;- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţă fără

învoirea preşedintelui şedinţei.Învinuitul şi inculpatul au şi alte drepturi prevăzute de CPP (art.66). în conformitate cu Legea

procesului penal, drepturile învinuitului, inculpatului minor se exercită şi de reprezentantul lui legal.4.3. Apărătorul

Printre drepturile fundamentale înscrise în Constituţie se numără şi dreptul la apărare.Partea acuzării reprezintă în numele statului are dreptul şi interesul ca inculpatul să fie pedepsit

în raport cu vinovăţia sa, dar în acelaşi timp şi acesta are dreptul şi interesul să-şi dovedească nevinovăţia sau adevărata vinovăţie.

În cadrul raporturilor juridice procesual penale OUP se află într-o situaţie superioară faţă de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această situaţie, legea pentru intermediul dreptului la apărare dă dreptul persoanei vinovate să fie ajutat, sfătuit şi îndrumat de un specialist în materie, adică de un avocat. Potrivit legii, dreptul la apărare îl au toate părţile care participă în procesul penal.

Din cele mai sus relatate putem conchide, că apărarea este activitatea procentală reflectată în drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organelor juridice, (p.3 art.6 CPP).

Potrivit normelor procesuale , calitatea de apărător o poate avea numai un avocat care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a exercita această profesie.

Pentru realizarea unei apărări eficiente şi solide, avocatul trebuie să posede o temeinică pregătire juridică, o logică strînsă conştiinciozitate în pregătirea pledoariei şi nu în ultimul rînd o vastă cultură generală.

Avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure, pe bază profesională, acordarea şi asistenţa juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei.

Avocatura ca instituţie de drept reprezintă totalitatea juriştilor care exercită profesia de avocat în bază de licenţă eliberată conform legii.

Conform art.8 al Legii RM cu privire la avocatura, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare, de a se pronunţa, şi de a acţiona în numele clientului său şi sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.

Avocat poate fi cetăţeanul R.M., cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiat în drept care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul profesional şi a susţinut examenul de calificare.

64

Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele bănuitului învinuitului, inculpatului îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.

În calitate de apărător în procesul penal pot participa:1. Avocatul.2. Alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.1. Un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un avocat

din Republica Moldova.Persoanele mai sus nominalizate capătă calitatea de apărător din momentul în care şi-au asumat

angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acestuia, iar avocaţii numiţi din oficiu - din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire penală sau de instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul de avocaţi.

Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi numit în această calitate de către organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care:

- nu este avocat, sau nu este abilitat prin lege cu atribuţii de apărător;- nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţe judecătoreşti;- a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie cu

interesele persoanei pe care o apără;- se află în legături de rudenii sau relaţii de subordonare cu persoanele ale cărui interese

sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el (rudă sau subalterne al părţii vătămate);- a participa mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror,

persoană care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător martor.Apărătorul încetează participarea în cauză dacă:- persoana pe care o apără a renunţat la el sau a refuzat contractul cu el, sau i-a suspendat

împuternicirile;- nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;- OUP s-au instanţa 1-a înlăturat de la participarea în această cauză, sau a admis cererea

bănuitului, învinuitului inculpatului de renunţare la apărător.În cazul în care OUP nu a admis renunţarea bănuitului, învinuitului inculpatului la apărător,

avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la această cauză.Drepturile şi obligaţiile apărătoruluiApărătorul în funcţie de calitatea procesuală a persoanei ale cărei interesele apără are dreptul:- să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;- să participe la efectuarea de către OUP a acţiunilor procesuale şi la toate acţiunile

procesuale efectuate la solicitarea sa;- să explice drepturile persoanei apărate şi să atenţioneze OUP asupra încălcărilor legii

comise de el:- să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi

cercetate în şedinţa de judecată;- să ceară diferite recuzări;- să înainteze cerere;- să ia cunoştinţă cu procesele verbale ale acţiunilor petrecute cu participarea lui şi

să ceară completarea lor;- să ia cunoştinţă cu materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale, să

facă notiţe, copii;- să participe la şedinţele de judecată în toate instanţele;- să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale a participanţilor la proces;- să-i fie compensată cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesată căreia

le apără sau în cazurile legii din bugetul statului să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul inculpatul fără a i se limita numărul şi durata lor;

- să participe la orice acţiune procedurală efectuată cu participarea persoanei pe care o apără sau însuşi apărătorul;

- să ia cunoştinţă de materialele prezentate în judecată de către organul OUP pentru confirmarea reţinerii şi necesitatea arestării.

Apărătorul nu este în drept să interprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei care o apără, să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără.

65

Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze următoarele acţiuni:

- să declare vinovată de săvîrşirea infracţiunii;- să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;- să recunoască acţiunea civilă;- să retragă plîngerile persoanei pe care o apără;- să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.

Apărătorul este obligat să:- să se prezinte la chemarea OUP sau instanţei;- să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului OUP şi ale preşedintelui

şedinţei de judecată;- să nu părăsească sala de şedinţă pînă la anunţarea întreruperii, fără permisiunea

preşedintelui şedinţei;- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţi prevăzute de Legea procedurii penale (art.68 CPP).Cazurile de participare obligatorii a apărătorului în procesul penal. Participarea apărătorului la

procesul penal este obligatoriu în cazul în care:- acesta o cere bănuitului, învinuitului, inculpatul;- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul din cauza defectelor sale fizice, psihice,

mintale nu se poate apăra singur;- bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă suficient limba în care se desfăşoară

procesul;- în cazul minorilor;- în cazul militarilor în termen;- în cazul incriminării unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de

grave;- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este deţinut în stare de arest, sau este

trimis la expertiza judiciară în condiţii de staţionar;- în cazul cînd interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi cel

puţin unul din ei este asista de apărător;- cînd în cauza respectivă participă apărătorul partea vătămată sau civilă;- cînd interesele justiţiei ce participarea lui;- procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile;- cînd procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării persoanei decedate la momentul

examinării cauzei.Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:- bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia în condiţiile legii;- bănuitul învinuitul inculpatul i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea UP cu privire la:

reţinere, arest, punere sub învinuire, trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar;

- bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din partea rudelor sau altor persoane - în cazul prevăzut de lege.

Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea unui anumit apărător, însă pot cere înlocuirea apărătorului în cazul cînd ultimul nu poate să se prezinte în cadrul reţinerii, punerii sub învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului, adică nu poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul anunţării, dacă se constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă.

Bănuitul învinuitul inculpatul poate avea cîţiva apărători. Acţiunile procesuale la care este necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.

Persoana care pretinde să participe în cauză în calitate de apărător, dar nu prezintă documentele cei confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, faptă ce se adoptă prin hotărîre motivată.

Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului inculpatului de a-şi exercita el singur apărarea fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei. Organul de urmărire penală nu este în drept să accepte renunţarea la apărător dacă interesele justiţiei o cer.

66

înlăturarea apărătorului din procesul penal se efectuează în cazurile şi ordinea prevăzută de lege (art.72 CPP).

4.4. Partea civilmente responsabilăÎn domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală, sau astfel

spus, nu pot fi sancţionate penal decît acele persoane, care au comis infracţiuni.În planul dreptului civil însă există posibilitatea că răspunderea pentru o anumită faptă care a

generat un anumit prejudiciu, să revină şi altor persoane decît cele ce au comis fapta, din acest punct de vedere a apărut necesitatea obiectivă, ca şi în drept procesual penal, să existe o parte care răspunde numai din punct de vedere civil, denumită parte civilmente responsabilă.

Partea civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care în baza legii, sau conform acţiunii civile înaintate în proces penal, poate fi supusă răspunderii: materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului.

Recunoaşterea că partea civilmente responsabilă se face prin hotărârea OUP sau instanţei.Partea civilmente responsabilă are în proces penal aceiaşi poziţie ca şi inculpatul fiind subiect

pasiv al acţiunii civile şi poate fi obligată la plata despăgubirilor numai pentru daunele provocate de fapta penală respectivă, nu şi pentru alte obligaţii ale inculpatului cum ar fi spre exemplu plata unei pensii alimentare.

Ca părţi civilmente responsabile pot si recunoscuţi părinţii, tutorii, curatorii şi alte persoane precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, care în virtutea legii poartă răspundere materială pentru pagubă pricinuită de învinuit prin infracţiune.

Introducerea în proces penal a părţi: civilmente responsabile poate avea loc de la momentul pornirii procesului penal, cît şi în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată.

Drepturile şi obligaţiile părţi civilmente responsabile sunt desemnate în art. 74 CP-.4.5. Reprezentanţii şi succesorii procesuali.

Potrivit legii, desfăşurarea procesului penal, presupune participarea în primul rînd a părţilor (ca subiecţii procesuali principali) la activităţile ce trebuiesc îndeplinite.

Cînd părţile nu pot fi prezentate la una sau mai multe activităţi sau chiar absenţa cu totul, drepturile şi obligaţiunile acestora sunt preluate de alţi subiecţii procesuali. După modul în care aceşti subiecţii procesuali intervin în procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le au aceştia pot fi succesori, reprezentanţi.

Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului

Desfăşurarea activităţilor procesual penale presupune participarea activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit.

Totuşi sînt situaţii cînd părţile nu pot fi prezente la activităţile procesuale penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. în asemenea cazuri (cînd părţile lipsesc), pentru a da continuitate poziţiei acestora legea permite ca ele să fie reprezentate.

De aici rezultă că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi interesul unei părţi din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual penale.

Reprezentarea poate fi de două feluri: legală sau obligatorie şi voluntară sau convenţional.Reprezentant legal este acea persoană desemnată de lege să participe în proces în locul părţii

interesate care nu are dreptul de a participa în proces nemijlocit ci numai prin intermediul reprezentantului său legal. Spre exemplu, o persoană juridică nu poate participa în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decît prin intermediul reprezentantului ei legal, sau cazul persoanei lipsite de capacitate se exerciţiu care participă în proces în latură penală cît şi latură civilă numai prin reprezentantul legal.

Reprezentantul convenţional (reprezentant) este acea persoană care desfăşoară activitatea în baza unui mandat sau a unei procuri speciale şi aceasta are loc în temeiul unui acord de voinţă, a unei convenţii de mandat între parte şi persoană care o reprezintă în proces.

Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului - sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.

În cazul în care victima, persoana vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au reprezentanţii legali din numărul persoanelor menţionate, organul de UP sau instanţa numeşte din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară.

67

În cazul admiterii ca reprezentant legal prioritate are acea candidatură care este susţinută de majoritatea reprezentanţilor.

Calitatea de reprezentant legal încetează odată cu atingerea majoratului de către partea reprezentată şi dobândirea de către aceasta a capacităţii depline de exerciţiu.

Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului admişi în proces penal au drepturi şi obligaţii prevăzuţi de Legea procesual penală, (art. 78) pe care le exercită personal.

Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente responsabile

Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente responsabile, sunt persoanele împuternicite de către acestea să se reprezinte interesele în cursul desfăşurării procesului în cauza penală. în calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile la proces penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv prin procură. în calitate de reprezentant al persoanei juridice recunoscută ca parte civilă sau civilmente responsabilă se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.

Calitatea respectivă dispare la dispoziţia temeiurilor de a menţine persoana în calitatea respectivă, prin hotărîrea organului UP, instanţei sau în cazul cînd persoanele care le-au împuternicit suspendă atribuţiile lui, sau reprezentantul care nu este avocat a refuzat să participe în confirmări în aceasta calitate.

În cazul civiliment părţile au mai mulţi reprezentanţi OUP sau instanţa sunt în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în voinţă de judecată pînă ea nu reprezentant.

Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul are drepturi în obligaţii prevăzute de LPP (art.80) înlăturarea din procesul penal a reprezentantului se efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului prevăzute în art. 72 şi aplicate în mod corespunzător.

Succesorii părţii vătămate sau a părţii civileÎn procesul penal succesoral părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una din

rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercită drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma infracţiunii a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. Succesor al p. vătămate sau al p. civile nu poate fi recunoscută persoana ruda ei apropiată căreia i se incubină cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral p. vătămate.

Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al p.vătămate sau civile o decide procurorul care conduce urmărirea penală sau instanţa de judecată cu condiţie că ruda apropiată solicită aceasta calitate. în cazul cînd mai multe rude apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată.

Pe parcursul urmăririi penale dacă se constată lipsa temeiurilor de menţine persoana în această calitate, OUP sau instanţa prin hotărâre motivată încetează participarea acestei la proces în calitate de succesor.

Succesorii pot fi ascultaţi în calitate de martor şi participă în locul părţii respective la procesul penal. în orice moment pot renunţa lor aceste împuterniciri.

§5. ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL5.1. Asistentul procedural

Asistentul procedural este persoana fizică care nu are interes personal în cauză, nu este angajat al OUP şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere, la fel la reconstituirea faptei şi efectuarea experimentului cînd prezenţa lui este necesară.

În conformitate cu prevederile art.82 CPP al Republicii Moldova asistentul procedural este titularul de drepturi şi obligaţiuni.

Asistentul procedural este obligat:- să se prezinte la citarea organului respectiv;- să comunice de (raporturile sale cu persoanele care participă la efectuareaacţiunii respective;- să îndeplinească indicaţiile OUP;- să nu părăsească fără învoire locul efectuării acţiunii procesuale ;- să facă obiecţii, să semneze procesul verbal al acţiunii efectuate şi să refuze de a-1

semna dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul verbal;

68

- să nu dea publicităţii circumstanţele care i-au devenit cunoscute în rezultatul efectuării acţiunii. Asistentul procedural are dreptul:

- să asiste de la începutul pînă la terminarea acţiunii;- să i-a cunoştinţă de procesul verbal al acţiunii;- pe parcurs şi la finalizare să facă obiecţii referitor la cele efectuate, care urmează a fi

înscrise în procesul verbal;- să semneze numai acea parte a procesului care este percepută de el;- să primească repararea cheltuielilor suportate şi repararea prejudiciului cauzat prin

acţiunile nelegitime ale OUP.Neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor sal impune răspunderea prevăzută de

lege.Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţiuni prevăzute de lege.

5.2.GrefierulGrefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti care nu are interes

personal în cauză şi întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile părţilor şi altor martori.

În conformitate cu prevederile art.83 al CPP al RM grefierul are următoarele drepturi şi obligaţiuni:

- să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea în procesul verbal a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea preşedintelui.

- să expună complet şi exact în procesul verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de judecată cererile demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau după caz anexate la procesul verbal.

- să întocmească procesul verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de lege.- să execute întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată.- să nu divulge datele şedinţei de judecată închisă.Grefierul poartă răspundere penală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului verbal al

şedinţei de judecată la întocmirea căruia este independent de indicaţiile oricărei persoane în ceia ce priveşte conţinutul înscrierilor în procesul verbal.

Grefierul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de lege. Procesul verbal al şedinţei de judecată se întocmeşte în scris. Pentru a asigura plenitudinea procesului verbal, poate fi utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul verbal iar stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la procesul verbal.

Procesul verbal se întocmeşte în conformitate cu prevederile art.336 CPP, se redactează de grefier în termen de 48 ore de la terminarea şedinţei de judecată şi se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier.

Recuzarea grefierului se face în ordinea art. 84 CPP. Grefierul nu poate participa în procedură în cauza penală:

- dacă există circumstanţe prevăzute de art. 33 CPP. dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a şedinţei judecătoreşti.

- dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de serviciu cu vreuna din părţi, dacă se constată incompetenţa lui.

5.3. Interpretul, traducătorul.Interpret - este persoana invitată în procesul penal de organele competente, care reduce oral dintr-

o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea dintr-o două sau mai multe persoane.

Traducător - este persoana care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta.Interpretul traducătorul este de semnat în această editate de către OUP sau instanţa, poate fi numit

din rândurile persoanelor propuse de către participanţii procesului penal.Interpretul, traducătorul poartă răspundere penală pentru traducerea intenţionat greşită sau

pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale.Drepturile şi obligaţiile interpretului traducătorului sînt prevăzute de art. 85 CPP:Recuzarea interpretului în procedura în cauza penală ea tace în conformitate cu

prevederile şi în cazurile prevăzute în art. 86 CPP.Recuzarea interpretului traducătorului se soluţionează de către OUP sau instanţă şi hotărârea

asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.5.4. Specialistul

69

Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege pentru a contribui la stabilirea adevărului.

Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului necesar OUP sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului.

Pentru prezentarea cu bună ştiinţa a unui concluzii false specialistul poartă răspundere penală conform art. 312 CP Republicii Moldova.

Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului, traducătorului conform prevederilor art. 33 CPP. Drepturile şi obligaţiile specialistului sunt prevăzute de prevederile art. 87 CPP.

5.5. ExpertulExpert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi este

abilitată, în modul stabilit de lege să facă o expertiză.Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de CPP care

nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care aplicând cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora.

Pentru prezentarea cu buna ştiinţă a concluziilor false expertul poartă răspundere în conformitate cu art. 312 CPP.

Drepturile şi obligaţiile expertului în procesul penal sunt prevăzute de prevederile art.8 8 CPP.

5.6. MartorulMartorul este persoana citată în această calitate de OUP sau instanţă, precum şi persoana

care face declaraţii în modul prevăzut de lege în calitate de martor.Ca martor pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vre-o circumstanţă care

urmează a fi constatată în cauză.Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale a rudelor sale apropiate.Nu pot fi citate şi ascultaţi în calitate de martori:- persoanele care din cauza defectelor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă just

împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste.- apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi - pentru constatarea unor date care le-au

devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordarea de asistenţă juridică sau în legătură cu acordarea acestei persoane care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi a părţilor.

- judecătorul, procurorul reprezentantul OUP, graficul cu privire la circumstanţele care i-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor procesuale, cu excepţia cazurilor de reţineri în flagrant delict.

- jurnalistul - pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii.

- slujitorii cultelor referitor la circumstanţelor care le-am devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor.

- medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală referitor la viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc.

În cazuri excepţionale medicul de familie, jurnalistului şi persoanele care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ei părţilor, pot fi citaţi şi ascultaţi în calitate de martori numai în cazul cînd această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de grave excepţional de grave.

În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă să înţeleagă just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în privinţa lor declaraţii juste, OUP iar la cererea părţilor şi instanţa pot invita om expert.

În caz de ne prezentare a martorului la citaţie făcută de organele competente fără motiv întemeiate el poate fi supus aducerii silit, iar în cazul refuzului sau eschivării de a face declaraţii, la fel şi în cazul declaraţiilor minciunoase cu bună ştiinţă este pedepsit conform legislaţiei penale a RM.

Rudele apropiate, precum soţul, soţia logodnicul, logodnica, bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. OUP sau instanţa este obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură. Drepturile şi obligaţiile martorului sunt prevăzute de prevederile art. 90 CPP RM.

5.7. Reprezentantul legal al martorului minor

70

În calitate de reprezentanţi legali ai martorului minor pot fi părinţii, tutorii, înfietorii, curatorii, precum şi reprezentanţii instituţiilor sub supravegherea cărora se află acestea, avocatul.

Reprezentanţii legali ai martorului minor sunt recunoscuţi prin ordonanţa motivată a OUP sau încheierea judecăţii şi pot fi audiaţi în calitate de martori.

Reprezentantul legal al martorului minor are dreptul să ştie despre citarea de către OUP sau instanţa a persoanei interesele căreia le reprezintă, să o însoţească şi să asiste la acţiunile procesuale cu participarea acestuia.

Reprezentantul legal al martorului minor, luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale, este obligat:

- să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.Luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale reprezentantul legal al martorului minor are

dreptul să se adreseze persoanei interesele căreia le reprezintă eu întrebări observaţii îndrumări să înainteze cereri, să facă obiecţii, să ia cunoştinţă de procesul verbal al acţiunilor procesuale la care au participat pot să invite pentru persoana interesele căreia la reprezintă un avocat în calitate de reprezentant.

5.8.Avocatul martoruluiÎn scopul reprezentării intereselor în OUP persoana citată în calitate de martor are dreptul să

invite un avocat, care-1 va însoţi la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ea.După confirmarea împuternicirilor sale, avocatul invitat în calitate de reprezentant al martorului

are dreptul:- să ştie în ce cauză este citată persoana pe care o prezintă, să asiste la efectuarea

acţiunilor procesuale, - să ceară recuzarea persoanelor care participă la audierea martorului să pună întrebări,

să facă îndrumări, propuneri persoanei care o reprezintă cu permisiunea OUP şi alte drepturi prevăzute de Legea procesual penală.

Avocatul martorului luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.

Subiecte de discuţie: Expuneți noţiunea de subiecţi procesului penal. Apreciați sistemul subiecţilor procesului penal. Analizați categoriile instanţelor judecătoreşti şi competenţa lor. Faceți referințe asupra conceptului de parte a acuzării. În ce constă funcțiile părții apărării în procesul penal? Care sunt categoriile -alte persoane participante la procesul penal?

Exemplu de test:1. Înfăptuirea justiţiei- atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti1.1.Relataţi acţiunea principiului înfăptuirea justiţiei-atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti în cadrul procesului penal.1.2.Stabiliţi legătura dintre principiului înfăptuirea justiţiei-atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti în cadrul procesului penal şi instituţia competenţei în procesul penal.1.3.Consideraţi oportună introducerea elementului popular neprofesionist la înfăptuirea actului de justiţie.2. Ofiţerul de urmărire penală2.1.Enumeraţi drepturile şi obligaţiile ofiţerului de urmărire penală.2.2.Demonstraţi contribuţia ofiţerului de urmărire penală la asigurarea protejării drepturilor şi libertăţilor omului la urmărirea penală.2.3.Analizaţi expresia “ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune prevederilor legii procesual-penale, indicaţiilor scrise ale procurorului şi conducătorului organului de urmărire penală”.3. Bănuitul în procesul penal.3.1.Enumeraţi actele procedurale prin care persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit.3.2.Comparaţi statutul procesual al bănuitului cu cel al inculpatului în procesul penal.

71

3.3.Consideraţi necesară reglementarea termenului înăuntrul căruia organul de urmărire penală este în drept să menţină persoana în calitate de bănuit ?4. Victima şi partea vătămată în procesul penal.4.1.Definiţi victima şi partea vătămată.4.2.Găsiţi deosebirile dintre statutul procesual al victimei şi părţii vătămate.4.3.Apreciaţi importanţa teoretico-practică a prevederii art.58 alin. 4 CPP.

Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave contra persoanei, indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune de asemenea de următoarele drepturi:1) să fie consultată de un apărător avocat pe tot parcursul procesului penal ca şi celelalte părţi

în proces;2) să fie asistată de un avocat din oficiu în cazul în care nu dispune de mijloace băneşti pentru a

plăti avocatul;3) să fie însoţită de o persoană de încredere, alături de avocatul său, la toate cercetările, inclusiv

la şedinţele închise;4) să primească hotărîre judecătorească despre compensarea materială pentru prejudiciul cauzat

prin infracţiune. 5. Apărătorul în procesul penal5.1.Enumeraţi categoriile de persoane care pot deţine calitatea de apărător.5.2.Găsiţi deosebirile între instituţiile renunţării la apărător şi înlăturarea apărătorului din procesul penal.5.3.Argumentaţi necesitatea reglementării cazurilor de participare obligatorie a apărătorului.6. Procurorul în procesul penal.6.1.Identificaţi atribuţiile procurorului în latura civilă a cauzei penale.6.2.Comparaţi statutul procurorului la urmărirea penală şi la judecarea cauzei.6.3.Expuneţi-vă, prin prisma instituţiei incompatibilităţii asupra prevederii art.54 alin.2 CPP „Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie o piedică pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiaşi cauze penale”.Cazuri practice:1. Vlad Ciobanu s-a adresat la Centrul Naţional Anticorupţie cu o plîngere referitor la săvîrşirea infracţiunii de furt. CNA, verificîndu-şi competenţa, refuză în primirea plîngerii şi propune d-lui Ciobanu să se adreseze cu plîngerea organului de urmărire penală a MAI.

Daţi aprecierea acţiunilor CNA.2.Ciobanu Vlad a fost condamnat pentru săvîrşirea infracţiunii de furt. Instanţa de judecată, adoptînd sentinţa de condamnare, s-a bazat pe declaraţiile martorilor Sîrbu şi Guzun care au declarat că au văzut cum Ciobanu a ieşit cu televizorul din casa unde a avut loc sustragerea. După 10 luni Sîrbu şi Guzun s-au prezentat la procuror declarînd că au depus declaraţii false împotriva lui Ciobanu din cauza stării conflictuale existente între ei. Sîrbu şi Guzun au fost condamnaţi pentru depunerea cu bună ştiinţă a declaraţiilor mincinoase. Indicaţi care acţiuni trebuie să le înreprindă procurorul ?3. Martorul Ciobanu fiinf citat într-o cauză penală s-a prezentat la ofiţerul de urmărire penală împreună cu avocatul. Ofiţerul de urmărire penală nu a admis avocatul să asiste la audierea martorului, motivănd că aceastas poate să împiedice comunicarea adevărului de către martor. Indicaţi:1) care sunt drepturile avocatului martorului;2) care este procedura atacării acţiunii ofiţerului de urmărire penală privind nedmitera avocatului în situaţia dată.4.Partea vătămată “C” la judecată a făcut declaraţii, afirmând că motiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 152 alin. 2 CP (vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii)de către inculpatul “B” a fost multiplele adresări faţă de acesta sa-i restituie banii (35.000 lei) împrumutaţi 5 ani în urmă.Până la terminarea cercetării judecătoreşti partea vătămată a înaintat o acţiune civilă faţă de inculpatul “B” în sumă de 50.000 lei dintre care 35.000 lei împrumutul acordat inculpatului “B”.1.Sunt legale pretenţiile părţii vătămate?

72

2.Ce se include în obiectul acţiunii civile?3.Ce hotărâre va adopta instanţa de judecată privind acţiunea civilă dacă va stabili vinovăţia inculpatului?5. Într-o cauză penală, la săvîrşirea unei infracţiuni de furt au participat mai multe persoane, atît civile cît şi militari. Furtul a avut loc în 2001, cînd conform legii procesuale în vigoare atunci în caz în care exista concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judeca de către judecătoria militară. Ţinînd cont de aceasta judecătoria sectorului Botanica a dispus declinarea competenţei în favoarea judecătoriei militare.

Judecătoria militară, constatînd că în privinţa făptuitorului militar s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a declinat comptenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei.Analizaţi argumentele fiecărei instanţe. Care este procedura de soluţionare a conflictului de competenţă apărut? Argumentaţi soluţia care trebuie să fie pronunţată la soluţionarea conflictului.6. Guţu este învinuit de săvîrşirea faptei de viol şi omor la 12 august 2004. În cursul urmăririi penale a fost numită expertiza medico-legală. Fratele victimei a înaintat cerere privind includerea în componenţa comisiei de experţi pe Grosu, specialist cu renume în domeniul ginecologiei. Cererea fratelui victimei a fost satisfăcută. Fiindu-i adusă la cunoştinţă ordonanţa privind dispunerea expertizei, învinuitul Guţu a cerut recuzarea lui Grosu pe motiv că dînsul a participat la examinarea exterioară a cadavrului.

1. Poate participa grosu în calitate de expert.2. Este oare fratele victimei participant la proces ?3. Ce soluţie se va lua în privinţa recuzării solicitate de către învinuit ?7. Cetăţeanul “J” a fost ascultat în calitate de bănuit pe data de 1 august 2003 aplicîndu-se în

aceeaşi şi măsura preventivă obligarea de a nu părăsi ţara. Pe data de 12 august avocatul bănuitului s-a adresat procurorului cu o cerere să fie revocată măsura preventivă, iar bănuitul să fie scos de sub urmărire.

1. Care sunt actele procedurale prin care o persoană se recunoaşte bănuit?2. Ce măsuri procesuale de constrîngere pot fi aplicate bănuitului şi durata lor?3. Care sunt temeiurile încetării calităţii de bănuit?4. Ce soluţii poate lua procurorul examinînd cererea avocatul?

8. Ofiţerul de urmărire penală într-o cauză penală privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 186 alin. 2 CP (furt) de către bănuitul “F” a citat în calitate de martori – mama şi sora de 15 ani a acestuia. La înmânarea citaţiilor personale în cauză (mama şi sora bănuitului) au refuzat să primească citaţia şi au declarat agentului împuternicit cu înmânarea citaţiei că nu se vor prezenta la ofiţerul de urmărire penală din motivul că nu doresc să facă declaraţii împotriva fiului (fratelui) bănuit de săvârşirea infracţiunii.

Ofiţerul de urmărire penală a emis 2 ordonanţe de aducere silită a persoanelor citate ca martori.

1. În ce condiţii se admite aducerea silită?2. Apreciaţi legalitatea acţiunilor ofiţerului de urmărire penală?3. În ce condiţii pot fi ascultate persoanele în cauză în calitate de martor?

9. Într-o cauză penală, la săvîrşirea unei infracţiuni de furt au participat mai multe persoane, atît civile cît şi militari. Furtul a avut loc în 2001, cînd conform legii procesuale în vigoare atunci în caz în care exista concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judeca de către judecătoria militară. Ţinînd cont de aceasta judecătoria sectorului Botanica a dispus declinarea competenţei în favoarea judecătoriei militare.

Judecătoria militară, constatînd că în privinţa făptuitorului militar s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a declinat comptenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei.Analizaţi argumentele fiecărei instanţe. Care este procedura de soluţionare a conflictului de competenţă apărut? Argumentaţi soluţia care trebuie să fie pronunţată la soluţionarea conflictului.

73

Literatură juridică:1.Tanoviceanu Ioan, Tratat de drept şi de procedură penală, Bucureşti, 1924-1927.2.Theodoru Grigorie, Drept procesual penal român, Iaşi, 1962.3.Theodoru Grigore, Moldovan Lucia, Drept procesual penal român, Bucureşti, 1979.4.Theodoru Grigore, Plăeşu Tudor, Drept procesual penal, Iaşi 1989.5.Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Bucureşti, 1972.6. Volonciu Niclae, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1999.7. Neagu Ioan, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2003.8. Boroi Alexandur ş.a. Drept procesual penal, Bucureşti 2001.9. Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001.10. Nistoreanu Gheorghe, Drept procesual penal, Bucureşti, 1995. 11. Apetrei Mihai, Drept procesual penal, Bucureşti, 1998. 12. Mateuț Gheorghe, Drept procesual penal, Iaşi, 1993.13. Pîntea Alexandru, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 14. Merejeru Teodor, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 15. Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.16. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.17. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.18. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.19. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.20. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.21. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.22. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Bucureşti, 1997.

23. Альперт С., Участники советского уголовного процесса, Харьков, 1965.24. Басков В.И. Поддержание государственного обвинения в суде, Мoscova, 1972.25. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в советском суде, Moscova, 1954. 26. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в суде, Моscovа, 1954.27. Леви А.А., Игнатьева М.В., Капица Е.И., Особенности предварительного расследования преступлений осуществляемого с участием адвоката, Moscova, 2003.28. Львова E.Ю. , Защита по уголовному делу, Moscova, 2000.29. Перлов И., Право на защиту, Moscova, 1959.30. Савицкий В.М., Государственное обвинение в суде, Moscova,1971.31. Фаткулин Ф.Н., Зинатуллин З.З., Аврах Я.С., Обвинение и защита по уголовным делам, Cazani, 1976.32. Шестакова С.Д. Состязательность УП, Sankt Petersburg, 2001.33. Саркисянц Г., Защитник в уголовном процессе, Taşkent, 1971.34. Лаптеакру В., Мартынчик Е., Адвокат в кассационном и надзорном производстве по уголовным делам, Chişinău, 1994.

74

TEMA 5. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL§1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal.§2. Clasificarea probelor în procesul penal.§3. Datele neadmise ca probă în procesul penal.§4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor.§5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii.§6. Probatoriul şi administrarea probelor.§7. Aprecierea probelor.§8. Mijloacele de probă.§9. Procedeele probatorii.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să relateze despre teoria probelor;- să identifice particularităţile probelor în procesul penal;- să clasifice probele;- să caracterizeze circumstanţele care împiedică folosirea datelor ca probe;- să determine particularităţile admisibilităţii probelor;- să stabilească legătura dintre obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii;- şi aprecieze importanţa probatoriului în procesul penal;- să caracterizeze mijloacele de probă;- să clasifice procedeele probatorii;- să descrie condiţiile efectuării procedeelor probatorii.

§1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL PENALPentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care să

conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin intermediul probelor.

Avînd în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, probele sînt definite ca fiind elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de codul de procedură penală a Republicii Moldova, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importate pentru justa soluţionare a cauzei (art.93 C.P.P.).

În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul mijloacelor de probă arătate în art.93 alin.2 C.P.P. şi anume: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză; corpuri delicte; procese verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau video, fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală.

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească.

Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai multe surse.

În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni:

a) Probele sînt date concrete;b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă

pentru soluţionarea cauzelor penale;c) Se obţin din sursele prevăzute de lege;d) Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar indisolubil

al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).

75

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. înfăptuirea justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. în procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

§2. CLASIFICAREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENALÎn literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse

criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi practică, ajutînd a înţelege mai profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor. Astfel probele pot fi clasificate:1. după caracterul sau natura lor, 2. după izvoarele lor,3. după legătura lor cu obiectul probaţiunii, 4.după caracterul purtătorului urmelor infracţiunii.

După caracterul sau natura lor , probele sînt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravate se numesc probe în învinuire. Probele care infirmă învinuirea sau stabilesc circumstanţele atenuate poartă denumirea de probe în apărare. Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. La probele tipice în învinuire se pot referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la faţa locului; insuficienţa bunurilor materiale la depozit. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorilor despre faptul că în momentul săvîrşirii infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt loc (alibi).

Î n funcţie de izvorul (sursa lor originală) probele sînt imediate şi mediate.Împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr- un izvor direct se

numesc probe imediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui înscris original, conţinutul procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).

Împrejurările de fapt care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, derivată, se numesc probe mediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare).

Sursele derivate sînt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine limitări în utilizarea probelor mediate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai amănunţite. Aşa, de exemplu, cînd declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe spusele altor persoane, aceste din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.

După legătura lor cu obiectul probaţiunii , probele se împart în directe şi indirecte.Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau

inculpatului, ele conţinînd informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală.(exemplu - prinderea făptuitorului în flagrant delict , conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc).

Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte, (exemplu - găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul de unde a fost furat obiectul respectiv).

Î n funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi personale şi materiale.Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor atunci probele prezentate de ei

se numesc personale, (exemplu - declaraţiile bănuitului, învinuitului).Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale, aceste se numesc probe materiale

(corpuri delicte).

§3. DATELE NEADMISE CA PROBĂ ÎN PROCESUL PENALÎn procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi

prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele care au fost obţinute:

1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;

76

2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, martorului;

3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor CPPRM;9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;

10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia. 11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii; 12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.

Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.    Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) art. 94 CPPRM pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis. Plîngerile depuse în cursul procesului şi hotărîrile procesuale adoptate nu constituie probe ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a faptului că a fost depusă o plîngere şi a fost adoptată o hotărîre. Prevederile alin.(1)-(4) art.94 CPPRM se aplică în mod corespunzător şi probelor obţinute în temeiul probelor menţionate la alin.(1)-(4), cu excepţia cazului în care probele derivate se bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost descoperite inevitabil.

§4. CERINȚELE FAȚĂ DE PROBĂ ADMISIBILITATEA ŞI PERTINENŢA PROBELOR.Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă împrejurarea de fapt,

scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi dacă aceste date concrete sînt de natură să ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere înaintînd cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.

Conform art.95 C.P.P. sînt admisibile probele pertinente, concludente, utile administrate în conformitate cu codul de procedură penală. O probă este admisibilă numai cînd nu contravine unor cerinţe pe care legea le prevede explicit. Inadmisibilitatea probei decurge din condiţiile art.94 C.P.P.

În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi pertinente sau concludente. Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au legătură cu faptele sau circumstanţele ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Probele sînt concludente atunci cînd, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la justa aplicare a legii penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu inculpatul este o probă pertinentă, întrucît ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării nu este o probă concludentă decît în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea procesual penală prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală (art.276 C.P.P.).

Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal în conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba concludentă trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să dovedească o cauză este deja dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească, devine inutilă, adică nu mai este necesar a fi administrată (exemplu - într-o cauză penală în care sînt mai mulţi martori oculari, ofiţerul de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci inutilă).

§5. OBIECTUL PROBAŢIUNII ŞI LIMITELE PROBAŢIUNII5.1. Noţiunea de obiect al probaţiunii

Se înţelege prin obiect al probaţiunii ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale.

Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumîndu-se că ele sînt cunoscute atît de organele judiciare, cît şi de către justiţiabili.

77

Sînt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probaţiunii. Alte fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauze penale, aceste din urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii.

Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările infracţiunii.

5.2.Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiuniiÎn cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au relevanţă asupra

fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala desfăşurare a procesului penal.Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 C.P.P.). Faptele referitoare la existenţa

elementelor constitutive ale componenţei de infracţiune precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. în majoritatea cazurilor, despre săvîrşirea faptei infracţionale este indicat în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu exclude însă necesitatea dovedirii faptului că, într-adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate circumstanţele proprii săvîrşirii ei. Constatarea timpului săvîrşirii infracţiunii permite a o califica corect atunci cînd el este semn calificant al unei componenţe concrete sau circumstanţă agravată. Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe de infracţiuni (art.287 C.P.P.). Metoda săvîrşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul, serveşte drept semn calificant, cît şi ca circumstanţă agravantă. De asemenea locul şi timpul infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu alibi. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sînt reflectate în art.35 CP.

2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului (art.76, 77 CP.) care, conform art.75 C.P., sînt luate în consideraţie în timpul aplicării pedepselor penale.

3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima în acest sens trebuie stabilit care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea şi dacă ea este pasibilă de răspundere penală în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor subiectului special.

4) Pentru justa rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi motivul infracţiunii. Scopul şi motivul servesc atît în calitate de circumstanţă calificante, cît şi circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de componenţa concretă a infracţiunii.

5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune are importanţă pentru calificarea infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile.

6) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau rezultate din infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise.

Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei (art.216 CPP). De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au importanţă pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor, cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sînt determinate de persoana competentă a gestiona cauzele penale.

Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin intermediul cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.

Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoană care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr comparînd fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.

5.3. Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiuniiCa o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul clandestinităţii,

informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor penale sînt greu de adunat. Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei probe în procesul penal. Sub acest aspect, principiul care călăuzeşte probaţiunea în procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei probe dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu cunoaşte două limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi societate.

În anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.170 C.P., în cazul infracţiunilor de calomnie, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim. în sensul acestei dispoziţii legale, în cazul infracţiunilor de calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.

78

Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare concepţiei noastre despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că o anumită persoană a săvîrşit o infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind că legea nu permite realizarea de venituri decît din surse licite.

În lumina dispoziţiilor art.96 C.P.P., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza , pe bază de probe.

De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări, nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98 C.P.P. se consideră fapte şi circumstanţe care nu trebuie dovedite:

a. Faptele unanim recunoscute;b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei, tehnicii,

artei şi meseriei moderne.

§6. PROBATORIUL ŞI ADMINISTRAREA PROBELOR6.1. Procesul probaţiunii procesual penale

Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt indispensabile pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria procedurii penale distinge următoarele etape ale procesului probaţiunii:

1) Acumularea sau colectarea probelor;2) Fixarea, documentarea probelor;3) Verificarea probelor;4) Aprecierea probelor.1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele prevăzute

de lege. Conform art.93 C.P.P. elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor codului de procedură penală. Organul de urmărire penală are dreptul: să cheme orice persoană pentru a o audia; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de urmărire penală; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la persoanele oficiale prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea contribui la stabilirea datelor concrete necesare soluţionării cauzelor penale. Probele pot fi prezentate de asemenea de bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă de oricare cetăţean sau de o persoană juridică din iniţiativă proprie. în cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală acumularea probelor se subdivide în depistarea, relevarea şi ridicarea lor (cercetarea la faţa locului).

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de art.93 alin.2 C.P.P. în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească (art.93 alin.4 C.P.P.). 2. Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în forma prevăzută de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală sînt fixate în procese verbale. Anexarea corpurilor delicte la dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal. Conform practiciistabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea organului de urmărire penală. Alte metode de fixarea probelor sînt: înregistrarea audio şi video (art.115 C.P.P.), fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc.Aceste din urmă au un caracter acultativ în raport cu procesele verbale şi se anexează la ele. 3. Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi obiectiv de către organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată. Verificarea include constatarea de corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele, respectării dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de fixare a lor, conformarea lor datelor de fapt-realităţi etc. Verificarea probelor se efectuează prin mai multe căi şi metode:

a. analizîndu-le;b. comparîndu-le şi confhmtîndu-le cu probele deja acumulate;c. efectuînd acţiuni de urmărire penală suplimentare pentru a acumula noi probe care să le

confirme sau să le dezmintă pe cele existente.

79

Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a o confrunta cu altele.

Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor.Dacă verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea

înlăturării contradicţiilor existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi soluţionată.4. Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care reprezintă

un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea concluziilor şi deciziilor, cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta cercetată.

6.2. Sarcina probaţiunii

Se înţelege prin sarcina probaţiunii obligaţia administrării probelor în procesul penal. Codul de procedură penală al Republicii Moldova stabileşte că, organelor judiciare le revine această sarcină. în practica instanţelor judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită acestui principiu.

Potrivit reglementărilor existente în alte legislaţii, organele judiciare nu au totdeauna obligaţia să administreze probele.(exemplu - în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are poziţia unui arbitru care asistă doar la modul în care sînt administrate probele).

Legea (art.100 aliniatul 1 C.P.P.) arată că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este de fapt o obligaţie, de oarece, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să strîngă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organele judiciare penale adună probe atît în favoarea, cît şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Făcînd referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare subliniem că, pornim de la principiul că cel ce acuză este obligată să probeze, procurorului şi părţii vătămate revenindu-le sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului dat, procurorul are obligaţia de a manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în apărare;

- superficialitatea în acuzare poate conduce la soluţii ne concordate adevărului în cauzele penale. în lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze ne vinovăţia sa.

- în cazul în care părţile nu doresc sau nu ştiu să administreze probe în apărarea intereselor pe care le au în cauză, şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine organelor judiciare. în realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă.

- întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul faţă de conţinutul unei probe nu se mărgineşte la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din probă, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit demult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută.

- în mod practic, probatoriu în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare şi părţile consideră că nu mai au de administrat probe.

§7. APRECIEREA PROBELORAprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,

deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi.

Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a realităţii revenind convingerii organelor judiciare şi conştiinţei lor juridice.

Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc.

Conştiinţa juridică este o formă a conştiinţei sociale şi cuprinde, în conţinutul său ideile, sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept. Constituind o reflectare activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi apreciere, conştiinţa juridică contribuie la valorificarea exactă a realităţii obiective înfăţişate în cauzele penale prin intermediul probelor.

În legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Potrivit acestei

80

dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţa de judecată potrivit convingerilor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 alin.2 C.P.P.)În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza penală.

§8. MIJLOACELE DE PROBĂ8.1. Noţiunea şi mijloacele de probă în procesul penal

Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate în procesul penal decît prin anumite mijloace prevăzute anume în codul de procedură penală, care sînt denumite mijloace de probă.

Aşa cum se poate observa, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, de oarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.

Mijloacele de probă sînt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă. Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală a Republicii Moldova sînt prevăzute în capitolul 3 C.P.P. şi anume: art.103 C.P.P. „Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului"; art.105 C.P.P. „Declaraţiile ... martorului"; art.lll C.P.P. „Declaraţiile ... părţii vătămate"; art.112 C.P.P. „Declaraţiile ... părţii civile şi părţii civilmente responsabile"; secţiunea 6 capitolul 3 C.P.P. „Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală"; secţiunea 7 capitolul 3 C.P.P. „Expertizele"; secţiunea 9 capitolul 3 C.P.P. "Mijloacele materiale de probă (art.157 C.P.P. „Documente"; art.158 C.P.P. „Corpurile delicte"; art.163 C.P.P. „Procesele verbale privitoare la acţiunile procesuale"; art.164 C.P.P. „înregistrările sonore sau video, fotografiile şi alte forme de purtător de informaţie").

Nu trebuie confundată noţiunea de „Mijloc de probă" cu cea de „Procedeu probatoriu", care este un mod de examinare a mijloacelor de probă .În funcţie de specificul său, fiecare mijloc de probă îşi are procedeele sale de administrare. De exemplu, declaraţiile martorului pot fi obţinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă magnetică.

Utilizarea mijloacelor de probă în cadrul procesului penal nu se face după o ordine dinainte stabilită, ci în raport cu ansamblul probelor existente în cauză.

Principiul libertăţii probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege.

Funcţionalitatea mijloacelor de probă, precum şi rolul lor în relevarea elementelor de fapt care ajută la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, ne determină să considerăm această instituţie ca pe una dintre cele mai importante instituţii de drept procesual penal. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 1. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Conform art.102 C.P.P. „Declaraţii" sînt informaţiile date în scris sau oral în cadrul procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. Nu pot servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa informaţiilor sale (art.102 alin. 2 C.P.P.).

Pornind de la faptul că bănuitul, învinuitul, inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările în care a fost săvîrşită infracţiunea, legea (art.103 C.P.P.) a înscris declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.

Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal:pe de o parte, furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită dreptul la apărare.

Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe care o au organele judiciare de al asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal.

Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrşirea infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 alin. 2 C.P.P.).

Încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea bănuitului, învinuitului, inculpatului atrage sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.

8.2. Procedura de obţinere a declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului.Ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului constituie un moment foarte important în

economia procesului penal, motiv pentru care cuprinde un complex de reguli de ordin procesual şi tactic.

81

Deoarece la procesul penal participă organe judiciare diferite, regulile de ordin procesual sînt împărţite în reguli generale, comune atît organului de urmărire penală, cît şi instanţei de judecată şi reguli specifice pentru fiecare organ judiciar în parte.

Una din regulile generale este aceea că, atît în faza de urmărire penală, cît şi în faza de judecată, ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului se desfăşoară de regulă, la sediul organului judiciar şi cuprinde două etape:

a.Cît priveşte prima etapă aceasta are în vedere cunoaşterea datelor personale. Potrivit art.104 alin.2 C.P.P., înainte de a fi ascultat bănuitul, învinuitul sau inculpatul el este întrebat cu privire la nume, prenume, data, luna, anul, locul naşterii, cetăţenia, studiile, situaţia militară, situaţia familială, persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă informaţie necesară pentru stabilirea persoanei lui în cauza respectivă.După aceea, persoana care efectuează urmărirea penală întreabă dacă acesta acceptă să facă declaraţii asupra bănuielii sau învinuirii care i se încriminează, în cazul în care bănuitul învinuitul sau inculpatul refuză de a face declaraţii, despre aceasta se menţionează în procesul verbal al audierii.Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuiala sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţiile lui, se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.

Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat (art. 104 alin. 1 C.P.P.).

b. Etapa a doua este consacrată ascultării propriu-zise. Astfel, bănuitul, învinuitul, inculpatul este lăsat mai întîi să declare tot ce ştie în cauza, declaraţia fiind o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a săvîrşit fapta. Pe timpul expunerii persoana audiată se întrerupe numai dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la aceasta. Legea interzice a i se citi sau reaminti declaraţiile date anterior în cauză, după cum nici nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte (art. 104 alin.3 C.P.P.)Relatarea liberă presupune, într-un anume fel, spontaneitate, caracter care ar dispărea dacă sar permite apelarea la declaraţii anterioare. Totuşi potrivit art. 104 alin.3 C.P.P., bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate folosi unele însemnări pe care le deţine (amănunte dificile pentru memorizare).

În continuare, după ce bănuitul, învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu cauza, organul judiciar pune întrebări prin care să poată obţine informaţii noi sau prin cară să verifice exactitatea celor relatate.

Potrivit art.104 alin.7 C.P.P. ori de cîte ori bănuitul, învinuitul sau inculpatul găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe bănuit , învinuit sau inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.

Legea (art.104 alin.4 C.P.P.) prevede că în cursul urmăririi penale, dacă sînt mai mulţi bănuiţi, învinuiţi sau inculpaţi fiecare este ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi, spre deosebire de instanţa de judecată care îi ascultă pe inculpaţi, de regulă, în prezenţa tuturor.

Se interzice categoric obţinerea declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului prin folosirea de ameninţări, violenţe, promisiuni sau alte mijloace de constrîngere. Totodată, cu ocazia ascultării bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile art.10 C.P.P. potrivit căruia orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

Conform art.104 alin.5 C.P.P. declaraţiile bănuitului, învinuitului sau inculpatului se consemnează în procesul -verbal al audierii, întocmit în condiţiile art. 260-261 C.P.P.

Declaraţia bănuitului, învinuitului sau inculpatului dată în cursul urmăririi penale şi declaraţia inculpatului dată în faza judecăţii, se consemnează în scris de către organul de urmărire şi, respectiv de către grefierul instanţei de judecată. Astfel consemnată, declaraţia se citeşte bănuitului, învinuitului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă s-o citească, asigurîndu-i-se posibilitatea de a verifica exactitatea celor scrise. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul este de acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Cînd nu poate sau refuză să o semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea bănuitului,

82

învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, atunci cînd declaraţia a fost luată printr-un interpret.

În cazul în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări în privinţa lor, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile art.260-261 C.P.P.

Conform art.479 C.P.P. audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează în condiţiile art.104 C.P.P. şi nu poate depăşi mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.

2. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui.Potrivit art.90 C.P.P. martorul este persoana citată în această calitate de către organul de

urmărire penală sau instanţa, precum şi persoana care face declaraţii în ordinea prevăzută de Codul de procedură penală.

Declaraţiile martorului sînt date scrise sau orale depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea (art.105 alin. 1 C.P.P.).

Plecînd de la aprecierea, că nu există cauză penală la a cărei soluţionare să nu-şi aducă o contribuţie esenţială declaraţiile martorilor, unii autori atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoaşterea împrejurărilor săvîrşirii infracţiunii.

De reţinut că pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de

natură să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;- ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la

faptele şi împrejurările pe care le cunoaştem6.în principiu orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal indiferent de

starea sa fizică. Astfel, poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din cauza stării sale fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală), nu este capabilă să perceapă fenomenele prin anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect faptele percepute, organul judiciar apreciind, de la caz la caz, dacă ascultarea unei asemenea persoane serveşte aflării adevărului (exemplu - un orb poate fi ascultat asupra unor fapte auzite) . Martorii surdo-muţi sînt audiaţi cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestora şi poate să comunice prin ele. Participarea acestui interpret este consemnată în procesul-verbal (art.105 alin.4 C.P.P.). în cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se efectuează cu consimţămîntul medicului şi în prezenţa acestuia (art.105 alin.5 C.P.P.). De asemenea minorul poate fi ascultat ca martor în prezenţa reprezentantului legal.

Totuşi, Codul de procedură penală prevede şi unele excepţii de la această regulă generală, arătînd că există două categorii de persoane care nu pot avea calitate de martor într-un anumit proces penal şi anume:

- persoane care nu pot fi ascultate ca martor;- persoane care nu pot fi obligate să depună mărturii. Din conţinutul art.90 alin. 3 C.P.P. rezultă că:- Nu poate fi ascultată ca martori persoana obligată să păstreze secretul profesional cu privire la

faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei.- Din această categorie fac parte toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin

deţinători de secrete, care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudiciu material sau moral unei persoane fizice sau juridice. Sînt obligaţi să păstreze secretul profesional: apărătorii; persoanele care cunosc anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor; judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul cu privire la circumstanţele care iau devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor sale profesionale; jurnalistul -pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i destăinui numele; oficialităţile religioase, medicul de familie.

Obligaţia păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana fizică sau organizaţia faţă de care există această obligaţie încuviinţează divulgarea secretului respectiv, cei ce deţin acel secret putînd fi ascultaţi ca martori.

83

Anumite categorii de persoane pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest lucru. Astfel art.90 alin.11 C.P.P. prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sînt obligate să depună ca martori. Organul de urmărire penală sau instanţa este obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură.

Totuşi, dacă soţul sau una din rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului este de acord, poate fi ascultată ca martor, avînd aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca orice alt martor.

Ca şi în cazul părţilor în proces ascultarea martorului se desfăşoară în două etape:a)Astfel, în prima etapă organul judiciar stabileşte identitatea martorului, întrebîndu-1 despre

nume, prenume, adresa, etate, ocupaţie. în caz de alibi în privinţa identităţii martorului, aceasta se constată prin alt mijloc de probă (art.105 alin.3 C.P.P.). Se verifică apoi dacă martorul are vreun interes în cauză, fiind întrebat dacă este rudă a vreunuia dintre părţi şi în ce raporturi se află cu acestea (art.105 alin.7 C.P.P.). Dacă cel audiat este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor.

Un aspect specific ascultării martorului în instanţa de judecată, este cel privitor la faptul, că înainte de a se trece la ascultarea propriu - zisă, martorul va depune următorul jurămînt: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu" (art.108 alin. 1 C.P.P.).

După depunerea jurămîntului martorul este prevenit despre răspunderea penală pentru declaraţii false (art.108 alin.2 C.P.P.). Despre depunerea jurămîntului şi prevederea privitor la răspunderea penală pentru declaraţii false se face menţiune în procesul-verbal, martorul semnînd pentru conformitate (art.108 alin. 3 C.P.P.).

b)A doua etapă constă în ascultarea propriu-zisă a martorului. Potrivit art.109 alin.1 C.P.P., mai întîi martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sînt faptele şi circumstanţele pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerîndu-i-se să declare tot ce ştie în legătură cu acestea.

Martorul este obligat să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. După ce şi-a încheiat relatarea liberă, i se pun întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate (art.109 alin. 2 C.P.P.).

Organul judiciar consemnează în scris cele declarate de martor, după care îi citeşte declaraţia, sau la cererea acestuia, îi permite s-o citească personal. Cînd este de acord cu conţinutul declaraţiei, martorul o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit: dacă nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia va fi semnată şi de organul judiciar precum şi interpret (dacă a fost folosit). Declaraţiile martorului audiat se consemnează integral în procesul-verbal întocmit conform prevederilor art.260-261 C.P.P.

Ascultarea martorului se face separat, aceştia neputînd prezenta ori citi declaraţii scrise de mai înainte; (pot folosi însă, însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut). Eventualele reveniri, completări, rectificări sau precizări făcute de martor în cursul ascultării vor fi consemnate după ce martorul va semna din nou.

Dacă există motive temeinice ca viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă şi excepţional de gravă şi dacă există mijloace tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală, sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute de Codul de procedură penală (art.l 10 alin.1 C.P.P.).

Audierea martorului în asemenea condiţii se face în baza unei încheieri motivate a judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu sau la cererea motivată a procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate (art.l10 alin. 2 C.P.P.).

Martorului audiat în condiţiile art.l10 C.P.P. i se permite să comunice altă informaţie despre identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului se consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la sediul instanţei respective în plic sigilat în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii (art.l 10 alin.3 C.P.P.). La locul unde se află martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate mai sus, acesta va fi asistat de judecătorul de instrucţie respectiv. Martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe cu imaginea şi vocea distorsionate astfel încît să nu poată fi recunoscută. Declaraţiile martorului audiat în condiţiile art. L 10 C.P.P. se înregistrează prin mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul verbal

84

întocmit conform prevederilor art.260-261 C.P.P. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al declaraţiei.

Forţa probantă a declaraţiilor martorilor este egală cu a celorlalte mijloace de probă. Dar, în timp ce pentru declaraţiile părţilor legea prevede o valoare probatore condiţionată (colaborarea lor cu fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor administrate), pentru declaraţiile martorilor nu se prevede o asemenea restricţie, fiind posibilă o condamnare întemeiată pe relatarea unui singur martor, dacă acesta prezintă încrederea că spune adevărul9.

3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile.Avînd în vedere faptul că partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă au

cunoştinţe despre împrejurările comiterii faptei şi despre făptuitori, declaraţiile lor au fost înscrise ca mijloc de probă în art.93 alin. 2 C.P.P.

Acestea sînt de regulă prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, datele furnizate de ele servind la strîngerea altor probe în cauză.

Procedura de ascultare propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile este cea prevăzută în art.l 11-112 C.P.P.

Partea vătămată se audiază privitor la fapta penală şi la alte circumstanţe importante pentru cauză.

Declaraţiile şi audiere părţii vătămate se efectuează conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod respectiv (art.lll alin.2 C.P.P.).

În anumite cazuri cînd poate fi prejudiciată viaţa intimă a părţii vătămate se interzice inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale şi apărătorului său să prezinte probe despre pretinsul caracter sau istoria personală ai victimei, cu excepţia cazului cînd preşedintele instanţei acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta un demers preşedintelui instanţei pentru a cere introducerea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. La soluţionarea acestui demers, preşedintele instanţei trebuie să ţină o şedinţă închisă la care inculpatul şi acuzarea vor avea posibilitate să se expună, în urma şedinţei închise preşedintele instanţei va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei doar dacă se va convinge de relevanţa unor asemenea probe şi că omiterea lor ar putea să prejudicieze inculpatul astfel, încît să afecteze achitarea lui în cazul în care administrarea acestor probe va fi interzisă. în asemenea cazuri, preşedintele instanţei va stabili limitele în care pot fi administrate aceste probe şi adresate întrebări (art.l11 alin.3 C.P.P.).

Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se face conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în modul respectiv. Partea civilă partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată (art.112 alin.1 C.P.P.) Partea civilă poate fi ascultată în calitate de martor privind circumstanţe care au importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, aplicîndu-se dispoziţiile ce se referă la audierea martorului în mod respectiv. 4. Aplicarea înregistrărilor audio sau video în faza urmăririi penale.

înregistrările sonore sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile prevăzute de codul de procedură penală, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.l64 C.P.P.).

La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor pot fi aplicate la cererea acestora sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori instanţă, înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrării audio sau video se comunică persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii (art.l 15 alin. 1 C.P.P.).

Înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată, persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul verbal al audierii conform cerinţelor art.260-261 C.P.P., precum şi întreaga desfăşurare a audierii. Nu se admite înregistrarea audio sau video a unei părţi din audiere, precum şi repetarea specială pentru înregistrare audio sau video a declaraţiilor deja făcute (art.l15 alin.2 C.P.P.). După terminarea audierii, înregistrarea audio sau video se reproduce în întregime în faţa persoanei audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a declaraţiilor făcute de persoana audiată se înregistrează de asemenea pe caseta audio sau video, înregistrarea audio sau video se încheie cu declaraţia persoanei audiate care confirmă justeţea declaraţiilor. Declaraţiile obţinute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării sonore sau video se consemnează în procesul verbal al audierii. în cazul în care înregistrarea audio sau video a

85

declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei altei acţiuni de urmărire penală, organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o menţiune în procesul-verbal respectiv.

Potrivit art.135 alin.1 C.P.P. „Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) - se efectuează de către organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave".

Înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare ci ea poate servi doar ca mijloc de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau circumstanţe de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Art.135 alin.4 C.P.P. stipulează că interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de pînă la cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. în orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmării penale.

Conform art.136 alin.1 C.P.P. interceptarea, înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrările comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor articolelor 178 şi 315 CP. R.M.. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul verbal al interceptării.

Despre efectuarea înregistrărilor pe bandă magnetică, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260 - 261 C.P.P., în care suplimentar se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi modalităţile de efectuare a interceptărilor comunicărilor prevăzute de art. 135 - 136 C.P.P., dispoziţiile cărora se aplică în modul respectiv (art.137 C.P.P.).

Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art. 135 - 136 C.P.P. pot fi verificate prin expertiza tehnică dispusă de către instanţa judiciară la cererea părţilor sau din oficiu. Această prevedere are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea contrafacerii înregistrărilor audio ori de imagini, ci şi pe aceea de a înlătura unele rezerve exprimat faţă de aceste mijloace de probă. Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi martorilor.

1. Confruntarea.Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putînd fi folosit de către organul de

urmărire penală sau de către instanţă în care se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză.

În lumina dispoziţiilor art.113 C.P.P. confruntarea se face între persoanele ale căror declaraţii se contrazic şi numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci, existenţa contradicţiilor între declaraţiile unor persoane nu presupune, efectuarea confruntării, ştiut fiind că organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza probelor din dosar.

Prin confruntare, pe lîngă lămurirea contrazicerilor existente între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea este socotită şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele ce li se impută. Pe lîngă faptul că prin acest procedeu probatoriu se poate stimula memoria celor confruntaţi, trebuie subliniată şi posibilitatea pe care o au organele judiciare de a surprinde reacţiile celor care au fost puşi „faţă în faţă", reacţii care pot releva reaua - credinţă a celor confruntaţi.

Pe lîngă avantajele menţionate, confruntarea poate fi prezentă şi unele dezavantaje, şi anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale probatoriului, pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele ulterioare.

În vederea efectuării confruntării există un complex de reguli tactice care sînt subsumate dispoziţiilor art.113 C.P.P., potrivit căruia persoanele confruntate sînt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.

Din modul de redactare a dispoziţiilor art.113 C.P.P. rezultă că persoanele confruntate nu mai sînt ascultate ca în procedura obişnuită, ci vor răspunde la întrebările adresate de către organul judiciar, întrebări care vizează circumstanţele cu privire la care declaraţiile date anterior conţin contraziceri.

86

Audierea persoanelor confruntate se face, respectîndu-se dispoziţiile privitoare la audierea martorului sau învinuitului în dependenţă de calitatea procesuală a persoanelor confruntate, care se aplică în modul respectiv.

Potrivit art.l13 alin.4 C.P.P. organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Desigur că întrebările pe care şi le pun cei confruntaţi sînt adresate prin organul judiciar, care mijloceşte şi conduce „discuţia" între cei ale căror declaraţii se contrazic.

Confruntarea poate fi înregistrată pe videocasetofon pentru a se putea studia comportamentul celor confruntaţi.

În situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba de stat, ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. În cursul judecăţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales de ele. De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul cînd unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sînt redactate într-o altă limbă decît cea de stat.

Interpretului îi revine obligaţia, potrivit art.85 C.P.P. să se prezinte la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată.

2. Prezentarea spre recunoaştere (art.116 - 117 C.P.P.)Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală, pe parcursul căreia martorului, părţii

vătămate, bănuitului sau învinuitului i se prezintă spre a recunoaşte o persoană sau un obiect audiindu-i în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut persoana sau obiectul prezent, precum şi asupra semnelor distinctive şi particularităţile după care le-ar putea recunoaşte.

Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau partea vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală conform art.313 din Codul penal pentru refuzul de a face declaraţii, cît şi pentru depoziţiile mincinoase, conform art.312 din Codul penal, cît şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.

Datele faptice primite în urma prezentării spre recunoaştere pot avea valoare probantă numai cu respectarea strictă a procedurii prezentării spre recunoaştere: persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască, în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.

La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal;

- înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte printre asistenţii procedurali, iar cînd despre aceasta o menţiune în procesul-verbal;

- recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţile incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată recunoaşterea repetată a persoanei de către aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi;

- în cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia , prezentată împreună ce fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebeşte esenţial între ele. Toate fotografiile se anexează la dosar;

- în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P., cu excepţia că cel recunoscut nu ia cunoştinţă la moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.

Procedura prezentării obiectelor spre recunoaştere este constată în art.117 C.P.P. şi are următoarele particularităţi:

- cei chemaţi spre a recunoaşte un obiect sînt audiaţi în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care 1-ar putea recunoaşte. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal;

- în caz dacă cel chemat spre a face recunoaşterea obiectului este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre responsabilitatea penală prevăzută de art.313 din Codul penal pentru refuzul de a face declaraţii, cît şi pentru darea cu bună ştiinţă a depoziţiilor mincinoase, conform art.312 din Codul penal, cît şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva rudelor apropiate;

87

- obiectul ce urmează a fi recunoscut este prezentat împreună cu alte cel puţin două obiecte omogene. Persoana care recunoaşte obiectul este obligată să explice după care semne sau particularităţi l-au recunoscut;

- la prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, cît şi a obiectelor de anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul recunoaşterea se face după exemplarul unic;

- în caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte o ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respectiv a decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţirea lui de murdărie, rugină, alte stratificări, dacă acesta nu se va distruge ca mijloc de probă;

- în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului se întocmeşte un proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P.Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă

1. Înscrisurile ca mijloc de probăÎnscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conţinutul lor se arată fapte sau circumstanţe de

natură să contribuie la aflarea adevărului.Sînt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care în conţinutul lor, materializează un act

de gîndire şi voinţă care are relevanţă asupra faptelor sau circumstanţelor de fapt ce intră în cadrul obiectului probaţiunii într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în acest sens, un jurnal personal al bănuitului în care sînt cuprinse date referitoare la săvîrşirea infracţiunii scrisorile de ameninţare sau şantaj, scrisorile care emană de la soţul vinovat în cazul infracţiunii de adulter etc.

Nu constituie mijloace de probă scrise, ci mijloace de probă, înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută la aflarea adevărului în cauză penală. Pot fi considerate mijloace materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se găsesc amprente digitale sau pete de sînge, un înscris (chitanţă) pe numele victimei, ridicat cu ocazia percheziţiei de la persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii etc.

În sfera înscrisurilor ca mijloc de probă intră numai acele obiecte pe care sînt marcate semnele scrierii fonetice. Aşadar, în sensul legii penale prin înscris nu se înţelege orice exprimare a gîndiri într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris. Astfel înţeles sensul noţiunii „ înscris ", considerăm că nu sînt cuprinse în această sferă schemele sau planşele şi fotografiile, cum se susţine în literatura de specialitate. Fotografiile, schemele sau planşele, în măsura în care nu conţin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.

Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul penal îl ocupă procesele-verbale. Prin proces-verbal în general, se înţelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal. Din această definiţie rezultă că procesul-verbal este privit ca înscris mijloc de probă numai dacă faptele sînt constatate personal de către organul care-1 întocmeşte. în cazul în care în procesul-verbal sînt consemnate relatările altei persoane (martor, învinuit), acesta nu mai este un mijloc de probă ca înscris, proba rezultînd din declaraţia făcută de către martor sau învinuit.

Procesele-verbale ca mijloace de probă în procesul penal, sînt încheiate de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată.

Procesele-verbale pot fi împărţite în două categorii, şi anume: procese-verbale care au funcţie probatore pe fondul cauzei (bunăoară, procese-verbale de constatare a infracţiunilor) şi procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (percheziţia, citaţia etc).

Procesele-verbale trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi formă.Cu privire la conţinutul art.260 alin.2 C.P.P. arată că acesta trebuie să cuprindă: locul şi data

efectuării acţiunii de urmărire penală; funcţia, numele şi prenumele persoanei care îl întocmeşte; numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de urmărire penală, iar dacă e necesar şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora; data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală, descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală; dacă la efectuarea acţiunii de urmărire penală se aplică fotografierea, filmarea, înregistrarea sonoră, interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, sau au fost făcute mulaje şi tipare de urme, în procesul-verbal se indică şi mijloacele tehnice aplicate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de utilizare a lor, obiectele la care au fost aplicate aceste mijloace, precum şi rezultatele obţinute. în procesul-verbal se menţionează, de asemenea, că înainte de a se aplica mijloacele tehnice despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

88

Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselor-verbale poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în funcţie de neregularitatea pe care o conţin.

Conform art.157 C.P.P. constituie mijloc material de probă documentele care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite circumstanţe care prezintă importanţă pentru cauză.

Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează pe tot parcursul păstrării dosarului respectiv. în cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale acestea pot fi restituite deţinătorului, dacă este posibil fără a fi efectuată cauza, cu păstrarea copiilor acestora în dosar.

Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la interpelarea organului de urmărire penală din oficiu sau la cerere cît şi de către instanţă la cererea părţilor, precum şi prezentate de părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.

8.3. Mijloacele materiale de probă.În cele mai multe cazuri, săvîrşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe anumite

obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvîrşirii infracţiunii sau în apropierea acestui loc.

Denumite şi „martori muţi" ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale de probă pot furniza uneori informaţii mai exacte de cît martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile relei - credinţe care poate fi întîlnite, uneori, la persoanele chemate ca martori.

Conform art.158 C.P.P. corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

Obiectul este recunoscut drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată şi anexat.

Obiectul poate fi recunoscut drept delict în următoarele condiţii (art.158 alin. 3 C.P.P.):1)Dacă pin descrierea lui detailată, prin sigilare, precum şi prin alte modalităţi similare

efectuate imediat pentru depistare a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;

2) Dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii : cercetare la faţa locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentate de către participanţi la proces cu ascultarea prealabilă a acestora.

Conform art.159 alin.1 C.P.P. corpurile delicte se anexează şi se păstrează în dosar sau sînt păstrate în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care di cauza volumului sau din alte motive nu se pot păstra împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile anexate la procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise la păstrare persoanelor juridice sau fizice. în acest caz în coşar trebuie să se facă menţiunea respectivă.

Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate se păstrează pînă ce soarta lor nu va fi soluţionată prin hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei, în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală chestiunile privind corpurile delicte pot fi soluţionate pînă la terminarea procesului penal.

Conform art.160 C.P.P. la păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte, precum şi la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, ori la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea sau amestecul corpurilor delicte sau a altor obiecte.

Conform art.161 C.P.P. pînă la soluţionarea cauzei penale procurorul în faza urmăririi penale sau după caz instanţa dispune restituirea proprietarului sau posesorului legal:

1. produsele uşor alterabile;2. obiectele necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;1. animalele domestice, păsările şi alte animale care necesită îngrijire permanentă;3. automobilul sau alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost sechestrat pentru

asigurarea acţiunii civile în cauză penală sau a posibilei confiscări a bunurilor.

89

În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate mai sus nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituţiilor fiscale respective pentru a decide utilizarea,

păstrarea, îngrijirea sau realizarea acestora cu transferarea echivalentului valorii lor la contul depozitar al procuraturii sau a instanţei de judecată respective.

Conform art.162 C.P.P. în cadrul soluţionării cauzei în fond se rezolvă chestiunea cu privire la corpurile delicte în acest caz:

1. Uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confixate şi predate instituţiilor respective sau nimicite;

2. Obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective sau nimicite;3. Lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate urmează să fie distruse,

iar în cazurile în care sînt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;4. Banii şi alte obiecte de valoare dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au fost îndreptate

acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei vor fi trecute în venitul statului; celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sînt identificaţi, vor fi trecute în proprietatea statului. în caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile;

5. Documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tottermenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;

6. Obiectele ridicate de către organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

§9. PROCEDEELE PROBATORII9.1.Procedee speciale de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă.

1. Cercetarea la faţa locului (art.118 CPP RM).Între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă

cercetarea la locul săvîrşirii infracţiunii. în contextul acestei instituţii, prin locul faptei trebuie să se aibă în vedere atît sensul dat prin dispoziţiile art. 118 CPP RM, cît şi locul unde s-au descoperit urmele infracţiunii ori în care s-au extins urmările ei.

Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în dispoziţiile aceluiaşi articol, unde se arată că se poate efectua această activitate cînd este necesar de descoperit urmele infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, cît şi fixarea lor.

În anumite cazuri, cercetarea la faţa locului pentru clarificarea anumitor circumstanţe privind săvîrşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii sau persoane fizice sau efectuarea de percheziţii.

Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele de urmărire penală care o efectuează să uzeze în cele mai bune condiţii de tactică, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi să se folosească la nevoie de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi.10

Competente să efectueze acest act procedural sînt organele de urmărire penală. Cînd se petrece cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile, iar în caz de necesitate permite accesul la ele în măsură în care nu se încalcă drepturile omului. în anumite cazuri persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar execută diferite măsuri, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice (art. 118 alin. 3 C.P.P). Părţile sunt prezente numai atunci cînd este necesar. în vederea garantării exercitării dreptului de apărare în cazul învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat, legea a scris posibilitatea aducerii acestuia la cercetare, în situaţia în care nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îl asigură la cerere, reprezentarea.

Obiectele descoperite în cazul cercetării la faţa locului sînt examinate la locul efectuării acestei acţiuni de urmărire penală şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea le examinează în sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează, se semnează pachetul şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art. 118 alin. 4 C.P.P). Procesul-verbal de cercetare la faţa

90

locului trebuie să cuprindă, în afara celor menţionate mai sus descrierea amănunţită a situaţiei, locului, a urmelor găsite a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei, a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încît să fie redate cu precizie şi pe cît posibil cu dimensiunile respective.

Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează dreptul la inviolabilitatea domiciliului, se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală cu autorizarea judecătorului de instrucţie (art. 118 alin. 2 C.P.P).

2. Examinarea corporală (art. 119 C.P.P).În cercetarea infracţiunilor săvîrşite cu violenţă faţă de o personalitate (cauzarea leziunilor

corporale grave, violul, jaful, tîlhăria, şantajul ş.a.) pentru constatarea caracterului şi gradului de vătămare a sănătăţii, obligatoriu se efectuează expertiza medico-legală. Uneori, pînă la efectuarea expertizei, organul de urmărire penală recurge la examinarea corporală a victimei, bănuitului, învinuitului, chiar şi a martorului, pentru a constata dacă nu sunt lăsate urme ale infracţiunii sau alte semne particulare. Una din principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate de contactul direct la victimei cu infractorul. De regulă, atare urme nu se observă cu ochiul liber. Este vorba, în primul rînd, de fire de păr, ţesătura îmbrăcămintei şi alte microurme lăsate de infractor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei.

Descoperirea pe corpul victimei a microurmelor sau a microobiectelor poate reda şi confirma alte probe (de exemplu: depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile martorilor, rezultatele cercetării la faţa locului), precum că faţă de ea a fost aplicată violenţa, ori au fost folosite chiar arme.

Examinarea corporală împreună cu specialistul permite lărgirea orizontului şi cunoştinţelor privind mecanismul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, a modului de efectuare şi obţinere a probelor pentru identificarea făptuitorului.

Din dispoziţiile art. 119 C.P.P. rezultă că scopul efectuării examinării corporale este de a constata dacă pe corpul învinuitului, bănuitului, martorului şi a victimei există urme ale infracţiunii sau semnelor particulare, în cazul cînd nu este nevoie de o expertiză medico-legală.

Din alin. 4 a aceluiaşi articol rezultă că în cazul dezbrăcării persoanei examinate, reprezentantul organului de urmărire penală nu asistă la examinarea corporală,astfel încredinţîndu-i examinarea corporală unui medic.

Pentru respectarea acestui cerinţe legale, persoana ce efectuează examinarea corporală întreprinde următoarele acţiuni: încercuieşte sau îngrădeşte cu o portieră locul unde se va efectua examinarea corporală. Aflîndu-se în alta jumătate a încăperii, el poate să întocmească procesul-verbal de examinare corporală (conform art.260-261 C.P.P), fixînd în el datele parvenite de la specialist. Desigur, specialistul implicat în această acţiune trebuie să fie de acelaşi gen cu persoana examinată, cu excepţia medicului.

Pe lîngă aceasta, pregătirea pentru efectuarea examinării corporale mai include:- alegerea încăperii, care trebuie să corespundă cerinţelor sanitare şi să fiebine iluminată. Această încăpere poate fi biroul de lucru al ofiţerului de urmărire penală sau o altă

încăpere din localul secţiei de poliţie, de asemenea, mai poate fi un birou din cadrul instituţiei medicale, dacă victima este internată pentru tratament;

- înştiinţarea la timp şi în modul prevăzut de lege a părinţilor sau a reprezentanţelor legali ai persoanei examinate, care nu a atins vîrsta majoratului;

- înştiinţarea apărătorului despre efectuarea examinării corporale, dacă persoana examinată este în calitate de bănuit, învinuit sau inculpat;

- pregătirea mijloacelor tehnice legate de descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii (aparatul de fotografiat, lupa, foi adezive, hîrtie, material de pansament etc). Aceste materiale şi obiecte le pregăteşte specialistul invitat pentru a participa la această acţiune procesuală;

- hotărîrea întrebării cu privire la participarea medicului în descoperirea şi ridicarea urmelor de sînge, spermă, salivă, fire de păr etc;

- stabilirea timpului de efectuare a acţiunii date, împreună cu specialistul, medicul şi cu alţi participanţi.

Victima trebuie să fie examinată corporal imediat după ce a dat depoziţii referitoare la circumstanţele în care i-a fost cauzat prejudiciu material, fizic, moral.

Durata efectuării examinării corporale nu are importanţă în cazurile cînd scopul efectuării acestei acţiuni este orientat spre constatarea unor semne particulare, cum ar fi: tatuaje, pete de la naştere ş.a. şi atunci cînd se primesc probe de sînge, salivă, fire de păr de la persoanele examinate.

91

Bineînţeles, aprecierea gradului leziunilor corporale şi a caracterului acestora pot fi constatate numai în urma expertizei medico-legale, dar, cu ocazia efectuării examinării corporale, leziunile corporale şi microurmele se depistează, apoi se fixează în procesul-verbal, anexîndu-se fotografiile corespunzătoare, care mai apoi servesc ca sursă de probă. Este recomandabil ca fotografiile să fie efectuate pe peliculă color.

Examinarea corporală a persoanelor, de regulă, începe cu examinarea îmbrăcămintei, apoi se recurge la cea corporală, începînd de la cap şi încheind cu picioarele. Cu o deosebită atenţie sunt studiate şanţurile flexorale ale palmelor şi degetelor. Cînd sîntem siguri despre contactul victimei cu infractorul, atunci de la ambii se ridică conţinutul de sub unghii. Pentru aceasta, de la fiecare deget se taie unghia cu foarfecele sau cu unelte speciale. Conţinutul de la fiecare mînă se împachetează separat în plicuri curate.

O bună parte a codurilor procesual-penale ale ţărilor CSI prevăd două modalităţi de folosire a cunoştinţelor speciale la efectuarea examinării corporale:

l) participarea specialistului la examinarea corporală efectuată de ofiţerul de urmărirea penală;2) efectuarea examinării corporale nemijlocit de specialist, sub conducerea ofiţerului de urmărire

penală.A doua modalitate de efectuare a examinării corporale este mai răspîndită şi mai eficientă,

deoarece specialistul foloseşte pe larg cunoştinţele din domeniu, aplicînd mijloacele tehnice pentru depistarea microurmelor.

3. Examinarea şi exhumarea cadavrului (art.120-121 C.P.P).Organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia - cu

participarea unui alt medic, efectuează examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit. în caz de necesitate de către organul de urmărire penală, pentru examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierdere, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia (art.120 C.P.P).

Conform art.121 alin.1 C.P.P Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor.

Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinei legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologie din localitate.

După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii.

Despre efectuarea examinării cadavrului cît şi despre exhumarea cadavrului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P, în care detailat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatul acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor tehnice utilizate (art.124 C.P.P).

4. Reconstruirea faptei (art.122 C.P.P.)Deşi nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă,

reconstituirea faptei este tratată, totuşi, în acest paragraf, deoarece are unele elemente comune cu cercetarea la faţa locului şi anume: ambele acte procedurale se efectuează la locul infracţiunii şi prin amîndouă se urmăreşte (în condiţii specifice) stabilirea ci şi condiţiile în care fapta a fost săvîrşită. De altfel, unii autori consideră că, reconstituirea faptei este considerată o formă auxiliară a cercetării locului săvîrşirii faptei, avînd ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul cercetării penale s-au putut săvîrşi într-o anumită formă concret individualizată în spaţiu şi timp .

Organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea participanţilor la proces precum şi instanţa de judecată la cererea părţilor, dacă consideră că este necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea faptei la faţa locului integral sau parţial cu participarea făptuitorului prin reproducerea acţiunilor situaţiei sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, se întocmesc desene şi schiţe, (art.122 alin.1 C.P.P.).

Avînd în vedere faptul că prin reconstituire se imită modul de săvîrşire a unei infracţiuni, trebuie precizat că nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă se înjoseşte demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea, (art.122 alin.2 C.P.P.).

Cu prilejul reconstituirii faptei pot fi verificate ipotezele privind săvîrşirea infracţiunii, elimenîndu-se dintre acestea cele care nu sînt confirmate de actul reconstituirii. Prin reconstituirea faptei este posibilă obţinerea de probe noi, ne descoperite anterior de către organele judiciare.

92

Reconstituirea faptei nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, acesta din urmă fiind o metodă ştiinţifică de cercetare, folosită atît în cadrul reconstituirii faptei, cît şi în alte domenii. Bunăoară, în cadrul expertizei armelor de foc se poate face un experiment judiciar (trageri experimentale), pentru a se stabili, printre altele, modul de funcţionare a armei sau posibilitatea declanşării accidentale a percuţiei etc.

Reconstituirea faptei, spre deosebire de cercetarea la faţa locului, se face numai în prezenţa învinuitului sau inculpatului. Absenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea acestui act procedural este de neconceput, deoarece acesta este pus să repete modul în care a acţionat la comiterea faptei ce alte cuvinte, să reproducă elementul material al laturii obiectivă a infracţiunii. La reconstituirea faptei pot participa părţile din cauză atunci cînd este necesar: pentru aceasta, părţile trebuie să fie încunoştinţate cu privire la data şi ora reconstituirii faptei. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii faptei.

Actul procesual al reconstituirii faptei este consemnat într-un proces-verbal de reconstituire a faptei în conformitate cu prevederile art.260 - 261 C.P.P. în care detailat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor tehnice utilizate.La procesul-verbal se anexează schiţe, proiecte şi materiale ce reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.

5. Experimentul în procedura de urmărire penală,(art.123C.P.P.).în scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment de urmărire penală, (art.123 alin.1 C.P.P.).

La efectuarea experimentului, în caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să-i antreneze pe bănuit, învinuit, martor, cu consimţămîntul acestora, pe specialist şi pe alte persoane şi pot fi utilizate diferite mijloace tehnice.

Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea participanţilor la experiment, de a nu leza demnitatea ţi onoarea lor şi dacă nu se cauzează un prejudiciu material participanţilor.

Despre efectuarea experimentului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P. în care detaliat se expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective.

6. Ridicarea de obiecte şi documente, (art.126-129 C.P.P.; 131 – 132 C.P.P.).Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal

să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care organele judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. în acest sens în art.126 C.P.P. se arată că organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc.

În cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.126 alin. 2 C.P.P.).

Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.

La efectuarea ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei locale (art.127 alin. 2 C.P.P.).

Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă.

La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării acesteia (art.128 alin.4 C.P.P.).

93

Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezentate la efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legături cu cauza penală.

Procedura de ridicare a obiectelor şi documentelor în localurile misiunilor diplomatice este aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei şi este consemnată în prevederile art.129 C.P.P.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.. Dacă, o dată cu procesul-verbal se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.

În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi, pe cît e posibil, valoarea lor (art.131 alin. 2 C.P.P.).

Copia de pe procesul-verbal al ridicării se înmînează, contra semnătură, persoanelor la care a fost efectuată acţiunea dată sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestei acţiuni procesuale (art.132 alin.1 C.P.P.).

7. Percheziţia (art.125,127-129,131-132 C.P.P).Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12 alin.1, arată că:

„Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. în cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penal".

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele în înscrisurile pe care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.

În practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul „deţinere".

Importanţa percheziţiei ca procedeului de investigaţie a fost subliniată în literatura de specialitate, unde se arată că percheziţia asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.

Potrivit art.125 alin.1 CPP organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală.

Obiectele căutate prin percheziţie sînt deteriorate de specificul infracţiunii ce face obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi căutate obiecte folosite la săvîrşirea acestuia, ca, de exemplu: arma de foc, cuţitul etc.

Percheziţia se poate efectuată şi în scopul descoperii unor persoane căutate, precum şi a unor cadavre umane sau de animale (art.125 alin. 2 CPP).

Pentru ca percheziţia să aducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.

Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza ordonanţei motivate numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 alin. 3 CPP).

În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale (art.125 alin. 4 CPP).

În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. în caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală (art.125 alin. 5 CPP).

Legiuitorul, reglementînd percheziţia, a prevăzut anumite ore între care aceasta poate fi efectuată, precum şi anumite obligaţii pentru cei ce realizează această acţiune procesuală. Astfel, în

94

art.128 alin.1 CPP se arată că percheziţia este interzisă de a se petrece în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Conform art.6 C.P.P. „timpul nopţii" - interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00; „ timpul zilei" - interval de timp cuprins între orele 6.00 -22.00.

În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi (art.128 alin. 2 C.P.P.).

Percheziţia domiciliară se efectuează în prezenţa persoanei la care se face percheziţia ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale (art.127 alin. 2 C.P.P.). în caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei poate participa interpretul sau specialistul (art.127 alin. 1 C.P.P.).

Percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv (art.127 alin. 3 C.P.P.).

Persoanele la care se efectuează percheziţia, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.

Pînă la începerea percheziţiei, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la cere se face percheziţia copia de pe ordonanţa respectivă.

În cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoane care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţie (art.128 aliniatul 5 C.P.P.).

La efectuarea percheziţiei, persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.

Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane pînă la terminarea percheziţiei. în caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează percheziţia pot fi luate sub pază.

Conform art.129 C.P.P. în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia se poate efectua numai la cererea sau cu consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţămîntul şefului misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei în localurile menţionate mai sus este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Procesul-verbal de percheziţie se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor fapt care este confirmat prin semnătura fiecăruia dintre ele. Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele se sigilează şi se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia. Toate obiectele şi documentele ridicate în timpul percheziţiei trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e posibil valoarea lor (art.131 C.P.P.).

Conform art.132 C.P.P. copia de pe procesul-verbal al percheziţiei se înmînează, contra semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor -reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni procesuale.

8. Percheziţia corporală, (art.130-132 C.P.P.).Alături de percheziţia domiciliară, legea (art.130 C.P.P.) reglementează şi percheziţia

corporală, care se efectuează în vederea căutării de obiecte şi de documente aflate asupra unei persoane. Percheziţia corporală se efectuează de către organul de urmărire penală care a dispus-o, care,

95

în prealabil, trebuie să se legitimeze şi , în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizarea judecătorului de instrucţie.

În cazurile în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauza penală care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează aceste acţiune de urmărire penală.

Conform art.130 alin.3 C.P.P. percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, după caz, cu participarea specialistului de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.

Percheziţia corporală se poate efectua fără întocmirea ordonanţei despre aceasta şi fără autorizarea judecătorului de instrucţie în următoarele cazuri:

- la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;- la aplicarea faţă de învinuit a măsurii preventive de arestare;- în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în

încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.

9. Sechestrarea corespondenţei poştale, (art.133-134 C.P.P.).Sechestrarea corespondenţei poştale este stipulată în secţiunea V art.133 C.P.P. care arată că în

cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că corespondenţa poştală a bănuitului, învinuitului, expediată de către ei sau expediată lor de către alte persoane poate conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa poştală a persoanelor indicate.

Conform aceluiaşi articol la corespondenţa poştală se referă următoarele obiecte care pot fi sechestrate: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi poşta electronică.

Despre sechestrarea corespondenţei poştale procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală întocmeşte ordonanţa, care este prezentată judecătorului de instrucţie sau după caz, instanţei judecătoreşti pentru autorizare, în ordonanţă trebuie să fie în particular indicate: motivele dispunerii sechestrării corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se dispune obligaţiunea de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor, corespondenţa cărora trebuie să fie reţinută; adresa exactă a acestor persoane; genul corespondenţei care se sechestrează şi durata acţiunii. Prelungirea duratei sechestrării corespondenţei se efectuează în condiţiile Codului de procedură penală.

Ordonanţa despre sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia corespunzătoare se transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este obligatorie.

Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre reţinerea corespondenţei indicate în aceasta.

Sechestrarea corespondenţei poştale poate fi anulată de către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de instrucţie, după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale.

Procedura examinării şi ridicării corespondenţei sechestrate este arătată în art.134 C.P.P. şi prevede următoarele acţiuni:

1. Prezentîndu-se în instituţia poştală, organul de urmărire penală aduce la cunoştinţa şefului acestei instituţii, sub semnătură, ordonanţa de examinare şi ridicare a corespondenţei, deschide şi examinează corespondenţa.

2. La descoperirea documentelor şi obiectelor, care au importanţă probatorie în cauza penală, organul de urmărire penală le ridică sau face copiile respective. în lipsa unor asemenea documente şi obiecte organul de urmărire penală dispune înmînarea corespondenţei examinate adresatului.

3. Despre fiecare examinare şi ridicare a corespondenţei sechestrate se întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P., în care în particular se indică de către cine, unde, cînd şi genul corespondenţei care a fost examinată şi ridicată sau dispusă înmînarea adresatului, de pe care corespondenţă u fost făcute copii, ce mijloace tehnice au fost utilizate şi ce s-a depistat. Toţi participanţii şi cei prezenţi la această acţiune procedurală sînt preveniţi desprenecesitatea păstrării secretului corespondenţei şi nedivulgării informaţiei cu privire la urmărirea penală şi răspunderea penală prevăzută de art.178, 315 CP. Aceasta se consemnează în procesul verbal.

96

10. Interceptarea comunicărilor, (art.art.135-136; 138 C.P.P.).Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea

mijloacelor tehnice( este prevăzută de art.135 C.P.P., şi se efectuează de către organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave.

În caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizării prevăzute de alin.1 art.135 C.P.P. ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune prin ordonanţa motivată interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informînd despre acesta imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore, judecătorul de instrucţie, care urmează în cel mult 24 de ore să se pronunţe asupra ordonanţei procurorului şi dacă o confirmă, va dispune autorizarea de mai departe a interceptării în caz de necesitate, iar dacă nu o confirmă, el dispune încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate.

În cazul unor ameninţări despre aplicarea violenţei, estorcare sau comiterea altor infracţiuni în privinţa părţii vătămate a martorului sau a membrilor familiilor lor, la cererea acestora în baza ordonanţei motivate a procurorului poate fi efectuată interceptarea comunicării lor în condiţiile Codului de procedură penală.

Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de pînă la cel mult 30 zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. în orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmăririi penale.

Interceptarea comunicărilor trebuie să fie ridicată înaintea expirării duratei pentru care a fost autorizată îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.

Judecătorul de instrucţie în cadrul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, anunţă în termen rezonabil dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale în scris persoanele, convorbirile cărora au fost interceptate şi înregistrate.

Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrarea comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor art.178 şi 315 CP. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.

Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, comunicărilor organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care suplimentar se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris, a acestora şi procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 ore, procurorului, care apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens, întocmeşte un proces-verbal.

Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la depozitarea dosarului la arhivă.

Mijloacele de probă dobîndite în condiţiile art.135 şi 137 C.P.P. pot fi verificate prin expertiza tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu, (art.138 C.P.P.).

97

9.3. Constatările tehnico-ştiinţifîce, medico-legale şi expertizele9.3.1. Constatările tehnico-ştiinţifîce. (art.139-141 C.P.P.).

În anumite cauze penale, în vederea desluşirii unor aspecte care au o importanţă majoră în aflarea adevărului, se impune ca organele judiciare penale să ceară concursul unor specialişti.

În mod frecvent, specialiştii chemaţi la rezolvarea cauzelor penale îl întîlnim în persoana experţilor. Se pot ivi însă situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală reclamă urgenţă, deoarece există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt. în asemenea cazuri, fiind necesară lămurirea, urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician dispunînd, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifîce.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lîngă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.

Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifîce nu au şi nu îşi pot însuşi atribuţii ale organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuie să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale.

Pot fi întîlnite, în mod frecvent, constatările tehnico-ştiinţifîce, bunăoară, în cazul accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili poziţia autovehicolelor, aderenţa părţii carosabile, condiţiile de vizibilitate etc. Sînt, de asemenea, necesare constatări tehnico-ştiinţifice, în mod frecvent, şi în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.

Fiind un act care reclamă urgenţă, constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează potrivit unei proceduri mult simplificată faţă de expertiză.

În cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa poate folosi cunoştinţele unui specialist dispunînd, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice (art.139 alin.1 C.P.P.).

În vederea procurării datelor necesare rezolvării cauzei, organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

În legătură cu acest ultim aspect, precizăm că, în spiritul legii, lămurirea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvîrşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea tehnico-ştiinţifică poate surprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală.

Dacă specialistului căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele puse la dispoziţie ori informaţia indicată sînt insuficiente, el comunică aceasta organului de urmărire penală sau instanţei în vederea completării lor (art.140 alin.3 C.P.P.).

Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează într-un raport (art.141 alin.1 C.P.P.).Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de judecată, la

cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific nu este complet sau concluziile acestuia nu sînt precise, dispune efectuarea unei expertize

În cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice se includ în procesul-verbal al acţiunii respective.

9.3.2. Constatările medico-legale. (art.139 - 141 C.P.P.).În cazul unor infracţiuni îndreptate împotriva persoanei organele judiciare penale au nevoie de

aportul unor specialişti care să lămurească anumite aspecte legate de fapte sau circumstanţe de fapt cu relevanţă asupra rezolvării cauzei penale.

Ca şi constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale trebuie să fie efectuate într-un moment apropiat de momentul săvîrşirii infracţiunii, astfel acestea putînd rămîne fără obiecte. Aşa şi se explică faptul că aceste acte procesuale se dispun, de regulă, numai în faza de urmărire penală. Ca o excepţie de la această regulă, apreciem că, prin natura ei, exhumarea se poate face atît în timpul urmăririi penale, cît şi în timpul judecăţii şi chiar după rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti, într-o revizuire întemeiată.

98

Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sînt: în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau cînd este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi poate cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

Importanţa constatării medico-legale ca mijloc de probă constă în aceea că furnizează organelor judiciare informaţii absolut necesare rezolvării cauzelor penale; uneori constatările medico-legale sînt indispensabile, deoarece numai cu ajutorul lor se poate face încadrarea judiciară a faptei.

Constatările medico-legale se fac de către medici care funcţionează în cadrul institutelor medicale.

Constatările medico-legale se pot dispune prin rezoluţie de către organele de urmărire penală. Constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organele de urmărire penală.

Operaţiile şi concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un raport scris.În funcţie de obiectul constatării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, poate aprecia că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sînt precise şi poate dispune refacerea sau completarea constatării sau efectuarea unei expertize.

În cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul de urmărire penală, rezultatele constatărilor medico-legale se includ în procesul-verbal al acţiunii respective (art.141 alin. 3 C.P.P.).

9.3.3. Expertizele, (art.142 - 153).Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori,

prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, altă decît cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparţin diverselor ramuri ale ştiinţei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.

În condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanţă deosebită, deoarece sporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunţa asupra celor mai dificile probleme pe care le indică anumite cauze penale. În literatura juridică se evidenţiază faptul că evoluţia ştiinţei şi procesul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe care o trăim drept perioadă de etalare ştiinţifică a probelor.

În legislaţia noastră procesual penală se arată că expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatore pentru cauza penală sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală, (art.142 alin.1 C.P.P.).

Expertizele ca mijloc de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, dar, în acelaşi timp, prezintă multe deosebiri.

În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menţionăm că şi unele şi celelalte sînt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor şi expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiştilor fiind cuprinse într-un raport etc.

În privinţa deosebirilor, subliniem, mai întîi, faptul că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se fac de urgenţă, adică într-un moment foarte apropiat săvîrşirii infracţiunii, cerinţa pe care nu o întîlnim în cazul expertizelor.

O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe cînd expertizele se pot face şi în faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor ce le revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii - şi, uneori, chiar exhaustivă - a elementelor cere fac obiectul expertizei.

Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sînt: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei.

99

În funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:

- expertiza criminalistică, ce poate fi, la rîndul ei, de mai multe feluri, şi anume : expertiza dactiloscopică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc;

- expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică, moartea subtilă, violul etc;

- expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice, ca: schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;

- expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;- expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul accidentelor

de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii etc.Expertiza contabilă şi cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceiaşi cauză.După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi

facultative şi obligatorii.Expertizele facultative sînt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la cererea

părţilor interesate, fie cînd organele judiciare socotesc că sînt necesare cunoştinţele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penală.

Expertiza este obligatorie, potrivit art.143 C.P.P. în următoarele situaţii:1)Pentru constatarea cauzei morţii;2)Pentru constatarea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;3)Pentru constatarea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile

în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sin stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

4)Pentru constatarea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate - în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;

5)Pentru constatarea stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;

6)Pentru constatarea altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.După modul de organizare, expertizele se împart în:- expertize simple, efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;- expertize complexe sau mixte (art.147 C.P.P.), în care pentru lămurirea faptelor sau

circumstanţelor cauzei, sînt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale ştiinţei sau tehnicii.După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate expertizele au

fost împărţite în mai multe categorii:- expertiză simplă sau oficială, în care organul penală îl numeşte pe expert şi controlează

activitatea de expertizare făcută de acesta;- expertiza suplimentară (art.148 alin.1 C.P.P.), în care organul de urmărire penală care

a dispus expertiza sau instanţa de judecată consideră că raportul expertului nu este suficient de clar sau complect, poate fi dispusă efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert;

- contraexpertiza (art.148 alin. 2 C.P.P.), în cazul în care concluziile expertului nu sînt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate anterior. în ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

Procedura dispunerii expertizei este stipulată în art.144 C.P.P. Considerînd că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. în ordonanţă sau în încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune expertiza, obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi în ce circumstanţe au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căruia i se pune în sarcină efectuarea expertizei.

100

Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana abilitată să efectueze expertize.

La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

Există acţiuni premergătoare efectuării expertizei stipulate în art.l15 C.P.P. şi anume:1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea

expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

2)La termenul fixat, părţilor şi expertului li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, li se lămureşte că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei.

3)După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-1, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru operaţia propriu-zisă a expertizei.

Expertul poate cere lămurirea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte sau circumstanţe ale cauzei.La rîndul lor, părţile cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.

După ce expertul se informează cu privire la aspectele ce trebuie lămurite prin expertiză şi după ce primeşte lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare şi a părţilor, trece la efectuarea expertizei.

În vederea efectuării expertizei, pe baza materialelor pe care le are la dispoziţie, expertul, folosind metodele adecvate cercetării pe care o reclamă problemele ce trebuie elucidate, studiază şi pune în lumină concluziile sale.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei de expertiză hotărîrea cu privire la dispunerea expertizei, obiectele şi materialele respective iar în cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat, conducătorul instituţiei de experţi numeşte expertul şi despre aceasta comunică organului care a dispus expertiza.

Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii.

Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui, prevăzute de art.88 C.P.P., şi îi previne de răspunderea conform art.31 C.P., pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură păstrarea obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei. Conducătorul instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul investigaţiei.

Concluziile în urma efectuării expertizei sînt expuse într-un raport scris. Cînd sînt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sînt deosebiri de păreri, opiniile separate sînt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

În vederea expunerii sistematizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca raportul de expertiză să cuprindă trei părţi, şi anume:

- o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data cînd s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;

- raportul de expertiză cuprinde, într-o parte distinctă, descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii, ori explicaţii în lumina celor constatate de către expert;

- în partea finală a raportului sînt expuse concluzii expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. în practică se pot ivi situaţii în care

101

organele judiciare penale constată, la cerere, sau din oficiu, că expertiza nu este completă. în asemenea cazuri, legea prevede posibilitatea efectuării unui supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul. Conform art.151 C.P.P. întocmirea şi prezentarea raportului de către expert cuprinde următoarele cerinţe:

1. După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective.

2. În raportul expertului trebuie să fie indicat cînd, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei în care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puseexpertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţele ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său.

3. La raportul expertului se anexează corpurile delicte , probele grafice, alte materiale, rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile expertului.

4. În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului ştiinţei şi practica expertizelor nu permite de a răspunde le întrebările puse.

5. Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la primirea or de către organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza suplimentară ori o contraexpertiză. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-un proces-verbal.

În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficiente, pentru înlăturarea cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109 C.P.P..

Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.Conchizînd asupra valorii probatore a expertizelor, subliniem că, de regulă, organele judiciare

acordă o deosebită încredere acestor mijloace de probă, dar, în cazurile în care informaţiile pe care expertizele le conţin nu se coroborează cu celelalte probe, expertizele pot fi înlăturate printr-o motivare temeinică.

9.4. Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă (art.154-155).Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile omului

viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă pentru cauza penală.

Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit. De asemenea organul de urmărire penală, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.

Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu participarea specialistului.

Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va colecta mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr (cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi colectate mostrele; cînd, cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.

Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte nu proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.

Colectarea de mostre în condiţiile art.154 C.P.P. poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată la solicitarea părţilor.

Conform art.155 C.P.P. în calitate de mostre pot fi colectate:1)Sînge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;2)Salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;

102

3)Amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;4)înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă deprinderile

persoanei respective;5)Fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video;6)Corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;7)Arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuş, glonte, piese şi uneltele folosite la confecţionarea

acestora;8)Dispozitivele explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi unelte

folosite la confecţionarea acestora;9)Alte substanţe şi obiecte.Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului sau

care lezează onoarea şi demnitatea lui.Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul unde

se află ea, aducîndu-i la cunoştinţă contra semnătură, ordonanţa de colectare a mostrelor, explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.

Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta este invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepţia documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana care efectuează acţiunea respectivă. în cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin percheziţie sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de urmărire penală.

Despre colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în consecutivitatea efectuării lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

Întrebări de control: Care este noţiunea probelor în procesul penal? În ce constă importanţa probelor în procesul penal? Care este clasificarea probelor în procesul penal? Prin ce se explică noțiunea datelor neadmise ca probă în procesul penal? Explicați esența admisibilității şi pertinenţa probelor? Care este obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii? Explicați esența probatoriul şi administrarea probelo? Dați aprecierea probelor? Care sunt mijloacele de probă? În ce constau procedeele probatorii?

Exemplu de test1. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane1.1.Definiţi conceptul şi conţinutul procesual penal al noţiunilor: drepturile, libertăţile şi demnitatea persoanei.1.2.Distingeţi cazurile cînd în cadrul procesului penal se admite limitarea unor drepturi ale persoanei.1.3.Daţi o apreciere a acţiunilor ce limitează drepturile persoanei raportate la gravitatea infracţiunii de care este învinuită persoana.2. Caracteristica generală a probelor2.1.Descrieţi trăsăturile esenţiale ale probelor în procesul penal (admisibilitate, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea)2.3.Stabiliţi circumstanţele care urmează a fi dovedite în procesul penal.2.4.Consideraţi oportună recunoaşterea rezultatelor activităţii operative de investigaţii în calitate de probe în procesul penal? 3.Probatoriul în procesul penal 3.1.Descrieţi procesul de administrare a probelor în procesul penal.3.2.Stabiliţi rolul subiecţilor procesuali la aprecierea probelor.

103

3.3.Consideraţi oportună prevederea potrivit căreia apărătorul are anumite atribuţii la administrarea probelor? 4. Declaraţiile ca mijloc de probă în procesul penal.4.1.Descrieţi modalităţile declaraţiilor în procesul penal.4.2.Stabiliţi modul de obţinere a declaraţiilor în procesul penal.4.3.Consideraţi oportună existenţa modalităţilor speciale de audiere a martorului şi protecţia lui? 5. Constatări tehnico-ştiinţifice şi medico legale .5.1. Relataţi despre natura juridică a constatări tehnico-ştiinţifică şi medico-legală.5.2.Evidenţiaşi deosebirea între constatare şi expertiză.5.3.Consideraţi corect faptul că legislatorul a recunoscut în calitate de mijloc de probă constatările?6. Corpurile delicte şi documentele ca mijloc de probă6.1.Relataţi despre natura juridică a corpurilor delicte.6.2.Determinaţi deosebirea între corpurile delicte şi documente.6.3.Consideraţi că documentele pot figura în proces în calitate de corpuri delicte ?7. Expertiza în procesul penal.7.1.Relataţi despre natura raportului de expertiză în procesul penal.7.2.Comparaţi expertiza suplimentară de contraexpertiză, cît şi expertiza în comisie de expertiza complexă.7.3.Consideraţi că enumerarea cazurilor de expertiză obligatorie este eshaustivă?8. Examinarea corporală şi reconstituirea faptei.8.1.Descrieţi procedura reconstituirii faptei.8.2.Enumeraţi garanţiile procesuale la efectuarea examinării procesuale.8.3.Consideraţi compatibilă cu normele internaţionale existenţa instituţiei examinării corporale şi reconstituirii faptei?

Cazuri practice:Inculpaţii, trimişi în judecată pentru săvîrşirea infracţiunii de vătămare corporală, fac

cerere de a dispune, de către instanţa de judecată, ca partea civilă să fie supusă unei expertize medicale, prin care s se verifice dacă, în cazul efecturăii unei intervenţii chirurgicale, i s-ar înlătura starea de incapacitate de muncă cu perspectiva ca învinuirea ce li se aduce să fie atenuată.

Argumentaţi ce soluţie a cererii inculpaţilor se impune în speţă, ţinînd cont de cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească probele în procesul penal?

Literatură juridică:1. Apetrei M., Drept procesual penal, Bucureşti, 1998.2. Dongoroz V., Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942.3. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul, Drept procesual penal, Cartier juridic, 2005.4. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ, E. Erjiu. Codul de procedură penală.

Comentariu, Cartier juridic. 20055. Mateuţ Gh., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti , 1999.6. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.7. Nictoreanu Gh., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. – Bucureşti, 1996.8. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.9. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.10. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.11. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.12. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Bucureşti, 1997.

MANUALE ŞI MONOGRAFII ÎN LIMBA RUSĂ1. Адаменко В.Д., Сущность и предмет защиты обвиняемого, Tomsk, 1983. 2. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Зейналова Л.М., Лукичев Н.А. ,Состязательность и равноправие сторон в УП, Мoscova, 2003.3. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Макаров Л.В., Уголовно-процессуальное доказывание: Участие обвиняемого и защитника, Moscova,

2002.4. Божьев В., Уголовное процессуальное право РФ, Москва, 2000.5. Бойкова А., Карпец И., Курс советского процесса, Москва. 1989.6. Вандышев В.В., Дербенев А.П., Смирнов А.В. Уголовный процесс, часть I. Общая часть УП и досудебные стадии, Sankt

Petersburg, 1996.7. Викторский М.В. Русский уголовный процесс, Моscovа, Городец, 1997.8. Григорьев В.Н., Химичев Г. П., Уголовный процесс. Москва, 2003.9. Громов В., Уголовный процесс, Moscova, 1998.10. Гуценко K. ,Уголовный процесс, Moscova, 1997.11. Гуценко K., Головко Л., Филимонов Б.,Уголовный процесс западных стран, Moscova, 2001.12. Лебедев В.М., Уголовный процесс. Москва, 2003.13. Лупинская П.А., Уголовный процесс, Мoscova, 1995.

104

14. Мозяков В.В., Мальцев Г.В., Гирько В.И., Барциц И.Н., Комментарий к УПК Российской Федерации, Moscova, 2003. 15. Нажимов В.П. Типы и формы уголовного процесса , Мoscova, 1977.16. Петрухин И. Л., Уголовный процесс, Мoscova, 2001.17. Петрухин И.Л., Уголовный процесс. Москва, 2001.18. Радченко В. И., Уголовный процесс. Учебник. Москва, 2003.19. Шпилев B., Участники уголовного процесса, Minsk, 1970.20. Савицкий В.М., Ларин Л.М., Уголовно- процессуальный справочник, Мoscova, 1999.21. Холдеев Л. С., Уголовный процесс России, Мoscova, 1998.22. Чельцов- Бебутов М. А., Уголовный процесс, Moscova,1948.23. Громов Н. А., Зайцева С.А., Оценка доказательств, Moscova, 2002.24. Шейфер С. А., О понятии и цели доказывания в уголовном процессе, // Государство и право, Moscova,1996, № 9.

105

TEMA 6. MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE§1. Noţiunea şi scopul măsurilor procesuale de constrângere.§2. Sistemul măsurilor procesuale de constrângere.§3. Reţinerea în procesul penal.§4. Măsurile preventive.§5. Alte măsuri procesuale de constrângere

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească măsurile procesuale de constrângere;- să clasifice măsurile procesuale de constrângere;- să aprecieze importanţa măsurilor procesuale de constrângere;- să caracterizeze condiţiile şi procedura reţinerii;- să clasifice măsurile preventive;- să determine particularităţile aplicării, revocării şi încetării de drept a măsurilor preventive;- să estimeze garanţiile procesuale la aplicarea măsurilor privative de libertate.

§1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL ȘI IMPORTANȚA MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

Pentru o bună desfăşurare a activităţilor ce decurg din exercitarea acţiunilor penale şi civile din cadrul procesului penal, organele de urmărire penală şi instituţiile de judecată au nevoie de instrumente procesuale cu ajutorul cărora să poată atinge şi realiza scopul procesului penal.

Astfel de mijloace şi instrumente prevăzute de legea procesuală penală sunt măsurile procesuale.Se poate de menţionat că măsurile procesuale au şi caracter provizoriu, în sensul că v-or dura

atîta timp cît există situaţia reală care a dus la luarea lor. Totodată datorită faptului că luarea măsurilor procesuale este lăsată la aprecierea organelor competente în vederea desfăşurării unei normale activităţi procesuale, rezultă caracterul facultativ al acestora. în cazurile în care prin măsura procesuală se urmăresc importante obiective procesuale, luarea ei devine obligatorie pentru organele competente. De exemplu în cazul infracţiunilor flagrante este obligatorie luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a bănuitului, învinuitului, iar în cazul producerii unor pagube proprietăţii publice şi private, devine obligatorie luarea măsurilor asigurătorii.

Ca mijloace folosite de organele competente pentru desfăşurarea normală a procesului penal măsurile procesuale trebuie deosebite de măsurile procedurale care reprezintă mijloace prin care se aduc la îndeplinire actele şi acţiunile procesuale. în acest sens trebuie să facem o distincţie între măsura arestării preventive ca măsură dispusă de instanţă şi executarea mandatului de arestare ca măsură procedurală ce revine organului de urmărire penală.

Din cele relatate putem formula următoarea definiţie, prin măsură procesuală se înţelege mijlocul de constrîngere prin care organul competent asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune.

Fără aceste instrumente procesuale ar fi posibil ca anumite cauze penale să nu poată asigura desfăşurarea normală a procesului penal şi să nu poată executa obligaţiile ce decurg din exercitarea acţiunii penale şi civile.

§2. SISTEMUL MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE Clasificarea măsurilor procesualeîn literatura de specialitate măsurile procesuale au fost clasificate în funcţie de următoarele

criterii:a) După caracterul legal instituit prin dispoziţiile Codului de Procedură penală.- măsuri preventive care reprezintă măsurile procesuale ccele mai drastice datorită faptului că se

referă la restrîngerea libertăţii persoanei, în condiţiile legii (obligaţia de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă etc. art. 175 CPP);

- alte măsuri procesuale (măsuri asigurătorii în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune, aducerea silită etc. art. 197 CPP).

b) După criteriul valorii sociale asupra căreia se îndreaptă:- măsuri procesuale personale care privesc persoanele fizice (măsuri preventive, măsuri de

siguranţă, liberarea sub control judiciar şi pe cauţiune);

106

- măsuri procesuale reale care privesc anumite bunuri sau relaţiile faţă de ele (măsurile asigurătorii, de restituire etc).

c) După criteriul acţiunii lor sau a scopului special urmărit prin luarea lor:- măsuri procesuale de constrîngere (măsuri preventive, măsurile asigurătorii);- măsuri procesuale de ocrotire (măsuri de siguranţă, restituirea bunurilor etc).Sub aspectul fazei procesului penal în care pot fi luate măsuri procesuale, deosebim măsuri care

pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reţinerea), măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată (îndepărtarea unor persoane din sala de şedinţe a judecăţii) şi măsuri care pot fi luate atît în cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecăţii (arestarea, sechestrul).

În funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua măsurile procesuale deosebim măsuri care vizează persoana învinuitului sau inculpatului (reţinerea, arestarea etc.) şi măsuri care pot fi luate împotriva altor persoane.

§3. REŢINEREA ÎN PROCESUL PENAL3.1.Noțiuni introductive

Reţinerea - constituie privarea persoanei de libertate pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mare de 72 ore în locurile şi condiţiile stabilite de lege.

Unele dispoziţii speciale privind reţinerea sunt cuprinse în Constituţia R.M., astfel potrivit art.70 alin.3 nu poate fi supus reţinerii deputatul Parlamentului.

În conformitate cu prevederile art. 165 CPP reţinerii pot fi supuse:- persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu

închisoare pe un termen mai mare de un an;- învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate luate

în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;- condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de ameliorare a condamnării cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a eliberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Reţinerea poate avea loc în baza:

- procesului-verbal în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvîrşit infracţiunea; ordonanţei organului de urmărire penală;

- în cazul în care probele administrate în cauza penală dau temei de a presupune că persoana a comis infracţiunea şi nu se află în localitatea dată sau locul ei nu este cunoscut, pentru a fi pusă sub învinuire, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă de reţinere a persoanei. Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator a organului de urmărire penală sau a poliţiei care va găsi bănuitul. Despre executarea ordonanţei de reţinere este informat imediat organul care a adoptat ordonanţa în cauză.

- în cazul în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive aplicate în privinţa lui sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală ori a instanţei şi de a comunica noul loc de trai procurorul este în drept să emită o ordonanţă privind reţinerea acestui învinuit cu înaintarea concomitentă judecătorului de instrucţie a demersului privind arestarea lui;

- hotărîrii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori după caz cu privire la reţinerea persoanei;

- pentru săvîrşirea infracţiunii de audienţă.În primul caz reţinerea poate avea loc cu autorizarea judecătorului de instrucţie în baza

demersului organului care execută sancţiunea penală la care sunt anexate materialele ce confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în instanţă sau comiterea încălcării flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa ei.

Judecătorul de instrucţie poate autoriza reţinerea persoanei pe un termen de pînă la 10 zile din momentul privării ei de libertate. încheierea instanţei privind autorizarea reţinerii persoanei condamnate se transmite pentru executare organului care execută sancţiunile penale sau organului de poliţie în raza teritorială respectivă. în cazul doi, în cursul şedinţei de judecată dacă se săvîrşeşte o faptă care conţine elemente de infracţiune prevăzute de legea penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi reţinerea ei, fapt despre care se face o menţiune în procesul verbal al şedinţei, instanţa adoptă o încheiere de trimitere procurorului a materialelor de reţinere a persoanei. Copia de pe încheiere şi persoana reţinută v-or fi transmise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei, după care ultimul va proceda conform legii.

107

Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de sîvărşirea infracţiunii.Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită în săvîrşirea unei infracţiuni

pentru care legea prevede pedeapsă cu închisoare pe un termen mai mare de un an numai în cazurile:1)dacă acesta a fost prinsă în flagrant delict;1)dacă martorul ocular inclusiv partea vătămată v-or indica direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;2)dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport vor fi

descoperite urme evidenţiate ale infracţiunii.În alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvîrşit infracţiunea,

ea poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata identitatea.

Reţinerea persoanei poate avea loc pînă la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege, înregistrarea se efectuează imediat dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală, în caz contrar persoana se eliberează imediat.

Persoana reţinută pînă la expirarea a 72 ore de la momentul privării de libertate trebuie să fie arestată, după caz eliberată.

Orice cetăţean este în drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau o altă autoritate publică (primărie, judecată, procuratură) persoana prinsă asupra faptului săvîrşirii unei infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrşirea infracţiunii.

Persoana prinsă în cazul mai sus menţionat poate fi legată în cazul opunerii de rezistenţă reţinerii. Dacă sunt temeiuri de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o poate să-i controleze hainele şi să-i i-a obiectele respective pentru a le transmite organului de urmărire penală. Persoana prinsă în cazurile menţionate şi adusă la organul de urmărire penală este reţinută conform art. 166 sau eliberată după caz.

3.2. Procedura de reţinereOrganele de urmărire penală despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite, în termen de

pînă la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces verbal de reţinere în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna ziua şi ora reţinerii, fapta săvîrşită, rezultatele percheziţiei corporale, precum data şi ora întocmirii procesului verbal. Procesul verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată se înmînează informaţia despre drepturile sale prevăzute de art. 64 CPP.

Procesul verbal se semnează de persoana care la întocmit şi cea reţinută în decurs de 6 ore de la întocmirea procesului verbal, se comunică în scris procurorului despre reţinere.

Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.

În cazul reţinerii minorului persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat despre aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care-1 înlocuiesc.

Persoana reţinută poate fi supusă percheziţiei corporale conform art. 130 CPP.Imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore de la momentul reţinerii persoana care a întocmit procesul

verbal de reţinere este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una din rudele apropiate sau o altă persoană la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este deţinut sau anunţă singură:

- în cazul cînd persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este informată în termen de 6 ore ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută o cere.

- în cazul militarilor este informată unitatea militară în care el î-şi îndeplineşte serviciul militar sau centrul militar unde este la evidenţă precum şi rudele.

- în cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale cu consimtămîntul indicatorului de instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 72 ore de la reţinere cu excepţia minorilor.

Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:1. nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută a sîvărşit infracţiunea;2. lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;3. organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o încălcare esenţială a

legii;4. a expirat termenul reţinerii;5. a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă a persoanei.Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri.

108

La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

§4. MĂSURILE PREVENTIVE4.1. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive

Măsurile preventive reprezintă acea categorie de măsuri procesuale prevăzute de lege cu caracter de constrîngere prin aplicarea cărora organele competente urmăresc împedicarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a întreprinde anumite acţiuni negative, în scopul bunei desfăşurări a procesului penal sau asigurării executării sentinţei.

Buna desfăşurare a procesului penal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului fuga acestuia sau prin actele sale de zădărnicire a aflării adevărului. în acest sens luarea măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenţie fie printr-o minimă atingere adusă libertăţii individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal.

Fiind luate în vederea asigurării unei desfăşurări normale a procesului penal măsurile preventive au indiscutabil o natură procesuală. în literatura de specialitate s-a făcut distincţia între măsurile preventive private de libertate şi pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare de libertate. în susţinerea acestei afirmaţii s-au folosit următoarele argumente.

a) pedeapsa privată de libertate intervine în baza unei hotărîri judecătoreşti definitive de condamnare în timp ce măsurile preventive survin înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărîre judecătorească definitivă de condamnare;

b) pedeapsa privată de libertate este un mijloc de reeducare a condamnatului, pe cînd măsurile preventive pot fi luate numai în cazul desfăşurării procesului penal pentru asigurarea înfăptuirii scopului acestuia;

c) lipsirea de libertate în cazul închisorii ca pedeapsă este obligatorie şi se întinde pe perioada de timp stabilită prin hotărîrea de condamnare, în timp ce arestarea preventivă este facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare penale.

În Codul de Procedură Penală sunt instituite următoarele măsuri preventive:- obligarea de a nu părăsi localitatea;- obligarea de a nu părăsi ţara;- garanţia personală;- garanţia unei organizaţii;- ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;- transmiterea sub supraveghere a militarului; liberarea provizorie sub control judiciar; liberarea

provizorie pe cauţiune; arestarea la domiciliu; arestarea preventivă.4.2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

În gîndirea juridică din ultimele decenii s-a conturat ca o teorie de necontestat ideia că libertatea persoanei ca drept fundamental şi universal al omului, trebuie garantată de legislaţia oricărui stat. Avînd în vedere că luarea măsurilor preventive are drept efect fie privarea de libertate, fie restrîngerea libertăţii de mişcare, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice care conduc la respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestor măsuri.

Asemenea garanţii sunt prezente în reglementările privind condiţiile în care pot fi dispuse măsurile preventive, organele competente să dispună luarea acestor măsuri, durata şi controlul legalităţii acestora.

Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva bănuitului, învinuitului, legea presupune careva temeiuri legale care sunt enumerate în art. 176 CPP.

Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau după caz instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că:bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul deurmărire penală sau instanţă; să împedice stabilirea adevărului în procesul penal; să săvîrşească alte infracţiuni; pentru asigurarea executării sentinţei.

Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvîrşirei unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privată de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile mai sus enumerate.

109

La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective organul de urmărire penală şi instanţa de judecată va lua în considerare următoarele criterii: caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate; persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului; vîrsta şi starea sănătăţii; ocupaţia lui; situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute; starea lui materială; prezenţa unui loc permanent de trai; alte circumstanţe esenţiale.

În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţie în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală la demersul organului de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea măsurii preventive. în ordonanţa procurorului sau după caz în încheierea instanţei de judecată, se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate.

Ca alternativă a arestării preventive în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii apărării de către instanţă se aplică arestarea la domiciliu liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar.

Copia de pe ordonanţă sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul de atac al acestor hotărîri prevăzute de art. 196 CPP.

Durata măsurilor preventiveObligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara nu poate depăşi 30 de zile şi

după caz poate fi prelungită doar motivat.Prelungirea se dispune de procuror şi fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile.Copia de pe hotărîrea definitivă a procurorului sau a instanţei în cazul măsurii preventive

obligarea de a nu părăsi ţara, se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul, inculpatul sau după caz, organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea provizorie a paşaportului în cazul prevăzut de lege.

Înlocuirea măsurilor preventivePe parcursul procesului penal este posibil să intervină unele împrejurări care impun înlocuirea

măsurii preventive luate iniţial. Potrivit legislaţiei procesual penale, măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă fie mai uşoară fie mai gravă, cînd s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia.

Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe sau cu una mai uşoară dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei.

Revocarea măsurii preventiveMăsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut

temeiurile pentru aplicarea acesteia.Dispunerea revocării măsurii preventive implică repunerea învinuitului, bănuitului, inculpatului

în starea de drept iniţială, fără a mai fi supus vreunei constrîngeri ce ar decurge din măsurile preventive luate, spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul rămîne supus unei constrîngeri prevăzute de noua măsură preventivă.

Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată de judecătorul de instrucţie sau după caz de instanţa de judecată.

În cazul înlocuirii sau revocării reţinerii sau arestării preventive organul respectiv trimite în aceeaşi zi administraţiei locului de detenţie copia de pe hotărîre.

Încetarea măsurilor preventiveComparativ cu luarea, înlocuirea, revocarea măsurilor preventive a căror oportunitate este

apreciată de organele competente, încetarea de drept a măsurilor preventive apare în următoarele situaţii: la expirarea termenilor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea; în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de achitare a persoanei; în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare; măsura preventivă privativă

110

de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.

În cazurile mai sus menţionate administraţia locului de reţinere sau detenţie este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.

În cazul încetării procesului penal sau achitării persoanei la fel şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate, procurorul, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată sunt obligaţi să trimită imediat copiile de pe hotărîrile respective administraţiei locului de detenţie a persoanei arestate pentru executare.

Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal.

Hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

4.3. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara.Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului,

inculpatului de către procuror sau după caz, de instanţa de judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei de a nu părăsi localitatea în care domiciliază permanent sau temporar fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei de a nu se ascunde de procuror sau instanţă de a nu împedica urmărirea penală şi judecarea cauzei de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei şi de a le comunica acestora despre schimbarea domiciliului.

Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului, inculpatului de către procuror sau de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură precum şi în îndeplinirea altor obligaţii prevăzute de lege.

4.4. Garanţia personalăGaranţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere şi-1 iau

în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului inclusiv respectarea ordinei publice şi prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţiilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai mare de 5.

Această măsură preventivă se admite numai în cazul cererii: în scris a garanţiilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.

La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de depozit al procuraturii sau instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 UC.

4.5. Garanţia unei organizaţii.Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne de

încredere pe care şi-1 ia în sensul că prin autoritatea sa şi suma bănească depusă garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,inculpatului, inclusiv respectarea ordinei publice, prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale.

Asumîndu-şi o asemenea garanţie persoana juridică trebuie să depună la contul de depozit al procuraturii sau instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300-500 UC.

Modul de dispunere şi exercitare a garanţiei de către persoanele fizice şi juridice.Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce sau

efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată prin încheiere.Procurorul sau instanţa stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului, învinuitului,

inculpatului îi poate fi aplicată garanţia organizaţiei decide aplicarea unei asemenea măsuri preventive, facîndu-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După acesta garantul susţine solicitarea sa sau o retrage fapt despre care se consemnează în procesul verbal.

Garantul este în drept să renunţe la garanţia asumată în orice moment. în cazul în care renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei noi învinuiri, apariţiei unor circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei, imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia comportamentului respectiv al învinuitului, inculpatului, din cauza plecării în altă localitate sau îmbolnăvirii grave a garantului, precum şi a încetării a persoanei juridice garant, plecării în altă localitate sau trecerea în alte organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie garantului de către organul care a dispus garanţia.Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă:

111

- dacă procurorul sau instanţa a schimbat măsura preventivă din motive care nu sunt legate de comportamentul învinuitului, inculpatului sau a revocat măsura respectivă;

- garantul persoana juridică a pierdut capacitatea juridică şi nu poate asigura garanţia.Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărîrii instanţei,

în cazul în care garantul:1.nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al bănuitului, învinuitului,

inculpatului;1. a refuzat nemotivat la garanţia asumată.Hotărîrea cu privirea la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea garanţiei,

adoptată în modul prevăzut, poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.4.6. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.

În cazul săvîrşirii infracţiunilor în domeniul transportului, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvîrşirea infracţiunii asupra persoanelor poate fi aplicată măsura preventivă - ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.

Această măsură preventivă poate fi aplicată atît ca măsură preventivă principală cît şi complimentară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către instanţă - prin încheiere.

Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijlocului de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare.

4.7. Transmiterea sub supraveghere a militarului, (art. 183 CPPRM)În cazul săvîrşirii infracţiunii de către un militar faţă de el poate fi aplicată măsură preventivă-

transmiterea sub supraveghere a militarului, care consta în transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului, militar în sarcina comandantului unităţii militare, care asigură obligaţia comportării respective şi prezenţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, militar la citare în organul de urmărire penală sau instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.

Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii preventive de trimitere sub supraveghere a militarului, i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul verbal.

Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al Forţelor Armate.

În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii militare.

În cazul comiterii de către militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute de art.176 alin.1 CPP, adică există suficienţi termeni pentru aplicarea altor măsuri preventive, comandantul imediat informează procurorul sau după caz, instanţa care a aplicat această măsură.

Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului militar, care nu au executat aceste obligaţii poartă răspundere conform Statutului disciplinar al Forţelor Armate.

4.8. Transmiterea sub supraveghere a minorului (art. 184 CPPRM).Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către

unul din părinţi, tutore curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul unităţii de învăţămînt speciale unde învaţă minorul de a asigura prezentarea acestuia, cînd va fi citat la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi de a contracara acţiunile de a se ascunde a împiedică la stabilirea adevărului, de a săvîrşi alte infracţiuni.

Pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului procurorul sau instanţa vor solicita de la autoritatea tutelară informaţii despre, persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub supraveghere pentru a se convinge că această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa o încheiere, de aplicare a acesteia.

Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor mai sus nominalizate, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se consemnează în procesul verbal.

Dacă persoana căreia ia fost transmis sub supraveghere minorului şi-a încălcat obligaţiile, ia poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau după caz, de către instanţa unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 UC. Hotărîrea de aplicare a amenzii judiciare în condiţii prezentului aliniat poate fi atacată cu recurs.

112

4.9. Arestarea preventivă (art. 185 CPPRM)Arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate, prin care organul competent (instanţa de

judecată) dispune deţinerea bănuitului, învinuitului sau inculpatului pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau judecăţii.

Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi condiţiile prevăzute şi anume: în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire penală sau instanţa; să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni; bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul R.Moldova; bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat; bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa.

Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută-de la momentul executării hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. în termenul ţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:

1. a fost reţinută şi arestată preventiv;2. a fost sub arest la domiciliu;3. s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a

instanţei, pentru expertiza în condiţiile de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

Ţinerea persoanei sub arest în faza de urmărire penală pînă la trimiterea cauzei în judecată nu poate depăşi 30 zile cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data cînd procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, cînd arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.

În cazuri excepţionale în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunei şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1. Pînă la 6 luni, dacă persoana învinuită de săvîrşirea infracţiunii pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare.

2. Pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 ani de închisoare sau detenţie pe viaţă.

În cazul învinuiţilor minori durata arestării preventive nu poate depăşi 30 zile.În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, procurorul

nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.

Situaţia în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, face ca termenul de arestare să decurgă de la momentul prezentării persoanei la instanţa care a emis hotărîrea.

La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive judecătorul de instrucţie sau, după caz instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.

După trimiterea cauzei în judecată toate demersurile cu privire la arestarea preventivă se soluţionează de către instanţă care judecă cauza.

Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a se prelungi arestarea preventivă peste termen indicat-în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţămîntului Procurorul General sau al adjuncţilor lui.

Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

Obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie a persoanelor reţinute sau arestate (art. 187 C.P.P.).

Administraţia instituţiei de detenţie a persoanelor reţinute sau arestate este obligată: să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţie şi ajutor necesar; să asigure persoanele deţinute accesul la asistenţă medicală independentă; să înmîneze în aceiaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor; să asigure înregistrarea plîngerilor şi cererilor persoanelor deţinute; să trimită, în aceiaşi zi, plîngerile şi aste cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără

113

ale supune controlului şi cenzurii; să întocmească un proces verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă la instanţă; să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul reprezentantul său legal, mediatorul în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor; să asigure educarea persoanei deţinute la organul urmării penale sau instanţă la timpul indicat al acesteia; să asigure la cererea organului urmării penale sau a instanţei, posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii; în baza hotărîrilor organului urmării penale sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin regimului de deţinere stabilit prin lege; cu 7 zile pînă la expirarea termenului de deţinere a persoanei să informeze despre aceasta organul respectiv; să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărîrea judecătorului, precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător. La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, termenul şi timpul eliberării.

4.10.Arestarea la domiciliu (art. 188 CPPRM)Arestarea la domiciliu este o măsură preventivă care constă în izolarea bănuitului, învinuitului,

inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.Arestarea la domiciliu se aplică persoanelor care se învinuiesc de comiterea unei infracţiuni

uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Faţă de persoanele care au depăşit vîrsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vîrsta pînă la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave.

Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în modul prevăzut în art. 185,186 adică ca şi la arestarea preventivă, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau alte împrejurări.

Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe restricţii:- interzicerea de a ieşi din locuinţă;- limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării

altor mijloace de comunicare;- interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:- de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta

permanent;- de a răspunde la semnalele de control sau de a le omite semnalele telefonice de

control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.

Termenul, modelul de aplicare de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă.

În caz de nerespectare de către bănuit, învinuit, inculpat a restricţiilor şi obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu sau la demersul procurorului.

4.11.Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute şi pe cauţiune.Liberarea provizorie reprezintă o măsură procesuală suprivativă de libertate care înlocuieşte

arestarea preventivă şi se dispune de către organele judiciare competente în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului şi executarea pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare.

Liberarea provizorie prezintă următoarele trăsături caracteristice:a) are un caracter accesoriu faţă de măsura arestării preventive, deoarece pentru luarea ei este

necesară în mod prealabil, arestarea preventivă a infractorului;b) este provizorie deoarece poate fi revocată atunci cînd cel liberat nu îndeplineşte sau încalcă

obligaţiile impuse la liberarea sa;c) se acordă numai la cere, ceia ce înseamnă că nu se poate acorda din oficiu;d) este facultativă deoarece acordarea ei este lăsată la aprecierea organului competent;e) este un beneficiu recunoscut de lege persoanei arestate ceea ce înseamnă că presupune

existenţa unei arestări legale în executare;f) are caracter subiectiv, deoarece se admite după verificarea condiţiilor ce privesc persoana

reţinută, dacă se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana arestată şi

114

obligaţiile ce se impun la liberare;g) este o garanţie avînd ca efect doar o încetare temporară a privării de libertate, condiţionat de

îndeplinirea unor condiţii impuse de liberare.Modalităţile liberării provizorii sunt reglementate de art. 191, 192 CPP care prevăd că persoana

arestată poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute (art. 191).Judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată poate acorda liberarea provizorie sub

control judiciar a persoanei arestate preventiv reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă precum şi a infracţiunilor săvîrşite cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.

În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune va încerca să influenţeze martorii sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă.

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1. să nu părăsească localitatea unde i se are domiciliu decît în condiţiile stabilite de către judecătorul de instrucţie sau după caz de către instanţă;

2. să comunice organele de urmărire penală sau după caz instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu;

3. să nu meargă în locuri anumite stabilite;4. să se prezinte la organele de urmărire penală sau după caz la instanţa de judecată ori de cîte

ori este citată;5. să nu intre în legătură cu anumite persoane;6. să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;7. să nu conducă autovehicole, să nu exercite o profesie de natura aceluia de care s-a folosit la

săvîrşirea infracţiunii.Controlul asupra respectării de către bănuit, învinuit, inculpat liberat provizoriu revine în

sarcina organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte acesta.Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat total sau parţial pentru

motivele întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute (art. 192).În cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea

stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvîrşită o infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 ani închisoare, persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi aplicată liberarea provizorie pe cauţiune.

Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul are anticedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.

În perioada liberării provizorii pe cauţiune persoana este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii prevăzute de art. 191 alin. 3.

Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la 300 la 100000 UC, în dependenţă de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.

Revocarea liberării provizoriiLa descoperirea faptelor şi circumstanţelor care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii

de liberare şi care împiedică liberarea provizorie, la fel şi în cazul cînd învinuitul, inculpatul cu rea credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă infracţiune cu intenţie, liberarea provizorie poate fi revocată.

În cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive. Revocarea se poate dispune şi în lipsa învinuitului, inculpatului cînd aceste fără motive temeinice nu se prezintă la chemarea făcută de organele competente.

Restituirea cauţiunii.Cauţiunea se restituie în cazul în care:

115

- se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute de lege, adică se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie; judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că numai există temeiuri care au justificat măsura arestării preventive;

- se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea acesteia;

- instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărîre definitivă o pedeapsă.Cauţiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii din considerente că învinuitul

inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă infracţiune cu intenţie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau după caz de instanţă. Hotărîrea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.

§5. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÂNGEREÎn scopul asigurării ordinei stabilite de Legea procesual penală privind urmărirea penală,

judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sînt în drept de a aplica faţă de bănuit, învinuit, inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi: obligarea de a se prezenta; aducerea silită; suspendarea provizorie din funcţie; măsuri asigurătorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune; măsuri asigurătorii în vederea garantării executării pedepsei şi amenzii.

Organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să aplice faţă de partea vătămată, martor precum şi faţă de alte persoane participante la proces în cazurile prevăzute de lege, următoarele măsuri de constrîngere: obligarea de a se prezenta; aducerea silită; amenda judiciară (se aplică doar de instanţă).

Cu alte cuvinte prin alte măsuri procesuale de constrîngere se înţeleg acele măsuri care se aplică de către organele de urmărire penală, procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţă faţă de bănuit, învinuit, inculpat, partea vătămată, martor precum şi faţă de alte persoane participante la proces în scopul asigurării ordinii stabilit privind urmărirea penală, asigurării desfăşurării normale a procesului penal, reparării prejudiciului cauzat de infracţiune.

5.1. Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă.Pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal, în cazurile în care aplicarea

măsurilor preventive faţă de bănui, învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre aceasta. în obligarea în scris neapărat se indică consecinţele nerespectării acesteia.

Această măsură procesuală de constrîngere poate fi aplicată la fel faţă de partea vătămată martor, precum şi de la alte persoane participante la proces, pentru asigurarea prezentării lor la desfăşurarea procesului penal.

5.2. Aducerea silită.Prin aducerea silită se înţelege aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la

instanţă în cazul în care aceasta fiind citată în modul stabilit de lege nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul de urmărire penală sau instanţa, la fel care se eschivează de la primirea citaţiei, se ascunde de organul de urmărire penală sau instanţa, nu are loc permanent de trai.

Aducerea silită se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberată de organul de urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată, care este pusă în executare de către organele de poliţie.

Persoanele nu pot fi supuse aducerii silite în timpul nopţii, afară de cazurile care nu suferă amînare.

Nu pot fi supuşi aducerii silite minorii pînă la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat.

5.3. Suspendarea provizorie din funcţie (art. 200 CPP).Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată impusă

învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public.

Suspendarea provizorie din funcţie o decide judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată în baza demersului motivat depus de către procuror.

Copia încheierii privind suspendarea provizorie din funcţie se trimite imediat pentru executare administraţiei la locul de lucru al învinuitului, inculpatului. Din momentul primirii copiei persoana indicată va fi înlăturată sau nu va fi admisă în cîmpul muncii. în cazul în care persoana

116

responsabilă de executarea acestei măsuri procesuale nu îndeplineşte hotărîrea judecătorească respectivă judecătorul de instrucţie sau instanţă pot aplica o amendă judiciară.

Persoanei suspendate provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada de timp pentru care persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de măsură procesuală de constrîngere se ia în calcul în vechimea generală a muncii.

Această măsură procesuală de constrîngere poate fi revocată de către judecătorul de instrucţie, sau după caz de către instanţă la cererea părţilor în proces dacă dispare necesitatea aplicării unei asemenea măsuri.

5.4.Amenda judiciară (art. 201 CPPRM)5.4.1.Amenda judiciară - sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecatăAmenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care

a comis o abatere în cursul procesului penal.Pentru abaterile comise în faza de urmărire penală, amenda judiciară se aplică de către

judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către instanţă

de judecată, iar încheierea privind aplicarea amenzei se include în procesul verbal al şedinţei de judecată.Aplicarea amenzei judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta constituie

infracţiune.Se supun amenzei judiciare următoarele abateri:- neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a minorilor luate de către

preşedintele şedinţei, adică încălcarea ordinei şedinţei de judecată de către inculpat, procuror, avocat, partea vătămată ş.a. (art. 324);

- neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită; neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului, apărătorului legal citaţi organul urmăririi penale sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă, care nu au informat imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa lor este necesară; tergiversarea de către expert, interpret, traducător a executării însărcinărilor primite;

- neluarea de către conducătorul instituţiei în care urmează să fie efectuată o expertiză a măsurilor pentru efectuarea acesteia; neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la organul competent a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

- nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă; alte abateri pentru care legislaţia prevede amendă judiciară, încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzei judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţă ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată, iar cea a instanţei de judecată privind aplicarea amenzei judiciare poate fi atacată o dată cu sentinţa în modul prevăzut de lege.

5.4.2.Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului şi garantarea executării pedepsei amenzii.Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real care constau în indisponibilizarea

anumitor bunuri mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzei.

Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilitate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a se înstrăina, ori dreptul de folosinţă în unele cazuri (de ex. în situaţiile în care bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu).

Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei.

Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzi se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Măsurile asigurătorii se vor dispune, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:a)să existe o pagubă materială;b)paguba să fie produsă prin infracţiune;c) să existe un proces penal cu privire la infracţiune;d)să existe parte civilă.Măsurile asigurătorii pot fi luate de către organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de

judecată la cererea părţilor pe parcursul procesului penal.

117

Măsurile asigurătorii pot fi aduse la îndeplinire de către un cerc mai larg de organe de cît cele care pot dispune luarea acestor măsuri. Astfel măsura asiguratorie poate fi luată de către: procuror, organul de urmărire penală, executorul judecătoresc ş.a.

5.5. Punerea sub sechestru.Sechestru propriu-zis reprezintă măsura asiguratorie care constă în indisponibilizarea anumitor

bunuri mobile aparţinînd învinuitului, inculpatului ori părţii civilmente responsabile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putîtnd recurge în caz de necesitate şi la experţi.

Din această prevedere legală, rezultă că instituirea sechestrului presupune efectuarea următoarelor operaţiuni:

a)identificarea, constînd în individualizarea şi enumerarea bunurilor sechestrate;b)evaluarea, constînd în stabilirea valorii bunurilor, fie pe bază de acte, fie prin folosirea

experţilor;c) declararea că sechestrarea bunurilor care formează obiectul măsurii asigurătorii, în total sau

în parte.După momentul sechestrării bunurilor mobile pot apărea următoarele situaţii (în funcţie de

cum apreciază organul competent pericolul înstrăinării bunurilor):a)bunurile sechestrate, nesigilate rămîn în posesia celui împotriva căruia sa luat măsura, acesta

avînd obligaţia de a nu le întrăina sau substitui;b)bunurile sechestrate, sigilate, rămîn în posesia celui împotriva căruia s- a luat măsura, acesta

avînd obligaţia de a nu le înstrăina sau substituie;c) bunurile sechestrate se ridică şi se încredinţează spre păstrare altor

persoane unităţi de profil.5.5.1.Bunurile care pot fi puse sub sechestru

Sub sechestru pot fi puse bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea.

Se pun sub sechestru bunurile ce constituie cota parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietate comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobîndită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.

Nu pot fi supuse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sunt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi supuse ulterior confiscării.

Nu pot fi supuse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu excepţia acelei cote-părţi dobîndite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată fără a se aduce prejudiciu activităţii economice.

5.5.2.Temeiurile de punere sub sechestru.Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire penală cu

autorizaţia judecătorului de instrucţie sau încheierii instanţei de judecată. Procurorul din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul de instrucţie prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe suficiente pentru confirmarea presupunerilor întemeiate că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile le pot tăinui, deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru săvîrşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a acestora.

Dacă există dubii în privinţa prezentării benevole a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de instrucţie, sau instanţa concomitent cu autorizaţia sechestrului autorizează şi percheziţia.

În caz de delict flagrant şi cazuri ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală poate pune sub sechestru bunurile în baza ordonanţei proprii, comunicînd obligatoriu despre aceasta judecătorului de instrucţie nu mai tîrziu de 24 ore. Primind informaţia respectivă judecătorul de instrucţie verifică

118

legalitatea acţiunii, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia dispunînd scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.

5.5.3.Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru.Valoarea bunurilor puse sub sechestru, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile. Costul

bunurilor se determină conform preţurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient.

Cota parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determină luînd în vedere gradul de participare a bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor la săvîrşirea infracţiunii.

5.5.4.Modul de executare a hotărîrii de punere sub sechestru.Reprezentantul organului de urmărire penală înmînează contra semnătură proprietarului copia de

pe ordonanţa sau hotărîrea de punere sub sechestru şi cere predarea lor. în caz de refuz, sechestrarea se efectuează în mod forţat. Dacă se presupune că bunurile au fost tăinuite, organul de urmărire penală este în drept de a efectua percheziţia.

Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărîrea instanţei de judecată, la terminarea cauzei penale se efectuează de către executorul judecătoresc.

Despre punerea bunurilor sub sechestru se întocmeşte un proces verbal conform prevederilor art. 260-261 CPP, iar executorul judecătoresc - lista de inventariere.

În procesul verbal se enumera toate bunurile materiale, numărul, greutatea, materialul şi semnele individuale. Copia procesului verbal contra semnătură se înmînează proprietarului, în lipsa unui membru adult a familiei, al executivei, administraţiei publice locale în cazul persoanei juridice- reprezentantului administraţiei.

În procesul verbal la fel se mai indică care bunuri au fost ridicate şi care lăsate la păstrare. Bunurile puse sub sechestru de obicei se ridică, cu excepţia celor de dimensiuni mari şi imobilelor.

Metalele şi pietrele preţioase, perlele, valuta străină, bonurile şi hîrtiile de valoare, obligaţiile se transmit pentru păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele mari de bani se depun la conturi depozitare ale instanţei, celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de către organul respectiv, sau se transmit la păstrare reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale.Celelalte bunuri care au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului.

Sechestrul poate fi supus contestării, însă plîngerea sau recursul nu suspendă executarea acestei acţiuni.

Bunurile se scot de sub sechestru în cazul dispariţiei necesităţii de a le menţine sub sechestru, prin hotărîrea organului de urmărire penală, instanţei.Organul de urmărire penală, instanţa sunt în drept de a menţine sechestru asupra bunurilor timp de o lună după încetarea procesului, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea ei potrivit cererii persoanei interesate să ceară repararea prejudiciului material.

5.6. Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal.Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal include în sine:a) păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală;b) confidenţialitatea urmăririi penale;c) apărarea secretului de stat în procesul penal;d) păstrarea secretului comercial şi a altui secret ocrotit prin lege. Păstrarea dosarelor penale şi

a materialelor de urmărire se realizează de către organe diferite, care sunt obligate să creeze condiţii speciale de păstrare a dosarelor şi materialelor excluzînd denotarea lor. pierderea, nimicirea, etc.

Astfel, dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor judecătoreşti care au indicat cauza în prima instanţă.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sunt înaintate în instanţa judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală ce conţin secret de stat se păstrează în arhivele instituţiilor menţionate mai sus în condiţii speciale prevăzute de lege.

Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de lege se decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele instanţei la care se păstrează acesteia , cu respectarea prevederilor codului de procedură penală.

Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale.

119

În cazul necesităţii de a păstra confidenţialitatea persoana care efectuează urmărirea penală, previne despre aceasta şi ia o declaraţie în scris că au fost preveniţi despre răspunderea penală pe care o vor purta conform art. 315 CP pe martori, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă, apărător, expert, specialist, interpret, traducător şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, are aceleaşi consecinţe.

Participanţii la procesul penal care conţine date a secretului comercial, secretul de stat sau alt secret ocrotit prin lege pot cere examinarea datelor în cauză în şedinţa de judecată închisă.

Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cauzei în cauzele legate de informaţie ce constituie secret de stat, comercial sau alt secret ocrotit prin lege se încredinţează numai persoanelor ce au dat în scris declaraţie de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgare se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.

Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret de stat, comercial sau alt secret ocrotit prin lege, au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date.

5.7. Măsuri de protecţie şi măsuri de înlăturare a condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sau a altor încălcări de legislaţie.

Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sunt anunţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

Cererea privind protecţia persoanelor menţionate mai sus se înaintează şi se soluţionează de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asumarea atribuţiei prin Legea privind protecţia de Stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal.

Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii în cursul urmăririi penale judecării cauzei cu obligaţia de a le stabili organele de urmărire penală.

În cazul descoperirii de către organul de urmărire penală a unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvîrşirea infracţiune, el este obligat de a sesiza organele respective sau persoanele cu funcţia de răspundere cu privirea la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii. în cazul descoperirii de către organul de urmărire penală a cazurilor de încălcare a legislaţiei sau drepturilor omului, el la fel sesizează organele de stat respective în privinţa acestor încălcări.

În decurs de o lună după sesizare, organele respective vor lua măsurile necesare, iar rezultatele se vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauză şi organului care a trimis sesizarea.

La rîndul ei, instanţa de judecată, constituind în procesul de judecată fapte de încălcare a legislaţiei şi a drepturilor omului, odată cu emiterea hotărîrii emite o încheiere prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului, iar instanţa se informează în termen de o lună despre măsurile primite asupra faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

Subiecte de discuţie: Dați noţiunea măsurilor procesuale de constrângere? Care este scopul măsurilor procesuale de constrângere? Expuneți sistemul măsurilor procesuale de constrângere? Explicați noțiunea de reţinere în procesul penal? În ce constau măsurile preventive? Care sunt alte măsuri procesuale de constrângere?

120

Exemplu de test:1. Arestarea preventivă

1.1. Enumeraţi temeiurile, condiţiile şi criteriile complementare ce se i-au în consideraţie la aplicarea arestării preventive1.2. Analizaţi temeiurile încetării de drept a arestării preventive1.3.Determinaţi particularităţile arestării preventive a inculpatului2. Punerea sub sechestru a bunurilor în procesul penal2.1.Descrieţi scopul şi temeiurile punerii sub sechestru a bunurilor în procesul penal2.2.Clasificarea bunurilor care pot fi puse sub sechestru2.3.Apreciaţi importanţa diferitor proceduri şi temeiuri de scoatere a bunurilor de sub sechestru.3. Aducerea silită3.1.Enumeraţi condiţiile şi scopul dispunerii aducerii silite3.2.Analizaţi cazurile cînd nu se admite aplicarea aducerii silite.3.3.Determinaţi particularităţile măsurii aducerii silite în raport cu măsura reţinerii4. Reţinerea bănuitului4.1.Descrieţi condiţiile şi temeiurile reţinerii persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii4.2.Comparaţi procedura reţinerii bănuitului cu procedura reţinerii învinuitului.4.3.Apreciaţi importanţa reglementării temeiurilor de eliberare a persoanei reţinute.5. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute.5.1.Definiţi condiţiile liberării provizorii pe cauţiune a persoanei deţinute.5.2.Comparaţi temeiurile revocării liberării provizorii pe cauţiune cu temeiurile generale de revocare a măsurilor preventive .5.3.Determină particularităţile procedurii de soluţionare a cererii de liberare provizorie pe cauţiune.

Cazuri practice:1)În legătură cu aplicarea amnistiei faţă de învinuit procurorul a încetat urmărirea penală privind infracţiunea de furt. Prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale procurorul a dispus scoaterea de sub sechestru a bunurilor învinuitului, aplicat în legătură cu acţiunea civilă înaintată de către partea civilă.

Partea civilă s-a adresat procurorului cu o cerere solicitând menţinerea în continuare a sechestrului asupra averii învinuitului pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune. Procurorul a respins această cerere, motivând că partea civilă este în drept să se adreseze în ordinea procedurii civile cu o asemenea cerere în instanţa de judecatăEste legală cererea părţii civile?Sunt legale acţiunile procurorului privind scoaterea bunurilor de sub sechestru?Care este procedura atacării hotărârii procurorului despre respingerea cererii părţii civile?

Învinuitul “I” este arestat preventiv pentru o durată de 30 de zile de către judecătorul de instrucţie la demersul procurorului.

Enumeraţi modalităţile de eliberare din starea de arest?Descrieţi organul şi actul procedural prin care se eliberează din starea de arest preventiv în fiecare modalitate aparte?

2)Bănuitul “X” a fost reţinut pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin. (1) art. 187 CP (jaf) pe data de 10 februarie ora 1100 . În decurs de 72 ore procurorul a înaintat demers judecătorului de instrucţie privind aplicarea arestării bănuitului în cauză. Judecătorul de instrucţie a emis un mandat de arestare preventivă.

Care este durata maximă a arestării preventive a bănuitului?La ce dată şi oră expiră termenul de arest preventiv a bănuitului?Ce acţiuni sau hotărâri trebuie sau pot fi întreprinse de către procuror la expirarea termenului aplicării măsurii preventive aplicate bănuitului?

121

3)Efectuând urmărirea în cauza penală privind infracţiunea de şantaj alin. 1 art. 189 CP, care se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu închisoare până la 4 ani, procurorul a constatat necesitatea ascultării convorbirilor telefonice între bănuit şi victimă. Astfel, a emis o ordonanţă, transmiţând-o instituţiei de telefonie cu stabilirea termenului de 1 lună pentru ascultarea convorbirilor.

a. Care sunt condiţiile legale de recepţionare a convorbirilor telefonice?b. Daţi apreciere acţiunilor procurorului?

4)Învinuitul Ciobanu este arestat preventiv pentru o durată de 30 de zile de către judecătorul de instrucţie la demersul procurorului. Indicaţi: 1) modalităţile de eliberare din starea de arest; 2) descrieţi organul şi actul procedural prin care se eliberează din starea de arest preventiv în fiecare modalitate aparte.

Literatură juridică:1. Berger V., Jurisprudenţa CEDO, IRDO, Bucureşti, 1998. 2. Dicţionar explicativ al limbii române. - Chişinău, Litera, 19993. Dongoroz V., Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942.4. Duculescu V., Protecţia juridică adrepturilor omului, Bucureşti, Lumina- lex, 1998.5. Dvoracek Maria V., Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.6. Bulai C., Bocăneţ St., „Condiţiile procesuale pentru luarea măsurilor de siguranţă a obligării la tratament medical şi a internării medicale”,

„Revista Română deDrept”, nr. 10/1971.7. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul, Drept procesual penal, Cartier juridic, 2005.8. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ, E. Erjiu. Codul de procedură penală.

Comentariu, Cartier juridic. 20059. I.Vîzdoga, D.Roman, A.Donciu, D.Ioniță,V.Rotaru Ghid practic pentru investigarea infracțiunilor de trafic de persoane, Chișinău 2013.10. L.Gorceag, S.Sîrbu, D.Ioniță, V.Cazacov Suport de curs-Intervenția eficientă a poliției la cazurile de violență în familie, Chișinău 2013.11. Mateuţ Gh., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti , 1999.12. Mole Nuala, Harby Catarina, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene

pentru Drepturile Omului, Chişinău, 2003.13. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.14. Nictoreanu Gh., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. – Bucureşti, 1996.15. Власова Н. А., Досудебное производство в Уголовном процессе, Moscova, 2000.

122

TEMA 7. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII, MĂSURI DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE

§1. Confidenţialitatea urmăririi penale şi modalităţile asigurării acesteia.§2. Măsurile de protecţie a persoanei în legătură cu desfăşurarea măsurile procesului penal.§3. Măsurile de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sau la alte încălcări a legislaţiei.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească secretul urmăririi penale, secretul de stat şi secretul ocrotit de lege;- să aprecieze importanţa măsurilor de păstrare a confidenţialităţii în pocesul penal;- să clasifice măsurile de protecţie,- să caracterizeze procedura aplicării măsurilor de protecţie;- să estimeze importanţa stabilirii cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

§1. CONFIDENŢIALITATEA URMĂRIRII PENALE ŞI MODALITĂŢILE ASIGURĂRII ACESTEIA

1.1. Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală Dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor judecătoreşti care au judecat cauza în primă instanţă. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sînt înaintate în instanţa judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în arhivele instituţiilor menţionate în alin.(1) şi (2) art.211 CPPRM, în condiţii speciale prevăzute de legislaţia în vigoare. Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de prezentul articol se decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele instanţei la care se păstrează acestea, cu respectarea prevederilor capitolul I titlul VI. Confidenţialitatea urmăririi penale Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale. Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind urmărirea penală. Aceste persoane vor da     o declaraţie în scris că au fost prevenite despre răspunderea pe care o vor purta conform art.315 din Codul penal. Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art.315 din Codul penal. Apărarea secretului de stat în procesul penal În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat se întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte acte normative. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivînd prin necesitatea păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicaţie care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective. Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt conducătorului organului de stat care dispune de această informaţie dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de urmărire penală sau instanţă. Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cazului în cauzele legate de informaţia ce constituie secret de stat se încredinţează numai persoanelor care au dat în scris declaraţie de nedivulgare a unor asemenea

123

informaţii. Declaraţia de nedivulgare se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.

Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane cărora, în conformitate cu normele de procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act sau comunicate în alt mod date ce constituie secret de stat vor da în prealabil în scris o declaraţie de nedivulgare a acestor date. În cazul în care apărătorul sau un alt reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel de declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar celelalte persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat. Declaraţia de nedivulgare de la persoanele menţionate în prezentul alineat se ia de către persoana care efectuează urmărirea penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal respectiv. Obligaţia de nedivulgare asumată de către participanţii la proces nu îi împiedică să ceară examinarea datelor ce constituie secret de stat în şedinţă de judecată închisă.Păstrarea secretului comercial şi a altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată    În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret comercial sau a altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată se întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul comercial şi de alte acte normative.    În cursul procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspîndite fără necesitate informaţii ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată.    Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date care constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe, motivînd prin necesitatea păstrării secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de la persoana care solicită informaţii o explicaţie în scris care ar confirma necesitatea furnizării datelor menţionate. Funcţionarul public, angajatul întreprinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată comunică acest fapt conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de urmărire penală sau instanţă. Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată, la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.    §2. MĂSURILE DE PROTECŢIE A PERSOANEI ÎN LEGĂTURĂ CU DESFĂŞURAREA MĂSURILE PROCESULUI PENAL

Obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la procs şi a altor persoane

Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sînt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

Cererea privind protecţia persoanelor menţionate la alin.(1) art.215 se înaintează şi se soluţionează de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asemenea atribuţii prin Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal.Măsuri de protecţie aplicate victimelor violenţei în familie

Cererea victimei violenţei în familie adresată, în cursul procesului penal, organului de urmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată privind ameninţările cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunului ori alte acte ilegale va fi examinată de instanţa de judecată, care este obligată să ia măsuri de asigurare a protecţiei victimei faţă de bănuit, învinuit, inculpat membru de familie prin emiterea unei ordonanţe de protecţie.

În cazul depunerii cererii la organul de urmărire penală sau la procuror, aceştia vor înainta imediat, printr-un demers, cererea în instanţa de judecată pentru a fi examinată.

Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi protecţie victimei, aplicînd bănuitului, învinuitului, inculpatului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

124

a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, indiferent de dreptul de proprietate asupra bunurilor; b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea victimei; c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea; d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;e) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;f) obligarea de a face un examen medical privind starea psihică şi dependenţa de droguri/alcool şi, dacă există avizul medical care confirmă dependenţa de droguri/alcool, de a face un tratament medical forţat de alcoolism/narcomanie;g) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;h) interzicerea de a păstra şi purta armă.

Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni. Termenul măsurilor de protecţie poate fi prelungit de instanţă la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.

Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului afacerilor interne şi organului de asistenţă socială de la locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a victimei.

Încheierea judecătorului privind aplicarea sau prelungirea ordonanţei de protecţie este executorie imediat, cu drept de recurs în instanţa ierarhic superioară.

§3. MĂSURILE DE LICHIDARE A CAUZELOR ŞI CONDIŢIILOR CE AU CONTRIBUIT LA SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNII SAU LA ALTE ÎNCĂLCĂRI A LEGISLAŢIEI

     Stabilirea cauzelor şi condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii. Sesizarea făcută de organul de urmărire penală în cauza penală Dacă organul de urmărire penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, acesta este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.    Dacă, în procesul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat respective în privinţa acestor încălcări. În termen de cel mult o lună, pe baza sesizării, se vor lua măsurile necesare şi rezultatele se vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului care a trimis sesizarea.    Încheierea interlocutorie a instanţei de judecatăInstanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărîrii, emite şi o încheiere interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.    În termen de cel mult o lună, instanţa de judecată va fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

Subiecte de discuţie: Dați apreciere măsurilor de păstrare a confidenţialităţii, măsuri de protecţie şi alte măsuri

procedurale. În ce constă confidenţialitatea urmăririi penale şi care sunt modalităţile asigurării acesteia? Care sunt măsurile de protecţie a persoanei în legătură cu desfăşurarea măsurile procesului

penal? Expuneți care sunt măsurile de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la

săvîrşirea infracţiunii sau la alte încălcări a legislaţiei.

125

Exemplu de test:1. Inviolabilitatea persoanei1.1.Definiţi conceptul de limitare a libertăţii şi indicaţi condiţiile în care limitarea libertăţii în cadrul procesului penal este considerată legală.1.2.Stabiliţi legătura între obligaţia de a anunţa imediat persoana reţinută despre drepturile sale şi motivele reţinerii cu principiul asigurării dreptului la apărare.1.3.Consideraţi oportună stabilirea termenului 72 de ore de reţinere a persoanei bănuite? De ce? Dacă consideraţi că trebuie aduse unele modificări în privinţa termenului de reţinere care ar fi ele şi de ce? 2. Procedura privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală2.1.Indicaţi măsurile procesuale de constrîngere care se aplică cu autorizarea judecătorului de instrucţie.2.2.Determinaţi modul de contestare a încheierilor judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive a prelungirii duratei ei şi a aplicării sau refuzului aplicării liberării provizorii.2.3.Comparaţi controlul Judiciar al măsurilor operative de investigaţie cu procedura plîngerilor împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi a organului care exercită activitate operativă de investigaţii.

Cazuri practice:1)În cauza penală privind infracţiunea prevăzută de alin. 2 art. 186 CP (furtul) sunt învinuiţi cetăţenii Gâlcu, Efremov şi Bogdan. În cadrul efectuării urmăririi s-a constatat că cetăţeanul Bogdan a comis infracţiunea de furt fiind constrâns de Gîlcu şi Efremov.

Ce hotărâre va adopta organul de urmărire? Argumentaţi!

2)În cadrul efectuării urmăririi penale în cauza despre învinuirea cetăţeanului Boicu de comitere a infracţiunii prevăzute de alin. 1 art. 152 CP (vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii) s-a constatat că acţiunile lui Boicu au fost determinate de atacul din partea victimei Gheorghieş care îi punea în pericol sănătatea. În această situaţie procurorul a constatat că a fost o legitimă apărare.

Ce acţiuni vor fi întreprinse şi ce hotărâre poate fi adoptată?

3)În cauza penală privind săvîrşirea unui act de şantaj ,conform art.189 alin.1 CP, care se pedepseşte cu închisoarea pînă la 4 ani, ofiţerul de urmărire penală a anexat la materialele cauzei înregistrarea convorbirilor telefonice a victimei cu bănuitul, efectuată pe cale operativă pînă la pornirea procesului penal. Avocatul învinuitului a contestat legalitatea anexării acestor investigări în calitate de probă, motivînd că nu este suficient acordul victimei de a fi ascultat telefonul, dar trebuie şi cu autorizaţia judecătorului de instrucţiune.a)În ce condiţii rezultatele activităţii operative pot fi folosite în calitate de probe?b)Care este deosebirea dintre interceptarea convorbirilor telefonice ca acţiune de investigaţie operativă şi interceptarea comunicărilor ca acţiune procesuală penală?c)Apreciaţi legalitatea acţiunii organului de urmărire penală.

Literatură juridică:1. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.2. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.3. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Bucureşti,1997.4. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali explicativ – practic. –Bucureşti, 1997. 5. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.6. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.7. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.8. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.9. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.10. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.

126

TEMA 8. CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL§1. Noţiunea şi scopul acţiunii civile în procesului penal.§2. Elementele şi condiţiile acţiunii civile în procesului penal.§3. Examinarea acţiunii civile în procesul penal.§4. Cheltuielile judiciare.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească elementele acţiunii civile în procesului penal;- să caracterizeze modul de înaintare ţi examinare a acţiunii civile în procesului penal;- să descrie repartizarea cheltuielilor judiciare.

§1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENALPotrivit sistemului nostru de drept, categoria juridică de răspundere legală cuprinde atît

răspunderea penală, cît şi răspunderea civilă.Repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune se face potrivit dispoziţiilor legii civile.Dacă prejudiciul cauzat este urmarea unei infracţiuni, atunci odată cu dreptul la acţiunea

penală se naşte şi un drept la acţiunea civilă.Dreptul persoanei vătămate prin infracţiune de a cere dezdăunarea printr-o acţiune în justiţie ia

naştere din momentul producerii pagubei în patrimoniul său. O astfel de acţiune poartă denumirea de acţiune civilă. Rezultă deci că acţiunea civilă, ca instituţie de drept procesual penal este instrumentul juridic, prin intermediul căruia o persoană fizică sau juridică cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau după caz, le-a fost adusă o daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrsirea acesteia solicită repararea acestuia în cadrul procesului penal.

Din punct de vedere procesual, acţiunea civilă este - în mod obişnuit - o instituţie de drept procesual civil. Numai în situaţia în care paguba a fost generată de o faptă interzisă de legea penală, acţiunea civilă este reglementată şi de legea procesual penală. Prin urmare, dacă procesul penal are ca obiect şi scop tragerea la răspundere penală a persoanelor, care au săvîrşit infracţiuni, acţiunii civile îi revine sarcina de a trage la răspundere civilă atît persoana care a cauzat direct paguba bănuitul, învinuitul sau inculpatul-cît şi faţă de persoana care poate fi responsabilă de acţiunile bănuitului, învinuitului sau inculpatului, această persoană poartă denumirea de persoană responsabilă civilmente.

Dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal.

Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.

§2. ELEMENTELE ŞI CONDIŢIILE ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESULUI PENAL2.1. Obiectul acţiunii civile în procesul penal.

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea le răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.

Concret tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente se realizează prin constituirea persoanei vătămate în calitate de parte civilă în baza cererii scrise.

Persoana fizică sau juridică, care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte civilă şi ei i se încredinţează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute de art.62 CPP.

În dispoziţiile Codului de procedură penală (art.219 alin.2) se arată expres că persoanele fizice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea penală pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubirea prin:

1) Restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierduteori nimicite în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală;2) Compensarea cheltuielilor

pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;3)Compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală; 4) Repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale, în legătură cu repararea prejudiciului moral se poate menţiona că acesta constituie unul dintre cele mai complexe şi contraversate probleme din practica judecătorească.

127

La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de judecată ia în consideraţie:

a) suferinţele fizice ale victimei - victima unei agresiuni, care a fost înjunghiată, care a necesitat intervenţie chirurgicală, intervenţie în spital, şi ulterior tratament şi concediu medical cu suferinţe fizice şi totodată, traume psihice, are dreptul la despăgubiri (materiale) morale ce trebuie evaluate de către instanţă în raport cu intensitatea şi durata suferinţelor ce i s-au cauzat. Soţul victimei unei infracţiuni în urma căreia acesta şi-a pierdut viaţa are dreptul la daune morale al căror cuantum se apreciază în raport cu suferinţele psihice cauzate prin infracţiune părţii civile;

b) suferinţe psihice provocate de decesul rudelor apropiatec) prejudiciul agrement sau estetic - în cazul oamenilor de creaţie care au suferit

în prejudiciu estetic ori un dezechilibru psihic ce atrage o reducere a capacităţii de muncă, precum şi al persoanelor desfigurate, cărora li este penibil să apară la spectacole sau în alte locuri publice, inculpatul ar putea fi obligat la despăgubiri băneşti pentru procurarea unor mijloace care să compenseze într-o oarecare măsură beneficiile de care cei vătămaţi sunt lipsiţi;

d) pierderea speranţei în viaţă - în urma unui accident o persoană suferă leziuni ce-i cauzează infermitate care o împiedică să se deplaseze fără însoţitor, această situaţie constituie o daună ce-şi poate găsi expresia într-un echivalent bănesc material, necesar pentru a i se crea condiţii deviaţă pe cît posibil asemănătoare cu cel dinaintea accidentului;

e) pierderea onoarei prin defăimare

2.2. Condiţiile (reparării) exercitării acţiunii civile.Instrumentînd o cauză penală şi după ce partea vătămată şi-a exprimat opţiunea de a participa în

procesul penal în calitate de parte civilă, organul de urmărire penală trebuie să verifice dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul unui proces penal, astfel:

- prejudiciul material, moral sau dauna adusă reputaţiei profesionale să decauzată nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală;

- să existe o manifestare de voinţă a persoanei fizice sau juridice;- între fapta interzisă de legea penală şi prejudiciul cauzat şi care necesită a

fi reparat să existe o legătură de cauzalitate;- prejudiciul trebuie să fie cert;- prejudiciul să nu fi fost reparat.

În situaţia în care prin săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală s-a produs un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, ia naştere, în mod normal un raport de conflict civil.

§3. EXAMINAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL3.1. Subiecţii acţiunii civile.

Subiectul activ al acţiunii civile - este persoană în dauna căreia a fost produs prejudiciul material sau moral. Această persoană fizică sau juridică, exercitînd acţiunea civilă în cadrul procesului penal, capătă calitatea de parte civilă. Aşadar, subiect activ al acţiunii civile în cadrul procesului penal este partea civilă.

Subiecţii activi ai părţii civile pot fi şi reprezentanţii părţii civile reprezentanţii legali ai părţii civile şi succesorii părţii civile.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sînt bănuitul, învinuitul şi inculpatul şi persoana care poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.

Pot apărea ca subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal şi reprezentanţii părţii civilmente responsabile cum ar fi avocaţii şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv, prin procură. în calitate de reprezentant al persoanei juridice, recunoscută ca parte civilmente responsabilă se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.

Partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată pînă la un reprezentant.

128

3.2.Înaintarea, retragerea şi judecarea acţiunii civile.Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii scrise a părţii civile sau a

reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti.

Cererea trebuie să cuprindă: cauza penală în procedura căreia urmează să fie înaintată acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire.

Partea civilă poate retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai tîrziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei.Retragerea acţiunii civile, impune încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă. Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese ocrotite de lege.Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii se efectuează de către instanţa de competenţă căreia este cauza penală.

§4. CHELTUIELILE JUDICIAREDesfăşurarea procesului penal generează efectuarea unor cheltuieli pentru îndeplinirea actelor de

procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile apărătorilor ş.a. Toate aceste cheltuieli cad în sarcina participanţilor la procesul penal (organele judiciare, părţi sau alte persoane). Mărimea şi întinderea acestor cheltuieli deferă de la cauză la cauză. Toate aceste cheltuieli făcute potrivit legii şi efectuate în cursul procesului penal se numesc -cheltuieli judiciare. Potrivit art.227 C.P.P. cheltuielile judiciare sînt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Cheltuielile judiciare cuprind sumele: plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate reprezentanţilor lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali - din sumele alocate de stat în modul prevăzut de legea procedurii penale, - adică cheltuielile lor efectuate în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în instanţă; cheltuielile de cazare; salariu mediu pentru toate perioada de participare n procesul penal; cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei; cheltuielile pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte; care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţii juridice; cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei; cheltuieli în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.

Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate.Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate să păstreze salariul

mediu pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal, asistentul procedural interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au participat în procesul penal la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.

Tot odată expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor care le aparţin şi care au fost utilizate pentru exercitarea însărcinării respective.

Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile cînd le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu.

Cheltuielile suportate de participanţii la procesul penal vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărîri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.

Conform art.229 C.P.P. - cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul statului.

Subiecte de discuţie: Dați noţiunea acţiunii civile în procesului penal? Care este scopul acţiunii civile în procesului penal? Care sunt elementele şi condiţiile acţiunii civile în procesului penal? Expuneți, în ce constă examinarea acţiunii civile în procesul penal? Cu sunt appreciate cheltuielile judiciare?

129

Cazuri practice:1)Învinuitul I. după ce a luat cunoştinţă de toate materialele dosarului a înaintat un demers privind micşorarea sumei acţiunii civile cu 50% datorită faptului că furtul din magazin l-a săvârşit împreună cu cet.X, care este dat în căutare şi o parte din lucrurile furate se află la X.

a. Cum trebuie să procedeze procurorul.b. Cine şi în ce condiţii va rezolva acţiunea civilă înaintată în procesul penal?

2)D-lui Ciobanu i-a fost cauzat un prejudiciu material şi moral prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală. Indicaţi ce acţiuni va putea întreprinde Ciobanu pentru repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală.

Exemplu de test:1. Inviolabilitatea proprietăţii1.1.Descrieţi sumar mijloacele procesuale prin intermediul cărora persoana poate fi privată de proprietate.1.2.Stabiliţi legătura între mijloacele de drept procesual penal şi alte ramuri în privinţa reglementării inviolabilităţii proprietăţii în procesul penal. 1.3.Consideraţi oportună includerea regulii inviolabilităţii proprietăţii cu statut de principiu în procesul penal.2. Acţiunea civilă în procesul penal2.1.Descrieţi procesul de înaintare şi judecare a acţiunii civile.2.2.Stabiliţi trăsăturile esenţiale ale acţiunii civile în procesul penal.2.3.Consideraţi benefică prevederea legală privind recuperarea prejudiciului moral cauzat prin infracţiune?

Literatură juridică:11. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.12. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.13. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Bucureşti,1997.14. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali explicativ – practic. –Bucureşti, 1997. 15. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.16. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.17. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.18. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.19. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.20. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.

130

TEMA 9. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTELE PROCEDURALE COMUNE§1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea termenelor procedurale.§2. Calcularea termenelor procedurale şi termenelor materiale.§3. Acte considerate ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis.§4. Citarea şi comunicarea actelor procedurale.§5. Cereri şi demersuri în procesul penal.§6. Modificările, erorile şi omisiunile în actele procedurale. §7. Nulitatea actelor procedurale.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească termenele procedurale;- să clasifice termenele procedurale;- să calculeze termenele procedurale;- să caracterizeze actele procedurale comune;- să întocmească cereri şi demersuri;- să stabilească modul de corectare a erorilor sau omisiunilor vădite.- să estimeze importanţa aprecierii nulităţii actelor procedurale.

§1. NOŢIUNEA, IMPORTANŢA ŞI CLASIFICAREA TERMENELOR PROCEDURALE Potrivit alin. (1) al art. 230 din C.Proc.Pen., termene în procesul penal sunt intervale de timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale. După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul căruia actul sa se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini actul. Termenul operează deci asupra unui drept, a unei facultăţi sau îndatoriri a subiecţilor procesuali, pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel, conform alin. (2) al art.230 din C.Proc.Pen., în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste termen. În ce priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndeplinirea acestora poate avea loc oricând. Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut de lege, expirarea lui impune încetarea efectului acestei măsuri (alin. (3) al art.230 din C.Proc.Pen.).Dacă legea nu prevede durata unei măsuri, aceasta se menţine în procesul penal până când nu apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acestei măsuri. Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţii. La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, luând în consideraţie termenele prevăzute de lege ori în lipsa unor asemenea reglementări, pot fixa anumite termene sau un termen mai mic.

Termenele stabilite de lege se numesc termene legale, iar cele fixate de organe poartă denumirea de termene judiciare. În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii. Dilatorii (din latină dilator - care amână) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea anumitor activităţi procesuale. Deci termenul dilatoriu reprezintă un impediment pentru efectuarea unui act sau pentru îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui, respectiv înainte de expirarea lui. El amână efectuarea actului până la expirarea termenului. în acest fel, termenele dilatorii au menirea de a asigura părţii timp suficient pentru o anumită activitate procesuală prin oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul lor anumite acte. Dilatorii sunt, de exemplu, termenele prevăzute de art. 466 din C.Proc.Pen., după expirarea cărora hotărârile se pun în executare; termenul de 1 an prevăzut de art. 511 din C.Proc.Pen., după care procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere penală. Termenele dilatorii se mai numesc prohibitive, întrucât ele apar ca obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale.

131

Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act. Termenul peremptoriu (din latină peremptorius, a, um - definit, anulator, hotărâtor) obligă la îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui. Neîndeplinirea actului înăuntrul termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului. Din această cauză, termenele peremptorii se mai numesc imperative. Peremptorii sunt, de pildă, termenele de 3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni de atacare cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata măsurilor procesuale de constrângere, durata sechestrării corespondenţei sau durata interceptării comunicărilor. Termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă înăuntrul căreia se recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat' Termenul orânduitor, în caz de neobservare, nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate atrage sancţiuni disciplinare pentru personalul oficial, când se constată''neglijenţa. Deseori prin lege nu este arătat expres caracterul peremptoriu (imperativ) sau orânduitor (de recomandare) al termenului, fapt care conduce la diterite interpretări privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orânduitor rămâne la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, dacă prin lege nu este prevăzută expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din dreptul procesual şi declararea actului procedural ca tardiv. Astfel, în opinia noastră, orânduitorii sunt următoarele termene: de 24 de ore pentru confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform alin. (3) al art. 274 din C.Proc.Pen.; de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art. 282 din C.proc.pen.; de 3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art. 296 din C.Proc.Pen. După modul de exprimare sunt termene cu determinare relativa şi determinarea absolută. Limitele determinate relativ în timp nu sunt termene în sens tehnic, întrucât nu sunt predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate Ia aprecierea organului judiciar. Astfel de limitări se exprimă prin formulele: "imediat" (art. 11, 295 din C.Proc.Pen.); "fără întârziere" (art. 308 din C.Proc.Pen.); "rezonabil" (art. 19,20, 135, 259 din C.Proc.Pen.); "de urgenţă" (art. 20, 290 din C.Proc.Pen.). Prin aceste expresii se impune accelerarea ritmului procesual. Termenele cu determinarea absolută sunt termene cu indicaţii cronometrice (pe ore, zile, luni sau ani) ori determinate prin anumite formule cum sunt: "până la terminarea cercetării judiciare în prima instanţă" (art. 309 din C.Proc.Pen.); "de la pornirea procesului penal până la terminarea cercetării judecătoreşti" (alin. (1) al art. 221 din C.Proc.Pen.); "până la începerea cercetării judecătoreşti" (alin. (6) al art. 504 din C.Proc.Pen.). După interesul ocrotit şi finalitatea pentru care au fost impuse termenele pot ti: a) substanţiale; b) procedurale. Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe când termenele substanţiale privesc proteguirea unor drepturi sau interese extra-procesuale, în situaţiile care atrag restrângerea sau privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese. De regulă, termenele substanţiale (materiale) sunt prevăzute de Codul penal (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală, art. 60; termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, art. 91; termenele prescripţiei executării sentinţei de condamnare, art. 97 şi altele), dar în mod excepţional Codul de procedură penală prevede anumite termene substanţiale (termenele măsurilor preventive, termenul reţinerii).

§2. CALCULAREA TERMENELOR PROCEDURALE ŞI TERMENELOR MATERIALE Potrivit legii procesuale, termenele se calculează pe ore, zile, luni şi ani. Ca excepţie, în cazurile prevăzute de art. 447 din C.Proc.Pen., termenul este calculat în minute. La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel (alin. (2) al art. 231 din C.Proc.Pen.). Prin urmare, termenele au un moment iniţial, de începere, (aquo - de la care), un moment final, de împlinire (ad quem - până la care) şi o durată. Orice termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat curgerea, în actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu, sentinţă, decizie) se indică ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă anumite termene procedurale sau, după caz, substanţiale. Pentru cazuri expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial, de la care începe să curgă termenul (de exemplu: "din momentul privării de libertate", art. 166 din C.Proc.Pen.; "din momentul primirii", art. 209 din C.Proc.Pen.; "de la intrarea în vigoare", art. 210 din C.Proc.Pen.; "din momentul anunţării", art. 70 din C.Proc.Pen.; "de la înmânarea copiei", art. 402 din C.Proc.Pen.; "de la data începerii executării", art. 404 din C.Proc.Pen.).

132

Potrivit alin. (3) al art. 231 din C.Proc.Pen., la calcularea termenelor procedurale pe ore sau pe zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care aceasta se împlineşte, consacrând astfel sistemul exclusiv sau al unităţilor libere (prima şi ultima zi a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat la începutul şi sfârşitul numărului de zile indicate în lege).De exemplu: un termen de 24 de ore care începe luni la ora 8 şi 30 de minute se împlineşte marţi la ora 10.00; un termen de 48 de ore care începe luni la ora 16 şi 40 de minute se împlineşte miercuri la ora 18.00; un termen de 3 zile care începe vineri se împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele 24:00. Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare a termenelor pe ore sau zile este benefic pentru părţile la proces, în mod special privind calcularea termenelor ata¬cării cu recurs, apel sau plângere. De pildă, titularul dreptului la apel are la dispoziţie circa 16 zile să depună apelul conform art. 402 din C.Proc.Pen, deşi legea prevede termenul de 15 zile. Conform alin. (4) al art. 231 din C.Proc.Pen., este prevăzut sistemul calendaristic unde termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni. De exemplu, termenul de o lună început la 12 februarie expira la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 şi expiră la 20 noiembrie 2004; termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie expiră la 28 (29) februarie, un termen de 2 luni început ia 31 iulie expiră la 30 septembrie. Aşadar, în calculul termenelor procedurale pe luni şi ani, ziua de la care începe să curgă termenul intră în calculul duratei acestui termen, iar ziua în care se sfârşeşte termenul (ziua ce urmează epuizării termenului) nu intră în acest calcul, deci este zi liberă. Potrivit alin. (5) al art. 231 din C.Proc.Pen., dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Zilele nelucrătoare din interiorul termenului nu influenţează asupra modului de calculare. Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale, pentru ele fiind aplicabilă dispoziţia art. 233 din C.Proc.Pen. ce prevede că, la calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestora. La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi, în opinia noastră, inclusiv a termenului reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de libertate a persoanei) se aplică sistemul inclusiv al unităţilor pline. Termenele respective se socotesc curgătoare (de momento ad momentum si de die ad diem). Astfel, termenul reţinerii de 72 de ore care a început sâmbătă la ora 22 şi 25 de minute, expiră marţi la ora 22 şi 25 de minute; un termen de arestare de 10 zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie ora 1.00 expiră pe data de 20 februarie ora 11.00; un termen de arestare a învinuitului de 30 de zile care a început sâmbătă, 31 ianuarie 2004, ora 14.00, expiră duminică, 29 februarie 2004, ora 14.00. În cazul când legea prevede termenul măsurilor preventive în luni (de exemplu, durata arestării şi prelungirea ei, alin. (3), (4) ale art. 186 din C.Proc.Pen.), fiecare lună se consideră de 30 de zile, conform alin. (5) al art. 186 din C.Proc.Pen., pentru a exclude obţinerea rezultatelor diferite la calcularea arestării preventive în luni după regula prevăzută la alin. (4) al art. 231 din C.Proc.Pen.

§3. ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN ŞI RESTABILIREA TERMENULUI OMIS

În general, un act procesual sau procedural este considerat ca făcut în termen dacă este îndeplinit de către participantul la procesul penal înainte de expirarea termenului legal. Cu toate acestea, legea, ţinând seama de anumite împrejurări obiective, a prevăzut situaţii speciale când anumite acte sunt considerate ca făcute în termen, deşi au fost îndeplinite după expirare. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 232 din C.Proc.Pen., actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen, înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de deţinere, a unităţii militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal despre actul primit pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii acrului. Dacă actul procedural a fost trimis printr-o scrisoare nerecomandată, momentul depunerii se determină după ştampila oficiului poştal aplicată cu ocazia repartizării corespondenţei, însă, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, pentru a fi considerat făcut în termen, actul trebuie să sosească la organul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru îndeplinirea lui.

133

În ceea ce priveşte actele procedurale făcute de procuror, se consideră că sunt depuse în termen conform alin. (2) al art. 232 din C.Proc.Pen., dacă data la care au fost trecute în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului. De la această regulă se prevede o excepţie şi anume privind termenul pentru căile de atac. Prin urmare, în cazul atacării hotărârilor judecătoreşti de către procuror, recursul, apelul sau recursul în anulare, deşi se înregistrează în cancelaria procuraturii, momentul depunerii actului se consideră timpul înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective. Potrivit art. 234 din C.Proc.Pen., dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în privinţa persoanei menţionate mai sus, dar nu şi în privinţa altor persoane. Dispoziţiile generale ale legii privind restabilirea termenului omis sunt aplicabile, de regulă, în cazurile termenelor procedurale de atacare a hotărârilor organului de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti. Astfel, în cazurile prevăzute de art. 209, 302, 311, 313, 329, 402-404, 422, 439 din C.Proc.Pen. titularii de a ataca cu plângere, recurs sau apel pot solicita restabilirea termenului omis, invocând motive întemeiate. În cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de pildă, art. 119, 125, 135, 136, 258, 259, 273, 274, 279, 282, 295, 296, 299, 345, 383 din C.Proc.Pen.) de către ofiţerul de urmărire penală, de către procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 234 din C.Proc.Pen.., privind restabilirea termenului, dar este posibilă prelungirea anumitor termene, în funcţie de caz. În cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat (pct 1) din alin. 5 al art. 195 din C.Proc.Pen.).Potrivit alin. (2) al art. 234 refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile Codului de procedură penală la instanţa ierarhic superioară. Astfel, împotriva încheierii judecătorului de instrucţie de respingere a plângerii prevăzute de art. 313 din C.Proc.Pen. introduse cu întârziere se poate face recurs examinat în conformitate cu art. 312 din C.Proc.Pen. la Curtea de Apel. În faza judecării cauzei refuzul instanţei de apel de a restabili termenul de 15 zile omis poate fi atacat prin recurs în conformitate cu art. 420-422 din C.Proc.Pen.Nu orice refuz de restabilire a termenului omis poate fi atacat (de exemplu: în faza urmăririi penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 3 zile omis, prevăzut de art. 302, 311 din C.proc.pen., nu este susceptibil de a fi atacat; refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 15 zile omis, prevăzut de art. 439 din C.Proc.Pen. sau, după caz, de 2 luni prevăzut de art. 422, nu poate fi atacat, având în vedere faptul că recursul este ultima cale ordinară de atac, iar prin căi extraordinare de atac această chestiune nu poate fi examinată).

§4. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE4.1.Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal, alin. (1) al art. 235 din C.Proc.Pen. Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie. De regulă, majoritatea absolută a participanţilor la proces sunt chemaţi prin intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civil-mente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi apărătorul sunt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei reglementate de art. 236-242 din C.Proc.Pen. Procurorul este chemat Ia judecată prin intermediul înştiinţării. Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta (alin. (2) al art. 235 din C.Proc.Pen.). În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art. 201 din C.Proc.Pen. sau aducerii silite conform art. 199 din C.Proc.Pen. Citarea se face, de regulă, după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi până la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform pct. 3) al art. 13 din Legea cu privire la poliţie.

134

Modul de citare conform art. 236 C.Proc.Pen. prevede jcă chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice, în cazul când citarea este făcută prin notă telefonică ori prin mijloace electronice, ea urmează să fie însoţită de măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art. 239, 240 din C.Proc.Pen. Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică. Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citaţie cu cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte, conform citaţiei, în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, alin. (2) al art. 236 din C.Proc.Pen. Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta îa timpul indicat în citaţie. în cazurile care nu suferă amânarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă, fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie. Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea citaţiei (colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul poştal (alin. (3) al art. 236 din C.Proc.Pen.). Angajatul serviciului poştal înmânează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare recomandată.Conform art. 237 din C.Proc.Pen., citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă:1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele legale în caz de neprezentare. Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei urmează a fi certificată cu stampila organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Pornind de la art. 58, 60, 64, 66, 90 din C.Proc.Pen., citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un avocat. Potrivit art. 238 din C.Proc.Pen., persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă). Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat, în caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv. Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia acestora. Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie. Militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia. Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.

Persoanele juridice, când au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se citează la sediul acestora. În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau re-prezentantul desemnat, în cazul urmăririi penale şi al judecării cauzei prin infracţiuni săvârşite de persoane juridice, conform art. 520-523 din C.Proc.Pen. şi art. 239 din C.Proc.Pen., citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces-verbal. În cazul în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective este obligată să înmâneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i semnătura în dovada de primire sau

135

indicând motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înmânează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia. Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa (alin. (1) al art. 240 din C.Proc.Pen.). Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 240 din C.Proc.Pen., citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc. Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certifi-când identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă persoana nu vrea sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal conform art. 242 din C.Proc.Pen. În lipsa persoanelor cărora le este admisă înmânarea sau predarea citaţiei, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Dacă nici pe această cale nu reuşeşte să o înmâneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal conform art. 242 din C C.Proc.Pen. În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionând în proce-sul-verbal datele obţinute (art. 241 din C.Proc.Pen.). Astfel, în procesul-verbal privind imposibilitatea înmânării citaţiei se vor menţiona şi datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau, după caz, imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de către organele de poliţie. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia (alin. (1) al art. 242 din C.Proc.Pen.). Ori de câte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii, se întocmeşte un proces-verbal, acesta va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările arătate la alin. (2) al art. 239, 240, 241 din C.Proc.Pen., care fac imposibilă dovada înmânării sau dovada primirii citaţiei. Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau, după caz, a altei persoane şi procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul-verbal de predare sau afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care confirmă respectarea procedurii citării, în caz contrar, părţile care au lipsit la judecată pot invoca în cererea de apel sau de recurs temeiul prevăzut de pct. 5) din alin. (1) al art. 444 din C.Proc.Pen.

4.2.Comunicarea altor acte procedurale Potrivit art. 243 din C.Proc.Pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor cap. II, titlul VIII al Codului de procedură penală, care reglementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştin-ţează persoanele care participă la procesul penal despre acţiunile procesuale efectuate, hotărârile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.După cum s-a menţionat în literatura de specialitate633, comunicarea poate fi efectuată prin următoarele moduri:a)transmiterea (înmânarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;b)înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale Astfel, pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau verbal, în funcţie de caz, despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare, art. 48 din C.Proc.Pen.; comunicarea părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor, alin. (5) al art. 151 din C.Proc.Pen.; înştiinţarea despre reţinere, art. 173 din C.Proc.Pen.; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat

136

sesizarea despre neînceperea urmăririi penale, alin. (5) al art. 274 din C.Proc.Pen.; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sen¬tinţei redactate, alin. (2) al art. 399 din C.proc.pen.; înmânarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor interesate, art. 285, 286 din C.Proc.Pen.; înmânarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, alin. (1) al art. 399 din C.Proc.Pen.). Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau, după caz, de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate. Când comunicarea acrului procedural se face în interesul persoanei, nu se admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmâna un act, cu excepţia cazului când aceasta se află în detenţie provizorie. Neprezentarea persoanei chemate pentru a lua cunoştinţă de anumite acte sau pentru a i se înmâna în copie hotărârile procesuale nu este sancţionată de lege. Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau, după caz, prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmânează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal, alin. (5) al art. 296 din C.Proc.Pen.). În lipsa comunicării, uneori nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de exemplu, pentru inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei - de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, alin. (2) al art. 402 din C.Proc.Pen.).

§5. CERERI ŞI DEMERSURI ÎN PROCESUL PENAL5.1.Cererea, noţiunea şi formele

Cererea este un act procedural comun, prin care orice persoană interesată se poate adresa ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor pretenţii juridice determinate de faptul săvârşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal. Potrivit alin. (1) al art. 244 din C.Proc.Pen., cererile în procesul penal constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului, cu constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. Necesitatea cererii în procedura penală este impusă de principiul "ne procedat ex officio”. În funcţie de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului, pot fi înaintate diverse forme de cereri:1) plângere (art.263,276,298,313,473 din C.Proc.Pen.);2)denunţ (art. 263 din C.Proc.Pen.); 3)garanţie personală (art. 179 din C.Proc.Pen.); recuzare (art. 346 din C.Proc.Pen.); 5) acţiune civilă(art. 221 din C.Proc.Pen.); 6)tranzacţie de împăcare(alin. (5) al art.226, 276 din C.Proc.Pen.); 7)concluzie orală sau scrisă (art. 378, 381 din C.Proc.Pen.); 8)apel (art. 400 din C.Proc.Pen.); 9)recurs (art. 302, 311, 420, 437, 472 din C.Proc.Pen.); 10) recurs în anulare (art. 452 din C.Proc.Pen.); 11) obiecţie (alin. (6) al art. 336 din C.Proc.Pen.); 12) demers (alin. (2) al art. 244 din C.Proc.Pen.).

5.2. Demersul. Noţiunea şi formele Demersul în esenţă este o formă a cererii înaintată de o persoană oficială sau din partea unui colectiv. Potrivit alin. (2) al art. 244 din C.Proc.Pen., demersurile constituie acte ale orga-nului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale în condiţiile Codului de procedură penală. Astfel, noţiunea de "demers" este determinată doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de urmărire penală) sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea atribuţiilor sale ori pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime, fie pentru obţinerea unui rezultat. Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de urmărire penală sau instanţei. Demersul se înaintează în următoarele forme: 1) ordonanţă; 2) demersul propriu- zis. Demersul se înaintează de către organul de urmărire penală pentru obţinerea autorizării la efectuarea unor acţiuni procesuale (procedee probatorii) fie pentru aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere (de exemplu, examinarea corporală; exhumarea cadavrului; percheziţia; ridicarea de documente ce conţin secret ocrotit de lege; sechestrarea corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi înregistrarea de imagini), în asemenea cazuri, organul de urmărire penală înaintează judecătorului de instrucţie un demers în forma

137

unei ordonanţe. Astfel, art. 304 din C.Proc.Pen. defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca demersuri privind autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală, măsuri de investigaţie operativă. În scopul solicitării aplicării unor măsuri de constrângere (de exemplu arestarea preventivă, suspendarea provizorie din funcţie) se înaintează demers propriu-zis. Organizaţia obştească sau colectivul de muncă înaintează demersuri în intere-sul unor părţi (de exemplu, privind acordarea garanţiei prevăzute de art. 180 din C.proc.pen.).

5.3. Înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor Potrivit art. 245 din C.Proc.Pen., cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea hotărârii. Cererile şi demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată. Cereri şi demersuri pot fi făcute şi până la pornirea procesului penal.Cererea se face, de regulă, în formă scrisă, în cazul când legea nu prevede expres conţinutul cererii, acesta va cuprinde următoarele menţiuni:1) organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată solicitată;2) numele, prenumele şi adresa solicitantului;3) obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);4) motivarea în fapt şi în drept a cererii;5) data şi semnătura solicitantului;6) anexa unor documente sau altor mijloace de probă. Demersul se înaintează de organizaţii numai în formă scrisă. Structura şi conţinutul demersului, în principiu, sunt identice cererii.Procurorul, la judecarea cauzei, poate formula demersuri şi oral, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale în faţa organului de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea urmează să fie audiate în condiţiile legii, iar cererile urmează să fie incluse în procesul-verbal de audiere.Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai târziu de 3 zile de la data primirii lor (alin. (1) al art. 246 din C.Proc.Pen.). În faza judecării cauzei, cererile şi demersurile se examinează, de regulă, imediat. Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele şi procedura prevăzute expres de lege (de exemplu, de alin. (2) al art. 135; alin. (3) al art. 305; alin. (2) al art. 307; alin. (2) al art. 308 din C.Proc.Pen.). Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, dacă acestea se referă la cauza penală respectivă. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 247 din C.Proc.Pen., cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces. În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori a colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţa solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată cu privire la respingerea cererii sau demersului pot fi atacate în cazurile şi modul prevăzute expres de lege (alin. (2) al art. 247 din C.Proc.Pen.). De regulă, hotărârile prin care se respinge o cerere'nu sunt susceptibile de a fi atacate, solicitantul având dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele etape ale procesului, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute expres de lege. Astfel, poate fi atacat refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul (alin. (2) al art. 265 din C.Proc.Pen.); refuzul judecătorului de instrucţie privind cererea de liberare provizorie (art. 311 din C.Proc.Pen.); refuzul procurorului de a satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii preventive a garanţiei (subpct b) al pct. 1) din alin. (2) al art. 313 din C.Proc.Pen.). Demersurile organului de urmărire penală (procurorului) înaintate în faza urmăririi penale se examinează şi se soluţionează în condiţiile prevăzute de art 304-308 din C.Proc.Pen. Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge o cerere sau un demers se anexează la dosar.

138

În cazurile când legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte urmează a fi înmânate solicitanţilor.

§6. MODIFICĂRILE, ERORILE ŞI OMISIUNILE ÎN ACTELE ROCEDURALE6.1.Modificări în actele procedurale

Pentru a feri actele procedurale constatatoare de intervenţii de natură să le altereze conţinutul, legea prevede expres cum pot fi modificate aceste acte.Conform art. 248 din C.Proc.Pen., orice modificare (adăugare, corectare, suprimare) făcută în cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cei care l-au semnat. În literatura de specialitate s-a menţionat că se procedează Ia modificări în actul procedural numai atunci când cu ocazia întocmirii unor acte procedurale se poate constata că din conţinutul lor lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau că unele din acestea sunt consemnate greşit ori au fost trecute constatări, date, menţiuni ce nu au fost voite sau nu corespund cu activitatea procesuală desfăşurată ori cu realitatea. Instituţia modificării în actele procedurale este aplicabilă în cazurile când nu este necesară reîntocmirea actului procedural. Astfel, instituirea acestei proceduri, simplă şi rapidă, de modificare a actelor procedurale cu defecte de conţinut, care nu necesită operaţiuni procedurale complicate, necesită timp îndelungat pentru efectuarea lor şi nici nu atrage intervenţia altor organe şi subiecţi procedurali, corespunde şi serveşte principiului celerităţii şi rapidităţii procesului penal şi înlesneşte exercitarea drepturilor şi facultăţilor organelor şi subiecţilor procesuali. Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile (alin. (2) al art. 248 din C.Proc.Pen.). Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări (alin. (3) al art. 248 din C.Proc.Pen.). Astfel, în procesul-verbal de audiere a unor participanţi urmează a fi barate toate spaţiile nescrise în prezenţa persoanei audiate. Dacă necesităţile efectuării unor modificări apar după întocmirea actului procedural, se procedează, după caz, potrivit art. 249,250 din C.Proc.Pen.

6.2. Corectarea erorilor materiale Uneori, cu ocazia redactării actelor procedurale, se pot strecura unele erori materiale.

Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea greşită în actele procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei cifre etc.,cu excepţia erorilor de conţinut. Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii, certitudinea ei fiind manifestă, nefiind necesară dovedirea prin administrarea de probe sau stabilirea ei ca urmare a unor deliberări şi ca urmare a unei convingeri (de exemplu, indicarea unui text de lege decât cel cuvenit în dispozitivul hotărârii privitor la calificarea faptei constituie o eroare materială evidentă). Instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui, prenumelui şi altor date biografice ale condamnatului, de asemenea, greşelile în scris şi aritmetice, precum şi să corecteze tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la privaţiune de libertate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit ca un sinonim neprevăzut de lege. Potrivit art. 249 din C.Proc.Pen., erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu. Existenţa erorii poate ti constatată şi de un alt organ judiciar decât cel care a întocmit actul; îndepărtarea erorii nu poate fi însă efectuată decât de organul care a întocmit actul procedural care conţine eroarea. Organul care a constatat existenţa erorii va sesiza organul care a întocmit actul, pentru a proceda Ia îndreptarea erorii. De regulă, îndreptarea erorilor materiale se face fără chemarea părţilor, cu condiţia ca organul care procedează la îndreptarea unei erori să aprecieze că pentru a efectua această corectare este necesară ascultarea părţilor. Conform alin. (2) al art. 249 din C.Proc.Pen., la corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii. Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat (alin. (3) al art. 249 din C.Proc.Pen.).

6.2.Înlăturarea unor omisiuni vădite Potrivit art. 250 din C.Proc.Pen., în cazul în care organul de urmărire penală (procurorul), judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a ridicării măsurilor asigurătorii,

139

precum şi a altor măsuri, ca urmare a unei omisiuni vădite, va proceda la înlăturarea acestora în ordinea prevăzută de art. 249 din C.Proc.Pen. Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială, întrucât nu presupune consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural, ci absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de către organul judiciar a unor aspecte legate da rezolvarea cauzei. Astfel, procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale se va referi şi la chestiunile arătate de alin. (6) al art. 285 din C.Proc.Pen., iar instanţa de judecată se va referi în dispozitivul sentinţei la chestiunile arătate la pct. 4) şi 5) din alin. (1) al art. 395; pct. 3) şi 4) ale art.396 din C.Proc.Pen. Instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la art. 416 din C.Proc.Pen. Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmânării actului procedural redactat ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti. După cum s-a menţionat în practica judecătorească, pot fi înlăturate următoarele omisiuni privind:a) anularea măsurii preventive când condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă;b) anularea măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori neaplicării confiscării acestei măsuri nu au fost anulate;c) includerea detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;d) includerea pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe, dacă includerea nu a fost efectuată;e) soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;f) determinarea mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;g) soluţionarea chestiunilor cu privire ia soarta copiilor condamnatului, care au rămas fără supraveghere etc. La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate să dea explicaţii. Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi alte persoane interesate pot folosi calea apelului sau, după caz, a recursului în condiţiile legii, fapt care nu împiedică instanţa de fond să înlăture in termenul prevăzut de art. 402 din C.proc.pen. omisiunile vădite, potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 249,250 din C.Proc.Pen. în acest sens s-a menţionat că, deşi omisiunile vădite din hotărârile judecătoreşti pot fi reparate pe calea recursului, procedura înlăturării reglementate expres este mai operativă, scutită de noi cheltuieli şi deci mai echitabilă pentru cei interesaţi.

§7. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE7.1.Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor

Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut instituţia nulităţilor prin dispoziţii speciale (art. 325) care atrag casarea sentinţei sub denumirea "încălcarea esenţială a legii de procedură penală". Noul Cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor sub aspect general ( art. 251), precum şi sub aspect special (art. 94; alin. (2) al art. 255; 427, 444; pct. 2) din alin. (1) al art. 453 din C.Proc.Pen.). Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine în general atunci când un act procedural s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege. Nulitatea are ca efect ineficienta actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul nu produce efectele acrului valid, fiind lipsit de forţa juridică conform regulii "guard nuttum est, nulliîm producit effectumm ". Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a justiţiei represive. Astfel, în primul rând, ea asigură respectarea regulii de bază a legalităţii procesuale; fără prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile procesuale ar fi simple recomandări. Prin aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea procesului penal, având astfel şi un caracter de garanţie procedurală. Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din conţinutul procesului penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sunt presupuse sau dovedite ca vătămătoare pentru înfăptuirea justiţiei penale. Nulităţile pot fi clasificate având în vedere diferite criterii, cum sunt modul de exprimare în norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele şi altele:

140

a)Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; cele dintâi sunt prevăzute de lege, cele din urmă decurg din reglementarea generală (de exemplu, din alin. (3) al art. 251 din C.proc.pen.);b) Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricând, în tot cursul procesului penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, care trebuie să facă dovada unei vătămăric)Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat sau numai o parte din acesta.

7.2. Caracteristica condiţiilor nulităţii Potrivit alin. (1) al art. 251 din C.Proc.Pen., încălcarea prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act. Prin urmare, nu orice încălcare a prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar numai încălcările esenţiale (de exemplu, neînmâna-rea ordonanţei sau încheierii de aplicare a unei măsuri preventive, potrivit alin. (3) al art. 177 din C.Proc.Pen., nu duce la nulitatea acestor acte procedurale, având în vedere faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea sau poate ataca aplicarea acestei măsuri; în acelaşi sens, în cazul când învinuitul n-a luat cunoştinţă de materialele dosarului conform art. 293 din C.Proc.Pen. sau nu i s-a înmânat copia rechizitoriului conform art. 297 din C.Proc.Pen.., nu putem considera nul rechizitoriul, învinuitul având posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi să primească copia rechizitoriului în cadrul şedinţei preliminare la numirea cauzei spre judecare conform alin. (6) al art. 351 din C.Proc.Pen.). Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a constata nulitatea, aceasta se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art. 251 alin. 2 din C.Proc.Pen. sau de către părţile interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi prin intermediul cererii, plângerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, indicându-se o excepţie din nulitate, în căile de atac, nulitatea poate fi invocată ca motiv de apel, temei de recurs (art. 427,444 din C.Proc.Pen.) sau temei de recurs în anulare (pct. 2) din alin. (1) al art. 453 din C.Proc.Pen.). Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa cărora se invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condiţiile privind nulitatea şi sa dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori, după caz, refacerea actului fără anularea acestuia. Procurorul în faza urmăririi penale, conform art. 52 din C.Proc.Pen, controlând legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează ordonanţele şi procese-verbale ilegale sau restituie dosarele pebale organului de urmărire penală cu indicaţii în scris privind refacerea anumitor acte procedurale. încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului procedural (alin. (2) al art. 251 din C.Proc.Pen). Prin dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se au în vedere reglementările arătate la art. 36-39,41-46 din C.Proc.Pen.Această sintagmă se referă numai la competenţă după materie a instanţelor de judecată şi calitatea persoanei. Prin urmare, încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală prevăzută de art. 266-270 nu constituie caz de nulitate absolută, pornind de la dispoziţiile art. 271,272 din C.Proc.Pen.,care stabilesc valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de urmărire penală.

Subiecte de discuţii: Noţiunea, importanţa şi clasificarea termenelor procedurale Calcularea termenelor procedurale şi termenelor materiale Acte considerate ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis Citarea şi comunicarea actelor procedurale Cereri şi demersuri în procesul penal Modificările, erorile şi omisiunile în actele procedurale. Nulitatea actelor procedurale

Exemplu de test:1. Desfăşurarea procesului penal în termeni rezonabili1.1.Descrieţi criteriile de apreciere a desfăşurării procesului penal în termeni rezonabili.

141

1.2.Analizaţi cazurile în care urmărirea penală şi judecata trebuie să aibă loc de urgenţă şi în mod preferenţial.Ar trebui să fie prevăzute şi alte cazuri sau vreunul din cele prevăzute să fie exclus din această categorie? De ce?1.3.Consideraţi oportună reducerea pedepsei inculpatului ca remediu al încălcării dreptului acestuia la soluţionarea cauzei în termeni rezonabili?2. Acţiunile procesuale 2.1.Descrieţi procedura prezentării spre recunoaştere şi cercetării la faţa locului.2.2.Stabiliţi condiţiile de efectuare a ridicării de obiecte şi documente.2.3.Consideraţi că actualele prevederi referitoare la percheziţia sînt în conformitate cu normele internaţionale? 3. Punerea sub învinuire3.1.Descrieţi temeiurile şi procedura punerii sub învinuire.3.2.Determinaţi particularităţile diverselor modalităţi de modificare a învinuirii3.3.Apreciaţi importanţa punerii sub învinuire şi înaintării acuzării pentru organele de urmărire şi pentru cel învinuit.

Cazuri practice:1)Cetăţenii Constantinov şi Grosu sunt bănuiţi în comiterea infracţiunii prevăzute de art. 187 alin. 2 Cod penal (Jaful). În legătură cu acest fapt, la 10 noiembrie 2003, ei au fost recunoscuţi ca bănuiţi prin ordonanţa organului de urmărire penală. La 1 martie 2004 procurorul a emis o ordonanţă de punere sub învinuire, iar la 5 martie 2004 a înaintat acuzarea. La audiere ambii învinuiţi au negat vinovăţia prezentând anumite probe care demonstrează „alibi”. Procurorul analizând materialele dosarului penal, totuşi, a concluzionat că există probe suficiente care demonstrează vinovăţia cet. Constantinov şi Grosu şi în legătură cu aceasta a întocmit rechizitorul înaintând cauza în instanţă. În şedinţa preliminară, judecătorul, examinând dosarul a ajuns la concluzia că probele prezentate de acuzare nu demonstrează vinovăţia şi a propus procurorului de a retrage dosarul din instanţă şi a prezentat probe suplimentare. Procurorul a renunţat de a retrage dosarul declarând că la cercetarea judecătorească se va prezenta un martor care va declara despre faptul infracţiunii. Judecata a avut loc la 2 şi 3 aprilie în cadrul căreia a fost audiat martorul Botnaru care a declarat că a văzut cum inculpaţii au sustras bunurile.

Instanţa a pronunţat sentinţa de condamnare care a fost atacată doar de inculpatul Constantinov, Instanţa examinând dosarul a respins apelul lui Constantinov ca nefondat. În acelaşi moment instanţa de apel a depistat unele erori în privinţa cet. Grosu care are antecedente penale nestinse şi a comis o nouă infracţiune. În legătură cu aceasta instanţa de apel a casat sentinţa parţial şi a modificat pedeapsa lui Grosu de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare.

Depistaţi erorile comise în cadrul procesului. 2)Cetăţenii Boris şi Vlaicu au fost reţinuţi în flagrant la 20 ianuarie ca bănuiţi în momentul când au încercat să sustragă portmoneul cetăţeanului Bulgacu, care se deplasa în troleibusul Nr. 24. Persoanele bănuite în infracţiunea prevăzute de art. 192, alin.2 al Codului Penal au fost deţinute în comisariatul de poliţie al sectorului Râşcani, iar la 21 ianuarie procurorul s-a adresat cu demers privind arestarea preventivă. În cauza penală a fost înaintată acţiunea civilă a cetăţeanului Bulgacu în sumă de 200 de lei pe care bănuiţii nu o recunosc. La examinarea demersului procurorului apărătorul a înaintat o cerere de liberare provizorie sub cauţiune care a fost acceptată iar persoanelor liberate indicându-li-se că până la 22 ianuarie să depună suma de 300 unităţi convenţionale la contul instanţei de judecată.

Pe parcursul urmăririi s-a constatat : comportamentul lui Boriz provoacă dubii privind starea sa de responsabilitate. În legătură cu aceasta ofiţerul de urmărire a numit o expertiză psihiatrică care a fost efectuată de către medicul Coşcodan, expert -psihiatru la spitalul Clinic de Psihiatrie. După întocmirea raportului ofiţerul de urmărire a constatat că raportul nu este suficient de clar şi a numit o contraexpertiză efectuată de către expertul psihiatru Cocîrlă. Ambii experţi au constatat că Boriz este responsabil.

La examinarea cauzei în instanţă s-a constatat că este necesară efectuarea unei expertize suplimentare deoarece concluziile ambilor experţi nu sunt întemeiate şi există îndoieli în privinţa

142

lor. Expertiza suplimentară a fost efectuată de către Pascaru, care a constatat starea de iresponsabilitate a cetăţeanului Boriz. În legătură cu aceasta instanţa a pronunţat o sentinţă de achitare în privinţa cetăţeanului Boriz, iar pe Vlaicu condamnându-l la 4 ani privaţiune de libertate. Vlaicu a atacat sentinţa. Instanţa de Apel, examinând cauza a constatat că în privinţa lui Vlaicu nu au fost depistate erori, dar prima instanţă incorect l-a achitat pe Boriz. În legătură cu aceasta a casat sentinţa integral.

Depistaţi erorile comise pe parcursul procesului.

3)Cetăţenii Gromov şi Borodin au fost reţinuţi ca bănuiţi la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 188, alin.2 Cod Penal (Tâlhăria).Urmărirea a fost efectuată de către ofiţerii de urmărire penală din cadrul Departamentului de combatere a crimelor organizate al Ministerului Afacerilor Interne.

În cadrul urmăririi penale au fost efectuate acţiuni procesuale la care au participat învinuiţii. Una din acţiuni a fost expertiza psihiatrică a cetăţeanului Borodin. În urma expertizei s-a constatat starea de iresponsabilitate a învinuitului. În legătură cu aceasta ofiţerul de urmărire penală a suspendat cauza penală printr-o ordonanţă. Procurorul considerând că medicii legişti care au efectuat expertiza nu au prezentat concluzii întemeiate şi a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, a numit o expertiză suplimentară, efectuarea căreia a pus-o în sarcina aceluiaşi grup de experţi. Expertiza a constatat că Borodin este responsabil, acest fapt permiţând de a întocmi rechizitoriul şi a transmite cauza în instanţa de judecată. La judecarea cauzei în fond instanţa a depistat unele erori la efectuarea urmăririi. Erorile ţineau de raportul de expertiză care nu era semnat de toţi experţii care au participat la efectuarea expertizei. În acest sens instanţa a propus procurorului de a renunţa la proba dată (raportul de expertiză).

Examinând cauza instanţa a depistat de asemenea şi calificarea incorectă. Astfel s-a constatat că actul de tâlhărie a fost săvârşit cu vătămarea gravă a integrităţii corporale. În legătură cu acest fapt, instanţa din oficiu a recalificat faptele inculpaţilor în articolul 188, al.3 CP, pronunţând sentinţa şi condamnându-l pe Gromov la 11 ani şi pe Borodin la 12 ani închisoare.

În apelul său, Borodin solicită micşorarea pedepsei. Instanţa de apel respinge apelul lui Borodin ca nefondat în acelaşi moment analizând dosarul a constata că instanţa de fond nu a individualizat corect pedeapsa faţă de Gromov, care era organizatorul, dar nu a declarat apel. În acest sens instanţa de apel a modificat pedeapsa în privinţa lui Gromov, condamnându-l la 13 ani închisoare.

Depistaţi erorile comise pe parcursul procesului şi pronunţaţi-vă asupra acestora.

4)Cetăţenii Bodiul, Casian şi Pârcălab au fost reţinuţi la 12 februarie 2004 ora 2300 ca bănuiţi în comiterea infracţiunii prevăzute de art. 190 alin. 2 Cod penal (Escrocheria). La 13 februarie ora 1900 în prezenţa apărătorului bănuiţilor li s-a adus la cunoştinţă procesul-verbal de reţinere, iar la orele 11 a fost anunţat procurorul. La 16 februarie orele 900 procurorul a înaintat demers în instanţă privind aplicarea arestului preventiv care a fost admis, iar persoanele arestate pe un termen de 15 zile.

În legătură cu necesitatea audierii unui martor care trebuie protejat, procurorul a emis ordonanţa privind audierea prin aplicarea modalităţilor speciale de audiere a martorului. Audierea a fost efectuată de către procuror care se afla într-o încăpere cu martorul, iar în încăperea vecină se aflau bănuiţi şi apărătorii lor.

La 28 martie urmărirea a fost finisată, iar dosarul transmis în instanţă. Instanţa examinând cauza a depistat anumite erori la urmărire. Astfel s-a depistat că nu a

fost efectuată o confruntare între învinuiţi şi este dificil de a constata rolul fiecăruia. În legătură cu aceasta instanţa a propus printr-o încheiere procurorului de a solicita dosarul din instanţă şi a efectua confruntarea.

După efectuarea confruntării dosarul a fost transmis în instanţă, cauza finisându-se cu sentinţa de condamnare.

143

În apelul său inculpatul Bodiul a solicitat micşorarea pedepsei. Instanţa a admis apelul inculpatului Bodiul modificând pedeapsa, depistând însă anumite erori în hotărârea primei instanţe care nu a recunoscut starea de recidivă a lui Bodiul, astfel casând sentinţa şi pronunţând o nouă hotărâre.

Depistaţi erorile comise în cadrul procesului.

Literatură juridică:1. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.2. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.3. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Bucureşti,1997.4. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali explicativ – practic. –Bucureşti, 1997. 5. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.6. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.7. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.8. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.9. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.10. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.11. Neagu Ioan, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2003.12. Boroi Alexandur ş.a. Drept procesual penal, Bucureşti 2001.13. Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001.14. Nistoreanu Gheorghe, Drept procesual penal, Bucureşti, 1995. 15. Apetrei Mihai, Drept procesual penal, Bucureşti, 1998. 16. Mateuț Gheorghe, Drept procesual penal, Iaşi, 1993. 17. Pîntea Alexandru, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003.18. Merejeru Teodor, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003. 19. Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.

144

Partea II. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂTEMA 1.URMĂRIREA PENALĂ

§1. Noţiuni generale privind urmărirea penală.§2. Competenţa organelor de urmărire penală.§3. Sesizarea organului de urmărire penală.§4. Pornirea urmăririi penale.§5. Desfăşurarea urmăririi penale.§6. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească noţiunea urmărirea penală;- să caracterizeze modalitățile de pornirea urmăririi penale;- să clasifice actele de sesizareaa organului de urmărire penală;- să stabilească competenţa organelor de urmărire penală.- să descrie desfăşurarea urmăririi penale;- să determine și să se aprecieze terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată;

§1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ Urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la

identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia.

Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii în cadrul:

1.Ministerului Afacerilor Interne;2.Serviciului Vamal;3.Centrului Naţional Anticorupţiei. Organele de urmărire penală sînt reprezentate de ofiţeri de urmărire penală anume desemnaţi în

cadrul instituţiilor menţionate şi subordonaţi organizaţional conducătorului instituţiei respective. Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub

toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului.În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile legii. În cazul unor cauze complicate sau de mari proporţii, conducătorul organului de urmărire penală, cu încuviinţarea procurorului, dispune efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală. Procurorul poate dispune efectuarea urmăririi penale, în unele cazuri de către mai multor ofiţeri din diferite organe de urmărire penală.

Dispoziţia cu privire la efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se face prin ordonanţă.

Urmărirea penală se efectuează în: - sectorul unde a fost săvîrşită infracţiunea sau, la decizia procurorului- în sectorul unde a fost descoperită infracţiunea ori - unde se află bănuitul, învinuitul sau- majoritatea martorilor. Constatînd că această cauză nu este de competenţa sa sau că urmărirea penală poate fi desfăşurată

mai operativ şi mai complet de către un alt organ de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amînate şi apoi să înainteze cauza procurorului pentru ca acesta să decidă trimiterea ei organului de urmărire penală competent.

Dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost descoperită infracţiunea sau se află domiciliul bănuitului, învinuitului. Procurorul ierarhic superior procurorului care participă la urmărirea penală în cauza respectivă poate dispune, motivat, transmiterea cauzei la un alt sector, în limitele circumscripţiei în care activează.

Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune, motivat, transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru efectuarea unei urmăriri penale mai operative, mai complete şi mai obiective.

Urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil.

145

Termenul rezonabil de urmărire penală într-o cauză concretă se fixează de către procuror prin ordonanţă, în funcţie de complexitatea cauzei şi de comportamentul participanţilor la proces. Termenul de urmărire penală fixat de procuror este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea acestuia.

În cazul în care este necesar a prelungi termenul de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.

§2. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂCompetenţa organului de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne

    Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin ordonanţa procurorului. Competenţa organului de urmărire penală al Serviciului Vamal. Organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor prevăzute în art.248 şi 249 din Codul penal.  Conform art.269 CPPRM organul de urmărire penală al Centrului Naţional Anticorupţie efectuează urmărirea penală în privinţa infracţiunilor prevăzute la art.243, 279 şi 324–335 din Codul penal al RM. Organul de urmărire penală al Centrului Naţional Anticorupţie efectuează, sub conducerea procurorului, urmărirea penală în privinţa infracţiunilor date în competenţa sa, indiferent de calitatea subiectului acestora, cu excepţia infracţiunilor şi persoanelor prevăzute la art.270 alin. (1) pct. 1) lit. a) şi h) şi pct. 2)–4). Competenţa organelor de urmărire penală în privinţa infracţiunilor contra justiţiei    În cazurile privind infracţiunile prevăzute la art.311-316 şi 323 din Codul penal, urmărirea penală se efectuează de organul în a cărui competenţă se află infracţiunea în legătură cu care a fost pornită urmărirea penalăCompetenţa procurorului la exercitarea urmăririi penale Procurorul exercită urmărirea penală în cazurile:1)infracţiunilor săvîrşite de:   a) Preşedintele ţării;   b) deputaţi;   c) membri ai Guvernului;   d) judecători;   e) procurori;    е1) executori judecătoreşti; g) ofiţeri de urmărire penală, colaboratori de poliţie şi colaboratori ai organelor care desfăşoară activitate specială de investigaţii;2) atentatelor la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, ofiţerilor de informaţii şi securitate, procurorilor, judecătorilor, executorilor judecătoreşti sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este legat de activitatea acestora3)infracţiunilor săvîrşite de Procurorul General; 4) infracţiunilor săvîrşite de directorul, adjuncţii şi angajaţii Centrului Naţional Anticorupţie.5) infracţiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant, prevăzute la art. 1661 din Codul penal.    Procurorul exercită urmărirea penală în privinţa infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, prevăzute la art. 135-144 din Codul penal, şi infracţiunilor contra securităţii statului, prevăzute la art. 337-347 din Codul penal.

Procurorul exercită conducerea acţiunilor de urmărire penală efectuate de organul de urmărire penală.Este competent să exercite urmărirea penală în cazurile prevăzute la alin.(1) şi să efectueze conducerea activităţii de urmărire penală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa căreia, potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă. Procurorul procuraturii ierarhic superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea acţiunilor de urmărire penală în aceste cazuri dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi penale.

Procurorul ierarhic superior poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în alin.(1), de către procurorul din altă procuratură de acelaşi nivel. Procurorul General poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale, în cazurile menţionate la alin.(1), de către un procuror de la Procuratura Generală. Este competent să exercite urmărirea penală în cazul prevăzut la alin.(1) pct.3) procurorul ori grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea Preşedintelui acestuia.

146

    În cazurile unor cauze complicate şi de mari proporţii, procurorul ierarhic superior celui de competenţa căruia este urmărirea penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, urmărirea penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală, indicînd procurorul care va conduce acţiunile de urmărire penală.În caz de necesitate, procurorul, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, poate exercita personal urmărirea penală sub toate aspectele în orice cauză penală.Verificarea competenţei    Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut de art.262 este obligat să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.    Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.    Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar. În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior. În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală. Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.Cazuri urgente    În cazul în care organul de urmărire penală constată că urmărirea penală nu este de competenţa sa, el este obligat să efectueze acţiunile de urmărire penală ce nu suferă amînare. Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă care se remite procurorului în conformitate cu prevederile art.271 alin.(2). Organele de constatare, competenţa  şi acţiunile acestora. Organele de constatare sînt:

a) poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de constatare;a1)Poliţia de Frontieră – pentru infracţiuni atribuite prin lege în competenţa sa;b) Centrul Naţional Anticorupţie - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;c)Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;d)Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;e)comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;f)şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie,în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical; g)comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor; h) instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de audienţă.Organele menţionate la alin.(1) au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să

ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Actele de constatare întocmite conform prevederilor alin.(2), împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Poliţiei de Frontieră, Centrului Naţional Anticorupţie şi Serviciului Vamal organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrului Naţional Anticorupţie, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare - procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

147

În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare specificate la alin.(1), cu excepţia organelor specificate la lit.g), actele de constatare, mijloacele materiale de probă şi persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia.   Comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele-verbale privind acţiunile efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută imediat după ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul în care escortarea în Republica Moldova a persoanei reţinute prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei, echipajului sau pasagerilor acestora, comandanţii lor sînt în drept, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, să predea această persoană autorităţilor competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a aterizat.

§3. SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:1) plîngere;2) denunţ;3) autodenunţ; 4) depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală. Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plîngerea prealabilă ori cu acordul organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Plîngerea sau, după caz, denunţul trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plîngerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Plîngerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii.Plîngerea sau denunţul făcute oral se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoana care

declară plîngere sau denunţ şi de persoana oficială a organului de urmărire penală. Plîngerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major

pentru părinţi. Victima poate să declare că nu însuşeşte o asemenea plîngere. Persoanei care face denunţ sau plîngere ce conţine şi denunţ se explică răspunderea pe care o

poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau, după caz, în conţinutul denunţului sau al plîngerii şi se confirmă prin semnătura persoanei care a făcut denunţul sau plîngerea.

Plîngerile şi denunţurile anonime nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi penale, însă, în urma controlului efectuat în temeiul acestor plîngeri sau denunţuri, organul de urmărire penală se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.

Autodenunţarea este înştiinţarea benevolă făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire penală nu sînt la curent cu această faptă.

Persoanei care face declaraţie de autodenunţare, înainte de a o face, i se explică dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoincrimina, precum şi că în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal privind autodenunţarea sau în conţinutul declaraţiei de autodenunţare.

§4. PORNIREA URMĂRIRII PENALEOrganul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut în art.262 şi 273 dispune, prin ordonanţă,

începerea urmăririi penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv.

În cazul în care organul de urmărire penală se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.

148

Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală , în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se supun confirmării de către procurorul care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv. Concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.

În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea. În cazul în care procurorul consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea penală, el nu va confirma ordonanţa de începere a urmăririi penale şi, prin ordonanţă, o va abroga, dacă nu au fost efectuate acţiuni procesuale, sau va dispune încetarea urmăririi penale în cazul în care astfel de acţiuni au fost efectuate.

Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în instanţa judecătorească, în condiţiile art.313 .

4.1. Circumstanţele care exclud urmărirea penalăUrmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată

în cazurile în care:1) nu există faptul infracţiunii; 2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost

săvîrşită de o persoană juridică; 4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;5) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare; 6) lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276,

numai în baza plîngerii acesteia sau plîngerea prealabilă a fost retrasă;7) în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu

aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri; 8) în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale

sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii; 9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz,

exclud urmărirea penală.4.2.Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei

Urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele: 152 alin.(1), 153, 155, 157, 161, 177, 179 alin.(1) şi (2), 193, 194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 246, 274 din Codul penal, precum şi al furtului avutului proprietarului săvîrşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală.

În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se face chiar dacă plîngerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime.

Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plîngerea prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa tuturor făptuitorilor.Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.

§5. DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE. Organul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu prevederile prezentului cod şi numai după pornirea urmăririi penale, cu excepţia acţiunilor prevăzute în art.118 (cercetare la faţa locului) şi în art.130 (percheziţia corporală sau ridicarea), care pot fi efectuate şi pînă la pornirea urmăririi. Orice acţiune de urmărire penală în incinta unei unităţi publice sau private se poate efectua doar cu consimţămîntul conducerii sau al proprietarului acestei unităţi ori cu autorizaţia procurorului, iar în cazurile prevăzute de prezentul cod – cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Cercetarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi alte acţiuni procesuale la domiciliu pot fi efectuate doar cu consimţămîntul persoanei domiciliate la adresa respectivă sau cu autorizaţia respectivă. În cazul infracţiunilor flagrante, consimţămîntul sau autorizaţia nu sînt necesare, însă despre efectuarea acţiunilor respective este informat imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie care urma să dea autorizaţia respectivă. Acţiunile de urmărire penală la sediile reprezentanţelor diplomatice şi instituţiilor asimilate acestora, precum şi în clădirile în care locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi instituţii asimilate lor şi

149

familiile lor, se pot efectua numai de către procuror şi numai la cererea sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful reprezentanţei diplomatice ori de conducătorul instituţiei asimilate reprezentanţei diplomatice şi în prezenţa acestora. Consimţămîntul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală în condiţiile date se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.

5.1.Punerea sub învinuire Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sînt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei. Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. În cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni care urmează a fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau litere ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvîrşite şi articolele, alineatele sau literele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.

5.2. Înaintarea acuzăriiÎnaintarea acuzării învinuitului se va face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi ale altor persoane care participă la această acţiune procesuală, aplicate pe ordonanţa de punere sub învinuire, indicîndu-se data şi ora punerii sub învinuire. După înaintarea acuzării, procurorul îi va explica învinuitului drepturile şi obligaţiile acestuia prevăzute în art.66 CPP. Învinuitului i se înmînează copia de pe ordonanţa de punere sub învinuire şi informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile lui.

5.3.Schimbarea şi completarea acuzării Dacă, în cursul urmăririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară în conformitate cu prevederile articolelor respective din prezentul cod. Dacă, în cursul urmăririi penale, învinuirea înaintată nu s-a confirmat într-o anumită parte a ei, procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în privinţa acestui capăt de învinuire.

5.4. Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală are loc în cazul în care:a). se constată că fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit, b). în cazurile prevăzute în art.275 pct.1)-3) şi anume:

- nu există faptul infracţiunii;- fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;- fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

b). precum şi dacă există cel puţin una din cauzele, prevăzute în art.35 din Codul penal, care înlătură caracterul penal al faptei, şi anume:- legitima apărare;- reţinerea infractorului;- starea de extremă necesitate;- constrîngerea fizică sau psihică;- riscul întemeiat; Persoana poate fi scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu privire la un capăt de învinuire.

150

5.5.Încetarea urmăririi penale Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute în art.275, precum şi în cazul în care se constată că: 1) plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală permite împăcarea;2) există cel puţin una dintre cauzele sau unul dintre cazurile prevăzute la art.35 şi 53 din Codul penal;3) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;4) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;5)există o hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri.

În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie administrativă, urmărirea penală încetează.

Încetarea urmăririi penale are loc în orice moment al urmăririi penale, dacă se constată existenţa temeiurilor prevăzute în alin.(1) şi (2), şi poate fi aplicată numai în privinţa unei persoane sau în privinţa unei din fapte.

5.6.Clasarea cauzei penale În cazul în care în cauză nu există învinuit şi a intervenit una din circumstanţele prevăzute

la art.275 alin.(1) pct.1)-3), procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, dispune clasarea cauzei penale.

Copia de pe ordonanţa de clasare a cauzei penale se înmînează persoanelor interesate, explicîndu-li-se modul şi termenul de atac.

5.7.Temeiurile, modul şi termenele de suspendare a urmăririi penale Urmărirea penală se suspendă în cazurile în care există unul din următoarele temeiuri care

împiedică continuarea şi terminarea ei:1) învinuitul a dispărut, sustrăgîndu-se de la urmărirea penală sau judecată, ori locul aflării lui nu

este stabilit;2) nu este identificată persoana care poate fi pusă sub învinuire;3) în caz de refuz privind lipsirea persoanei de imunitate sau în caz de refuz de extrădare a

persoanei de către un stat străin, dacă urmărirea penală nu poate fi terminată în lipsa acestei persoane;4) învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia

parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituţii medicale de stat. În cazul în care se constată unul din temeiurile specificate la alin.(1), organul de urmărire penală

înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul. Procurorul va dispune, printr-o ordonanţă motivată, suspendarea urmăririi penale.

Dacă în cauză sînt puse sub învinuire două sau mai multe persoane, iar temeiurile pentru suspendarea urmăririi penale nu se referă la toţi învinuiţii, procurorul este în drept să disjungă cauza într-o procedură separată şi să suspende urmărirea penală în privinţa unor învinuiţi sau să suspende urmărirea în întreaga cauză penală, în cazul în care urmărirea penală nu poate fi continuată fără participarea tuturor învinuiţilor.

§6.TERMINAREA URMĂRIRII PENALE ŞI TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ Constatînd că probele administrate sînt concludente şi suficiente pentru a termina urmărirea

penală,organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi, cu propunerea de a dispune una din soluţiile prevăzute în art.291.

Raportul trebuie să cuprindă fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate.

În cazul în care urmărirea penală în aceeaşi cauză se efectuează în privinţa mai multor fapte şi mai multor persoane, raportul va cuprinde menţiunile indicate în privinţa tuturor faptelor şi tuturor persoanelor.

Procurorul, în termen de cel mult 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţîndu-se asupra acestora. Dacă procurorul constată probe obţinute contrar prevederilor prezentului cod şi cu încălcarea drepturilor bănuitului, învinuitului, prin ordonanţă motivată, aprobată de procurorul ierarhic superior, exclude aceste probe din materialele dosarului.

Dacă procurorul constată că au fost respectate legii privind urmărirea penală, că urmărirea penală este completă, că există probe suficiente şi legal administrate, el dispune una din următoarele soluţii:

151

1) atunci cînd din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală:

a) pune sub învinuire făptuitorul conform prevederilor art.281 şi 282, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată;

2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire. Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau trimite cauza organului competent ori altui organ, conform dispoziţiilor art.271, pentru completarea urmăririi penale sau, după caz,eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale. Dacă completarea urmăririi penale sau eliminarea încălcărilor comise este necesară doar cu privire la unele fapte sau la unii învinuiţi, iar disjungerea este imposibilă, procurorul dispune restituirea întregii cauze pentru efectuarea acestor acţiuni.

Restituirea sau trimiterea cauzei se face prin ordonanţă în care, pe lîngă elementele prevăzute în art.255, se indică acţiunile procesuale, care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi se dispune termenul pentru urmărire.

În cazul în care procurorul restituie cauza sau o trimite altui organ de urmărire penală, el este obligat să se pronunţe, în modul prevăzut de lege, asupra măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrîngere.

6.1.Rechizitoriul După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul, cu excepţia cazurilor stipulate la

art. 516 alin. (1), întocmeşte rechizitoriul într-un termen ce nu va depăşi 3 zile, iar în cazurile complicate şi voluminoase – într-un termen ce nu va depăşi 10 zile.

Rechizitoriul se compune din două părţi: expunerea şi dispozitivul.Expunerea cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea

penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor argumente,circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art.53 din Codul penal dacă constată asemenea temeiuri.

Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească competentă.

Rechizitoriul se semnează de procurorul care l-a întocmit, indicîndu-se locul şi data întocmirii lui.

La rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare.

6.2.Trimiterea cauzei în judecatăCauza se trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul. În cazul în care învinuitul se abţine de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei

şi a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza în judecată fără efectuarea acestor acţiuni procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirmă abţinerea învinuitului, iar în cazul sustragerii - şi a informaţiei despre măsurile luate pentru căutarea acestuia, dacă judecarea cauzei este posibilă în lipsa învinuitului.

Toate cererile, plîngerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în judecată se soluţionează de către instanţa care judecă cauza.

Subiecte de discuţie: Dați noţiunea urmăririi penale. În ce constă competenţa organelor de urmărire penală? Care sunt actele de sesizarea organului de urmărire penală? În ce consta pornirii urmăririi penale și care este esența acesteia? Comentați desfăşurarea urmăririi penale. Explicați în ce constă terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.

152

Exemplu de test:1. Sesizarea organului de urmărire penală.1.1.Definiţi noţiunea de sesizare a organului de urmărire penală1.2.Clasificaţi şi analizaţi modurile de sesizare a organului de urmărire penală.1.3.Consideraţi benefică reglementarea actuală a procedurii de examinare a plîngerilor şi denunţurilor referitoare la infracţiuni?2. Pornirea urmăririi penale 2.1.Descrieţi condiţiile şi actele procedurale de pornire a urmăririi penale 2.2.Analizaţi şi clasificaţi temeiurile de neîncepere a urmăririi penale.2.3.Apreciaţi particularităţile pornirii urmăririi penale în baza plîngerii prealabile a victimei.3. Terminarea urmăririi penale cu trimiterea cauzei în judecată.3.1.Descrieţi structura şi conţinutul rechizitoriului 3.2.Analizaţi soluţiile dispuse de procuror la terminarea urmăririi penale.3.3.Determinaţi în ce împrejurări cauza penală nu poate fi trimisă în judecată cu rechizitoriu.4. Scoaterea persoanei de sub urmărire penală .4.1.Descrieţi temeiurile scoaterii persoanei de sub urmărire penală.4.2.Comparaţi instituţia scoaterii de sub urmărire penală cu instituţia încetării urmăririi penale şi cu cea a clasării cauzei penale.4.3.Apreciaţi efectele soluţiei de scoatere integrală a persoanei de sub urmărirea penală.

Cazuri practice:1)Ofiţerul de urmărire penală Casapu, având informaţie că în ap. Nr. 35 de pe strada Bucureşti 25 sunt ascunse substanţe narcotice au iniţiat o percheziţie împreună cu alţi doi colegi ai săi. Proprietarul apartamentului cetăţeanul Vascan a cerut să i se lămurească temeiurile percheziţiei, declarând că poate pune la dispoziţie tot ce se caută. Fără a reacţiona la cele declarate de proprietar reprezentanţii organului de urmărire au efectuat percheziţia.

a. Daţi apreciere acţiunilor ofiţerului de urmărire? b. Expuneţi condiţiile efectuării percheziţiei în încăpere.

2)Grigoraş, recunoscută ca parte vătămată în cauza de învinuire a cet. Bogatu, Grădinaru şi Costin în comiterea infracţiunii prevăzute de alin.2 art.188 CP s-a adresat procurorului cu o cerere. În cerere se indică, printre altele, că persoane necunoscute sună la telefon şi o ameninţă că dacă nu î-şi va schimba declaraţiile vor surveni urmări tragice pentru dânsa şi familia ei. De asemenea, în urmă cu două zile, feciorul ei a fost bătut pe stradă de persoane necunoscute, probabil implicate în această cauză.

Ce acţiuni este obligat să întreprindă procurorul?

3)Ciobanu este învinuit de săvîrşirea unei infracţiuni uşoare şi a înaintat procurorului o cerere privind aplicarea faţă de el a suspendării condiţionate a urmăririi penale. Indicaţi:1.în prezenţa căror condiţii procurorul nu este în drept, prin ordonanţă, să suspende condiţionat urmărirea penală;2.termenul maximal a suspendării condiţionate a urmăririi penale;3.soluţiile după expirarea termenului de suspendare condiţionată a urmării penale; 4.cine este în drept să decidă eliberarea de răspundere penală.

4)Ofiţerul de urmărire penală Casapu din Comisariatul de poliţie sector Centru având informaţie că în apartamentul 35 de pe strada Bucureşti 25B sunt ascunse substanţe narcotice a efectuat percheziţie împreună cu alţi doi colegi ai săi. Proprietarul apartamentului cetăţeanul Vascan a cerut să i se lămurească temeiurile percheziţiei declarând că poate pune la dispoziţie tot ce se caută. Fără a reacţiona la cele declarate de proprietar reprezentanţii organului de urmărire au efectuat percheziţia.Da-ţi apreciere acţiunilor ofiţerului de urmărire?

153

5)La 31 august 2004 minorii în vîrstă de 15 ani Lutenco şi Surdu au pătruns în apartamentul cet.Chiriac, de unde au sustras bunuri în valoare de 27 mii lei (un calculator, un videomagnetofon şi un televizor). Obiectele sustrase au fost vîndute, iar banii încasaţi au fost împărţiţi în felul următor: Lutenco şi-a însuşit 17 mii lei, iar Surdu – 10 mii lei. În scurt timp, Lutenco şi Surdu au cheltuit toţi banii.

În cursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală a atras părinţii celor doi făptuitori minori în calitate de părţi civilmente responsabile, aplicîndu-le totodată şi sechestrul asupra bunurilor.

În cursul judecării, instanţa a admis în măsură deplină acţiunea civilă înaintată de Chiriac şi a dispus încasare în mod solidar de la părinţii minorilor a celor 27 mii lei.

Apreciaţi acţiunile ofiţerului de urmărire penală şi a instanţei de judecată.

Literatură juridică:1. Даньшина Л. И., Возбуждение уголовного дела и предварительное расследование в Уголовном процессе России, Moscova, 2003.2. Добровольская Т.Н. Изменение обвинения в судебных стадиях советского уголовного процесса. – Моscova, 19713. Басков В.И. Поддержание государственного обвинения в суде, Мoscova, 1972.4. Martîncic E. Dictatul legii sau dictatul procuraturii? // Juristul Moldovei, 1999, nr.24, 1 iulie.5. Pungă T., Separarea funcţiilor procesuale--ficţiune sau realitate // Revista de drept penal, anul IX, iulie –septembrie, Bucureşti, 2002, nr.

3. 6. Puşcaş V. Diminuarea sau întărirea rolului procuraturii? // Legea şi viaţa, 1998, nr.1.7. Vizdoga I. Pregătirea procurorului pentru participarea la judecarea în fond a cauzei penale // Legea şi viaţa, 1997, nr.7.8. Белый Н., Состязательное судопроизводство: проблемы становления // Revista Naţională de Drept, 2001, nr.6.9. Карпухин А.Д., Уголовное преследование и защита на предварительном следствии, // Российский следователь, Мoscova, 2003,

nr.2.10. Kарпухин А.Д., Деятельность адвоката по защите прав подозреваемого на предварительном следствии, // Российский

следователь, Moscova, 2003, nr.3.

154

TEMA 2.CONTROLUL PROCURORULUI ŞI CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE

§1.Conceptul, evoluţia, scopurile şi particularităţile controlului procurorului şi a controlului judiciar al procedurii prejudiciare.§2.Conţinutul, procedura şi limitele controlului exercitat de către procuror.

§3. Conţinutul, procedura şi limitele controlului judiciar.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să expună particularităţile evoluţia, scopurile şi particularităţile controlului procurorului şi

a controlului judiciar al procedurii prejudiciare;- să se explice importanţa, conţinutul, procedura şi limitele controlului exercitat de către

procuror;- să distingă și să se compare aspectele, procedura şi limitele controlului judiciar;

§1.CONCEPTUL, EVOLUŢIA, SCOPURILE ŞI PARTICULARITĂŢILE CONTROLULUI PROCURORULUI ŞI A CONTROLULUI JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE

Problema asigurării unor drepturi şi libertăţi ale omului în cadrul desfăşurării procesului penal a fost abordată în mod deosebit în Europa la sfîrşitul sec. al XIX-lea începutul sec.al XX-lea, fiind actuală şi în prezent. Pentru soluţionarea acestei probleme s-au propus diferite garanţii procesuale în faza urmăririi penale, care după forma rămîne inchizitorială, fiind nepublică şi scrisă.Cea mai importantă garanţie în acest sens a fost separarea funcţiilor diferitelor organe de stat la etapa urmăririi penale. Reforma juridico-penală a implimentat nu numai instituţii noi în procedura penală cum ar fi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dar a reactualizat instituţia judecătorului de instrucţie. O pemiză importantă pentru implimentarea acestei instituţii juridice a fost în anii 60 ai sec.XIX-lea, cînd s-a înregistrat un nivel ridicat al neregulilor în cadrul urmăririi penale. Penrtru a înlătura nereguli asemănătoare, legiuitorul acelor timpuri a separat instrucţiunea de urmărire, fiecare din ele avînd funcţionari speciali: pentru urmărire pe procuror, iar pentru adunarea probelor pe judecătorul de instrucţie. Pentru a examina în mod imparţial problemele legate de protecţia drepturilor şi intereselor legitime, în procesul penal s-a instituit controlul judecătoresc al activităţii prejudiciare. Instituţia controlului judecătoresc al procedurii prejudiciare a apărut în urma extinderii competenţei materiale a controlului judecătoresc asupra urmăririi penale, pornind de la controlul legalităţii unor acte de urmărire aparte.

1.1.Conținutul, procedura și limitele controlului exercitat de către procuror1.1.1.Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate  specială de investigaţii

  Împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii pot înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane ale căror drepturi şi interese legitime au fost lezate de aceste organe. Plîngerea se adresează procurorului care conduce urmărirea penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de urmărire penală. În cazurile în care plîngerea a fost depusă la organul de urmărire penală, acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului împreună cu explicaţiile sale sau ale organului care exercită activitate specială de investigaţii, atunci cînd acestea sînt necesare.

Plîngerea depusă în condiţiile prezentului articol nu suspendă executarea acţiunii sau actelor atacate dacă procurorul care conduce urmărirea penală nu consideră aceasta necesar.

1.1.2.Examinarea plîngerilor de către procurorProcurorul, în termen de cel mult 15 zile de la primirea plîngerii înaintate în condiţiile art. 298,

este obligat să o examineze şi să comunice decizia sa persoanei care a depus plîngerea. În cazul în care plîngerea se respinge, procurorul, prin ordonanţă, urmează să expună motivele pentru care o consideră neîntemeiată, explicînd, totodată, modalitatea contestării hotărîrii sale la judecătorul de instrucţie.

1.1.3.Plîngerea împotriva acţiunilor,  inacţiunilor şi actelor procuroruluiPersoanele indicate la art. 298 alin. (1) pot depune plîngere împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală ori împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor care au fost efectuate sau dispuse în baza

155

dispoziţiilor date de procurorul respectiv. Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorul teritorial sau de cel al procuraturii specializate, precum şi de adjuncţii lor, se examinează de Procurorul General sau adjuncţii lui ori de procurorii şefi de direcţii, secţii şi servicii ale Procuraturii Generale. Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de procurorii şefi de direcţii, secţii şi servicii ale Procuraturii Generale se examinează de Procurorul General sau adjuncţii lui.    Plîngerea se adresează, în termen de 15 zile din momentul efectuării acţiunii, inacţiunii sau de cînd s-a luat cunoştinţă de act, procurorului ierarhic superior şi se depune fie direct la acesta, fie la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală. În cazul în care plîngerea a fost depusă la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală, acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului ierarhic superior împreună cu explicaţiile sale, atunci cînd acestea sînt necesare.Ordonanţa prin care procurorul ierarhic superior a soluţionat plîngerea poate fi contestată la judecătorul de instrucţie.

1.1.4.Examinarea plîngerii     Plîngerea se examinează de către procurorul ierarhic superior în termenul şi în condiţiile prevăzute la art. 299, care se aplică în mod corespunzător. În cazurile în care plîngerea este admisă, procurorul ierarhic superior este în drept: 1) să schimbe temeiul de drept al actului procesual contestat;    2) să anuleze sau să modifice actul procesual contestat ori unele elemente de fapt în baza cărora s-a dispus actul contestat. În cazurile în care examinarea plîngerii înaintate este de competenţa judecătorului de instrucţie, procurorul sau, după caz, procurorul ierarhic superior, în termen de 5 zile, trimite plîngerea împreună cu materialele respective de urmărire penală la judecătorul de instrucţie.

§3. CONŢINUTUL, PROCEDURA ŞI LIMITELE CONTROLULUI JUDICIAR.3.1.Sfera controlului judiciar

Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

Judecătorul de instrucţie examinează cererile privind accelerarea urmăririi penale.Demersurile şi plîngerile înaintate conform prevederilor alin.(1)-(31)art.300 CPPRM se

examinează de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării urmăririi penale sau a măsurii speciale de investigaţii.

3.2. Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţie Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege.

Acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante, precum şi în cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de ore, iar în scop de control, i se prezintă materialele cauzei penale în care sînt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în care sînt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală legală sau, după caz, ilegală.

În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale organului de urmărire penală, efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se face cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

3.3.Măsurile procesuale de constrîngere aplicate cu autorizarea judecătorului de instrucţie Cu autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi aplicate măsuri procesuale de constrîngere, şi anume:

156

1) amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 12 ore; 2) aplicarea amenzii judiciare; 3) punerea bunurilor sub sechestru; precum şi  4) alte măsuri prevăzute de prezentul cod. Hotărîrea judecătorului de instrucţie referitoare la autorizarea măsurilor procesuale de constrîngere poate fi atacată cu recurs de către părţi în instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile. Recursul se examinează în condiţiile art.311 şi 312 CPPRM

3.4.Măsurile speciale de investigaţii efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţieCu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează măsurile speciale de investigaţii legate de

limitarea inviolabilităţii vieţii private a persoanei, pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea

3.4.1.Demersurile privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor  speciale de investigaţii sau aplicării măsurilor  procesuale de constrîngere

Temei pentru începerea procedurii de autorizare a efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de constrîngere îl constituie ordonanţa motivată a organului învestit cu astfel de împuterniciri, în conformitate cu prezentul cod, şi demersul procurorului prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor respective.

Partea descriptivă a ordonanţei va conţine: descrierea faptei incriminate, locul, timpul şi modul săvîrşirii acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele infracţiunii în baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile speciale de investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării acestor acţiuni/măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării lor, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei hotărîri legale şi întemeiate. La ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni/măsuri.

3.4.2.Modul de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea acţiunilor de   urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere

Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea specială de investigaţii.     La şedinţa de judecată participă persoana internată în instituţia medicală, dacă starea sănătăţii îi permite să participe, persoana în privinţa căreia se soluţionează chestiunea referitoare la măsurile procesuale de constrîngere, cu excepţia cazului de punere a sechestrului, apărătorul, reprezentanţii legali şi reprezentanţii persoanelor menţionate, în condiţiile prezentului cod. În acest caz se întocmeşte un proces-verbal.

Demersul referitor la cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat, referitor la supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice, la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, la monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice şi referitor la monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară se examinează de judecătorul de instrucţie imediat, dar nu mai tîrziu de 4 ore de la primirea demersului.

În termenul fixat, judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată, anunţă care demers va fi examinat şi verifică împuternicirile participanţilor la proces.

Procurorul care a înaintat demersul argumentează motivele şi răspunde la întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces.

Dacă în şedinţă participă persoane interesele cărora sunt vizate în demers sau apărătorii şi reprezentanţii lor, acestora li se oferă posibilitatea de a da explicaţii şi de a lua cunoştinţă de toate materialele prezentate la examinarea demersului.

După efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, autorizează efectuarea acţiunii de urmărire penală ori a măsurii speciale de investigaţii ori aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, sau respinge demersul.    Încheierea judecătorului de instrucţie adoptată în condiţiile prezentului articol poate fi contestată cu recurs la curtea de apel.

3.4.3. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere

În încheierea judecătorească privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se va indica: data şi locul

157

întocmirii ei, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de răspundere şi organul care a înaintat demersul, organul care efectuează acţiuni de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii sau aplică măsurile procesuale de constrîngere, cu indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi menţiunea despre autorizarea acţiunii sau respingerea ei în caz de existenţă a obiecţiilor apărătorului, reprezentantului legal, bănuitului, învinuitului, inculpatului, motivîndu-se admiterea sau neadmiterea lor la aplicarea măsurii de constrîngere, termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.

3.4.4.Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor

Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art.307-310, se efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3 judecători.

Instanţa de recurs judecă recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, nu împiedică examinarea recursului.

La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sînt clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, apoi sînt audiate celelalte persoane prezente în şedinţă. În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din următoarele decizii:    1) admite recursul prin: a)anularea măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anularea prelungirii duratei acesteia şi, dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub arest;  b)aplicarea măsurii preventive respective care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri preventive, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decît cea solicitată în demersul procurorului, sau cu prelungirea duratei măsurii respective; 2)respinge recursul.

În cazul în care în şedinţa de judecată nu au fost prezentate materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau prelungirii duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii preventive dispuse sau, după caz, a prelungirii duratei ei şi eliberează persoana reţinută sau arestată. Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare se înmînează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se eliberează imediat din sala de şedinţă.

În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei măsurii preventive respective sau la dispariţia temeiurilor deţinerii preventive.

3.4.5.Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii Plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

Persoanele indicate în alin.(1)art.313 CPPRM sînt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:    1)refuzul organului de urmărire penală:

a) de a primi plîngerea sau denunţul privind pregătirea sau săvîrşirea infracţiunii; b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege;c) de a începe urmărirea penală;

158

2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală;3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.    Plîngerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. Plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plîngerea. Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea dau explicaţii. Judecătorul de instrucţie, considerînd plîngerea întemeiată,adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plîngerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea şi procurorului. Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă.

3.5.Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive, arestării  la domiciliu

3.5.1.Generalități Constatînd necesitatea de a alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu, procurorul, din oficiu sau la propunerea ofiţerului de urmărire penală, înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive. În demersul procurorului se indică: fapta care face obiectul bănuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită, motivul, temeiul şi necesitatea aplicării arestării preventive sau arestării la domiciliu, precum şi faptul că bănuitului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive. La demers se anexează materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive sau arestării la domiciliu. Demersul şi materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive sau arestării la domiciliu se prezintă avocatului în momentul depunerii demersului cu privire la aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu şi judecătorului de instrucţie.    Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întîrziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului şi a bănuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător în conformitate cu Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat.        La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după aceasta sînt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare care se înmînează procurorului şi bănuitului şi care se execută imediat. Termenul ţinerii în stare de arest a bănuitului nu va depăşi 10 zile.

Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest pînă ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile.

3.5.2.Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit a arestării preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului

Constatînd necesitatea de a alege în privinţa învinuitului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu ori de a prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. În demersul procurorului se indică: fapta care face obiectul învinuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită, motivul, temeiul şi necesitatea aplicării arestării preventive sau arestării la domiciliu, precum şi faptul că învinuitului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive. La demers se anexează materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive şi arestării la domiciliu. Demersul şi materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive sau arestării la domiciliu se prezintă avocatului în momentul depunerii demersului cu

159

privire la aplicarea arestării preventive sau arestării la domiciliu şi judecătorului de instrucţie.Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu se examinează fără întîrziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care învinuitul se eschivează de a participa la judecată la locul efectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi a reprezentantului legal al acestuia. Prezentînd demersul în judecată, procurorul asigură participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al învinuitului. În cazul neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură învinuitul cu apărător în conformitate cu Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat.      La deschiderea şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul, după aceasta sînt audiate alte persoane prezente la şedinţă. În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare care se înmînează procurorului şi învinuitului şi care se execută imediat. Adresarea repetată cu demers privind aplicarea măsurii arestării preventive sau a arestării la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi ce servesc temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii de arestare preventivă sau a arestării la domiciliu. Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul pronunţării hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest pînă cînd cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul de depozit al procuraturii.

3.6.Cererea de eliberare provizorie şi examinarea  acesteia Cererea de eliberare provizorie, în condiţiile art.191 sau 192 CPPRM poate fi depusă de către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei, pînă la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă. Cererea va cuprinde numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o depune, precum şi menţiunea despre cunoaşterea dispoziţiilor prezentului cod privind cazurile în care se admite revocarea eliberării provizorii. În cazul eliberării provizorii pe cauţiune, cererea va cuprinde şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului cod privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore.

 3.6.1.Admisibilitatea cererii de eliberare provizorie şi soluţionarea acesteia Judecătorul de instrucţie verifică corespunderea cererii de eliberare provizorie prevederilor art.191 sau 192 CPPRM Dacă cererea nu corespunde acestor prevederi, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor. Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute în alin.(1) art.310 CPPRM şi este depusă de către bănuit, învinuit, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia, cu citarea părţilor. Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute în alin.(1) art.310 CPPRM, dar este depusă de către o persoană dintre cele specificate în art.309, alta decît bănuitul, învinuitul, judecătorul de instrucţie, dispune aducerea bănuitului, învinuitului, cerîndu-i să consemneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia. La deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoştinţînd despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea cererii. La data fixată, judecătorul de instrucţie judecă cererea de eliberare provizorie cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, precum şi persoanei care a depus cererea. Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente. Dacă cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, dispune eliberarea provizorie a bănuitului, învinuitului, stabilind şi obligaţiile ce vor fi respectate de acesta.

160

Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite administraţiei locului de deţinere a bănuitului, învinuitului, precum şi organului de poliţie în raza teritorială a căruia locuieşte bănuitul, învinuitul.

3.6.2. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind liberarea provizori sau refuzul liberării provizorii Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii. Pentru persoana arestată, termenul de 3 zile începe să curgă de la data înmînării copiei încheierii. Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-l înregistreze şi imediat să-l expedieze instanţei care a adoptat încheierea, aducînd faptul la cunoştinţa procurorului. Instanţa care a adoptat încheierea, primind recursul, în termen de 24 de ore, îl trimite, cu materialele respective, instanţei de recurs, numind data soluţionării recursului şi informînd despre aceasta procurorul şi apărătorul. Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei.    Procurorul, primind înştiinţarea despre data examinării recursului, este obligat să prezinte în instanţa de recurs, în termen de 24 de ore, materialele respective.

Subiecte de discuţie: În ce constă conceptul, evoluţia, scopurile controlului procurorului şi a controlului judiciar

al procedurii prejudiciare? Ce presupun particularităţile controlului procurorului şi a controlului judiciar al

procedurii prejudiciare? Expuneți esența, conţinutul, procedura şi limitele controlului exercitat de către procuror. Explicați conţinutul, procedura şi limitele controlului judiciar.

Exemplu de test:1. Controlul judiciar al urmăririi penale.1.1.Evidenţiaţi conceptul şi conţinutul controlului judiciar.1.2.Determinaţi conexiunea controlului urmăririi penale exercitat de către procuror şi controlul realizat de către judecătorul de instrucţie.1.3.Apreciaţi utilitatea existenţei controlului judiciar al urmăririi penale, evidenţiind potenţialele avantaje şi dezavantaje.2. Procedura privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală2.1.Indicaţi măsurile procesuale de constrîngere care se aplică cu autorizarea judecătorului de instrucţie.2.2.Determinaţi modul de contestare a încheierilor judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive a prelungirii duratei ei şi a aplicării sau refuzului aplicării liberării provizorii.2.3.Comparaţi controlul Judiciar al măsurilor operative de investigaţie cu procedura plîngerilor împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi a organului care exercită activitate operativă de investigaţii.

Cazuri practice:1)În urma controlului automobilului ambasadorului A a unei ţări străine în Moldova, colaboratorul de poliţie a depistat un revolver de modelul “TT”. Diplomatul A a comunicat poliţiştilor că habar nu are despre această armă. Colaboratorul de poliţie i-a propus diplomatului A să scrie o declaraţie de autodenunţare şi predare benevolă a armei.

Diplomatul “A” a făcut o declaraţie orală la poliţie de predare benevolă a armei în cauză. În legătură cu acest fapt organul de urmărire penală a întocmit o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale care a fost confirmată de către procuror potrivit art. 274 CPP, motivându-se că predarea de bună voie a armei de foc este temei de liberare de răspundere penală conform alin. 3 art. 290 CP.

Apreciaţi legalitatea acţiunilor organelor de poliţie şi a procurorului.

161

Apreciaţi legalitatea ordonanţei adoptate.2)Ofiţerul de urmărire penală, într-o cauză penală, privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de al. 2 art. 186 CP (furt) de către bănuitul “F” a citat în calitate de martori – mama şi sora de 15 ani a acestuia. La înmânarea citaţiilor personale în cauză (mama şi sora bănuitului) au refuzat să primească citaţia şi au declarat agentului împuternicit cu înmânarea citaţiei că nu se vor prezenta la ofiţerul de urmărire penală din motivul că nu doresc să facă declaraţii împotriva fiului şi respectiv (fratelui) bănuit de săvârşirea infracţiunii.

Ofiţerul de urmărire penală a emis 2 ordonanţe de aducere silită a persoanelor citate în calitate de martori.

În ce condiţii se admite aducerea silită? Apreciaţi legalitatea acţiunilor ofiţerului de urmărire penală? În ce condiţii pot fi ascultate persoanele în cauză în calitate de martor?

3)După un an de suspendare condiţionată a urmăririi penale procurorul potrivit art. 512 CPP a înaintat demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoane de răspundere penală conform art. 59 CP. În materialele cauzei penale era acţiunea civilă a părţii vătămate rămasă nesoluţionată.

Care sunt condiţiile suspendării condiţionate a urmăririi penale şi liberări de răspundere penală?

Ce hotărâre va adopta judecătorul de instrucţie în cauza dată?4)La punerea pe rol a cauzei penale în şedinţa preliminară judecătorul a decis că trebuie dată o calificare nouă (mai gravă) faptei penale şi care respectiv nu este de competenţa judecătoriei, întocmind o încheiere de trimitere a cauzei după competenţă.

Apreciaţi legalitatea încheierii judecătorului. Care sunt chestiunile ce trebuie soluţionate la punerea pe rol a cauzei penale?

5)Martorul “K” fiind citat într-o cauză penală s-a prezentat la ofiţerul de urmărire penală împreună cu avocatul.Ofiţerul de urmărire penală nu a admis avocatul să asiste la ascultarea martorului, motivând că aceasta poate să împiedice comunicarea adevărului de către martor.

Care sunt drepturile avocatului martorului? Care este procedura atacării acţiunii ofiţerului de urmărire penală privind

neadmiterea avocatului în situaţia dată?

6)Cetăţenii Gromov, Şahov şi Croitor sunt învinuiţi de comiterea infracţiunii de trafic de fiinţe umane prevăzută de alin. 2 art. 165 CP. În timpul efectuării urmăririi penale, procurorul, care conducea urmărirea penală, a constatat că cetăţeanul Ionaşcu deţine informaţii importante pentru cauză şi poate fi audiat în calitate de martor. Actualmente Ionaşcu lucrează în Italia, dar a revenit în ţară pentru o săptămână în legătură cu decesul mamei şi va pleca peste trei zile.

Ce acţiuni poate întreprinde procurorul în asemenea situaţii?

7)În cauza penală privind infracţiunea de tâlhărie alin. 2 art. 188 CP, care se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 10 ani cu amendă în mărime de la 500 la 1.500 unităţi convenţionale, sunt învinuiţi cetăţenii Boris, Casapu, Tuncă. În urma investigaţiilor s-a constatat că martorul Vasiliu deţine informaţii privind infracţiunea dată dar din frică de răzbunare nu doreşte să le depună.

Cum poate proceda procurorul în cazul dat? Care este modalitatea şi condiţiile speciale de cercetare a martorilor?

8)În şedinţa preliminară la punerea pe rol a cauzei penale, procurorul a propus să fie încetat procesul penal în legătură cu aplicarea amnistiei faţă de inculpat. Avocatul inculpatului şi inculpatul au menţionat că sînt împotriva aplicării acestui temei. Instanţa de judecată a decis prin sentinţă încetarea procesului penal în legătură cu aplicarea amnistiei.

Apreciază legalitatea sentinţei de încetare.

162

Care sînt temeiurile şi condiţiile încetării procesului penal la punerea pe rol a cauzei penale?

Literatură juridică:1. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической реализации разрешения дела // Российский судья,

2004, nr. 8.2. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională de Drept, 2001, nr. 4. 3. Сопин В., Статья 217 УПК и состязательность в уголовном процессе // Законность, 2004, nr. 6.4. Трунов И. Л., Расширение состязательности уголовного процесса на стадии предварительного расследования в свете судебной

реформы // Российский судья, 2002, nr. 3. 5. Тушев А., Роль прокурора в реализации принципа состязательности в уголовном процессе // Российский судья, 2003, nr. 4.6. Тумашев С., Состязательность в досудебном производстве: декларация о намерениях или реальность? // Закон и право, 2003, nr. 9.

163

TEMA 3. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ1. Noţiuni generale privind judecata ca fază centrală a procesului penal.2. Condiţiile generale ale judecării cauzei penale.3. Punerea pe rol a cauzei penale.4. Consideraţii generale privind judecarea cauzei penale în prima instanţă.5. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată.6. Cercetarea judecătorească.7. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului.8. Deliberarea şi adoptarea sentinţei.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească noţiunea de judecata ca fază centrală a procesului penal;- să caracterizeze condiţiile generale ale judecării cauzei penale;- să stabilească momentul de punerea pe rol a cauzei penale;- să descrie consideraţii generale privind judecarea cauzei penale în prima instanţă;- să determine partea pregătitoare a şedinţei de judecată;- să argumenteze particularităţile acţiunii legii procesual penale;- să aprecieze cercetarea judecătorească;- să distingă dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului;- să relateze despre specificul deliberării şi adoptării sentinţei.

§1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ CENTRALĂ A PROCESULUI PENAL

În literatura de specialitate cuvîntul ”judecată” este perceput ca avînd două sensuri. Primul sens, mai restrîns, este acela de operaţiune logică prin care un organ de competenţă jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost investit. În al doilea sens, mai larg, prin „judecată” ca fază a procesului penal se înţelege acea etapă procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor penale investite cu soluţionarea unei anumite cauze. Deoarece are ca obiect şi scop final soluţionarea definitivă a cauzei penale, judecata poate fi considerată ca fiind faza centrală şi cea mai importanztă a procesului penal. Această importanţă majoră rezultă şi din faptul că în această fază instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atît dinaintea judecării cauzei, cît şi pe parcursul judecării ei. Pe de altă parte, faptul că judecata se desfăşoară într-un cadreu specific, strict delimitat de lege, oferă judecătorilor posibilitatea ca pe baza celor discutate şi probate în şedinţa de judecată să-şi formeze convingeri temeinice care apoi vor fi concretizate în hotătîrea judecătorească.

§2. CONDIŢIILE GENERALE ALE JUDECĂRII CAUZEI PENALE Potrivit acestui principiu orice persoană, cu excepţia minorilor sub 16 ani, are posibilitatea de a asista la desfăşurarea judecăţii. În acest sens, art. 316 CPP precizează:”şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute la art 18 CPP.Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor, precum şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa reprezentanţilor mass-media, în cazurile în care cauza prezintă interes public, să efectuieze înregistrări audio, video, şi să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care aceasta nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor participanţilor la proces. Preşedintele şedinţei poate limita accesul publicului la şedinţă ţinînd cont de condiţiile în care se judecă cauza. Comform art.18 CPP accesul în lala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau unei părţi din proces în cazurile:

1. în interesul respectării moralităţii;2. în interesul respectării ordinii publice;3. în interesul respectării securităţii naţionale;4. cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o cer;

164

5. în măsura considerată strict necesară de instanţă cănd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei

Cu privire la pronunţarea hotărîrii, în cazul acestor excepţii de la principiul publicităţii, menţiomăm că aceasta se face în şedinţă publică.PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII-presupune ca toate actele procesuale sau procedurale să fie efectuate în faţa instanţei, a completului de judecată în mod direct.Sediul acestui principiu îl găsim în art. 314 CPP-„instanţa de judecată este obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele administrate de părţi sau prezentate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurilr delicte, să dea citire rapoartelor de expertiză, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe prevăzute de CPP” Rezultă de aici că pentru a realiza nemijlocirea, instanţa trebuie să readministreze probele care au fost administrate în faza de urmărire penală, deoarece nemijlocirea dintre judecător şi probă este o condiţie esenţială a actului de justiţie, iar eliminarea verigilor intermediare duce la creşterea gradului de veridicitate a probelor administrate. Principiul nemijlocirii are în vedere şi unicitatea completului de judecată pe tot parcursul judecării cauzei, iar, dacă, totuşi intervin schimbări şi aceste schimbări au loc după începerea dezbaterilor judiciare, atunci aceasta atrage reluarea de la început a dezbaterilor.ORALITATEA-întreaga activitate ce are loc în faza de judecată se desfăşoară oral(prin viu grai). De altfel, desfăşurarea unor activităţi specufice fazei de judecată, cum sunt ascultarea părţilor, a martorilor, acordarea ultimului cuvînt inculpatului, pronunţarea hotărîrii etc nu pot fi concepute de cît oral.Numai prin exprimare orală poate fi realizat şi principiul nemijlocirii, potrivit căruia judecătorul trebuie să perceapă direct cele afirmate de părţi, martori etc. În acelaşi timp fără oralitate, nu s-ar putea vorbi de publicitatea şedinţei de judecată. Cu toate acestea oralitatea nu trebuie privită numai ca o modalitate de desfăşurare a şedinţei de judecată, ci ca o condiţie imperativă a valabilităţii acesteia, deoarece la pronunţarea hotărîrii, instanţa îşi va forma convingerea şi pe baza a ceea ce s-a discutat în faza dezbaterilor.Rezultă, deci că oralitatea constituie o garanţie a judecăţii şi a temeiniciei hotărîrii atacate.CONTRADICTORIALITATEA-urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuiază de diferite organe şi persoane.Acest principiu rezidă în aceea că toate probele administrate în cauză sunt supuse discuţiei participanţilor la proces şi reflectă poziţia procesuală contradictorie a părţilor angajate în proces. Prin contradictorialitate se realizează şi acea separare afuncţiilor în procesul penal, respectiv acuzare-apărare, fiecare avînd drepturi egale în folosirea mijloacelor de probă, în dinamizarea procesului penal, în stabilirea şi aflarea adevărului, pe vaza şi în limitele prevederilor legale. Privit din acest punct de vedere principiul contradictorialităţii dă posibilitatea părţilor să poarte o luptă deschisă care nu poate fi concepută fără oralitate, publicitate şi nemijlocire. Iată cum găsim între cele patru principii, specifice fazei de judecată, o strînsă interdependenţă, motiv pentru care în literatura de specialitate s-a afirmat că fără oralitate, publicitatea rămîne o formă goală, iar contradictorialitatea operativă şi eficientă nu se poate realiza decît în formr orale. Judecata în primă instanţă poate fi efectuată , potrivit normelor legale de competenţă, de oricare dintre instanţele judecătoreşti, inclusiv de Curtea Supremă de Justiţie. La desfăşurarea acestei activităţi, în afară de instanţă pot participa procurorul, părţile şi alte persoane a căror prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei penale.a)instanţa de judecată- este subiectul oficial dominant în această fază a procesului penal, fără prezenţa acesteia neputîndu-se concepe înfăptuirea justiţiei.Există în R.Moldova trei grade de jurisdicţie:- judecătoriile; - Curţile de Apel; - Curtea Supremă de Justiţie;b)participarea procurorului-este obligatorie la judecarea cauzei şi el îşi exercită atribuţiile prevăzute la art.53 CPP. La judecarea cauzei partricipă procurorul care a condus urmărirea penală sau, după caz, a efectuat de sine stătător urmărirea penală în cauza dată.În caz de imposibilitate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior, dispune, motivat, participarea la şedinţă a altui procuror. Reprezentînd învinuirea de stat, procurorul se călăuzeşte de dispoziţiile legii şi de propria sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată. Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior.Pentru lipsă nemotivată, procurorul poate fi sancţionat cu amendă cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.

165

Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în imposibilitatea de a se prezenta în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror.Procurorului care a intervenit în proces instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru de a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început.Procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţăîn lipsa lui dacă este de concretizat chestiuni suplimentare.(art.320 CPP)c )participarea inculpatului - judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţă de apel se face cu participarea obligatorie a inculpatului , cu următoarea excepţie:

- cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;- cînd inculpatul fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei şi

refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;- examinării unor cauze privitor la săvărşirea unor infracţiuni uşoare cînd inculpatul solicită

examinarea cauzei în absenţa sa; În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului, şi după caz a reprezentantului legal este obligatorie. În caz de neprezentare a inculpatului în instanţă, judecarea cauzei se amînă, cu excepţia cazurilor sus-menţionate. Instanţa decide judecarea cauzei în absenţa inculpatului din motiv că inculpatul se ascunde de la prezentarea sa în instanţă, numai în cazul în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în faţa instanţei şi de a se apăra personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată.(art 321 CPP)d)participarea părţii vătămate- partea vătămată participînd la judecarea cauzei dispune de drepturile şi obligaţiile prevăzute la art .60CPP.Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei. În caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultînd opiniile părţilor, decide judecarea cauzei sau amînarea ei în funcţie de faptul dacă cauza poate poate fi judecată în lipsa părţii vătămate fără a-i leza drepturile şi interesele. La cererea întemeiată a părţii vătămate, instanţa o poate elibera de prezenţa la şedinţa de judecată, obligînd-o să se prezinte la un anumit termen stabilit pentru audierea ei. În caz de neprezentare nemotivată în instanţă pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii judiciare.(art.323 CPP)e)participarea părţii civile şi părţii civilmente responsabile-ei benificiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.62, 74, 80 CPP. În caz de neprezentare în instanţă a părţii civile sau a reprezentantului ei instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare şi, în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă. Instanţa la cererea întemeiată a părţii civile sau a reprezentantului ei, poate decide judecarea acţiunii civile în lipsa acesteia. Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la instanţa de judecată nu împiedică soluţionarea acţiunii civile.(art.324)f) participarea apărătorului - apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile în conformitate cu prevederile art 67-69, care se aplică în mod corespunzător. Apărătorul, la judecarea cauzei, benefucuază de drepturi egale ca şi acuzatorul. În cazul neprezentării în şedinţa de judecată a apărătorului şi a-l imposibilităţii de a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amînă.Pentru lipsă nemotivată,apărătorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare. Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu consimţămîntul inculpatului. Dacă participarea apărătorului ales de inculpat este imposibilă pe o durată care depăşeşte 5 zile, instanţa amînă şedinţa şi propune inculpatului să-şi aleagă un alt apărător, iar în caz de refuz al inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa decide numirea unui apărător din oficiu.Pentru înlocuirea apărătorului în asemenea condiţii inculpatul stabileşte termenul de 5 zile. Soluţionînd chestiunea amînării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărîri, ţinînd cont de durata de timp deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării.Instanţa

166

îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început.Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate înşedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.g) participarea altor persoane-alături de părţi la judecarea cauzei în primă instanţă pot participa şi alte persoane, martori, experţi sau interpreţi.Participarea acestor persoane este incidentală, deoarece nu urmăresc un interes personal în cauză, rolul lor fiind diferit, drepturile şi obligaţiile lor procesuale fiind corespunzătoare calităţii pe care o au.

§3. PUNEREA PE ROL A CAUZEI PENALE3.1.Repartizarea cauzei parvenite pentru judecare

    Cauza penală parvenită în instanţă se repartizează, în termen de o zi, judecătorului sau, după caz, completului de judecată în mod aleatoriu, prin intermediul programului informaţional automatizat de gestionare a dosarelor.    Extrasul din programul informaţional automatizat sau încheierea preşedintelui instanţei de judecată cu privire la repartizarea aleatorie a cauzei se anexează la dosar.

3.2. Soluţionarea cauzei în procedura medierii ori împăcării părţilor    În cazul învinuirii persoanei în săvîrşirea unei infracţiuni uşoare ori mai puţin grave, iar în cazul minorilor – şi a unei infracţiuni grave prevăzute la cap. II–VI din Codul penal, precum şi în cazurile prevăzute la art. 276 alin. (1) din prezentul cod, instanţa de judecată, pînă la punerea pe rol a cauzei, în termen de cel mult 3 zile de la data repartizării cauzei, la solicitarea părţilor, adoptă o încheiere prin care dispune efectuarea procedurii medierii ori împăcării părţilor.    Încheierea va cuprinde date de către cine a fost adoptată, date despre persoana învinuită şi esenţa învinuirii, indicaţia de a întreprinde măsuri de soluţionare a cauzei în procedura medierii ori împăcării părţilor, numele mediatorului care va efectua procedura de mediere, stabilind un nou termen rezonabil pentru mediere.    Încheierea se transmite mediatorului, persoanei învinuite, părţii vătămate, procurorului şi apărătorului.    Mediatorul purcede imediat la efectuarea procedurii de mediere şi, dacă părţile s-au conciliat, întocmeşte un contract de mediere, care se semnează de către părţi şi se prezintă instanţei de judecată în procedura căreia se află cauza penală. În cazul în care concilierea părţilor nu a avut loc, mediatorul întocmeşte un aviz motivat, pe care îl prezintă instanţei de judecată.

3.3. Şedinţa preliminară    În termen de cel mult 3 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele dosarului, fixează termenul pentru şedinţa preliminară, care va începe în cel mult 20 de zile de la data repartizării cauzei, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau arestaţi se face de urgenţă şi cu prioritate, pînă la expirarea termenului de arest stabilit anterior.    În cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă, judecătorul pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi ia măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei ca aceasta să nu fie amînată.    Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei. Şedinţa preliminară se ţine cu respectarea condiţiilor generale de judecare a cauzei, prevăzute la capitolul I din prezentul titlu, care se aplică în mod corespunzător.În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:1) cererile şi demersurile înaintate, precum şi recuzările declarate;2) lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei;3) trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a procesului penal;4) suspendarea procesului penal;5) fixarea termenului de judecată;6) măsurile preventive şi de ocrotire. 3.4.Examinarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor    La soluţionarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor înaintate de către părţi la şedinţa preliminară, părţile îşi expun opiniile asupra chestiunii în cauză. În cazul în care cererile, demersurile sau recuzările au fost respinse, ele pot fi înaintate repetat în şedinţă la judecarea cauzei. 3.5.Prezentarea şi examinarea listei probelor    Părţile sînt obligate să prezinte în şedinţa preliminară lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv cele care nu au fost cercetate pe parcursul urmăririi penale.

167

    Copia de pe lista probelor prezentate instanţei de către parte, aceasta o înmînează, în mod obligatoriu, şi părţii oponente. Părţii civile şi părţii civilmente responsabile li se înmînează lista probelor care se referă la acţiunea civilă.    Instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente, decide asupra pertinenţei probelor propuse în liste şi dispune care din ele să fie prezentate la judecarea cauzei. La judecarea cauzei în fond, însă, partea poate solicita repetat prezentarea probelor recunoscute impertinente în şedinţa preliminară. 3.6.Trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă    În cazul în care judecarea cauzei nu ţine de competenţa instanţei sesizate, aceasta, prin încheiere motivată, dispune trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă. Despre aceasta se anunţă părţile care nu au participat la şedinţa preliminară. 3.7. Suspendarea şi reluarea procesului penal    Suspendarea procesului penal se dispune în cazul în care se constată că, la momentul parvenirii cauzei în instanţă, inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei.    Instanţa dispune suspendarea şi reluarea procesului penal prin încheiere motivată. Suspendarea şi reluarea procesului penal se fac în condiţiile prevăzute în art.330, care se aplică în mod corespunzător. 3.8.Încetarea procesului penal    Dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art.332, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.    O dată cu încetarea procesului penal, instanţa decide şi asupra chestiunilor prevăzute în art.285 alin.(6) art.350.    Copia de pe sentinţa de încetare a procesului penal se înmînează părţilor şi persoanelor interesate, explicîndu-li-se modul şi ordinea de atac. 3.9.Numirea cauzei spre judecare    Dacă nu s-au constatat temeiuri pentru aplicarea prevederilor art.348-350, instanţa de judecată numeşte cauza spre judecare.    La numirea cauzei spre judecare, instanţa decide asupra următoarelor chestiuni:    1) locul, data şi ora la care se va judeca cauza;    2) procedura în care se va judeca cauza – generală sau specială;    3) admiterea apărătorului ales de inculpat sau, dacă acesta nu are apărător ales, solicitarea desemnării acestuia de către coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat;    4) lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi;

5) judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta;6) judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc judecarea cauzei;7) măsurile preventive şi de ocrotire.    Instanţa de judecată, înainte de a decide asupra chestiunilor prevăzute în alin.(2) pct.1), 2), 4)-7),

consultă părţile prezente la şedinţa preliminară, iar chestiunea prevăzută în alin.(2) pct.3) o consultă cu inculpatul şi reprezentantul lui legal.

    La stabilirea datei şi orei pentru judecarea cauzei se va lua în considerare complexitatea acţiunilor ce urmează a fi întreprinse de către părţi pînă la judecarea cauzei, numărul şi posibilitatea de prezentare a părţilor, martorilor, reprezentanţilor, apărătorului, însă nu poate depăşi termenul de 30 de zile de la data desfăşurării şedinţei preliminare. În cazul prevăzut la alin. (6) art 351, termenul poate fi prelungit cu 15 zile.       Fixînd cauza pentru judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită, prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele.

Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane din lista prezentată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de judecată.

În cazul în care cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară învinuitul s-a prezentat, instanţa dispune executarea acestor măsuri de către procuror.

Fixînd cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea, revocarea sau încetarea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile prezentului cod.

Din necesitate, instanţa decide şi privitor la conexarea sau disjungerea cauzelor în condiţiile legii.3.10.Desfăşurarea şedinţei preliminare şi adoptarea încheierii

Şedinţa preliminară începe cu anunţarea numelui şi prenumelui judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, al procurorului şi grefierului. După aceasta, pe marginea chestiunilor prevăzute în art.346-351, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai părţii

168

apărării. Preşedintele şedinţei de judecată poate pune întrebări părţilor în orice moment. Cu privire la propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la şedinţă este în drept să-şi expună opinia sa.

  Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal în conformitate cu prevederile art.336, care se aplică în mod corespunzător. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei şi grefier.

   Instanţa de judecată soluţionează, prin încheiere,chestiunile prevăzute în art.346-351.    În cazul în care şedinţa preliminară se ţine de către un singur judecător, el poate adopta încheierea respectivă imediat în şedinţă sau anunţă întrerupere pentru a o adopta, apoi o pronunţă public.    În cazul în care şedinţa preliminară se efectuează de un complet de judecători, încheierea respectivă se adoptă în camera de deliberare.

    Încheierea adoptată în şedinţa preliminară este definitivă.3.11.Alte măsuri pregătitoare pentru judecarea  cauzei

    Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile respective pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu fie amînată.

    De asemenea, judecătorul asigură ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie întocmită şi afişată în instanţă la un loc public cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată fixat, indicîndu-se numărul dosarului, numele şi prenumele judecătorului (judecătorilor) care examinează cauza, data, ora şi locul desfăşurării şedinţei, numele şi prenumele inculpatului (inculpaţilor), infracţiunea care formează obiectul examinării, alte date referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, precum şi alte informaţii care asigură transparenţa procesului de judecată.

§4.CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND JUDECAREA CAUZEI PENALE ÎN PRIMA INSTANŢĂ. PARTEA PREGĂTITOARE A ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ

Deschiderea şedinţei de judecată    La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată.

Verificarea prezentării în instanţă    După apelul părţilor şi celorlalte persoane citate, grefierul raportează prezentarea în instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc.

Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă    După apelul martorilor, preşedintele şedinţei de judecată cere ca ei să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea lui. Preşedintele ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi.Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului şi explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora    Preşedintele şedinţei stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului şi explică drepturile şi obligaţiile lor conform prevederilor art.87.    Interpretul, traducătorul sînt preveniţi, contra semnătură, asupra răspunderii ce o poartă în caz de interpretare sau traducere intenţionat incorectă, conform art.312 din Codul penal.     Stabilirea identităţii inculpatului    Preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea inculpatului, şi anume:

1) numele, prenumele şi patronimicul;2) anul, luna, ziua şi locul naşterii, cetăţenia;3) domiciliul;4) ocupaţia şi datele despre evidenţa militară;5)    situaţia familială şi datele despre existenţa la întreţinerea lui a altor

persoane;6) studiile;7) datele despre invaliditate;8) datele despre existenţa titlurilor speciale, gradelor de calificare şi a

distincţiilor de stat;9) dacă posedă limba în care se desfăşoară procesul;10)  dacă a fost în această cauză în stare de reţinere sau de arest şi în ce perioadă;11) alte date referitoare la persoana inculpatului.

169

12) Preşedintele şedinţei verifică dacă inculpatului i-a fost înmînată informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile sale, copia de pe rechizitoriu şi dacă îi sînt clare aceste documente.

    În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată în conformitate cu prevederile art.297, iar în şedinţa de judecată inculpatul s-a prezentat, lui i se înmînează copia rechizitoriului şi i se dă posibilitate să ia cunoştinţă de materialele dosarului. Dacă după aceasta inculpatul cere termen pentru pregătirea apărării, instanţa soluţionează această chestiune.

Stabilirea identităţii celorlalte părţi şi verificarea cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor lor    Preşedintele stabileşte identitatea procurorului şi a avocatului şi documentele care confirmă calitatea şi împuternicirile lor.    În acelaşi mod se stabileşte identitatea părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi a reprezentanţilor lor.

Preşedintele şedinţei verifică dacă persoanelor menţionate în alin.(2)art.359 le-a fost înmînată informaţia privind drepturile şi obligaţiile lor şi dacă acestea le sînt clare.

În cazul în care vreuna din părţi declară că nu îi sînt clare drepturile şi obligaţiile, preşedintele face explicaţiile respective.

Anunţarea completului care judecă cauza şi soluţionarea cererilor de recuzare    Preşedintele şedinţei anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale expertului, interpretului, traducătorului şi specialistului, dacă aceştia participă la judecare, şi verifică dacă nu sînt cereri de recuzare sau abţineri.    Cererile de recuzare sau abţinerile se soluţionează conform prevederilor respective din prezentul cod.

Soluţionarea chestiunilor privitoare la participarea apărătoruluiPreşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă

inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita apărarea. Dacă inculpatul formulează vreo cerere, instanţa o soluţionează conform prevederilor art.69-71.    Preşedintele şedinţei de judecată verifică, totodată, dacă nu sînt circumstanţe care fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal conform prevederilor art.72.Soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vreuneia din părţi sau a altor   persoane citate    În caz de neprezentare a uneia din părţi la şedinţa de judecată, instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente asupra acestei chestiuni, decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale capitolului I din prezentul titlu.    În caz de neprezentare a vreunui martor, a expertului sau a specialistului legal citaţi, instanţa, ascultînd opiniile părţilor asupra acestei chestiuni, dispune continuarea şedinţei şi ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei lor, dacă aceasta este necesar, sau dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa următoare.     Stabilirea identităţii expertului şi specialistului şi explicarea drepturilor şi obligaţiilor lor    Dacă la judecarea cauzei participă expertul sau specialistul, preşedintele stabileşte identitatea şi competenţa acestora şi le explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 şi 91.      Formularea şi soluţionarea cererilor sau demersurilor    Preşedintele şedinţei întreabă fiecare parte în proces dacă are careva cereri sau demersuri.    Cererile sau demersurile formulate vor fi argumentate, iar dacă se solicită administrarea unor probe noi, se vor indica faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află acestea, iar în privinţa martorilor, experţilor şi specialiştilor se va indica identitatea şi adresa lor în cazul în care partea nu poate asigura prezenţa lor în instanţa de judecată.    Cererile sau demersurile formulate se soluţionează de către instanţă după audierea opiniilor celorlalte părţi asupra cerinţelor înaintate.    Părţile pot prezenta şi cere administrarea probelor şi în cursul cercetării judecătoreşti.     Judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală Pînă la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara, personal prin înscris autentic, că recunoaşte săvîrşirea faptelor indicate în rechizitoriu şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata nu poate avea loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, decît dacă inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele indicate în rechizitoriu şi nu solicită administrarea de noi probe.

170

În cadrul şedinţei preliminare sau pînă la începerea cercetării judecătoreşti, instanţa îl întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi asupra cărora nu are obiecţii, apoi acordă cuvîntul procurorului, părţii vătămate şi celorlalte părţi asupra cererii formulate. Instanţa de judecată admite, prin încheiere, cererea dacă din probele administrate rezultă că faptele inculpatului sînt stabilite şi dacă sînt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse şi procedează la audierea inculpatului potrivit regulilor de audiere a martorului. În caz de admitere a cererii, preşedintele explică persoanei vătămate dreptul de a deveni parte civilă şi întreabă partea civilă, partea civilmente responsabilă dacă propun administrarea de probe, după care instanţa procedează la dezbateri judiciare. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului, care pot lua încă o dată cuvîntul în formă de replică. În caz de admitere a cererii privind judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, sentinţa se adoptă în condiţiile prevăzute de prezentul cod, cu derogările din prezentul articol. În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea prevederilor alin. , dispoziţiile art. 382–398 se aplică în mod corespunzător. Partea introductivă a sentinţei conţine, pe lîngă datele expuse la art. 393, menţiunea     despre judecarea cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Inculpatul care a recunoscut săvîrşirea faptelor indicate în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoare, cu muncă neremunerată în folosul comunităţii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu amendă. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de 30 de ani.În caz de respingere a cererii, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură generală.

§5. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ5.1.Ordinea cercetării judecătoreşti

    În cadrul cercetării judecătoreşti, în primul rînd se cercetează probele prezentate de către parte acuzării.   Instanţa, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, poate modifica ordinea de cercetare a probelor dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Inculpatul poate cere să fie audiat la începutul cercetării probelor sau la orice etapă a cercetării judecătoreşti.

5.2.Începerea cercetării judecătoreştiPreşedintele şedinţei de judecată anunţă începerea cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta.    În cazul în care a fost prezentată referinţă la rechizitoriu, preşedintele şedinţei de judecată aduce la cunoştinţa celor prezenţi conţinutul acesteia.    Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. În cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul îi face explicaţiile respective.    După executarea acţiunilor menţionate în alin.(1)-(3) art366 , procurorul prezintă spre examinare probele acuzării.

5.3.Audierea inculpatului    Dacă inculpatul acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru care cauza a fost trimisă în judecată. Primii îi pot pune întrebări apărătorul şi participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea acuzării.    Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de preşedintele şedinţei de judecată şi judecători în orice moment al audierii.    Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.    Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea cauzei se admite numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, cînd aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului. În acest caz, după întoarcerea inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în lipsa lui.    Inculpatul poate fi audiat ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi el poate să facă declaraţii suplimentare oricînd, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.

171

    Preşedintele şedinţei de judecată respinge întrebările sugestive şi cele care nu se referă la cauză. 5.4.Citirea declaraţiilor inculpatului    Citirea declaraţiilor inculpatului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:    1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;    2) cînd cauza se judecă în lipsa inculpatului.    Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire declaraţiilor inculpatului depuse anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de instrucţie, dacă acesta din urmă l-a informat despre posibilitatea citirii lor în instanţă.    Nu se admite reproducerea înregistrării audio sau video fără a se da citire, în prealabil, declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.

5.5.Audierea celorlalte părţi    Audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător.Victima sau, după caz, partea vătămată, la cererea acesteia sau la demersul procurorului, poate fi audiată în lipsa inculpatului, asigurîndu-i ultimului posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări persoanei audiate.    Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face conform dispoziţiilor ce se referă la audierea inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.    Partea vătămată poate fi audiată ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi ea poate să facă declaraţii suplimentare oricînd cu permisiunea preşedintelui şedinţei.

5.6. Audierea martorilor    Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au fost audiaţi. Primii sînt audiaţi martorii din partea acuzării.    Audierea martorului se efectuează în condiţiile prevăzute în art.105-110, care se aplică în mod corespunzător. În caz de necesitate, martorul, la cerere sau în baza demersului procurorului, poate fi audiat în lipsa inculpatului, care este înlăturat din şedinţă, asigurîndu-i-se ultimului posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări prin intermediul apărătorului său persoanei audiate.    Părţile la proces sînt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi. Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări martorului în condiţiile prevăzute în art.367 alin.(2).    Fiecare din părţi poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.    Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala de şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea opiniilor părţilor la proces pe această chestiune.    Martorul a cărui lipsă nu este justificată, în cazul în care partea insistă să fie audiat, poate fi supus aducerii silite.

5.7.Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului    Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:    1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;    2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui, cu condiţia că audierea martorului a fost efectuată cu confruntarea dintre acest martor şi bănuit, învinuit sau martorul a fost audiat în conformitate cu art.109 şi 110.       Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.    Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.

5.8.Examinarea corpurilor delicte    Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile delicte

172

pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.    Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la locul aflării lor.

5.9.Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale    Primele sînt cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale propuse de partea acuzării, apoi cele propuse de partea apărării.    Pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor procesuale care confirmă circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie, ridicare, cercetare la faţa locului, examinare corporală, reconstituirea faptei, efectuarea măsurilor speciale de investigaţii, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză şi prin alte mijloace de probă, precum şi documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată, dacă în ele sînt expuse sau ele confirmă circumstanţe care au importanţă în cauza dată. Documentele prezentate în şedinţa de judecată se anexează la dosar în baza unei încheieri.Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se efectuează prin citirea lor de către partea care a cerut cercetarea lor sau de către preşedintele şedinţei de judecată.    5.10. Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea expertului în şedinţa de judecată    Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea expertului în şedinţa de judecată se fac în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.142-155.

5.11.Alte acţiuni procesuale la judecarea cauzeiLa cererea părţilor, în caz de necesitate, la judecarea cauzei, instanţa poate efectua, în condiţiile prezentului cod, alte acţiuni procesuale pentru constatarea circumstanţelor cauzei. 5.12.Terminarea cercetării judecătoreşti    După cercetarea tuturor probelor din dosar şi a celor prezentate la judecarea cauzei, preşedintele şedinţei de judecată întreabă părţile dacă doresc să dea explicaţii suplimentare ori să formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.    Dacă nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea cererilor şi demersurilor formulate şi îndeplinirea în cazurile necesare a acţiunilor procesuale suplimentare, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea judecătorească terminată.    Preşedintele şedinţei de judecată explică părţilor că ele, în dezbaterile judiciare, şi instanţa, la adoptarea sentinţei, sînt în drept să facă trimiteri numai la probele cercetate în şedinţa de judecată.

§6. DEZBATERILE JUDICIARE ŞI ULTIMUL CUVÎNT AL INCULPATULUI6.1. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare

După terminarea cercetării judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile judiciare.Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului cînd apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă inculpatul cere cuvîntul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor lor o stabileşte instanţa.    În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere termen pentru pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă întrerupere, cu indicarea duratei ei.    6.2. Conţinutul dezbaterilor judiciare    În cuvîntările lor, participanţii la dezbateri nu au dreptul să se refere la probe noi care nu au fost examinate în cadrul cercetării judecătoreşti. În cazul în care trebuie prezentate probe noi, participanţii la dezbateri pot cere reluarea cercetării judecătoreşti, indicînd, totodată, care anume circumstanţe vor fi cercetate suplimentar şi în baza căror noi probe. Instanţa, ascultînd opiniile celorlalte părţi, adoptă o încheiere motivată privind admiterea sau respingerea cererii sau demersului respectiv.    Instanţa nu poate limita durata dezbaterilor la un anumit timp, însă preşedintele şedinţei de judecată are dreptul să întrerupă cuvîntările participanţilor la dezbateri dacă aceştia, în susţinerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.    Între cuvîntări nu se admit întreruperi, însă, pentru motive întemeiate dezbaterile pot fi întrerupte, dar întreruperea nu poate depăşi 3 zile. 6.3.Replica    După ce au luat cuvîntul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvînt în replică în legătură cu cele spuse în cuvîntările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparţine întotdeauna apărătorului sau inculpatului, după caz.

173

6.4.Ultimul cuvînt al inculpatuluiDupă terminarea dezbaterilor judiciare, preşedintele şedinţei acordă ultimul cuvînt inculpatului.

    În timpul în care inculpatul are ultimul cuvînt, nu i se pot pune întrebări şi el nu poate fi întrerupt decît în cazul în care el se referă la alte împrejurări decît cele care se referă la cauză.    Dacă inculpatul, în ultimul cuvînt, relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti pentru verificarea acestora.

6.5.Concluzii scriseDupă închiderea dezbaterilor şi rostirea ultimului cuvînt, părţile pot să depună instanţei concluzii

scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză.Concluziile propuse de părţi nu au caracter obligatoriu pentru instanţă. Concluziile scrise se

anexează la procesul-verbal.§7. DELIBERAREA ŞI ADOPTAREA SENTINŢEI

7.1.Obiectul deliberării    Completul de judecată sau judecătorul, cînd judecă singur cauza, deliberează mai întîi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept.    Deliberarea se face asupra chestiunilor prevăzute în art.385.

7.2. Reluarea cercetării judecătoreşti    Dacă în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere motivată.    La reluarea cercetării judecătoreşti, în caz de neprezentare a părţilor la pronunţare, instanţa numeşte o nouă dată pentru şedinţă, ce nu poate depăşi termenul de 15 zile de la data stabilită pentru pronunţare, cu citarea părţilor şi a persoanelor interesate.       După terminarea cercetării judecătoreşti suplimentare, instanţa ascultă din nou dezbaterile judiciare şi oferă ultimul cuvînt inculpatului.

7.3.Sentinţa judecătorească    Instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.Sentinţa se adoptă în numele legii. Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.    Instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.

7.3.1.Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei La adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează următoarele chestiuni în următoarea consecutivitate:    1) dacă a avut loc fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul;    2) dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat;    3) dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea;    4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;    5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;    6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care anume;    7) ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului, luînd în considerare şi recomandările serviciului de resocializare, dacă o asemenea anchetă a fost efectuată;    8) dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată de inculpat sau nu;    9) tipul penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii;    10) dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă;    11) dacă trebuie reparată paguba materială atunci cînd nu a fost intentată acţiunea civilă;    12) dacă urmează să fie ridicat sechestrul asupra bunurilor;    13) ce trebuie să se facă cu corpurile delicte;   14)cine şi în ce proporţie trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare;    15) dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură preventivă în privinţa inculpatului;    16) dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii urmează să fie aplicat tratament medical forţat de alcoolism sau narcomanie.    Dacă inculpatul este învinuit de săvîrşirea mai multor infracţiuni, instanţa soluţionează chestiunile arătate în alin.(1) pct.1)-13) art.385 CPPRM pentru fiecare infracţiune în parte. Dacă de săvîrşirea infracţiunii sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi, instanţa soluţionează chestiunile prevăzute în alin.(1)art.385 CPPRM referitor la fiecare inculpat în parte.   Dacă, în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei, s-au constatat încălcări ale drepturilor inculpatului, precum şi s-a stabilit din vina cui au fost comise aceste încălcări, instanţa examinează posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări.

174

7.3.2. Examinarea chestiunii privind starea de responsabilitate a inculpatului Dacă, în timpul urmăririi penale sau cercetării judiciare, s-a pus chestiunea stării de responsabilitate a inculpatului, instanţa de judecată este obligată să soluţioneze această chestiune încă o dată la adoptarea sentinţei.   În cazul în care se constată că inculpatul se afla în timpul săvîrşirii faptei în stare de iresponsabilitate sau după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală care a devenit temei pentru a-l recunoaşte iresponsabil, instanţa adoptă o sentinţă în conformitate cu prevederile capitolului II din titlul III din Partea specială.

7.3.3.Soluţionarea acţiunii civileO dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sînt dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge.   În cazul cînd se dă o sentinţă de achitare, instanţa:    1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvîrşită de inculpat;nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sînt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art.35 al Codului penal.   În cazuri excepţionale cînd, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ar trebui amînată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.

7.3.4.Asigurarea acţiunii civile şi a confiscării  speciale    În caz de admitere a acţiunii civile, instanţa de judecată poate dispune, înainte ca sentinţa să fi devenit definitivă, să fie luate măsuri pentru asigurarea acestei acţiuni dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.    La pronunţarea sentinţei cu confiscarea specială a bunurilor persoanei condamnate, instanţa de judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea acestora dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. 7.4.Sentinţa de condamnare    Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.    Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.    Declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale pot fi puse la baza sentinţei de condamnare numai în ansamblu cu alte probe suficiente de învinuire şi cu condiţia că, la urmărirea penală, a avut loc confruntarea cu bănuitul, învinuitul sau că martorul a fost audiat în condiţiile art.109 şi 110, în cazul în care inculpatul nu a participat la confruntare cu acest martor în cadrul şedinţei de judecată.       Sentinţa de condamnare se adoptă:    1) cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată;    2) cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul amnistiei conform art.107 din Codul penal şi în cazurile prevăzute în art.89 alin.(2) lit.a), b), c), e), f) şi g) din Codul penal;    3) fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în cazurile prevăzute în art.57 şi 58 din Codul penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul prevăzut în art.93 din Codul penal sau al expirării termenului de prescripţie.   La adoptarea sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată, instanţa stabileşte categoria pedepsei, mărimea ei şi începutul calculării termenului executării pedepsei.   La adoptarea sentinţei de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, sentinţei de condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa argumentează în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, adoptă sentinţa dată.

7.5.Sentinţa de achitare    Sentinţa de achitare se adoptă dacă:    1) nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii;    2) fapta nu a fost săvîrşită de inculpat;    3) fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii;

4)fapta nu este prevăzută de legea penală; 5)există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În cazul achitării persoanei în temeiul alin.(1) pct.2), organul de urmărire penală este obligat să continue urmărirea penală pentru identificarea făptuitorului.

     Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

175

7.6.Sentinţa de încetare a procesului penal   Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:    1) lipseşte plîngerea părţii vătămate, plîngerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;    2) a intervenit decesul inculpatului;    3) persoana nu a atins vîrsta pentru tragere la răspundere penală;   4)există o hotărîre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;   5)există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului penal;   6)există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală; precum şi    7) În cazurile prevăzute în art.54-56 din Codul penal.   În cazul prevăzut în art.332 alin.(2), instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii administrative prevăzute în Codul contravenţional.

7.7.Întocmirea sentinţei    După ce a soluţionat chestiunile arătate în art.385-388, instanţa de judecată procedează la întocmirea sentinţei. Sentinţa constă din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv. Sentinţa se întocmeşte în limba în care s-a desfăşurat judecarea cauzei, de unul din judecătorii care au participat la adoptarea ei.   Sentinţa se semnează de toţi judecătorii care au participat la adoptarea ei. Judecătorul care are opinie separată semnează şi el sentinţa.

7.7.1.Partea introductivă a sentinţei    În partea introductivă a sentinţei se arată:    1) că sentinţa a fost pronunţată în numele legii;    2) data şi locul adoptării sentinţei;    3) denumirea instanţei de judecată care a adoptat sentinţa, numele judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului;    4) dacă şedinţa a fost publică sau închisă;    5) datele privind identitatea inculpatului prevăzute în art.358 alin.(1); 6) legea penală care prevede infracţiunea de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul; 7) datele referitoare la termenul de examinare a cauzei.

7.7.2.Partea descriptivă a sentinţei   Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă: 1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii; 2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care instanţa a respins alte probe;  3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;   4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată – temeiurile pentru aceasta;  5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii dacă la judecată s-a efectuat aşa ceva; 6) menţiunea referitor la recidivă.Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:    1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse;    2) aplicarea unei pedepse mai uşoare decît cea prevăzută de lege;    3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;    4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în art.89 din Codul penal.   Partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă:   1)indicarea învinuirii pe baza căreia cauza în privinţa învinuitului a fost trimisă în judecată;   2)descrierea circumstanţelor cauzei constatate de instanţa de judecată şi enunţarea temeiurilor pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor pentru care instanţa respinge probele aduse în sprijinul acuzării. Nu se admite introducerea în sentinţa de achitare a unor formulări ce ar pune la îndoială nevinovăţia celui achitat.   Partea descriptivă a sentinţei de încetare a procesului penal trebuie să conţină descrierea şi motivarea temeiurilor pentru încetarea procesului penal.

176

   Partea descriptivă a sentinţelor de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal trebuie să conţină motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la repararea pagubei materiale cauzate de infracţiune.

7.7.3.Dispozitivul sentinţei de condamnare    (1) În dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie arătate:   1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;   2)constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală;   3)categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca dovedită, pedeapsa definitivă pe care urmează să o execute; categoria penitenciarului în care trebuie să execute pedeapsa cel condamnat la închisoare; data de la care începe executarea pedepsei; durata termenului de probă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cui îi revine obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În caz dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza prevederilor respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul sentinţei;  4) dispoziţia despre computarea reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu, dacă inculpatul pînă la darea sentinţei se afla în stare de arest;   5)dispoziţia privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului pînă cînd sentinţa va deveni definitivă;   6)obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.   Dacă inculpatul este învinuit în baza mai multor articole ale legii penale, în dispozitivul sentinţei trebuie să se indice precis în baza căror anume articole el a fost achitat şi în baza cărora a fost condamnat.   În toate cazurile, pedeapsa trebuie să fie precizată astfel încît la executarea sentinţei să nu apară nici un fel de îndoieli cu privire la categoria şi mărimea pedepsei stabilite de instanţa de judecată.    În cazurile prevăzute în art.66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei va cuprinde, de asemenea, şi dispoziţia în vederea ridicării gradului militar sau special, titlului special, gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat ale inculpatului.

În cazul condamnării unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat, dispozitivul sentinţei va cuprinde explicaţii privind dreptul de a cere transferarea condamnatului în ţara de reşedinţă.

7.7.4.Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă:    1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;    2)dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal şi motivul pe care se întemeiază achitarea sau încetarea procesului;    3)dispoziţia de revocare a măsurii preventive, dacă o astfel de măsură a fost aplicată;    4)dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate.

7.8.Restituirea dosarului penal    Dacă instanţa de judecată a pronunţat o sentinţă de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvîrşită de inculpat, la cererea procurorului, acestuia i se restituie dosarul penal şi el reia urmărirea penală în vederea identificării făptuitorului infracţiunii.

7.9.Alte chestiuni care trebuie soluţionateîn dispozitivul sentinţei Dispozitivul sentinţei de condamnare, precum şi al celei de achitare sau de încetare a procesului penal, pe lîngă chestiunile enumerate în art.395 şi 396, în cazurile necesare, trebuie să mai cuprindă:    1) hotărîrea cu privire la acţiunea civilă înaintată sau hotărîrea pronunţată din oficiu de către instanţă referitor la repararea pagubei;    2) hotărîrea cu privire la confiscarea specială;    3) hotărîrea cu privire la corpurile delicte;  4) hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire; 5)dispoziţia referitoare la repartizarea cheltuielilor judiciare; 6)dispoziţia referitoare la procedura şi termenul declarării apelului sau a recursului împotriva sentinţei, după caz.

7.10.Punerea în libertate a inculpatului arestat Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate chiar în sala şedinţei de judecată.  În caz de condamnare la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată îl eliberează pe inculpat de sub arest.

177

Subiecte de discuţie: În ce constă judecata ca fază centrală a procesului penal? Care sunt condiţiile generale ale judecării cauzei penale? Cînd are loc punerea pe rol a cauzei penale? Care sunt condițiile generale privind judecarea cauzei penale în prima instanţă? Ce presupune partea pregătitoare a şedinţei de judecată? Ce presupune cercetarea judecătorească? Expuneți specifiul dezbaterilor judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului. Determinați esența deliberării şi adoptării sentinţei.

Literatură juridică:1. Зеленин С., Обвинение и суд в состязательном процессе // Российский судья, 2002, nr. 1. 2. Болтошев Е., К вопросу о состязательности в досудебных стадиях уголовного судопроизводства Росии // Российский судья,

2001, nr. 10. 3. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической реализации разрешения дела // Российский судья,

2004, nr. 8.4. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională de Drept, 2001, nr. 4. 5. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном разбирательстве в условиях состязательного уголовного процесса // Уголовное

право, 2004, nr. 3.

Exemple de test:1. Cercetarea judecătorească.1.1. Descrieţi ordinea cercetării judecătoreşti.1.2. Demonstraţi existenţa premisielor realizării nemijlocirii judecării cauzei în cadrul cercetării

judecătoreşti.1.3. Evidenţia-ţi condiţiile de reluare a cercetării judecătoreşti. 2. Deliberarea şi adoptarea sentinţei.2.1.Identificaţi felurile sentinţei.2.2. Clasificaţi chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei.2.3.Comparaţi efectele adoptării sentinţei de încetare a procesului penal adoptate în cadrul şedinţei preliminare şi după cercetarea judecătorească.3. Limitele judecării cauzei penale.3.1.Determinaţi conţinutul sintagmei „limitele judecării cauzei”.3.2. Evidenţiaţi condiţiile modificării învinuirii ţi şedinţa de judecată în sensul atentării şi agravării situaţiei inculpatului.3.3.Apreciaţi instituţia renunţării la probe şi prezentării de probelor suplimentare.4. Punerea pe rol a cauzei penale. 4.1. Definiţi instituţia punerii pe rol a cauzei penale.4.2.Apreciaţi importanţa şedinţei preliminare.4.3.Consideraţi utilă instituţia prezentării listei probelor.

Cazuri practice:1?Instanţa de judecată examinează cauza penală privitor la cetăţenii N şi I acuzaţi de săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin. (2) art.191 CP (depistarea averii străine cu folosirea situaţiei de serviciu). În cadrul dezbaterilor judiciare procurorul a insistat asupra faptului că nu există probe suficiente şi concludente pentru ca persoanele în cauză să fie recunoscute vinovate şi sancţionate penal. Instanţa a pronunţat sentinţa de condamnare în temeiul alin. (2) art.191 CP, numindu-le ambilor inculpaţi pedeapsa 6 ani de privaţiune de libertate.

Poate instanţa să condamne persoanele în circumstanţele descrise? Descrieţi coraportul poziţiei procesuale ale procurorului şi a instanţei de

judecată.

2)Cetăţeanul U, acuzat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de pct.b ,alin. (3) art.335 CP al RM (abuzul de serviciu, soldat de urmări grave), exprimându-şi dezacordul cu ordonanţa de punere sub învinuire a atacat-o la judecătorul de instrucţie, motivând că organul de urmărire penală i-a înaintat acuzarea după un an de la data emiterii actului procesual de punere sub învinuire.

178

Descrieţi ordinea de înaintare a acuzării. Care hotărâre va adopta judecătorul de instrucţie?

3)În urma examinării cauzei penale de învinuire a cet. Busuioc de comitere a infracţiunii prevăzute de al.1 art.287 CP (huliganismul) instanţa a ajuns la concluzia că în cazul de faţă Busuioc a comis o contravenţie administrativă .

Ce hotărîre va pronunţa instanţa ?4) În cursul cercetării judecătoreşti s-au examinat probele prezentate de partea apărării şi ulterior de partea acuzării. Apărătorul inculpatului Cecan a cerut ca să fie date citirii declaraţiile inculpatului depuse la faza urmăririi penale.

Care este ordinea cercetării judecătoreşti şi în ce cazuri poate fi modificată? În ce cazuri pot fi citite declaraţiile inculpatului depuse în cursul urmăririi penale ? Cînd în cursul cercetării judecătoreşti pot fi date citirii declaraţiile inculpatului

depuse la urmărirea penală?5)În urma comiterii infracţiunii de pungăşie (alin. 1 art. 192 CP) la cererea victimei a fost pornită urmărirea penală. După efectuarea acţiunilor procesuale necesare ofiţerul de urmărire a raportat procurorului că au fost epuizate toate posibilităţile de a administra probe iar făptuitorul nu a fost descoperit. Plus la aceasta cu câteva zile în urmă a expirat termenul de prescripţie.

Ce hotărâre poate fi adoptată?6)În cursul cercetării judecătoreşti, partea vătămată s-a aflat în sala de şedină pe perioada audierii martorilor de către instanţă.Reieşind din aceasta, instanţa de judecată a refuzat audierea părţii vătămate motivînd că aceasta a încălcat dispoziţiile legii (art. 356) conform cărora după apelul martorilor, aceştia trebuie să părăsească sala de şedinţă.

Este legală hotărîrea instanţei de judecată?7)În cadrul cercetării judecătoreşti au apărut neclarităţi în privinţa circumstanţelor în care s-a produs accidentul rutier, deoarece în procesul verbal de cercetare la faţa locului nu au fost reflectate toate împrejurările care au importanţă pentru cauză.

Anunţînd întreruperea şedinţei de judecată, judecătorul cu procurorul s-au deplasat la locul faptei unde minuţios au cercetat terenul.

În sentinţă se conţin date despre cercetarea nemijlocită de către instanţă a locului faptei. Apreciaţi legalitatea acţiunilor instanţei de judecată. Descrieţi procedura legală de cercetare la faţa locului a terenurilor şi încăperilor la

judecarea cauzei.8)La judecarea unei cauze penale complexe procesul verbal al şedinţei de judecată a fost întocmit de un grefier fără experienţă. După două zile de la terminarea şedinţei grefierul a prezentat preşedintelui completului de judecată procesul-verbal pentru a fi semnat. S-a dovedit că multe din acţiunile petrecute în cursul judecării nu au fost consemnate în procesul-verbal. Preşedintele a fost nevoit să întocmească personal procesul verbal al şedinţei de judecată, conducîndu-se de materialele cauzei penale şi notiţele sale pe care le făcuse pe parcursul cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor judiciare.

Grefierul a refuzat să semneze procesul-verbal întocmit de preşedinte. Apreciaţi legalitatea acţiunilor privitoare la întocmirea procesului verbal al şedinţei de

judecată. Descrieţi cerinţele cărora trebuie să corespundă procesul-verbal al şedinţei de judecată şi

garanţiile acestora. Expuneţi-vă părerea vis-a-vis de situaţi creată.

179

TEMA 4.CĂILE ORDINARE DE ATAC§1. Consideraţii generale asupra căilor de atac.§2. Apelul – condiţii de fond şi de formă.§3. Efectele apelului.§4. Judecarea apelului şi soluţiile pronunţate.§5. Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel – condiţii de fond şi de formă.§6. Efectele recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel.§7. Judecarea recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel şi soluţiile pronunţate.§8. Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul – condiţii de fond şi de formă.§9. Efectele recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.§10. Judecarea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul şi soluţiile pronunţate.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească noţiunea căilor de atac;- să caracterizeze apelul – condiţii de fond şi de formă;- să stabilească Efectele apelului.- să descrie Judecarea apelului şi soluţiile pronunţate;- să determine recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel – condiţii de fond şi de

formă;- să aprecieze efectele recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel,- să identifice efectele recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul;- să caracterizeze Judecarea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul şi soluţiile pronunţate;- să descrie recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea

de atac apelul – condiţii de fond şi de formă.

§1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR DE ATACPrincipiul legalităţii procesului penal presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în

conformitate cu dispoziţiile legale. Judecata, cea mai importantă activitate procesuală, alături de urmărirea penală, trebuie să se

desfăşoare în condiţii care să asigure temeinicia şi legalitatea soluţiei, conform cu realitatea faptelor şi cu prevederile legii.

Activitatea de judecată, ca orice activitate umană, nu este infailibilă, putînd fi supusă erorii. Cu ocazia judecării cauzei, prima instanţă poate greşi în stabilirea corectă a faptelor sau în aplicarea

dispoziţiilor la situaţia de fapt dată. De asemenea, părţile pot contribui şi ele voluntar sau involuntar, la o eronată stabilire a situaţiei de fapt, în consecinţă la o greşită soluţionare a cauzei.

Remedierea erorilor de judecată în primă instanţă se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, instituţie care presupune o nouă judecare a cauzei.

Căile de atac sunt remedii procedurale contra greşelilor ce eventual s-ar putea ivi datorită părţilor sau judecătorilor în împărţirea dreptăţii, fiind indispensabile pentru garantarea drepturilor individuale împotriva hotărîrilor judecătoreşti greşite.

Această activitate de control presupune trecerea procesului penal prin două sau mai multe grade de jurisdicţie pentru stabilirea adevărului şi o corectă aplicare a legii penale.

De aceea, căile de atac apar ca nişte remedii procedurale şi implică, deci o prezumţie de greşeală pentru judecata atacată şi o prezumţie de dreptate pentru judecata ce va urma.

Spre deosebire de judecata în prima instanţă, care este indispensabilă pentru înfăptuirea justiţiei, judecata în căile de atac reprezintă o posibilitate, în sensul că nu este obligatorie recurgerea la exercitarea acestora.

În concluzie, obiectul căiloe de atac constă în determinarea unei noi judecăţi,iar finalitatea lor în repararea erorilor comose de judecăţile anterioare.Apelul noţiune şi istoric

180

Apelul este o cale ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond de către instanţa superioară.Este o cale cu vechi tradiţii şi cu aplicare aproape universală.Originea apelului se află în dreptul roman, unde cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinţei pe calea aşa-zisei „provocatio ad populum”. Ulterior, în regimul republican, au apărut alte două instituţii:1.intercesio din partea magistratului;şi2.intercesio din partea tribunului public.care constă într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea”appellatio”Argumente împotriva apelului1.Se susţine că apelul nu este decît o armă în mîna inculpatului de rea-credinţă, care voieşte a tergiversa soluţia procesului.2.Nu numai că apelul prelungeşte judecata, diminuînd efectulp reventiv al pedepsei, dar această prelungire nici măcar nu garantează că soluţia dată în apel este mai bună, decît cea dată în prima instanţă, adică, uneori apelul se poate dovedi a fi nu numai inutil, dat şi dăunător intereselor bunei administrări a justiţiei.3.Creşterea costurilor pentru stat şi părţi;Argumente în favoarea apelului1.Apelul trebuie menţinut, deoarece promtitudinea în realizarea justiţiei este recomandabilă,dar nu în detrimentul calităţii judecăţii, ori apelul este o garanţie pentru înlăturarea atît a erorilor de fapt, cît şi a celor de drept..2A desfiinţa apelular însemna a desfiinţa cea mai populară, cea mai frecventă şi cea mai eficace cale de atac.A limita căile de atac la recurs, înseamnă a menţine calea de atac cea mai formalistă, mai dificilă,mai puţin accesibilă justiţiabililor neinformaţi în materia dreptului.3.Reglementarea apelului a devenit o necesitate, deoarece în practică s-a dovedir că un număr mare de hotărîri judecătoreşti se reformează în al doilea grad de jurisdicţie.

1. După caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărîrii atacate: -ordinare(obişnuite,normale)-acelea prin care se atacă o hotărîre judecătorească nedefinitivă, adică înainte ca hotărîrea atacată să fi intrat în puterea lucrului judecat.Drept căi ordinare în sistemul de drept naţional apar apelul şi recursul.Aceste căi de atac determină şi gradele de jurisdicţie.Astfel, cînd pot fi folosite ambele căi de atac ne vom afla în faţa a trei grade de jurisdicţie(judecata în prima instanţă, în apel şi în recurs).Dacă poate fi folosită numai o cale de atac ordinară (recursul) prevăzută de lege ne vom afla în faţa a două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în recurs)-extraordinare-nu aparţin desfăşurării normale a procesului penal, intervin după ce o hotărîre penală a rămas definitivă şi sunt limitate la anumite cazuri prevăzute de lege.CPP al R.M a consacrat următoarele căi de atac extraordinare:recursul în anulare şi revizuirea procesului penal.2. După întinderea obiectului:-căi de atac comune-acele căi ce pot fi folosite în toate cauzele penale.Astfel, recursul este singura cale de atac ce poate fi folosită împotriva hotărîrii judecătoreşti.-căi de atac speciale-acele căi ce pot fi folosite limitat, doar la anumite cauze. Atît apelul, cît şi căile de atac extraordinare sunt căi de atac speciale, deoarece pot fi folosite numai împotriva anumitor hotărîri judecătoreşti sau numai în anumite cauze.3.După consecinţele care se pot aduce prin admiterea lor:-de reformare-are loc atunci cînd o instanţă superioară, în urma controlului efectuat în fapt şi în drept asupra hotărîrii unei instanţe inferioare, o infirmă şi dă o altă rezolvare cauzei. Reformarea are caracter de criticăşi presupune constatarea că la instanţa care a dat hotărîrea atacată s-au comis greşeli, iar existenţa acestora rezultă, de regulă, din înseşi materialele aflate la dosarul cauzei, de ex: apelul şi recursul.-de anulare-constă în infirmarea de către o instanţă superioară a hotărîrii judecătoreşti atacate aparţinînd unei instanţe inferioare,de ex:recursul, recursul în anulare.-de retractare-constă în infirmarea hotărîrii judecătoreşti atacate de către aceeaşi instanţă care a pronunţat-o pentru motive de fapt noi, necunoscute în momentul soluţionării cauzei,de ex:revizuirea.

§2. APELUL – CONDIŢII DE FOND ŞI DE FORMĂHotărîrile supuse apelului

Sentinţele pot fi atacate cu apel în vederea unei noi judecări în fapt şi în drept a cauzei, cu excepţia sentinţelor pronunţate de către instanţele judecătoreşti privind infracţiunile pentru a căror săvîrşire legea prevede exclusiv pedeapsă nonprivativă de libertate.

181

Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, pot fi atacate separat.Apelul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.

Persoanele care pot declara apelPot declara apel:1)procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; 2)inculpatul, în ce

priveşte latura penală şi latura civilă.Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;3) partea vătămată, în ce priveşte latura penală; 4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă 5) martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora; 6)orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.Apelul poate fi declarat în numele persoanelor menţionate în alin.(1) pct.2)-4) art.401 şi de către apărător sau reprezentantul lor legal.

Termenul de declarare a apeluluiTermenul de apel este de 15 zile de la data pronunţării sentinţei integrale, dacă legea nu dispune

altfel. În cazurile prevăzute în art.401 alin.(1) pct.5) şi 6), calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii, prin care instanţa a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau a luat o altă măsură, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei în fond, în afară de cazul cînd procesul a fost suspendat.Dacă procurorul care a participat la judecarea cauzei sau partea vătămată a declarat în termen apel în defavoarea inculpatului, procurorul participant în instanţa de apel, în termen de 15 zile de la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar, în care poate invoca motive adăugătoare de apel. Dacă inculpatul declară apel în termen şi îşi înlocuieşte apărătorul, noul apărător, în termen de 15 zile de la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar pentru inculpat, în care poate invoca motive adăugătoare de apel. În cazul declarării apelurilor suplimentare în condiţiile alin.(4) şi (5) art.405, copiile de pe apelurile suplimentare se înmînează părţilor şi se acordă timp necesar pentru pregătirea către judecarea apelurilor.

Repunerea în termen a apeluluiApelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Pînă la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărîrii.

Apelul peste termenParticipantul la proces care a lipsit atît la judecarea, cît şi la pronunţarea sentinţei şi nu a fost informat despre adoptarea sentinţei poate declara apel şi peste termen, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la data începerii executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.    Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei. Instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate.

Declararea apeluluiApelul se declară prin cerere scrisă. Cererea de apel trebuie să conţină: 1) denumirea instanţei la

care se depune apelul; 2) numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui; 3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa;4)conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului;5)indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă necesitatea administrării de noi probe. Poate invoca administrarea de noi probe numai procurorul şi avocatul care nu au participat la judecarea cauzei în primă instanţă. Părţile care au participat la judecarea cauzei în primă instanţă pot invoca administrarea de noi probe numai dacă despre acestea nu au ştiut la momentul judecării cauzei sau dacă instanţa de fond a respins cererea de a le administra;6)data declarării apelului şi semnătura apelantului;7)lista documentelor ce se anexează la cererea de apel. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea de apel se atestă de un judecător de la instanţa a cărei hotărîre se atacă. Cererea poate fi atestată şi de secretarul consiliului local al localităţii unde domiciliază apelantul. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.După expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanţa de judecată care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, dosarul penal împreună cu apelul şi cu copiile acestuia în instanţa de apel despre ce informează părţile.    

182

Retragerea apeluluiPînă la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage

apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de apelant. Apelul declarat de procuror poate fi retras şi de procurorul ierarhic superior. În cazul retragerii apelului, instanţa de apel încetează procedura de apel.

§3. EFECTELE APELULUIEfectul suspensiv al apelului

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, în afară de cazul cînd legea dispune altfel.

Efectul devolutiv al apelului şi limitele luiInstanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.În limitele prevederilor arătate în alin.(1) art.409, instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului.

Neagravarea situaţiei în propriul apelInstanţa de apel, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel. În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.  Efectul extensiv al apelului Instanţa de apel examinează cauza prin extindere cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai gravă.

§4. JUDECAREA APELULUI ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATEProcedura judecării apelului

La judecarea apelului se aplică regulile generale pentru judecarea cauzelor în primă instanţă, cu excepţiile prevăzute în Partea specială titlul II capitolul IV secţiunea 1. Preşedintele şedinţei anunţă cauza ce urmează a fi judecată şi verifică prezenţa părţilor, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor din completul de judecată, ale procurorului, ale grefierului, precum şi ale interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă, ale apărătorului şi precizează dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După aceasta, preşedintele şedinţei verifică dacă părţile prezente au făcut alte cereri sau demersuri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere.Instanţa de apel, la cererea părţilor, poate cerceta suplimentar probele administrate în primă instanţă şi poate administra probe noi.În cazul în care invocă necesitatea administrării de noi probe, părţile trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă. Preşedintele şedinţei oferă cuvîntul apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.  Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi apărute în procesul dezbaterilor.Inculpatul are cel din urmă cuvîntul

În şedinţa de judecată se întocmeşte un proces-verbal în conformitate cu prevederile art. 336.Judecarea apelului

Instanţa de apel, judecînd apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din cauza penală, şi în baza oricăror probe noi prezentate instanţei de apel.    Instanţa de apel verifică declaraţiile şi probele materiale examinate de prima instanţă prin citirea lor în şedinţa de judecată, cu consemnarea în procesul-verbal.    În cazul în care declaraţiile persoanelor care au fost audiate în prima instanţă se contestă de către părţi, la solicitarea acestora, persoanele care le-au depus pot fi audiate în instanţa de apel conform regulilor generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.   În vederea soluţionării apelului, instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor. Instanţa de apel se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în apel.   Instanţa de apel nu este în drept să-şi întemeieze concluziile pe probele cercetate de prima instanţă dacă ele nu au fost verificate în şedinţa de judecată a instanţei de apel şi nu au fost consemnate în procesul-verbal.  În cazul sesizării de către părţi a nerespectării termenului rezonabil de judecare a cauzei de către prima instanţă, instanţa de apel se expune şi asupra nerespectării acestui termen.

183

Decizia instanţei de apelInstanţa de apel, judecînd cauza în ordine de apel, adoptă una din următoarele decizii:

  1)respinge apelul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:  a)apelul a fost depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevăzute în art.402; b) apelul este inadmisibil; c)apelul este nefondat;  2) admite apelul, casînd sentinţa parţial sau total, inclusiv din oficiu, în baza art.409 alin.(2), şi pronunţă o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit, pentru prima instanţă.   3)admite apelul, casează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărîre a fost anulată. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărîre a fost anulată se dispune numai atunci cînd nu a fost citat inculpatul, nu i s-a asigurat dreptul la interpret, nu a fost asistat de un avocat sau au fost încălcate prevederile art. 33–35. Sentinţa poate fi casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau latura civilă, dacă aceasta nu împiedică soluţionarea justă a cauzei.    Judecînd apelul declarat împotriva sentinţei de achitare, instanţa de apel nu este în drept să pronunţe o hotărîre de condamnare fără audierea învinuitului prezent, precum şi a martorilor acuzării solicitaţi de părţi. Martorii acuzării se audiază din nou în cazul în care declaraţiile lor constituie o mărturie acuzatorie, susceptibilă să întemeieze într-un mod substanţial condamnarea inculpatului.

Decizia instanţei de apel este susceptibilă de a fi pusă în executare din momentul adoptării.   Chestiuni complementare

Instanţa de apel, deliberînd asupra apelului, dacă este necesar, poate hotărî reluarea cercetării judecătoreşti, aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a apelului.

Conţinutul deciziei instanţei de apel Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă: 1)data şi locul pronunţării deciziei; 2)denumirea instanţei de apel; 3)numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, procurorului, grefierului, precum şi ale apărătorului, interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă la şedinţă;4)numele şi prenumele apelantului, cu indicarea calităţii lui procesuale; 5)datele privind identitatea persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă, prevăzute în art.358 alin.(1);datele referitoare la termenul de examinare a cauzei; 6) fapta constatată de primă instanţă şi conţinutul dispozitivului sentinţei; 7)fondul apelului; 8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei date; 9) una din soluţiile prevăzute în art.415; menţiunea cu privire la ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul trebuie să-şi reia cursul. În caz contrar, toate actele procedurale sînt desfiinţate de drept;10) menţiunea că decizia este executorie, dar poate fi supusă recursului, şi termenul prevăzut pentru această cale de atac.

În cazul cînd inculpatul se află în stare de arest, în decizie se indică timpul care se include în termenul pedepsei.

Dacă există temeiuri prevăzute în art.218, instanţa de apel pronunţă o decizie interlocutorie.Adoptarea deciziei de către instanţa de apel

Deliberarea şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor art.338 şi 339.După pronunţarea deciziei, instanţa de apel remite, în termen de cel mult 5 zile, dosarul penal în instanţa de fond pentru executare, fapt despre care se informează părţile.

§5. RECURSUL ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR INSTANŢELOR DE APEL – CONDIŢII DE FOND ŞI DE FORMĂ

Hotărîrile supuse recursuluiPot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.    Încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.    Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se consideră făcut şi împotriva încheierilor acesteia, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.    Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.401 nu au folosit calea apelului ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit situaţia. Procurorul care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul declarat din partea apărării.

Persoanele care pot declara recursPot declara recurs procurorul şi persoanele indicate în art.401.

   Termenul de declarare.Termenul de recurs este de 30 de zile de la data pronunţării deciziei.

184

Retragerea recursuluiPersoanele menţionate în art.421 pot retrage recursul în condiţiile art.407, care se aplică în mod

corespunzător.

§6.EFECTELE RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR INSTANŢELOR DE APEL6.1. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui

Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.    Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art.427, fiind în drept să judece şi în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situaţia condamnaţilor.    Neagravarea situaţiei în propriul recurs. Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

6.2.Efectul extensiv al recursului şi limitele luiInstanţa de recurs examinează cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putînd hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă, dacă s-a decis admisibilitatea recursului.

§7.JUDECAREA RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR INSTANŢELOR DE APEL ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATE7.1.Procedura judecării recursului

    La judecarea recursului participă procurorul şi persoanele indicate la art.401, ale căror interese sînt atinse prin argumentele invocate în recurs.        Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele judecătorilor completului de judecată, al procurorului, avocaţilor, precum şi al interpretului, dacă acesta participă la şedinţă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare.    Primul cuvînt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată.Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.Luările de cuvînt nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului.    Părţile au dreptul la replică în problemele apărute în procesul dezbaterilor;    Recursul se judecă în termen rezonabil.

7.2. Judecarea recursului    Judecînd recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei şi se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în recurs.

7.3.Decizia instanţei de recurs    Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:

13) respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărîrii atacate;14) admite recursul, casează, parţial sau total, hotărîrea atacată şi ia una din următoarele soluţii:

    a) menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis;    b) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod;    c) rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărîre, dacă nu se agravează situaţia condamnatului, sau, după caz, dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.    Soluţionînd recursul, instanţa rezolvă şi chestiunile prevăzute la art.414 alin.(4) şi art.416, care se aplică în mod corespunzător.        Adoptarea deciziei şi întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art.417 şi 418, care se aplică în mod corespunzător.

7.4.Procedura de rejudecare şi limitele acesteia    Procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărîrii în recurs se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea ei.    Pentru instanţa de rejudecare, indicaţiile instanţei de recurs sînt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt rămîne cea care a existat la soluţionarea recursului.    Cînd hotărîrea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărîrea a fost casată.   La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decît numai dacă hotărîrea iniţială a fost casată în baza recursului declarat de procuror sau în interesul părţii vătămate din motivul că pedeapsa fixată era prea blîndă, sau în baza

185

recursului procurorului care a solicitat aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă.

§8. RECURSUL ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI PENTRU CARE NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL – CONDIŢII DE FOND ŞI DE FORMĂ

8.1.Hotărîrile supuse recursului    Pot fi atacate cu recurs:1) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru săvîrşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;2) sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie;15) alte hotărîri penale pentru care legea prevede această cale de atac.16) Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.

8.2.Persoanele care pot declara recurs.Recursul împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac apelul poate fi declarat

de persoanele menţionate în art.401.8.3.Termenul de declarare a recursului.

Termenul de recurs împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului este de 15 zile de la data pronunţării hotărîrii. Data de la care curge termenul recursului, repunerea în termen, declararea peste termen a recursului şi retragerea recursului se reglementează de prevederile art.402-407, care se aplică în mod corespunzător.

§9. EFECTELE RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI PENTRU CARE NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL

9.1.Efectul suspensiv al recursuluiRecursurile declarate în termen împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul sînt suspensive de executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, în afară de cazul cînd legea dispune altfel.

9.2.Efectul devolutiv al recursului şi limitele luiInstanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.    Instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în art.444, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.

9.3. Neagravarea situaţiei în propriul recursInstanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

9.4.Efectul extensiv al recursului şi limitele saleInstanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă.

§10. JUDECAREA RECURSULUI ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI PENTRU CARE NU ESTE PREVĂZUTĂ CALEA DE ATAC APELUL ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATE

10.1.Procedura judecării recursului Judecarea recursului se face cu citarea procurorului, avocatului şi celorlalte părţi. Participarea procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs este obligatorie. Neprezentarea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile legal citate, precum şi a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea recursului, însă dacă este necesar, instanţa de recurs poate recunoaşte prezenţa lor obligatorie, informîndu-i despre aceasta. Prezenţa inculpatului aflat în stare de arest este obligatorie, cu excepţia cazului în care acesta refuză să fie escortat la şedinţă.    Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, avocaţilor, precum şi ale interpretului, traducătorului, dacă aceştia participă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare.    Primul cuvînt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţă. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta. În cazul judecării recursului de către

186

Curtea Supremă de Justiţie, luările de cuvînt nu pot depăşi 30 de minute pentru fiecare participant şi aceştia nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului.    Dacă părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă.    Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.

10.2.Judecarea recursului    Judecînd recursul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs.

Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.10.3.Decizia instanţei de recurs

    Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:    1) respinge recursul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:    a) recursul este nefondat;    b) recursul este depus peste termen;    c) recursul este inadmisibil;    2) admite recursul, casînd hotărîrea, parţial sau integral, şi ia una din următoarele soluţii:    a) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod;    b) rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;    c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă este necesară administrarea de probe suplimentare.    Adoptarea deciziei şi întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art.417 şi 418, care se aplică în mod corespunzător.    Instanţa de recurs, soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile complementare prevăzute în art.416, aplicîndu-le în mod corespunzător.    Cînd instanţa de recurs remite cauza spre rejudecare conform art.449 pct.2) lit.c), ea se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate.        Procedura de rejudecare şi limitele acesteia se reglementează de prevederile art.436, care se aplică în mod corespunzător.

Subiecte de discuţie: În ce constă apelul – condiţiile de fond şi de formă? Care sunt efectele apelului? Expuneți judecarea apelului şi soluţiile pronunţate. Expuneți esența eecursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel – condiţii de fond şi de

formă. Care sunt efectele recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel? Determinați judecarea recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel şi soluţiile

pronunţate. Determinați recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută

calea de atac apelul – condiţii de fond şi de formă. Care sunt efectele recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul? Determinați Judecarea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul şi soluţiile pronunţate.

Exemlu de test:1. Condiţiile de fond a recursului ordinar1.1.Descrie-ţi trăsăturile recursului ordinar ca o cale ordinară de atac.1.2.Stabiliţi deosebirile dintre recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel şi recursul împotriva hotărîrilor hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.1.3.Apreciaţi corelaţia dintre sistemul instanţelor judecătoreşti şi sistemul gradelor de jurisdicţie.2. Condiţiile de formă a recursului ordinar2.1. Descrie-ţi condiţiile de formă ale recursului împotrivă hotărîrilor instanţelor de apel.2.2.Stabiliţi titulari dreptului de recurs şi descrieţi competenţa lor.

187

2.3.Apreciaţi importanţa procedurii admisibilităţii în principiu a recursului împotrivă hotărîrilor instanţelor de apel.3. Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul3.1.Descrie-ţi condiţiile de formă ale recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.3.2.Stabiliţi similitudini dintre apelul penal şi recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.3.3.Apreciaţi raţiunea existenţei recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.4. Efectele apelului penal.4.1.Descrieţi efectul devolutiv şi extensiv al apelului.4.2.Comparaţi efectul suspensiv şi devolutiv al apelului cu cel al recursului.4.3.Consideraţi oportună existenţa efectului neagravării situaţiei în propriul apel?

Cazuri practice:1)Instanţa de judecată a pronunţat o sentinţă de condamnare (3 ani închisoare) în privinţa inculpatului “V” vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin. 2 art. 190 CP (escrocherie) pe data de 17 ianuarie 2004. Pe data de 21 ianuarie 2004 i s-a înmânat în copie sentinţa redactată inculpatului arestat. Inculpatul şi procurorul au atacat sentinţa în cauză cu apel.

La ce dată expiră termenul depunerii apelului de către inculpat? La ce dată expiră termenul depunerii apelului de către procuror? Ce modalitate de calcul a termenilor procedurale se utilizează în situaţia

arătată?2)Inculpatul Vieru a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de al.(1) art.186 CP (furt) cu amendă în mărime de 200 unităţi convenţionale. Inculpatul a atacat sentinţa cu apel solicitând achitarea. Procurorul, care a participat la examinarea cauzei în fond, a atacat, de asemenea , sentinţa, solicitând condamnarea inculpatului la privaţiune de libertate. În urma examinării cauzei instanţa de apel a respins apelul procurorului şi a admis parţial apelul inculpatului condamnându-l la pedeapsa închisorii pe termen de 1 an.

Da-ţi apreciere deciziei instanţei de apel.3)Inculpaţii Vlas, Gheorghiu şi Borş au fost condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de jaf al.2 (art.187, CP) la închisoare pe termen de 4 ani pentru Vlas; 5 ani pentru Gheorghiu şi tot 5 ani pentru Borş. Sentinţa a fost atacată de către procuror care a solicitat majorarea pedepsei pentru toţi inculpaţii. Inculpatul Vlas de asemenea a atacat sentinţa solicitând achitarea invocând lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii în fapta sa. Instanţa de apel, examinând cauza, a admis apelul inculpatului Vlas, achitându-l şi a respins apelul procurorului. Totodată, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a comis o eroare la aprecierea acţiunilor inculpatului Borş care a fost organizator şi incorect a individualizat pedeapsa. În legătură cu aceasta instanţa de apel a casat sentinţa, condamnând inculpatul Borş la 6 ani închisoare.

Da-ţi apreciere deciziei instanţei de apel.4)Inculpatul V a fost condamnat potrivit al.(1) art.326 CP (traficul de influenţă) la 5 ani închisoare. În apelul său inculpatul solicită micşorarea pedepsei. Examinând cauza penală instanţa de apel a depistat erori în sentinţa instanţei de fond. Astfel, au fost confiscate bunuri care nu erau în proprietatea lui V.

Este în drept instanţa de apel să se pronunţe asupra acestor erori?5)Inculpatul Uncu a fost condamnat potrivit art.199 CP (dobîndirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală) la 180 ore muncă neremunerată în folosul comunităţii. Potrivit al.1 art.199 aceasta faptă se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 180 ore. Inculpatul a atacat sentinţa.

Determina-ţi calea de atac. Argumenta-ţi poziţia inculpatului.

188

6)Prin sentinţa judecătoriei, făptuitorul „Y” pentru săvârşirea faptei prevăzute de alin.1 art.264 CP a fost recunoscut iresponsabil. Instanţa de judecată prin sentinţă a încetat procesul penal şi a dispus neaplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, iar făptuitorul a fost transmis în grija rudelor şi pus sub supravegherea medicilor la locul de trai. Procurorul a atacat cu apel sentinţa instanţei de judecată.

Aprecia-ţi legalitatea sentinţei . Aprecia-ţi admisibilitatea apelului procurorului. Care sunt condiţiile aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical?

7) La judecarea cauzei în prima instanţă, judecătorul examinînd cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a decis prin încheiere eliberarea inculpatului din stare de arest preventiv cu aplicarea garanţiei personale. Procurorul a atacat încheierea instanţei de înlocuire a arestării preventive la Curtea de Apel, motivînd că inculpatul anterior s-a sustras de la urmărirea penală şi judecată.,

Aprecia-ţi legalitatea încheierii instanţei de judecată. Aprecia-ţi admisibilitatea şi oportunitatea recursului procurorului. Ce hotărîre v-a adopta Curtea de Apel privind recursul procurorului în cauza dată?

Literatură juridică:1.Volonciu N. "Tratat de procedură penală: partea specială.” Volumul 2. Bucureşti 1996.2. Papadopol V., Turuianu C. „Apelul penal”. „Şansa”, 1994.3. Mateuţ Gh. „Procedura penală: partea specială.” Bucureşti 1998. Păvăleanu V. „Drept procesual penal: partea specială.” Bucureşti 2002.5. Pop Tr. „Drept procesual penal”, Volumul 4, „Tipografia naţională”, Cluj 1948.6. Брянский В. «Апеляционное обжалование: история и современность».\\ «Российский судья», н.7, 2005.7. Гуценко К., Головко Л., Филимонов Б., Уголовный процесс западных государств. М. 2001.8.Iuga M. „ Căile ordinare de atac în procesul penal”., Garuda-art, Chişinău, 2000.9. Касимов А. «Состояние, проблемы и перспективы апелляции в уголовном судопроизводстве РК».\\ «Тураби»,н.5, 200410. Ionescu-Dolj I. „Curs de procedură penală română”. Ed. Socec., Bucureşti, 1937.11. Tainoviceanu I. „Tratat de drept şi procedură penală.”, Volumul 5., Bucureşti 1927.12.Theodoru Gr. „Drept procesual penal”., Iaşi, 1998.13. Mateuţ Gh. „Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română”, (1) D. nr. 2/1994.14. Tanoviceanu I., Dongoroz V., „ Tratat de drept şi procedură penală”., volumul 5., Bucureşti.15. Bunea M., „ Dreptul părţii vătămate în cazul infracţiunii de viol de a recurge la căile de atac ale apelului şi recursului”., Drept nr.1/1997.16. Stănescu C., „În legătură cu recursul părţii civile împotriva unpr hotărîri de achitare a inculpatului”, „Legitatea Populară”, nr.11/1956.17. Mihăescu D., „Recursul penal”., Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1962.18. Elian Gh., „Persoana vătămată în procesul penal”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 196119. Vicol C., „Recursul”, Bucureşti, 1946, Mihăescu D., op. cit.

189

TEMA 5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI§1. Noţiunea şi esenţa fazei punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti.§2. Punerea în executare a hotărîrii.§3. Chestiuni soluţionate de instanţă la executarea pedepsei.§4. Instituţii ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească noţiunea esenţa fazei punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti;- să caracterizeze punerea în executare a hotărîrii;- să clasifice instituţii ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti;- să stabilească și să descrie chestiuni soluţionate de instanţă la executarea pedepsei;

§1. NOŢIUNEA ŞI ESENŢA FAZEI PUNERII ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

Hotărîrile penale definitive au valoare numai o dată ce sunt puse în executare. Aceasta condiţionează şi justifică existenţa în procedura penală a unei faze independente – executarea sentinţei, ce are ca obiect desăvîrţirea activităţii de realizare a justiţiei penale prin aducerea la înfăptuire a celor descrie prin hotărîri penale definitive, obiect deosebit în raport cu cel pe care şi-l pune urmărirea penală şi judecata. Executarea hotărîrii este faza finală a procesului penal pe parcursul căreia se realizează hotărîrea ce a căpătat o autoritate de lucru judecat. Hotărîrile definitive ale instanţelor de judecată sunt obligatorii pentru toate întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat şi obşteşti, pentru toate persoanele oficiale şi cetăţeni şi au putere executorie pe întregul teritoriu al Republicii Moldova. Executarea hotărîrilor ca fază a PP dispune de anumite particularităţi caracteristice:

1) autonomia acestei faze – sarcina concretă de a pune în executare hotărîrea imediat după ce a devenit definitivă;

2) în cadrul acestei faze sunt încadraţi atît subiecţi ai PP (instanţa,condamnatul,apărătorul ş. a. ) cît şi subiecţi externi (administraţia locului de deţinere, executorii judecătoreşti, colectivele de muncă ş.a.)

3) activitatea instanţei în cadrul acestei faze este o activitate de exercitare a justiţiei.

§2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRIIRămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de  judecată şi punerea ei în executare

Hotărîrea instanţei de judecată într-o cauză penală devine executorie la data cînd a rămas definitivă.    Hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă: 1) la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului; 2) la data expirării termenului de apel:    a) cînd nu s-a declarat apel în termen; b) cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit; 3) la data retragerii apelului şi încetării procedurii de apel, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel; 4) la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărîrilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: a) cînd nu s-a declarat recurs în termen; b) cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit; 5) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct.4)art.466 şi încetării procedurii de recurs, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;    6) la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct.4) art.466. Hotărîrile instanţei de apel rămîn definitive la data pronunţării deciziei în apel.    Hotărîrea instanţei de recurs împotriva hotărîrii pe cauzele pentru care legea nu prevede calea de atac apelul rămîne definitivă, la data pronunţării acesteia, dacă: 1)recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs, fără rejudecare;   2)cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;   3)cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.    Hotărîrile judecătoreşti menţionate la alin.(2) şi (4) devin irevocabile la data cînd au devenit definitive. Hotărîrea instanţei de recurs declarat împotriva deciziei instanţei de apel devine irevocabilă la data pronunţării acesteia.

190

Caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive şi al ordonanţelor procurorului privind încetarea urmăririi penale

Hotărîrile judecătoreşti definitive şi ordonanţele procurorului privind încetarea urmăririi penale sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice din ţară şi au putere executorie pe întregul teritoriu al Republicii Moldova.Colaborarea solicitată la executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive şi a ordonanţelor procurorului privind încetarea urmăririi penale este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice.    Ordonanţele procurorului privind încetarea urmăririi penale sînt documente executorii.    Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti se pune în sarcina instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Hotărîrile definitive pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie se pun în aplicare de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia se află Curtea Supremă de Justiţie. Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti, în termen de 10 zile de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, se trimite de către preşedintele instanţei, împreună cu o copie de pe hotărîrea definitivă, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinţei conform prevederilor legislaţiei de executare. În cazul în care cauza a fost judecată în apel şi sau în recurs, la copia de pe sentinţă se anexează copia de pe decizia instanţei de apel şi sau de recurs.    Organele care pun în executare sentinţa comunică de îndată, dar nu mai tîrziu de 5 zile, instanţei care a trimis hotărîrea dată despre punerea în executare a acesteia. Administraţia locului de detenţie trebuie să comunice instanţei care a trimis hotărîrea locul unde condamnatul îşi execută pedeapsa. Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea hotărîrii.    Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată, în termen de 10 zile, să comunice organului local de administrare militară despre sentinţa rămasă definitivă în privinţa recrutului condamnat. Livretele militare ale persoanelor supuse serviciului militar şi certificatele speciale ale recruţilor condamnaţi la închisoare sau detenţiune pe viaţă se trimit de instanţă organelor locale de administrare militară respective.

§3. CHESTIUNI SOLUŢIONATE DE INSTANŢĂ LA EXECUTAREA PEDEPSEIChestiunile care urmează să fie soluţionate de către instanţă la executarea pedepsei

La executarea pedepsei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile cu privire la schimbările în executarea unor hotărîri, şi anume:

1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 din Codul penal); 2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 din Codul penal);3) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din Codul penal);4) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vîrstă de pînă la 8

ani (art.96 din Codul penal), anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate;

    5) reabilitarea judecătorească (art.112 din Codul penal); 6) schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 din Codul penal); 7) înlocuirea amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii sau închisoare (art.64 din Codul penal); 8) înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoare (art.67 din Codul penal);     9) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei neexecutate (art.90 şi 91 din Codul penal);    10) căutarea persoanelor condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa;    11) executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 12)computarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de condamnare; 13)prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 din Codul penal);internarea forţată într-o instituţie ftiziopneumologică (art.961 din Codul penal); 14) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv ori ameliorarea, în alt mod, a situaţiei (art. 10 şi 101 din Codul penal), precum şi excluderii din hotărîrea de condamnare a unor capete de acuzare dacă persoana condamnată a fost extrădată; 15)liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei sau stingerea executării pedepsei (art. 295 din Codul de executare);

191

16) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 din Codul penal);    17)explicarea suspiciunilor sau neclarităţilor care apar la punerea în executare a pedepselor;    18) alte chestiuni prevăzute de lege care apar în procesul executării pedepselor de către condamnaţi.    Chestiunile privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la acţiunea civilă şi alte chestiuni patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor legislaţiei de executare privind executarea documentelor cu caracter civil.

Instanţa care soluţionează chestiunile privind executarea hotărîrilor judecătoreştiChestiunile privind executarea hotărîrilor prevăzute la art.469 alin.(1) pct.1)-4), 6)–16) şi 18) se soluţionează de către instanţa de judecată din raza de activitate a organului sau a instituţiei care execută pedeapsa. Chestiunile privind reabilitarea judecătorească se soluţionează de către instanţa de judecată de la locul de trai al persoanei care solicită reabilitarea. Chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor la punerea în executare a pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărîrea rămasă definitivă.

Modul de soluţionare a chestiunilor privind punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti Chestiunile specificate la art. 469 alin. (1) pct. 5), 11) şi 14) se soluţionează de către judecătorii instanţei de drept comun, iar chestiunile prevăzute la celelalte puncte din art. 469 alin. (1) se soluţionează de către judecătorul de instrucţie, la cererea condamnatului sau a apărătorului acestuia ori la demersul organului sau instituţiei care pune în executare pedeapsa ori la demersul procurorului care exercită supravegherea organului sau instituţiei care pune în executare pedeapsa. În cazul soluţionării chestiunilor prevăzute la art. 469 alin. (1) pct. 1), 4), 7)–9), instituţia care pune în executare pedeapsa este obligată să prezinte raportul de evaluare privind comportamentul condamnatului. În şedinţa de judecată se citează autorul demersului cu privire la soluţionarea chestiunii solicitate. Temei pentru examinarea chestiunilor prevăzute la art.469 alin.(1) pct.1)-7), 11), 12), 14)-16) şi 18) poate servi şi cererea condamnatului. Pentru aplicarea temeiului prevăzut la art. 469 alin. (1) pct. 14) poate declara demers şi procurorul. Chestiunea specificată la art. 469 alin. (1) pct. 14) se va soluţiona cu solicitarea dosarului (sau, după caz, a dosarelor) penal în a cărui bază persoana a fost condamnată. Chestiunile prevăzute la art. 469 şi 473 se soluţionează doar în sediul instanţei de judecată în şedinţă publică. La soluţionarea chestiunilor prevăzute în art.469 alin.(1) pct.1), 2), 4)-9), 11), 14)-17), participarea condamnatului în şedinţa de judecată este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care acesta, fiind legal citat, nu s-a prezentat în instanţă. Condamnatul prezent la şedinţă are dreptul să ia cunoştinţă de materialele prezentate instanţei, să participe la examinarea lor, să înainteze cereri, inclusiv de recuzare, să dea explicaţii, să prezinte probe.    Condamnatul poate să-şi apere interesele prin intermediul apărătorului. La soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea sentinţelor în privinţa minorilor, persoanelor cu defecte fizice sau psihice care le împiedică să-şi exercite de sine stătător dreptul la apărare, persoanelor care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul, cînd cererea sau demersul este examinat în lipsa condamnatului, precum şi în alte cazuri cînd interesele justiţiei o cer, participarea apărătorului este obligatorie. Chestiunea prevăzută în art.469 alin.(1) pct.3) se soluţionează în baza raportului expertizei judiciare (psihiatrice legale sau medico-legale) numite de către instanţa de judecată, cu participarea obligatorie a expertului judiciar. Chestiunile prevăzute în art.469 alin.(1) pct.13) se soluţionează în baza avizului instituţiei medicale, iar la solicitarea instanţei de judecată, cu participarea reprezentantului comisiei medicale care a dat concluzia. La examinarea demersului administraţiei instituţiei penitenciare privind internarea forţată într-o instituţie ftiziopneumologică conform art.961 din Codul penal, instanţa de judecată va ţine cont de avizul medicului curant, a cărui prezenţă la şedinţa de judecată este obligatorie.    Termenul internării forţate în staţionarul specializat este stabilit de comisia medicală a instituţiei medico-sanitare de profil ftiziopneumologic în funcţie de rezultatul tratamentului şi contagiozitatea bolnavului. Externarea din instituţia ftiziopneumologică a pacientului faţă de care au fost aplicate, prin hotărîre judecătorească, măsuri forţate de internare şi tratament se face numai prin hotărîrea instanţei de judecată în baza avizului comisiei medicale a instituţiei respective.     În partea nereglementată de prezentul cod, examinarea demersului administraţiei instituţiei penitenciare privind internarea forţată într-o instituţie ftiziopneumologică se efectuează conform prevederilor capitolului XXIX din Codul de procedură civilă.

192

    La soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la acţiunea civilă în şedinţa de judecată sînt citaţi atît condamnatul, cît şi partea civilă sau reprezentantul său. Neprezentarea părţii civile sau a reprezentantului său nu împiedică soluţionarea cauzei.    Participarea procurorului în şedinţa de judecată este obligatorie. Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului organului care a depus demers sau cu explicaţia persoanei care a depus cerere, apoi se cercetează materialele prezentate, se ascultă explicaţiile persoanelor prezente la şedinţă, opinia procurorului, după care instanţa adoptă o încheiere.

Încheierea adoptată în cazurile prevăzute la art. 469 alin. (1) pct. 11) şi 14) În cazul soluţionării chestiunilor prevăzute la art. 469 alin. (1) pct. 11) şi 14), instanţa adoptă încheiere.    Partea introductivă a încheierii se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. 393, care se aplică în modul corespunzător Partea descriptivă a încheierii trebuie să conţină:

date despre toate hotărîrile judecătoreşti adoptate în cauza penală respectivă, cu indicarea soluţiei adoptate;

argumentele părţilor în susţinerea poziţiei procesuale; referiri la legea penală nouă care are efect retroactiv asupra situaţiei persoanei condamnate;

  motivele aplicării (sau neaplicării) prevederilor legii penale noi cu efect retroactiv;  pedeapsa stabilită persoanei condamnate în urma aplicării retroactivităţii legii penale noi;   alte chestiuni ce au importanţă pentru executarea pedepsei.

Dispozitivul încheierii trebuie să conţină soluţia adoptată în temeiul art.10 şi 101 din Codul penal, cu indicarea măsurii de pedeapsă ce urmează a fi executată, alte chestiuni ce au importanţă pentru executarea pedepsei, fără a fi casate hotărîrile irevocabile, precum şi modul şi termenul de atac al încheierii.

§4. INSTITUŢII CE ŢIN DE EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI Judecătorul de instrucţie este competent de a soluţiona problemele ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti. În toate cazurile este necesar demersul organului sau al instituţiei care pune în executare pedeapsa. În anumite cazuri ca temei pentru examinarea chestiunilor ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti poate servi şi cererea condamnatului. La examinarea tuturor chestiunilor de către instanţă în faza de executare participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul de instrucţie din instanţa în raza teritorială a căreia se află organul sau instituţia respectivă este competent de a examina şi plîngerile împotriva unor acte ale acestora ce se referă la executarea hotărîrii judecătoreşti de condamnare. Plîngerea se examinează după aceleaşi reguli ca şi demersurile organelor de executare şi cererile condamnaţilor. Încheierile privind soluţionarea plîngerii este irevocabilă.

Subiecte de discuţie: În ce constă noţiunea şi esenţa fazei punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti? Da-ți detalii despre punerea în executare a hotărîrii. Care sunt chestiunile soluţionate de instanţă la executarea pedepsei? Expune-ți care sunt instituţiile ce ţin de executarea hotărîrilor judecătoreşti.

193

TEMA 6. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC§ 1. Consideraţii generale privind căile extraordinare de atac.§2. Recursul în anulare – caracteristica generală.§3. Cazurile în care se poate face recurs în anulare.§4. Judecarea recursului în anulare şi soluţiile pronunţate.§5. Revizuirea procesului penal. Cazurile de revizuire şi activitatea procesuală prealabilă.§6. Judecarea revizuirii.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească recursul în anulare;- să caracterizeze căile extraordinare de atac;- să stabilească și să se descrie cazurile în care se poate face recurs în anulare;- să determine judecarea recursului în anulare şi soluţiile pronunţate;- să aprecieze revizuirea procesului penal. Cazurile de revizuire şi activitatea procesuală

prealabilă;- să caracterizeze condiţiile şi procedura judecarea revizuirii;-

§1.CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE EXTRAORDINARE DE ATACHotărîrile instanţelor judecătoreşti definitive capătă autoritate de lucru judecat,care se înţelege ca

situaţie juridică rezultată din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus înaintea instanţei.Pornind de la faptul că autoritatea de lucru judecat nu permite atacarea hotărîrii judecătoreşti pe căi obişnuite,s-a decis că în cazuri excepţionale se permite printr-o procedura cu caracter extraordinar de a reexamina cauza penală rămasă definitivă.Repararea eventualelor erori care pot fi depistate în activitatea de jurisdicţie încheiată printr-o hotarîre definitivă se efectuiază prin utilizarea căilor extraordinare de atac,care în opiniile doctrinale se înfăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărîrile judecătoreşti penale rămase definitive.Corelaţia dintre căile ordinare şi extraordinare de atac se prezinta prin unele asemănări ,dar mai multe deosebiri.Principala constă în asemănarea motivelor de declanşare a căilor de atac.Toate motivele prevăzute de lege,care permit examinarea cauzei în căile extraordinare de atac,pot constitui motiv de apelare. Totodată,deosebirile dintre aceste două instituţii sunt mai numeroase şi mai esenţiale. Deosebirea de esenţă constă în caracterul hotărîrii atacate.Apelul poate fi declarat împotriva hotărîrilor nedefinitive.Recursul este îndreptat împotriva hotărîrilor revocabile.Căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărîrilor irevocabile. Căile extraordinare de atac declanşează o judecată în afara sistemului gradelor de jurisdicţie. O alta deosebire esenţială constă în aceea că cercul de titulari ai dreptului de apel şi de recurs este mai desfăşurat faţă de subiecţii du drept de a exercita căile extraordinare de atac. Termenele legale de exercitare acăilor ordinare de atac sunt relativ scurte,pe cînd utilitatea unor căi extraordinare nu este limitată de termene sau termenele sunt relativ lai lungi.De exemplu,revizuirea în favoarea inculpatului nu este limitată de nici un termen. Motivele care permit utilizarea căilor ordinare sunt mai numeroase,spre deosebire de motivele de folosire a căilor extraordinare.

Diferă competenţa de soluţionare a cauzei.Apelul şi recursul se judecă întotdeauna de instanţele ierarhic superioare.Această regulă se aplică în cazul căilor extraordinare de atac,deoarece sunt valabile alte reguli ce depind de cazul concret.Revizuirea se solutionează de către instanţa de fond,iar recursul în anulare,de către Curtea Supremă de Justiţie.

În funcţie de caracterul erorii depistate,în procedura penală există recursul în anulare şi revizuirea procesului penal.

§2. RECURSUL ÎN ANULARE – CARACTERISTICA GENERALĂRecursul în anulare

Procurorul General şi adjuncţii lui, persoanele menţionate la art. 401 alin. (1) pct. 2) şi 3), precum şi, în numele acestor persoane, apărătorul sau reprezentantul lor legal, pot declara la Curtea Supremă de Justiţie recurs în anulare împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile după epuizarea căilor ordinare de atac.

194

Temeiurile pentru recurs în anulareHotărîrile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în scopul reparării erorilor de drept

comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată, inclusiv cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii. Recursul în anulare este inadmisibil dacă nu se întemeiază pe temeiurile prevăzute în prezentul articol sau este declarat repetat.

Termenul de declarare a recursului în anulare Recursul în anulare poate fi declarat în termen de 6 luni de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti sau, în cazul în care cererea a fost comunicată Guvernului Republicii Moldova de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de la data comunicării ei.

Declararea şi retragerea recursului în anulare Recursul în anulare se declară, la Curtea Supremă de Justiţie.

Cererea de recurs în anulare trebuie să cuprindă: 1) denumirea instanţei căreia îi este adresat recursul; 2) numele şi prenumele recurentului, calitatea lui procesuală, domiciliul sau reşedinţa lui;  3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei, persoana care a declarat apelul şi motivele invocate în apel;  4) denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data deciziei în apel, dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului, persoana care a declarat recurs şi motivele invocate în recurs; 5) denumirea instanţei care a adoptat decizia în recurs, data adoptării deciziei în recurs şi argumentele admiterii sau respingerii recursului; 6) menţiunea privitor la hotărîrea împotriva căreia se declară recurs în anulare;  7) conţinutul şi motivele recursului în anulare cu menţionarea cazurilor prevăzute în art.453 şi cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate; 8) formularea propunerilor privind hotărîrea solicitată; 9) data declarării recursului şi semnătura recurentului. La recursul în anulare trebuie să fie anexate copiile de pe hotărîrile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului pentru fiecare parte la proces. În cazul în care cererea de recurs în anulare nu cuprinde numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală şi domiciliul acestuia, denumirea instanţei care a adoptat hotărîrea atacată, precum şi în cazul cînd nu este anexată copia de pe hotărîrea judecătorească atacată, cererea se remite, prin scrisoare motivată, autorului, cu propunerea de a fi înlăturate, în termen de 60 de zile, deficienţele care împiedică primirea cererii şi, respectiv, îndeplinirea actelor procedurale preparatorii. Persoana care a declarat recursul în anulare îl poate retrage pînă la începutul examinării lui, în condiţiile art.407.Retragerea recursului atrage după sine încetarea procedurii de recurs.      Actele procedurale preparatorii şi admisibilitatea recursului în anulare Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs în anulare şi procedura de admisibilitate a recursului în anulare se efectuează în conformitate cu prevederile art.431 şi 432, care se aplică în mod corespunzător. Admisibilitatea în principiu a recursului în anulare declarat împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie o va decide un complet format din 5 judecători, fără citarea părţilor, în camera de consiliu, în baza materialelor din dosar. În cazul constatării condiţiilor prevăzute la art.432 alin. (2), completul format din 5 judecători va decide asupra inadmisibilităţii recursului înaintat prin decizie motivată adoptată în unanimitate, iar în cazul constatării condiţiilor prevăzute la alin.(4) al articolului menţionat, completul va trimite prin raport recursul în anulare pentru judecare Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie.

§3. CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS ÎN ANULARE3.1.Cazurile în care recursul în anulare are efect cu privire la situaţia părţilor din proces

a) Cînd nu sunt întrunite elementele constituitive ale infracţiunii sau cînd instanţa a pronunţat de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire,cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor în baza unei legi mai blînde.b) Cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

195

c) Cînd persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie ori de graţiere sau dacă a intervenit decesul condamnatului.d) Cînd instanţa de judecată internaţională prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertaţilor omului, care poate fi reparată la o nouă judecare.e) Cînd Curtea Constituţională a recunsocut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă.f) Cînd persoana condamnată a fost extrădata,cu condiţia excluderii din hotărîrea de condamnare a unor capete de învinuire.

3.2.Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului.a) Cînd completul de judecată nu a fost compus potrivit legii ori s-au încălcat prevederile

art.30,31 şi 33 C.Proc.Pen.;b) Cînd judecarea cauzei a avut loc fără participarea procurorului,inculpatului,precum şi a

apărătorului,interpretului şi traducătorului,cînd aceasta era obligatorie potrivit legii;c) Cînd instanţa a admis o cale de atac neprevazută de lege sau apelul ori recursul ordinar au au

fost introduse tardiv.

§4. JUDECAREA RECURSULUI ÎN ANULARE ŞI SOLUŢIILE PRONUNŢATEJudecarea şi soluţionarea recursului în anulare

    Recursul în anulare admis în principiu se judecă de către Colegiul lărgit sau, după caz, de Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.    La judecarea recursului în anulare participă Procurorul General sau procurorii învestiţi de el şi apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia acesta a fost declarat. În cazul în care partea în privinţa căreia a fost declarat recurs în anulare nu are apărător ales, Curtea Supremă de Justiţie solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.    Soluţionarea recursului în anulare se efectuează potrivit dispoziţiilor art.434-436, care se aplică în mod corespunzător.

§5. REVIZUIREA PROCESULUI PENAL. CAZURILE DE REVIZUIRE ŞI ACTIVITATEA PROCESUALĂ PREALABILĂ

Cazurile de revizuire a procesului penal Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi supuse revizuirii atît cu privire la latura penală, cît şi cu privire la latura civilă. Dacă hotărîrea judecătorească se referă la mai multe persoane sau mai multe infracţiuni, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.Revizuirea poate fi cerută în cazurile în care:1) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în timpul urmăririi penale sau în legătură cu judecarea cauzei;2) s-au stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut cunoştinţă la emiterea hotărîrii şi care, independent sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc că cel condamnat este nevinovat ori a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît cea pentru care a fost condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal este vinovat/vinovată; 3) două sau mai multe hotărîri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia; 4)Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicată în cauza respectivă. Dacă nu se poate da hotărîre din cauza că s-a împlinit termenul de prescripţie a incriminării sau s-a declarat un act de amnistie sau din cauza că unele persoane au fost graţiate, precum şi din cauza decesului învinuitului, circumstanţele prevăzute la alin.(3) pct.1)-3) se stabilesc printr-o cercetare efectuată potrivit prevederilor art.443 şi 444.

§6. JUDECAREA REVIZUIRII6.1. Termenele de revizuire a procesului penal

Revizuirea unei hotărîri de achitare, de încetare a procesului penal, precum şi revizuirea unei hotărîri de condamnare pentru motivul că pedeapsa este prea uşoară sau pentru că celui condamnat trebuie aplicată legea privitoare la o infracţiune mai gravă, se pot face numai înăuntrul termenelor de prescripţie a

196

incriminării, stabilite în art.60 din Codul penal, şi cel mai tîrziu pînă la un an de la descoperirea circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(3).    Revizuirea în favoarea condamnatului a unei hotărîri de condamnare, în caz de descoperire a circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(4), nu este limitată de nici un termen.    Decesul celui condamnat nu împiedică revizuirea procesului penal, în urma descoperirii circumstanţelor prevăzute în art.458 alin.(4), dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.

6.2.Deschiderea procedurii de revizuire Procedura de revizuire se deschide în baza cererii adresate procurorului de nivelul instanţei care a judecat cauza în fond. În cazul temeiurilor prevăzute la art. 458 alin. (3) pct. 3) şi 4), procedura de revizuire se deschide în baza cererii adresate instanţei de judecată care a judecat cauza în primă instanţă.Cerere de revizuire poate declara: 1) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; 2) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.    Cererea de revizuire se face în scris, cu arătarea motivului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Organele de conducere sau conducătorii persoanelor juridice care au cunoştinţă despre vreo faptă sau circumstanţele ce ar motiva revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul sau, după caz, instanţa de judecată. Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii. Dacă există vreunul din temeiurile prevăzute în art. 458 alin. (3) pct. 1)–3), procurorul, în limitele competenţei sale, dă o ordonanţă de deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează cercetarea circumstanţelor sau dă o însărcinare în acest scop ofiţerului de urmărire penală. În cursul cercetării circumstanţelor noi descoperite se pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, audieri, cercetări la faţa locului, expertize, ridicări de obiecte sau documente şi alte acţiuni de urmărire penală care vor fi necesare. Dacă se constată existenţa temeiului prevăzut la art. 458 alin. (3) pct. 4), instanţa de judecată admite prin încheiere cererea şi rejudecă cauza. Dacă lipsesc temeiurile prevăzute la art.458, procurorul emite o ordonanţă de refuz în deschiderea procedurii de revizuire, ordonanţă care este susceptibilă de a fi atacată în modul prevăzut la art.313. În tot timpul efectuării cercetării circumstanţelor noi descoperite, Procurorul General este în drept de a înainta demers de suspendare a executării hotărîrii în limitele cererii de revizuire.

6.3.Trimiterea în instanţa de judecată a materialului cercetării privind revizuirea După terminarea cercetării circumstanţelor noi, procurorul înaintează toate materialele, împreună cu concluziile sale, instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărîri judecătoreşti ce nu se pot concilia, materialele se înaintează la instanţa competentă conform dispoziţiilor art.42.

6.4.Măsuri premergătoare şi admiterea revizuirii După primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei le repartizează, conform prevederilor art.344, pentru examinare. Judecătorul care a primit materialele fixează termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii, cu citarea părţilor interesate.    Cînd persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea ei la judecată şi solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat dacă aceasta nu are apărător. La termenul fixat, instanţa, ascultînd părţile prezente, examinează chestiunea dacă cererea de revizuire a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare din probele pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este necesar, să administreze probe noi la cererea părţilor. Persoanele prevăzute în art.458 alin.(3) pct.1)-3) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii.Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia. O dată cu admiterea cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea executării ori poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărîrii supuse revizuirii. În cazul admiterii cererii de revizuire din cauza că există cîteva hotărîri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărîri au fost pronunţate se conexează pentru rejudecare.

6.5. Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii.Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii se face conform regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

197

Instanţa, dacă găseşte necesar, la cererea părţilor, examinează din nou probele care au fost administrate în cursul judecăţilor precedente sau cu ocazia admiterii cererii de revizuire.

6.6.  Hotărîrile după rejudecare Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărîrea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărîrile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărîre potrivit dispoziţiilor art.382-399 şi 410, care se aplică în mod corespunzător, iar în cazul cînd consideră cererea de revizuire neîntemeiată, o respinge. Totodată instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să le suporte, şi calcularea, ca vechime neîntreruptă în muncă, a duratei pedepsei privative de libertate executate.

Subiecte de discuţie: Expune-ți consideraţii generale privind căile extraordinare de atac. Descrie-ți recursul în anulare – caracteristica generală. Care sunt cazurile în care se poate face recurs în anulare? În ce constă specificul judecării recursului în anulare şi soluţiile pronunţate? Determina-ți revizuirea procesului penal. Care sunt cazurile de revizuire şi activitatea procesuală prealabilă? Determina-ți particularitățile judecării revizuirii.

Exemplu de test:1. Recursul în anulare 1.1.Descrieţi temeiurile pentru recurs în anulare.1.2.Stabiliţi similitudini dintre reglementarea recursului în anulare şi a recursului împotrivă hotărîrilor instanţelor de apel.1.3.Apreciaţi recursul în anulare prin prisma principiilor procesului penal şi a dreptului internaţional.2. Revizuirea procesului penal.2.1.Descrieţi cazurile de revizuire şi deschiderea procedurii de revizuire.2.2.Comparaţi modalităţile de atac a hotărârilor instanţei care a examinat recursul în anulare şi a celei care a examinat revizuirea.2.3.Apreciaţi importanţa revizuirii procesului penal ca o modalitate de reabilitare a persoanei condamnate ilegal.

Cazuri practice:1)Condamnatul “M” a înaintat o cerere de revizuire a sentinţei de condamnare la pedeapsa amenzii (500 unităţi convenţionale) motivînd că probele în dosar nu corespund adevărului. Cererea de revizuire a fost înaintată la instanţa ierarhică judecătoriei, care a examinat cauza în fond.

1. Apreciaţi temeinicia şi legalitatea cererii de revizuire .2. Care sunt condiţiile admisibilităţii cererii de revizuire?

Literatură juridică:1. Dolea,I.; Roman,D.,Drept procesual penal, Editura Cartier, Chişinău,2005,p.717.2. Boroi,A., Drept procesual penal,Editura ALL BECK,Bucureşti 2002,p.347.3. Neagu,I., Drept procesual penal. Partea specială,Tratat, Editura Global Lex,Bucureşti, 2004,p.190.4. Mateuţ,Gh., Procedura penală. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti ,1998,p.235. Păvăleanu,V., Drept procesual penal.Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,p.345. 6. Volonciu,N., Tratat de procedură penală.Partea specială,vol.II, Editura Paideia,Bucureşti,1996,p.315.7. Tulbure,A.Ş.;Tatu,A.M.,Tratat de drept procesual penal,Editura ALL BECK, Bucureşti,2001,p.475.8. Osoianu T.,Spivacenco V., Drept procesual penal,Editura„Literatura Juridică”Chişinău,1999,p.135.9. Apetrei,M.,Drept procesual penal,ed.OSCAR PRINT,Bucureşti, 2001,p.231.10. Nistoreanu,Gh., Drept procesual penal, Editura Lumina Lex,Bucureşti,1999,p153.11. Гуценко,К.Ф.,Басков В.И., Уголовный процесс, Издательство Зерцало, Москва, 2001,p.407.12. Кобликов,А.С.,Учебник уголовного процесса, Издательство Юрайт,Москва,1995,p.275.13. Boroi,A., Drept procesual penal,Editura ALL BECK,Bucureşti 2002,p.384.14. Лупинская,П.А., Уголовный процесс,Учебник ,Издательство Зерцало,Москва,1995.p.298.

198

15. Осояну,Т.;Милушев,Д., Уголовно-процессуальное право Республики Молдовы, Кишинэу,2005,p.115.16. Якупов,Р.Х., Уголовный процесс,Учебник для вузов,Издательство Зерцало,Москва,1999,p.365.17. Глужков,А.И.,Уголовный процесс, Издательство ПРОСПЕКТ,Москва,2000,p.278.18. Hotărîrea Plenumului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.38 din 12.11.1997.19. Hotărîrea Plenumului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.27 din 26.12.2000.20. Vezi Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1c/a-47/99 din

01.06.1999.21. Беляева,Г.В., Международное право,Учебник для вузов, Издательство НОРМА,Москва,2002,p.196.

199

TEMA 7. PROCEDURI SPECIALE§1. Procedura în cauzele privind minorii.§2. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical.§3. Procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute.§4. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei.§5. Procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale şi de liberare de răspundere penală.§6. Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante.§7. Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice.§8. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească acordul de recunoaştere a vinovăţiei;- să caracterizeze procedura în cauzele privind minorii;- să stabilească procedura în cauzele privind minorii;- să descrie procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute;- să determine procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale şi de liberare de

răspundere penală;- să argumenteze particularităţile acţiunii legii procesual penale;- să aprecieze Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile

săvîrşite de persoane juridice;- să distingă procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante;- să compare și să identifice procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite

ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

Conceptul de procedură specială și caracteristicile unei proceduri speciale:Conceptul de procedură specială

Procedura comună (generală) se aplică nediferenţiat în marea majoritate a cauzelor penale deoarece, este necesară normarea desfăşurării procesului penal şi respectarea dreptului la egalitate în faţa legii penale. În unele cazuri însă, procedura obişnuită nu este suficient de eficace şi nu poate alcătui cadrul optim pentru aflarea adevărului şi instrumentarea cauzelor. De aceea, legea procesual penală a instituit ,,anumite reglementări derogatorii de la procedura comună”, norme ce se aplică în mod limitat în funcţie de cauza în discuţie. Rolul lor este de a menţine funcţional mecanismul justiţiei fără a aduce atingere libertăţilor garantate de lege şi fără a influenţa justa solutionare a cauzei. Aceste derogări sunt numite proceduri speciale.

Pentru a putea constitui o procedură specială, urmează ca normele derogatorii, prin conţinut, sistematizare şi mod de aplicare să formeze un complex de norme pe deplin justificat.

Asadar, prin procedura specială se înţelege - procedura aplicată într-un cerc mai îngust de cauze. În pofida faptului că Codul de procedură penală adoptat în 1961, nu folosea termenul de

„procedură specială”, legislaţia prevedea unele proceduri considerate în doctrină sau în legislaţia altor ţări ca fiind proceduri speciale (de exemplu, procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical). Legislaţia procesual penală naţională la acel moment nu recunoştea existenţa unor proceduri diferite de cea de bază, însă e remarcabil faptul că actualul Cod de procedură penală conţine un titlu aparte cu denumirea de proceduri speciale în care au intrat unele proceduri existente şi în codul din 1961.

Sub unghiul de incidenţă al procedurilor speciale, conform Codului de procedură penală actual se găsesc procedurile prevăzute la art. 474-559 CPP.

Ele sunt folosite în realizarea tragerii la răspundere penală dar şi în rezolvarea pe cale jurisdicţională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.

Procedurile speciale “nu sunt instituite aleatoriu ele fiind impuse de anumite imprejurări bine determinate în lege”, cum ar fi : elementele speciale determinante în ceea ce priveşte persoana infractorului, împrejurările în care s-a infaptuit infracţiunea sau caracterul infracţiunilor.

Cu toate acestea trebuie retinut faptul că, nu orice element ce ţine de aceste considerente poate duce la instituirea unei proceduri speciale. Spre exemplu: existenţa unei boli a inculpatului poate să aibă implicaţii în desfăşurarea procesului penal – amânarea executării pedepsei, obligarea de a fi efectuată o

200

expertiză, dar amânarea nu poate să ducă la aplicarea unei proceduri speciale existente şi cu atât mai puţin nu poate să ducă la crearea unei proceduri speciale.

De reţinut este faptul că, normele speciale, deşi au conţinut şi sistematizare proprie, sunt doar derogări parţiale de la normele ce reglementează procedura comună, nefiind posibil ca printr-o normă din cadrul unei proceduri speciale să se aducă atingere unui drept fundamental sau să se încalce grav regulile de desfăşurare a procesului penal.

Un alt element ce trebuie luat în considerare este aplicabilitatea acestor proceduri speciale. Nu poate fi niciodată acceptată aplicarea discreţionară a unei proceduri speciale în funcţie de elementele subiective existente de la o cauza la alta.

Legislaţia în vigoare nu cunoaşte o reglementare atât de largă a unei proceduri speciale încât să elimine aplicarea oricărei norme din procedura obişnuită, astfel încât nu ne vom putea afla niciodată în faţa unei cauze care să se solutioneze exclusiv pe baza normelor derogatorii şi fără aplicarea măcar minimală a dispoziţiilor comune (generale). Trebuie reţinută regula conform căreia, orice cauză se solutionează prin aplicarea tuturor dispoziţiilor comune incidente atât din partea generală cât şi din partea specială a Codului de procedură penală la care, în problemele anume reglementate în procedura specială, se adaugă în completare dispoziţiile specifice. Deci aplicarea dispoziţiilor din procedura specială nu elimină, ci completează dispoziţiile comune din Codul de procedură penală.

E remarcabil că, sub incidenţa categoriei de procedură specială cad anumite proceduri care se deosebesc mult în ce vizează esenţa şi sarcinile urmărite de acestea. Dacă unele, de exemplu, urmăresc soluţionarea unei cauze penale, altele urmăresc realizarea unor sarcini mult mai înguste.

În Codul de procedură penală din 1961 ideea procedurilor speciale şi-a găsit exprimare în cauzele de învinuire privată, în cauzele protocolare şi în cauzele în care se stabileau garanţii sporite pentru unele categorii de persoane. Acestea din urmă se aplicau în cauzele în privinţa infracţiunilor săvîrşite de minori şi în cauzele de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical. Deşi, după cum am mai menţionat, aceste proceduri nu erau incluse într-un capitol aparte cu denumirea de proceduri speciale, concluzia că ele erau considerate ca atare, se deduce din analiza legislaţiilor fostelor republici sovietice, care erau, după cum se ştie, asemănătoare avînd ca temelie bazele legislaţiei procesual penale ale fostei URSS. Caracteristicile unei proceduri speciale:

Pentru ca o procedură să se încadreze în categoria celor speciale, aceasta urmează a fi determinată de unele caractere specifice şi anume:

1. procedura specială are ca sarcină finală şi principală soluţionarea unui litigiu. În acest sens, asemenea proceduri cum ar fi procedurile legate de asistenţa judiciară internaţională nu pot fi considerate ca proceduri speciale, ci mai degrabă nişte proceduri ajutătoare, care au drept scop înlăturarea sau depăşirea unor probleme ce apar în cadrul soluţionării unei cauze penale.

2. pentru ca o procedură să fie considerată specială este necesar ca aceasta să stabilească o metodă calitativ nouă de soluţionare a litigiului în comparaţie cu procedura de bază. Aceasta poate merge, fie pe calea simplificării, fie a măririi complexităţii procedurii de bază. Este evident că devine dificilă o definire precisă a ceea ce înseamnă „calitativ nou”. De cele mai multe ori aceasta se poate de stabilit la examinarea concretă a fiecărei proceduri. Totuşi, e de menţionat că, în calitate de criterii pentru această trăsătură servesc adăugirea sau, respectiv - reducerea unor garanţii, devierea de la sistemul general al procesului penal prin reducerea sau adăugirea unor noi etape în cadrul procedurii de bază.

3. de asemenea, N. Volonciu susţine că „pentru ca derogările sau dispoziţiile deosebite să constituie o procedură specială, ele trebuie să alcătuiască prin număr, conţinut, sistematizare şi mod de aplicare un complex de norme pe deplin justificat.” Procedurile speciale reprezintă un complex de norme particulare, care păstrează, întotdeauna, un caracter completator şi derogator. Aceasta înseamnă, că în cazul aplicării unei proceduri speciale, toate aspectele nereglementate în mod deosebit se vor rezolva conform prevederilor obişnuite. De asemenea, dacă o chestiune este reglementată concomitent, în mod diferit de procedura comună şi cea specială, cea din urmă are prioritate”. 4. Din punctul precedent e clar că orice procedură specială trebuie să aibă o corespondentă de bază, care nu poate sau poate să nu fie aplicată în condiţiile survenirii unor fapte juridice specifice. Putem vorbi despre o procedură specială atunci cînd există o procedură de bază şi prima face o derogare de la ultima. Astfel, atunci cînd în virtutea legii sau la alegerea participanţilor nu este urmată procedura ordinară de soluţionare a unui litigiu penal ne aflăm în faţa aplicării unei proceduri speciale.

Deoarece procedura de urmărire penală şi judecare a persoanelor juridice este o procedură relativ nouă, este probabil ca pe parcursul aplicării ei pot aparea anumite neclarităţi sau, să fie depistate unele

201

lacune. În astfel de cazuri, cerinţele înaintate şi discutate la abordarea conceptelor de formă procesuală şi procedură specială pot fi de folos în soluţionarea acestor probleme.

§1. PROCEDURA ÎN CAUZELE PRIVIND MINORII    Urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările din capitolul I titlul III. Dispoziţiile capitolul I titlul III se aplică în privinţa persoanelor care, la momentul desfăşurării acţiunii procesuale, nu au împlinit vîrsta de 18 ani. Dispoziţiile privind obiectul probatoriului, durata reţinerii sau arestării preventive, liberarea de răspundere penală se aplică şi după atingerea vîrstei de 18 ani. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică. Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanţele prevăzute în art.96, urmează a se stabili: 1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii); 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;    3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului; 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii. În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.Pentru circumstanţele prevăzute în prezentul articol organul de urmărire penală dispune întocmirea referatului presentinţial de evaluare psihosocială a minorului.

Disjungerea cauzei cu minori Dacă, la săvîrşirea infracţiunii, împreună cu minorul au participat şi adulţi, cauza în privinţa minorului se disjunge pe cît e posibil, formînd un dosar separat. În cazul în care disjungerea nu este posibilă, dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică numai faţă de minor.

Reţinerea minorului şi aplicarea faţă de minori a măsurilor preventive La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere conform dispoziţiilor art.184. Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă în temeiurile prevăzute în art.166, 176, 185, 186, pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave. Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere.

Modul de chemare a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor Chemarea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor, care nu se află în stare de arest, la organul de urmărire penală sau în instanţa judecătorească se face prin părinţii acestuia sau prin alţi reprezentanţi legali, iar în cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, prin administraţia acestei instituţii.

Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează în condiţiile art.104 şi nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi.

La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor, participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.

Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimţămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul audierii, să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sînt explicate pedagogului sau psihologului înainte de începerea audierii minorului, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv.

Bănuitul, învinuitul, inculpatul minor poate cere motivat înlăturarea pedagogului şi înlocuirea acestuia cu altul.

202

Participarea reprezentantului legal al  bănuitului, învinuitului, inculpatului minor  în procesul penalParticiparea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în procesul penal

este obligatorie, cu excepţia prevăzută de prezentul articol. Reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se admite în procesul penal din momentul reţinerii sau arestării preventive, sau al primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat, prin ordonanţă a organului de urmărire penală. La momentul admiterii reprezentantului legal al minorului la proces, acestuia i se înmînează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.78 şi despre aceasta se face menţiune în ordonanţă.

Reprezentantul legal al minorului poate fi înlăturat din procesul penal şi înlocuit cu altul, cînd aceasta este posibil, în cazul în care sînt temeiuri de a considera că acţiunile lui aduc prejudicii intereselor minorului. Despre înlăturarea reprezentantului legal al minorului şi înlocuirea lui cu un alt reprezentant, organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, instanţa judecătorească adoptă o hotărîre motivată.

Audierea martorului minorModul de citare şi audiere a martorului minor se efectuează în condiţiile prevăzute în art. 105,

109 şi 478-480, care se aplică în mod corespunzător. Martorului minor înainte de începerea audierii i se explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90, inclusiv de a face declaraţii veridice. Martorul minor nu depune jurămînt.La audierea martorului minor participă reprezentantul lui legal precum şi, după caz, reprezentantul lui conform prevederilor art.91 şi 92.

Drepturile şi obligaţiile martorului minor.Martorul minor are următoarele drepturi: 1) să fie reprezentat la toate etapele procesului de un

reprezentant legal şi de avocat; 2) să fie confidenţial în toate etapele procesului penal; 3) să tacă şi să nu se incrimineze pe el însuşi sau pe rudele sale;4) să facă declaraţii în limba lui maternă sau într-o limba pe care o vorbeşte;5) să fie asistat gratuit de un interpret;6) să dispună de alte drepturi procedurale ale martorului prevăzute la art. 90.

Martorul minor în vîrstă de 14–16 ani are dreptul:1) să recuze interpretul, pedagogul, psihologul implicat la audiere;2) să refuze participarea reprezentantului; 3)să scrie personal declaraţii, cereri, plîngeri împotriva ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată.Refuzul martorului minor la reprezentantul legal nu este obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală, pentru procuror şi pentru instanţa de judecată.

Martorul minor în vîrsta de 16–18 ani, pe lîngă drepturile prevăzute la alin. (1) şi (2) art. 4811, dispune de toate drepturile şi obligaţiile unui martor, de dreptul de a fi informat despre toate cererile făcute de reprezentantul lui, precum şi de a formula obiecţii asupra acestor acţiuni. În cazul în care, după o discuţie în comun, martorul minor nu şi-a retras obiecţiile, reprezentantul legal trebuie să-şi retragă cererea. Utilizarea forţei fizice împotriva unui martor minor, inclusiv aducerea forţată, este interzisă în toate fazele procesului penal.

Terminarea urmăririi penale în privinţa minoruluiLa terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală, prin ordonanţă

motivată, poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale care, la părerea sa, pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului.

Încetarea procesului penal cu liberarea de răspundere penală a minoruluiDacă, la desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave săvîrşite de minor, se stabileşte că minorul pentru prima dată a săvîrşit o asemenea infracţiune şi corectarea lui poate fi obţinută fără a-l trage la răspundere penală, organul de urmărire penală poate face propunere procurorului de a înceta urmărirea penală în privinţa minorului şi de a-l libera de răspundere penală în temeiul prevăzut în art.54 din Codul penal, cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ conform prevederilor art.104 din Codul penal.    Demersul procurorului privind liberarea minorului de răspundere penală, cu internarea acestuia într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, se examinează de către judecătorul de instrucţie conform prevederilor art.308. În cazul în care judecătorul de instrucţie respinge demersul despre liberarea minorului de răspundere penală, cu internarea acestuia într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, procurorul anulează ordonanţa de încetare a procesului penal şi trimite cauza în judecată, în mod obişnuit, curechizitoriu.    Controlul asupra executării de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caracter educativ se efectuează de organul de stat specializat care asigură corectarea minorului.

203

    Încetarea procesului penal în temeiurile menţionate în alin.(1)art.483 nu se admite dacă minorul sau reprezentantul lui legal este împotrivă.La judecarea cauzei penale în fond, instanţa este în drept să înceteze procesul penal în temeiurile prevăzute în alin.(1)art.483 şi să aplice prevederile art.54 şi 104 din Codul penal.

Îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată La cererea apărătorului şi reprezentantului legal al inculpatului minor, instanţa, ascultînd opiniile părţilor, este în drept să dispună îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată pe durata cercetării circumstanţelor care pot avea o influenţă negativă asupra minorului.    După întoarcerea minorului în sala şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei într-o formă accesibilă îl informează despre conţinutul cercetărilor care au avut loc în lipsa lui şi îi dă posibilitate să pună întrebări persoanelor audiate în lipsa lui. Cînd în aceeaşi cauză sînt mai mulţi inculpaţi dintre care unii sînt minori sub 16 ani, instanţa, după ce îi ascultă pe cei care nu au împlinit vîrsta de 16 ani, poate dispune îndepărtarea lor din sala de şedinţă dacă consideră că cercetarea judecătorească de mai departe şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorilor.

Chestiuni ce urmează a fi soluţionate de instanţă la adoptarea sentinţei în procesul unui minor La adoptarea sentinţei în procesul unui minor, în afară de chestiunile indicate în art.385, instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului în conformitate cu dispoziţiile art.93 din Codul penal sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor conform dispoziţiilor art.90 din Codul penal. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 din Codul penal, instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat.

Liberarea de către instanţă a minorului de  pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor cu  caracter educativ

  În cazul în care instanţa constată condiţiile prevăzute în art.93 din Codul penal, ea, adoptînd o sentinţă de condamnare, dispune liberarea inculpatului minor de pedeapsa penală şi aplică faţă de el măsuri cu caracter educativ prevăzute în art.104 din Codul penal

Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsă cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sa într-o instituţie curativă şi de reeducare

În cazul în care instanţa constată existenţa circumstanţelor prevăzute în art.93 din Codul penal, la adoptarea sentinţei de condamnare, ea dispune liberarea de pedeapsa penală a minorului şi internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare pînă la atingerea majoratului, însă pe o durată nu mai mare de termenul maximal al pedepsei prevăzute de Codul penal pentru infracţiunea săvîrşită de minor.    Aflarea minorului în instituţia specială de învăţămînt şi de reeducare sau în instituţia curativă şi de reeducare poate fi încetată pînă la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării, nu mai are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar pînă la terminarea de către ea a învăţămîntului general sau profesional. Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se soluţionează, în temeiul demersului organului specializat de stat care asigură corectarea minorului, de către judecătorul de instrucţie al instanţei care a adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului, în termen de 10 zile de la primirea demersului.   La examinarea demersului sînt citaţi minorul condamnat, reprezentantul lui legal, apărătorul, procurorul şi reprezentantul organului specializat de stat. Neprezentarea minorului condamnat şi reprezentantului lui legal, care au fost legal citaţi, nu împiedică examinarea demersului în cazul în care cauza poate fi examinată în lipsa lor. În şedinţa de judecată se cercetează concluzia organului specializat de stat care a declarat demersul, se ascultă opiniile persoanelor care participă la şedinţă, apoi instanţa adoptă o încheiere prin care admite sau respinge demersul. Încheierea instanţei poate fi atacată cu recurs de persoanele interesate.

204

§2. PROCEDURA APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÎNGERE CU CARACTER MEDICAL

Temeiurile pentru aplicarea măsurilor  de constrîngere cu caracter medical Măsurile de constrîngere cu caracter medical, cuprinse în art.99 din Codul penal, se aplică de instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvîrşit fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care s-au îmbolnăvit după săvîrşirea infracţiunii de o boală psihică, din care motive ele nu-şi pot da seama de acţiunile lor sau nu le pot dirija, în caz dacă aceste persoane prezintă pericol pentru societate prin natura faptei săvîrşite şi din cauza bolii lor. Măsurile de constrîngere cu caracter medical se aplică potrivit dispoziţiilor generale ale CPPRM, cu derogările şi completările din prezentul capitol.

Urmărirea penală În procesele avînd ca obiect faptele prejudiciabile, prevăzute de legea penală, săvîrşite de persoane în stare de iresponsabilitate, precum şi infracţiuni săvîrşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea faptei, se efectuează urmărirea penală.    La efectuarea urmăririi penale în condiţiile alin.(1)art.489 vor fi clarificate următoarele chestiuni: 1) timpul, locul, modul şi alte circumstanţe ale săvîrşirii faptei prejudiciabile;2) dacă fapta prejudiciabilă a fost săvîrşită de către acea persoană;3) dacă persoana care a săvîrşit fapta prejudiciabilă a suferit de boli psihice în trecut, gradul şi caracterul bolii psihice în momentul săvîrşirii faptei prejudiciabile sau în timpul cercetării cauzei; 4) comportamentul persoanei care a săvîrşit fapta prejudiciabilă atît înainte, cît şi după săvîrşirea ei; 5) caracterul şi mărimea pagubei cauzate de fapta prejudiciabilă. Persoana în cauză va fi supusă unei expertize psihiatrice judiciare numai dacă există suficiente date care arată că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea, pentru care se efectuează urmărirea penală.

Internarea în instituţia psihiatrică.La constatarea faptului de îmbolnăvire a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărire penală şi care se află în stare de arest, judecătorul de instrucţie dispune, în temeiul demersului procurorului, internarea ei în instituţia psihiatrică, adaptată pentru deţinerea persoanelor arestate, dispunînd, totodată, revocarea arestului preventiv. Despre ameliorarea ulterioară a stării sănătăţii persoanei internate în instituţia psihiatrică, administraţia instituţiei înştiinţează imediat procurorul care conduce urmărirea penală în cauza respectivă. Internarea în instituţia psihiatrică a persoanelor care nu se află în stare de arest se efectuează în condiţiile prevăzute în art.152, cu asigurarea garanţiilor specificate în art.501 alin.(1).      Disjungerea cauzei în privinţa persoanei care a săvîrşit o faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate  sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii Dacă, la urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite cu participaţie, se constată că cineva din participanţi a săvîrşit fapta în stare de iresponsabilitate sau după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, cauza în privinţa acestuia poate fi disjunsă în dosar separat.Drepturile persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere

cu caracter medical Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical, dacă, prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare, s-a constatat că caracterul şi gradul de îmbolnăvire a ei nu o împiedică, dispune de drepturile prevăzute în art.66, care se aplică în mod corespunzător. Persoanei menţionate la alin.(1)art.492 i se înmînează informaţie în scris privitor la drepturile sale, fapt despre care se face menţiune în procesul-verbal respectiv.

Participarea reprezentantului legal La procedura privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, participarea reprezentantului legal al persoanei căreia îi vor fi aplicate aceste măsuri este obligatorie.    Este recunoscut reprezentant legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical una din rudele apropiate ale acesteia, iar în lipsa lor, o altă persoană, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată. Reprezentantul legal beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.78, care se aplică în mod corespunzător. Despre înmînarea reprezentantului legal a informaţiei în scris privitor la drepturile şi obligaţiile lui, precum şi despre explicaţiile necesare ńe i s-au dat, se face menţiune în procesul-verbal respectiv.

205

Participarea apărătoruluiÎn procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical, participarea apărătorului este obligatorie din momentul adoptării ordonanţei prin care s-a dispus efectuarea expertizei în staţionarul instituţiei psihiatrice în privinţa persoanei referitor la care se desfăşoară procedura, dacă apărătorul nu a fost admis mai înainte în acest proces.    Din momentul intrării apărătorului în proces, el are dreptul la întrevederi cu persoana interesele căreia le apără, fără a se limita numărul şi durata lor, dacă starea sănătăţii acesteia nu împiedică întrevederile. Apărătorul dispune şi de celelalte drepturi prevăzute în art.68, care se aplică în mod corespunzător.

Terminarea urmăririi penale După terminarea urmăririi penale, procurorul, prin ordonanţă, decide:1) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art.285 sau în cazurile cînd din caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o rezultă că această persoană nu prezintă pericol pentru societate; 2) trimiterea cauzei în instanţa de judecată dacă s-a constatat că există temeiuri de a se aplica faţă de cel care a săvîrşit infracţiune măsuri de constrîngere cu caracter medical.    Ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată, în afară de prevederile art.255, trebuie să conţină toate circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, precum şi argumentele apărătorului şi ale altor persoane care resping temeiurile de aplicare a acestor măsuri, dacă acestea au fost expuse.    Despre încetarea procesului sau trimiterea cauzei în instanţă organul de urmărire penală informează persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, dacă caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiedică de a participa la acţiuni procesuale, reprezentantul legal şi apărătorul ei, precum şi partea vătămată. Persoanelor menţionate li se explică dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului şi li se comunică cînd şi unde pot să-şi realizeze acest drept. Modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a cererilor şi de soluţionare a lor se reglementează de prevederile art.294 şi 295. Ordonanţa de încetare a procesului penal se adoptă în conformitate cu prevederile art.285. În caz de încetare a procesului, dacă persoana respectivă, prin caracterul faptei şi starea psihică, nu prezintă pericol pentru societate, dar este recunoscută alienată mintal, organul de urmărire penală comunică despre aceasta organelor locale de ocrotire a sănătăţii. Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în instanţa de judecată se înmînează reprezentantului legal al persoanei în privinţa căreia se efectuează procedura.

Măsuri preparatorii pentru şedinţa de judecată Judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza fixează data examinării ei în şedinţa de judecată, anunţă pe procuror, apărător şi reprezentantul legal al persoanei a cărei cauză urmează a fi judecată şi dispune citarea martorilor, părţii vătămate, iar dacă este necesar, şi a expertului.    Instanţa are dreptul să dispună chemarea la şedinţa de judecată a persoanei a cărei cauză urmează să fie judecată în cazul în care caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu împiedică prezentarea ei în instanţă.

Judecarea cauzei Judecarea cauzelor trimise instanţei în baza art.495 se face în şedinţă de judecată, potrivit dispoziţiilor din Partea specială titl.II cap.I şi III, cu participarea obligatorie a procurorului şi apărătorului.    La şedinţa de judecată trebuie să fie verificate probele care dovedesc că persoana în cauză a săvîrşit sau nu fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală, ascultate concluziile experţilor asupra stării psihice a inculpatului şi controlate alte circumstanţe care au importanţă esenţială pentru soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.    După terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa ascultă opiniile procurorului, părţii vătămate, apărătorului şi reprezentantului legal.

Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată Instanţa de judecată soluţionează cauza prin sentinţă.La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze următoarele chestiuni: 1) dacă a avut loc fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală; 2) dacă fapta aceasta a fost săvîrşită de persoana cauza căreia se judecă; 3) dacă această persoană a săvîrşit fapta prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate; 4) dacă, după săvîrşirea infracţiunii, această persoană s-a îmbolnăvit de o boală psihică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, şi dacă această boală nu este o tulburare nervoasă temporară care cere doar suspendarea procesului; 5) dacă trebuie aplicată vreo măsură de constrîngere cu caracter medical şi care anume La adoptarea sentinţei, instanţa, de asemenea, soluţionează şi chestiunile prevăzute în art.385 alin.(1) pct.10)-13) şi 15).

206

Sentinţa de aplicare a unor măsuri de constrîngere cu caracter medical Dacă consideră dovedit faptul că persoana în cauză a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, în stare de iresponsabilitate sau că această persoană, după ce a săvîrşit infracţiunea, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, instanţa de judecată adoptă, conform art.23 din Codul penal, fie o sentinţă de absolvire a acestei persoane de pedeapsă sau, după caz, de răspundere penală, fie de liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a unor măsuri de constrîngere cu caracter medical, indicînd care anume din ele trebuie aplicată, sau o sentinţă de încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel de măsuri în cazurile cînd, prin caracterul faptei săvîrşite şi starea sănătăţii sale, persoana nu prezintă pericol pentru societate şi nu are nevoie de tratament forţat. În astfel de cazuri, instanţa anunţă despre bolnav organele de ocrotire a sănătăţii.    Dacă găseşte că starea de iresponsabilitate a persoanei a cărei cauză se judecă nu a fost dovedită sau că boala persoanei care a săvîrşit infracţiunea nu împiedică pedepsirea ei, instanţa, prin sentinţă, clasează procedura privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, restituind cauza procurorului pentru urmărirea penală în procedură generală.    În cazul în care participarea persoanei la săvîrşirea infracţiunii nu a fost dovedită, precum şi în cazul în care se constată circumstanţele prevăzute în art.285, instanţa dă o sentinţă de încetare a procesului penal pe temeiurile constatate de ea, indiferent de existenţa şi caracterul bolii persoanei, şi anunţă despre aceasta organele de ocrotire a sănătăţii. Prin sentinţa sa instanţa rezolvă şi chestiunile indicate în art.397.

Atacarea sentinţei de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical Sentinţa instanţei de judecată privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa de judecată ierarhic superioară de către procuror, apărător, partea vătămată sau reprezentantul ei, reprezentantul persoanei a cărei cauză s-a judecat. Verificarea necesităţii de a aplica în continuare măsurile de constrîngere cu caracter medical,încetare sau schimbarea lor    Instanţa de judecată periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni, verifică necesitatea continuării aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical.    Dacă, în urma însănătoşirii persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau în urma ameliorării stării sănătăţii ei, nu mai este necesar de a se aplica în continuare măsura de constrîngere cu caracter medical dispusă anterior, instanţa de judecată, la propunerea medicului-şef al organului de ocrotire a sănătăţii, căruia îi este subordonată instituţia medicală unde este deţinută persoana dată, propunere bazată pe avizul unei comisii medicale, examinează, în conformitate cu art.469-471, chestiunea încetării ori schimbării măsurii de constrîngere cu caracter medical. Dispoziţiile alin.(1) şi (2) art.501 se aplică şi faţă de persoana care, după săvîrşirea infracţiunii, s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică dacă această persoană, în urma ameliorării ce s-a produs în starea sănătăţii ei, nu mai are nevoie de măsurile de constrîngere cu caracter medical, cu toate că rămîne alienată mintal. Cererea de verificare, încetare sau schimbare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical o poate depune persoana care a fost declarată iresponsabilă, rudele ei apropiate, precum şi alte persoane interesate. În cazurile acestea, instanţa cere de la organele respective de ocrotire a sănătăţii aviz motivat referitor la starea sănătăţii persoanei în privinţa căreia s-a depus cererea.    Chestiunile menţionate în acest articol se soluţionează de instanţa care a dat încheierea de aplicare a măsurii de constrîngere cu caracter medical sau de instanţa de la locul unde se aplică această măsură, în condiţiile prevăzute în art.470 şi 471. Redeschiderea procesului în privinţa persoanei  faţă de care s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical.

Dacă persoana în privinţa căreia s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical, pe motiv că după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală psihică, se va însănătoşi, faptul acesta fiind constatat de o comisie medicală, instanţa de judecată, pe baza avizului instituţiei medicale, dă, potrivit art.469-471, o încheiere de revocare a măsurii de constrîngere cu caracter medical şi soluţionează chestiunile privind trimiterea dosarului către procuror pentru continuarea urmăririi penale sau, după caz, instanţei respective pentru judecarea cauzei.Timpul aflării în instituţia medicală se include în termenul pedepsei.

Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie Dacă inculpatul suferă de alcoolism cronic sau narcomanie şi infracţiunea săvîrşită de el are legătură cu această circumstanţă, instanţa de judecată, pe lîngă pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, poate, în condiţiile art.103 din Codul penal, dispune aplicarea unui tratament forţat.

207

    Încetarea tratamentului forţat se dispune, la propunerea instituţiei medicale respective, de instanţa care a pronunţat sentinţa cu privire la tratamentul forţat sau de instanţa în raza teritorială a căreia se află locul unde se aplică această măsură

§3. PROCEDURA DE RESTABILIRE A DOCUMENTELOR JUDICIARE DISPĂRUTEConstatarea dispariţiei documentelor judiciare

În cazul dispariţiei unui dosar penal sau a unor documente din dosarul penal, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei judecătoreşti la care se afla dosarul în cauză întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia, circumstanţele dispariţiei şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor.Pe baza procesului-verbal de constatare a dispariţiei dosarului penal sau documentelor din dosar se procedează la înlocuirea sau restabilirea dosarului ori documentului dispărut. Prin dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar se înţelege pierderea, distrugerea, deteriorarea sau sustragerea lor.

Obiectul procedurii de restabilire a dosarului penal dispărut sau a documentelor dispărute din dosar În cazul necesităţii restabilirii dosarului penal dispărut sau a documentelor din dosar dispărute, dacă acestea nu pot fi restabilite conform procedurii obişnuite, procurorul, prin ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului ori a documentelor dispărute. Competenţa de a dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentelor din dosar dispărute revine procurorului sau, după caz, instanţei în procedura căreia se află cauza respectivă, iar în cazul dispariţiei într-o cauză soluţionată definitiv – instanţei la care dosarul se păstrează în arhivă. Încheierea instanţei se adoptă fără citarea părţilor, cu excepţia cazului în care instanţa consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă căilor ordinare de atac.

Efectuarea procedurii de restabilire a dosarului penal sau a documentelor din dosar dispărute Înlocuirea sau restabilirea dosarului penal sau a documentelor din dosar dispărute se efectuează de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către instanţa de judecată care a dispus restabilirea sau înlocuirea. În cazul în care dispariţia a fost constatată de către un alt organ de urmărire penală sau de o altă instanţă de judecată decît cele care au dispus restabilirea sau înlocuirea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală competent sau instanţei competente toate materialele necesare pentru înlocuirea ori restabilirea dosarului sau a documentelor dispărute.

Înlocuirea documentului dispărutÎnlocuirea documentului dispărut are loc în cazul în care există copii oficiale ale acestui document. Organul de urmărire penală sau instanţa iau măsuri pentru obţinerea copiei respective.Copia obţinută înlocuieşte originalul documentului pînă la găsirea acestuia.Persoanei care a predat copia oficială i se înmînează o copie certificată a acesteia.

Restabilirea documentelor dispărute Dacă nu există o copie oficială de pe documentul dispărut, se procedează la restabilirea acestuia. Restabilirea unui dosar penal se face prin restabilirea documentelor pe care le conţinea acesta.    La restabilirea dosarului pot fi utilizate orice mijloace de probă. În cazul în care pentru restabilirea dosarului este necesar a utiliza mijloace de probă pe care instanţa nu le poate administra, ea cere de la procuror efectuarea măsurilor necesare pentru restabilirea dosarului. Rezultatul restabilirii dosarului sau a documentului dispărut se constată prin ordonanţa procurorului sau prin încheierea instanţei respective, după caz, cu citarea părţilor. Hotărîrea de restabilire poate fi atacată cu recurs.

§4. ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între procurorul şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţămîntul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris, cu participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave.    Este interzis instanţei de judecată să participe la discuţii de recunoaştere a vinovăţiei.    Instanţa de judecată este obligată să constate dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu participarea apărătorului şi dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcţie de aceste circumstanţe, instanţa poate să accepte sau nu acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atît de către procuror, cît şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment după punerea sub învinuire pînă la începerea cercetării judecătoreşti.

208

În cazul infracţiunii săvîrşite cu participaţie, cauza în privinţa persoanei care a semnat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, acceptat de către instanţa de judecată, se disjungă, formînd un dosar separat.

Condiţiile de iniţiere şi încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei La iniţierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul trebuie să ia în considerare următoarele circumstanţe:1) voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane;2) atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de antecedentele penale;3) natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate;4) căinţa sinceră a învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el;5) voinţa liberă şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o procedură restrînsă;6) probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv;7) interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli mai reduse.În cazul în care procurorul iniţiază procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat, el se adresează apărătorului şi învinuitului, inculpatului cu această iniţiativă. Apărătorul, în condiţii confidenţiale, discută cu învinuitul, inculpatul:1) toate drepturile procesuale de care dispune învinuitul, inculpatul, inclusiv:a) dreptul la un proces complet, rapid şi public şi că, pe durata acestui proces, el beneficiază de prezumţia nevinovăţiei atîta timp cît vinovăţia sa nu îi va fi dovedită în mod legal, asigurîndu-i-se toate garanţiile necesare pentru apărarea sa;b) dreptul de a prezenta dovezi în favoarea sa;c) dreptul de a solicita audierea martorilor acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării;   d) dreptul de a nu spune nimic şi de a nu fi obligat să se autoincrimineze;e) dreptul de a depune declaraţii, de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi de a renunţa la declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei;2) toate aspectele cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul; 3) toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze în cazul respectiv;4) pedeapsa maximă şi minimă care poate fi aplicată în cazul recunoaşterii vinovăţiei;5) obligaţia învinuitului, inculpatului, în caz de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a depune jurămînt în faţa instanţei că va face declaraţii veridice privitor la infracţiunea pusă sub acuzaţie şi că aceste declaraţii vor putea fi folosite într-un alt proces împotriva sa pentru declaraţii false;6)faptul recunoaşterii vinovăţiei nu este consecinţă a aplicării violenţei sau ameninţării.    Acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să conţină răspuns la toate întrebările specificate la alin.(2) din art.505, precum şi cele enumerate la art.506 alin.(3). Răspunsurile sînt consemnate de învinuit, inculpat. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este semnat de procuror, învinuit, inculpat şi apărătorul acestuia astfel ca semnăturile să fie pe fiecare pagină a acordului.    Apărătorul certifică separat, în scris, declaraţia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui, prevăzută de prezentul articol, a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat rezultă din înţelegerea lor confidenţială anticipată. Înainte de prezentarea în judecată a cauzei cu acord de recunoaştere a vinovăţiei, învinuitului şi apărătorului său le sînt prezentate materialele dosarului pentru a lua cunoştinţă de ele, conform prevederilor art.293 şi 294, precum şi li se înmînează rechizitoriul.

Examinarea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei Instanţa de judecată examinează acordul de recunoaştere a vinovăţiei în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor în care, conform legii, şedinţa poate fi închisă. Şedinţa de judecată începe cu respectarea prevederilor art.354, 356 şi 361.Instanţa trebuie să constate, consemnînd în procesul-verbal al şedinţei, pe lîngă datele prevăzute în art.336 care se aplică în mod corespunzător, şi următoarele:1) dacă există declaraţia apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei;2) dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului;3) faptul că instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurămîntul, în condiţiile art.108, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurămînt; 4) inculpatul este chestionat sub jurămînt în următoarele privinţe:

209

a) dacă înţelege că se află sub jurămînt şi că dacă depune declaraţii false, acestea pot fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru depunere de declaraţii false; b) numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, domiciliul, starea familială şi alte date de anchetă prevăzute în art.358;c) dacă a fost recent supus unui tratament pentru vreo afecţiune mintală sau de dependenţă de droguri sau de alcool. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa;d) dacă nu se află în prezent sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se procedează după cum e prevăzut la lit.c) art.506;e) dacă a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său; f) dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său;g) dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul de recunoaştere a vinovăţiei;5) la examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa, de asemenea, constată:a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa pînă la semnarea acestuia; b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul;c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa;d) dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucît el este vinovat;g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; h) dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză; 6) instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la următoarele: a) sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă; b) dacă îi va fi aplicată o pedeapsă condiţionată şi va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa reală; c) instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare; d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa numai privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale;e) faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art.66. După îndeplinirea prevederilor art.506, instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia sa privitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În cazul în care inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el face declaraţii în instanţă despre ceea ce a săvîrşit în legătură cu învinuirea ce i se incriminează şi atitudinea sa faţă de probele anexate la dosar. Atunci cînd inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul de a renunţa la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire. În acest caz, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină. Procesul-verbal al şedinţei de judecată desfăşurată în condiţiile art.506 se contrasemnează de către inculpat pe fiecare pagină, iar declaraţia privitor la fapta săvîrşită de el şi privitor la probele anexate la dosar se consemnează în conformitate cu dispoziţiile art.337.

Soluţia instanţei la examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei În cazul în care instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor date de inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă, ea acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia.Soluţia instanţei se consemnează în procesul-verbal prin încheiere. În cazul în care instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheierea privind refuzul de a accepta acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată de părţile care au semnat acordul cu recurs în termen de 24 de ore, despre ce ele fac declaraţie îndată după pronunţarea încheierii. În cazul în care părţile care au semnat acordul, după pronunţarea încheierii, declară că nu vor ataca încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină conform prevederilor prezentului cod.Dacă

210

martorii s-au prezentat potrivit citaţiilor şi dacă procesul poate avea loc, instanţa judecă cauza în procedură deplină imediat.

Dezbaterile judiciare în cazul acceptării acordului de recunoaştere a vinovăţiei În cazul adoptării de către instanţă a încheierii prin care a fost acceptat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa procedează la dezbaterile judiciare privitor la măsura de pedeapsă. Dezbaterile judiciare se compun din discursurile procurorului, apărătorului şi inculpatului care pot lua încă o dată cuvîntul în formă de replică.

Adoptarea sentinţei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei    Sentinţa în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei se adoptă în condiţiile prevăzute de prezentul cod, cu derogările din prezentul articol.    Partea introductivă a sentinţei, în afară de datele expuse în art.393, conţine menţiunea despre judecarea cauzei prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei.   Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă:    1) descrierea faptei prejudiciabile recunoscută de inculpat şi considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;    2) probele prezentate de procuror şi acceptate de inculpat pe care se întemeiază sentinţa;    3) indicaţiile asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;    4) încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;

5) motivarea pedepsei stabilite; 6)soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă este cazul;

7)motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la 8)repararea pagubei materiale cauzate de infracţiune, precum şi la cheltuielile judiciare.    La stabilirea pedepsei, individualizarea acesteia se efectuează reieşindu-se din limita maximă a celei mai aspre pedepse prevăzute de legea penală pentru infracţiunea respectivă, reduse cu o treime, fiind aplicabile prevederile art.75-79 din Codul penal. Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină menţiunile prevăzute în art.395, care se aplică în mod corespunzător.La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze şi chestiunile menţionate în art.397 şi 398.

Sentinţa adoptată în condiţiile prezentului articol poate fi atacată cu recurs, invocîndu-se doar erorile procesuale şi măsura de pedeapsă stabilită.

Recursul se judecă de către instanţa ierarhic superioară în conformitate cu prevederile art.447 şi 448. În cazul în care instanţa de recurs, la judecarea recursului declarat în conformitate cu art.507 alin.(3), constată ilegalitatea încheierii atacate, ea dispune trimiterea cauzei la rejudecare instanţei de fond.

§5.PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDIŢIONATĂ A URMĂRIRII PENALE ŞI DE LIBERARE DE RĂSPUNDERE PENALĂ

În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, care îşi recunoaşte vinovăţia, nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea unei pedepse penale, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspunderea penală conform art.59 din Codul penal. Prevederile alin.(1) art.510 nu se aplică faţă de persoanele:   1) care au antecedente penale; 2) care sînt dependente de alcool sau droguri; 3) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea făcînd abuz de serviciu;   4) care au comis infracţiuni contra securităţii statului; 5) care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.

Procedura de suspendare condiţionată a  urmăririi penaleÎn cazul în care procurorul constată că în privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art.510, el, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de 1 an, stabilindu-i una sau mai multe din următoarele obligaţii: 1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de procuror; 2) să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu; 3) să nu săvîrşească infracţiuni sau contravenţii; 4) să continue lucrul sau studiile. 5) să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea reducerii comportamentului violent.

Soluţiile după expirarea termenului de suspendare condiţionată a urmăririi penale

211

Dacă, în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale, învinuitul a respectat condiţiile stabilite de către procuror, procurorul, prin ordonanţa sa, dispune liberarea persoanei de răspundere penală.    În cazul în care învinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror acesta din urmă trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea generală.

§6. PROCEDURA DE URMĂRIRE ŞI JUDECARE A UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTEInfracţiunea flagrantă

Se consideră flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii ei. Este, de asemenea, flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrşire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracţiune.

Cazuri de aplicare Procedura prevăzută de prezentul capitol, completată cu dispoziţiile generale din prezentul cod, se aplică în cazuri de infracţiuni flagrante uşoare, mai puţin grave sau grave.    Procedura prevăzută de prezentul articol nu se aplică în cazul infracţiunilor săvîrşite de minori, precum şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă una sau mai multe infracţiuni săvîrşite de aceeaşi persoană nu sînt flagrante.

Constatarea infracţiunii În cazul infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvîrşită, declaraţiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă, şi declaraţiile celorlalte persoane audiate. După caz, pot fi administrate şi alte probe care se consemnează în procesul-verbal. Procesul-verbal se întocmeşte şi se aduce la cunoştinţă persoanelor audiate, conform dispoziţiilor art.260 şi 261, şi împreună cu celelalte materiale se prezintă procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la momentul întocmirii.

Verificarea materialelor de urmărire penalăProcurorul, primind materialul de urmărire penală, verifică corespunderea acestuia prevederilor legale şi, dacă sînt probe suficiente, pune făptuitorul sub învinuire, conform dispoziţiilor art.281 şi 282, fără întocmirea rechizitoriului, dispunînd trimiterea cauzei în judecată.       În cazul în care procurorul consideră că nu sînt suficiente probe de a pune persoana sub învinuire, el dispune continuarea urmăririi penale, cu indicarea acţiunilor care urmează să fie efectuate, şi fixează termene reduse necesare pentru aceasta, care nu vor depăşi 10 zile, cu excepţia cazurilor în care efectuarea actelor de urmărire penală necesită un termen de executare mai mare. Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este reţinut, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii preventive în condiţiile prezentului cod.

Judecarea cauzei privind infracţiunile flagrante Punerea pe rol a cauzelor privind infracţiunile flagrante se va efectua în termen de 5 zile de la data primirii dosarului. Prezenţa inculpatului, a apărătorului acestuia, a părţii vătămate şi a martorilor în şedinţa de judecată este asigurată de către procuror. Judecarea cauzei se efectuează în ordinea generală prevăzută de prezentul cod, iar dacă este încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei, se aplică procedura respectivă. Dacă, în şedinţa de judecată, părţile solicită un termen pentru a pregăti apărarea sau pentru a prezenta probe suplimentare conform dispoziţiilor art.327, acest termen nu va depăşi 10 zile.    În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată împreună cu persoana reţinută în privinţa căreia nu a fost aplicată măsura preventivă, instanţa care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide şi asupra măsurii preventive, după caz.

Decizia instanţei Deliberarea şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor art. 338, 339 şi 340.    După redactarea deciziei, instanţa de apel remite cauza penală, în termen de cel mult 5 zile, instanţei de fond pentru luarea măsurilor de executare, fapt despre care se informează părţile.     Apelul şi recursul.Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti, adoptate în cauzele cu infracţiuni flagrante, poate fi declarat şi se judecă în ordinea generală prevăzută de CPPRM.

§7. PROCEDURA PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ ŞI JUDECAREA CAUZELOR PRIVIND INFRACŢIUNILE SĂVÎRŞITE DE PERSOANE JURIDICE

212

Urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice se efectuează potrivit procedurii obişnuite, cu derogările şi completările prevăzute în prezentul capitol.

    Urmărirea penală împotriva persoanei juridiceUrmărirea penală în cazul tragerii la răspundere penală a persoanei juridice se efectuează cu participarea reprezentantului legal al acesteia. În cazul în care urmărirea penală pornită împotriva persoanei juridice se efectuează pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe şi în privinţa reprezentantului ei legal, organul de urmărire penală desemnează un reprezentant al persoanei juridice pentru a o reprezenta în calitate de învinuit.    Reprezentantul legal sau, după caz, reprezentantul desemnat al persoanei juridice o reprezintă pe aceasta la efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de CPPRM.Împotriva reprezentantului legal sau, după caz, a reprezentantului desemnat al persoanei juridice faţă de care se efectuează urmărirea penală se pot lua, în această calitate, numai măsuri de constrîngere aplicabile martorului.

Competenţa teritorialăÎn cazul săvîrşirii infracţiunilor de către persoane juridice, competenţa teritorială este determinată de:1) locul unde a fost săvîrşită infracţiunea; 2) locul unde a fost depistat făptuitorul; 3) locul unde domiciliază făptuitorul persoană fizică; 4) locul unde îşi are sediul persoana juridică; 5) locul unde domiciliază victima sau unde aceasta îşi are sediul.La judecarea cauzei privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice se aplică în mod corespunzător prevederile art.40 şi 42.

Controlul judiciar asupra persoanei juridice Pentru asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, la demersul procurorului, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, dacă consideră necesar, poate dispune punerea persoanei juridice sub control judiciar. La dispunerea măsurii prevăzute la alin.(1) art.523, persoana juridică poate fi impusă să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii:1) depunerea unei cauţiuni, fixate de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, al cărei cuantum nu poate fi mai mic de 1000 de unităţi convenţionale; 2) interdicţia de a exercita anumite activităţi, dacă infracţiunea a fost comisă în exercitarea sau în legătură cu exercitarea acestor activităţi; 3) interdicţia de a emite anumite cecuri ori de a folosi cărţi de plată. Încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei de judecată privitor la punerea persoanei juridice sub control judiciar poate fi atacată în termenul şi modul prevăzut în art.308-311.

§8. PROCEDURA DE REPARARE A PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN ACŢIUNILE ILICITE ALE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI ALE INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

  Persoanele cărora, în cursul procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale instanţelor judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la despăgubire echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

Acţiunea pentru repararea prejudiciului Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de trei ani de la data apariţiei dreptului la repararea prejudiciului conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti. Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz, succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemînd în judecată statul, care este reprezentat de către Ministerul Justiţiei.    Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de stat.Subiecte de discuţie:

În ce constă procedura în cauzele privind minorii? Care este procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical? Determinați specificul procedurii de restabilire a documentelor judiciare dispărute. Definiți acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Explicați esența procedurii de suspendare condiţionată a urmăririi penale şi de liberare de

răspundere penală. Ce presupune procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante?

213

Dați explicațiile de rigoare supra procedurii privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice?

Descrieți și definiți procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti?

Exemplu de test:1. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante1.1.Definiţi conceptul şi numiţi cazurile in care se aplică procedura specială de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante.1.2.Determinaţi modul de verificare a materialelor şi judecare a cazurilor de infracţiuni flagrante.1.3.Consideraţi oportună instituţia procedurii speciale aplicate în cazurile de investigare a infracţiunilor flagrante.2.Acordul de recunoaştere a vinovăţiei2.1.Definiţi acordul de recunoaştere a vinovăţiei2.2.Indicaţi deosebirile dintre judecarea în fond şi în căile de atac a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura obişnuită de judecare.2.3.Argumentaţi dacă consideraţi oportună participarea judecătorului la faza de negociere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei? Dacă da, care ar trebui să fie rolul judecătorului?3. Procedura privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei3.1.Indicaţi circumstanţele de care trebuie să ţină cont judecătorul la iniţierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.3.2.Analizaţi rolul apărătorului la încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.3.3.Argumentaţi dacă consideraţi oportună participarea părţii vătămate în cadrul procedurii date? Dacă da, care ar trebui să fie rolul acesteia?4. Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de persoane juridice4.1.Descrieţi deosebirile urmăririi penale împotriva persoanei juridice.4.2.Comparaţi controlul judiciar asupra persoanei juridice şi liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute.4.3.Consideraţi oportună desemnarea de către organul de urmărire penală a unei persoane din afara persoanei juridice în calitate de reprezentant al acesteia în cazurile cînd legea indică desemnarea acesteia de către organul de urmărire penală? De ce?5. Procedura în cauzele privind minorii.5.1.Descrieţi circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii.5.2.Stabiliţi condiţiile de aplicare faţă de minor a măsurilor procesuale cât şi modul de efectuare a acţiunilor procesuale cu participarea minorilor.5.3.Consideraţi oportună prezenţa în lege a instituţiilor de înctare a procesului cât şi liberare de pedeapsă a minorului?

Cazuri practice:1)Cetăţeanul “F” a fost prins în flagrant delict în cazul săvârşirii unui jaf, calificat conform alin. 3 art. 187 CP, care se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani. Totodată din materialele altui dosar penal, privind săvârşirea unei infracţiuni conform alin (2 )art. 188 CP (tâlhărie), cetăţeanul “F” se bănuieşte şi de săvârşirea acestei infracţiuni.

Care sunt condiţiile aplicării procedurii speciale prevăzute de art. 513-519 CPP? Ce procedură va fi aplicată în cazul conexării ambelor cauze penale?

2)În cadrul examinării acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa nu a acceptat acordul semnat de cet. B şi procuror, motivând că acordul nu a fost făcut de inculpatul B în mod liber. Procurorul a declarat în şedinţă că va ataca încheierea cu recurs.

Este legală încheierea instanţei? Care sunt condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei?

214

TEMA 8. ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALç1. Noţiuni generale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală.§2. Comisia rogatorie.§3.Extrădarea.§4.Transferul persoanelor condamnate.§5.Recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine.

OBIECTIVELE DE REFERINŢĂ- să definească asistenţa juridică internaţională în materie penală;- să stabilească modul de recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine.- să descrie procedura extrădării;- să determine procedura recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine;

§1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Reglementarea juridică a asistenţei juridice internaţionale    Raporturile cu ţările străine sau curţile internaţionale referitoare la asistenţa juridică în materie penală sînt reglementate de prezentul capitol şi de prevederile Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală. Dispoziţiile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte şi alte obligaţii internaţionale ale Republicii Moldova vor avea prioritate în raport cu dispoziţiile prezentului capitol.    În cazul în care Republica Moldova este parte la mai multe acte internaţionale de asistenţă juridică la care este parte şi statul de la care se solicită asistenţa juridică sau statul care o solicită şi între normele acestor acte apar divergenţe sau incompatibilităţi, se aplică prevederile tratatului care asigură o protecţie mai benefică a drepturilor şi libertăţilor omului.    Ministerul Justiţiei poate decide neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind admiterea acordării asistenţei juridice internaţionale în cazul cînd interesele naţionale fundamentale sînt în discuţie. Această atribuţie se exercită întru respectarea drepturilor justiţiabililor la executarea hotărîrilor pronunţate în favoarea lor.

Modul de transmitere a cererilor de asistenţă juridică    Cererile privitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală se fac prin intermediul Ministerului Justiţiei sau al Procuraturii Generale direct şi/sau prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova, cu excepţia cazurilor cînd, pe bază de reciprocitate, se prevede o altă modalitate de adresare.

Volumul asistenţei juridice    Asistenţa juridică internaţională poate fi solicitată sau acordată în executarea unor activităţi procesuale prevăzute de legislaţia de procedură penală a Republicii Moldova şi a statului străin respectiv, în special:    1) comunicarea actelor de procedură sau a hotărîrilor judiciare persoanelor fizice sau juridice care se află peste hotarele ţării;    2) audierea persoanelor în calitate de martor, bănuit, învinuit, inculpat, parte civilmente responsabilă;    3) efectuarea cercetării la faţa locului, a percheziţiei, ridicarea de obiecte şi documente şi transmiterea lor peste hotare, sechestrarea, confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, identificarea abonaţilor telefonici, interceptarea comunicărilor, efectuarea expertizelor, confiscarea bunurilor provenite din săvîrşirea infracţiunilor şi alte acţiuni de urmărire penală prevăzute de prezentul cod;

4) citarea martorilor, experţilor sau a persoanelor urmărite de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată;

5) preluarea urmăririi penale la cererea unui stat străin; 6) căutarea şi extrădarea persoanelor care au comis infracţiuni sau pentru a executa pedeapsă

privativă de libertate;7) recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine;8) transferarea persoanelor condamnate; comunicarea cazierului judiciar; 9) alte acţiuni care nu contravin prezentului cod.

Nu constituie obiect al asistenţei juridice internaţionale luarea măsurilor preventive.    Refuzul la asistenţă juridică internaţională

    Asistenţa juridică internaţională poate fi refuzată dacă:    1) cererea se referă la infracţiuni considerate în Republica Moldova ca infracţiuni politice sau infracţiuni conexe cu astfel de infracţiuni. Refuzul nu se admite în cazul în care persoana este bănuită,

215

învinuită sau a fost condamnată pentru săvîrşirea unor fapte prevăzute de art.5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale;   2) cererea se referă la o faptă ce constituie exclusiv o încălcare a disciplinei militare;   3) organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească solicitate pentru acordarea asistenţei juridice consideră că executarea acesteia este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii sau ordinii publice a statului;   4) există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau pedepsit penal pe motive de rasă, religie, cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtăşirea unor convingeri politice, sau dacă situaţia lui se va agrava şi mai mult pentru unul dintre motivele enumerate;   5) este dovedit faptul că în statul solicitant persoana nu va avea acces la un proces echitabil;    6) fapta respectivă se pedepseşte cu moartea conform legislaţiei statului solicitant, iar statul solicitant nu oferă nici o garanţie în vederea neaplicării sau neexecutării pedepsei capitale;    7) potrivit Codului penal al Republicii Moldova, fapta sau faptele invocate în cerere nu constituie infracţiune;    8) în conformitate cu legislaţia naţională, persoana nu poate fi trasă la răspundere penală.    Orice refuz privind acordarea asistenţei juridice internaţionale va fi motivat.

Cheltuielile legate de acordarea asistenţei  juridice    Cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice le suportă partea solicitantă pe teritoriul ţării sale dacă nu este stabilit un alt mod de acoperire a cheltuielilor în condiţii de reciprocitate sau prin tratat internaţional.

    §2.COMISIA ROGATORIEAdresare prin comisie rogatorie

    Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care consideră necesară efectuarea unei acţiuni procesuale pe teritoriul unui stat străin, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau instanţei de judecată din statul respectiv, sau către o instanţă penală internaţională conform tratatului internaţional la care Republica Moldova este parte sau pe cale diplomatică, în condiţii de reciprocitate.        Condiţiile de reciprocitate se confirmă într-o scrisoare, prin care ministrul justiţiei sau Procurorul General se obligă să acorde, în numele Republicii Moldova, asistenţă juridică statului străin sau instanţei penale internaţionale la efectuarea unor acţiuni procesuale, cu garantarea drepturilor procesuale, prevăzute de legea naţională, ale persoanei în privinţa căreia se efectuează asistenţa.    Comisia rogatorie în Republica Moldova se înaintează de către organul de urmărire penală Procurorului General, iar de către instanţa de judecată – ministrului justiţiei pentru transmitere spre executare statului respectiv.

Cererea de comisie rogatorie şi actele anexate se întocmesc în limba de stat şi se traduc în limba statului solicitat sau într-o altă limbă, potrivit prevederilor sau rezervelor la tratatul internaţional

aplicabil.    Conţinutul şi forma cererii de comisie rogatorie

  Cererea de comisie rogatorie se face în scris şi trebuie să cuprindă:    1) denumirea organului care se adresează cu cerere;    2) denumirea şi adresa, dacă este cunoscută, a instituţiei căreia se trimite cererea; 3)tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită asistenţa;    4) indicarea cauzei penale în care se solicită acordarea asistenţei juridice, informaţie despre împrejurările de fapt în care s-au comis acţiunile şi încadrarea juridică a lor, textul articolului respectiv din Codul penal al Republicii Moldova şi date privitor la prejudiciul cauzat de infracţiunea respectivă;    5) datele referitoare la persoanele în privinţa cărora se solicită comisia rogatorie, inclusiv despre calitatea lor procesuală, data şi locul naşterii lor, cetăţenia, domiciliul, ocupaţia, pentru persoanele juridice - denumirea şi sediul lor, precum şi numele, prenumele şi adresele reprezentanţilor acestor persoane cînd este cazul;    6) obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei, cu expunerea circumstanţelor care vor fi constatate, lista documentelor, corpurilor delicte şi a altor probe solicitate, circumstanţele în legătură cu care urmează să se administreze proba, precum şi întrebările care trebuie să fie puse persoanelor care urmează să fie audiate.

216

    7) data la care se aşteaptă răspuns la cerere şi, după caz, solicitarea de a permite ca, la executarea a acţiunilor procesuale respective, să asiste reprezentantul organului de urmărire penală al Republicii Moldova.    La cererea de comisie rogatorie se anexează actele procesuale necesare pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală, întocmite în conformitate cu prevederile prezentului cod.     Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate se semnează şi se autentifică cu ştampila oficială a instituţiei competente solicitante.

Valabilitatea actului proceduralActul procedural întocmit în ţară străină în conformitate cu prevederile legii acelei ţări este valabil în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova.       Citarea martorilor, experţilor sau a persoanelor urmărite aflate peste  hotarele Republicii Moldova        Martorul, expertul sau persoana urmărită, în cazul în care nu este dată în căutare, aflaţi peste hotarele Republicii Moldova, pot fi citaţi de către organul de urmărire penală pentru executarea anumitor acţiuni procesuale pe teritoriul Republicii Moldova. În acest caz, citaţia nu poate conţine somaţii de aducere forţată în faţa organului de drept. Citarea martorului sau expertului se efectuează în condiţiile prevăzute în art.536 alin.(3) şi (4). Acţiunile procesuale cu participarea persoanelor citate în condiţiile prezentului articol se efectuează în condiţiile prezentului cod. Martorul, expertul sau persoana urmărită, indiferent de cetăţenia lor, care s-au prezentat în faţa organului care i-a solicitat în urma unei citaţii în condiţiile prezentului articol nu pot fi nici urmăriţi, nici deţinuţi, nici supuşi vreunei alte limitări a libertăţii lor individuale pe teritoriul Republicii Moldova pentru fapte sau condamnări anterioare trecerii frontierei de stat a Republicii Moldova. Imunitatea prevăzută la alin.(4)art.539 încetează în cazul în care persoana citată nu a părăsit teritoriul Republicii Moldova în termen de 15 zile de la data la care organul respectiv a chemat-o şi i-a comunicat că prezenţa ei nu mai este necesară sau a revenit ulterior în Republica Moldova. În acest termen nu se include timpul în care persoana citată nu a putut părăsi teritoriul Republicii Moldova din motive independente de voinţa sa.    Citarea persoanei deţinute pe teritoriul unui stat străin se efectuează conform prevederilor prezentului articol, cu condiţia că persoana temporar transferată pe teritoriul Republicii Moldova de către organul respectiv al ţării străine pentru efectuarea acţiunilor indicate în cererea de transferare va fi întoarsă în termenul arătat în cerere. Condiţiile de transferare sau refuzul transferării se reglementează de tratatele internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitată sînt parte sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.    Martorul sau expertul citat este în drept să ceară compensarea cheltuielilor pentru transport, cazare şi diurnă, suportate în legătură cu lipsa motivată de la serviciu.    Martorul audiat conform prevederilor prezentului articol beneficiază, după caz, de protecţie, în condiţiile legii.Executarea în Republica Moldova a comisiei rogatorii cerute de organele din străinătate    Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească execută comisii rogatorii cerute de organele respective din străinătate în temeiul tratatelor internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitantă sînt parte sau în condiţii de reciprocitate confirmate potrivit prevederilor art.536 alin.(2). Cererea pentru executarea comisiei rogatorii se trimite de către Procuratura Generală organului de urmărire penală sau, după caz, de către Ministerul Justiţiei instanţei judecătoreşti de la locul unde urmează să fie efectuată acţiunea procesuală solicitată.     La executarea comisiei rogatorii se aplică prevederile prezentului cod, însă, la demersul părţii solicitante, poate să se aplice o procedură specială prevăzută de legislaţia ţării străine, în conformitate cu tratatul internaţional respectiv sau în condiţii de reciprocitate, dacă aceasta nu contravine legislaţiei naţionale şi obligaţiilor internaţionale ale Republicii Moldova.    La executarea comisiei rogatorii pot asista reprezentanţi ai statului străin sau ai instanţei internaţionale dacă aceasta este prevăzut de tratatul internaţional respectiv sau de o obligaţie scrisă în condiţii de reciprocitate. În asemenea caz, la cererea părţii solicitante, organul căruia îi revine executarea comisiei rogatorii informează partea solicitantă despre timpul, locul şi termenul executării comisiei rogatorii cu scopul ca partea interesată să poată asista.    Dacă adresa persoanei în privinţa căreia se solicită executarea comisiei rogatorii este indicată greşit, organul căruia îi revine executarea ia măsurile respective în scopul stabilirii adresei. În cazul în care stabilirea adresei nu este posibilă,despre aceasta se anunţă partea solicitantă.

217

    În cazul în care cererea de comisie rogatorie nu poate fi executată, documentele primite se restituie părţii solicitante prin intermediul instituţiilor de la care le-a primit, cu indicarea motivelor care au împiedicat executarea. Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate se restituie şi în cazurile de refuz în temeiurile prevăzute în art.534.

§3.EXTRĂDAREACondiţiile generale pentru extrădare

    Republica Moldova se poate adresa unui stat străin cu cerere de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală în legătură cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.    Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului internaţional la care sînt parte Republica Moldova şi statul solicitat sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.    Dacă persoana a cărei extrădare se cere este urmărită penal, autoritatea competentă să examineze toate materialele necesare şi să înainteze cererea de extrădare este Procuratura Generală. Dacă persoana a cărei extrădare se cere este condamnată, autoritatea competentă este Ministerul Justiţiei. Cererea de extrădare se transmite direct organului competent al statului solicitat sau pe cale diplomatică, dacă aceasta o prevede tratatul internaţional.    Extrădarea poate avea loc numai dacă, ca urmare a comiterii infracţiunii, se prezintă mandatul de arest ori un document cu forţă juridică similară sau decizia autorităţii competente a statului solicitant, care este executorie şi prin care se ordonă plasarea în detenţie a persoanei solicitate, precum şi descrierea legilor aplicabile.

Cererea de extrădare şi actele anexe    Cererea de extrădare se întocmeşte în limba de stat şi se traduce în limba statului solicitat sau într-o altă limbă, potrivit prevederilor sau rezervelor la tratatul internaţional aplicabil.    Cererea de extrădare trebuie să conţină:

a) denumirea şi adresa instituţiei solicitante;b) denumirea şi adresa instituţiei solicitate;c) tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită extrădarea;d) numele, prenumele şi patronimicul persoanei a cărei extrădare se cere, informaţii privind data,

locul naşterii, cetăţenia şi locul de domiciliu;e) descrierea faptelor imputate persoanei, indicarea locului şi datei săvîrşirii acestora, calificarea

lor juridică, informaţii privind prejudiciul material cauzat;f) locul deţinerii persoanei în statul solicitat.

    La cererea de extrădare se anexează următoarele acte în copii legalizate cu semnătură şi ştampila organului de urmărire penală, însoţite de traducerea lor conform prevederilor alin.(1) art.542:    a) ordonanţa de punere sub învinuire sau sentinţa cu expunerea tuturor faptelor pentru care se cere extrădarea, data şi locul comiterii infracţiunii, calificarea juridică;    b) mandatul de arest sau, după caz, încheierea instanţei de aplicare a măsurii preventive;    c) descrierea legilor aplicabile;    d) buletinul de identitate al persoanei sau fişa personală, sau orice alt act care îi stabileşte identitatea şi cetăţenia.    Suplimentar, la cererea de extrădare a persoanei condamnate se anexează date cu privire la partea neexecutată din pedeapsă.    La cererea organului abilitat al statului solicitat, Procuratura Generală transmite orice informaţii suplimentare care ar putea servi drept probe în confirmarea acuzării aduse persoanei a cărei extrădare se cere.          Regula specialităţii    Persoana care a fost extrădată de un stat străin nu poate fi trasă la răspundere penală şi condamnată, supusă executării pedepsei, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru infracţiunea săvîrşită de ea pînă la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte consimţămîntul statului străin care a extrădat-o.Extrădarea se acordă numai dacă se garantează următoarele:    1) persoana nu va fi pedepsită în statul solicitant fără consimţămîntul Republicii Moldova pentru un motiv apărut anterior predării sale, cu excepţia infracţiunii pentru care se acordă extrădarea, şi libertatea ei personală nu va fi limitată, iar ea nu va fi persecutată prin intermediul măsurilor ce pot fi luate şi în

218

absenţa;    2) persoana nu va fi predată, transferată sau deportată într-un stat terţ fără consimţămîntul Republicii Moldova;     3) persoana va putea părăsi teritoriul statului solicitant după încheierea procedurii pentru care a fost acordată extrădarea ei.

Statul solicitant poate renunţa la respectarea regulii specialităţii numai dacă:    1) Republica Moldova şi-a dat acordul de a efectua urmărirea penală sau de a pune în executare o sentinţă ori o altă sancţiune în privinţa unei infracţiuni facultative sau de a preda, transfera sau deporta într-un alt stat;

2) persoana nu a părăsit teritoriul statului solicitant timp de 45 de zile de la încheierea procedurii pentru care a fost acordată extrădarea ei, deşi a avut posibilitatea şi dreptul să o facă;    3) persoana, după părăsirea teritoriului statului solicitant, s-a reîntors sau a fost trimisă înapoi de către un stat terţ;

4) se acordă extrădarea simplificată.Prevederile prezentului articol nu se aplică pentru cazurile săvîrşirii infracţiunii de persoana extrădată

după extrădarea ei.Executarea cererii de extrădare a persoanelor care se află pe teritoriul Republici Moldova

    Cetăţeanul străin sau apatridul care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin pentru săvîrşirea unei fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin la cererea autorităţilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru fapta comisă sau pronunţării unei noi sentinţe.

Cetăţeanul străin sau apatridul care a fost condamnat într-un stat străin pentru comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat statului străin, care a preluat executarea, la cererea autorităţilor competente ale statului, în scopul executării sentinţei pronunţate pentru fapta comisă sau pentru pronunţarea unei noi sentinţe.

Extrădarea în scopul urmăririi penale se acordă numai dacă fapta este pasibilă de pedeapsă conform legislaţiei Republicii Moldova şi pedeapsa maximă este de cel puţin un an de închisoare sau dacă, după o inversare similară a lucrurilor, fapta ar fi, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pasibilă de o asemenea pedeapsă.    Extrădarea în scopul executării sentinţei se acordă numai dacă ar fi permisă extrădarea în condiţiile alin.(3)art.544 şi dacă urmează a fi executată o pedeapsă privativă de libertate. Extrădarea urmează a fi acordată în cazul în care termenul de detenţie care urmează a fi executat sau cumulul termenelor de detenţie care urmează a fi executate este de cel puţin 6 luni, dacă tratatul internaţional nu prevede altfel.    Dacă extrădarea unei persoane este cerută în concurs de către mai multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, Republica Moldova va decide extrădarea ţinînd cont de toate circumstanţele, inclusiv de gravitatea şi locul săvîrşirii infracţiunilor, de datele respective din cereri, de cetăţenia persoanei solicitate şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare altui stat.

Dacă Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei consideră că persoana solicitată de statul străin sau instanţa internaţională nu poate fi extrădată, refuză extrădarea prin hotărîre motivată, iar în cazul în care consideră că persoana poate fi extrădată, el face un demers în judecătoria în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, la care se anexează cererea şi documentele statului solicitant.    Demersul de extrădare se soluţionează de către judecătorul de instrucţie din cadrul judecătoriei aflate în raza teritorială a Ministerului Justiţiei, cu participarea procurorului, a reprezentantului Ministerului Justiţiei (în cazul extrădării persoanelor condamnate), a persoanei a cărei extrădare se cere şi a apărătorului acesteia ales sau numit în conformitate cu Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat. Demersul de extrădare a persoanei arestate se soluţionează de urgenţă. Examinarea demersului de extrădare se face în modul prevăzut de lege. Instanţa de judecată nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea.    În cazul în care constată că sînt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, instanţa de judecată admite, printr-o hotărîre, cererea de extrădare, dispunînd totodată menţinerea stării de arest preventiv pînă la predarea persoanei extrădabile. Dacă instanţa constată că nu sînt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei a cărei extrădare se cere. Hotărîrea se redactează în cel mult 24 de ore de la pronunţare şi este transmisă Procuraturii Generale sau Ministerului Justiţiei.    Hotărîrea judecătorească asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de către procuror, precum şi de către persoana extrădată sau avocatul ei, în termen de 10 zile de la pronunţare, la Curtea de Apel Chişinău. Recursul se judecă conform prevederilor secţiunii a 2-a din capitolul IV titlul II partea

219

specială a codului. Hotărîrea judecătorului de instrucţie, devenită definitivă, se expediază Procuraturii Generale şi Ministerului Justiţiei pentru executare sau pentru informarea statului solicitant.

Procedura simplificată de extrădareLa cererea autorităţii competente a statului străin de a extrăda persoana sau de a o aresta provizoriu în

scopul extrădării, poate fi acordată extrădarea cetăţeanului străin sau a apatridului în privinţa căruia a fost eliberat un mandat de arestare pentru extrădare, fără a urma procedura formală de extrădare, dacă persoana consimte la o asemenea extrădare simplificată, iar consimţămîntul ei este confirmat de către instanţa de judecată. În cazul în care persoana arestată consimte la extrădarea sa conform procedurii simplificate, prezentarea unei cereri oficiale de extrădare şi a actelor indicate la art.542 CPPRM nu este necesară.    Cerinţele expuse în art.543 nu trebuie invocate dacă cetăţeanul străin sau apatridul, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile, renunţă expres la dreptul său de aplicare a regulii specialităţii şi acest lucru este confirmat de către instanţa de judecată.

Judecătorul de instrucţie de la instanţa competentă va examina, într-o şedinţă de judecată cu participarea procurorului, a persoanei a cărei extrădare se cere şi a avocatului ei, datele de identificare a persoanei extrădabile, o va informa despre dreptul ei la o procedură simplificată de extrădare şi despre efectele juridice ale acesteia, apoi va consemna declaraţia făcută, care va fi semnată de toţi participanţii la şedinţă.    Consimţămîntul dat conform alin.(1) sau (2) art.545 nu poate fi revocat odată ce a fost confirmat de către instanţa de judecată.

Refuzul extrădăriiRepublica Moldova nu-şi extrădează propriii cetăţeni şi persoanele cărora le-a acordat dreptul de azil.

    Extrădarea va fi, de asemenea, refuzată dacă:1) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova;2) în privinţa persoanei respective a fost deja pronunţată de către o instanţă naţională sau o instanţă a

unui stat terţ o hotărîre judecătorească de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţiunea pentru care se cere extrădarea, sau o ordonanţă a organului de urmărire penală de încetare a procesului ori în privinţa acestei fapte se efectuează urmărirea penală de către organele naţionale;

3) s-a împlinit termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea respectivă, conform legislaţiei naţionale, sau a intervenit amnistia;

4) potrivit legii, urmărirea penală poate fi pornită numai la plîngerea prealabilă a victimei, însă o asemenea plîngere lipseşte;

5) infracţiunea pentru care se cere extrădarea persoanei este considerată de legea naţională infracţiune politică sau faptă conexă unei asemenea infracţiuni;

6) Procurorul General, ministrul justiţiei sau instanţa care soluţionează chestiunea privindextrădarea are motive serioase să creadă că:

a) cererea de extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii politice;b) situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul din motivele menţionate la lit.a) art.546;c) în cazul în care persoana va fi extrădată, ea va fi supusă torturii, tratamentului inuman sau degradant sau nu va avea acces la un proces echitabil în ţara solicitantă;7) persoanei cerute i-a fost acordat statut de refugiat sau azil politic;8) statul care solicită extrădarea nu asigură reciprocitatea în sfera extrădării.    În cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită de legea ţării solicitante cu pedeapsa capitală, extrădarea persoanei poate fi refuzată dacă partea solicitantă nu va da asigurări, considerate ca suficiente, că pedeapsa capitală nu va fi aplicată persoanei extrădabile aflate sub urmărire penală sau condamnate.   În cazul în care Republica Moldova refuză extrădarea, la cererea statului solicitant, se examinează posibilitatea preluării activităţii de urmărire penală faţă de persoana cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid.

Arestarea persoanei în vederea extrădării    După primirea cererii de extrădare, Procuratura Generală sau, după caz, Ministerul Justiţiei va lua neîntîrziat măsuri, în condiţiile prezentului cod, pentru arestarea preventivă a persoanei a cărei extrădare se cere. Termenul aflării persoanei sub arest preventiv nu poate depăşi 180 de zile din momentul reţinerii şi pînă la predarea părţii solicitante.

220

    Arestul preventiv al persoanei extrădabile poate fi înlocuit printr-o altă măsură preventivă la cererea procurorului sau de către instanţa de judecată din oficiu, în conformitate cu legislaţia procesuală în vigoare, în următoarele cazuri:

a) starea de sănătate a persoanei nu-i permite aflarea în regim de detenţie, fapt confirmat printr-un certificat medical;

b) persoana şi familia sa îşi au domiciliul stabil în Republica Moldova şi nu există temeiuri de a considera că aceasta se va eschiva de la procedura de extrădare.

În caz de urgenţă, persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată înainte de primirea cererii de extrădare, în baza unui mandat de arestare pe un termen de 18 zile, care poate fi prelungit pînă la 40 de zile, în urma unui demers al Procuraturii Generale sau la cererea statului străin ori a instanţei internaţionale, dacă solicitarea conţine date despre mandatul de arestare ori despre hotărîrea definitivă adoptată în privinţa acestei persoane şi asigurarea că cererea de extrădare va fi expediată ulterior. În solicitare se va arăta infracţiunea pentru care se va cere extrădarea, data şi locul unde a fost comisă infracţiunea, precum şi, în măsura posibilităţii, semnele caracteristice ale persoanei căutate. Solicitarea arestării poate fi făcută prin poştă, telegraf, telex, fax sau prin orice alt mijloc care lasă urmă scrisă. Autoritatea solicitantă va fi informată în cel mai scurt timp despre cursul dat solicitării sale.    Persoana arestată în condiţiile alin.(2)art.547 urmează să fie pusă în libertate dacă, în termen de 18 zile de la arestare, instanţa care decide asupra admisibilităţii arestării persoanei nu va primi cererea de extrădare şi documentele respective. Acest termen poate fi prelungit la solicitarea statului străin sau a instanţei internaţionale, dar în nici un caz nu poate să depăşească 40 de zile de la arestare. Cu toate acestea, punerea în libertate provizorie este oricînd posibilă, cu condiţia că în privinţa persoanei solicitate pot fi luate alte măsuri în vederea evitării sustragerii ei de la urmărire.

Arestarea persoanei în vederea extrădării, prelungirea termenului arestării şi atacarea hotărîrilor corespunzătoare se efectuează în condiţiile CPPRM.

Decizia cu privire la admisibilitatea extrădării trebuie să fie motivată şi să conţină explicaţii referitor la modul şi termenul de atac al hotărîrii.Procurorului General, persoanei a cărei extrădare se cere şi apărătorului acesteia li se expediază cîte o copie de pe decizia respectivă. Punerea în libertate a persoanei arestate în condiţiile prezentului articol nu împiedică o nouă arestare şi extrădare dacă cererea de extrădare va fi primită ulterior.

Amînarea extrădării şi extrădarea temporară    Dacă persoana, a cărei extrădare se cere, în Republica Moldova este pusă sub învinuire într-un

proces în curs de urmărire penală sau de judecare a cauzei, ori dacă a fost condamnată pentru o altă infracţiune decît aceea în legătură cu care se cere extrădarea, executarea extrădării poate fi amînată pînă la terminarea procesului penal sau pînă la executarea completă a pedepsei stabilite de instanţa naţională ori pînă la eliberarea definitivă înainte de expirarea termenului pedepsei.

Dacă amînarea extrădării ar putea atrage împlinirea termenului de prescripţie a cauzei penale sau ar putea aduce prejudicii serioase pentru constatarea faptelor, persoana poate fi extrădată temporar, pe baza unei cereri motivate, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord cu partea solicitantă.    Persoana extrădată temporar urmează să fie retrocedată îndată după efectuarea acţiunilor procesuale pentru care a fost extrădată.

Predarea persoanei extrădateÎn cazul în care extrădarea persoanei este acceptată de către instanţa judecătorească, după intrarea în

vigoare a hotărîrii acesteia, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei informează statul solicitant sau instanţa internaţională despre locul şi data predării extrădatului, precum şi asupra duratei detenţiei executate în legătură cu extrădarea.

Dacă partea solicitantă nu ia în primire persoana extrădată la data fixată pentru predare şi dacă nu s-a solicitat o amînare a extrădării, persoana poate fi pusă în libertate la expirarea termenului de 15 zile de la această dată şi, în orice caz, va fi pusă în libertate la expirarea termenului de 30 de zile, calculat de la data stabilită pentru predare, dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd condiţii mai benefice pentru această persoană.

Extrădarea persoanei pentru aceeaşi faptă după expirarea termenelor menţionate în prezentul articol poate fi refuzată.

În caz de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădabile, statul interesat va informa despre aceasta celălalt stat. Ambele state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, conform dispoziţiilor prezentului articol.

Tranzitul    Republica Moldova poate acorda tranzitul unei persoane extrădate pe teritoriul său în cazul în care este

221

vorba despre o infracţiune care ar permite extrădarea conform legislaţiei Republicii Moldova. Nu se acordă tranzitul în cazul în care persoana este cetăţean al Republicii Moldova.    Tranzitul este acordat în modul prevăzut la art.545 alin.(1), la cererea statului interesat, la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat extrădarea.

Cererea de tranzit este soluţionată de către Procuratura Generală sau, după caz, de către Ministerul Justiţiei.    Decizia Procuraturii Generale sau a Ministerului Justiţiei este comunicată imediat statului solicitant sau, după caz, Ministerului Afacerilor Interne pentru organizarea supravegherii tranzitului persoanei extrădate.    În cazul tranzitului aerian, atunci cînd nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul Republicii Moldova, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului solicitant Ministerului Justiţiei.    Extrădatul în tranzit rămîne în stare de arest preventiv în perioada şederii sale pe teritoriul Republicii Moldova.

Solicitarea extrădării de către Republica MoldovaÎn cazul în care Republica Moldova solicită extrădarea de la autorităţile competente ale altor state, se

aplică, corespunzător, prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, ale art.541-543, ale art.546 alin.(4) şi ale art.5491 din prezentul cod şi prevederile legislaţiei naţionale procesuale.     Transmiterea obiectelor

La cererea părţii solicitante, în modul prevăzut de capitolul IX titlul III, pot fi reţinute şi transmise, în măsura permisă de legislaţia naţională:

1) obiectele care pot avea importanţă ca probe în cauza penală pentru care a fost cerută extrădarea; precum şi

2) enitul care a provenit din infracţiunea pentru care se cere extrădarea şi obiectele care se aflau în posesia persoanei, la momentul arestării, sau au fost descoperite ulterior.

    Obiectele şi venitul menţionate la alin.(1)art.550 pot fi transmise chiar şi în cazul în care extrădarea nu poate avea loc din cauza decesului persoanei sau a sustragerii ei de la judecată.    Dacă obiectele cerute sînt necesare ca probe într-o altă cauză în procesul penal naţional, transmiterea lor poate fi amînată pînă la terminarea procesului în cauză sau acestea pot fi predate temporar, cu condiţia de a fi restituite.

Drepturile asupra acestor obiecte sau valori sînt rezervate Republicii Moldova şi ele vor fi transmise părţii solicitante, cu condiţia terminării procesului penal cît mai curînd posibil şi fără cheltuieli, fiind apoi restituite.    Obiectele şi alte valori vor fi predate doar în temeiul unei hotărîri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţa de judecată competentă.

§4.TRANSFERUL PERSOANELOR CONDAMNATETemeiuri pentru transferul persoanelor condamnate

    Transferul persoanelor condamnate se efectuează în baza tratatului internaţional la care Republica Moldova şi statul respectiv sînt părţi sau în condiţii de reciprocitate stabilite printr-un acord scris între Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi instituţia respectivă a statului străin.    Temei pentru transferul persoanelor condamnate poate fi:   1) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească din Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat;   2) cererea persoanei condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească străină de a fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova;

3) cererea de transferare înaintată fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare.     Condiţiile transferului

    Transferul poate avea loc în următoarele condiţii: 1) condamnatul trebuie să fie cetăţean al statului de executare sau domiciliatul său permanent; 2) hotărîrea de condamnare trebuie să fie definitivă; 3) durata pedepsei privative de libertate, pe care condamnatul o mai are de executat, trebuie să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;4) transferul este consimţit de persoana condamnată, iar dacă, în raport cu vîrsta, starea fizică ori mintală a persoanei condamnate, unul dintre cele două state consideră necesar – de către reprezentantul legal al condamnatului;

222

5) fapta pentru care a fost condamnată persoana constituie infracţiune potrivit codului penal al ţării al cărei cetăţean este cel condamnat;6) ambele state părţi au convenit asupra transferului.7) instanţa care decide transferul este convinsă că persoana transferată nu va fi supusă unui eventual risc de tratament inuman şi degradant în statul în care urmează a fi transferată.

Consimţămîntul persoanei în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa nu se cere pentru transferul executării sentinţei dacă persoana în privinţa căreia a fost pronunţată sentinţa:1) a evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa;2) este subiectul unui ordin de expulzare sau deportare.    În cazuri excepţionale, părţile pot conveni asupra transferului chiar dacă durata pedepsei pe care cel condamnat o are de executat este mai mică de 6 luni.

Comunicarea de informaţii    Orice condamnat, căruia i se pot aplica prevederile capitolul IX titlul III, trebuie să fie informat de către autoritatea competentă a statului de condamnare despre dreptul de a obţine transferul său în vederea executării pedepsei în statul al cărui cetăţean este.    Dacă condamnatul şi-a exprimat statului de condamnare dorinţa de a fi transferat, despre acest fapt statul trebuie să informeze statul al cărui cetăţean este condamnatul cît mai curînd posibil după ce hotărîrea judecătorească a rămas definitivă.    Informaţiile trebuie să cuprindă:    1) numele, data şi locul naşterii condamnatului şi, dacă este posibil, adresa din statul al cărui cetăţean este;

2) expunerea faptelor pentru care a fost condamnat;3) natura pedepsei, durata ei şi data cînd a început executarea acesteia. Condamnatul trebuie să fie informat în scris despre orice hotărîre luată de unul din cele două

state cu privire la cererea de transferare.Cererea de transferare, documentele anexe şi răspunsul la ele

Cererea de transferare trebuie să fie depusă în scris.La cerere se anexează:1) un act care confirmă că persoana condamnată este cetăţean al statului de executare sau are în el

domiciliu permanent;2) declaraţia în scris a persoanei condamnate privind consimţămîntul ei la transfer;3) copia de pe hotărîrea de condamnare, autentificată, cu menţiunea că este definitivă, precum şi

copia de pe textele legilor aplicate în cauza respectivă;4) certificatul în care este indicată durata pedepsei deja executate şi a arestării preventive, precum

şi durata pedepsei ce urmează a fi executată.Cererea trebuie să fie adresată de către ministrul justiţiei al statului solicitant ministrului justiţiei

al statului solicitat.Statul de executare, prin hotărîre judecătorească adoptată în condiţiile art. 556, în răspunsul său

va menţiona dacă acceptă sau nu transferul persoanei condamnate şi, în caz de acceptare, va anexa la răspuns o copie a dispoziţiilor sale legale, din care să rezulte că faptele care au condus la condamnarea persoanei ar constitui infracţiune penală dacă ele ar fi săvîrşite pe teritoriul său, precum şi sancţiunea prevăzută de legea penală pentru aceste infracţiuni.

Dacă unul din state consideră necesar, poate solicita acte şi informaţii suplimentare.      Consimţămîntul pentru transfer

Condamnatul trebuie să-şi dea consimţămîntul pentru transfer benevol şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor juridice care decurg din aceasta, în conformitate cu legea procesuală a statului de condamnare.    Statul de condamnare trebuie să ofere statului de executare posibilitatea verificării dacă consimţămîntul pentru transfer a fost dat cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin.(1)art.555      Soluţionarea cererii de transferare

În caz de acceptare a transferului, cererea de transferare a cetăţenilor Republicii Moldova condamnaţi în alt stat se transmite de către ministrul justiţiei, cu demersul său pentru soluţionare la instanţa egală în grad cu instanţa statului de condamnare, hotărîrea căreia urmează să fie executată. În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă egală în grad cu judecătoria, demersul ministrului justiţiei şi cererea de transferare se adresează judecătoriei în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu curtea de apel, cererea şi demersul respectiv se adresează curţii de apel din municipiul Chişinău.

223

    Demersul ministrului justiţiei se soluţionează în şedinţă de un judecător în lipsa persoanei condamnate în modul prevăzut de prezentul cod pentru soluţionarea chestiunilor legate de executarea pedepsei, dar cu participarea reprezentantului Ministerului Justiţiei şi al apărătorului condamnatului. În cazul în care condamnatul nu are apărător ales, acesta este numit din oficiu. În cadrul soluţionării demersului privitor la transfer, instanţa verifică dacă sînt respectate condiţiile pentru transfer prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul internaţional în temeiul căruia se solicită transferul sau de acordul de reciprocitate.

În urma soluţionării demersului, instanţa adoptă o încheiere, în care se menţionează:1) denumirea instanţei statului străin, data şi locul adoptării sentinţei;2) date despre ultimul domiciliu al condamnatului în Republica Moldova şi despre ocupaţia lui;3) încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnată persoana;4) legea penală a Republicii Moldova care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu

acea comisă de condamnat;5) hotărîrea sa privind acceptarea sau, după caz, respingerea transferării cerute;6) în cazul acceptării transferării cerute, instanţa va indica care procedură de executare o va alege:

continuarea executării sentinţei sau schimbarea condamnării.Copia de pe hotărîrea instanţei se remite Ministerului Justiţiei pentru a o transmite statului de

condamnare şi persoanei condamnate.

§5.RECUNOAŞTEREA HOTĂRÎRILOR PENALE ALE INSTANŢELOR STRĂINECazuri şi condiţii de recunoaştere a hotărîrilor penale

    Hotărîrile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele care sînt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate.    Hotărîrea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sînt respectate următoarele condiţii:    1) hotărîrea a fost pronunţată de o instanţă competentă; 2)hotărîrea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova;

3)hotărîrea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale.Procedura de recunoaştere a hotărîrilor instanţelor străine

    Demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General privind recunoaşterea hotărîrii instanţei străine urmează să fie motivat şi se soluţionează de către instanţa judecătorească în a cărei raza teritorială se află Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală.    La soluţionarea demersului participă obligatoriu reprezentantul Ministerului Justiţiei sau, după caz, al Procuraturii Generale, condamnatul şi apărătorul acestuia. Instanţa poate examina demersul şi în lipsa condamnatului în cazul în care acesta se află în detenţie pe teritoriul unui stat străin.    Condamnatului i se comunică hotărîrea instanţei străine împreună cu documentele care o însoţesc, cu traducere în limba de stat şi în limba pe care o cunoaşte condamnatul.    Instanţa ascultă opiniile celor prezenţi şi, în baza materialelor anexate la demers, dacă constată că sînt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărîrea penală a instanţei străine. În cazul în care pedeapsa solicitată de către instanţa străină nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, instanţa substituie pedeapsa neexecutată sau restul pedepsei cu o pedeapsă respectivă potrivit prevederilor art.557 alin.(1) pct.1).    Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se efectuează potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti civile străine.

Subiecte de discuţie: Da-ți noţiunea asistenţei juridice internaţională în materie penală. În ce constă procedura comisia rogatorie? Care este procedura extrădării? Determinați specificul transferul persoanelor condamnate. Explicați esența recunoaşterii hotărîrilor penale ale instanţelor străine.

224

Exemplu de test:1. Asistenţa juridică internaţională în materie penală 1.1.Descrieţi reglementarea juridică a asistenţei juridice internaţionale în materie penală şi cazurile de refuz a acordării asistenţei juridice internaţionale.1.2.Stabiliţi condiţiile transferului persoanelor condamnate în cadrul acordării asistenţei juridice internaţionale în materie penală.1.3.Apreciaţi importanţa asistenţei juridice internaţionale în materie penală în cadrul realizării politicii penale a statului.2. Instituţii de asistenţă juridică internaţională.2.1.Descrieţi regulile generale referitoare la asistenţa juridică internaţională în procesul penal.2.2.Stabiliţi modul de extrădare a persoanei în procesul penal.2.3.Consideraţi utilă comisia rogatorie în procesul penal?

Cazuri practice:1)SUA s-a adresat Republicii Moldova privind solicitarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Indicaţi: 1) prin intermediul căror organe de stat SUA se poate adresa Republicii Moldova privind acordarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală; 2) în ce cazuri Republica Moldova poate refuza acordarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală.

Bibliografie recomandată:1. Extrădarea. Condiţii în care poate fi dispusă. Competenţa instanţei de a dispune extrădarea //Dreptul, nr. 12, 1997.2. Галенская Л.Н .Сотрудничество, государств в борьбе с преступность Правовые проблемы , Ленинград, 1978.3. Галенская Л.Н. Международная борьба с преступностью. Международные отношения, Москва, 1972.4. Geamănu G. Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale. Editura Academiei RSR Bucureşti 1967.5. Grama M. Extrădarea:Defmiţie şi trăsături esenţiale. Surse de reglementare. Analele ştiinţifice ale Universităţii de stat din Moldova.

Seria ştiinţe socioumanistice, Voţ.l, Chişinău 2002.6. Grigodari. B.C.N.Interpol //Ordine şi lege, nr. 23-24, 2002.7. Лосицкая Л. Применение конвенцией „О Взаимной правовой помои уголовном делам "и „О выдаче”/ Российская юстиция, нр..

12,2000.8. Лукашук И.И.,Наумов А.В. Международное уголовное право. Спарк,Москва, 1999.9. Мартенс Ф. Современное международное права цивилизованныхъ народов. Том II, Санкт Петербург, 1896. 10. Международно-правовые аспекты экстрадиции. Сборник документе редактор Брычева Л.И., Юридическая

литература,Москва,2000.11. Международное право, редактор Колосов Ю.М., Кривчикова Э.С.,Международные отношения, Москва,2000.12. Международное право. ИгнатенкоТ.В.,Тиунов О.И.,Норма, Москва, 2002 13. Международное уголовное право. редактор Кудрявцев В.Н., Наука, Москва, 1999.14. Милинчук В.В. Институт взаимной правовой помощи по уголовным делам. Действующая практика и перспектива развития.

Юрлитинформ, Москва,2001.15. Mitrache C. Drept Penal Român .Partea Generală. Şansa, Bucureşti,199516. Моисеев Е.Г. Международно-правовые основы сотрудничества стран СНГ. Учебное пособие, редактор Бекяшева

К.А.,Юристь,Москва,1997.17. Moraru V, Sosna A. Aplicarea legislaţiei cu privire la extrădarea cetăţenilor.//Revista naţională de drept,nr. 10,2001.18. Наумов А.В. Комментарий к УК РФ. Юристь, Москва,2000.19. Pasca V . Prologeme în studiul Dreptului Penal . Lumina Lex,Bucureşti,2000.20. Păvăleanu V. Drept Procesual Penal. Partea Specială. Lumina Lex, Bucureşti,2002. 21. Pe calea aerului direct la răcoare // Ordine şi lege,nr.2, 1-28 februarie,2003.22. Pintea V. Infracţiunea politică şi Drept Penal contemporan., Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998.23. Pivniceru M.M. Răspunderea penală în dreptul internaţional. Editura Poliron, Iaşi 1999.24. Родионов К.С. Интерпол: вчера, сегодня, завтра. Международные отношения, Москва, 1990.25. Stănoiu R.M. Asistenţa juridică internaţională în materie penală. Editura Academiei RSR, Bucureşti 1975.26. Tănăsescu L, Tănăsescu G., Tănăsescu C. Probleme privind starea de evadare şi extrădare .// Uniunea Juriştilor din România ,Dreptul,

nr.7, 2002.27. Tulbure A.Ş. Extrădarea în normele procesual-penale. // Dreptul,nr.9,2000.28. Уголовно-процесуальное право РФ. под редакции Лупинская П.А., Юристь, Москва,2001.29. Валеев Р.Н. Выдача преступников в современном международном праве Издательство Казанского Университета,Казань,1976.30. Волженкина В.Н. К вопросу о разработке закона о выдаче(экстрадиции) // Уголовное право, нр 1,2002.

225

I.SUBIECTE PENTRU EXAMEN la disciplina Drept Procesual penal1. Aplicarea legii procesual penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.2. Funcţia acuzării în procesul penal3. Principiile fundamentale ale procesului penal4. Prezumţia nevinovăţiei în procesul penal al Republicii Moldova. rez5. Problemele asigurării dreptului la apărare în procesul penal al Republicii Moldova.6. Problemele realizării principiului contradictorialităţii în procedura penală a Republicii

Moldova.7. Libertatea de mărturisire împotriva sa – principiu general în procesul penal al Republicii

Moldova.8. Particularităţile statutului juridic al subiecţilor procesului penal. 9. Probele şi Probatoriul în procesul penal al Republicii Moldova.10. Rolul judecătorului de instrucţie în procesul penal al Republicii Moldova. 11. Instanţele de judecată şi competenţa lor. 12. Atribuţiile procurorului la efectuarea urmării penale. 13. Statutul juridic şi garanţiile procesuale ale părţii vătămate în procesul penal.14. Admisibilitatea probelor în procesul penal.15. Aprecierea probelor în procesul penal al Republicii Moldova.16. Obiectul probaţiunii şi limitele aplicării lui în procesul penal.17. Atribuţiile procurorului în faza judecării cauzei penale.18. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui.19. Prezentarea spre recunoaştere ca mijloc de probă.20. Importanţa şi particularităţile cercetării la faţa locului în procesul penal.21. Reglementarea procesuală a efectuării percheziţiei.22. Efectuarea expertizei în procesul penal.23. Mijloacele materiale de probă.24. Sistemul măsurilor procesuale de constrângere.25. Instituţia reţinerii în procesul penal.26. Analiza juridico-penală a măsurilor preventive în procesul penal.27. Alte măsuri procesuale de constrângere.28. Caracteristica generală a fazei de urmărire penală. 29. Condiţiile şi procedura pornirii urmăririi penale.30. Procedura şi etapele desfăşurării urmăririi penale.31. Examinarea cauzei penale în instanţa de fond.32. Particularităţile sentinţei de achitare în procesul penal.33. Caracteristica generală a Sentinţei judecătoreşti .34. Apelul penal – particularităţile şi efectele acestuia.35. Problematica recursului ordinar în procesul penal.36. Căile extraordinare de atac în reglementarea legislaţiei procesual penală a Republicii

Moldova.37. Urmărirea penală şi judecarea cauzelor în privinţa minorilor. 38. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.39. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ca instituţie a procesului penal.40. Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de

persoanele juridice.41. Reabilitarea persoanei în procesul penal. 42. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire

penală şi a instanţelor judecătoreşti.43. Asistenţa juridică internaţională în materie penală.44. Extrădarea în procesul penal al Republicii Moldova.45. Dezbaterile judiciare în procesul penal al Republicii Moldova.46. Arestarea preventivă în procesul penal al Republicii Modova.

226

47. Interacţiunea între procuror şi ofiţer de urmărire penală în cadrul investigării cauzelor penale.48. Apărătorul în procesul penal.49. Repararea prejudiciului moral în dreptul procesual penal al Republicii Moldova.50. Aspectele protecţiei de stat aplicate persoanelor pe parcursul procesului penal.51. Instituţia imunităţii în procedura penală a Republicii Moldova.52. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată53. Aspecte procesuale şi tactice a participării apărătorului în probatoriul penal

II. UNELE TEMATICI ALE TEZELOR DE LICENȚĂ ȘI DE MASTER la disciplina Drept Procesual Penal

N.B! Tematica pentru teza de master și de licență poate fi propusă de masterand și licențiat cu avizarea catedrei și acordul conducătorului ştiinţific!1. Legea procesual penală în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.2. Funcţia acuzării în procesul penal3. Prezumţia nevinovăţiei în procesul penal al Republicii Moldova. 4. Problemele asigurării dreptului la apărare în procesul penal al Republicii Moldova.5. Problemele realizării principiului contradictorialităţii în procedura penală a Republicii

Moldova.6. Libertatea de mărturisire împotriva sa – principiu general în procesul penal al Republicii

Moldova.7. Particularităţile statutului juridic al subiecţilor procesului penal. 8. Probele şi Probatoriul în procesul penal al Republicii Moldova.9. Rolul judecătorului de instrucţie în procesul penal al Republicii Moldova. 10. Instanţele de judecată şi competenţa lor. 11. Atribuţiile procurorului la efectuarea urmăririi penale. 12. Statutul juridic şi garanţiile procesuale ale părţii vătămate în procesul penal.13. Criterii de admisibilitate a probelor în procesul penal.14. Obiectul probaţiunii şi limitele aplicării lui în procesul penal.15. Atribuţiile procurorului în faza judecării cauzei penale.16. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui.17. Efectuarea expertizei în procesul penal.18. Mijloacele materiale de probă.19. Sistemul măsurilor procesuale de constrângere.20. Particularitățile reţinerii procesul -penale.21. Analiza juridico-penală a măsurilor preventive în procesul penal.22. Alte măsuri procesuale de constrângere.23. Caracteristica generală a fazei de urmărire penală. 24. Condiţiile şi procedura pornirii urmăririi penale.25. Procedura şi etapele desfăşurării urmăririi penale.26. Examinarea cauzei penale în instanţa de fond.27. Caracteristica generală a Sentinţei judecătoreşti .28. Apelul penal – particularităţile şi efectele acestuia.29. Problematica recursului ordinar în procesul penal.30. Căile extraordinare de atac în reglementarea legislaţiei procesual penală a Republicii

Moldova.31. Urmărirea penală şi judecarea cauzelor în privinţa minorilor. 32. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.33. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ca instituţie a procesului penal.34. Procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de

persoanele juridice.35. Reabilitarea persoanei în procesul penal.

227

36. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti.

37. Asistenţa juridică internaţională în materie penală.38. Extrădarea în procesul penal al Republicii Moldova.39. Dezbaterile judiciare în procesul penal al Republicii Moldova.40. Arestarea preventivă în procesul penal al Republicii Modova.41. Interacţiunea între procuror şi ofiţer de urmărire penală în cadrul investigării cauzelor penale.42. Apărătorul în procesul penal.43. Repararea prejudiciului moral în dreptul procesual penal al Republicii Moldova.44. Aspectele protecţiei de stat aplicate persoanelor pe parcursul procesului penal.45. Instituţia imunităţii în procedura penală a Republicii Moldova.46. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată47. Aspecte procesuale şi tactice a participării apărătorului în probatoriul penal

228

III. CAZURI PRACTICE MAI COMPLEXE:1)BM, în urma înţelegerii prealabile cu GD, avînd asupra lor dolari SUA falşi, fapt despre care

ştiau cu certitudine, au întocmit un plan, repartizând între ei rolurile de acţiune şi anume, precum că BM este de origine american pe nume „John”, respectiv posedă doar limba engleză, dispune de dolari SUA şi ar dori să facă schimbul acestora în lei moldoveneşti, iar GD la rîndul său avînd rolul de traducător şi ghidul acestuia, care îl ajuta în comunicare cu persoanele băştinaşe, propunîndu-le să efectueze schimbul de bani şi participînd nemijlocit la aceasta. Astfel, în noaptea spre 22 august 2011, BM şi GD., avînd în posesie 10 bancnote false cu valoarea nominală a cîte 100 dolari SUA fiecare, deplasîndu-se la staţia PECO „Vitla Grup”, i-au propus operatorului staţiei în cauză KS de a procura 1000 dolari SUA, care, în lipsa cărorva suspiciuni privind originalitatea banilor prezentaţi spre schimb, s-a achitat cu persoanele în cauză cu suma de 11 000 lei.

Pe faptul dat, la 24.08.2011 a fost începută urmărire penală. În cursul urmăririi penale, separat, între BM şi KS, precum şi între GD şi KS au fost efectuate confruntări. Pînă la trimiterea cauzei în instanţa de judecată, KS a plecat peste hotarele R.Moldova. Cauza penală fiind pe rolul instanţei de judecată, procurorul a solicitat ca declaraţiile lui KS date în cursul urmăririi penale să fie date citirii în şedinţa de judecată. Apărătorul a cerut respingerea demersului procurorului, motivînd că KS nu a fost audiat la faza de urmărire penală de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea dreptului participării lui BM şi GD, pentru a-i pune întrebări lui KS. Instanţa de judecată a respins prin încheiere demersul procurorului.

În lipsa probelor, prin sentinţa judecătoriei Centru din 01.12.2011, BM şi GD au fost achitaţi. în şedinţa de judecată a fost pronunţat doar dispozitivul sentinţei. Procurorul a solicitat să fie informat în scris despre redactarea integrală a sentinţei, deoarece intenţionează să atace sentinţa cu apel. Sentinţa a fost redactată integral şi semnată de judecător la 17.12.2011. Procurorul a declarat apel peste 12 zile de la data la care a fost informat că sentinţa a fost redactată, adică la 29.12.2011.

În şedinţa instanţei de apel, avocaţii lui BM şi GD au solicitat respingerea apelului procurorului, ca fiind depus peste termen.

1. Calificaţi faptele lui BM şi GD2. Identificaţi forma de participaţie a lui BM şi GD, daţi definiţia acesteia3. Corect a procedat instanţa respingînd cererea procurorului de dare citirii a declaraţilor lui KS

date în cadrul urmăririi penale. în ce cazuri declaraţiile martorului absent la judecarea cauzei, date în cursul urmăririi penale, pot fi date citirii în şedinţa de judecată?

4. A respectat instanţa de fond termenul de redactare a sentinţei, care sunt acestea? Care va fi soluţia instanţei de apel în raport cu cererile avocaţilor de respingere a apelului ca tardiv?

5.Motivaţi.

2)La 02.02.2012, OE, a.n. 01.01.1996, fiind în stare de ebrietate alcoolică, avînd scopul sustragerii banilor din sediul central al BC „Banca de Economii” SA, la ora 16.00 a intrat în sediul băncii nominalizate şi, profitînd de neatenţia angajaţilor, s-a ascuns în spatele scaunelor destinate clienţilor în aşteptarea serviciilor. La ora 18.15 cînd personalul băncii a plecat acasă, OE a deschis un safeu uitat deschis de către un angajat al băncii, de unde a sustras bani în sumă de 1.000.000 lei. Banii în sumă de 1 milion lei i-a pus într-o pungă şi pe ieşirea de serviciu, a părăsit sediul băncii într-o direcţie necunoscută. A doua zi dimineaţă, angajaţii băncii au sesizat poliţia.

La 03.02.2012 pe faptul dat, organul de urmărire penală a început urmărirea penală. În rezultatul acţiunilor operative de investigaţie, OE a fost demascat ca autor al infracţiunii. La 03.02.2012 la ora 19.00, OE a fost reţinut de către ofiţerul de urmărire penală pentru un termen de 24 de ore, iar la 04.02.2012 procurorul a înaintat judecătorului de instrucţie un demers cu privire la arestarea lui OE pentru un termen de 10 zile, motivînd că fapta incriminată lui OE este clasificată ca fiind gravă, sancţiunea articolului prevede o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de la 7 la 12 ani şi că dauna cauzată prin infracţiune nu este restituită. Prin încheierea judecătorului de instrucţie din aceeaşi dată, demersul procurorului a fost admis integral, OE fiind arestat pe un termen de 10 zile. Apărătorul lui OE a atacat la Curtea de Apel încheierea judecătorului de instrucţie.

La 03.02.2012 la audierea în calitate de bănuit a lui OE, efectuată de către ofiţerul de urmărire penală, a participat apărătorul lui OE şi un psiholog. La 04.02.2012, apărătorul lui OE a contestat la procuror modul de audiere a lui OE în calitate de bănuit, menţionînd că la acţiunea respectivă nu au participat toate persoanele pe care Codul de procedură penală le stipulează, inclusiv pedagogul.

229

La 17.03.2012 OE a încheiat cu procurorul acord de recunoaştere a vinovăţiei. Prin sentinţa judecătoriei R din 21.04.2012, OE a fost condamnat în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei la 4 ani închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar pentru minori.

1. Calificaţi faptele lui OE2. Care va fi soluţia Curţii de Apel pe marginea recursului apărătorului împotriva încheierii

judecătorului de instrucţie prin care în privinţa lui OE a fost aplicat arestul preventiv pe un termen de 10 zile? Motivaţi

3. Sunt corecte concluziile avocatului referitor la lipsa tuturor persoanelor care trebuiau să participe la audierea lui OE în calitate de bănuit? Argumentaţi

4. Este corect calculată în sentinţă pedeapsa stabilită de către instanţa de judecată? Cum s- a ajuns la o asemenea soluţie?

3)MV la 04.01.12, la ora 18.30, la linia de control intrare-camioane a postului vamal Leuşeni – Albiţa (auto), la prezentarea autovehiculului de model „IVECO”, care tracta o remorcă, cu care se deplasa din Belgia în Republica Moldova, încărcată cu marfa „profil-metal”, sub acoperirea carnetului TIR numărul şi seria PX60667752, în cadrul controlului vamal al unităţilor de transport menţionate nu a declarat în declaraţia vamală şi nu a prezentat controlului vamal două televizoare LCD de model „SONY BRAVI A KDL 52V5500”, ambele avînd valoarea în vamă de 107.360 lei MD.

Pe cazul dat la 05.01.2012 procuratura r-nului Hînceşti a început o urmărire penală. La 08.01.2012. procurorul a trimis cauza conform competenţei în adresa Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) pentru continuarea urmăririi penale. La 12.02.2012, la propunerea ofiţerului de urmărire penală din cadrul CCCEC, MV a fost pus sub învinuire de către procuror. La 14.02.2012 apărătorul lui MV a contestat procurorului ierarhic superior toate actele de urmărire penală efectuate după 08.01.2012, ca fiind efectuate de un organ de urmărire penală necompetent, fiind invocată competenţa exclusivă a Serviciului Vamal (SV) în asemenea cauze. Procurorul ierarhic superior a respins plîngerea apărătorului ca neîntemeiată. La 20.02.2012 pe aceleaşi motive, apărătorul a atacat judecătorului de instrucţie actele de urmărire penală efectuate după 08.01.2012. Prin încheierea judecătorului de instrucţie, plîngerea avocatului a fost admisă, procurorul fiind obligat să trimită cauza pentru continuarea urmăririi penale în adresa organului de urmărire penală a SV.

La 20.03.2012 un alt procuror care conduce urmărirea penală în organul de urmărire penală al SV a trimis cauza în judecată. In cadrul judecării cauzei penale în instanţa de judecata, cet. NF fiind audiat în calitate de martor, a prezentat actele ce confirmă dreptul său de proprietate asupra televizoarelor LSD, solicitînd anexarea documentelor la dosar şi restituirea televizoarelor.

Prin sentinţa judecătoriei H din 13.05.2012, MV a fost declarat vinovat de comiterea infracţiunii incriminate, concomitent fiind dispusă confiscarea celor două televizoare LCD de model „SONY BRAVIA KDL 52V5500”.

Nefiind deacord cu sentinţa, martorul NF, care s-a considerat persoană al cărui interes a fost prejudiciat prin sentinţă, a atacat-o în Curtea de Apel în latura nerestituirii lui a televizoarelor LCD şi dispunerea confiscării lor în folosul statului.

Prin decizia Curţii de Apel s-a dispus respingerea apelului, pe motiv că NF nu poate fi titular al dreptului de a contesta sentinţa cu apel.

1. Calificaţi faptele lui MV2. Este legală încheierea judecătorului de instrucţie cu privire la obligarea procurorului de a

transmite cauza penală în adresa organului de urmărire penală al SV? Motivaţi3. Este corectă sentinţa instanţei de judecată în partea confiscării celor douătelevizoareLCD de model „SONY BRAVIA KDL 52V5500”? Motivaţi4. Este corectă decizia Curţii de Apel? Motivaţi

4)AA, în luna iulie a anului 2012, le-a pus de mai multe ori la dispoziţie lui DT şi KV, căsuţa de vacanţă, proprietate privată a sa, de pe teritoriul s. Dobrogea Veche, r-nul Sîngerei, pentru a consuma substanţe narcotice - extract de mac.

Primind un denunţ, la 24.07.2012 colaboratorii de poliţie s-au deplasat la faţa locului. Cerînd permisiunea lui AA de a efectua cercetarea la faţa locului, acesta a refuzat. Primind refuzul lui AA, colaboratorii de poliţie BF şi LO au intrat în căsuţa de vacanţă şi au cercetat-o. In cadrul cercetării la faţa locului, au fost descoperite urme ale infracţiunii, care au fost consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Pe faptul dat, tot la 24.07.2012 organul de urmărire penală al CPr Sîngerei a pornit o

230

urmărire penală. La 25.08.2012 ofiţerul de urmărire penală a prezentat judecătorului de instrucţie procesul-verbal de cercetare la faţa locului, solicitînd autorizarea acţiunii procesuale. Prin încheierea judecătorului de instrucţie, acţiunea de cercetare la faţa locului a fost declarată legală.

La 24.07.2012, ora 16.00 , AA a fost reţinut de ofiţerul de urmărire penală, în baza art. 166 CPP, pe un termen de 72 de ore. La reţinere a fost prezent apărătorul DS. La ora 17.00 la audierea în calitate de bănuit, AA a declarat că nu are nevoie de serviciile apărătorului, deoarece este bănuit de comiterea unei infracţiuni mai puţin grave şi renunţul său la apărător nu este condiţionat de starea sa materială. Ofiţerul de urmărire penală, a admis prin ordonanţă cererea lui AA şi a acceptat renunţarea lui AA la apărător.

Ulterior, la 01.08.2012 AA a încheiat cu procurorul un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar cauza a fost trimisă în judecătoria Sîngerei spre examinare în fond. După audierea lui AA în şedinţa de judecată, prin încheiere, instanţa a decis neacceptarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Procurorul a atacat în termen de 24 de ore, în Curtea de Apel, încheierea prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu a fost acceptat.

Curtea de Apel examinînd recursul procurorului, l-a considerat întemeiat şi a examinat cauza lui AA în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în final pronunţînd o decizie de condamnare.

1. Calificaţi faptele lui AA2. Este legală încheierea judecătorului de instrucţie prin care acţiunea de cercetare la faţa locului a fost declarată legală? Motivaţi3. Este corectă admiterea de către ofiţerul de urmărire penală a renunţării lui AA la serviciile apărătorului? Motivaţi4. Este corectă decizia Curţii de Apel? Ce soluţii poate dispune Curtea de Apel în baza recursului procurorului împotriva încheierii de neacceptare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei?

5)AS la 28.06.2011, aproximativ la orele 18.00, conducînd automobilul de model „Niva”, se deplasa pe str. Gh. Asachi spre str. Docuceaev mun. Chişinău, ajungînd în apropierea intemet-cafe ”Netplus”, n-a manifestat prudenţă sporită în conducerea automobilului, a ignorat cerinţele Regulamentului Circulaţiei Rutiere, manifestată prin încălcarea semnului rutier „cedează trecerea” şi, pe trecerea de pietoni (zebră), a comis tamponarea pietonului LP, cauzîndu-i vătămări corporale medii.

Pe fapt, la aceeaşi dată a fost pornită o urmărire penală.În cadrul urmăririi penale, apărătorul ales al părţii vătămate LP, la 05.07.2011 a înaintat o acţiune

civilă în sumă de 30000 lei, din ei, 20000 constituind costurile suportate în legătură cu tratamentul medical, iar 10000 lei prejudiciu moral. Prin ordonanţa ofiţerului de urmărire penală din 05.07.2011, LP a fost recunoscut în calitate de parte civilă pe întreaga acţiune în sumă de 30000 lei.

La 06.07.2011 AS prin ordonanţa ofiţerului de urmărire penală a fost recunoscut în calitate de bănuit. în vederea audierii în calitate de bănuit, a fost invitat apărătorul OT pentru a-i acorda lui AS asistenţa juridică necesară. AS a înaintat procurorului o cerere de renunţare la serviciile apărătorului, motivînd că fapta incriminată este mai puţin gravă, menţionînd totodată că renunţul nu este legat de starea sa materială. Procurorul a acceptat cererea lui AS şi l-a eliberat pe apărătorul OT din proces.

La prezentarea materialelor spre cunoştinţă, AS a înaintat o cerere prin care a solicitat procurorului anularea, în partea prejudiciului moral, a ordonanţei de recunoaştere a lui LP în calitate de parte civilă din 05.07.2011, motivînd că acţiunea civilă privitor la prejudiciul moral în procesul penal procurorul o poate înainta doar dacă partea vătămată nu are posibilitate de a-şi proteja personal interesele, ceea ce nu este în cazul în speţă. Procurorul a respins cererea lui AS, motivînd că argumentele invocate nu sunt aplicabile acţiunii civile în procesul penal.

Prin sentinţa Judecătoriei C din 11.01.2012, AS a fost condamnat la închisoare pe un termen de 1 an, fiind arestat din sala de şedinţe. Sentinţa a devenit irevocabilă prin neatacare. La 11.04.2012 apărătorul lui AS a înaintat judecătorului o cerere prin care a solicitat înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsa cu închisoare lui AS cu o pedeapsă mai blîndă - art. 92 Cod penal. Apărătorul a motivat cererea prin faptul că AS este condamnat pentru o infracţiune mai puţin gravă, nu are antecedente penale şi a executat efectiv 1/4 din pedeapsă. Prin încheierea din 12.04.2012, cererea apărătorului a fost admisă, cele 9 luni de închisoare rămase de executat, fiind înlocuite cu 450 unităţi convenţionale de amendă. Considerînd-o ilegală, procurorul a atacat încheierea cu recurs.

1. Calificaţi faptele lui AS2. Comentaţi legalitatea ordonanţei procurorului de eliberare din proces a apărătorului lui

AS. Argumentaţi3. Comentaţi legalitatea ordonanţei procurorului de respingere a cererii lui AS privind

anularea parţială a ordonanţei de recunoaştere în-calitate de parte civilă a lui LP

231

4. Soluţionaţi recursul procurorului pe marginea încheierii din 12.04.2012. Motivaţi

6) La 03.01.2012 LS, pe motive de răzbunare pe vecinul său GD, s-a adresat cu o plîngere la CPr Soroca, în Care releva că în noaptea de 01 spre 02.01.2012, GD pe ascuns a intrat în gospodăria sa, de unde pe ascuns i-a sustras trei ferestrăie electrice în sumă de 1600 lei. Colaboratorul de poilţie care a recepţionat plîngerea, l-a averizat în scris pe LS pentru eventuala răpundere ce poate surveni în cazul în care informaţia este mininoasă. în baza plîngerii lui LS a fost pornită o urmărire penală, în cadrul căreia LS a fost recunoscut în calitate de parte vătămată şi parte civilă, concomitent avînd loc audierea acestuia, ultimul insistînd asupra faptului furtului şi că acesta a fost comis de GD.

La 05.01.2012 GD a fost recunoscut şi audiat în calitate de bănuit, iar ofiţerul de urmărire penală, prin ordonanţă, a ales în privinţa lui GD, pînă la terminarea urmăririi penale măsura preventivă obligarea de a nu părăsi localitatea.

La 01.03.2012, fiind audiat suplimentar în calitate de parte vătămată, LS a recunoscut că 1- a acuzat pe nederept şi din motive de răzbunare pe GD, declarînd că de fapt furtul l-a inventat. La 05.03.2012 în privinţa lui GD urmărirea penală a fost încetată.

La 01.04.2012 în privinţa lui LS a fost începută o urmărire penală. La facerea cunoştinţei cu materialele de urmărire penală, apărătorul lui LS a înaintat procurorului o cerere prin care a solicitat încetarea urmăririi penale cu liberarea lui LS de răspundere penală şi tragerea la răspundere contravenţională în temeiul art. 55 CP. Procurorul a respins cererea motivînd că liberarea de răspundere penală este competenţa exclusivă a instanţei de judecată şi a dispus trimiterea cauzei în instanţa de judecată.

Prin sentinţa Judecătoriei B din 15 iunie 2012, LS a fost declarat vinovat de instanţa de judecată şi, potrivit normelor ce reglementează concursul de infracţiuni, pedeapsa finală a fost stabilită prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.

Nefiind de acord cu sentinţa, procurorul a depus o cerere de apel la Curtea de Apel. Chiar dacă infracţiunile incriminate sunt clasificate ca fiind uşoare, procurorul a invocat ilegalitatea stabilirii pedepsei definitive în cazul concursului de infracţiuni, prin prisma absorbirii pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.

1. Analizaţi legalitatea aplicării măsurii preventive în privinţa lui GD2. Calificaţi faptele lui LS3. Este posibil în cadrul urmăririi penale ca LS să fie liberat de răspundere penală cu

tragere la răspundere contravenţională? Care sunt condiţiile de aplicare a art. 55 CP?4. Corect a apreciat procurorul instanţa la care a depus cererea de apel?

Care sunt cazurile în care, la concursul de infracţiuni, este posibilă absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră?

7)La data de 05.08.2012, NE conducînd automobilul său personal de model „MERCEDES 714 D”, încărcat cu circa 6.000 kg. cartofi, pentru transportarea mărfii fară documente de provenienţă, a fost stopat de către inspectorul Biroului de Investigare a Fraudelor a Comisariatului de Poliţie a sect.Rîşcani VP.

A doua zi, la 06.08.2012, NE a propus lui VP bani în sumă de 9.500 lei, pentru că ultimul să-i elibereze automobilul şi marfa fară întocmirea procesului-verbal de constatare a contravenţiei. în continuare, la data de 06.08.2012, în jurul orelor 12:25, cet. NE a fost reţinut în flagrant delict în bir. 521 al CPs Rîşcani mun. Chişinău, după ce a transmis inspectorului VP bani în sumă de 9500 lei.

Pe faptul dat a fost începută o urmărire penală. Peste 3 ore de la reţinerea efectivă a lui NE, la ora 15.25 ofiţerul de urmărire penală a solicitat oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat de serviciu pentru acordarea asistenţei juridice de urgenţă.

Din considerentul că data de 06.08.2012 era o zi de duminică, avînd în vedere că fapta lui NE este clasificată ca fiind mai puţin gravă şi nici un avocat nu s-a prezentat la solicitarea sa, facîndu-i promisiuni că la expirarea celor 72 de ore nu va fi arestat preventiv şi că i se va permite să meargă acasă, ofiţerul de urmărire penală i-a recomandat lui NE să scrie o cerere precum că nu are nevoie de serviciile apărătorului, ceea ce NE a şi făcut, iar ofiţerul de urmărire penală, prin ordonanţa sa, a acceptat renunţul lui NE la apărător. în continuare, NE a fost audiat în calitate de bănuit, recunoscînd vinovăţia sa integral.

Sancţiunea articolului incriminat lui NE prevede pedeapsă în formă de închisoare de pînă la 5 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale.

232

în cadrul prezentării materialelor de urmărire penală, NE a recunoscut vinovăţia sa integral şi a cerut procurorului să fie liberat condiţionat de răspundere penală. Prin ordonanţă, procurorul a refuzat în satisfacerea demersului lui NE, drept temei invocînd faptul că infracţiunea comisă de NE a fost săvîrşită în privinţa unei persoane cu funcţie de răspundere, în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

1. Calificaţi fapta lui NE2. A respectat ofiţerul de urmărire penală termenul în care era obligat să solicite oficiului

teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea avocatului de serviciu pentru acordarea asistenţei juridice de urgenţă?

3. Au fost respectate de către ofiţerul de urmărire penală prevederile CPP ce reglementează asistenţa juridică a lui NE la reţinere şi audiere în calitate de bănuit? Enumeraţi erorile admise

4. Corect a argumentat procurorul ordonanţa de respingere a demersului lui NE cu privire la suspendarea condiţionată a urmăririi penale? Care sunt condiţiile pentru ca în privinţa unei persoane urmărirea penală să poată fi suspendată condiţionat?

8) MM, la 10.02.2012, între orele 16.00-17.00, traversînd frontiera de stat a Republicii Moldova, din Republica Ucraina în Republica Moldova, cu autoturismul de model „Opel Vectra”, prin postul vamal „Criva”, nedeclarînd, a trecut peste frontieră mărfuri industriale în valoare totală de 63575 lei.

Pe faptul dat a fost pornită o urmărire penală. In cadrul urmăririi penale, presupunînd că în computerul personal a lui MM pot fi depistate documente electronice care să confirme şi alte cazuri de transportare prin nedeclarare a mărfurilor, la 04.03.2012 organul de urmărire penală a emis o ordonanţă de ridicare a computerului lui MM, de la domiciliul acestuia. Pe motiv că MM a refuzat predarea benevolă a computerului, ofiţerul de urmărire penală l-a ridicat forţat. La 06.03.2011 apărătorul lui MM a contestat procurorului acţiunea de ridicare a computerului, menţionînd că în caz de refuz al persoanei de a preda benevol un obiect, ofiţerul de urmărire penală era obligat ca în termen de 24 de ore să prezinte rezultatul acţiunii de ridicare judecătorul de instrucţie, pentru confirmarea legalităţii acţiunii de ridicare. In viziunea apărătorului, acţiunea de ridicare a fost efectuată ilegal, nefiind prezentat la datele de 04 sau 05.03.2012 judecătorului de instrucţie materiale aferente ridicării de obiecte la domiciliul lui MM.

La data de 03.06.2012 MM a încheiat cu procurorul un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar la 04.06.2012 MM a înaintat procurorului o cerere prin care a solicitat încetarea procesului penal şi liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Procurorul, prin ordonanţă, a respins cererea lui MM pe motiv că urmărirea penală în dosar a fost pornită în baza raportului unui inspector vamal.

Sancţiunea articolului incriminat lui MM prevede pedeapsă în formă de amendă în mărime de la 150 la 300 unităţi convenţionale sau muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau închisoare pînă la 2 ani.

Prin sentinţa Judecătoriei B din 11.07.2012, în procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, MM a fost condamnat la amendă în mărime de 300 unităţi convenţionale.

Apărătorul lui MM a atacat sentinţa cu recurs, motivînd că instanţa nu a aplicat corect pedeapsa, deoarece sancţiunea maximă aplicabilă inculpatului nu poate depăşi 200 unităţi convenţionale de amendă.

1. Calificaţi fapta lui MM2. Care va fi soluţia procurorului pe marginea cererii apărătorului prin care a contestat acţiunea

de ridicare a computerului de la MM? Argumentaţi3. Este corect argumentul invocat de procuror pentru respingerea cererii lui MM de încetare a

procesului penal şi liberare de răspundere penală în legătură cu căinţa activă? In ce condiţii poate fi dispusă încetarea procesului penal şi liberarea de răspundere penală a persoanei în legătură cu căinţa activă?

4. Sunt corecte argumentele apărătorului cu privire la pedeapsa stabilită de instanţa lui MM? Argumentaţi

9) MT, la 10.11.2011, orele 22.00, aflîndu-se în or. O, str. Păcii, în apropierea staţiei de autobuze, s-a apropiat de SR., care se întorcea acasă de la serviciu împreună cu prietenii săi CA şi DV. In continuare, fară vreun motiv, MT l-a numit pe SR cu cuvinte necenzurate, după ce MT i-a aplicat lui SR o lovitură cu palma peste faţă, iar în rezultat, ultimul a căzut la pămînt şi s-a lovit cu capul de bordura de la marginea carosabilului. In urma acestei lovituri şi a căderii, lui SR i-au fost cauzate vătămări corporale grave, periculoase pentru viaţă, în urma cărora SR a decedat în spital la 13.11.2011.

Pe faptul dat, la 14.11.2011 dată la care a şi fost înmormîntat SR, a fost începută o urmărire penală- Pe motiv că raportul de expertiză medico-legală pe numele lui SR, efectuat în cadrul urmăririi penale, nu conţinea răspunsuri exhaustive la întrebările înaintate de către organul de urmărire penală, a apărut

233

necesitatea exhumării cadavrului lui SR. In acest sens, ofiţerul de urmărire penală a emis o ordonanţă de exhumare a cadavrului lui SR, executarea acesteia fiind pusă în sarcina Comisariatului de poliţie. A doua zi, 3 colaboratori ai secţiei poliţiei judiciare au efectuat săpăturile şi au exhumat cadavrul lui SR, expediindu-1 Centrului de expertize medico-legale pentru reexpertizare. Despre acest fapt, ofiţerul de urmărire penală a întocmit un proces-verbal.

La examinarea cauzei în instanţa de judecată, în cadrul cercetării judecătoreşti, la 28.02.2012 acuzatorul de stat a înaintat un demers cu privire la prelungirea măsurii preventive în forma arestului preventiv pe un termen de 90 de zile. La aceeaşi dată, apărătorul lui MT a înaintat un demers cu privire la înlocuirea măsurii preventive lui MT din arest preventiv, în obligarea de a nu părăsi localitatea. Prin încheierea, din 02.03.2012, demersul procurorului a fost respins ca neîntemeiat, iar demersul apărătorului a fost admis, în privinţa lui MT fiind aleasă măsura preventivă obligarea de a nu părăsi localitatea, pînă la pronunţarea sentinţei. La 04.03.2012 procurorul a atacat încheierea cu recurs în Curtea de Apel, solicitînd casarea încheierii din 02.03.212 şi prelungirea arestării preventive, motivînd că MT nu recunoaşte vinovăţia în fapta comisă, persistă riscul de influenţare a martorilor şi pericolul ca el să se ascundă de instanţa de judecată.

La 25.05.2012 în cadrul dezbaterilor judiciare, succesorul părţii vătămate SR - PO, a înaintat o cerere prin care a solicitat încetarea procesului penal în legătură cu faptul că s-a împăcat cu inculpatul MT. PO şi-a motivat cererea prin faptul că infracţiunea incriminată lui MT este una mai puţin gravă şi face parte din Capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal. Prin sentinţa judecătoriei O. din 30.05.2012, procesul penal în privinţa lui MT a fost încetat în legătură cu împăcarea părţilor. Nefiind deacord cu sentinţa, procurorul a atacat-o cu apel, invocînd că împăcarea se poate face doar pînă la terminarea cercetării judecătoreşti.

1. Calificaţi faptele lui MT 2.A fost efectuată acţiunea procesuală de exhumare a cadavrului lui SR cu respectarea

procedurii? Argumentaţi şi identificaţi eventualele erori admise.3. Comentaţi legalitatea şi temeinicia motivelor invocate în recursul procurorului depus împotriva

încheierii din 02.03.2012 şi care va soluţia Curţii de Apel?4. Comentaţi legalitatea sentinţei şi identificaţi eventualele erori admise.

10) NS, avînd scopul de a recruta şi transporta persoana în scop de exploatare sexual - comercială, săvîrşită prin aplicarea violenţei psihice şi înşelăciune, ştiind că BE, a.n.1990, se află într-o stare de vulnerabilitate, exprimată prin situaţia financiară precară şi dorinţa acesteia de a-şi ameliora starea materială, la mijlocul lunii octombrie 2011, a lipsit-o de documentele care o identificau pe BE. şi a ţinut-o forţat în apartamentul său din mun. Bălţi, str.Suvorov 78, pentru a o trimite în Emiratele Arabe, or. Dubai, să se ocupe cu prostituţia. Insă, NS nu şi-a dus intenţia pînă la capăt, din motivul că BE a refuzat să plece în Emiratele Arabe.

La 15.12.2011 pe fapt a fost începută urmărirea penală şi, tot la aceeaşi dată, BE a adresat o cerere procuraturii, prin care a solicitat aplicarea măsurilor de protecţie pentru asigurarea securităţii ei, pe motiv că pînă la începerea urmăririi penale, NS a ameninţat-o cu aplicarea violenţei în cazul în care se va adresa organelor de drept. Primind cererea, procurorul a înaintat un demers judecătorului de instrucţie, prin care a solicitat emiterea unei încheieri de protecţie. La16.12.2011, judecătorul de instrucţie a admis demersul procurorului şi a emis încheierea de aplicare a măsurilor de protecţie, pe care a remis-o spre executare imediată procurorului.

La finele cercetării judecătoreşti, judecătorul i-a propus inculpatului NS să facă declaraţii asupra învinuirii aduse. NS a comunicat judecătorului că se va folosi de dreptul său de a nu face declaraţii în instanţă, iar drept urmare, procurorul a intervenit către instanţă cu un demers prin care a solicitat să fie date citirii declaraţiile lui NS date în cadrul urmăririi penale în calitate de bănuit şi, ulterior, învinuit. Instanţa a admis demersul procurorului, fiindu-i permis să dea citire declaraţiilor lui NS date în cadrul urmăririi penale.

Sancţiunea articolului incriminat lui NS, prevede pedeapsă în formă de închisoare de la 5 la 12 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.

Prin sentinţa Judecătoriei B. din 05.08.2012, NS a fost condamnat la 11 ani închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip închis, cu privarea de dreptul de a desfăşura activitate turistică pe un termen de 4 ani.

Pe motiv de ilegalitate, sentinţa a fost contestată de apărător cu apel în Curtea de Apel.1. Calificaţi faptele lui NS

234

2. A fost respectată procedura de aplicare a măsurilor de protecţie faţă de victima BE? Argumentaţi

3. Corect a acceptat instanţa demersul procurorului de a-i permite să dea citire declaraţiilor lui NS date în cadrul urmăririi penale? In ce cazuri legea permite să se dea citire, în şedinţa de judecată, a declaraţiilor inculpatului date în cursul urmăririi penale?

4. Identificaţi erorile admise în sentinţa din 05.08.2012? Argumentaţi

11) FG ştiind cu certitudine că minora SD are 17 ani şi cunoscînd despre faptul că minora NB (în vîrstă tot de 17 ani) este în relaţii foarte bune cu SD, au pus la cale un plan, potrivit căruia NB trebuia să o invite în timpul discotecii pe SD la ea acasă, sub pretextul că îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar acolo se va afla doar FG, care va întreţine cu SD un raport sexual. La 07.01.2012, la ora 22.00, conform planului, minora NB a invitat-o pe SD la ea acasă sub pretextul menţionat mai sus. Cînd au ajuns la domiciliul lui NB, aceasta sub pretextul că se duce să aducă vin din beci, a lăsat-o în casă pe minora SD cu FG, întorcîndu-se de fapt la discotecă. Sub ameninţarea că o va snopi în bătaie, FG a întreţinut cu SD un raport sexual normal (sub aspect fiziologic). La ora 23.50 FG i-a permis lui SD să plece acasă, transmiţîndu-i să nu comunice nimănui despre cele întîmplate. In rezultatul raportului sexual, minora SD a rămas gravidă.

La 08.01.2012 în baza plîngerii mamei lui SD, procuratura a pornit o urmărire penală, în aceeaşi zi FG şi NB fiind reţinuţi de către procuror pe un termen de 72 de ore. La 11.01.2012, în baza demersului procurorului, judecătorul de instrucţie a aplicat măsura preventivă în forma arestului preventiv în privinţa învinuiţilor FG şi NB pe un termen de 30 de zile. Apărătorii lui NB şi FG au atacat încheierile de aplicare a arestului în Curtea de Apel, motivînd că prima arestare a învinuiţilor FG şi NB nu putea fi dispusă pe un termen mai mare de 10 zile.

La 03.05.2012 în privinţa învinuitei minore NB, procurorul, cu consimţămîntul Adjunctului Procurorului General, a înaintat judecătorului de instrucţie un nou demers de prelungire a arestului preventiv pe un termen de 30 de zile, demers acceptat de către judecătorul de instrucţie prin încheierea din 08.05.2012. Apărătorul lui NB a contestat încheierea de prelungire a arestului în Curtea de Apel.

Sancţiunea articolului incriminat lui FG şi NB prevede închisoare de la 10 la 20 de ani sau detenţiune pe viaţă.

În dezbaterile judiciare, apărătorul lui NB a solicitat instanţei pronunţarea unei sentinţe de achitare, pe motiv că NB, fiind femeie, nu poate fi subiect al infracţiunii incriminate. Prin sentinţa judecătoriei F. din 07.08.2012, avînd în vedere că inculpatul FG a recunoscut vinovăţia integral, instanţa a făcut uz de prevederile art. 79 Cod penal - aplicarea pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege şi l-a condamnat pe FG la 6 ani şi 8 luni închisoare, iar minora NB a fost achitată, pe motiv că fapta ei nu întruneşte elementele infracţiunii incriminate - nu este subiect al infracţiunii incriminate. Procurorul a atacat sentinţa cu apel la Curtea de Apel pe motive de ilegalitate.

1. Calificaţi faptele lui FG şi NB2. Care va fi soluţia Curţii de Apel pe marginea recursurilor apărătorilor împotriva încheierilor

judecătorului de instrucţie din 11.01.2012 prin care în privinţa lui NB şi FG a fost aplicat arestul preventiv pe un termen de 30 zile? Motivaţi

3. Cum va soluţiona Curtea de Apel recursul apărătorului declarat împotriva încheierii din5.de prelungire a arestului în privinţa lui NB? Care sunt cazurile în care demersul procurorului de

prelungire a arestului preventiv se înaintează cu consimţămîntul Procurorului General?4. Cum va decide Curtea de Apel asupra apelului procurorului declarat împotriva sentinţei?

Motivaţi.

12)VP începând cu luna decembrie 2011, susţinând că are influenţă asupra unor procurori din cadrul Procuraturii Teleneşti şi judecători din cadrul Judecătoriei Teleneşti, persoane cu funcţie de demnitate publică implicate la examinarea cauzei penale iniţiată în privinţa lui CD în baza art. 264/1 alin. (3) Cod penal, în scop de a-i determina pe ultimii la adoptarea unei decizii favorabile pe cauza penală menţionată şi anume la emiterea unei hotărîri de încetare a procesului penal cu tragerea la răspunderea contravenţională a lui CD, la 02.02.2012, ora 12.18, în incinta cafenelei „Andrieş” amplasată vis-a-vis de autogara din or. Teleneşti, a pretins de la CD bani ce nu i se cuvin în sumă de 5000 lei, pe care i-a primit personal, pentru sine, fapt după care a fost reţinut în flagrant de către colaboratorii Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC).

Constatînd că probele administrate sunt suficiente pentru terminarea urmăririi penale, la 15.04.2012 ofiţerul de urmărire penală al CCCEC a prezentat cauza procurorului cu raport de terminare a urmăririi

235

penale şi trimitere a cauzei în instanţa de judecată. Primind cauza, procurorul a stabilit că la acţiunea de confruntare dintre învinuitul VP şi martorul MN, nu a asistat apărătorul lui VP. Respectiv, procurorul a emis o ordonanţă prin care a exclus din dosar procesul-verbal de confruntare dintre învinuitul VP şi martorul MN, nimicindu-1.

La 30.04.2012 procurorul a terminat procedura de prezentare a materialelor de urmărire penală, iar la 12.05.2012 a prezentat cauza cu rechizitoriu, pentru confirmare, procurorului ierarhic superior.

Sancţiunea articolului incriminat lui VP prevede pedeapsă în formă de amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau închisoare pe un termen de pînă la 3 ani.

Avînd în vedere că VP a recunoscut integral vinovăţia, s-a căit sincer de fapta comisă, prin sentinţa Judecătoriei T. din 15.07.2012, VP a fost condamnat, cu aplicarea prevederilor art. 79 Cod penal - aplicarea pedepsei mai blîndă decît cea prevăzută de lege, la amendă în mărime de 130 unităţi convenţionale. Nefiind de acord cu sentinţa, procurorul a atacat-o în Curtea de Apel, invocînd că în privinţa persoanelor adulte, în caz de aplicare a prevederilor art. 79 Cod penal, pedeapsa nu poate fi mai mică decît cel puţin 2/3 din minimul prevăzut de sancţiunea articolului.

1. Calificaţi fapta lui VP2. A respectat procurorul procedura de excludere a probelor din dosar, în speţă a procesului-verbal

de confruntare? Argumentaţi3. Identificaţi erorile admise de procuror la terminarea urmăririi penale?4. Este legală sentinţa instanţei de fond, argumentaţi? Comentaţi argumentele invocate de

procuror în cererea de apel.

13) ML, exercitând funcţia de şef de post de poliţie a CPR Leova, aflîndu-se în exerciţiul funcţiunii, în incinta biroului său de serviciu din s. P., r-nul Leova, a fost sesizat în noiembrie 2011 de către SV, a.n. 1988, şi minora DB, a.n. 1995, despre violul ultimei, adică a minorei DB, comis de către Bl - moşul pătimitei, iar peste o perioadă de timp, despre acelaşi viol ML a fost a fost sesizat în mod repetat şi de către tatăl părţii vătămate DB - AB. Deşi potrivit obligaţiilor de serviciu ML trebuia să înregistreze infracţiunea despre care a fost sesizat, să întreprindă măsuri întru descoperirea acesteia, stabilirea locului aflării infractorului, fixarea probelor etc, ML, folosind situaţia de serviciu, deşi a stabilit cu certitudine că în acest caz DB a fost victima unei infracţiuni şi presupunînd că infracţiunea nu va fi posibil de descoperit, acţionînd în scopul diminuării artificiale a numărului de infracţiuni nedescoperite din sectorul său de activitate, a oferit posibilitate infractorului să dispară, astfel cauzînd daune în proporţii considerabile intereselor publice prin diminuarea autorităţii organelor MAI, a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice.

La 11.01.2012 tatăl părţii vătămate DB - AB, s-a prezentat la procuratura r-nului Leova, unde a comunicat în formă verbală procurorului deserviciu RV despre neîntreprinderea măsurilor de către şeful postului de poliţie din satul P. a CPR Leova ML pe marginea plîngerilor depuse de el personal, cît şi de către SV şi minora DB. Procurorul RV a pregătit (scris personal) în numele lui AB o plîngere prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a lui ML, AB doar semnînd plîngerea în cauză. După înregistrarea plîngerii de către RV, în privinţa lui ML procuratura a pornit o urmărire penală.

Pentru a exclude exercitarea presiunilor asupra victimelor, la 15.01.2012 procurorul l-a recunoscut pe ML în calitate de bănuit şi tot la aceeaşi dată, a înaintat judecătorului de instrucţie un demers prin care a solicitat suspendarea provizorie din funcţie a bănuitului ML. Prin încheierea judecătorului de instrucţie din 16.01.2012, demersul procurorului a fost respins ca nefondat.

La terminarea urmăririi penale, avînd în vedere că fapta incriminată este clasificată ca infracţiune mai puţin gravă, ML a înaintat procurorului un demers prin care a solicitat suspendarea condiţionată a urmăririi penale în privinţa sa. Prin ordonanţa procurorului în procuratură RV, urmărirea penală în privinţa lui ML a fost suspendată condiţionat pe un termen de 1 an, concomitent, în sarcina lui ML fiindu-i stabilite mai multe obligaţii. In continuare, procurorul RV a prezentat ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale procurorului ierarhic superior pentru confirmare.

1. Calificaţi faptele lui ML2. Au fost admise de către procurorul RV erori la primirea şi înregistrarea cererii depuse de către

AB? Argumentaţi3. Este corectă încheierea judecătorului de instrucţie din 16.01.2012? Care ar fi motivele

invocate întru respingerea demersului procurorului?4. Care va fi hotărîrea procurorului ierarhic superior la soluţionarea chestiunii cu privire la

confirmarea ordonanţei de suspendare condiţionată a urmăririi penale în privinţa lui ML? Argumentaţi

236

14)MM deţinînd funcţia de inspector al secţiei poliţiei rutiere a CPR Orhei, în împuternicirile sale intrînd întocmirea proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor, la 28.10.2011, în jurul orei 10.30, aflîndu-se în patrulare la intrarea în or.Orhei din direcţia Chişinău, a stopat automobilul „VAZ - 21” condus de VI pentru depăşirea vitezei şi i-a întocmit ultimului proces-verbal de constatare a contravenţiei. Pe parcursul întocmirii procesului-verbal, MM a bănuit că şoferul VI este în stare de ebrietate alcoolică şi contrar îndatoririlor sale de serviciu, pentru a nu întocmi un proces- verbal de constatare a contravenţiei pentru conducerea mijlocului de transport în stare de ebrietate pe numele lui VI, a pretins de la ultimul bani. In acest scop, fară a-1 înlătura pe VI de la conducerea mijlocului de transport şi fară a-1 supune examenului stării de ebrietate, i-a permis să se deplaseze, convenind ca banii ceruţi să-i fie transmişi la ora 16.50 în cafeneaua DOR care se afla în apropiere, lăsîndu-i lui VI numărul său de telefon pentru coordonare. Plecînd de la faţa locului, VI a sesizat despre acest caz procuratura r-nului Orhei. Pentru a se convinge de veridicitatea sesizării lui VI, procurorul a înaintat judecătorului de instrucţie un demers prin care a solicitat în regim de urgenţă interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice care vor avea loc între VI şi MM. Acţiunea de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice a fost autorizată de judecătorul de instrucţie pe un termen de 40 de zile.

În jurul orei 16.50, MM aflîndu-se în cafeneaua DOR, a primit de la VI banii pretinşi anterior în sumă de 100 euro, sau echivalentul a 1654 lei, cînd a şi fost prins în flagrant de către procuror.

După realizarea flagrantului, la ora 18.00 procuratura pe faptul dat a început o urmărire penală.La 13.01.2012 procurorul în procuratură FG a prezentat procurorului r-nului Orhei dosarul penal

pentru confirmarea rechizitoriului. Studiind minuţios rechizitoriul şi nefiind de acord cu acesta, la 22.01.2012 procurorul ierarhic superior a restituit dosarul cu rechizitoriu procurorului FG, dîndu-i indicaţii scrise de a întocmi în numele său un alt rechizitoriu, ceea ce FG a şi făcut. La 26.01.2012 FG a trimis cauza în judecată cu rechizitoriul anulat întocmit de FG, precum şi cu noul rechizitoriu întocmit de procurorul ierarhic superior.

Prin sentinţă, pentru fapta comisă - clasificată ca fiind gravă, MM a fost condamnat la 6 ani închisoare cu executarea pedepsei în penitenciar semiînchis, cu amendă în mărime de 2000 unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în cadrul MAI pe un termen de 3 ani.

1. Calificaţi fapta lui MM2. A realizat corect procurorul şi judecătorul de instrucţie acţiunea de interceptare a

convorbirilor telefonice? Identificaţi erorile admise3. Identificaţi erorile admise de procurorul ierarhic superior la examinarea cauzei parvenită la el

pentru confirmarea rechizitoriului?4. Care sunt condiţiile legale pentru ca MM să poată fi liberat condiţionat de pedeapsă înainte de

termen?

15)NO deţinmd funcţia de primar al satului C, din r-nul L, primind spre examinare cererea familiei nou-formate F., prin care aceştia din urmă solicitau atribuirea unui lot de teren pentru construcţia casei de locuit în intravilanul localităţii, contrar legislaţiei în vigoare, care stipulează examinarea chestiunii date exclusiv la şedinţa Consiliului sătesc, la 03.04.2012 a emis o dispoziţie prin care a decis atribuirea în proprietate familiei F., fară plată, a unui lot de teren din rezerva intravilanului satului C., cu suprafaţa de 0,06 ha şi eliberarea titlului de proprietate.

Pe faptul dat, procuratura r-nului I. s-a autosesizat şi la 08.05.2012 a pornit o urmărire penală.În cadrul urmăririi penale, la 10.05.2012 ofiţerul de urmărire penală s-a prezentat la sediul

primăriei, cu ordonanţa de ridicare a documentelor, solicitînd predarea documentelor în baza căreia a fost emisă dispoziţia primarului: cererea soţilor familiei F de atribuire a lotului de teren, copia certificatului de căsătorie, originalul dispoziţiei primarului. NO a refuzat predarea documentelor menţionate în ordonanţa de ridicare, pe motiv că aceasta nu este autorizată de judecătorul de instrucţie. Primind refuzul lui NO de predare benevolă a documentelor, ofiţerul de urmărire penală le-a ridicat forţat. Acţiunea procesuală de ridicare a documentelor a fost contestată de NO la procurorul ierarhic superior.

La 15.05.2012 după audierea în calitate de bănuit a lui NO, ofiţerul de urmărire penală a înaintat judecătorului de instrucţie un demers pentru aplicarea în privinţa lui NO a măsurii preventive - obligarea de a nu părăsi ţara, pentru un termen de 30 de zile.

Prin sentinţa judecătoriei I din 08.08.2012, NO a fost condamnat la 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de probă de 6 luni, Cu privarea de dreptul de exercita funcţia de primar pe un termen de 6 luni.

1. Calificaţi faptele lui NO

237

2. Care va fi soluţia procurorului ierarhic superior pe marginea cererii lui NO prin care a contestat acţiunea procesuală de ridicare forţată a documentelor realizată de către ofiţerul de urmărire penală? Motivaţi

3. A respectat ofiţerul de urmărire penală procedura de aplicare în privinţa lui NO a măsurii preventive obligarea de a nu părăsi ţara?

4. Este legală pedeapsa aplicată lui NO? Argumentaţi

IV. EXEMPLE DE TESTE SOLUȚIONATE ȘI ÎN FORMĂ DE GRILA LA DISCIPLINA DREPT PROCESUAL PENAL

A)EXEMPLE DE TESTE SOLUȚIONATETEST nr. 1

Subiectul 1. Suspendarea urmăririi penale1.4 Caracterizaţi temeiurile de suspendare a urmăririi penale.1.5 Determinaţi acţiunile organului de urmărire penală după suspendarea urmăririi penale.1.6 Apreciaţi importanţa revenirii la procedura suspendării urmăririi penale.

Subiectul 2.Condiţiile de fond ale recursului ordinar2.1.Descrieţi trăsăturile recursului ordinar ca cale ordinară de atac prin prisma condiţiilor de fond ale recursului ordinar.2.2.Stabiliţi deosebirile dintre recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.2.3.Apreciaţi importanţa dispoziţiei legii art.427 alin.2 CPP „Temeiurile menţionate la alin (1) pot fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel sau încălcarea a avut loc în instanţa de apel”.

Subiectul 3.Speţă D-lui Ciobanu i-a fost cauzat un prejudiciu prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală. Indicaţi ce acţiuni va putea întreprinde Ciobanu pentru repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală. Care sînt temeiurile apariţiei dreptului la repararea prejudiciului.

Subiectul 4. Suspendarea urmăririi penale4.1.Caracterizaţi temeiurile de suspendare a urmăririi penale.4.2.Determinaţi acţiunile organului de urmărire penală după suspendarea urmăririi penale.4.3.Apreciaţi importanţa revenirii la procedura suspendării urmăririi penale.4.1.O trăsătură esenţială al temeiurilor de suspendare este faptul că ele constituie faptul imposibilităţii de a continua urmărirea penală,iar în acelaşi timp nedispunerea de motive suficiente de a înceta urmărirea penală conform temeiurilor prevăzute pentru aceasta. Astfel suspendarea urmăririi penale opereayă în baza următoarelor temeiuri: 1) învinuitul a dispărut, sustrăgîndu-se de la urmărirea penală sau judecată, ori locul aflării lui nu este stabilit; 2) nu este identificată persoana care poate fi pusă sub învinuire; 3) în caz de refuz privind lipsirea persoanei de imunitate sau în caz de refuz de extrădare a persoanei de către un stat străin, dacă urmărirea penală nu poate fi terminată în lipsa acestei persoane; 4) învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituţii medicale de stat.

Trăsături: Temeiurile de suspendare nu se referă la toi învinuiţii; Nu poate fi continuată şi nici terminată urmărirea penală; Se suspendă acţiunile procesuale din cadrul urmăririi penale; După încetarea temeiurilor urmărirea penală poate fi reluată, existenţa acestor temeiuri poate fi provizorie.

Existenţa acestei instituţii la fel se asigură realizarea scopului urmăririi penale; de a depista subiectul şi fapta infracţiunii şi de a analiza complet şi obiectiv circumstanţele cauzei.Astfel, nu

238

putem menţiona decât că această revenire la suspendarea urmăririi penale este oportună şi marcată de importanţă, datorită argumentelor expuse mai sus.4.2.Acţiunile organului de urmărire penală sunt indicate expres în CPP care indică care sunt acţiunile ulterioare ale organului de urmărire penală după suspendarea urmăririi penale, acestea fiind: despre suspendarea urmăririi penale, organul de urmărire penală este obligat să anunţe în scris partea vătămată, reprezentantul ei legal, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor şi să le explice dreptul de a contesta ordonanţa de suspendare a urmăririi penale la judecătorul de instrucţie. În cazurile de suspendare a urmăririi penale despre aceasta sînt informaţi, de asemenea, învinuitul şi apărătorul lui. În cazul în care urmărirea penală este suspendată, în cauza penală nu se admite efectuarea acţiunilor de urmărire penală. După suspendarea urmăririi penale organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri, atît direct, cît şi prin intermediul altor organe care exercită activitate operativă de investigaţii, în vederea identificării persoanei care poate să fie pusă sub învinuire. Procurorul, în mod periodic, dar nu mai rar decît o dată la 6 luni, va verifica măsurile de căutare pentru identificarea persoanei4.3.Revenirea la această instituţie procesuală este una oportună datorită faptului că organul de urmărire penală fiind în situaţia de imposibilitate de a continua şi duce la bun capăt urmărirea penală, nu vor fi obligaţi să înceteze urmărirea penală, dar să o suspende. Prin prisma acestui fapt organul de urmărire penală va avea posibilitatea ulterioară să revină la cercetarea cauzei prin instituţia procesuală de reluare a urmăririi penale. Astfel, datorită acestei prevederi legiutorul a avut scopul de a asigura protecţia principiului de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori.Lucru care se putea întâmpla atunci când nu exista această instituție procesuală,iar organul de urmărire penală era pus în situaţia de a înceta urmărirea penală în mod irevocabil.Prin existenţa acestei instituţii la fel se asigură realizarea scopului urmăririi penale; de a depista subiectul şi fapta infracţiunii şi de a analiza complet şi obiectiv circumstanţele cauzei.Astfel, nu putem menţiona decât că această revenire la suspendarea urmăririi penale este oportună şi marcată de importanţă, datorită argumentelor expuse mai sus.

Subiectul 5.Condiţiile de fond ale recursului ordinar5.1. Descrieţi trăsăturile recursului ordinar ca cale ordinară de atac prin prisma condiţiilor de fond ale recursului ordinar.5.2.Stabiliţi deosebirile dintre recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.5.3.Apreciaţi importanţa dispoziţiei legii art.427 alin.2 CPP „Temeiurile menţionate la alin (1) pot fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel sau încălcarea a avut loc în instanţa de apel”.

5.1. Recursul penal este o cale ordinară de atac, alături de apel, şi deosebirea constantă dintre căile ordinare de atac şi căile extraordinare de atac este faptul că exercitarea căilor ordinare de atac are loc înainte ca hotărârea atacată să fie intrat în puterea lucrului judecat, iar căile extraordinare de atac nu pot fi folosite decât după ce hotărârea atacată a rămas definitivă şi irevocabilă. Căile ordinare de atac fac parte, de obicei, din ciclul obişnuit, normal al procesului penal, pe când cele extraordinare nu aparţin acestui ciclu, fiind sustrase desfăşurării normale, obişnuite, a procesului penal.5.2.

Criterii de delimetare

Recursul împotriva hot. inst. de apel.

Recursul împotriva hot. judec. Pentru care nu este prev. Calea de atac apelul

TERMEN 2 luni 15 zileTEMEIURI (evidenţiez doar temeiurile

1.instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost tardiv judecarea recursului

1. inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săv. De el nu este prev. de legea penală sau când procesul penal a fost încetat greşit

239

distinctive, în rest temeiurile sunt similare)

2. norma de drept aplicată în hot. atacată contravine unei hot. de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de CSJ

(art. 427CP)La judecarea recursului împotriva hot. inst. de apel inst. de recurs nu ia în consideraţie din oficiu nici un temei de recurs

din motiv că există o hot. judec. Defenitivă în privinţa aceleia fapte sau există o cauză de înlăturare de la răspunderea penală(art.444CP)La judecarea recursului împotriva hot. jud. Pentru care nu este prev. calea de atac apelul instanţa poate lua în considerare din oficiu unele temeiuri chiar dacă părţile nu cer acest lucru, spre ex. Verifică dacă a fost respectată competenţa,dacă şedinţa a fost publică)

EFECTUL SUSPENSIV

Lipseşte efectul suspensiv Recursurile declarate în termen pt. Care legea nu prevede calea de atac apelul sunt suspensive de executare atât în latura penală, cât şi în latura civilă.

EFECTUL DEVOLUTIV

Recursul se examinează doar în limitele temeiurilor expres prevăzute

Pe lângă examinarea cauzei în baza temeiurilor expres prevăzute, inst. de recurs este obligată ca în afara temeiurilor formulate de recurent să examineze integral cauza sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia recurentului.

EFECTUL EXTENSIV

Inst. de recurs examinează cauza prin extindere cu priv. La persoanele în priv. cărora nu s a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără a le crea o situaţie mai gravă.

Efectul extensiv operează doar dacă sa decis admisibilitatea recursului.

GRADELE DE JURISD.

II grad de jurisdicţie III grad de jurisdicţie

ADMISIBILITATEA RECURSULUI

Este prezentă instituţia admisibilităţii recursului în principiu. Admisibilitatea recursului este examinată într un complet de judeactă compus din 3 judecători.

Nu este prezentă procedura admisibilităţii recursului în principiu, doar se desenează un judecător pentru a pregăti cauza spre judecare.

ÎMPUTERNICIRILE INST. DE RECURS

1. Respinge recursul ca inadmisibill, cu menţinerea hot. atacate.2. admite recursul, parţial sau total hot. atacată. :Menţine hot. I inst;Dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului;Rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hot.;

1. respinge recursul, menţinând hot. atacată2. admite recursul:Dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului;Rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hot.; Dispune rejudecarea cauzei de către inst. de fond dacă CSJ admite recursul şi este necesară administrarea de noi probe.

240

Dispune rejudecarea cauzei de către inst. de apel.

5.3. Dispoziţia alin. 2 a art. 427 CPP, are o deosebită importanţă, deoarece legiutorul expres menţionează faptul că temeiurile invocate în alin. 1 a aceluiaşi articol pot fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel sau încălcarea a avut loc în instanţa de apel. Astfel, legiutorul exclude posibilitatea persoanelor participante de-a invoca în recurs noi temeiuri, altele decît cele invocate în apel, fiind asigurat principiul desfăşurării procesului penal în termen rezonabil, deoarece în recurs instanţa v-a examina doar acele temeiuri invocate anterior, dar nu v-a purcede la examinarea noilor temeiuri.

Subiectul 6.Speţă D-lui Ciobanu i-a fost cauzat un prejudiciu prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală. Indicaţi ce acţiuni va putea întreprinde Ciobanu pentru repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală. Care sînt temeiurile apariţiei dreptului la repararea prejudiciului.

Persoanele cărora, în cursul procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală sau ale instanţelor judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la despăgubire echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

Ciobanu este în drept sa înainteze să o acţiune. Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de un an de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărârii judecătoreşti sau a ordonanţei organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au dus la prejudiciu. Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul sau, după caz, succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemând în judecată statul, care este reprezentat de către Ministerul Finanţelor. Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de stat.

TEST nr. 2Subiectul 1. Inviolabilitatea proprietăţii1.1.Descrieţi sumar mijloacele procesuale prin intermediul cărora persoana poate fi privată

de elementele dreptului de proprietate.1.2. Determinaţi procedura de punere sub sechestru a bunurilor în procesul penal.1.3.Argumentaţi oportunitatea includerii regulii inviolabilităţii proprietăţii cu statut de

principiu în procesul penal.Subiectul 2. Condiţiile de formă ale recursului ordinar2.1.Descrieţi condiţiile de formă ale recursului împotrivă hotărârilor instanţelor de apel.2.2.Stabiliţi şi descrieţi deosebirile dintre temeiurile pentru recurs împotriva hotărârilor

instanţelor de apel şi temeiurile pentru recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

2.3.Apreciaţi importanţa procedurii admisibilităţii în principiu a recursului împotrivă hotărârilor instanţelor de apel.

Subiectul 3.Speţă Bucătaru este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni uşoare şi a înaintat procurorului o

cerere privind aplicarea faţă de el a suspendării condiţionate a urmăririi penale. Indicaţi: 1) în prezenţa căror condiţii procurorul nu este în drept, prin ordonanţă, să suspende condiţionat urmărirea penală; 2) termenul maximal a suspendării condiţionate a urmăririi penale; 3) soluţiile după expirarea termenului de suspendare condiţionată a urmării penale; 4) cine este în drept să decidă eliberarea de răspundere penală.

241

Subiectul 2. Inviolabilitatea proprietăţii2.1.Descrieţi sumar mijloacele procesuale prin intermediul cărora persoana poate fi privată de elementele dreptului de proprietate.2.2.Determinaţi procedura de punere sub sechestru a bunurilor în procesul penal.2.3.Argumentaţi oportunitatea includerii regulii inviolabilităţii proprietăţii cu statut de principiu în procesul penal.

2.1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că “orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din următoarele motive: 1.utilitate publică; (procedura căreia este prevăzută în detaliu în legi speciale - Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, Legea Republicii Moldova cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public; 2.. în condiţiile Codului de procedură penală;( Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de utilitate publică sau interes general persoanele în cazurile prevăzute de Legea cu privire la poliţie, sub aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, trecerea la locul incidentului (n. a. - care poate fi locul săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucru nu permite amânare, folosirea în scop de serviciu (n. a. - pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora. 3. conform principiilor generale ale dreptului internaţional (existenţa tratatelor şi convenţiilor internaţionale care prevăd inviolabilitatea proprietăţii a persoanelor fizice şi juridice, a condiţiilor necesare pentru „privarea de proprietate” ).

2.2. În cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita elementele dreptului de proprietate prin aplicarea sechestrului. Punerea sub sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi depozitelor, este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune. Procedura de punere sub sechestru are loc prin reprezentantul organului de urmărire penală care înmânează contra semnătură proprietarului sau posesorului bunurilor copia de pe ordonanţa cu privire la punerea sub sechestru a bunurilor şi cere predarea lor. În caz de refuz de a executa benevol această cerinţă, punerea sub sechestru se efectuează în mod forţat. Dacă există temeiuri de a se presupune că bunurile sunt tăinuite de către proprietar sau posesor, organul de urmărire penală având împuterniciri legale poate să efectueze o percheziţie. Punerea sub sechestru prin hotărârea instanţei de judecată, adoptată după terminarea urmăririi penale în cauză, se efectuează de către executorul judecătoresc. Pentru a participa la punerea bunurilor sun sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul aproximativ al bunurilor materiale în scopul excluderii sechestrării bunurilor în valoare ce nu corespunde valorii ridicate indicate în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată. Proprietarul sau posesorul bunurilor, prezent la acţiunea de punere sub sechestru, este în drept să indice care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând pentru a fi asigurată suma indicată în ordonanţa organului de urmărire penală sau î hotărârea instanţei de judecată. Despre punerea bunurilor sub sechestru reprezentantul organului de urmărire penală întocmeşte proces –verbal, iar executorul judecătoresc lista de inventariere.

2.3. Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Oportunitatea includerii acestui principiu cu statut de principiu în procesul penal se manifestă prin: garantarea protecţiei dreptului de proprietate; evitarea abuzurilor din partea organelor de urmărire penală sau de către

242

instanţele judecătoreşti a „privării de proprietate” neîntemeiat; Pentru a exclude arbitrariul în acţiunile procesuale desfăşurate de organele de urmărire penală care pot atinge proprietatea unei persoane se desfăşoară în strictă conformitate cu legea şi aceste acţiuni fiind supuse unui control judiciar.

Subiectul 3. Condiţiile de formă ale recursului ordinar3.1 Descrieţi condiţiile de formă ale recursului împotrivă hotărârilor instanţelor de apel.3.2 Stabiliţi şi descrieţi deosebirile dintre temeiurile pentru recurs împotriva hotărârilor

instanţelor de apel şi temeiurile pentru recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

3.3 Apreciaţi importanţa procedurii admisibilităţii în principiu a recursului împotrivă hotărârilor instanţelor de apel.

3.1. Termenul – este de 2 luni de la data pronunţării deciziei, dacă legea nu dispune altfel, iar în cazul redactării decizei - de 2 luni după înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate de toţi judecătorii completului de judecată. Termenul de recurs este un termen procedural şi în accepţiune legală este un interval de timp înăuntrul căruia pot fi efectuate acţiuni procesuale conform prevederilor CPP.

3.2 Temeiurile pentru ambele recursuri sunt asemănătoare cu unele excepţii. Astfel temeiurile prevăzute din art. 427 pentru recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel, are două temeiuri distincte în comparaţie cu temeiurile recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, acestea sunt: instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv; norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie. Analizând art. 444 CPP care prevede temeiurile recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul observăm doar un temei care nu este similar recursului împotriva hotărârilor instanţei de apel (cu excepţia celor 2 temeiuri menţionate mai sus), iar acest temei este: că inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când procesul penal a fost încetat greşit din motivul că exista o hotărâre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului.

3.3. Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel are ca scop nu numai asigurarea apărării drepturilor individuale ale titularilor dreptului la recurs, ci interpretarea legilor în termeni generali. Adică să stabilească interpretarea cu scopul de a ghida judecătorii chemaţi să hotărască privind procesele identice sau analogice. O nouă instituţie introdusă în CPP este procedura admisibilităţii în principiu a recursului care operează în cazul recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel. Prin intermediul admisibilităţii în principiu a recursului Curtea Supremă de Justiţie îşi selectează procesele care vor fi examinate ulterior în ordine de recurs. Scopul procedurii admisibilităţii în principiu a recursului este de a limita numărul proceselor examinate cu scopul de a evita supraîncărcarea activităţii Curţii Supreme de Justiţie. Obiectivul ce constă în a produce şi a face să se respecte faptele precedente relativ durabile este un criteriu dintre cele mai importante şi interesante în contextul selectării proceselor examinate de o Curte Supremă. Instanţa de recurs examinează admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârilor instanţelor de apel fără citarea părţilor. Deci putem afirma că procedura admisibilităţii recursului este secretă, fiind nu este publică şi părţile care au declarat recurs sunt în imposibilitatea legală de a-şi apăra drepturile şi a argumenta poziţia exprimată în cererea de recurs. Reglementarea dată arată că părţile trebuie să acorde o atenţie deosebită redactării cererii de recurs, care se prezintă ca un act de bază ce este pus la temelia raportului şi, implicit, a hotărârii instanţei de recurs de a trimite recursul pentru judecare Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie.

Subiectul 3.Speţă

243

Bucătaru este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni uşoare şi a înaintat procurorului o cerere privind aplicarea faţă de el a suspendării condiţionate a urmăririi penale. Indicaţi: 1) în prezenţa căror condiţii procurorul nu este în drept, prin ordonanţă, să suspende condiţionat urmărirea penală; 2) termenul maximal a suspendării condiţionate a urmăririi penale; 3) soluţiile după expirarea termenului de suspendare condiţionată a urmării penale; 4) cine este în drept să decidă eliberarea de răspundere penală.

1) Suspendarea condiţionată nu se aplică nu se aplică faţă de persoanele: 1) care au antecedente penale; 2) care sînt dependente de alcool sau droguri; 3) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea făcând abuz de serviciu; 4) care au comis infracţiuni contra securităţii statului; 5) care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii. 2) În cazul în care procurorul constată că în privinţa învinuitului poate fi aplicată suspendarea condiţionată, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de 1 an. 3) Dacă, în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale, învinuitul a respectat condiţiile stabilite de către procuror, procurorul înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere penală. Judecătorul de instrucţie examinează demersul procurorului şi ia una din următoarele soluţii: 1) acceptă demersul, liberează persoana de răspundere penală şi încetează procesul; 2) respinge demersul. În cazul în care învinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror, precum şi în cazul respingerii demersului de liberare de răspundere penală, procurorul trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea generală.4) Judecătorul de instrucţie decide eliberarea de răspundere penală.

TEST nr. 3Subiectul 1. Principiul accesului liber la justiţie1.1.Descrieţi acţiunea principiului accesului liber la justiţie în cadrul procesului penal.1.2.Determinaţi situaţiile de incompatibilitate în procesul penal.1.3.Apreciaţi obligaţia organului de urmărire penală la administrarea probelor în raport cu

drepturile acuzatului. Subiectul 2.Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este

prevăzută calea de atac apelul2.1.Descrieţi condiţiile de formă ale recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru

care nu este prevăzută calea de atac apelul.2.2.Stabiliţi similitudini dintre apelul penal şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti

pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.2.3.Apreciaţi raţiunea enumerării temeiurilor recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti

pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul în lumina efectului devolutiv al recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

Subiectul 3.Speţă Un stat străin s-a adresat Republicii Moldova privind solicitarea asistenţei juridice

internaţionale în materie penală. Indicaţi: 1) prin intermediul căror organe de stat statul străin se poate adresa Republicii Moldova privind acordarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală; 2) în ce cazuri Republica Moldova poate refuza acordarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală.

Subiectul 3. Principiul accesului liber la justiţie1.1.Descrieti acţiunea principiului accesului liber la justiţie în cadrul procesului penal.1.2.Determinaţi situaţiile de incompatibilitate în procesul penal.1.3. Apreciaţi obligaţia organului de urmărire penală la administrarea probelor în raport cu

drepturile acuzatului. 3.1. D persoanei de a se adresa instanţei este un drept fundamental, căreia îi corespunde

obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime,

244

nimănui nu-i este îngăduit, ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele. Din analiza textului constituţional pot fi desprinse câteva elemente definitorii ale dreptului de a te adresa justiţiei şi anume: întrucât textul se referă la “orice persoană”, înseamnă că el cuprinde sub protecţia sa atât cetăţeni ai Republicii Moldova, cât şi cetăţeni străini, apatrizi, cât şi persoane fizice şi juridice (în funcţie de calitatea lor procesuală); accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea drepturilor subiective, dar şi a intereselor legitime ale persoanei; dacă, uneori, prin lege, se poate proceda la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, exercitarea dreptului de a te adresa în justiţie nu poate fi nici odată îngrădită. Problema definirii noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţă principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Justiţia, în acord cu Convenţia, reglementarea internă şi în spiritul principiului analizat, este reprezentată de puterea judecătorească, care cuprinde instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care sunt independenţi şi se supun numai legii.

3.2. Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal. Scopul instituţiei incompatibilităţii este asigurarea imparţialităţii instanţei de judecată şi posibilitatea oferită părţilor, invocând cazurile de incompatibilitate, de a exclude, prin intermediul recuzării, de la înfăptuirea justiţiei judecătorul, cât şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală care este direct sau indirect interesat în soluţionarea cauzei. Recuzarea procurorului are loc în temeiul art. 54 CPP care prevede că procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului în cauza penală: dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art. 33 CPP, care se aplică în mod corespunzător; dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată. Aceleaşi condiţii legea impune şi în cazul recuzării ofiţerului de urmărire penală. Art. 33 CPP prevede cazurile de incompatibilitate a judecătorului: 1)Judecătorii care sunt soţi sau rude nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. 2)Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat: dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copii acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel rude, precum şi alte rude ale lui, sunt direct sau indirect interesate în proces; dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acesteia; dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert, specialist, interpret, traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie, apărător, reprezentant legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile; dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc de stat; dacă el a luat în această cauză hotărâri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului; dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea judecătorului. Judecătorul nu mai poate participa la o nouă judecare a cauzei atât în primă instanţă, cât şi pe cale ordinară sau extraordinară de atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac, precum şi în cazul participării în calitate de judecător de instrucţie. Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Curţii Supreme de Justiţie, precum şi asupra judecătorilor Curţii Supreme de justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărârilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

3.3. Obligaţia organului de urmărire penală este de a examina sub toate aspectele, complet şi obiectiv toate circumstanţele cauzei care are o aplicare fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului de urmărire penală. Existenţa regulii examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi probelor prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată. Nici o proba nu are o valoare juridică dinainte stabilită, din aceste considerente obligaţia organului de urmărire penală este sa administreze probe nu numai în defavoarea bănuitului,

245

inculpatului şi învinuitului, dar şi în favoarea acestora. Aceasta fiind o obligaţie fundamentală care asigură aflarea adevărului în procesul penal.

Subiectul 4.Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul

4.1.Descrieţi condiţiile de formă ale recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

4.2.Stabiliţi similitudini dintre apelul penal şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

4.3.Apreciaţi raţiunea enumerării temeiurilor recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul în lumina efectului devolutiv al recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

4.1. Termenul – termenul de recurs împotriva hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul este de 15 zile de la data pronunţării hotărârii, iar în cazurile redactării acesteia – 15 zile de la înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea hotărârii redactate de toţi judecătorii completului de judecată.

4.2. A. Subiecţii care pot declara calea de atac respectivă. (aceiaşi subiecţi în ambele cazuri)1.Procurorul –lat penală şi latura civilă; 2.Inculpatul – latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; 3.Partea vătămată – latura penală în cazurile când procesul încep la plângerea prealabilă a acesteia; 4.Martorul, expertul, interpretul, traducătorul, şi apărătorul, în cea ce priveşte cheltuielile de judecată cuvenite acestora; 5.Orice altă persoană al cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Termenul – 15 zile. B. Efectul suspensiv – apelul cât şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul declarate în termen este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, în afară de cazul în care legea dispune altfel. C. Efectul devolutiv - apelul cât şi recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul se manifestă prin faptul că instanţa de judecată judecă apelul sau recursul cu privire la persoana care l-a declarat şi numai în raport cu calitatea procesuală al apelantului sau al recurentului. În limitele prevederilor legale instanţa este obligată să examineze sub toate aspectele cauzei în afară de cele menţionate de recurent , însă fără a-i agrava situaţia.

4.3. Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces. Instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în art.444, însă ea este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.

Subiectul 3.Speţă Un stat străin s-a adresat Republicii Moldova privind solicitarea asistenţei juridice

internaţionale în materie penală. Indicaţi: 1) prin intermediul căror organe de stat statul străin se poate adresa Republicii Moldova privind acordarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală; 2) în ce cazuri Republica Moldova poate refuza acordarea asistenţei juridice internaţionale în materie penală.

1) Adresările privitor la asistenţa juridică internaţională în materie penală se fac prin intermediul Ministerului Justiţiei sau al Procuraturii Generale direct şi/sau prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova, cu excepţia cazurilor cînd, pe bază de reciprocitate, se prevede o altă modalitate de adresare. 2) Asistenţa juridică internaţională poate fi refuzată dacă: 1) cererea se referă la infracţiuni considerate în Republica Moldova ca infracţiuni politice sau infracţiuni conexe cu astfel de infracţiuni. Refuzul nu se admite în cazul în care persoana este bănuită, învinuită sau a fost condamnată pentru săvîrşirea unor fapte prevăzute de art.5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale; 2) cererea se referă

246

la o faptă ce constituie exclusiv o încălcare a disciplinei militare; 3) organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească solicitate pentru acordarea asistenţei juridice consideră că executarea acesteia este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii sau ordinii publice a statului; 4) există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau pedepsit penal pe motive de rasă, religie, cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtăşirea unor convingeri politice, sau dacă situaţia lui se va agrava şi mai mult pentru unul dintre motivele enumerate; 5) este dovedit faptul că în statul solicitant persoana nu va avea acces la un proces echitabil; 5) fapta respectivă se pedepseşte cu moartea conform legislaţiei statului solicitant, iar statul solicitant nu oferă nici o garanţie în vederea neaplicării sau neexecutării pedepsei capitale; 7) potrivit Codului penal al Republicii Moldova, fapta sau faptele invocate în cerere nu constituie infracţiune; 8) în conformitate cu legislaţia naţională, persoana nu poate fi trasă la răspundere penală.

B. Exemple de teste în formă de grila la disciplina Drept procesual penal 1.Act procedural constituie:

a. document prin care se consemnează orice acţiune procesuală efectuată de către urmărirea penală, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu.

b. document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie, hotărâre etc.;

c. document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul cod pentru participanţii la proces, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, demers, cerere, raport de expertiză, concluzii scrise, încheiere, sentinţă, decizie, hotărâre etc.;

2. Viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată semnifică:a. Încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea

Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi de alte tratate internaţionale la care Republicii Moldova a aderat.

b. Încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de tratatele internaţionale privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale precum şi de Constituţia Republicii Moldova.

c. Încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale.

3. Probele în procesul penal constituie:a. Elemente de fapt, dobândite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc la constatarea

împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;b. Elemente de fapt şi de drept, dobândite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc la

constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;c. Elemente de fapt şi de drept, dobândite prin orice mod prevăzut de lege, ce servesc la

constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;

4. Hotărârile explicative  ale  Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară:a. au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele   judecătoreşti; b. au caracter de precedent judiciar pentru organele de urmărire penală şi instanţele 

judecătoreşti;c. au caracter obligatoriu pentru organele de urmărire penală şi instanţele  judecătoreşti;

247

5. Privarea de libertate, arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau trimiterea ei într-o instituţie educaţională specială se permit:a. numai în baza unui mandat de arestare autorizat de judecătorul de instrucţie sau a unei

sentinţe judecătoreşti motivate;b. numai în baza unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti motivate; c. numai în baza unei ordonanţe de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti motivate;

6. Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate: a. să asigure oricăror persoane dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător

ales de el.b. să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din

partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, dependent de aceste organe.c. să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din

partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe.

7. Judecătorul judecă materialele şi cauzele penale:a. conform intimei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară respectivă.b. conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele acuzării în procedura judiciară

respectivă.c. conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară

respectivă.

8. Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere:a. se face în şedinţă separată după suspendarea cauzei penale.b. se face imediat, ascultând părţile şi persoana a cărei recuzare se cere .c. se face în şedinţă separată, în absenţa persoanei a cărei recuzare se cere.

9. Recursurile împotriva hotărârilor judecătoriilor, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sunt judecate de către:a. de către Curtea de Apel ca instanţă de recurs .b. de către Curtea Supremă de Justiţie.c. de către Curtea de Apel ca instanţă de apel.

10. Dacă infracţiunea este continuă sau prelungită, cauza se judecă de:a. instanţa în raza teritorială a căreia a fost săvârşită infracţiunea.b. instanţa în raza teritorială a căreia au survenit consecinţele prejudiciabile.c. instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.

11. Ofiţerul de urmărire penală este :a. persoană cu funcţie de răspundere care, în numele statului, în limitele competenţei sale,

efectuează   urmărirea penală în cauze penale .   b. persoană care în numele statului porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea urmăririi

penale în conformitate cu prezentul cod, refuză pornirea urmăririi sau încetează urmărirea penală;

c. persoană care exercită nemijlocit urmărirea penală în condiţiile legii;

12. Se consideră victimă:a. persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material,

recunoscută în această calitate, conform legii:b. orice persoană fizică sau juridică   căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale,

fizice sau materiale.

248

c. orice persoană căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse prejudicii morale, fizice sau materiale.

13. Parte civilă este recunoscută:a. persoana fizică căreia în urma infracţiunii i-a fost cauzat  un prejudiciu material sau moral.b. persoana în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii

i-a fost cauzat  un prejudiciu material care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele comise.

c. persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat   un prejudiciu material sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia.

14. Declaraţii sunt:a. informaţiile orale sau scrise, date în cadrul procesului penal de către persoană şi care au

importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. b. informaţiile scrise, date în cadrul procesului penal.c. datele orale furnizate în cadrul procesului penal de către cei audiaţi.

15. Percheziţia se efectuează în baza:a. ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.b. ordonanţei motivate a procurorului.c. ordonanţei motivate a organului de urmărire penală şi numai cu     autorizaţia judecătorului

de instrucţie.

16. Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice:a. se fac numai cu autorizaţia ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.b. se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie .c. se fac numai cu autorizaţia ordonanţei motivate a procurorului.

17. Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale:a. se consemnează într-un raport .b. se consemnează într-un proces-verbal separat.c. se include în procesul-verbal de efectuare a acţiunilor procesuale.

18. Dispunerea expertizei se face:a. la cererea părţilor de către instanţa de judecată.b. la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată,

precum şi din oficiu de către organul de urmărire penalăc. la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată.

19. Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:     a. gradului de gravitate a vătămărilor integrităţii corporale;    b. stării psihice şi fizică a persoanelor audiate.c. cauzei morţii;

20. Corpuri delicte sunt recunoscute:

249

a. obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni.

b. obiectele, banii sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii.

c. obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori   atenuarea   răspunderii penale.

21. Pot fi supuse reţinerii:  a. persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede

pedeapsa cu închisoare pe un termen  mai mare de 3 ani ;     b. învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de

libertate, luate în   privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare ;c. persoanele condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu

liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen.

22. Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:a. procesului-verbal întocmit de către procuror.b. ordonanţei   organului de urmărire penală. c. procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a unor suspiciuni de a bănui că persoana a

săvârşit infracţiunea.

23. Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului cod:a. nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate .b. nu poate depăşi 24 de ore din momentul privării de libertate.c. nu poate depăşi 48 de ore din momentul privării de libertate.

24. Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:  a. nu s-au confirmat suspiciunile de a bănui că persoana a săvârşit infracţiunea.b. nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută   a săvârşit

infracţiunea;  c. lipsesc motivele privării în continuare a persoanei de libertate.

25. La eliberare, persoanei reţinute:a. i se înmânează procesul-verbal de reţinere în care se menţionează de către cine a fost

reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării. b. i se explică drepturile şi obligaţiile procesuale.c. i se înmânează certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul

şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

26. Actul prin care se  aplică măsura preventivă este:a. demersul organului de urmărire  penală.b. ordonanţă motivată a procurorului .c. Sentinţa instanţei de judecată.

27. Copia de pe ordonanţa sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se înmânează :a. neîntârziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi termenul de

atac al acestor hotărâri.

250

b. avocatului persoanei faţă de care se aplică şi totodată se indică modul şi termenul de atac al acestor hotărâri.

c. la eliberarea persoanei faţă de care s-a aplicat şi totodată i se explică modul şi termenul de atac al acestor hotărâri.

28. Cauţiunea se restituie în cazul în care:  a. lipsesc motivele privării în continuare a persoanei de libertate.b. judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat

măsura arestării preventive.c. se dispune suspendarea procesului penal.

29. Ordonanţa procurorului  cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea  măsurii preventive poate fi atacată:a. cu plângere procurorului general de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său

legal. b. cu recurs către Curtea Supremă de Justiţie.c. cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori

reprezentantul său legal. 

30. Acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea:a. persoanelor fizice cărora le-au fost cauzate prejudicii morale prin fapta (acţiunea sau

inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură  cu săvîrşirea acesteia.   b. părţii vătămate căreia i-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a fost

adusă daună reputaţiei profesionale.c. persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau,

după caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură   cu săvârşirea acesteia.        

31. Acţiunea civilă poate fi înaintată :a. în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti. b. în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la susţinerile verbale.c. în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

32. Începerea urmăririi penale are loc prin:a. procesul-verbal al organului de urmărire penală.b. prin rezoluţia organului de urmărire penală.c. prin ordonanţa emisă de organul de urmărire penală, confirmată de către procuror .

33. Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată:a. prin plângere, în instanţa judecătorească, în condiţiile art.313 .b. prin plângere procurorului general.c. prin recurs, în instanţa judecătorească de sector sau la Curtea de Apel.

34. Plângerea este înştiinţarea făcută de:a. O persoană fizică care consideră că i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune. .b. O persoană fizică despre săvârşirea unei presupuse infracţiuni.c. O persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin

infracţiune.  

35. Urmărirea penală încetează:a. La împăcarea părţii vătămate cu inculpatul.

251

b. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în alin.(1). al art..276

c. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul.

36. Ce act întocmeşte organul de urmărire penală pentru a propune punerea unei persoane :a. Un proces-verbal.b. Un demers.c. Un raport cu propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire .

37. Înaintarea acuzării învinuitului se va face de către:a. organul de urmărire penală în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul

emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. 

b. procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. 

c. procuror în prezenţa învinuitului.

38. Scoaterea persoanei de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, precum şi clasarea cauzei penale se dispune prin:a. Rezoluţia motivată a procurorului.b. propunerea organului de urmărire penală.c. ordonanţa motivată a procurorului .

39. Cauza penală se trimite în judecată de către:a. procurorul care a întocmit rechizitoriul .b. organul de urmărire penala.c. procurorul ierarhic superior.

40. Cauza penală se trimite în judecată:a. după înmânarea sub recipisă a copiei rechizitoriului învinuitului şi reprezentantului lui

legal.b. după înmânarea sub recipisă a copiei rechizitoriului.c. indiferent de înmânarea copiei rechizitoriului învinuitului, reprezentantului lui legal şi

apărătorului.

41. Apelul părţilor şi al celorlalte persoane  care vor participa la şedinţa de judecată se face de către: a. preşedintele şedinţei de judecată.b. grefierul şedinţei de judecată .c. procuror.

42. În cadrul cercetării judecătoreşti, în primul rând  se cercetează:a. probele prezentate de către partea apărăriib. probele prezentate de către partea acuzării .c. Datele de identitate a părţilor.

43. Reluarea cercetării judecătoreşti poate avea loc prin încheiere motivată cînd:a. inculpatul, în ultimul cuvânt, relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea

cauzei.b. instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa soluţionare a

cauzei.

252

c. procurorul face trimitere la unele probe noi.

44. Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel:a. numai o dată cu sentinţa cu excepţia cazurilor în care, potrivit   legii, pot fi atacate

separat.b. oricând, în mod separat.c. La solicitarea părţilor.

45. Decizia cu privire la inadmisibilitatea în principiu a recursului:a. este examinată de către Instanţa ierarhic superioară în complet de 3 judecătorib. este examinată de către Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constituit de 5

judecători.c. este irevocabilă .

46. Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi supuse revizuirii:a. Numai cu privire la latura penală.b. cu privire la latura penală, cît şi cu privire la latura civilă .c. Numai cu privire la erorile judiciare comise.

47. La audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor este obligatorie:a. participarea reprezentantului legal.b. participarea apărătorului, pedagogului sau psihologului .c. participarea procurorului, pedagogului.

48. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat de către:a. procuror.b. instanţa de judecatăc. procuror, cît şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său.

49. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat:a. Din moment după punerea sub învinuire pînă la finalizarea cauzei penale.b. în orice moment după punerea sub învinuire pînă la începerea cercetării

judecătoreşti.c. în orice moment după punerea sub învinuire pînă la începerea susţinerilor verbale.

50. Urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit:a. procedurii obişnuite, dar cu participarea procurorului.b. procedurii obişnuite,   cu completările şi derogările din capitolul I din titlul III CPP; c. procedurii speciale.

51. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului:a. de regulă, nu este publică .b. este publică.c. depinde de fiecare caz în parte.

52. Dacă la săvârşirea infracţiunii, împreună cu minorul au participat şi adulţi:a. cauza în privinţa minorului se disjunge în mod obligatoriu.b. cauza în privinţa minorului se disjunge pe cît e posibil, formând un dosar separat.   c. cauza în privinţa minorului nu se disjunge, dispoziţiile privind minorul, fiind aplicate doar

acestuia.

253

53. Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă în temeiurile  prevăzute în art.166, 176, 185, 186 CPP:a. pot fi aplicate doar cînd au fost săvârşite infracţiuni excepţional de grave;b. pot fi aplicate în orice cazuri cînd au fost săvârşite infracţiuni contra statului;c. pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvârşite infracţiuni grave cu  

aplicarea violenţei, deosebit de grave sau   excepţional de grave.

54. Încetarea procesului penal cu liberarea de răspundere penală a minorului  se efectuează:a. În baza propunerii procurorului către judecătorul de instrucţie.b. În baza demersului organului de urmărire penală către Instanţa de Judecată.c. În baza propunerii organului de urmărire penală către procuror de a înceta urmărirea penală

în privinţa minorului şi de a iniţia în instanţă un demers către judecătorul de instrucţie despre liberarea minorului de răspundere penală în temeiul prevăzut de art.54 CP.

55. Măsurile de constrângere cu caracter medical, cuprinse în art.99 din Codul penal, se aplică de instanţa de judecată faţă de:a. persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile în stare de iresponsabilitate.b. persoanele care au săvârşit faptele  prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate

prezentând un pericol pentru societate prin natura faptei săvârşite şi din cauza bolii lor.           

c. persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile,   prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care s-au îmbolnăvit după săvârşirea infracţiunii de o boală psihică, din care motive ele nu-şi pot da seama de acţiunile lor sau nu le pot dirija, în caz dacă aceste persoane prezintă pericol pentru societate prin natura faptei săvârşite şi din cauza bolii lor.       

56. În procedura de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, participarea apărătorului este obligatorie:a. din momentul înaintării de către procuror a ordonanţei de aplicare a măsurilor de

constrângere cu caracter medical în instanţa de judecată.b. din momentul adoptării ordonanţei prin care s-a dispus efectuarea expertizei în staţionarul

instituţiei psihiatrice în privinţa persoanei referitor la care se desfăşoară procedura, dacă apărătorul nu a fost admis mai înainte în acest proces.

c. din momentul angajării sale de către reprezentantul legal

57. Dacă în procedura privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical se găseşte că starea de iresponsabilitate a persoanei a cărei cauză se judecă nu a fost dovedită sau că boala persoanei care a săvârşit infracţiunea nu împiedică pedepsirea ei, atunci Instanţa:a. prin sentinţă, clasează procedura privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter

medical, restituind cauza procurorului pentru urmărirea penală în procedură generală.b. prin încheiere motivată dispune încetarea procedurii privind aplicarea măsurilor de

constrângere cu caracter medical.c. prin sentinţă condamnă persoana pentru săvârşirea infracţiunii .

58. În cazul în care procurorul constată că în privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art.510 CPP, el, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală:a. pe un termen de 1 an, stabilindu-i una sau mai multe obligaţii prevăzute de art.511 CPP .b. pe un termen de 2 ani, stabilindu-i una sau mai multe obligaţii.c. cu stabilirea unei sau mai multe din obligaţii.

254

59. După expirarea termenului de suspendare condiţionată a urmăririi penale, dacă învinuitul a respectat condiţiile stabilite:a. procurorul înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera

persoana de răspundere penală.b. organul de urmărire penală care a supravegheat comportamentul învinuitului întocmeşte un

raport către procuror.c. Judecătorul de instrucţie examinează demersul înaintat de către învinuit privitor la

liberarea acestuia de răspundere penală.

60. Acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti poate fi iniţiată:a. în termen de 3 ani de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărârii

judecătoreşti. b. Oricând de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărârii judecătoreşti

sau a ordonanţei organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au dus la prejudiciu.

c. în termen de un an de la data devenirii definitive sau, după caz, irevocabile a hotărârii judecătoreşti sau a ordonanţei organului de urmărire penală, prin care a fost constatat caracterul ilicit al acţiunii procesuale respective, al urmăririi penale sau al condamnării, care au dus la prejudiciu.

61. Acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti poate fi iniţiată:a. în instanţa judecătorească   în a cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost

cauzat prejudiciul sau, după caz, succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemând în judecată statul, care este reprezentat de către Ministerul Finanţelor.

b. în instanţa judecătorească  în a cărei rază teritorială unde persoanei i-a fost cauzat prejudiciul chemând în judecată statul, care este reprezentat de către Ministerul Justiţiei.

c. în contencios administrativ către Curtea de Apel.

62. Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii:a. Judecarea cauzei se suspendă şi se sesizează Curtea Constituţională.b. Judecarea cauzei se suspendă şi se sesizează Curtea Supremă de Justiţie.c. Judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rândul său,

sesizează Curtea Constituţională.

63. Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa:a. va aplica reglementările naţionale, informând despre aceasta autoritatea care a adoptat

norma naţională respectivă şi Curtea Constituţională.b. va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi  informând

despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Constituţională.

c. va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi   informând despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie.

64. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa:

255

a. decât în condiţiile actelor normative naţionale.b. decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prezentului cod   şi conform principiilor

generale ale dreptului internaţional.c. Fără o răscumpărare prealabilă.

65. Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, se examinează:a. în mod obligatoriu în şedinţă de judecată închisă.b. în şedinţă de judecată deschisă.c. la cererea persoanei se examinează în şedinţă de judecată închisă .

66. Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin:a. prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi din proces. b. prin hotărâre, pe parcursul unei părţi din proces.c. prin sentinţă.

67. Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sunt:a. comportamentul părţilor la proces, şi gravitatea şi volumul dosarului.b. complexitatea cazului, comportamentul părţilor la proces, conduita organului de

urmărire penală   şi a instanţei de   judecată .c. complexitatea cazului ş i a instanţei de judecată.

68. Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se fac de urgenţă şi în mod preferenţial:a. În cauzele penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi arestaţi preventiv,

precum şi minori.b. În cauzele penale în care sînt inculpaţi cetăţeni ai R. Moldovei arestaţi

preventiv, prinşi în flagrant delict.c. În cauzele penale în care sînt învinuiţi cetăţeni străini, inculpaţi minori, arestaţi

preventiv.

69. Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete se verifică de către:a. Curtea Supremă de Justiţie.b. instanţa ierarhic superioară în procesul judecării cauzei respective doar pe calea de atac

ordinară.c. instanţa ierarhic superioară în procesul judecării cauzei respective pe calea de atac

ordinară sau extraordinară.

70. Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către:a. Judecătorul de instrucţie.b. Procuror .c. Instanţa de judecată.

71. Scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale împiedică:a. punerea repetată sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.b. punerea repetată sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia

cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea respectivă.

c. reluarea urmăririi penale şi punerea repetată sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite au afectat hotărârea respectivă.

72. După începerea cercetării judecătoreşti, orice schimbare intervenită în completul de judecată:

256

a. impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti . b. impune continuarea examinării cauzei penale. c. în absenţa cererilor de recuzare nu împiedică continuarea cercetării judecătoreşti. 

73. Judecătorului  care intervine în proces pentru înlocuirea unui alt judecător pe motiv de boală,deces sau eliberare din funcţie:a. i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de   cele cercetate în

instanţă, şi pentru a se pregăti pentru   participarea de mai departe în proces. b. I se acordă dreptul să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă

în lipsă lui.c. I se acordă dreptul de a relua de la început cercetarea judecătorească.

74. Recuzarea judecătorului poate fi propusă de către părţile în proces: a. Numai înainte de  începerea cercetării judecătoreşti.b. Numai la şedinţa preliminară a cauzei.c. de regulă, înainte de   începerea cercetării judecătoreşti, cu excepţia cazurilor dacă cel

care face propunerea de recuzare a aflat motivul recuzării abia după începerea cercetării judecătoreşti.

75. În cazul în care cererea de recuzare  se înaintează în mod repetat cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare, instanţa care  soluţionează cauza:a. poate respinge ca nemotivată cererea de recuzare a persoanei.b. poate aplica faţă de persoana vinovată o amendă judiciară în condiţiile prezentului cod. c. poate aplica faţă de persoana vinovată un avertisment indicat în procesul-verbal al

şedinţei.

76. Instanţa de judecată, care constată că nu este competentă de a judeca cauza penală:a. prin emiterea unei hotărâri definitive, trimite dosarul instanţei de judecată competente.b. prin decizie separată, suspendă judecarea cauzei şi trimite dosarul instanţei de judecată

competente.c. prin încheiere, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente .

77. Conflictul de competenţă între două sau mai multe organe judiciare referitor la judecarea aceleiaşi cauze se soluţionează de :a. instanţa ierarhic superioară comună .b. Curtea Supremă de Justiţie.c. Plenul Curţii Supreme de Justiţie.

78. Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă:a. conform regulilor pentru instanţa care o reprezintă, cu citarea părţilor, prezenţa cărora

este obligatorie.b. conform regulilor pentru prima instanţă, cu citarea părţilor, prezenţa cărora este

facultativă.c. cu citarea părţilor, prezenţa cărora este obligatorie.

79. Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie:a. pînă la finalizarea cercetării judecătoreşti.b. pînă la începerea cercetării judecătoreşti şi trebuie motivată .c. După începerea susţinerilor verbale, argumentată în modul corespunzător.

257

80. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică în complet format din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie:a. Cu participarea şi prezenţa facultativă a părţilor înştiinţate . b. Numai cu participarea obligatorie a părţilor înştiinţate. c. Numai cu participarea oricăror părţi interesate de cauza penală dată.

81. Abţinerea sau recuzarea procurorului în cursul urmăririi penale se soluţionează:      a. Numai de către procurorul ierarhic superior.b. Numai de către Procurorul General.c. De către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa Procurorului General –   de către un

judecător al Curţii Supreme de Justiţie.                 

82. Abţinerea sau recuzarea procurorului în cursul judecării cauzei se soluţionează:      a. Numai de către procurorul ierarhic superior.b. Numai de către instanţa ierarhic superioară.c. De către instanţa respectivă.      

83. Hotărârea de recuzare a procurorului:a. se atacă în instanţa ierarhic superioară.b. se atacă la Procurorul General.c. nu este susceptibilă de a fi atacată .

84. Persoana poate fi  recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte procedurale:a. procesul-verbal de reţinere ;b. ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive.c. Ordonanţa procurorului.

85. Organul de urmărire penală nu este în drept să menţină  în calitate de bănuit:     a. persoana reţinută – mai mult de 48 de ore;        b. persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de

libertate – mai mult de 3 zile din momentul cînd i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;

c. persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate –   mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al   adjuncţilor săi - mai mult de 6 luni.

86. Apărătorul  nu poate fi asimilat cu:a. persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se examinează cu

participarea lui.    b. persoanele cu funcţie de răspundere.c. organele de stat.

87. Avocatul nu este în drept:a. să recunoască acţiunea civilă;       b. să renunţe nemotivat la apărare ;c. să retragă plângerile persoanei pe care o apără.

88. Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze următoarele acţiuni:

a. să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesele căreia le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;

258

b. să o declare vinovată de săvârşirea infracţiunii ;     c. să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime  ale organului de urmărire penală

sau ale instanţei.    

89. Apărătorul este obligat:          a. să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei ;      b. să renunţe la reprezentarea persoanei pe care o apără.    c. să efectueze expertiza.

90. Renunţarea la apărător înseamnă:a. Solicitarea organului de urmărire penală de a se numi din oficiu a un alt apărătorb. voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi exercita el însuşi apărarea, fără a

apela la asistenţa juridică a unui apărător.c. Renunţarea nemotivată a apărătorului a se implica faţă de o anumită cauză.

91. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de către:a. instanţa de judecată prin încheiere.b. bănuit, învinuit, inculpat prin cerere.c. procuror sau de instanţă prin hotărâre motivată .

92. Apărătorul nu poate participa în procesul penal  dacă:a. a acordat anterior sau acordă în prezent asistenţă juridică unei persoane ale cărei interese

vin în     contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi dacă se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de prima.         

b. se află în relaţii de rudenie cu preşedintele instanţei de judecată.c. se află în relaţii de dependenţă personală cu procurorul de sector.

93. Hotărârea cu privire la recuzarea interpretului, traducătorului, expertului:a. poate fi atacată procurorului ierarhic superior.b. poate fi atacata  în instanţa de judecată.c. nu este susceptibilă de a fi atacată .               

94. Chestiunea admisibilităţii  datelor în calitate de probe o decide:a. Numai de organul de urmărire penală.b. Numai instanţa de judecată.         c. organul   de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după caz, instanţa de

judecată.         

95. Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi:a. 2ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 4 ore.                             b. 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore. c. 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu poate depăşi 6 ore.                            

96. Aducerea silită se efectuează în baza:a. ordonanţe de aducere, eliberate de organul de urmărire penală, sau a încheierii   instanţei de

judecată.         b. Încheierii judecătorului de instrucţie.c. Ordonanţei procurorului.

97. Nu pot fi supuse aducerii silite persoanele:a. Femeile.b. Bătrânii.

259

c. Minorii în vîrstă pînă la 14 ani.

98. Încheierea instanţei de  judecată privind aplicarea amenzii judiciare:a. Nu este susceptibilă de a fi atacată.b. poate fi atacată separat cu recurs .c. poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei.

99. Nu pot fi puse sub sechestru:a. produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de bunuri şi membrilor

familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu sînt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate.

b. bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a soţilor sau familiei.

c. cota-parte dobândită ilicit din  proprietatea colectivă care poate fi separată fără a se aduce prejudiciu activităţii economice a întreprinderii.

100. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza:a. demersului procurorului, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.b. ordonanţei organului de urmărire penală cu confirmarea procurorului.c. ordonanţei organului de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie   sau,

după caz, a încheierii instanţei de judecată.

260

V.REFERINŢE BIBLIOGRAFICEI. Acte normative1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994. 2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.3. Legea cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14 martie 2003.4. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XIII din 13.12.1994.5. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.1995.6. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 06.07.1995.7. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995.8. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din 26.03.1996.9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr.836-XIII din 17.05.1996.10. Legea Republicii Moldova cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti, nr.853-XIII din

29.051996.11. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr.947-XIII din 19.07.1996.12. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-

XIII din 19.07.1996.13. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul de calificare şi atestarea judecătorilor, nr.949-XIII din

19.07.1996.14. Legea R.S.S.M. despre aprobarea Regulamentului avocaturii R.S.S.M., nr.526-X din 21.11.1980.15. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.395-XIV din 13.05.1999.16. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002.17. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416 din 18.12.1990.18. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă şi de investigaţii, nr. 727-XIV din 16.12.1999.19. Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr.1226-XIII din 27.06.1997.20. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea mijloacelor cheltuite pentru lecuirea persoanei pătimaşe de la

acţiuni criminale, nr. 79-XIII din 28.04.1994.21. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părţii vătămate, martorilor şi altor persoane, care au

colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998.22. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea daunei cauzate de acţiunile ilicite ale organelor de cercetare

penală, anchetare preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată, nr.1545-XIII din 25.02.1998.II. Legislaţia internaţională1. Declaraţia universală a drepturilor omului (10.12.1948). 2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4.11.1950).3. Regulile standardelor minimale de tratare a deţinuţilor (1955).4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966).5. Convenţia împotriva torturilor şi a altor forme de comportament şi pedepse antiumane, crude sau care înjosesc

demnitatea omului (1984). 6. Principiile generale, privitor la independenţa organelor judecătoreşti (1985). 7. Declaraţia principiilor generale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzurilor de putere (1985).8. Regulile standardelor minimale al ONU privitor la efectuarea justiţiei în privinţa infractorilor minori (1985).9. Convenţia despre drepturile copilului (1989).10. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în orice formă ar fi fost aceasta

efectuată (1988).11. Convenţia europeană despre colaborarea reciprocă privind asistenţa juridică internaţională în materie penală şi

protocolul ei (1959).12. Convenţia europeană despre valabilitatea internaţională a sentinţelor pe cauzele penale (1970).13. Convenţia ţărilor CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale

( 22.01.1993 ).14. Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în

materie civilă, familială şi penală (25.02.1993).15. Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi

penală (13.12.1993).III. Practica judiciară

1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.4 Cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzelor penale din 30.01.1996, cu modificările aduse prin hotărîrea Plenului din 20.12.1999 // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.285-286.

2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.38 din 12.11.1997 Cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de procedură penală // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie

261

(1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.287-288.3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.30 din 09.11.1998 Cu privire la practica aplicării legilor

pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.289-294.

4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.3 din 30.01.1996 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova // Culegere de hotărîri ale Plenurilor Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (1994-04.1997). – Chişinău, 1997. – p.48-54.

5. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la examinarea litigiilor privind repararea prejudiciului moral şi material cauzat persoanelor deţinute prin violarea art. 3, 5, 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

6. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 11 din 24.12.2012 ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvîrşite prin omor (art.145-148 CP al RM)” .

7. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.4 din 19.06.2006 cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism.

8. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.16 din 07.11.2005 cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj

9. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.17 din 07.11.2005 despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală

10. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.37 din 22.11.2004 cu privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii .

11. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.31 din 09.11.1998 cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor.

12. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.19 din 10.07.1997 despre practica judiciară în cauzele privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale.

13. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.23 din 10.07.1997 cu privire la practica aplicării legislaţiei penale şi administrative pentru protecţia consumatorilor .

14. Hotărîrea Plenului CSJ a Republicii Moldova din 08.07.1999, nr.20 despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor penale referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport //Culegere de hotărîri explicative /340, 2002.

15. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 30 ianuarie 1996 "Despre măsurile de perfecţionare a activităţii instanţelor judecătoreşti în examinarea cauzelor penale, civile şi administrative". Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Chişinău, 1997.

16. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 13 din 22 martie 1997 "Cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale legislaţiei fiscale". Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 1997.

17. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 18din 10 iulie 1997 "Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător". Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 1997, nr. 12.

18. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale şi administrative referitoare la trecerea ilegală a frontierei de stat (art.191 din Codul cu privire la contravenţiile administrative şi art.80 din Codul penal), nr.15 din 25.03.2002. "Culegere de hotărîri explicative", Chişinău, 2002, pag.300. Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2002, nr.6.

19. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1996, etc..20. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind judecarea cauzelor penale în

procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei.21.Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la unele chestiuni ce ţin de

aplicarea de către instanţele judecătoreşti a prevederilor articolului 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

22. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.5 din 19.06.2006 cu privire la sentinţa judecătorească.

23. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării unor prevederi ce reglementează punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti cu caracter penal .

24. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.22 din 12.12.2005 cu privire la practica judecării cauzelor penale în ordine de apel .

25. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.39 din 22.11.2004 cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii .

262

26. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.22 din 29.10.2001cu privire la practica judiciară privind absolvirea condamnaţilor de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală

27. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.23 din 29.10.2001 cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi.

28. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.27 din 26.12.2000 cu privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs

29. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.11 din 24.04.2000 cu privire la practica adoptării hotărîrilor în cadrul examinării cauzelor penale de către instanţele judecătoreşti în ordine de apel şi recurs .

30. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.13 din 20.12.1993 cu privire la practica de stabilire a pedepsei pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni sau în cazul mai multor sentinţe.

31. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.14 din 20.12.1993 cu privire la unele chestiuni de procedură care au apărut în cadrul executării sentinţelor .

IV. Hotărâri ale Curţii Constituţionale a Republicii Moldova1. Hotărîrea Curţii Constituţionale, Decizie despre sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor

prevederi ale art. 452 din Codul de Procedură penală al RM, nr.1, din 2.03-2004, Monitorul Oficial, nr. 42-44, 12.03.2004.

2. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art. 416 şi 444 din codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.2, din 19.02.2004, Monitorul Oficial, nr. 39-41, 05.03.2004.

V. Manuale şi monografii în limba română1. Apetrei M., Drept procesual penal, Bucureşti, 1998.2. Aramă E., Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1998.3. Berger V., Jurisprudenţa CEDO, IRDO, Bucureşti, 1998. 4. Dicţionar explicativ al limbii române. - Chişinău, Litera, 19995. Dongoroz V., Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942.6. Duculescu V., Protecţia juridică adrepturilor omului, Bucureşti, Lumina- lex, 1998.7. Dvoracek Maria V., Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.8. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul, Drept procesual penal, Cartier

juridic, 2005.9. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ, E. Erjiu. Codul de

procedură penală. Comentariu, Cartier juridic. 200510. I.Vîzdoga, D.Roman, A.Donciu, D.Ioniță,V.Rotaru Ghid practic pentru investigarea infracțiunilor de

trafic de persoane, Chișinău 2013.11. L.Gorceag, S.Sîrbu, D.Ioniță, V.Cazacov Suport de curs-Intervenția eficientă a poliției la cazurile de

violență în familie, Chișinău 2013.12. Mateuţ Gh., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti , 1999.13. Mole Nuala, Harby Catarina, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6

al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului, Chişinău, 2003.14. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.15. Nictoreanu Gh., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. – Bucureşti, 1996.16. Oancea I., Drept penal , Partea generală, Bucureşti, 1971.17. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.18. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.19. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual

penal, Bucureşti,1997.20. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali explicativ – practic. –

Bucureşti, 1997. 21. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.22. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.23. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.24. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.25. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.26. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.27. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Bucureşti, 1997.

263

VI. Manuale şi monografii în limba rusă1. Адаменко В.Д., Сущность и предмет защиты обвиняемого, Tomsk, 1983. 2. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Зейналова Л.М., Лукичев Н.А. ,Состязательность и равноправие сторон в УП,

Мoscova, 2003.3. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Макаров Л.В., Уголовно-процессуальное доказывание: Участие обвиняемого и

защитника, Moscova, 2002.4. Альперт С., Участники советского уголовного процесса, Харьков, 1965.5. Басков В.И. Поддержание государственного обвинения в суде, Мoscova, 1972.6. Божьев В., Уголовное процессуальное право РФ, Москва, 2000.7. Бойкова А., Карпец И., Курс советского процесса, Москва. 1989.8. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в советском суде, Moscova, 1954. 9. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в суде, Моscovа, 1954.10.Вандышев В.В., Дербенев А.П., Смирнов А.В. Уголовный процесс, часть I. Общая часть УП и

досудебные стадии, Sankt Petersburg, 1996.11.Викторский М.В. Русский уголовный процесс, Моscovа, Городец, 1997.12.Власова Н. А., Досудебное производство в Уголовном процессе, Moscova, 2000. 13.Григорьев В.Н., Химичев Г. П., Уголовный процесс. Москва, 2003.14.Громов В., Уголовный процесс, Moscova, 1998.15. Громов Н. А., Зайцева С.А., Оценка доказательств, Moscova, 2002.16. Гуценко K. ,Уголовный процесс, Moscova, 1997.17. Гуценко K., Головко Л., Филимонов Б.,Уголовный процесс западных стран, Moscova, 2001.18.Даньшина Л. И., Возбуждение уголовного дела и предварительное расследование в Уголовном процессе

России, Moscova, 2003.19.Добровольская Т.Н. Изменение обвинения в судебных стадиях советского уголовного процесса. –

Моscova, 197120.Добровольская Т.Н. Принципы советского уголовного процесса. Мoscova, 197121.Добровольская Т.Н., Принципы Уголовного процесса, Мoscova, 1978.22.Дорохов В.Я. Принципы советского уголовного процесса, Moscova, 1992.23.Лаптеакру В., Мартынчик Е., Адвокат в кассационном и надзорном производстве по уголовным делам,

Chişinău, 1994.24.Лебедев В.М., Уголовный процесс. Москва, 2003.25.Леви А.А., Игнатьева М.В., Капица Е.И., Особенности предварительного расследования преступлений

осуществляемого с участием адвоката, Moscova, 2003.26.Лупинская П.А., Уголовный процесс, Мoscova, 1995.27.Львова E.Ю. , Защита по уголовному делу, Moscova, 2000.28. Мозяков В.В., Мальцев Г.В., Гирько В.И., Барциц И.Н., Комментарий к УПК Российской Федерации,

Moscova, 2003. 29.Мотовиловкер Я.О., «О принципах объективной истины и состязательности процесса, Iaroslavl, 1978.30.Нажимов В.П. Типы и формы уголовного процесса , Мoscova, 1977.31.Перлов И., Право на защиту, Moscova, 1959.32. Петрухин И. Л., Уголовный процесс, Мoscova, 2001.33.Петрухин И.Л., Уголовный процесс. Москва, 2001.34.Радченко В. И., Уголовный процесс. Учебник. Москва, 2003.35.Савицкий В.М., Государственное обвинение в суде, Moscova,1971.36.Савицкий В.М., Ларин Л.М., Уголовно- процессуальный справочник, Мoscova, 1999.37.Саркисянц Г., Защитник в уголовном процессе, Taşkent, 1971.38.Стецовский Ю., Советская адвокатура, Moscova,1989.39. Строгович М.С., Курс советского уголовного процесса, Moscova, 1968.40.Фаткулин Ф.Н., Зинатуллин З.З., Аврах Я.С., Обвинение и защита по уголовным делам, Cazani, 1976.41.Холдеев Л. С., Уголовный процесс России, Мoscova, 1998.42.Цыпкин А., Право на защиту в советском уголовном праве, Saratov, 1959.43.Чельцов- Бебутов М. А., Уголовный процесс, Moscova,1948.44.Шестакова С.Д. Состязательность УП, Sankt Petersburg, 2001.45. Шпилев B., Участники уголовного процесса, Minsk, 1970.

264

VII. Ediţii periodice1. Martîncic E. Dictatul legii sau dictatul procuraturii? // Juristul Moldovei, 1999, nr.24, 1 iulie.2. Pungă T., Separarea funcţiilor procesuale--ficţiune sau realitate // Revista de drept penal, anul IX, iulie –

septembrie, Bucureşti, 2002, nr. 3. 3. Puşcaş V. Diminuarea sau întărirea rolului procuraturii? // Legea şi viaţa, 1998, nr.1.4. Vizdoga I. Pregătirea procurorului pentru participarea la judecarea în fond a cauzei penale // Legea şi viaţa,

1997, nr.7.5. Абдрахманов Р.С., Эффективность принципа состязательности, // Российский судья, Moscova, 2003,

№6, .6. Балакшин В.Н., Истина в уголовном процессе, // Российская юстиция, Moscova , 1998, №2. 7. Белый Н., Состязательное судопроизводство: проблемы становления // Revista Naţională de Drept, 2001,

nr.6.8. Болтошев Е., К вопросу о состязательности в досудебных стадиях уголовного судопроизводства

Росии // Российский судья, 2001, nr. 10. 9. Григорьева Н. Принципы уголовного судопроизводства и доказательства // Российская юстиция, 1965,

№8.10. Зеленин С., Обвинение и суд в состязательном процессе // Российский судья, 2002, nr. 1. 11. Зеленин С., Потерпевший в состязательном процессе // Российская юстиция, 2001, nr. 3.12. Ивановский А., Принцип состязательности в уголовном процессе: первые итоги применения //

Судовый вестник, 2001, nr.3.13. Карпухин А.Д., Уголовное преследование и защита на предварительном следствии, // Российский

следователь, Мoscova, 2003, nr.2.14. Kарпухин А.Д., Деятельность адвоката по защите прав подозреваемого на предварительном следствии,

// Российский следователь, Moscova, 2003, nr.3.15. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической реализации

разрешения дела // Российский судья, 2004, nr. 8.16. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională de Drept, 2001, nr.

4. 17. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном разбирательстве в условиях состязательного

уголовного процесса // Уголовное право, 2004, nr. 3.18. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном заседании в условиях состязательного уголовного

процесса // Российская юстиция, 2004, nr. 6. 19. Погодин С., Проблемы правовой регламентации состязательности уголовного процесса // Российский

судья, 2004, nr. 11.20. Погодин С., Тугушев Р., Действует ли принцип состязательности на досудебных стадиях? //

Законность, 2005, nr.3. 21. Селина Е., Состязательность в применении специальных познаний по уголовным делам // Российская

юстиция, 2003, nr. 3.22. Сопин В., Статья 217 УПК и состязательность в уголовном процессе // Законность, 2004, nr. 6.23. Трунов И. Л., Расширение состязательности уголовного процесса на стадии предварительного

расследования в свете судебной реформы // Российский судья, 2002, nr. 3. 24. Тушев А., Роль прокурора в реализации принципа состязательности в уголовном процессе //

Российский судья, 2003, nr. 4.25. Тумашев С., Состязательность в досудебном производстве: декларация о намерениях или

реальность? // Закон и право, 2003, nr. 9.26. Уренева О., Принцип состязательности сторон и оглашение в судебном заседании показаний лиц,

данных при производстве предварительного расследования или ранее данных в судебном заседании // Российский судья, 2003, nr. 3.

27. Шейфер С. А., О понятии и цели доказывания в уголовном процессе, // Государство и право, Moscova,1996, № 9.

265