DREPT CIVIL

I. ACTUL JURIDIC CIVIL

Subiectul nr.1

Noţiunea actului juridic. Clasificarea actelor juridice după numărul părţilor, după scopul urmărit la încheierea lor, după efectul lor, după importanţa (gravitatea lor) şi după conţinutul lor.

Codul civil nu cuprinde o definiţie a actului juridic, după cum nu conţine nici o reglementare generală a actului juridic civil, ci numai pentru convenţii, dar unele din aceste reglementări se aplică oricărui act juridic.

În lipsa unei definiţii legale a actului juridic civil, în literatura de specialitate, actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil.

Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt următoarele:

a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept

civil (persoană fizică ori persoană juridică);

b) Manifestarea de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;

acest element diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil săvârşit fără

intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în virtutea

legii;

c) Efectele juridice avute în vedere, prin manifestarea voinţei, constau în a da

naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret, element care

deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale

dreptului (actul administrativ, actul de comerţ etc.).

Termenul de “act juridic civil” are în doctrină, jurisprudenţă şi chiar în legislaţie, două sensuri.

www.referat.ro

Într-un prim sens, se desemnează însăşi manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile. În acest sens se utilizează şi formula nogotium juris sau negotium – cu semnificaţia de operaţiune juridică – ex: vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.

În al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiunii juridice însăşi), adică suportul material care consemnează manifestarea de voinţă exprimată. Pentru acest al doilea sens se foloseşte şi formula instrumentum probationis sau instrumentum.

Sunt situaţii în care acelaşi text legal are în vedere ambele sensuri ale termenului “act”. În doctrină este dat ca exemplu art.689 C.civ care arată că acceptarea (moştenirii) poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat (instrumentum probationis); este tacită când eredele face un act (negotium juris), pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare.

Clasificarea actelor juridice civile:

A) După numărul părţilor

După numărul părţilor actele juridice civile se împart în acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

a) Actul juridic unilateral este acel act care constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Sunt acte civile unilaterale: testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, oferta.

Actele unilaterale se pot subclasifica în acte supuse comunicării – pentru a produce efecte juridice – cum ar fi oferta sau promisiunea de recompensă şi acte nesupuse comunicării cum ar fi testamentul.

b) Sunt bilaterale actele juridice civile care necesită acordul de voinţă a două părţi. Întră în această categorie: contractele civile de vânzare-cumpărare, donaţia, împrumutul, mandatul, depozitul etc.

c) Sunt multilaterale actele juridice civile care implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi. Ex: contractul de societate.

Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale nu se confundă cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (cele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este donaţia sau împrumutul) şi bilaterale sau sinalagmatice

(cele care dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi, cum ar fi vânzarea-cumpărarea), deoarece între cele două clasificări există deosebiri esenţiale, care plecă de la chiar noţiunea actelor, respectiv a contractelor unilaterale şi bilaterale.

Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte:

1) aprecierea valabilităţii actului juridic, deoarece în cazul actului juridic

unilateral se analizează o singură manifestare de voinţă juridică, pe când în

cazul celui bilateral trebuie verificată fiecare dintre cele două voinţe juridice;

2) regimul juridic diferit pe care îl au viciile de consimţământ, în sensul că

eroarea este aplicabilă tuturor actelor juridice pe când dolul şi violenţa sunt

aplicabile, în principiu, doar actelor bilaterale sau multilaterale.

3) revocabilitatea lor. Actele juridice bilaterale sau multilaterale pot fi revocate

de comun acord între părţi, pe când în cazul actului juridic unilateral nu se

poate reveni, decât în cazurile expres prevăzute de lege.

B) După scopul urmărit

După scopul urmărit la încheierea lor actele juridice se împart în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.

a) Actele cu titlu oneros sunt acele acte juridice civile prin care cineva procură altei persoane un folos patrimonial în schimbul unui echivalent. Astfel de acte sunt: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de transport, contractul de locaţiune, împrumutul cu dobândă etc.

Actele cu titlu oneros se împart în acte comutative şi aleatorii.

Actele comutative sunt acele acte cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot cunoaşte, în chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin; ex: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză.

Actele aleatorii sunt acele acte cu titlu oneros la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte. Ex: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere etc.

b) Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care se procură cuiva un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea a ceva în schimb; Ex: donaţia, comodatul, mandatul gratuit, legatul.

Actele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi acte dezinteresate.

Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul fără a urmări să primească în schimb un echivalent; ex: donaţiile, legatele.

Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul; ex: mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.

Importanţa practică a clasificării vizează următoarele aspecte:

1) regimul juridic diferit în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia actul, legea

fiind mai exigentă în cazul actelor cu titlu gratuit;

2) în ceea ce priveşte forma lor;

3) diferenţa de regim juridic al viciilor de consimţământ ;

4) severitatea reglementării obligaţiilor părţilor mai accentuată în cazul actelor

cu titlu gratuit;

5) simplitatea reuşitei acţiunii pauliene în cazul actelor cu titlu gratuit;

6) reguli deosebite pentru actele cu titlu gratuit în materie succesorală.

C) După efectul lor

După efectul lor actele civile se împart în acte constitutive, translative şi declarative.

a) Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere la un drept subiectiv civil care n-a existat anterior şi care se stabileşte, de regulă, la data încheierii actului juridic; ex: ipoteca convenţională, amanetul ori gajul.

b) Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu, în alt patrimoniu; ex: vânzarea-cumpărarea, donaţia etc.

c) Actele declarative sunt acele acte care au ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept subiectiv care a existat anterior încheierii actului; ex: partajul, tranzacţia.

Importanţa clasificării:

1) actele constitutive şi translative produc efecte numai pentru viitor (ex nunc),

pe când actele declarative îşi produc efectele şi pentru trecut (ex tunc)

2) publicităţii imobiliare îi sunt supuse de regulă numai actele constitutive şi

cele translative;

3) numai în cazul actelor translative partea către care s-a transmis dreptul are

calitatea de având-cauză;

4) just titlu, pentru uzucapiunea de 10-20 de ani poate fi doar un act translativ.

D) După importanţa lor

După importanţa lor actele juridice civile se clasifică în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

a) Actul juridic de conservare este acel act care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil; sunt considerate acte de conservare toate actele juridice care au ca scop salvarea de la pieire, cu cheltuieli minime, a unui bun sau a unui drept patrimonial; ex: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau privilegiu, somaţia.

b) Actul de administrare este acel act juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu; ex: culegerea fuctelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea unui bun.

c) Actul de dispoziţie este acel act juridic care are ca rezultat ieşirea unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea cu o sarcină reală (ipotecă, gaj); ex: vânzarea-cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept.

Importanţa clasificării:

1) în materia capacităţii de a încheia actele juridice civile;

2) în materia reprezentării – legală sau convenţională;

3) în materia acceptării moştenirii;

E) După conţinutul lor

După conţinutul lor actele juridice civile se împart în patrimoniale şi nepatrimoniale.

a) Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut evaluabil în bani. Din această categorie fac parte actele juridice ce privesc drepturile reale şi de creanţă, cum sunt contractele de vânzare-cumpărare, de transport, etc.

b) Sunt nepatrimoniale actele juridice care au un conţinut neevaluabil în bani; ex: convenţia părţilor cu privire la încredinţarea copiilor după divorţ.

Importanţa clasificării:

1) în materia nulităţilor;

2) în materia ocrotirii incapabilului.

Subiectul nr.2

Noţiunea actului juridic. Clasificarea actelor juridice după modul (forma de încheiere, după momentul producerii efectelor, după rolul voinţei părţilor, după legătura lor cu modalităţile, după modalitatea de încheiere, după modul lor de executare, după legătura cu cauza (scopul), după reglementarea şi denumirea lor şi după raportul dintre ele.

Codul civil nu cuprinde o definiţie a actului juridic, după cum nu conţine nici o reglementare generală a actului juridic civil, ci numai pentru convenţii, dar unele din aceste reglementări se aplică oricărui act juridic.

În lipsa unei definiţii legale a actului juridic civil, în literatura de specialitate, actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil.

Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt următoarele:

d) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept

civil (persoană fizică ori persoană juridică);

e) Manifestarea de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;

acest element diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil săvârşit fără

intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în virtutea

legii;

f) Efectele juridice avute în vedere, prin manifestarea voinţei, constau în a da

naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret, element care

deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale

dreptului (actul administrativ, actul de comerţ etc.).

Termenul de “act juridic civil” are în doctrină, jurisprudenţă şi chiar în legislaţie, două sensuri.

Într-un prim sens, se desemnează însăşi manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile. În acest sens se utilizează şi formula nogotium juris sau negotium – cu semnificaţia de operaţiune juridică – ex: vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.

În al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă (al operaţiunii juridice însăşi), adică suportul material care consemnează manifestarea de

voinţă exprimată. Pentru acest al doilea sens se foloseşte şi formula instrumentum probationis sau instrumentum.

Sunt situaţii în care acelaşi text legal are în vedere ambele sensuri ale termenului “act”. În doctrină este dat ca exemplu art.689 C.civ care arată că acceptarea (moştenirii) poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat (instrumentum probationis); este tacită când eredele face un act (negotium juris), pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare.

Clasificarea actelor juridice civile:

A) După modul (forma) de încheiere

După modul (forma) de încheiere actele juridice civile se împart în acte consensuale, solemne şi reale.

a) Actul juridic consensual este acela care se încheie, sau ia naştere prin simlamanifestare de voinţă a părţii sau părţilor, fără nici o altă formalitate; ex: schimbul, mandatul etc.

b) Actul juridic solemn este acel act juridic la a cărui încheiere, simpla manifestare de voinţă este insuficientă, legea cerând ca voinţa să îmbrace o anumită formă specială. Forma specială solemnă, este cerută de lege pentru însăşi validitatea actelor juridice respective (forma cerută ad validitatem ori ad solemnitateam); ex: donaţia, testamentul, ipoteca convenţională.

c) Actul juridic real este acela care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de predarea (remiterea) bunului; ex: împrumutul, depozitul, gajul, darul manual.

Importanţa clasificării rezidă în aprecierea valabilităţii actelor civile sub aspectul respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

B) După momentul producerii efectelor

După momentul producerii efectelor actele civile se împart în acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa).

a) Actele între vii reprezintă majoritatea actelor juridice civile, acestea fiind făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se producă în timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le încheie; ex: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat, de transport, de împrumut, de depozit etc.

b) Actul pentru cauză de moarte este actul juridic civil a cărui esenţă este faptul că nu-şi produce efectele decât la moartea autorului; ex: testamentul, asigurarea asupra vieţii.

Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în ceea ce priveşte capacitatea de a fi încheiate, ca şi în ceea ce priveşte forma în care se pot încheia, în sensul că actele mortis causa sunt acte solemne, pe când cele inter vivos sunt solemne numai ca excepţie.

C) După rolul voinţei părţilor

După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.

a) Este act subiectiv acel act juridic al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui; ex: contractul de vânzare cumpărare, schimb etc.

b) Este act-condiţie acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga; ex: contractul de închiriere tip, căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil.

Importanţa clasificării constă în posibilitatea aprecierii condiţiilor de valabilitate.

D) După legătura lor cu modalităţile

După legătura lor cu modalitatea actele juridice se împart în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen, condiţie sau sarcină; ex: acceptarea sau renunţarea la moştenire, actul de recunoaştere a filiaţiei.

b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate; ex: contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere (în care este prezentat termenul), contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină.

Importanţa clasificării se manifestă pe planul valabilităţii şi pe acela al producerii efectelor actelor juridice civile.

E) După modalitatea de încheiere

După modalitatea încheierii lor actele juridice civile pot fi strict personale şi acte care pot fi încheiate prin reprezentare.

a) Este strict personal actul juridic civil care nu poate fi încheiat decât personal, fără a putea fi încheiat prin reprezentare; ex: testamentul

Importanţa clasificării:

1) constituind excepţia, normele care reglementează actul juridic strict personal

sunt de strictă interpretare şi aplicare;

2) capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este guvernată de

anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege;

3) problema actului stric personal nu se poate pune decât în cazul persoanelor

fizice;

4) valabilitatea actului strict personal se apreciază numai în raport de persoana

sau persoanele care îl încheie.

F) După modul lor de executare

După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.

a) Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) acel act a cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. Acest act se mai numeşte şi act cu executare instantanee; ex: darul manual.

b) Cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp; ex: contractul de închiriere, contractul de rentă viageră.

Importanţa clasificării:

1) în privinţa efectelor produse de nulitatea actului

2) problema executării din motive de forţă majoră se pune numai în cazul actelor

cu executare succesivă;

3) în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge

câte o prescripţie extinctivă distinctă.

G) După legătura cu cauza (scopul)

După legătura cu cauza (scopul) distingem între actele cauzale şi cele abstracte.

a) Este cauzal acel act juridic a căruivalabilitate implică analiza cauzei ori scopului său; dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate. Cele mai multe acte juridice sunt cauzale.

b) Actul abstract este acela care este detaşat de elementul cauză (scop), valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.; ex: actele juridice constatate prin titlurile de valoare, adică înscrisuri care încorporează operaţiuni juridice.

Importanţa clasificării se manifestă pe planul valabilităţii actelor juridice, precum şi al regimului probatoriu.

H) După reglementarea şi denumirea lor

După reglementarea şi denumirea ,lor legală, se opt distinge actele tipice (numite) şi actele atipice (nenumite).

a) Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie; ex: contractele de vânzare-cumpărare, donaţie, schimb, mandat etc.

b) Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi de o denumire proprie; ex: contractul de vânzare-cumpăarre cu clauză, contractele de prestări-servicii.

Importanţa clasificării se manifestă în ceea ce priveştedeterminarea regulilor aplicabile.

I) După raportul dintre ele

După raportul dintre ele actele juridice civile se împart în: principale şi accesorii.

a) Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine-stătătoare, soarta actului nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.

b) Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic principal; ex: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna.

Această clasificare prezintă utilitate în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile: raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se aplică adagiul: accesorium sequitur principale.

Subiectul nr.3

Condiţiile actului juridic civil. Definiţia şi clasificarea condiţiilor. Capacitatea de a încheia actul juridic civil.

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act.

În literatura de specialitate şi chiar în legislaţie nu întotdeauna se foloseşte aceeaşi terminologie, pentru a desemna componentele actului juridic civil, utilizându-se şi expresiile “elementele actului juridic civil”, “condiţiile de validitate”, “condiţiile de fond”, “elemente esenţiale”. Astfel termenii “condiţie” sau elemente” se pot folosi în acelaşi sens.

În teoria actului juridic civil cuvântul “condiţie” poate avea şi semnificaţia de modalitate a actului juridic, iar în vorbirea curentă mai poate fi folosit în sensul de clauză a actului juridic civil.

În legislaţia civilă se utilizează termenul “condiţii” pentru a se determina componentele actului juridic civil. Astfel, art.948 C.civ. dispune:

Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul valabil al părţii care se obligă;

3. un obiect determinat;

4. o cauză licită.

Clasificarea condiţiilor:

A) În funcţie de aspectul la care se referă se disting condiţii de fond şi condiţii de formă.

a) condiţiile de fond sunt acelea care privesc conţinutul actului juridic civil;

b) condiţiile de formă sunt acelea care se referă la exteriorizarea voinţei.

B) După obligativitatea sau neobigativitatea lor se disting condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.

a) condiţiile esenţiale sunt cele cerute pentru chiar valabilitatea actului;

b) condiţiile neesenţiale sau întâmplătoare, sunt cele care pot fi prezentate ori pot lipsi, fără a pune în discuţie valabilitatea actului.

C) După sancţiunea nerespectării lor se disting condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate.

a) condiţiile de validitate sunt cele a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil;

b) condiţiile eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte consecinţe ca: neputinţa dovedirii actului cu alte mijloace de probă, inopozabilitatea faţă de terţi.

D) După vocaţia lor se disting condiţii generale şi condiţii speciale.

a) condiţiile generale sunt cele ce privesc toate actele juridice civile;

b) condiţiile speciale sunt cele ce privesc numai anumite acte juridice civile.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia actul juridic, adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act.

Codul civil neconţinând prevederi consacrate actului juridic civil în general, se referă, în art.948, pct.1 la “capacitatea de a contracta”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea oricărei convenţii, reglementând apoi această condiţie pe categorii de acte juridice civile – art.806-808, art.856, art.1306, art.1706 etc). Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc şi în Codul familiei.

Principiul capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii

În materia încheierii actelor juridice civile, principiul ori regula este existenţa capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus, subiectele de drept civil, atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, au capacitatea să încheie actul juridic civil.

Acest principiu se desprinde din art.6, alin.1 din Decretul 31/1954: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile stabilite de lege”.

Pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii – art.34 din Decretul 31/1954.

Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto); capacitatea izvorăşte numai din lege pe când discernământul este de natură psihologică.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile

Aşa cum rezultă din art.6, alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art.950 C.civ. excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare.

Subiectul nr.4

Consimţământul şi condiţiile sale

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.

Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri diferite.

Într-un prim sens prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă a autorului actului juridic unilateral sau voinţa fiecărei părţi în actele bilaterale şi multilaterale.

Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor – art.969, alin.2 C.civ.

Pentru a fi valabili, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1) să provină de la o persoană cu discernământ;

2) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

3) să fie exteriorizat;

4) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ

1) Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ

Persoana care încheie un act juridic trebuie să aibă puterea de a aprecia, a discerne şi a dori efectele încheierii unui act juridic, deci, persoana trebuie să aibă discernământ, pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.

Această condiţie nu se confundă cu existenţa capacităţii, întrucât capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu – prezumată că are discernământ juridic.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani, cel pus sub interdicţie judecătorească) - sunt prezumate a nu avea discernământ.

Minorul între 14 şi 18 ani – discernământ în curs de formare.

Persoana juridică – are totdeauna discernământ.

Există situaţii ca persoanele prezumate a avea discernământ sunt totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernământ – cazuri de incapacitate naturală – datorate beţiei, hipnozei etc.

2) Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice

Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Această condiţie nu este îndeplinită în următoarele cazuri:

- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă – jocandi causa – din

prietenie, curtuazie sau pură complezenţă;

- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea

celui care se obligă (art.1010 C.civ. – ex: mă oblig dacă vreau;

- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;

- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală, cunoscută de

destinatarul acesteia.

C) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat

Această cerinţă este impusă de însăşi definiţia consimţământului.

În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor potrivit principiului consensualismului actelor juridice, adică simpla manifestare de voinţă a părţilor este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. Excepţia de la acest principiu este cazul actelor solemne, unde, exteriorizarea voinţei se face, întotdeauna, în forma cerută de lege.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres – prin modalităţi menite să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor – şi tacit (implicit) - atunci când ea se poate deduce.

În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii se admite că, prin excepţie, aceasta poate valora consimţământ dacă:

- legea prevede expres aceasta;

- prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie tăcerii;

- tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.

D) Să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ

Manifestarea de voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă să nu fie alterată de anumite vicii de consimţământ.

Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

Art.953 C.civ.: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

Subiectul nr.5

Eroarea – viciu de consimţământ.

Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil.

Textul de principiu în reglementarea erorii este art.953 C.civ., care dispune:

“Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare”

iar art.954 C.civ, reglementează acest viciu de consimţământ, dispunând:

“Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”.

Clasificare:

A) În funcţie de gravitatea şi consecinţele pe care le produce eroarea poate fi eroarea obstacol, eroarea viciu de consimţământ, eroarea indiferentă.

a) Eroarea obstacol.

Este cea mai gravă formă de eroare, împiedicând formarea actului juridic.

În cazul acestei erori falsa reprezentare cade asupra naturii actului juridic ce se încheie – error in negotium) sau asupra identităţii fizice a obiectului – error in corpore.

Sancţiunea ce intervine în cazul erorii obstacol este nulitatea absolută a actului juridic civil.

b) Eroarea viciu de consimţământ

Numită şi eroare gravă, presupune că falsa reprezentare cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic – error in substantiam, fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic – error in personam.

Viciul de consimţământ atât ca error in substantiam cât şi error in personam – atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.

c) Eroarea indiferentă

Este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic civil şi care nu afectează însăşi valabilitatea actului.

Eroarea indiferentă poate conduce la o eventuală acţiune în justiţie care să atragă o diminuare valorică a prestaţiei dar nu se anulează actul.

B) În funcţie de natura realităţii fals reprezentată eroarea este de doua feluri: eroare de fapt şi eroare de drept.

a) Eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului juridic civil. Ea priveşte fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cocontractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral.

b) Eroarea de drept este falsa reperzentare a existenţei ori conţinutului unui act normativ.

Structura erorii

Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa reprezentare asupra realităţii – de unde rezultă dificultatea probării ei.

Cerinţele erorii

Condiţiile de admisibilitate a erorii ca viciu de consimţământ sunt deduse fie din lege, fie au fost precizate în jurisprudenţă şi doctrină.

Două sunt condiţiile ce se cer întrunite, cumulativ, pentru ca falsa reprezentare a realităţii la momentul încheierii unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimţământ:

- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor la

încheierea actului juridic, astfel încât, cel în eroare nu ar fi făcut actul juridic,

dacă ar fi cunoscut adevărata stare de lucruri;

- cealaltă parte (cocontractantul) – în cazul contractelor cu titlu oneros – să fi

ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare

este hotărâtor, pentru încheierea actului juridic de către partea aflată în eroare;

în actele juridice unilaterale nu se pune această condiţie, întrucât, prin ipoteză,

lipseşte cealaltă parte.Nu se cere, în cazul actelor bilaterale, ca eroarea să fie comună, pentru a fi în

prezenţa viciului de consimţământ, care să atragă anulabilitatea actului juridic civil. Dacă, totuşi, ambele părţi au fost în eroare, atunci fiecare are la îndemână o acţiune proprie în anulabilitatea actului juridic respectiv.

Subiectul nr.6

Dolul (viclenia) – viciu de consimţământ.

Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Prin esenţa sa dolul este tot o eroare, însă provocată, iar nu spontană.

Potrivit art.953 C.civ. “consimţământul nu este valabil când este (…) surprins prin dol”, iar art.960 C.civ. “ Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât, este evident că , fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.

Dolul nu se presupune.

Clasificare

În funcţie de consecinţele pe care le are ori nu asupra valabilităţii actului , dolul se clasifică în : dolul principal şi dolul incident.

a) Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente determinante la încheierea actului juridic, în sensul că, în lipsa erorii pe care o provoacă, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat.

Acest dol atrage după sine anulabilitatea actului.

b) Dolul incident numit şi incidental ori secundar, este acela care cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea actului juridic.

Acesta nu atrage anulabilitatea actului, ci dă naştere numai uneiacţiuni în despăgubire; ex: se poate cere reducerea prestaţiei.

Structura dolului

Dolul ca viciu d consimţământ, este alcătuit din două elemente:

1) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene

(maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolozive) pentru a induce în eroare. Acesta

poate consta într-o acţiune pozitivă – fapt comisiv – cât şi într-o acţiune

negativă – fapt omisiv. Faptul comisiv constă, în materia liberalităţilor, în

sugestie sau captaţie. Când elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt

omisiv, se utilizează expresia “dol prin reticenţă” şi constă în ascunderea sau

necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce I-ar fi trebuit făcută

cunoscută.

2) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o

persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Provocarea unei

erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă nu constituie dol. Lipsa de

discernământ şi dolul sub forma captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii

lor. Nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă

parte.

Condiţiile dolului

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiţii: 1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic; 2) să provină de la cealaltă parte.

1) Să fie determinant pentru încheierea actului juridic

Această condiţie stă la baza distincţiei ce se face între dolul principal şi dolul incident, numai primului recunoscându-I-se valoarea de viciu de consimţământ şi atrage anularea actului juridic.

Caracterul determinant, hotărâtor, al dolului se rezolvă de la caz la caz – in concreto – instanţa trebuind să ţină seama de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte date privitoare la cel ce se pretinde victimă a dolului.

2) Să provină de la cealaltă parte

Această condiţie reiese din prevederile art.960, alin.1 C.civ.

Dolul provine de la cealaltă parte şi în cazul în care provine de la un terţ, dar cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare precum şi atunci când dolul a fost săvârşit de un reprezentant al celeilalte părţi.

În actele bilaterale nu se cere ca dolul să fie comun, adică reciproc, dacă ar exista totuşi reciprocitatea de dol, fiecare parte va fi îndrituită să ceară anularea actului pentru dolul căruia i-a căzut victimă.

Sancţiunea în cazul dolului este anulabilitatea actului – în cazul dolului principal, şi dreptul la o acţiune în despăgubire – în cazul dolului incident.

Proba dolului

Potrivit art.960, alin.2 C.civ. “Dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că partea care invocă dolul, ca viciu de consimţământ va trebui să-l dovedească.

Dolul, fiind un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori sau prezumţii simple.

Subiectul nr.7

Violenţa – viciu de consimţământ.

Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-I insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Reglementare

Pe lângă prevederea art.953 C.civ.: “consimţământul nu este valabil când este (…) smuls prin violenţă, codul civil consacră patru articole reglementării violenţei:

- art.955: “Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar

când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut

convenţia”;

- art.956: “Este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, I

s-a insuflat temerea raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau

averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de

etate, sex, şi de condiţia persoanelor”;

- art.957: “Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului

sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;

- art.958: “Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia”.

Clasificare:

A) După natura răului cu care se ameninţă violenţa este fizică şi morală.

a) Violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la încheierea actului. Există violenţă când ameninţarea cuun rău priveşte atât integritatea fizică dar şi bunurile persoanei.

b) Violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act juridic care altfel nu s-ar fi încheiat. Există violenţă morală atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

B) După caracterul ameninţării, violenţa este de două feluri: violenţa sau ameninţarea justă şi cea injustă.

a) Violenţa sau ameninţarea justă, este făcută în exercitarea unui drept şi nu conduce la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat; ex: creditorul ameninţă pe debitor cu darea în judecată.

b) Violenţa sau ameninţarea injustă, este făcută fără drept şi conduce la anulabilitatea actului astfel încheiat sub imperiul unei temeri insuflată de o asemenea ameninţare.

Structura violenţei

Violenţa-viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:

- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău,

- un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei

ameninţate.a) Elementul obiectiv (exterior)

Constă în ameninţarea cu un rău, ce poate fi un rău de natură patrimonială, de natură fizică sau de natură morală. Acesta poate să se refere atât la persoane cât şi la bunuri. Persoanele ameninţate pot fi şi soţia, ascendenţii şi descendenţii persoanei contractante, această enumerare nefiind limitativă.

b) Elementul subiectiv (interior)

Temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul acesteia; răul poate fi prezent sau viitor dacă este de natură să nască în sufletul părţii o temere actuală.

Condiţiile violenţei

Două condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ: 1) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil şi 2) ameninţarea să fie injustă (nelegitimă)

1) Să fie determinantă în încheierea actului juridic civil

În aprecierea caracterului determinant se va ţine seama de diverse date de ordin subiectiv despre persoana care se pretinde a fi victimă a violenţei.

2) Ameninţarea să fie injustă

Nu orice ameninţare, constituie violenţă, fiind necesar ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.

Ameninţarea poate proveni nu numai de la cocontractant ci şi de la un terţ.

Starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Sancţiunea violenţei este anulabilitatea actului juridic încheiat sub imperiul acesteia.

Subiectul nr. 8

Leziunea – viciu de consimţământ.

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există chiar în momentul încheierii convenţiei.

Codul civil consacră leziunii mai multe articole, anume art.951, art.1157-1160, art.1062-1065. Acestea trebuie raportate la prevederile înscrise în art.25, alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954, conform cărora “aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.

Structura leziunii

Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei.

În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente:

- un element obiectiv, care constă în disproporţia de valoare între

contraprestaţii;

- un element subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie în care se

găseşte cealaltă parte.În concepţia obiectivă, leziunea presupune un singur element şi anume paguba

egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii. Legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă despre leziune, deci cel ce o invocă nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.

Condiţiile leziunii

Pentru anularea actului juridic civil în caz de lezuine este necesară întrunirea următoarelor condiţii:

- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului respectiv (întrucât

art.1158 arată: ”când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat,

minorul nu are acţiune în reciziune”;

- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;

- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

Domeniul de aplicare

Leziunea are domeniu de aplicare restrâns.

Sub aspectul persoanelor care o pot invoca, leziunea priveşte numai pe minorii între 14 şi 18 ani cu două excepţii: 1) în cazul convenţiilor de salvare maritimă şi 2) în cazul în care , după ce a acceptat succesiunea expres sau tacit, succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în momentul acceptării.

Sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune acestea trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să fie acte juridice civile de administrare;

- să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea

ocrotitorului legal;

- să fie lezionare pentru minor;

- să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative.

Sancţiunea pentru leziune este anularea actului.

Subiectul nr. 9

Obiectul actului juridic civil.

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

În doctrină “obiectul” şi “conţinutul” actului juridic civil se găsesc în aceeaşi corelaţie ca şi "obiectul" şi "conţinutul” raportului juridic civil. Prin urmare, deşi se află într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic – care formează conţinutul ori efectele actului juridic civil.

Condiţii de valabilitate

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:

- obiectul trebuie să existe

- obiectul trebuie să fie în circuitul civil

- obiectul să fie determinat sau determinabil

- obiectul să fie posibil

- obiectul să fie licit şi moral.Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile:

- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să

fie titularul acelui drept;

- în actele intuitu persone se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al

debitorului

- în aşa zisele acte autorizate se mai cere ca să se fi obţinut autorizaţie

administrativă.

1) Obiectul trebuie să existe

Aceasta este o condiţie primordială de valabilitate pentru că în măsura în care nu există obiectul, nu se mai pune problema nici a celorlalte condiţii.

Dacă ne aflăm în situaţia în care obiectul actului juridic se referă la un bun sau un lucru, această condiţie implică următoarele:

- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului, condiţia nu

este îndeplinită şi, în consecinţă, actul juridic nu este valabil;

- dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, condiţia “să existe”

este îndeplinită;

- bunurile viitoare pot forma obiectul unor acte juridice, cu excepţia

succesiunilor viitoare, ce nu pot forma obiect pentru nici o convenţie, nici

pentru actul unilateral care este renunţarea la moştenire.

2) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil

Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind prevăzută în mod expres de art.963 C.civ., potrivit căruia “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract” şi reluată, în materia vânzării, de art.1310 C.civ., conform căruia “toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta”.

3) Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil

Obiectul este determinat când se precizează în act elementele care îl individualizează şi determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente necesare determinării lui în viitor.

Această condiţie este prevăzută în art.948, pct.3 C.civ. care vorbeşte despre un obiect determinat, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii. De asemenea art.964 C.civ., prevede că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea sa”.

Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, indiferent în ce ar consta obiectul conduitei părţilor – acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.

Această condiţie este îmdeplinită, după cum urmează:

- când obiectul actului juridic constă într-un lucru cert – res certa –

determinarea se face prin inserarea în actul juridic a caracterelor lui

particulare; ex: un autoturis se individualizează prin marcă, culoare etc.

- când obiectul constă în lucruri determinate generic – res genera – condiţia este

îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin

stabilirea numai a unor criterii de determinare, care vor folosi la momentul

executării actului, iar individualizarea se face prin cântărire, măsurare,

numărare.

4) Obiectul actului juridic să fie posibil

Această cerinţă este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat la imposibil.

Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru oricine.

Dacă imposibilitatea este relativă – numai pentru un anumit debitor – atunci obiectul actului juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, creditorul are dreptul să fie despăgubit.

Imposibilitatea privitoare la obiect poate fi de ordin material – dacă obiectul nu poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt – şi de ordin juridic – dacă nu poate fi înfăptuit datorită unei împrejurări de drept.

5) Obiectul trebuie să fie licit şi moral

Potrivit acestei cerinţe, care se desprinde din prevederile art.5 C.civ., conduita părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât c ulegea, cât şi cu regulile de convieţuire socială (morala).

Nerespectarea acestei cerinţe atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.

6) În actele intuitu personae – obiectul trebuie să fie un fapt personal a lcelui ce se obligă

Această cerinţă se bazează pe principiul conform căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa şi este impusă tocmai de caracterul personal al unor acte juridice, în care însuşirile debitorului sunt determinante pentru încheierea actului.

În ceea ce priveşte această condiţie, trebuie avut în vedere faptul că este lipsită de eficienţă juridică, promisiunea faptei altuia. În schimb este valabil actul juridic prin care cineva se obligă – personal – să depună toată diligenţa necesară pentru a determina o altă persoană să încheie ori să ratifice un act juridic – convenţie porte-fort.

7) Cel care se obligă să fie titularul dreptului

Această condiţie specială este consecinţa principiului potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau, cu alte cuvinte, nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

8) Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege

În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sancţiunea nulităţii, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege, iar alteori încheierea valabilă a unor acte juridice este condiţionată de existenţa unei autorizaţii judiciare.

Subiectul nr. 10

Cauza (scopul) actului juridic civil.

Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate, de fond pentru actul juridic civil, care constă în motivul pentru care actul juridic s-a încheiat.

Ea răspunde la întrebarea “de ce s-a încheiat actul juridic”?

Cauza actului juridic civil, ca element esenţial al acestuia, nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul actului juridic, de unde rezultă caracterul său de element independent, de sine-stătător.

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. De aici si concluzia, că în materia contractului, care este rezultatul manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie (motiv pentru care actul juridic civil s-a încheiat), fără a exista o cauză comună contractului.

În afară de art.948, pct.4 C.civ., care se referă la “o cauză licită”, ca o condiţie esenţială a convenţiei, acestei condiţii îi mai sunt consacrate art.966-968 C.civ.

Elementele cauzei

În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.

A) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:

- scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element abstract şi

invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice;

- în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei fiecăreia dintre cele două părţi

constă în reprezentarea, adică prefigurarea mintală a contraprestaţiei (o parte

se obligă ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei);

- în actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul imediat) constă în

intenţia de a gratifica (animus donandi), indiferent că este donaţie,

sponsorizare etc.;

- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului,

bunului, spre exemplu se obligă depozitarul să restituie bunul deponentului,

pentru că ştie că I s-a predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-l restitui;

- în actele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea

unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv

riscul pierderii.

B) Scopul imediat

Scopul imediat (causa remata), numit şi scopul actului juridic, constă în motivul principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil, de la o categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte de drept civil.

Ex: în cazul vânzării-cumpărări: scopul imediat este dobândirea proprietăţii, scopul mediat este destinaţia concretă ce va fi dată bunului cumpărat.

Condiţii de valabilitate a cauzei

Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

a) Cauza să existe

Această condiţie este impusă de art.966 C.civ.: “Obligaţia fără cauză … nu poate avea nici un efect”. În literatura de specialitate această condiţie este înţeleasă diferit:

Astfel s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei nu este decât o eroare asupra cauzei.

S-a mai arătat că de regulă, absenţa cauzei se reduce propriu-zis la o eroare asupra existenţei cauzei, ori că, în ce priveşte scopul imediat, lipsa acestuia se reduce la eroare asupra cauzei, deci la falsa cauză.

O opinie acceptată de mai mulţi doctrinari imppune următoarele soluţii:

- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, aceasta va duce la

anulabilitatea actului juridic respectiv.

- când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, a predării bunului, a

riscului sau a intenţiei de a gratifica, aceasta va atrage după sine nulitatea

absolută a actului juridic civil.

b) Cauza să fie reală

Această condiţie este prevăzută tot de art.966 C.civ: “Obligaţia … fondată pe o cauză falsă … nu poate avea nici un efect”.

Cauza este reală când nu este falsă şi este falsă în situaţia în care există eroare asupra cauzei.

Falsitatea cauzei atrage nulitatea actului juridic civil.

c) Cauza să fie licită şi morală

Este prevăzută de art.966 C.civ., iar art.968 C.civ., precizează conţinutul acestei condiţii: “Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

Deci, cauza este ilicită atât în situaţia în care este contrară normelor imperative cât şi în cazul când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Ilicit poate fi doar scopul mediat.

Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

Proba cauzei

Potrivit art.967 C.civ. “convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă”, iar conform alin.2 al aceluiaşi art. “cauza este prezumată până la dovada contrarie”.

Prin aceste dispoziţii legale, sunt instituite două prezumţii:

- prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul

constatator al actului juridic;

- prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.Ambele prezumţii sunt relative, deci, cel care invoca lipsa ori nevalabilitatea

cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

Subiectul nr. 11

Forma cerută ad validitatem.

Prin forma cerută ad validitatem se înţelege acea condiţie esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege sau de părţi, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de următoarele motive:

- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte

juridice pentru patrimoniul celor care le încheie; ex: donaţia, ipoteca

convenţională, căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei;

- asigurarea unei depline libertăşţi şi asigurarea certitudinii consimţământului;

ex: cazul testamentului;

- exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, asupraactelor ce

prezintă importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor; ex: înstrăinarea

terenurilor;

- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorului,

precum si ocrotirea intereselor terţilor.

Caracterele formei ad validitatem

a) este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, în lipsa căruia intervine

nulitatea absolută a actului în cauză;

b) este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, altfel spus, de esenţa

formei cerută ad validitatea este manifestarea expresă a voinţei;

c) forma solemnă este exclusivă, părţile fiind obligate să adopte numai forma

prevăzută de lege; excepţie – testamentul.

Condiţiile care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad valliditatem

a) toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru

validitatea sa;

b) actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma

specială;

c) uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu,

să îmbrace şi el forma solemnă;

Aplicaţii ale formei ad validitatem

Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă sunt următoarele:

1. donaţia;

2. testamentul;

3. ipoteca convenţională;

4. subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;

5. actele între vii, având ca obiect terenuri;

6. căsătoria;

7. acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;

8. renunţarea expresă la succesiune;

9. actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial;

10. contractul de arendare scris.

Subiectul nr. 12

Forma cerută ad probationem şi forma pentru opozabilitate faţă de terţi.

1. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.

Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte juridice civile, iar pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în sensul că asigură redarea fidelă şi certă a conţinutului actului juridic civil.

Forma ad probationem este obligatorie, nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă şi reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului.

Aplicaţii:

1) actele care au un obiect de valoare mai mare decât cea prevăzută de lege,

art.1191, alin.1 C.civ. – 250 lei.

2) Contractul de locaţiune;

3) Depozitul voluntar;

4) Tranzacţia;

5) Contractul de închiriere a locuinţelor;

6) Acordul petrolier;

7) Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor;

8) Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;

9) Contractul de asigurare.

2. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, înseamnă acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic se găseşte în ideea de protecţie a terţilor.

Aplicaţii:

1) publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;

2) publicitatea constituiri gajului;

3) notificarea cesiunii de creanţă;

4) înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale;

5) menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările - drepturi de autor;

6) înregistrarea şi publicitatea prevăzută de Legea societăţilor comerciale;

7) contractele de arendare

8) publicitatea în materia contractelor de leasing.

Subiectul nr. 13

Termenul – modalitate a actului juridic civil.

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile.

Regulile cu caracter general referitoare la termen, ca modalitate a actului juridic civil, sunt înscrise în art.1022-1025 C.civ. Alături de acestea, există însă şi reguli speciale, înscrise fie în Codul civil (art.1079, art.1101, art.1362 etc), fie în alte acte normative.

Clasificare

A) După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv şi extinctiv.

1) Termenul suspensiv este termenul care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui; ex: data plătirii chiriei.

2) Termenul extinctiv, este termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui; ex: un contract de locaţie încheiat pentru un an.

B) În funcţie de titularul beneficiului termenului, termenul poate fi în favoarea debitorului, în favoarea creditorului, în favoarea ambelor părţi.

1) Termenul în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate plăti, de bună voie, mai înainte, dar nu opate fi silit de creditor la aceastaâ.

2) Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune; ex: cazul depozitului.

3) Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz executarea anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi; ex: termenul într-un contract de asigurare.

Această clasificare prezintă importanţă deoarece numai acela care are de partea sa beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu.

C) În funcţie de izvorul său, termenul poate fi voluntar sau convenţional, legal şi judiciar.

a) Termenul voluntar sau convenţional, este acela care a fost stabilit de părţile unui act juridic civil;

b) Termenul legal, este acela stabilit de lege şi care face parte, de drept, în actul juridic civil;

c) Termenul judiciar, este acela care poate fi acordat de instanţa de judecată debitorului.

D) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii actului juridic civil, termenul poate fi cert sau incert.

a) Termenul cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului;

b) Termenul incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată calendaristică.

Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa lui. Efectele termenului sunt diferite după cum suntem în prezenţa termenului suspensiv sau a termenului extinctiv.

A) Efectele termenului suspensiv

Au ca punct de plecare faptul că nu afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor ci numai exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în sensul amânării începutului acestora până la momentul împlinirii lui. De aici decurg următoarele consecinţe:

1) dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen el face o plată valabilă,

echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;

2) înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de

conservare a dreptului său;

3) în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat,

termenul suspensiv nu amână transferul acelor drepturi, afară de cazul în care

s-a prevăzut expres contrariul;

4) până la îndeplinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata la

debitor;

5) înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu opate opune

debitorului compensaţia;

6) înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze acţiunea oblică ori pe

cea pauliană;

7) prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului

suspensiv.

B) Efectele termenului extinctiv.

Termenul extinctiv constă într-o suită de termene suspensive (succesive); efectul pe care îl are este acela de a marca data stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative; ex: moartea creditorului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a o plăti.

Subiectul nr. 14

Condiţia – modalitate a actului juridic civil

Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil.

Cu alte cuvinte condiţia este un eveniment viitor şi incert ce afectează însăşi existenţa actului juridic civil.

Regulile referitoare la această modalitate a actului juridic civil sunt stabilite în art.1004-1019 C.civ., iar o serie de reguli speciale se găsesc în alte acte normative.

Clasificare:

A) După criteriul efectului, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.

1. Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic civil.

2. Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic civil; ex: îţi vând autoturismul cu condiţia că dacă voi fi transferat în provincie, vânzarea se va desfiinţa.

B) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a reaizării sau nerealizării evenimentului, condiţia este: cauzală, mixtă şi potestativă.

1. Este cauzală acea condiţie a cărei realizare nu stă în puterea nici uneia dintre părţi, depinde de hazard, situaţie în care părţile nu pot influenţa în nici un fel realizarea condiţiei;

2. Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi ori de voinţa unei alte persoane, determinată; ex: vând apartamentul dacă nu mă voi căsători cu X.

3. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia sau celeilalte părţi a actului juridic. Condiţia potestativă poate fi pur potestativă şi potestativă simplă.

Condiţia pur potestativă este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei singure părţi; ex: îţi donez autoturismul dacă vreau.

Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei singure părţi, dar şi de o împrejurare exterioară

C) După modul ei de formulare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.

1. Condiţia pozitivă este aceea care afectează actul juridic printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească, mai exact dacă este formulată în sens afirmativ.

2. Condiţia negativă constă dintr-un eveniment care urmează să nu se producă, adică atunci când este formulată în sens negativ.

D) Alte clasificări

În temeiul art.1008 C.civ. mai deosebim condiţia posibilă şi condiţia imposibilă, precum şi condiţia licită şi morală şi condiţia ilicită şi imorală.

Conform art.1009 C.civ. putem deosebi între condiţia de a nu face un lucru imposibil şi condiţia de a face un lucru imposibil.

Efectele condiţiei

A) Reguli care guvernează aceste efecte

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

a) condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;

b) condiţia îşi produce efectele retroactiv

B) Efectele condiţiei suspensive

a) Pendente conditione.

Specific efectelor condiţiei suspensive este că în această perioadă de timp efectele actului juridic nu se produc, cu următoarele consecinţe:

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;

- debitorul nu datorează nimic (dacă plăteşte din eroare poate cere restituirea);

- nu poate opera compensaţia;

- nu curge prescripţia extinctivă;

- în actele translative nu se produce efectul translativ;

- creditorul este totuşi în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său şi

poate ceda acest drept – ca drept condiţional.

b) Eveniente conditione.

Dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, efectul care se produce este următorul; părţile se găsesc în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic, de aici următoarele consecinţe:

- prestaţiile executate de părţi vor fi restituite;

- garanţiile reale constituite se desfiinţează;

- drepturile constituite de către debitor cu privire la lucru se consolidează.Dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul juridic a fost

pur şi simplu; astfel:

- plata făcută de debitor rămâne valabilă;

- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului condiţional

(dobânditorul iniţial) se consolidează.De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive, eveniente conditione

există şi excepţii:

- prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii condiţiei;

- fructele culese de înstrăinător îi aparţin cu toate că dreptul său dispare cu efect

retroactiv;

- actele de administrare rămân valabile;

- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită efectului

retroactiv, ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.

C) Efectele condiţiei rezolutorii

a) Pendente conditione

Actul juridic sub condiţie rezolutorie se comportă ca şi cum ar fi un act pur şi simplu, astfel:

- creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul fiind obligat

la aceasta;

- dobânditorul sub condiţie rezolutorie a unui bun cert suportă riscul pieirii

acestuia, în calitate de proprietar;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos

sau mortis causa, dar tot sub condiţie rezolutorie;

b) Eveniente conditione

Dacă condiţia s-a realizat efectul care se produce constă în desfiinţarea retroactivă a actului, în consecinţă:

- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;

- drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.

De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există şi excepţii:

- riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor, ca proprietar

sub condiţie rezolutorie, definitiv;

- actele de administrare rămân valabile;

- fructele rămân ale dobânditorului.

- În actele c uexecutare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se

produc numai ex nunc.Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce constă în

consolidarea retroactivă a actului.

Subiectul nr. 15

Sarcina – modalitate a actului juridic.

Sarcina ca modalitate a actului juridic - este obligaţia impusă de dispunător gratificatului, care constă, după caz, în a da , a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu gratuit.

Codul civil nu conţine o reglementare cu caracter general a sarcinii, însă există o serie de aplicaţii, în materia donaţiei (art.828-830) şi în cea a legatului (art.930).

Clasificare:

A) În funcţie de persoana beneficiarului, distingem între obligaţia în favoarea dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în favoarea unui terţ.

a) Sarcina în favoarea dispunătorului; ex: în cadrul contractului de donaţie, donatorul impune donatarului obligaţia de a-I plăti o datorie a sa faţă de un terţ;

b) Sarcina în favoarea gratificatului; ex: prin testament dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată în scopul efectuării unui lucrări ştiinţifice;

c) Sarcina în favoarea unui terţ; ex: îţi las casa ca moştenire cu condiţia să plăteşti o rentă viageră lui X.

Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor trei feluri de sarcină; astfel:

- sarcina în favoarea dispunătorului poate fi constituită doar în cazul donaţiei;

- sarcina poate influenţa natura actului juridic;

- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru

altul iar nu a simulaţiei.

B) Alte clasificări

În doctrină se mai distinge între: sarcina posibilă, licită şi morală şi cea imposibilă, inlicită şi imorală.

Efecte

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici executarea actului, ci numai eficacitatea acestuia, în sensul că, în caz de neîndeplinire, dă naştere la dreptul de a cere revocarea actului, iar revocarea nu se produce de drept, ea fiind judiciară.

Întrucât sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic – pro parte – neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare ori obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce-i revine.

Comparaţie între condiţie şi sarcină

Deosebiri:

- condiţia poate afecta atât un act cu titlu gratuit cât şi unul cu titlu oneros,

sarcina este admisibilă doar în cazul liberalităţilor;

- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic – sarcina afectează numai

eficacitatea actului juridic;

- condiţia nu obligă - sarcina obligă;

- condiţia operează de drept – rezoluţiunea pentru neîndeplinirea sarcinii se

obţine numai pe cale judiciară.Asemănări:

- efectele desfiinţării actelor în caz de neexecutarea sarcinii sau pentru îndeplinirea ori neîndeplinirea condiţiei sunt, de regulă, retroactive, iar excepţiile de la retroactivitate sunt de regulă aceleaşi.

Subiectul nr. 16

Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

Principiul forţei obligatorii exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanta, este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor (în cazul convenţiilor) sau autorului (în cazul actelor juridice unilaterale) acestuia, întocmai ca legea. Cu alte cuvinte actul juridic este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.

Sub aspectul fundamentului acestui principiu se desprind două cerinţe:

- în primul rând necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor

juridice generate de acte juridice civile;

- în al doilea rând, imperativul moral al respectării cuvântului dat.Excepţii

Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci independent de voinţa părţilor sau a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.

Cazuri de restrângere a forţei obligatorii

Acestea sunt cazurile în care actul juridic civil îşi încetează efectele înainte de termen, datorită unui element al său. Se include în această categorie:

- încetarea contractului de locaţiune datorită pieirii totale sau în cea mai mare

parte a lucrului;

- încetarea contractului de mandat datorită decesului, interdicţiei, insolvabilităţii

sau falimentului mandantului sau mandatarului;

- încetarea comodatului datorită morţii comodatarului – dacă împrumutul a fost

făcut cu luarea în considerare a persoanei acestuia.

Cazuri de extindere a forţei obligatorii

- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic prin efectul legii;

- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită

suspendării temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de

suspendare;

Teoria impreviziunii

O altă excepţie a forţei obligatorii o constituie revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual datorită schimbărilor survenite în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la încheierea actului, ce face posibilă revizuirea judiciară a clauzelor contractuale; ex: Legea 8/1996.

Subiectul nr. 17

Irevocabilitatea actului juridic civil

Prin irevocabilitatea actului juridic înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau multilateral nu I se poate pune capăt numai prin voinţa uneia din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Aşa încât acest principiu se bazează pe următoarele cerinţe:

- în primul rând necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor

juridice generate de acte juridice civile;

- în al doilea rând, imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Exccepţii

Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi, actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa a două sau mai multe părţi, iar actului juridic unilateral I se poate pune capăt prin voinţa autorului său.

Excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale:

- revocarea donaţiei între soţi; denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe

durată nedeterminată;

- încetarea (desfacerea) societăţii civile;

- revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului

la mandat;

- încetarea depozitului la cererea deponentului;

- respingerea unor contracte de către judecătorul sindic;

- încetarea acordului petrolier prin renunţarea din partea titularului acestuia;

- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei înainte de

împlinirea termenului stabilit, cu condiţia notificării prealabile;

- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare

Excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:

- legatul;

- retractarea renunţării la moştenire;

- consimţământul părinţilor la adopţia copilului;

- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar.

Subiectul nr. 18

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză

Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze altor persoane.

Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:

- natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni

debitor sau creditor fără voia sa;

- soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii persoanei;

Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic

Un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate şi de către terţi.

Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv, dobândit de parte prin actul juridic respectiv.

Doctrina şi practica judiciară mai foloseşte noţiunile de opozabilitate sau inopozabilitate în sensul existenţei dreptului, respectiv lipsa acestuia, de a cere executarea obligaţiei sau obligaţiilor la care actul a dat naştere, de către părţi sau succesorii acestora.

Din punctul de vedere al terţilor, atunci când se pune problema opozabilităţii, actul juridic apare ca un fapt juridic stricto sensu.

Noţiunea de parte

Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv.

Altfel spus, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul principiului relativităţii.

Noţiunea de terţ

Terţii sunt persoanele străine de un act juridic civil care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia.

Noţiunea de având-cauză

Având-cauză este persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului, totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii ei juridice cu părţile actului

De regulă se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate; ex: cazul moştenitorului legal unic, al legatarului universal, persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin fuziune sau absorbţie.

Succesor cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu; ex: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii cu titlu universal, persoana juridică ce dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate.

Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte numai un bun sau un drept. Acesta are calitatea de având cauza dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

- să fie vorba de drepturi şi obligaţii legate de dreptul subiectiv dobândit;

- să fie vorba de acte juridice anterioare, ale autorului său, referitoare la acelaşi

drept sau bun;

- să fi fost respectate formalităţile de publicitate prevăzute de lege sau înscrisul

să fi dobândit dată certă.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu) ci numai un drept de gaj general asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor.

Subiectul nr. 19

Nulitatea actului juridic. Noţiune şi delimitarea faţă de alte sancţiuni de drept civil (cauze de ineficacitate a actului juridic civil).

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea actului juridic civil (negotium) de acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

Nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.

Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate.

Funcţia sancţionatorie constă în înlăturarea efectelor contrare normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului civil respectiv.

Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii este o sinteză a primelor două funcţii şi asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.

În stadiul actual al legislaţiei civile nu există o reglementare unitară a nulităţii actului juridic civil, ci normele care formează această instituţie se găsesc răspândite în tot Codul civil, precum şi în alte acte normative ce se constituie în izvoare ale dreptului civil.

Delimitarea faţă de alte sancţiuni de drept civil

a) Nulitatea şi rezoluţiunea.

Rezoluţiunea este acea sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.

Asemănări:

- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;

- produc, în principiu, efecte retroactiv;

- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie.Deosebiri:

- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de

validitate, rezoluţiunea – un act valabil încheiat;

- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezoluţiunea - numai contractelor

sinalagmatice cu executare uno ictu;

- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza rezoluţiunii

apare ulterior momentului încheierii actului;

- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;

- Rezoluţiunea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privinţa

prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei

extinctive.

b) Nulitatea şi reziliere

Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.

Deosebiri faţă de rezoluţiune: intervine numai în cazul ontractelor sinalagmatice cu executare succesivă; operează numai pentru viitor.

Asemănări:

- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;

- produc, în principiu, efecte pentru viitor (în cazul actelor cu executare

succesivă nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut);

- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie.Deosebiri:

- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de

validitate, rezilierea – un act valabil încheiat;

- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezilierea - numai contractelor

sinalagmatice cu executare succesivă;

- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza rezilierii apare

ulterior momentului încheierii actului;

- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;

- Rezilierea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privinţa

prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei

extinctive.

c) Nulitatea şi caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului actului.

Deosebiri:

- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat;

- produce efecte numai pentru viitor;

- presupune o cauză ulterioară încheierii actului;

- cauza este străină de voinţa autorului actului juridic civil.

d) Nulitatea şi revocarea

Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

Deosebiri faţă de nulitate:

- revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;

- revocarea se aplică, în principiu, liberalităţilor;

- presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;

- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite.

e) Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.

Deosebiri:

- inopozabilitatea presupune un act juridic valabil încheiat;

- în caz de nulitate efectele privesc părţile dar şi terţii, în caz de inopozabilitate

efectele privesc numai părţile;

- inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii

actului;

- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare; inopozabilitatea, în

materie de reprezentare, poate fi înlăturată prin ratificare.

f) Nulitatea şi reducţiunea

Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în aczul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract oneros comutativ.

Deosebiri:

- sfera de aplicare a reducţiunii este mai restrânsă;

- actele sunt valabil încheiate în cazul reducţiunii;

- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite.

Subiectul nr. 20

Cauze de nulitate absolută a actului juridic civil şi regimul juridic al nulităţii absolute.

Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc.

Cauze de nulitate absolută:

- încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea civilă a persoanelor în

cazurile nerespectării unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea

interesului obştesc sau dacă este vorba despre lipsa capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice ori de nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de

folosinţă a persoanei juridice;

- lipsa totală a consimţământului; ex: eroarea-obstacol;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- nevalabilitatea cauzei atunci când: absenţa scopului imediat, eroare asupra

scopului imediat, cauza ilicită sau imorală;

- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare;

- încălcarea ordinii publice;

- fraudarea legii.

Regimul juridic al nulităţii absolute.

Prin regimul juridic al nulităţii absolute se înţeleg regulile cărora le este supusă nulitatea absolută.

Nulitatea absolută:

- poate fi invocată de oricine are interes; aceasta însemnând că pot invoca

nulitatea absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul,

instanţa;

- este imprescriptibilă; nulitatea absolută poate fi intentată oricând;

- nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

Subiectul nr. 21

Cauze de nulitate relativă a actului juridic civil şi regimul juridic al nulităţii relative.

Nulitatea este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual.

Cauze de nulitate relativă:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai

atunci când actul juridic este încheiat de persoana lipsită de capacitate de

exerciţiu, actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este

lezionar pentru minorul de 14-18 ani, actul juridic s-a încheiat fără

încuviinţarea autorităţii tutelare, actul juridic s-a încheiat pentru persoana

juridică în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite, actul juridic s-a încheiat

cu nerespectarea unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor

interese individuale;

- lipsa discernământului;

- viciile de consimţământ;

- nerespectarea dreptului de preemţiune.

Regimul juridic al nulităţii relative.

Prin regimul juridic al nulităţii relative se înţeleg regulile cărora le este supusă nulitatea relativă.

Nulitatea relativă:

- poate fi invocată de doar de persoana a cărui interes a fost nesocotit la

încheierea actului juridic; invocarea poate fi făcută personal sau prin

reprezentant;

- este prescriptibilă, ceea ce însemnă că nulitatea relativă trebuie invocată în

termenul de prescripţie extinctivă;

- poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită1.

II. PERSOANA FIZICĂ

Subiectul nr. 22

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Noţiune şi caractere juridice.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, altfel spus de a fi titulare de drepturi civile şi de obligaţii civile, calitatea de a fi subiecte individuale de drept civil, adică participante la diferite raporturi juridice civile.

Caractere juridice

Capacitatea de folosinţă prezintă următoarele caractere juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate, universalitate.

a) Legalitatea capacităţii de folosinţă.

Acest caracter relevă faptul că această capacitate este de domeniul legii, este creaţia legiuitorului, adică este recunoscută de legea civilă.

1 Confirmarea este actul unilateral; manifestarea de voinţă a celui în drept să invoce nulitatea relativă, manifestare de voinţă prin care se renunţă la actul astfel încheiat, adică nu mai dă în judecată, nu mai cere anularea şi în felul acesta actul din anulabil cum era, devine valabil, pentru că cel în drept să ceară anularea renunţă la acest drept.

b) Generalitatea capacităţii de folosinţă

Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă caracterul abstract şi atotcuprinzător al posibilităţii individului de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică; ea nu se confundă cu aceste drepturi ci exprimă numai aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi.

c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă

Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că această capacitate nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare. Capacitatea de folosinţă având caracter legal, subiectul de drept nu poate renunţa la însăşi aptitudinea lui generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile; calitatea d subiect de drept nu poate fi ştirbită prin voinţa personală a persoanei fizice.

d) Intangibilitatea capacităţii de folosinţă

Intangibilitatea capacităţii e folosinţă exprimă caracteristica acesteia de a nu I se putea aduce limitări, îngrădiri, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

e) Egalitatea capacităţii de folosinţă

Egalitatea capacităţii e folosinţă a persoanei fizice se bazează pe un principiu general dar şi special de drept civil şi anume acela de egalitate în faţa legii civile. Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată juridic, respectarea acestui principiu consacrat şi pe plan internaţional, fiind asigurată prin mijloace de drept civil cât şi de drept penal.

f) Universalitatea capacităţii de folosinţă

Universalitatea capacităţii de folosinţă constă în recunoaşterea acestei capacităţi tuturor persoanelor fizice.

Subiectul nr.23

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

1. Noţiune. Clasificarea incapacităţilor de drept civil

Nu pot exista îngrădiri ale capacităţii de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege.

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de drept civil.

După finalitatea lor incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii:

- incapacităţi cu caracter de sancţiuni;

- incapacităţi cu caracter de măsuri de potecţie sau de ocrotire.După modul cum operează , pot fi împărţite în:

- incapacităţi care operează de plin drept;

- incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti.După izvorul lor, deosebim:

- incapacităţi stabilite de legea civilă;

- incapacităţi stabilite de legea penală.

2. Incapacităţi cu caracter de sancţiune

a) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea, pe o perioadă de la 1 la 10 ani, a următoarelor drepturi:

a) dreptul de a alege sau de a fi ales;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de

care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

d) drepturile părinteşti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator

b) Pedeapsa accesorie

Constă în interzicerea tuturor drepturilor susmenţionate. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, lato sensu.

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă

a) Decăderea din drepturile părinteşti

Această pedeapsă prezintă relevanţă pentru dreptul civil datorită următoarelor efecte, concretizate de lipsirea părintelui decăzut de:

- dreptul de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele juridice civile;

- dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi 18 ani;

- incapacitatea de a fi tutore.

b) Pedepsele civile în materie succesorală

Aceste pedepse implică:

- excluderea de la moştenire a nedemnilor, conform Codului civil, art.655.

- îngrădirea dreptului de opţiune succesorală a celor vinovaţi de darea la o

parte, dosirea, sau sustragerea unor bunuri ale moştenirii.

3. Incapacităţi (îngrădiri) cu caracter de protecţie sau de ocrotire

a) Incapacităţi prevăzute de Codul civil:

- incapacitatea de a dispune prin testament sau donaţie a minorului de sub 16

ani;

- incapacitatea de a dispune prin testament pentru mai mult de jumătatea averii,

a minorului de 16-18 ani;

- incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin testament în

favoarea tutorelui său;

- incapacităţi de a primi donaţii şi legate a medicilor, farmaciştilor, preoţilor;

- incapacitatea de a primi legate a ofiţerilor de marină în cazul testamentului

făcut pe mare;

- incapacităţile speciale de a dobândi prin cumpărare.

b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei:

- incapacitatea încheierii actelor juridice între tutore, soţul, o rudă în linie

dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minor de alta;

- interdicţia minorului de a face donaţii de a garanta pe altul, nici chiar cu

încuviinţare.

c) Incapacităţi prevăzute în constituţie

- incapacitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi proprietatea asupra

terenurilor.

4. Felul nulităţii care intervine în caz de nerespectare a incapacităţii

Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incapacitatea civilă atrage după sine răspunderea de drept civil a persoanei vinovate. Nerespectarea acestor dispoziţii legale poate consta fie în încheierea unor acte juridice prohibite, fie într-un fapt juridic ilicit, consecinţele nefavorabile prevăzute de lege nefiind întotdeauna aceleaşi, ele diferind în funcţie de specificul normei legale încălcate.

Astfel sancţiunea nerespectării incapacităţii poate fi de natură civilă sau d altă natură: penală, administrativă etc.

Sancţiunea civilă pentru nerespectarea interdicţiei de a încheia acte juridice este nulitatea. Nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea îngrădirilor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate fi absolută sau relativă.

Nulitatea absolută intervine când, prin încheierea actului juridic prohibit, se încalcă norme juridice ce instituie îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice care ocrotesc un interes public (general).

În toate celelalte cazuri se aplică nulitatea relativă – adică în acele situaţii când dispoziţiile eludate ocrotesc un interes privat (personal).

Subiectul nr.24

Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice şi capacitatea de exerciţiu restrânsă.

1. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

Potrivit art.11, alin.1 din decretul nr.31/1954, nu au capacitate de exerciţiu:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

- persoana pusă sub interdicţie.Ca excepţie, în materie testamentară, limita este de 16 ani, deoarece: “minorul

mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel”.

2. Dispoziţiile legale care consacră reprezentarea legală

Potrivit prevederilor art.1, alin.2 din Decretul 31/1954: “Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.

Art. 11, alin.2 trebuie coroborat cu:

- art.105, alin.1, C.fam.: Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra

bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la data la

care el împlineşte vârsta de 14 ani;

- art.124, alin.1, C.fam.: Tutorele are obligaţia de a administra bunurile

minorului şi a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data la care

acesta împlineşte vârssta de 14 ani;

- art.147 C.fam.: Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta

de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în

care legea nu dispune altfel.

3. Acte juridice permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu

Minorul sub 14 ani ori pusul sub interdicţie judecătorească poate totuşi face, valabil, următoarele acte juridice:

- acte de conservare, care prin definiţie nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le

face; asemenea acte sunt: somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu

sau al unei ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii;

- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului; ex:

cumpărarea de alimente etc.

4. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu

Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă), fie prin moarte.

Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează prin ridicarea interdicţiei sau prin moarte.

5. Noţiune aşi reglementarea capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice este aptitudine minorului în vârstă de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea personal de acte juridice civile, însă numai încuviinţate în prealabil de ocrotitorul legal.

Textul de principiu care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel al art.9 din Decretul nr.31/1954 conform căruia: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate restrânsă”. Acest text trebuie coroborat şi cu alte texte ale Codului familiei sau ale decretului 31/1954.

Art.105, alin.2 C.fa.m arată că “după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea”. Tot în acest sens şi art.133, alin.1 şi 2 din Codul familiei, precum şi art.10, alin.4 din Decretul 31/1954.

6. Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse

Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse este marcat de data împlinirii vârstei de 14 ani.

Trebuie precizat că pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu fi fost pus sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.

7. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

a) Caracteristica acestei capacităţi este de a fi de tranziţie, adică de a trece de la lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu, cu următoarele consecinţe:

- nu intră în specificul capacităţii restrânse de exerciţiu actele care putea fi

încheiate şi de minorul de sub 14 ani;

- nu intră în conţinutul acestei capacităţi actele interzise minorului până la

împlinirea vârstei de 18 ani;

- posibilitatea încheierii de acte juridice personal;

- necesitatea încuviinţării prealabile.

b) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil personal şi singur:

- actele de conservare şi actele mărunte;

- depozitul special la CEC;

- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;

- după împlinirea vârstei de 16 ani poate dispune prin testament de jumătatea

bunurilor sale.

c) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:

- acte de administrare – privitoare la un bun sau la întregul patrimoniu; ex:

contract de închiriere, antrepriză pentru repararea unui bun etc.;

d) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare):

- actele de dispoziţie; ex: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală, renunţarea la

un drept sau tranzacţie.

e) Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani:

- donaţii sau garantarea obligaţiei altuia;

- acte între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui,

pe de o parte şi minor pe de alta.

8. Cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de

exerciţiu;

- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani, ea dobândeşte capacitatea de

exerciţiu deplină;

- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească – ceea ce conduce la lipsa

capacităţii de exerciţiu restrânse;

- prin moarte (când încetează capacitatea de folosinţă).

Subiectul nr.25

Capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

1. Definiţie şi caracteristici

Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile.

Caracteristici:

- actele juridice se încheie personal;

- actele juridice civile se încheie singur;

- persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia toate actele juridice

civile.

2. Începutul capacităţii de exerciţiu depline

Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră (art.8 din Decretul 31/1954).

Deci, există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu:

- prin împlinirea vârstei de 18 ani;

- prin încheierea căsătoriei de către o femeie înainte de a împlini vârsta de 18

ani.

3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline

Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu implică:

a) Aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a încheia toate actele juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută obligaţiile civile.

b) Aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act juridic civil, prin care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie civilă.

4. Cazuri de încetare a capacităţii de exerciţiu depline

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele cazuri:

- o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte);

- prin punerea sub interdicţie judecătorească;

- prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.

5. Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu

Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, în funcţie de circumstanţe, se poate solda cu:

- consecinţe penale – dacă nu s-a respectat intangibilitatea ori egalitatea

capacităţii de exerciţiu;

- consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a fost

nesocotită o asemenea limită;

- nulitatea relativă a actului juridic – sancţiune specifică în materia capacităţii

de exerciţiu.Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la capacitatea de

exerciţiu a persoanei fizice este, în acelaşi timp:

a) relativă (numită şi de protecţie);

b) de fond;

c) expresă.

DREPTURI REALE

Subiectul nr.26

Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public

1. Noţiune şi reglementare

Prin contractul de concesiune o parte, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, pe cel mult 49 de ani, celeilalte părţi numită concesionar, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, pe riscul şi pe răspunderea sa, în schimbul unei redevenţe.

Regimul juridic al concesiunilor este stabilit prin Legea 219/1998.

2. Caracterizare

Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public este un contract administrativ, principalele sale clauze având un caracter de reglementare.

De asemenea, contractul de concesiune este un contract solemn (forma scrisă fiind cerută ad validitatem), sinalagmatic, oneros, comutativ, cu executare succesivă şi intuitu personae.

3. Părţile contractului

Părţile contractului se numesc concedent şi concesionar.

Concedenţi pot fi:

- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,

pentru un bun din domeniul public naţional;

- consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local,

pentru bunurile din domeniul public judeţean ori local.Concesionar poate fi orice persoană fizică sau juridică, română ori străină.

4. Procedura concesionării

Încheierea contractului se face numai prin licitaţie publică sau prin negociere directă cu excepţia societăţilor comerciale, companiilor naţionale ori societăţilor naţionale, înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome, cărora li se atribuie în concesiune forţată bunurile pe care le-au avut în administrare.

În schimbul transmiterii bunului sau bunurilor concesionate în folosinţa sau exploatarea sa, concesionarul este obligat să plătească o redevenţă.

Redevenţa este o sumă de bani care se plăteşte periodic concedentului, fiind un element esenţial pentru validitatea contractului de concesiune. Ea se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.

5. Calificarea dreptului concesionarului asupra bunului.

Concesionarul are asupra bunurilor aflate în concesiune, un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică.

La fel ca dreptul real de administrare, dreptul de concesiune este opozabil tuturor, cu excepţia proprietarului, reprezentat prin concedent.

Raporturile juridice care se nasc între concesionar şi concedent sunt de subordonare, adică de drept administrativ. Concedentul are dreptul să modifice unilateral clauzele contractului de concesiune sau să retragă dreptul de concesiune prin denunţarea unilaterală a contractului. De asemenea poate efectua controale şi da ordine concesionarului.

6. Delimitarea dreptului de concesiune faţă de dreptul de administrare

Dreptul de administrare poate aparţine numai unor subiecte de drept public, pe când dreptul de concesiune poate aparţine numai unor subiecte de drept privat.

Dreptul de administrare se naşte numai pe calea unui act administrativ de autoritate emis de organul de stat competent, pe când dreptul de concesiune se naşte exclusiv pe baza unui contract încheiat între concedent, titular al dreptului de proprietate publică şi concesionar, beneficiarul concesiunii.

Natura diferită a actelor juridice care permit constituirea celor două drepturi va determina diferenţe cu privire la modul de emitere , respectiv de încheiere a actului de constituire, modul de încetare a efectelor actelor, instanţa competentă să soluţioneze litigiile privitoare la cele două drepturi.

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească şi , în anumite limite chiar să dispună d bunul primit, pe când dreptul de concesiune conferă concesionarului numai dreptul de a poseda bunul, de a-l folosi în scopul stabilit de părţi prin contract şi a-i culege fructele.

Dreptul de administrare este un drept real, perpetuu şi inalienabil, pe când dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil.

7. Încetarea contractului de concesiune

Contractul de concesiune încetează prin:

- acordul părţilor;

- la împlinirea termenului concesiunii;

- prin denunţare unilaterală de către concedent sau prin răscumpărare; aceasta

poate avea loc numai atunci când interesul public o impune, cu plata unei juste

şi prealabile despăgubiri

- prin reziliere unilaterală de către concedent sau concesionar; retragerea

concesiunii sau rezilierea unilaterală a contractului de către concedent are

caracter de sancţiune şi intervine prin actul de putere al concedentului;

rezilierea unilaterală făcută de concesionar este posibilă în cazul nerespectării

obligaţiilor concedemtului, cu obligarea lui la plata de despăgubiri;

- prin renunţarea concesionarului la concesiune; aceasta poate interveni în cazul

imposibilităţii obiective de a utiliza sau exploata obiectul concesiunii

- prin dispariţia ori pieirea bunului.La încetarea concesiunii concesionarul este obligat să restituie concedentului

bunurile care au făcu obiectul concesiunii şi cele care au rezultat din investiţiile impuse prin caietul de sarcini la încheierea contractului (bunurile de retur) precum, iar la dorinţa concedentului, bunurile care au fost ale concesionarului şi au fost utilizate de către el pe durata concesiunii şi în vederea folosirii şi exploatării obiectului concesiunii pe durata concesiunii (bunuri de preluare). Bunurile de preluare trebuiesc plătite concesionarului.

În cazul în care unele bunuri concesionate au fost distruse total sau parţial din culpa concesionarului, acesta va fi obligat la despăgubiri.

Subiectul nr.27

Regimul juridic al circulaţiei terenurilor.

1. Clasificarea terenurilor în funcţie de destinaţia lor şi de forma dreptului de proprietate (regimul juridic ce li se aplică)

1) În funcţie de destinaţia lor terenurile pot fi:

a) terenuri cu destinaţie agricolă;

b) terenuri cu destinaţie forestieră;

c) terenuri aflate permanent sub ape;

d) terenuri din intravilan;

e) terenuri cu destinaţii speciale.

2) După forma dreptului de proprietate:

- terenuri aflate în proprietate privată;

- terenuri aflate în proprietate publică.

2. Regula liberei circulaţii a terenurilor, excepţii.

Art.1 din Legea 54/1998 prevede că terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege.

Rezultă, prin coroborare cu alte prevederi legale, că terenurile pot fi transmise prin acte între vii, legate, succesiune legală, uzucapiune şi hotărâre judecătorească, dreptul de proprietate asupra acestora putând fi şi dezmembrat, prin constituirea de drepturi reale principale derivate, de asemenea terenurile pot fi grevate de drepturi reale accesorii.

Excepţii:

a) terenurile atribuite în proprietate foştilor cooperatori activi care nu au adus

teren în cooperativa agricolă sau au adus teren mai puţin de 5000 mp., precum

şi celor care au lucrat ca angajaţi în ultimii teri ani în cooperativă sau în

asociaţii cooperatiste;

b) terenurile atribuite familiilor care solicită în scris şi se obligă să le lucreze,

terenuri situate în localităţile cu excedent de suprafaţă agricolă;

c) terenurile atribuite familiilor fără pământ sau cu pământ puţin din alte

localităţi, din terenurile situate în localităţile cu excedent de suprafaţă

agricolă, care şi-au asumat obligaţia de a-şi stabili domiciliul în localitatea

respectivă şi de a cultiva pământul primit, renunţând la proprietatea din

extravilan avută în localitatea lor;

d) terenurile din zona montană, defavorizată de factori naturali, atribuite în

proprietate familiilor tinere de ţărani care provin din mediul agricol montan,

au priceperea necesară şi se obligă în scris să întemeieze gospodării, să

crească animale şi să exploateze raţional pământul în acest scop.

3. Necesitatea înscrisului autentic

Toate actele între vii prin care se înstrăinează terenurile sunt contracte sau convenţii. În această materie Legea 54/1998 instituie o excepţie de la principiul consensualismului consacrat de Codul civil, dispunând că terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între viii, încheiate în formă autentică. De asemenea legea mai prevede că şi schimbul de terenuri se încheie în formă autentică sun sancţiunea nulităţii absolute.

Forma înscrisului autentic pe care trebuie s-o îmbrace orice act de înstrăinare între vii a terenurilor este o condiţie de validitate a acestuia, deoarece este prevăzută de lege ca o cerinţă de valabilitatea consimţământului părţilor contractante. Nerespectarea acestei cerinţe se sancţionează cu nulitatea absolută şi totală a contractului.

Prin actele de înstrăinare a terenurilor trebuie să înţelegem atât actele de transmitere a dreptului de proprietate, cât şi actele de constituire a drepturilor reale principale, derivate din dreptul de proprietate.

4. Incapacităţi speciale de a dobândi terenuri în proprietate (enumerare)

Legea 54/1998 instituie trei incapacităţi de a dobândi terenuri în proprietate:

- persoanele fizice nu pot dobândi în proprietate, prin acte între vii, terenuri

agricole care depăşesc suprafaţa maximă de 200 ha teren în echivalent arabil,

de familie;

- persoanele fizice străine nu au dreptul de a dobândi dreptul de proprietate

asupra terenurilor;

- persoanele juridice străine nu au dreptul de a dobândi terenuri situate în

România.

5. Dreptul de preemţiune la cumpărarea de terenuri agricole din extravilan. Titularii dreptului şi domeniul de aplicare.

Dreptul de preemţiune este dreptul conferit de lege unor persoane de a cumpăra cu prioritate un teren agricol din extravilan atunci când proprietarul său s-a hotărât să-l înstrăineze prin vânzare.

Dreptul de preemţiune aparţine coproprietarilor, proprietarilor terenurilor care se află la limita de vecinătate cu terenul care urmează să se vândă şi arendaşilor, dacă terenul este dat în arendă.

Dreptul de preemţiune se naşte numai dacă înstrăinarea are ca obiect un teren agricol situat în extravilan, iar înstrăinarea terenului se va face prin vânzare-cumpărare, chiar şi numai cu transmiterea nudei proprietăţi.

6. Sancţiunile care intervin în cazul nerespectării dispoziţiilor Legii 54/1998

Sancţiunea aplicată înstrăinării terenurilor scoase parţial şi temporar din circuitul civil general se sancţionează cu nulitatea absolută.

Sancţiunea aplicată nerespectării formei autentice a actelor de înstrăinare între vii a terenurilor se sancţionează cu nulitatea absolută.

Nerespectarea incapacităţilor de a dobândi terenuri se sancţionează cu nulitatea absolută şi totală, cu excepţia incapacităţii de a dobândi terenuri cu suprafaţă mai mare de 200 ha teren în echivalent arabil de familie, care se sancţionează cu nulitatea absolută parţială.

Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, fără respectarea dreptului de preemţiune se sancţionează cu nulitatea relativă a contractului.

Subiectul nr.28

Dreptul de uzufruct (noţiune; caractere; obiect; moduri de constituire).

Dreptul de uzufruct este definit în art.517 Cod civil ca fiind dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa

Caractere juridice:

- este un drept asupra bunului sau bunurilor proprietatea altuia;

- este un drept real, opozabil tuturor, care nu se confundă cu simpla folosinţă a lucrului (de care dispune spre exemplu, locatarul asupra bunului închiriat);

- este un drept temporar. Se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului persoană fizică şi nu poate depăşi 30 de ani în cazul în care uzufructuarul este persoană juridică cu durată nedeterminată;

- este un drept incesibil prin acte şi fapte juridice între vii şi pentru cauză de moarte. Totuşi uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei persoane beneficiul sau emolumentul uzufructului;

- este un drept de folosinţă deoarece uzufructuarul debândeşte dreptul de a întrebuinţa lucrul şi de a-I culege fructele, de a beneficia de avantajele economice ale proprietăţii (emolumentum rei). Proprietarul rămâne doar cu atributul dispoziţiei juridice pe care îl poate exercita liber, fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct. Proprietatea este golită de o mare parte a conţinutului său juridic, motiv pentru care se numeşte nudă proprietate iar proprietarul, nud proprietar.

Obiectul dreptului de uzufruct

Potrivit art.520 C.civ., uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi imobile. Acestea pot fi corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile şi, în principiu, neconsumptibile, deoarece uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului.

Având în vedere că uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului respectiv, uzufructul are ca obiect, de regulă, numai bunuri neconsumptibile. Totuşi, în

conformitate cu prevederile art.526 C.civ., uzufructul poate fi constituit şi asupra unor bunuri consumptibile, ipoteză în care uzufructuarul are obligaţia de a restitui la stingerea uzufructului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, de calitate şi valoare egală, sau preţul lui, iar uzufructul poartă denumirea de cvasiuzufruct.

De asemenea uzufructul poate avea ca obiect bunuri individual determinate, universalităţi sau părţi din universalităţi de bunuri, numindu-se după caz, uzufruct cu titlu particular, universal sau cu titlu universal. În ultimele două situaţii uzufructul poartă asupra universalităţii sau părţii de universalitate şi nu asupra fiecărui bun astfel încât uzufructuarul exploatează universalitatea ca însuşi proprietarul, cu condiţia de a restitui la stingerea uzufructului aceeaşi masă de bunuri ce alcătuieşte universalitatea (fond de comerţ, turmă de animale, succesiune etc). Uzufructuarul va dobândi în proprietate produsele sau bunurile ce alcătuiesc universalitatea, iar creditorii uzufructuarului vor putea urmări numai emolumentul uzufructului.

Pot face obiect al dreptului de uzufruct numai bunurile aflate în proprietate privată, care se află în circuitul civil.

Moduri de constituire a uzufructului

Art.518 din C.civ., precizează că uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului. În prezent cazurile de uzufruct legal sunt abrogate, astfel încât uzufructul se constituie prin voinţa omului cât şi pe cale de uzucapiune.

Constituirea prin voinţa omului

Prin voinţa omului uzufructul se poate stabili prin convenţie şi prin testament.

Prin convenţie uzufructul se poate constitui în mod direct, indirect sau mixt.

- în mod direct: proprietarul înstrăinează cele două atribute ce compun

uzufructul – uzus şi fructus – către uzufructuar;

- în mod indirect: prin înstrăinarea nudei proprietăţi în favoarea unei persoane şi

prin rezervarea uzufructului fostului proprietar;

- în mod mixt: nuda proprietate este înstrăinată către o persoană iar uzufructul

către altă persoană.Convenţia prin care se constituie uzufructul poate fi cu titlu oneros sau gratuit şi

sunt supuse măsurilor de publicitate imobiliară.

Prin testament: uzufructul se poate stabili în oricare din modalităţile arătate mai sus, testatorul putând dispune instituirea unui uzufruct universal, cu titlu universal sau cu titlu particular în favoarea unei anumite persoane. Uzufructul astfel constituit poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi.

Constituirea prin uzucapiune

Uzufructul poate fi dobândit şi prin uzucapiune prin respectarea condiţiilor şi regulilor în materie. Dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă exercitând în fapt atributele dreptului, se poate invoca uzucapiunea de 10 la 20 de ani, în caz contrar se invoca uzucapiunea de 30 de ani.

Subiectul nr.29

Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar.

Drepturile uzufructuarului

În conţinutul dreptului de uzufruct intră următoarele drepturi ale uzufructuarului:

- să ceară predarea în folosinţă a lucrului. Dacă nudul proprietar refuză,

uzufructuarul se poate folosi, după caz, de o acţiune specifică, echivalentă

acţiunii în revendicare numită acţiune confesorie ori de o acţiune personală

dacă uzufructul a fost constituit prin contract;

- să folosească lucrul şi să-i culeagă fructele, fără a se atinge de substanţa

lucrului, potrivit art.521 C.civ. Uzufruactuarul culege fructele zi de zi, atât

cele industriale cât şi cele naturale pe măsura perceperii lor. Fructele neculese

la data stingerii uzufructului se cuvin proprietarului. Fructele civile se

dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu durata

uzufructului. Uzufructuarul nu poate schimba destinaţia bunului dar poate

săvârşi asupra lui acte de conservare şi administrare;

- să cedeze beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. Cedarea poate

fi totală sau parţială, cu titlu gratuit sau oneros. Terţul beneficiar nu intră în

raport cu nudul proprietar, aşa încât uzufructuarul rămâne răspunzător faţă de

nudul proprietar fără a putea să se exonereze prin fapta terţului.

- Pentru apărarea dreptului său, uzufructuarul poate să folosească acţiunile

posesorii, acţiunea confesorie de uzufruct, acţiunea de grăniţuire, acţiunea de

ieşire din indiviziune ori acţiunea personală rezultată din convenţie, după caz

împotriva terţilor sau chiar a nudului proprietar.

Obligaţiile uzufructuarului:

a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său:

- uzufructuarul are obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un

proces verbal de constatare a stării materiale al imobilelor. Acestea se

întocmesc în prezenţa nudului proprietar şi pot fi făcute în formă autentică sau

sub semnătură privată. În cazul uzufructului constituit în mod direct –

obligaţia de a aduce o cauţiune, obligaţie de care poate fi scutit de către nudul

proprietar.b) În timpul exercitării dreptului de uzufruct :

- a se folosi de lucru ca u n bun proprietar;

- a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului;

- de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare a dreptului

de proprietate;

- a suporta o parte din sarcinile lucrului: impozitele, cheltuielile de judecată

ocazionate de litigiile născute în legătură cu folosinţa bunului aflat în uzufruct.

Drepturile nudului proprietar

- să dispună de lucru, dar cu respectarea drepturilor recunoscute

uzufructuarului;

- să greveze lucrul cu ipotecă sau gaj;

- să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea pe terenul

proprietatea sa a unei noi locuinţe, adăugată la locuinţa folosită de

uzufructuar, fără a modifica însă clădirea ce face obiectul uzufructului, de

natură a aduce atingere exercitării dreptului de uzufruct;

- să exercite toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate, precum

acţiunea în revendicare, acţiunile posesorii, acţiunea negatorie de contestare a

unei servituţi, acţiunea de ieşire din indiviziune. De asemenea poate acţiona

pe uzufructuar spre a-l obliga să repare degradările cauzate imobilului de către

acesta.

- Să dobândească productele bunului;

- Să încaseze idemnitatea de asigurare în caz de distrugere a lucrului, dacă nuda

proprietate a fost asigurată.

Obligaţiile nudului proprietar:

- să nu împiedice ori să stânjenească pe uzufructuar în exercitarea dreptului său;

- să-l despăgubească pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat

valoarea uzufructului;

- să suporte cheltuielile şi sarcinile corespunzătoare nudei proprietăţi;

- să garanteze pe uzufructuar contra evicţiunii, în cazul uzufructului oneros sau

când o astfel de obligaţie a fost asumată prin actul de constituire a

uzufructului.

Subiectul nr.30

Stingerea şi lichidarea uzufructului.

Stingerea uzufructului

Uzufructul se stinge în următoarele cazuri:

a) prin moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept temporar, cel mult

viager. Această prevedere este de ordine publică. Totuşi uzufructul se poate constitui

în favoarea mai multor persoane, în mod succesiv, cu condiţia ca toţi beneficiarii să

existe în momentul constituirii uzufructului. Uzufructul în favoarea unei persoane

juridice – max.30 de ani;

b) prin expirarea termenului pentru care a fost constituit;

c) prin consolidare, adică prin întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de nud

proprietar;

d) prin neuz, adică neexercitarea timp de 30 de ani a dreptului de uzufruct, caz în care

intervine prescripţia extinctivă;

e) prin uzucapiune în favoarea unui terţ;

f) prin pieirea totală a lucrului, adică distrugerea materială sau juridică a bunului,

nedatorată unei culpe.

g) prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;

h) decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de judecată la cererea

nudului proprietar;

i) rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit uzufructul a dobândit

dreptul de proprietate

j) rezoluţiunea, revocarea sau anularea titlului prin care s-a constituit dreptul de

uzufruct;

k) prin exproprierea imobilului; uzufructuarul are drept la despăgubire potrivit art.28,

alin.3 din Legea 33/1994.

Lichidarea uzufructului

La data stingerii uzufructului, uzufructuarul trebuie să înceteze actele de folosinţă a lucrului şi nu mai poate dobândi fructele neculese care se cuvin proprietarului. Totodată uzufructuarul trebuie să restituie proprietarului posesia bunului respectiv, excepţie: stingerea prin consolidare, pieirea totală a lucrului, uzucapiune.

Restituirea se face de bună voie, în caz contrar nudul proprietar poate exercita acţiunea în revendicare ori acţiunea personală accesorie actului de constituire.

Lucrul se restituie în starea în care a fost primit. Dacă bunul a fost consumptibil se restituie bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate ori preţul lor.

Dacă bunul a fost un mobil se restituie în starea în care se găseşte – cu uzurile normale – dacă acestea nu se datorează abuzului de folosinţă.

Dacă bunul obiect a pierit ori s-a deteriorat din culpa uzufructuarului, acesta datorează despăgubiri nudului proprietar.

Uzufructuarul este ţinut şi la plata de despăgubiri în cazul altor obligaţii faţă de nudul proprietar.

Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta le-a plătit pentru el.

Uzufructuarul nu este îndreptăţit să ceară la încetarea uzufructului, despăgubiri pentru îmbunătăţirile pe care le-a făcut, chiar dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.

Subiectul nr.31

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie.

Caracteristici comune

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct dar se deosebesc de acesta prin limitarea atributelor posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, la satisfacerea nevoilor personale sau ale familiei titularului. Dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun, iar când acest bun este o locuinţă atunci se numeşte drept de abitaţie.

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de uzufruct restrânse aşa încât se dobândesc, se exercită şi se sting potrivit normelor aplicabile uzufructului.

Dreptul de uz

Dreptul de uz este acel drept real, principal, derivat, temporar, care conferă titularului atributele posesiei şi folosinţei unui bun aflat în proprietatea altuia, în scopul satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.

Prin familie, în sensul legii civile, se înţeleg toate persoanele care se gospodăresc cu uzuarul şi desfăşoară un singur menaj.

Culegerea fructelor bunului se poate face numai în natură şi sunt destinate exclusiv consumului uzuarului şi familiei sale; ele nu pot fi urmărite de creditorii uzuarului.

Fructele care depăşesc trebuinţele sunt inalienabile.

Particularităţile dreptului de uz faţă de uzufruct:

- titularul său poate fi numai o persoană fizică;

- are caracter strict personal, în sensul că nu se poate înstrăina beneficiul sau

emolumentul dreptului.

Dreptul de abitaţie

Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o casă de locuit ce conferă titularului dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă, proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea trebuinţelor de locuit.

Dreptului de abitaţie i se aplică regulile uzufructului, dar are faţă de acesta două particularităţi:

- titularul poate fi numai o persoană fizică;

- are caracter personal putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor de

locuit ale titularului şi membrilor familiei sale.Dreptul de abitaţie este: inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat. Totuşi

titularul poate închiria o parte a locuinţei sale dacă fiind prea mare, depăşeşte nevoile sale de locuit.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin contract sau prin testament.

Potrivit art.4 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor are un drept de abitaţie asupra casei de locuit care a aparţinut soţului predecedat, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului predecedat;

b) soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie.Acest drept este recunoscut temporar până la ieşirea din indiviziune a

moştenitorilor, dar nu mai puţin de un an de la data decesului celuilalt soţ.

Soţul supravieţuitor nu are obligaţia de a aduce un garant. Acest drept nu poate fi închiriat, iar moştenitorii au dreptul de a procura soţului supravieţuitor o altă locuinţă.

Dreptul de abitaţie poate fi apărat prin acţiunea confesorie, sau prin acţiune personală izvorâtă din actul juridic de înfiinţare.

Subiectul nr.32

Dreptul de servitute (noţiune, caractere, clasificare)

Definiţia legală arată că servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.

Definiţia doctrinară arată că servitutea este dreptul real, principal, derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin unor diferiţi proprietari.

Reglementare: art.576-643 C.civ.

Caractere juridice:

1) este un drept real asupra lucrului altuia (jus in re aliena), constituind un

dezmembrămât al dreptului de proprietate;

2) servitutea este un drept imobiliar, deoarece nu se poate stabili decât cu privire la un

bun mobil. Sunt susceptibile de servitute numai imobilele prin natura lor, nu şi cele

prin destinaţie ori cele prin obiectul la care se referă;

3) este un drept perpetuu, ceea ce înseamnă că dacă părţile nu au stabilit altfel,

servitutea va dura cât timp imobilele există şi se menţine situaţia care a determinat

constituirea ei. Caracterul perpetuu al servituţii este de natura acestui drept şi nu de

esenţa lui. În consecinţă servitutea este susceptibilă de a fi limitată sau stinsă prin

convenţia proprietarilor celor două imobile;

4) este indivizibilă, adică profită întregului fond dominant şi grevează în întregime

fondul aservit. În consecinţă, dacă imobilul aservit ori cel dominant, se află în

coproprietate, servitutea nu se poate stabili asupra sau în favoarea sa decât cu

consimţământul unanim al coproprietarilor;

5) este un accesoriu al fondului căruia îi profită. Ea nu poate fi despărţită de acesta

pentru a constitui un drept de sine-stătător şi nici nu poate fi înstrăinată, urmărită,

ipotecată, independent de fondul al cărui accesoriu este. Ea se transmite odată cu

fondul. Asemănătoare este şi sarcina ce corespunde dreptului de servitute şi care

apasă asupra fondului aservit.

Clasificare:

A) După modul de exercitare, servituţile se clasifică în: servituţi continue şi necontinue.

a) Servituţile continue sunt acelea pentru a căror exercitare şi existenţă nu este

necesară fapta actuală a omului; ex: servitute de scurgere a apelor de ploaie,

servitute de vedere.

b) Servituţi necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă şi exercitare este

necesar faptul actual al omului; ex: servitutea de trecere, servitutea de a lua

apă din fântână, servitutea de a paşte vitele.

B) După felul în care se manifestă, servituţile pot fi: aparente şi neaparente.

a) Servituţile aparente sunt acelea care se recunosc datorită unor semne

exterioare, precum o uşă, o fereastră, o plantaţie;

b) Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu opate fi cunoscută din

semne sau lucrări exterioare vizibile; ex: servitutea de a nu clădi sau de a nu

zidi până la o anumită distanţă sau înălţime, servitutea de a nu planta la o

distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege;

C) După obiectul lor şi natura fondului, servituţile pot fi: pozitive şi negative, urbane şi rurale.

a) Servituţile pozitive sunt acelea ce îndreptăţesc pe proprietarul fondului

dominant să facă, în mod direct, anumite acte de folosinţă pe fondul aservit;

ex: servitute de trecere, servitutea de a lua apă;

b) Servituţile negative sunt acelea care impun proprietaruluifondului aservit

anumite restricţii ori interdicţii în exercitarea dreptului său de proprietate; ex:

servitutea de a nu clădi sau servitutea de a nu face plantaţii la o anumită

distanţă faţă de fondul dominant;

c) Servituţile urbane sunt cele stabilite în folosul unei clădiri;

d) Servituţile rurale sunt cele stabilite în folosul unui teren.

D) După modul lor de constituire, servituţile pot fi: servituţi naturale, servituţi legale, servituţi stabilite prin fapta omului.

a) Servituţile naturale sunt cele care se nasc din situaţia naturală a fondurilor; ex:

servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvorului, servitutea de

grăniţuitr şi cea de îngrădire;

b) Servituţile legale sunt cele constituite expres de lege; ex: servitutea zidului sau

şanţului comun, servitutea distanţei privind edificarea de construcţii sau

plantaţii pe un teren, servitutea de vedere, de trecere.

c) Servituţile stabilite prin fapta omului, adică prin convenţie, testament,

uzucapiune; ele se mai numesc servituţi veritabile.

Subiectul nr.33

Exercitarea, apărarea şi stingerea servituţilor.

A) Exercitarea servituţilor

Drepturile proprietarului fondului dominant:

- poate face toate lucrările necesare pentru a se servi de servitute şi a o păstra;

cheltuielile cad în sarcina sa afară numai dacă nu se prevede altfel prin

dispoziţie legală sau titlu;

Obligaţiile proprietarului fondului dominant:

- trebuie să se folosească de servitute numai în conformitate cu legea, cu titlul

sau cu modul de stabilire a acesteia;

- a nu face lucrări în cele două fonduri de natură a produce schimbări

împovărătoare pentru fondul aservit.

Drepturile proprietarului fondului aservit:

- exercită toate atributele dreptului său de proprietate cu excepţia prerogativelor

interzise prin servitute;

Obligaţiile proprietarului fondului aservit:

- să nu facă nimic care să micşoreze fondul servituţii; dacă servitutea a devenit

prea împovărătoare sau îl împiedică a efectua unele reparaţii folositoare, poate

oferi proprietarului fondului dominant un loc cu aceeaşi întrebuinţare;

- trebuie să facă lucrările necesare pentru folosirea şi păstrarea servituţii dacă

prin titlu s-a stabilit o asemenea obligaţie; o astfel de obligaţie are caracterul

unei obligaţii propter rem, astfel că va fi scutit de ea numai abandonând

fondul aservit la dispoziţia fondului dominant.

B) Apărarea servituţilor

Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie o acţiune petitorie, numită confesorie de servitute. Servituţile stabilite prin titlu, precum şi toate servituţiile continue şi aparente pot fi apărate, indirect, şi pe calea acţiunilor posesorii.

Proprietarul fondului aservit poate folosi acţiunea confesorie de servitute, acţiunea negatorie pentru a contesta existenţa servituţii precum şi acţiunea posesorie pentru a face să înceteze actele de tulburare ale dreptului său.

C) Stingerea servituţilor.

Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situaţii:

- în caz de imposibilitate materială de a mai exercita servitutea; ex: secarea

fântânii;

- neexercitarea sau nefolosirea timp de 30 de ani a servituţii;

- prin pieirea imobilului aservit;

- prin confuziune;

- prin renunţare la servitute din partea proprietarului fondului dominant;

- la împlinirea termenului pentru care servitutea a fost constituită prin titlu;

- prin revocarea, rezoluţiunea sau anularea dreptului celui care a consimţit

stabilirea servituţii.

Subiectul nr.34

Dreptul de superficie (definiţie, caractere, exercitare, stingere).

Dreptul de superficie este un drept real principal, derivat, asupra unui teren, care

constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, asupra construcţiilor,

plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia

superficiarul are un drept de folosinţă.

Caractere juridice:

a) este un drept real imobiliar, având ca obiect întotdeauna un bun imobil, adică

o suprafaţă de teren;

b) este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia,

plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane decât

proprietarul terenului; el nu se poate stinge prin neexercitare;

c) este un drept imprescriptibil extinctiv; acţiunea în revendicare poate fi

introdusă oricând până la stingerea a însuşi dreptului de superficie.

Exercitarea dreptului de superficie

Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi

dispoziţie. Aceste atribute trebuiesc exercitate în strânsă legătură cu exercitarea dreptului

de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării.

Dreptul de dispoziţie juridică conferă superficiarului dreptul de a înstrăina

construcţia, plantaţia sau lucrarea aflată pe terenul altei persoane, fără consimţământul

proprietarului terenului; aşa fiind dreptul de superficie este transmisibil prin acte juridice

inter vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau gratuit. De asemenea dreptul de

superficie poate fi grevat de sarcini reale cum ar fi: uzufruct, abitaţie, servitute ipotecă.

Dispoziţia materială se circumscrie doar cu privire la posibilitatea de a dispune de

substanţa terenului numai în vederea realizării construcţiei, plantaţiei sau lucrării ce

urmează a fi amplasată pe acel teren (săpături, excavări etc).

Stingerea dreptului de superficie

Ca o consecinţă a caracterului perpetuu al dreptului de superficie, acesta durează

atâta vreme cât există construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei

persoane decât proprietarul terenului, cu alte cuvinte el nu se stinge prin neexercitare.

Acest drept se stinge numai în următoarele situaţii:

- când construcţia, plantaţia sau lucrarea au pierit sau a fost desfiinţată de către

superficiar;

- când proprietarul terenului devine în orice mod admis de lege şi proprietar al

construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective.

Subiectul nr.35

Principiile care stau la baza sistemului de publicitate stabilit prin Legea 7/1996. Cuprinsul cărţii funciare.

1. Principii

Publicitatea imobiliară nu produce efect constitutiv de drepturi ci asigură opozabilitatea faţă de terţi

Legea 7/1996 respectă regula consensualismului potrivit căreia drepturile reale se constituie şi se transmit între părţi la încheierea contractului. Înscrierea drepturilor astfel dobândite în cartea funciară este prevăzută numai pentru ca ele să devină opozabile terţilor.

Drepturile reale sunt opozabile terţilor de la data înregistrării cererii de înscriere a lor în cartea funciară, cu unele excepţii: dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile terţilor fără a fi înscrise în cartea funciară, când sunt dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.

a) Principiul integralităţii înscrierii

Drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară pentru a deveni opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispune de ele.

Integralitatea înscrierii drepturilor reale imobiliare se realizează, deci, în două scopuri diferite:

- drepturile dobândite între părţi ca neopozabile se înscriu în vedere

opozabilităţii faţă de terţi;

- drepturile dobândite ca opozabile se înscriu pentru ca titularii lor să le poată

transmite.

b) Principiul legalităţii înscrierii

Acest principiu are două componente: legalitatea formală şi legalitatea materială.

Legalitatea formală înseamnă că judecătorul poate să încuviinţeze numai înscrierea actelor şi faptelor juridice prevăzute sau permise de lege, pe baza celui îndreptăţit şi a înscrisurilor însoţitoare.

Legalitatea materială înseamnă că judecătorul este obligat să verifice dacă cererea de înscriere şi titlul pe care se întemeiază întrunesc condiţiile prevăzute de lege. În caz contrar se respinge cererea de înscriere, printr-o încheiere motivată.

c) Principiul priorităţii

Potrivit legii, data înregistrării cererii în registrul de intrare este şi data înscrierii. Ordinea înregistrării cererilor determină rangul înscrierii. Aşadar primul care solicită înscrierea este şi titular al dreptului înscris, chiar dacă titlul său are o dată posterioară titlului altui dobânditor. Excepţii:

- în cazul drepturilor reale opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară;

- dobânditorul anterior poate cere instanţei de judecată să acorde înscrierii sale

rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a

dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data

încheierii actului.

d) Principiul relativităţii

Aceasta înseamnă că înscrierile în cartea funciară se pot face, de regulă, numai cu consimţământul titularului. Potrivit legii înscrierea unui drept în careta funciară se poate face numai:

- împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii era înscris ca titular al

dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută;

- împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă

amândouă înscrierile se cer deodată.

e) Principiul disponibilităţii

Conform acestuia, orice înscriere în cartea funciară se poate face de regulă, numai la cererea persoanei îndreptăţite sau a reprezentantului său legal sau convenţional, cu excepţia cazurilor în care operaţiunile de carte funciară se dispun din oficiu de judecătorul de carte funciară cum sunt: înscrierea şi radierea notărilor, îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor sau radierilor operate în cartea funciară etc.

f) Principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale

Conform acestui principiu dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

De asemenea persoana care şi-a înscris dreptul real dobândit cu titlu oneros şi fiind de bună credinţă se bucură de o prezumţie absolută, fiind apărată de orice cauză de evicţiune, în afară de situaţia când împotriva sa a fost introdusă, în termen legal, o acţiune în rectificarea înscrierii.

2. Cuprinsul cărţii funciare

Cartea funciară este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi.

Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea localităţii în care este situat imobilul.

Partea I-a referitoare la descrierea imobilului cuprinde: numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi după caz, construcţiile, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă.

Partea a II-a referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde: numărul curent, numele proprietarului, actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept, strămutările proprietăţii şi modalităţile acesteia (proprietate comună), servituţile constituite în favoarea imobilului; faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la proprietate; orice modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.

Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, care cuprinde: numărul curent; dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţia, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani; faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte; sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; orice modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.

Subiectul nr.36

Felurile înscrierii în cartea funciară. Procedura înscrierii

1. Felurile înscrierii; 2. Procedura înscrierii

Întabularea

Întabularea este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, în mod definitiv de la data înregistrării cererii de înscriere. Aşadar întabularea are ca obiect înscrierea drepturilor reale, care se numesc drepturi tabulare.

Cererea de întabulare se depune la biroul de carte funciară de la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul.

Cererea va fi depusă de titularul dreptului ce urmează a fi înscris sau de mandatarul său legal sau convenţional.

Cererea va trebui să fie însoţită de înscrisul original sau copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic al cărei înscriere se cere. Judecătorul de carte funciară va dispune, prin încheiere, efectuarea înscrierii, numai dacă înscrisul îndeplineşte următoarele condiţii:

a) actul juridic pe care îl cuprinde sau constată a fost încheiat sau emis cu

respectarea cerinţelor de validitate;

b) are deplină putere doveditoare;

c) cuprinde numele sau denumirea părţilor;

d) individualizează imobilul cu nr. de parcelă;

e) este însoţit de o traducere legalizată, dacă este întocmit într-o limbă străină.În lipsa acestor condiţii cererea de înscriere va fi respinsă prin încheiere motivată.

Încheierea este supusă căilor ordinare de atac.

Întabularea stingerii unui drept real se numeşte radiere.

Întabularea are ca efect opozabilitatea faţă de terţi, a actelor şi faptelor juridice prin care se transmit, se constituie, modifică sau sting drepturile reale imobiliare.

Înscrierea provizorie

Este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, sub condiţia şi în măsura aplicării ei.

Are ca obiect numai drepturile reale mobiliare. Se mai numeşte şi întabulare imperfectă. Rangul înscrierii este determinat de data înregistrării cererii de înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării ei ulterioare. În lipsa justificării, înscrierea nu-şi mai produce efectul de opozabilitate faţă de terţi.

Înscrierea provizorie în cartea funciară se face în două situaţii:

a) în cazul dobândirii de drepturi reale afectate de o condiţie suspensivă;

b) dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi

irevocabilă.Justificarea înscrierii se va face prin depunerea înscrisului original care constată realizarea condiţiei suspensive sau, după caz, prin prezentarea hotărârii judecătoreşti definitivă şi irevocabilă.

Dacă înscrierea provizorie nu va fi justificată se va radia la cererea persoanei interesate, împreună cu toate înscrisurile făcute împotriva celui înscris provizoriu.

Înscrierea provizorie are ca efect opozabilitatea faţă de terţi, a actelor şi faptelor juridice prin care se transmit, se constituie, modifică sau sting drepturile reale imobiliare.

Notarea

Notarea este înscrierea care are ca obiect menţionarea în cartea funciară a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strâns legate de drepturile tabulare şi de titularii lor, litigiilor referitoare la drepturile tabulare, pentru a le face opozabile terţilor sau a le aduce la cunoştinţa acestora numai în scop de informare.

Astfel pot fi notate: minoritatea şi punerea sub interdicţie a titularului dreptului real respectiv, instituirea curatelei, acţiunile în justiţie în legătură cu imobilul şi drepturile înscrise în cartea funciară, interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului, pactul de preferinţă, promisiunea de înstrăinare a imobilului, sechestrul asigurător sau judiciar, atacarea cu apel sau recurs a încheierilor date de judecătorul de carte funciară, lucrările de expropriere a imobilului, orice alte fapte sau acţiuni si drepturi personale.

Notarea în cartea funciară are ca efect opozabilitatea faţă de terţi sau, după caz, informarea terţilor interesaţi cu privire la drepturile personale, fapte personale, raporturi juridice, litigii etc, în legătură cu imobilele descrise în cărţile funciare.

Subiectul nr.37

Acţiunile specifice publicităţii imobiliare.

1. Acţiunea în prestaţiune tabulară

Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care cel în favoarea căruia s-a transmis sau constituit prin act juridic un drept real imobiliar solicită instanţei obligarea pârâtului, care a consimţit la constituirea sau strămutarea acelui drept, să-i predea înscrisul necesar pentru a putea cere şi obţine înscrierea, dacă este singurul exemplar doveditor, iar în caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară.

Din această definiţie rezultă că spre deosebire de acţiunea în prestaţie tabulară reglementată de Decretul –lege nr.115/1938 care avea ca finalitate suplinirea consimţământului la întabulare, acţiunea în prestaţie tabulară reglementată de Legea

7/1996 urmăreşte predarea şi respectiv obţinerea înscrisului original necesar întabulării atunci când acesta se găseşte într-un singur exemplar original la cel care a consimţit constituirea sau transmiterea dreptului real.

În cazul în care cel care a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real asupra unui imobil, nu predă înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului, dacă acest înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, dobânditorul dreptului real poate să ceară instanţei să dispună prin hotărâre, întabularea acelui drept. Aceasta este acţiunea în prestaţie tabulară.

Acţiunea în prestaţie tabulară se intentează, de regulă, împotriva celui care a constituit sau a retransmis dreptul real respectiv. Dar acţiunea poate fi introdusă şi împotriva unui terţ subdobânditor, înscris în cartea funciară. Pentru admiterea acestei acţiuni trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) actul juridic în temeiul căruia se cere prestaţia tabulară să fie anterior actului

în temeiul căruia terţul şi-a înscris dreptul real în cartea funciară;

b) terţul să fi dobândit dreptul cu titlu gratuit, iar dacă l-a dobândit cu titlu oneros

să fi fost de rea-credinţă.În legătură cu natura juridică a acţiunii în prestaţie tabulară se apreciază că

suntem în prezenţa unei acţiuni reale şi imprescriptibile. Acţiunea în prestaţie tabulară este supusă prescripţiei numai în cazuri de excepţie, atunci când se referă la un drept real a cărui acţiune se prescrie (drepturile reale temporare cum sunt: uzufructul, uzul, abitaţia).

2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară

Această acţiune se introduce pentru înlăturarea neconcordanţelor care pot exista între starea tabulară şi situaţia juridică reală a imobilului.

Acţiunea în rectificare poate fi introdusă de orice persoană interesată de următoarele situaţii:

a) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;

b) dreptul înscris a fost greşit calificat;

c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat

efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

d) înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală a

imobilului.

În urma admiterii acţiunii, operaţia rectificării se va dispune de judecătorul de carte funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.

Acţiunea de rectificare poate fi introdusă împotriva celui în favoarea căruia s-a făcut înscrierea respectivă, precum şi împotriva succesorilor săi, indiferent că este vorba de un succesor universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În legătură cu problema prescripţiei acestei acţiuni, trebuie să facem deosebire între: rectificarea întabulării şi a înscrierii provizorii şi rectificarea notării.

În ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea întabulării şi înscrierii provizorii:

a) acţiunea în rectificare este imprescriptibilă, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond,

atunci când este introdusă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţii

dobânditori de rea credinţă,

b) acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 10 ani atunci când este introdusă

împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real, cu titlu

gratuit. Termenul de 10 ani începe să curgă din ziua când terţii au înregistrat cererea

de înscriere a dreptului lor.

c) Acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani faţă de terţele persoane care şi-

au înscris un drept real, dobândit prin act juridic cu titlu oneros şi cu bună-credinţă,

întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Termenul începe să curgă de la

înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se solicită.Acţiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă.

IV.TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Subiectul nr.38

Excepţia de neexecutare a contractului.

Excepţia de executare a contractului sinalagmatic este un mijloc de apărare

specific, aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără

ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat obligaţia proprie.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare.

Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are ca temei juridic

interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractele sinalagmatice, împrejurarea că

fiecare din aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative.

Legea nu reglementează expres excepţia de neexecutare, însă Codul civil cuprinde

unele aplicaţii, în materie de vânzare, schimb, depozit remunerat, texte care admit

suspendarea executării obligaţiilor de către partea îndreptăţită până când cealaltă parte

execută obligaţia care potrivit relaţiei de interdependentă ordonare temporară trebuia să

preceadă obligaţia a cărei executare a fost suspendată.

Condiţii pentru invocarea excepţiei:

1) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. În

principiu sunt reciproce şi interdependente numai obligaţiile care izvorăsc din acelaşi

contract. Deşi aceleaşi părţi pot stabili raporturi juridice în baza mai multor contracte,

excepţia de neexecutare va putea fi invocată numai în legătură cu obligaţia corelativă

asumată prin acelaşi contract. Excepţional, practica admite posibilitatea invocării acesteia

şi când o obligaţie îşi are temeiul într-un fapt extracontractual, dar în strânsă legătură cu

obligaţiile asumate. Spre exemplu, dacă depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli

pentru conservarea acelui lucru (cheltuieli generate de un fapt extracontractual) el este

îndreptăţit a reţine lucrul dacă deponentul lui nu va achita cheltuielile făcute pentru

conservarea bunului. Dreptul de retenţie examinat aici este o excepţie de neexecutare a

contractului iar depozitul este privit ca un contract sinalagmatic imperfect.

2) neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de

importantă pentru a motiva invocarea excepţiei. Neexecutarea poate fi chiar parţială dar

suficient de importantă pentru a justifica această măsură;

3) neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă

care să-l fi împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.

4) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile

reciproce. Stipularea unui asemenea termen echivalează cu o renunţare la simultaneitatea

de executare a obligaţiei şi ca urmare invocarea acesteia este lipsită de temei. Termenul

se consideră stipulat tacit când rezultă din uzuri.

5) natura obligaţiilor sau legea să nu facă imposibilă simultaneitatea de executare

a obligaţiilor ceea ce ar atrage şi imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.

Pentru invocarea acestei excepţii nu se cere punerea în întârziere a debitorului şi

nici sesizarea instanţei de judecată. Excepţia de neexecutare operează direct între părţi.

Sesizarea instanţei este admisă dacă utilizarea acesteia a fost excesivă.

Subiectul nr.39

Rezoluţiunea (cu excepţia celei convenţionale) şi rezilierea contractelor.

Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Din definiţia rezoluţiunii reiese o asemănare, aparentă, cu nulitatea, dar totuşi între cele două sancţiuni civile există deosebiri importante:

- rezoluţiunea este aplicabilă numai contractelor sinalagmatice; nulitatea se

aplică tuturor actelor civile;

- cauza rezoluţiunii – ulterioară încheierii contractului, cauza nulităţii –

concomitentă momentului încheierii;

- cauzele de nulitate şi de rezoluţiune sunt diferite;

- rezoluţiunea implică un contract valabil încheiat; nulitatea are în vedere un

contract ce nu a fost valabil încheiat;

- răspunderea în caz de rezoluţiune este o răspundere contractuală; în caz de

nulitate – răspundere civilă delictuală.

Temei juridic: ideea unei condiţii rezolutorii tacite existentă în fiecare contract.

Caracterul judiciar al rezoluţiunii:

Rezoluţiunea nu operează de plin drept. Potrivit art.1021 C.civ., partea

îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.

Instanta sesizată procedează la verificarea şi aprecierea cauzelor rezoluţiunii. Ea poate

acorda un termen de graţie părţilor.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau care

declară că este gata să execute contractul. A recunoaşte şi celeilalte părţi dreptul la

această acţiune ar produce o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii

contractului.

Condiţii pentru rezoluţiunea judiciară

1) să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor uneia din părţi.

Neexecutarea parţială trebuie să fie suficient de gravă pentru a justifica rezoluţiunea;

2) neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor.

Dacă neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile părţii, rezoluţiunea nu poate fi

cerută. Eventual se pune problema riscului;

3) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile cerute

de lege.

4) în măsura în care se dovedeşte existenţa condiţiilor arătate instanţa va pronunţa

rezoluţiunea contractului. Judecătorul este însă liber să aprecieze dacă rezoluţiunea

contractului este sau nu necesară. În acest scop el va avea în vedere diferitele

considerente desprinse din starea de fapt: neexecutarea este totală sau parţială;

neexecutarea se referă la o obligaţie principală sau accesorie; cauzele întârzierii pârâtului

în executarea contractului; împrejurările care stau la baza întârzierii executării şi măsura

în care acestea sunt imputabile pârâtului. Pe tot parcursul judecăţii, instanţa şi părţile pot

face ca contractul în litigiu să se execute. La cerere sau din oficiu instanţa poate acorda

debitorului un termen de graţie pentru executarea obligaţiei. Instanţa poate hotărî şi faptul

că nu este cazul să dispună rezilierea contractului ci să oblige pe debitor să execute într-

un anumit termen obligaţiile sale.

Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului. Părţile

sunt puse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi prestaţiile executate

în cadrul contractului desfiinţat.

Efectul retroactiv al rezoluţiunii se produce şi faţă de terţi în sensul că desfiinţarea

titlului autorilor lor atrage şi desfiinţarea titlului prin care terţii au dobândit bunurile în

cauză. Terţii se pot opune dacă au dobândit prin uzucapiune drepturi reale asupra unor

imobile.

Rezoluţiunea contractului nu afectează dreptul părţii care şi-a executat obligaţia

de a obţine despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutarea

culpabilă a obligaţiilor ce reveneau celeilalte părţi.

Rezilierea

Rezilierea este desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă

pentru motivul că una din părţi nu –şi execută obligaţiile.

Deosebiri faţă de rezoluţiune:

- rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă;

- rezilierea acţionează numai pentru viitor; rezoluţiunea acţionează retroactiv;

- prestaţiile succesive executate, faţă de care părţile nu ridică pretenţii, se

păstrează după rezilierea contractului.

Rezilierii i se aplică toate regulile rezoluţiunii privitoare la caracterul judiciar,

condiţiile de admisibilitate şi pactele comisorii.

Subiectul nr.40

Rezoluţiunea convenţională (pactele comisorii).

Contractele pot cuprinde clauze exprese prin care părţile stipulează rezoluţiunea lor de plin drept în cazul neexecutării obligaţiilor de către una dintre ele. Aceste clauze poartă numele de clauze comisorii exprese.

Pactele comisorii exprese pot fi stipulate în orice contracte, chiar dacă nu sunt sinalagmatice şi pot fi de patru grade, în funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc:

Pactul comisoriu de gradul I:

În acest caz părţile stipulează clauza că: în caz de neexecutare a contractului de către una din părţi contractul se desfiinţează.

Această clauză repetă prevederile art.1020 Cod civil şi prin urmare se cer aplicate toate regulile prevăzute de lege pentru rezoluţiunea judiciară.

Pactul comisoriu de gradul II:

În acest caz părţile stipulează clauza că: dacă o parte nu-şi execută obligaţia, cealaltă este în drept să considere contractul desfiinţat.

Acest pact se interpreetază în sensul că rezoluţiunea se produce în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndreptăţite. Instanţa este competentă să constate că rezoluţiunea nu a avut loc.

Pactul comisoriu de grad III

În acest caz se stipulează clauza potrivit căreia: în caz de neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept.

Rezoluţiunea va opera de drept, instanţa nefiind competentă să acorde termen de graţie debitorului şi nici să se pronunţe asupra oportunităţii rezoluţiunii.

Este necesară punerea în întârziere, în formele prevăzute de lege, a părţii care nu şi-a executat obligaţia.

Pactul comisoriu de grad IV

Acesta este cel mai energic pact comisoriu, părţile stipulând clauza conform

căreia: în caz de neexecutare contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi

necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.

În acest caz desfiinţarea contractului se produce necondiţionat de îndată ce a

expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.

Instanţa de judecată nu are decât posibilitatea constatării rezoluţiunii contractului

ce a avut loc de lpin drept.

Creditorul poate, totuşi, şi în acest caz, opta între rezoluţiunea de plin drept şi

obligarea debitorului la executare.

În cazul utilizării pactelor comisorii, singurul îndreptăţit să aprecieze dacă este

cazul să aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau care se declară gata să

execute obligaţia. Clauza care ar lua creditorului acest drept ori care ar acorda această

facilitate debitorului este nulă.

Înscrierea în contract a pactelor comisorii nu face necesară intervenţia instanţei,

cu excepţia pactului comisoriu de gradul I. Dacă totuşi se apelează la instanţă aceasta va

putea face numai verificările pe care clauzele comisorii le permit.

Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului. Părţile

sunt puse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi prestaţiile executate

în cadrul contractului desfiinţat.

Efectul retroactiv al rezoluţiunii se produce şi faţă de terţi în sensul că desfiinţarea

titlului autorilor lor atrage şi desfiinţarea titlului prin care terţii au dobândit bunurile în

cauză. Terţii se pot opune dacă au dobândit prin uzucapiune drepturi reale asupra unor

imobile.

Rezoluţiunea contractului nu afectează dreptul părţii care şi-a executat obligaţia

de a obţine despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutarea

culpabilă a obligaţiilor ce reveneau celeilalte părţi.

Subiectul nr.41

Riscul contractului.

Când se pune problema

În cadrul contractelor sinalagmatice neexecutarea obligaţiei ce revine uneia dintre părţi din cauze neimputabile acesteia atrage aplicarea unor sancţiuni specifice cum sunt excepţia de neexecutare, rezilierea sau rezoluţiunea contractului cât şi posibilitatea de a cere despăgubiri.

Dacă însă neexecutarea obligaţiei se datorează unui caz fortuit sau forţei majore se pune problema riscului contractului, a stabilirii părţii care va suporta pagubele produse de cauza independentă de vreo culpă a părţilor.

Riscul contractului, reprezentând probabilitatea părţilor de a suporta neexecutarea contractului, din cauze independente de voinţa lor, face să nu se admită în paralel acţiuni în despăgubiri, întrucât lipseşte faptul culpabil al cuiva.

Cine suportă riscul contractului (regula şi aplicaţii)

În stabilirea riscului contractului practica şi doctrina juridică a stabilit o serie de reguli. Astfel s-a decis că în contractele sinalagmatice, regula este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Potrivit acestei reguli, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Această regulă se întemeiază pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, pe împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauză a celeilalte. Neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă care nu va mai trebui să fie executată.

Aplicaţii, prevăzute în Codul civil:

- în materie de locaţiune, art.1423 prevede că dacă în timpul locaţiunii lucrul

închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră desfăcut de

drept;

- în materia contractului de antrepriză, art. 1481 prevede că dacă lucrul

confecţionat de antreprenor piere în mod fortuit, antreprenorul este debitorul

obligaţiei imposibil de realizat şi suportă riscul contractului;

- în materia contractului de societate, art.1515 dispune că atunci când unul

dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru, dacă lucrul

respectiv a pierit înainte de a fi adus efectiv în societate, proprietarul lucrului

pierit, fiind debitorul obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul

neexecutării contractului de societate.Dacă obligaţia devine numai parţial imposibil de executat se vor aplica

următoarele reguli:

- reducerea contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de cealaltă parte,

debitorul obligaţiei parţial imposibil de executat va suporta riscul contractului

numai în măsura părţii neexecutate de el;

- desfiinţarea sau desfacerea în întregime a contractului în măsura în care partea

ce ar fi putut fi executată nu satisface scopul în vederea căruia a fost încheiat

contractul; în această ipoteză riscul contractului va fi suportat în întregime de

debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Reguli particulare sunt aplicabile riscului în contractele translative de proprietate.

Astfel în cazul contractelor translative de proprietate privind un bun cert, care a pierit din cauză fortuită înainte a fi fost predat de vânzător, a fost consacrată regula că riscul va fi suportat de partea care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii fortuite a acestuia, potrivit adagiului res perit domino. În acest sens art.971 precizează că lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului. El va trebui să achite preţul lucrului pierit vânzătorului. Deşi acesta nu va fi în măsură să predea lucrul vândut.

În aplicarea regulii menţionate trebuie avute în vedere următoarele:

a) Dacă obiectul contractului cuprinde bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, întrucât din acel moment se individualizează bunul. Pieirea bunurilor de gen nu înlătură îndatorirea vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia, întrucât genera non pereunt.

b) Când înainte de pieirea lucrului, vânzătorul a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de predare, riscul contractului va fi suportat de către vânzător. Vânzătorul va fi exonerat de acest risc dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditorul cumpărător dacă I-ar fi fost predat în termen.

c) Când, în cazul bunurilor certe transferul dreptului se produce nu la data încheierii contractului ci ulterior, iar bunul piere până la acea dată, riscul contractului va fi suportat de vânzător.

d) Când transferul proprietăţii este subordonat unei condiţii suspensive, iar lucrul piere pendente conditione riscul este suportat de vânzător.

e) Când obiectul a pierit fortuit numai parţial, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea cere o scădere de preţ.

f) Când bunul este dobândit sub condiţie rezolutorie riscul acestuia este suportat de proprietarul sub condiţie rezolutorie.

O acţiune în despăgubire, în cazul neexecutării fortuite a contractelor este neîntemeiată.

Subiectul nr.42

Plata (noţiune, condiţii).

Termenul de plată are două înţelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligaţii şi de act juridic.

Plata ca mijloc de executare a unei obligaţii are două sensuri. În sens larg, prin plată se înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive, de a da sau de a face (transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, confecţionarea unui bun etc.). În sens restrâns şi în vorbirea curentă cuvântul plată de semnează numai executarea obligaţiei de a da o sumă de bani.

Cine poate face plata

Plata poate fi făcută , în principiu de orice persoană: de către debitor, de către codebitor, pentru debitor (fidejusor, comitentul pentru prepu, părinţi pentru copilul minor) sau de către un terţ interesat sau neinteresat.

De la această regulă există următoarele excepţii:

- în cazul obligaţiilor de a face, intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât

de debitorul obligaţiei, afară de cazul în care creditorul îşi dă acordul;

- când părţile au stabilit expres aceasta;

- în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert, plata poate fi făcută numai de

proprietarul acelui bun – persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.

Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cu nulitatea plăţii ce urmează a

fi restituită, afară de cazul când creditorul a fost de bună credinţă.

Cui se poate face plata

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său sau altei persoane autorizate de lege sau de către instanţa de judecată să o primească. Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:

- când plata s-a făcut cu bună credinţă posesorului creanţei, care apare public a

fi titularul acesteia; ex: moştenitorul aparent;

- când plata făcută altei persoane a profitat creditorului; ex: lpata făcută unui

creditor al creditorului;

- când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi.În toate cazurile plata trebuie să fie făcută unei persoane cu deplină capacitate de

exerciţiu sub sancţiunea nulităţii relative.

Obiectul plăţii

Obiectul plăţii trebuie să fie exact lucrul sau prestaţia care se datorează.

Dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert debitorul trebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul plăţii, el nerăspunzând de pieirea bunului, totală sau parţială, datorată cazului fortuit sau forţei majore, decât dacă a fost deja pus în întârziere.

Dacă obiectul prestaţiei este de a da bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit altfel.

Plata este indivizibilă

Debitorul nu poate sili pe creditor de a primi o parte de datorie, chiar dacă datoria este divizibilă. Acest principiu cunoaşte următoarele excepţii:

- când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă;

- când debitorul decedează şi datoria se divide la mai mulţi moştenitori;

- când o parte din datorie se stinge prin compensaţie legală;

- când instanţa acordă debitorului mici termene de graţie pentru a putea face

plata;

- în cazul posesorului unei cambii, bilet la ordin sau cec care nu poate refuza o

plată parţială;

- când există doi sau mai mulţi fidejusori ai aceleiaşi datorii li numai unul

invocă beneficiul de diviziune.

Data plăţii

Plata trebuie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă şi respectiv datoria debitorului a ajuns la scadenţă:

- obligaţii pure şi simple – plata se face imediat;

- obligaţii afectate de termene suspensive – plata se face la expirarea

termenului;Executarea cu întârziere a plăţii dă dreptul creditorului la despăgubiri.

Locul plăţii

Plata trebuie făcută la domiciliul debitorului (când locul nu a fost stabilit) sau la locul convenit de părţi.

Dacă obiectul plăţii este un bun individual determinat şi părţile nu au stabilit locul plăţii, plata se face la locul în care se afla bunul la data contractării.

Cheltuielile pentru efectuarea plăţii

Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului dacă părţile nu au stabilit altfel.

În materia ofertei reale de plată cheltuielile sunt în sarcina creditorului, în cazul contractului de vânzare-cumpărare cheltuielile sunt în sarcina cumpărătorului – dacă nu se convine altfel, în materia contractului de depozit cheltuielile de deplasare a bunului depozitat la locul plăţii cade în sarcina depozitarului.

Proba plăţii

Proba plăţii se face de către debitor, cu ajutorul unor prezumţii:

a) când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanţei (înscris sub

semnătură privată) se consideră că plata a fost făcută; - prezumţie absolută.

b) când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei (înscris autentic

sau hot. judecătorească) se consideră că plata a fost făcută – prezumţie

relativă.Proba cu martori nu este admisă pentru valori peste 250 de lei afară de cazul când

debitorul a fost în imposibilitate materială sau morală de a obţine o chitanţă de plată.

Nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul chitanţei de plată.

Subiectul nr.43

Clauza panală.

Clauza penală este acea convenţie, intervenită înainte de producerea unui prejudiciu, prin care părţile evaluează anticipat daunele-interese contractuale.

Clauza penală poate fi stipulată într-o clauză expresă cuprinsă în contractul din care se naşte raportul de obligaţii sau într-o convenţie ulterioară, încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor.

Caractere juridice

- Clauza penală este o convenţie cu caracter accesoriu existenţa ei fiind influenţată de soarta contractului pentru care a fost stipulată.

- Clauza penală prezintă utilitatea practică a evitării dificultăţilor de evaluare judiciară a daunelor interese, creditorul nefiind obligat a dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului ci doar neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. De asemenea clauza penală are şi un scop cominator.

- Inconvenientele clauzei penale sunt posibilitatea apariţiei unor sitiuaţii lezionare pentru debitor sau, dacă suma stabilită este mai mică decât beneficiul obţinut prin neexecutarea contractului, oferă debitorului un mijloc de sustragere de la executarea obligaţiei.

- Existenţa clauzei penale nu transformă obligaţia iniţială într-o obligaţie alternativă, debitorul neavând posibilitatea de a alege între executarea în natură şi plata sumei prevăzute în clauza penală, această posibilitate având-o doar creditorul.

- Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată, care nu are dreptul de a-I mări sau micşora cuantumul, decât în condiţiile executării parţiale a obligaţiei de către debitor.

- Clauza penală devine exigibilă când sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale a debitorului şi se datorează în locul daunelor interese care s-ar stabili în aceste condiţii pe cale judiciară. Suma stabilită în clauza penală se poate cumula cu executarea parţială în natură, precum şi atunci când a fost stipulată pentru evaluarea anticipată a daunelor-inerese moratorii.

Subiectul nr.44

Cesiunea de creanţă.

Cesiunea de creanţă este contra tul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane.

Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă este un contract, trebuind deci să îndeplinească condiţiile generale de validitate a oricărui contract; cum prin intermediul ei se pot realiza şi alte operaţii juridice (vâzare-cumpărare, dare în plată, donaţie) trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond specifice acestor contracte.

În principiu orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, indiferent care este obiectul său, cu excepţia salariului, pensiei de întreţinere şi altor creanţe un un caracter pur personal.

Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor fiind un contract consensual. Nu se cere îndeplinită vreo condiţie de formă, cu excepţia cesiunii cu titlu gratuit, care fiind o donaţie trebuie să respecte condiţiile de formă ale donaţiei.

Pentru opozabilitate cesiunii faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi de publicitate: notificarea cesiunii către debitor sau acceptarea cesiunii către debitor.

prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune; la această formă de publicitate fac excepţie creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător care nu trebuie notificate;

acceptarea cesiunii de către debitor se face , pentru a fi opozabilă tuturor terţilor, printr-un înscris autentic.

actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau arendei pe un termen mai mare de doi ani, trebuie să fie şi notat în cartea funciară.

Efectele cesiunii de creanţă

Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar. De asemenea produce şi efectele operaţiei juridice care se realizează prin intermediul ei: vânzare-cumpărare, schimb, împrumut, donaţie etc.

a) Efecte specifice între părţi

1) Transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul

cesionarului, păstrându-şi natura, garanţiile sau valoarea nominală;

2) Când cesiunea se face cu titlu oneros cedentul are obligaţia de garanţie

răspunzând faţă de cesionar de existenţa actuală şi valabilă a creanţei sale. În

baza acestei obligaţii cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru

prejudiciile constând în preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de

judecată, precum şi alte daune.

b) Efecte specifice faţă de terţi

1) până în momentul notificării sau acceptării, cesiunea creanţei este inopozabilă

debitorului carre poate face plata valabilă, cu efect liberator, către cedent;

2) după îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii debitorul cedat devine

debitor exclusiv al cesionarului

3) creditorilor cedentului nu le este opozabilă cesiunea până la notificare sau

acceptare, creanţa făcând încă parte din gajul lor general; după notificare sau

acceptarecare ei pot cere revocarea cesiunii pe calea acţiunii pauliene, dacă le-

au fost fraudate interesele.

Obligaţia de garanţie

În cazul în care cesiunea de creanţă s-a făcut cu titlu oneros, cedentul are obligaţia de garanţie faţă de cesionar, răspunzând de existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi accesoriilor sale.

Cedentul nu este obligat să garanteze cesionarului solvabilitatea debitorului cedat, dacă părţile nu au convenit altfel; cedentul poate să se angajeze pentru solvabilitatea prezentă şi viitoare a debitorului cedat, printr-o clauză expres stipulată în cadrul contractului de cesiune. Răspunderea se angajează în toate cazurile numai în măsura preţului la care a fost înstrăinată creanţa, chiar dacă preţul cesiunii a fost mai mare.

Obligaţia de garanţie nu există atunci când s-a cesionat un drept aleatoriu şi nici atunci când dreptul cesionat s-a stins datorită unor cauze posterioare cesiunii.

În baza obligaţiei de garanţie cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile constând în preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune.

Subiectul nr.45

Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.

Ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care se împarte la rândul ei în subrogaţia consimţită de creditor şi subrogaţia consimţită de debitor.

Subrogaţia legală

Subrogaţia legală operează de plin drept, fără a fi necesar consimţământul creditorului plătit sau al debitorului, în următoarele cazuri:

a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte pe un alt

creditor ce are preferinţă; ex: un creditor chirografar plăteşte pe un creditor privilegiat

sau ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia; un creditor ipotecar ce are o ipotecă

de rang inferior plăteşte pe un creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în

drepturile acestuia;

b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe creditorul ipotecar,

pentru a preîntâmpina urmărirea bunului;

c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei are interes

de a o desface şi îl plăteşte pe creditor; ex: codebitorul solidar, codebitorul dintr-o

obligaţie indivizibilă, fidejusorul.

d) În folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi

plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii, pentru a evita o

urmărire inoportună a unui bun succesoral

e) În cazul societăţii de asigurări ce se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit

împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Subrogaţia convenţională

a) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor

Această subrogaţie operează prin acordul de voinţă realizat expres între creditorul iniţial şi terţul care plăteşte datoria debitorului, fără a fi necesar consimţământul debitorului.

Subrogaţia trebuie să fie stipulată expres şi să fie concomitentă cu plata, stipulându-se de regulă chiar în chitanţa de plată semnată de creditor.

Proba acestei subrogaţii se face după regulile dreptului comun, dar pentru a dovedi că subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi a o face opozabilă terţilor este necesar ca înscrisul sau chitanţa pe care a fost stipulată să aibă dată certă.

b) Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând pe terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial, fără a fi necesar consimţământul creditorului.

Pentru a fi valabilă subrogaţia consimţită de debitor este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să îmbrace forma înscrisului

autentic;

- în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împrumutat suma de

bani pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;

- în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată

de debitor de la terţul pe care îl subrogă în drepturile creditorului plătit.

Efectele subrogaţiei

- subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi

acţiunile acestuia faţă de debitor; el beneficiază de toate garanţiile care

însoţesc creanţa

- subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit şi o acţiune

proprie contra debitorului, izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau

îmbogăţire fără justă cauză, după caz, prin care poate obţine nu numai ce a

plătit creditorului iniţial ci şi eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite

cu această ocazie.

Subiectul nr.46

Novaţia.

Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc, concomitent, cu o obligaţie nouă.

În literatura juridică se consideră că novaţia este de două feluri: obiectivă şi subiectivă.

Novaţia obiectivă intervine atunci când se realizează prin schimbarea obiectului sau cauzei obligaţiei vechi, subiectele obligaţiei rămânând aceleaşi.

Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.

Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate opera fără consimţământul debitorului iniţial care este liberat.

Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, debitorul fiind eliberat faţă de creditorul din vechea obligaţie fiind obligat faţă de noul creditor.

Condiţiile novaţiei

Novaţia fiind un contract pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate a oricărui contract în ceea ce priveşte consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

Pe lângă acestea presupune şi respectarea unor condiţii speciale:

a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urmează să se stingă prin voinţa părţilor şi care să nu fie lovită de nulitate absolută. Obligaţia ce urmează a fi novată poate fi şi naturală, neînzestrată cu acţiune în justiţie.

b) să se nască prin acordul părţilor, o obligaţie nouă, valabilă care o înlocuieşte pe cea nouă; stingerea obligaţiei vechi este condiţionată de naşterea în locul ei a unei obligaţii noi, valabile.

c) obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în: schimbarea uneia din părţi, a creditorului sau debitorului, schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă.

d) să existe intenţia expresă a părţilor de a nova. În acest sens art.1130 C.civ. prevede că novaţia nu se prezumă; voinţa de a o face trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor.

e) părţile să aibă capacitatea de a nova, novaţiunea neoperând decât între persoane capabile de a contracta, aşa încât creditorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile sale, iar debitorul să aibă capacitatea de a se obliga.

Efectele novaţiei

a) stingerea obligaţiei vechi împreună cu toate garanţiile sale – fidejusiune, gaj,

ipotecă, privilegii; garanţiile se păstrează numai dacă cei ce le-au constituit

sunt de acord, la cererea creditorului, să supravieţuiască pentru a garanta noua

obligaţie;

b) naşterea unei noi obligaţii concomitent şi condiţionat de stingerea obligaţiei

iniţiale. Noua obligaţie are întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă

din acordul de voinţă al părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei vechi

ce s-a stins.

Subiectul nr.47

Delegaţia.

Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, obţine şi aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.

Delegaţia este de două feluri: perfectă şi imperfectă.

Delegaţia perfectă

Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul acceptă pe delegat ca debitor, în locul delegantului pe care îl liberează.

Condiţiile delegaţiei perfecte:

- consimţământul celor trei participanţi, care trebuie să aibă capacitate de

exerciţiu deplină;

- intenţia clară şi expresă a delegatarului de a-l reţine ca debitor numai pe

delegat şi de a-l libera pe delegant;

- obligaţia anterioară dintre delegant şi delegatar să fie valabilă.

Efectele delegaţiei perfecte

- având efect novator, stinge obligaţia veche – cu toate garanţiile şi accesoriile

sale - , dintre delegant şi delegatar şi dă naştere concomitent la o obligaţie

nouă între delegat şi delegatar;

- delegantul garantează delegatarului numai existenţa şi valabilitatea propriei

creanţe împotriva delegatului;

- delegantul nu este obligat să răspundă pentru insolvabilitatea delegatului la

momentul când va trebui să facă plata ci numai pentru insolvabilitatea lui în

momentul perfectării delegaţiei;

- delegatul nu poate opune delegatarului excepţiile pe care le putea opune

delegantului, în afară de cazul când s-a obligat faţă de delegatar în aceleaşi

condiţii ca faţă de delegant.

Delegaţia imperfectă

Delegaţia imperfectă se caracterizează prin aceea că nu are efect novator. Delegatarul îl acceptă pe delegat fără a-l libera pe delegant, păstrând doi debitori, atât pe delegant cât şi pe delegat.

Delegaţia este imperfectă dacă creditorul nu declară expres că descarcă pe debitorul care a făcut delegaţia.

Efectele delegaţiei imperfecte:

- la raportul de obligaţii existent se adaugă unul nou, între delegat şi delegatar;

- obligaţia preexistentă îşi continuă existenţa constituind o adevărată garanţie a

noii obligaţii;

- în cazul în care nu ar putea obţine realizarea creanţei de la delegat, delegatarul

are dreptul să se întoarcă împotriva delegantului.

Subiectul nr.48

Compensaţia.

Compensaţia este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte.

Importanţa practică:

- este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitând efectuarea a două

plăţi;

- asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel rolul unei garanţii, fiecare

parte evitând riscul insolvabilităţii celeilalte părţi;

Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi judiciară.

Prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii, indiferent că au un izvor contractual sau extracontractual, prezentând o mare importanţă mai ales în obligaţiile comerciale. Totuşi art.1147 C.civ. prevede şi excepţii, compensaţia neoperând în cazurile:

- unei cereri pentru restituţiunea unui lucru ce pe nedrept s-a luat de la

proprietar;

- unei cereri pentru restituţiunea unui depozit neregulat;

- unei datorii declarate nesesizabile.

Compensaţia legală

Compensaţia legală este aceea care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească

Compensaţia legală operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare

având una faţă de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor.

b) obligaţiile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile

de aceeaşi natură;

c) creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîndoielnice, determinate de

întinderea lor şi să poată fi cerută executarea;Compensaţia legală operează de plin drept. Totuşi ea nu poate opera împotriva

voinţei părţilor. Această constatare rezultă, printre altele, din prevederile art.1149 C.civ., care dispune că atunci când s-a făcut o cesiune de creanţă, debitorul cedat care a acceptat-o nu mai poate opune cesionarului compensaţia ce ar fi putut s-o pună cedentului. Prin acceptarea cesiunii se prezumă că a renunţat la compensaţie. Pe cale de consecinţă părţile pot renunţa la compensaţie. Renunţarea opate avea loc expres sau tacit. Aşa de pildă un debitor care plăteşte datoria fără a opune compensaţia se consideră că a renunţat la aceasta.

Compensaţia convenţională

Prin compensaţie convenţională înţelegem acea compensaţie care operează prin acordul de voinţă al părţilor. Se recurge la aceasta dacă nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale dar părţile au interesul să stingă anumite obligaţii reciproce pe această cale.

Compensaţia judiciară

Compensaţia judiciară operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă. Instanţele se pronunţă în acest sens când pârâtul formulează prin cerere reconvenţională, pretenţii proprii împotriva reclamantului, pretenţii pe care instanţa le găseşte legitime.

Efectele compensaţiei

- stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei care are

valoarea cea mai mică;

- operează ca o plată dublă, stingând şi garanţiile şi accesoriile obligaţiei

principale;

- când între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi

compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii;

- efectele se produc de la data când s-a încheiat convenţia privitoare la

compensaţie, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin

care a fost dispusă de instanţa competentă.

Subiectul nr.49

Confuziunea şi darea în plată.

Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.

Confuziunea intervine între persoane fizice în materie de succesiuni, când creditorul succede debitorul sau invers, ca succesor legal sau legatar universal şi acceptă moştenirea pur şi simplu. Între persoanele juridice confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin comasare sau divizare.

Efectele confuziunii

- stinge obligaţia ci toate garanţiile şi accesoriile sale; stingerea operează numai

în limita în care o parte a obligaţiei a devenit propriul său creditor sau debitor;

- atunci când confuziunea se realizează în persoana unui codebitor solidar, ea

nu profită şi celorlalţi codebitori;

- dacă actul prin care debitorul a devenit propriul său creditor este nul, efectele

confuziunii se desfiinţează şi obligaţia renaşte.

Darea în plată

Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute.

Efectele dării în plată

- stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile ei;

- dacă prestaţia iniţială as avut o valoare mai mare decât prestaţia executată,

debitorul este obligat să plătească o sultă.Atunci când prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani, iar creditorul

acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare-cumpărare, dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că vânzarea-cumpărarea se face la un preţ care este întotdeauna o sumă de bani, pe când darea în plată se poate efectua fără existenţa unui preţ precum şi prin faptul că spre deosebire de darea în plată vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect şi bunuri viitoare.

Subiectul nr.50

Fidejusiunea (noţiune, feluri, caractere, condiţii cerute în persoana fidejusorului, stingere)

Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul civil român.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să plătească datoria debitorului dacă acesta nu o va face el însuşi la scadenţă.

În literatura de specialitate se consider că fidejusiunea este de trei feluri: convenţională, legală şi judecătorească.

a) fidejusiunea este convenţională, când părţile raportului de obligaţii, debitorul şi creditorul, stabilesc că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce angajamentului unui fidejusor sau garant;

b) fidejusiunea este legală, atunci când un text de lege prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de cealaltă parte;

c) fidejusiunea este judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o cauţiune este impusă de către instanţa de judecată

Această distincţie prezintă însemnătate practică, astfel:

- în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu opate invoca excepţia

beneficiului de discuţie;

- în cazul fidejusiunii legale şi a celei judecătoreşti, fidejusorul se poate elibera

dacă va da creditorului un amanet sau o altă asigurare suficientă pentru

garantarea realizării creanţei, posibilitatea ce nu există în cazul fidejusiunii

convenţionale.

Caracterele fidejusiunii

Fidejusiunea are întotdeauna o natură contractuală, contractul de fidejusiune având următoarele caractere juridice:

1) Este un contract consensual; se încheie valabil prin simplul acord de voinţă realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este necesară ad probationem;

2) Este un contract esenţialmente unilateral, în sensul că dă naştere la obligaţii numai în sarcina fidejusorului. Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitorul a cărui datorie o garantează nu izvorăsc din contractul de fidejusiune;

3) Este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul obligaţiei sale fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent de la creditorul cu care contractează;

4) Este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează o obligaţie principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Din caracterul accesoriu al fidejusiunii decurg următoarele consecinţe:

- fidejusunea urmează soarta obligaţiei principale;

- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria debitorul,ui;

- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate

accesoriile datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii cererii de chemare în

judecată şi la cele ocazionate de procedura urmăririi silite.

Condiţii cerute în persoana fidejusorului

a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

b) fiedejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică să posede avere destulă pentru a garanta o obligaţie;

c) fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă teritorială a tribunalului în care trebuie să fie executată obligaţia

d) dacă fidejusorul devine între timp insolvabil el este obligat să aducă un alt fidejusor, îfară de cazul în care fidejusorul este o persoană anume stabilită de creditor.

Stingerea fidejusiunii

Fidejusuinea se stinge pe cale indirectă sau directă.

Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei principale prin lpata făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege.

Fidejusiunea se poate stinge şi pe cale directă, independent de obligaţia principală, prin următoarele moduri:

- remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie;

- prin compensaţie – intervenită între fidejusor şi creditor;

- prin confuziune – între patrimoniul fidejusorului şi patrimoniul creditorului;

- cedendarum actionum – dreptul fidejusorului de a se opune urmăririi pornită

de creditor împotriva sa, dacă din culpa creditorului s-au pierdut drepturile şi

garanţiile reale ce I-au însoţit creanţa.

Subiectul nr.51

Efectele fidejusiunii.

A) Raporturile dintre fidejusor şi creditor

În cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul are dreptul de a cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări pe fidejusor, chiar înainte de a fi urmărit pe debitorul principal.

Datorită caracterului accesoriu al obligaţie sale, fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile personale, precum şi două excepţii specifice: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune.

a) Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a cere creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi pe debitorul principal, şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să-l urmărească şi pe el.

Pentru admiterea acestei excepţii trebuie întrunite următoarele condiţii:

- excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza dezbaterii în

fond a cauzei;

- fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să avanseze

creditorului cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri.Invocarea acestei excepţii suspendă urmărirea fidejusorului până la cunoaşterea

rezultatelor urmăririi debitorului.

Beneficiul de discuţiune nu opate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau dacă s-a obligat în solidar cu debitorul.

b) Beneficiul de diviziune

În ipoteza în care mai mulţi fidejusori garantează aceeaşi datorie, fiecare fidejusor poate invoca beneficiul de diviziune, adică poate cere creditorului sp-şi dividă urmărirea şi s-o reducă în mod proporţional. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este facultatea fidejusorului faţă de care a început urmărirea.

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului răspunderii fiecărui fidejusor pentru întreaga datorie, insolvabilitatea unui fidejusor fiind suportată de ceilalţi, în afară de două excepţii:

- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-se că a

renunţat la dreptul de a cere plata întregii datorii de la un singur cofidejusor;

- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după ce

cofidejusorul faţă de care s-a început urmărirea a devenit insolvabil.Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a renunţat la el sau

atunci când în contract s-a prevăzut expres solidaritatea cofidejusorilor.

Fidejusorul poate opune creditorului excepţiile inerente datoriei:

- excepţia prescripţiei extinctive;

- nulitatea abolută a obligaţiei principale pentru cauză imorală sau ilicită.

Fidejusorul nu poate invoca excepţiile personale ale debitorului: nulitatea relativă a obligaţiei principale.

B) Raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor

În ipoteza în care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept de regres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate. În acest sop are la îndemână o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.

Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri şi prin intermediul ei fidejusorul poate pretinde de la debitor şi plata dobânzilor legale la suma plătită către creditor.

Acţiunea subriogatorie se întemeiază pe faptul că plătind datoria către creditor el s-a subrogat ex lege în drepturile acestuia.

Fidejusorul pierde dreptul la regres în următoarele condiţii:

- dacă a plătit fără să fie urmărit;

- dacă a plătit fără ştirea debitorului, iar acesta dovedeşte că ar fi putut opune

creditorului plata, compensaţia, prescripţia etc.;

- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata, iar acesta plăteşte datoria a

doua oară;

Raporturile dintre cofidejusori

Fidejusorul care a plătit singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.

Fidejusorul poate alege între o acţiune personală, pe temeiul gestiunii de afaceri şi acţiunea subrogatorie. Acţiunea în regres este divizibilă.

Condiţiile acţiunii în regres:

- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de către creditor;

- debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate;

- când debitorul s-a îndatorat să-l libereze de garanţie într-un anumit termen, iar

acesta a expirat;

- când datoria principală a ajuns la scadenţă.În alte cazuri dreptul de regres există numai împotriva debitorului principal.

V. CONTRACTE SPECIALE

Subiectul nr.52

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi, numită vânzător, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi, numită cumpărător, care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul lucrului vândut.

Transmiterea proprietăţii nu este de esenţa ci de natura vânzării-cumpărării, aşa încât prin acest contract se pot transmite şi alte drepturi: drept real, drept de creanţă, drept de proprietate intelectuală, drepturi asupra unor universalităţi etc.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare:

Contractul de vânzare cumpărare prezintă următoarele caractere juridice: contract bilateral, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.

1) Este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţi, fiecare din contractanţi fiind în acelaşi timp şi creditor şi debitor, unul faţă de celălalt. Astfel, vânzătorului îi revine obligaţia de a preda lucrul care formează obiectul vânzării-cumpărării şi de a-l garanta pe cumpărător, iar cumpărătorului îi revine obligaţia de a plăti preţul.

2) Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte contractantă urmăreşte un avantaj patrimonial, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul să primească bunul cumpărat în schimbul preţului.

3) Este un contract comutativ, ceea ce înseamnă că existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce este cunoscută de părţi din momentul încheierii contractului şi nu depinde de un eveniment viitor, incert şi posibil, ca în cazul contractelor aleatorii.

4) Este un contract, în principiu, consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de îndeplinirea unei formalităţi, sau, în momentul încheierii contractului preţul să fie plătit şi lucrul vândut să fie predat. Prin excepţie contractul de vânzare-cumpărare, în cazurile expres prevăzute de lege, devine un contract solemn; ex: în cazul vânzării de terenuri.

5) Este un contract translativ de proprietate, adică odată cu realizarea acordului de voinţă şi independent de predarea bunului vândut, plata preţului, are loc nu numai încheierea perfect valabilă a contractului dar şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Efectul translativ se produce în următoarele condiţii:

- vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut;

- contractul să fie valabil încheiat;

- bunurile să fie determinate individual; părţile să nu fi amânat, prin convenţie,

transferul proprietăţii până la îndeplinirea unei condiţii sau termen;

- lucrul vândut să existe;

- faţă de terţi vânzarea unui imobil produce efecte numai după efectuarea

operaţiunilor de publicitate imobiliară.

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino, dacă vânzătorul – debitor al obligaţiei de predare – dovedeşte intervenirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică natura fortuită, iar nu culpabilă a pieirii lucrului.

Dacă cauza străină a fost dovedită, vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere în legătură cu executarea obligaţiei de a preda lucrul vândut şi nu reuşeşte să dovedească că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen.

Subiectul nr.53

Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare). Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

1. Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)

Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare) reprezintă un antecontract care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă să vândă (sau să cumpere) în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra (sau vinde) sau nu.

Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, în cazul promisiunii de vânzare (sau cumpărare) o persoană, prevăzând un eventual interes de a dobândi (sau a vinde) proprietatea unui lucru, primeşte promisiunea proprietarului (sau unui virtual cumpărător) de a vinde (respectiv de a cumpăra) acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior – de obicei înăuntrul unui termen – consimţământul.

Efecte:

- promisiunea unilaterală de vânzare (sau cumpărare)nu produce efectele unei

vânzări;

- dă naştere la un drept de creanţă una din părţi fiind obligată făţă de cealaltă –

obligaţia de a face;

- dacă promisiune de vânzare (sau cumpărare) nu este respectată, beneficiarul

acesteia are drept de a pretinde daune-interese de la promitentul vânzător

(respectiv cumpărător)Promisiunea unilaterală de a vinde (sau de a cumpăra) se poate transforma într-un

contract sinalagmatic, dacă beneficiarul înţelege să obţină dreptul de opţiune contra unei sume de bani, dar chiar şi aşa el are dreptul de opţiune în a cumpăra (respectiv a vinde).

Dovada promisiunii unilaterale de vânzare (sau de cumpărare) se face conform regulilor generale aplicabile creanţelor – reglementate de art.1191 şi urm. C.civ., chiar dacă vânzarea proiectată ar fi un contract solemn.

Obligaţia promitentului născută din promisiunea de vânzare se stinge la expirarea termenului prevăzut sau, dacă nu s-a prevăzut un termen, la expirarea termenului general e prescripţie, care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare (sau de cumpărare).

Pactul de preferintă reprezintă o variantă a promisiunii de vânzare, prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul când îl va vinde, să acorde preferinţă unei

anumite persoane la un preţ egal. Trebuie precizat că proprietarul bunului se obligă numai să acorde preferinţă în cazul în care se va hotărî să vândă bunul.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare reprezintă un antecontract care spre deosebire de promisiunea unilaterală de vânzare-cumpărare, creează obligaţii pentru ambele părţi, promitent şi beneficiar, de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare.

Obligaţia promitentului vânzător şi dreptul beneficiarului cumpărător

Obligaţia promitentului vânzător este de a încheia contractul în viitor.

În cazul în care promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este, cu rezerva fraudei, valabilă, astfel că beneficiarul cumpărător, astfel încât beneficiarul cumpărător nu poate cere decât daune interese. Dacă însă bunul se mai găseşte în patrimoniul promitentului vânzător şi nu există alte impedimente legale, instanţa are la dispoziţie două posibilităţi:

- să oblige promitentul vânzător la încheierea contractului, sub sancţiunea

daunelor cominatorii;

- să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Subiectul nr.54

Incapacităţi speciale în materia contractului de vânzare-cumpărare.

Conform art.1306 C.civ., pot cumpăra toţi cărora nu le este oprit prin lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţie. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.

Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi speciale, interdicţii (prohibiţii) de a vinde sau de a cumpăra. Aceste interdicţii sunt următoarele:

1) Vânzarea între soţi

Codul civil interzice vânzarea între soţi în următoarele scopuri:

- a împiedica pe soţi ca sub aparenţa unei vânzări simulate să realizeze donaţii

irevocabile;

- apărarea intereselor moştenitorilor;

- apărarea interselor creditorilorVânzarea între soţi se sancţionează cu nulitatea relativă.

2) Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite;

3) Mandatarii – convenţionali sau legali – împuterniciţi a vinde un lucru nu pot să-l cumpere, neputându-se admite ca o persoană să cumuleze calitatea de vânzător şi calitatea de cumpărător.

4) Persoanele care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor.

5) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor, afară e bunurile destinate vânzării şi pentru care există preţuri fixe, astfel încât să fie excluse aprecierile subiective.

În cazul tutorilor, mandatarilor şi funcţionarilor, doctrina apreciază sancţiunea nerespectării incapacităţii speciale ca fiind nulitatea relativă.

6) Judecătorii procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia. Sancţiunea: nulitatea absolută.

7) Nimeni nu poate dobândi prin acte juridice între vii suprafeţe mai mari de 200 de hectare teren agricol în echivalent arabil de familie (soţii şi copii necăsătoriţi, dacă locuiesc şi gospodăresc împreună cu părinţii lor).

Limitarea priveşte numai terenurile agricole, indiferent unde se află ele şi numai în cazul dobândirii prin acte între vii, indiferent de caracterul oneros sau gratuit al actului.

Sancţiune: nulitatea absolută a actului în partea care depăşeşte suprafaţa de 200 de hectare.

8) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând la licitaţie publică.

9) Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitate română, nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, indiferent că au sau nu domiciliul în România (art.41, alin.2 din Constituţie).

Aceştia pot însă dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor prin acte între vii sau prin moştenire, recunoscându-li-se în acest caz un drept de superficie asupra terenului. Sancţiunea: nulitatea absolută.

Subiectul nr.55

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut şi preţul.

A) Lucrul vândut

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil, să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor, să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil şi să fie în proprietatea vânzătorului.

a) Lucrul să fie în circuitul civil

Art.1310 C.civ. stabileşte că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta., cu alte cuvinte nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunurile care nu se află în circuitul civil.

Prohibiţia poate fi absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz sau de interes public şi care, ca atare, sunt inalienabile şi relativă, referitoare la bunurile care, nefiind inalienabile, pot fi vândute-cumpărate, dar numai de către anumite persoane sau numai în anumite condiţii.

Inalienabilitatea poate fi permanentă sau temporară, caz în care legea prevede un termen până la care aceste bunuri nu pot forma obiectul vânzării-cumpărării.

Astfel sunt scoase din circuitul civil:

- lucrurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului

de proprietate, aşa numitele lucruri comune – razele soarelui, apa mării, aerul

etc;

- bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor

administrativ teritoriale;

- sub sancţiunea nulităţii absolute nu pot fi însctrăinate prin acte între vii, timp

de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut

înscrierea proprietăţii, terenul atribuit în baza Legii 18/1991, republicate, unor

categorii de persoane ce nu au avut terenuri;

- sub sancţiunea nulităţii absolute nu pot fi înstrăinate prin acte juridice, timp de

10 ani de la data cumpărării, apartamentele dobândite de către chiriaşii titulari

de contract, în baza Legii 112/1995;

- sub sancţiunea nulităţii relative, nu pot forma obiectul vânzării-cumpărării

bunurile care constituie monopolul statului, decât în condiţiile prevăzute de

lege;

- bunurile ce pot fi înstrăinate numai cu respectarea condiţiilor cerute de lege –

arme, muniţii, explozibili.Un bun nu poate fi scos din circuitul civil prin voinţa omului, întrucât aceasta

contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor şi a dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său.

b) Lucrul să existe.

El trebuie să existe în prezent, adică în momentul încheierii contractului, sau să poată exista pe viitor.

Dacă lucrul a pierit în momentul încheierii contractului atunci contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, pentru lipsă e obiect.

Dacă totuşi lucrul a pierit numai în parte, atunci cumpărătorul poate alege între două posibilităţi: fie să ceară rezoluţiunea vânzării, fie să ceară o reducerea a preţului proporţională cu partea care a pierit.

Vânzarea poate avea ca obiect şi lucruri viitoare (res futura) lucruri care nu există în momentul acordului de voinţă, dar pot exista în viitor; ex: lucrul care se va confecţiona în viitor.

c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil

d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat.

Contractul de vânzare-cumpărare fiind translativ de proprietate, impune vânzătorului să fie proprietarul lucrului vândut.

În caz contrar deosebim următoarele situaţi:

Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, atunci efectul translativ de proprietate operează din momentul încheierii contractului. Rezultă deci că vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului în acel moment căci numai aşa poate transfera

proprietatea. Dacă nu era proprietarul lucrului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului care a fost considerat de cumpărător ca fiind proprietarul lucrului. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie, atunci când preţul nu s-a plătit, sau pe cale de acţiune, când preţul s-a plătit. Aceasta este situaţia atunci când ambele părţi sau numai cumpărătorul este în eroare, fiind deci de bună-credinţă.

Dacă părţile au fost în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul este proprietatea altei persoane, fiind de rea-credinţă, anularea pentru eroare nu se poate pune. În doctrină s-au conturat două opinii:

- într-o opinie se consideră că vânzarea este valabilă, motivându-se faptul că

vânzătorul s-a obligat numai a procura bunul care formează obiectul vânzării,

mai târziu, iar în caz de neexecutare fiind posibilă plata daunelor interese.

- într-o altă opinie se consideră că vânzarea lucrului altuia reprezintă o

operaţiune care are o cauză ilicită şi ca atare e nulă absolut.În cazul bunurilor aflate în indiviziune, dacă un coindivizar înstrăinează bunul,

atunci vânzarea este valabilă sub condiţie rezolutorie astfel încât dacă bunul care a format obiectul vânzării intră în lotul coindivizarului atunci vânzarea e valabilă iar dacă nu intră, vânzarea este nulă pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.

B) Preţul

Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului şi constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o plăteşte vânzătorului.

Condiţiile preţului sunt: să fie fixat în bani, să fie determinat sau determinabil, să fie sincer şi serios.

a) Preţul să fie fixat în bani

Această condiţie este de esenţa vânzării. Dacă contravaloarea lucrului vândut nu este stabilită în bani, atunci nu mai suntem în prezenţa unu icontract de vânzare-cumpărare ci a altui contract (schimb, întreţinere)

b) Preţul să fie determinat sau determinabil

Preţul este determinat când părţile cu ocazia încheierii contractului au stabilit cu exactitate suma e bani ce urmează a fi plătită.

Preţul este determinabil când nu este fixată suma de bani ce trebuie plătită cu ocazia încheierii contractului, dar sunt stabilite elementele cu ajutorul cărora părţile pot stabili preţul cu ocazia executării contractului, sau atunci când părţile lasă la aprecierea unui terţ stabilirea preţului (ex: un specialist).

În nici un caz determinarea preţului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor sau să depindă de voinţa uneia din ele.

c) Preţul să fie sincer şi serios

Prin preţ sincer trebuie înţeles un preţ real, adică pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv ci în intenţia părţilor să fie efectiv cerut şi plătit.

Dacă preţul este fictiv atunci contractul este nul ca vânzare-cumpărare din lipsă de preţ, dar poate fi valabil ca donaţie în măsura în care înstrăinătorul a avut intenţia să facă o liberalitate şi dacă celelalte condiţii legale de valabilitate sunt îndeplinite.

Pentru a se considera că preţul este serios şi nu derizoriu este necesar să existe o proporţie între cuantumul lui stabilit de părţi şi valoarea reală a bunului. Stabilirea caracterului de preţ serios constituie o chestiune de fapt şi este lăsată la aprecierea instanţei pe bază de probe.

Subiectul nr.56

Garanţia contra evicţiunii în cazul vânzării-cumpărării.

Se numeşte evicţiune pierderea proprietăţii, totale sau parţiale, a lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului, drept care exclude în tot sau în parte pe cel al cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător, sau pe subdobânditori, de evicţiunea parţială sau totală a lucrului vândut şi de sarcinile ce nu au fost declarate la încheierea contractului.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale ale vânzătorului

Vânzătorul are obligaţia de a nu face nimic pentru a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului cumpărat, cu alte cuvinte obligaţia de garantare contra evicţiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului.

Fapt personal este orice fapt sau act, anterior vânzării, dar tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de către vânzător sau de către moştenitorii săi universali ori cu titlu universal de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului (tulburare de fapt sau de drept).

În cazul tulburării din partea vânzătorului cumpărătorul poate invoca excepţia de garanţie, conform adagiului “cine trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă”. Aceasta poate fi invocată şi împotriva succesorilor universali sau cu titlu universal ai vânzătorului. Ea nu poate fi însă invocată succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului, ei nefiind ţinuţi de obligaţiile autorului lor.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii – indiferent de momentul în care au fost săvârşite – vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, dar şi evicţiunea care se realizează prin intermediul unui terţ.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului este de esenţa vânzării astfel încât orice convenţie contrară este nulă.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ

Dacă tulburarea provine din partea unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să-l apere va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii.

Obligaţia de garanţie există dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) să fie vorba de o tulburare de drept;

b) cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;

c) să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.a) Să fie vorba de o tulburare de drept

Vânzătorul nu răspunde pentru o tulburare de fapt, contra cărora cumpărătorul se poate apăra singur, prin mijloace legale; ex: acţiunile posesorii.

Dreptul invocat de terţul evingător poate să fie un drept real – drept de proprietate, uzufruct, servitute neaparentă nedeclarată - sau un drept de creanţă – locaţiune încheiată de vânzător şi opozabilă cumpărătorului.

b) Cauza tulburării să fie anterioară vânzării

Vânzătorul nu răspunde de împrejurările ivite după încheierea contractului şi transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului, afară numai dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal.

c) Necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător

Dacă acesta a cunoscut cauza evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul şi vânzătorul nu mai răspunde, contractul devenind unul aleatoriu.

Funcţionarea obligaţiei de garanţie

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie de a nu face, de a face sau de a da, după cum evicţiunea nu s-a produs, este pe cale să se producă sau s-a produs.

Dacă evicţiunea nu s-a produs – vânzătorul este ţinut să se abţină de la orice fapt care ar atrage posibilitatea producerii evicţiunii.

Dacă evicţiunea este pe cale să se producă – vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător împotriva terţului – obligaţie de a face. Cumpărătorul este obligat să-l anunţe pe vânzător de pericolul producerii evicţiunii.

Dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul are obligaţia de a da – revenindu-I obligaţia de a plăti pagubele suferite de cumpărător.

Efectele obligaţiei de garanţie:

În caz de evicţiune totală cumpărătorul are dreptul la: restituirea integrală a preţului; valoarea fructelor restituite evingătorului; restituirea cheltuielilor de judecată; daune-interese.

În caz de evicţiune parţială cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului sau valoarea părţii pierdute prin evicţiune.

Modificări convenţionale ale garanţiei contra evicţiunii

Garanţia pentru evicţiune poate fi modificată prin convenţia părţilor în sensul agravării răspunderii vânzătorului, în sensul răspunderii acestuia şi pentru caz fortuit sau în sensul micşorării sau înlăturării complete a răspunderii acestuia. Obligaţia de garanţie pentru fapte personale a vânzătorului nu poate fi modificată convenţional.

Subiectul nr.57

Garanţia pentru vicii ascunse în cazul vânzării-cumpărării.

Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuinţării după destinaţie, sau dacă viciile micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus.

Condiţii:

Pentru a se angaja răspunderea vânzătorului viciul lucrului trebuie să fi fost ascuns, să fi existat în momentul încheierii contractului şi să fie grav.

a) Viciul trebuie să fie ascuns

Potrivit legii, vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente ale lucrului şi de care cumpărătorul a putut să se convingă singur, în schimb de viciile ascunse vânzătorul răspunde chiar dacă nu le-a cunoscut, adică chiar dacă a fost d bună credinţă, în afară de faptul în care s-ar fi stipulat că nu răspunde de ele.

b) Viciul trebuie să fi existat în momentul vânzării

Pentru viciile care au apărut după încheierea contractului, adică atunci când lucrul se defectează sau îşi pierde calitatea din cauze ivite după vânzare, vânzătorul nu răspunde, întrucât prin efectul vânzării riscurile trec odată cu dreptul de proprietate asupra cumpărătorului.

c) Viciul trebuie să fie grav

Din cauza viciului lucrul trebuie să fie impropriu întrebuinţării după destinaţie sau să se micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul, cunoscând acest fapt, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic.

Aşadar nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a atrage răspunderea pentru vicii, ci numai cele de o anumită gravitate. Gravitatea viciilor fiind o problemă de fapt, este la libera apreciere a instanţelor de judecată.

Efectele răspunderii vânzătorului pentru vicii

Cumpărătorul are facultatea de a cere fie rezoluţiunea contractului, fie o reducere a preţului, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi daune-interese.

a) Acţiunea redhibitorie şi estimatorie

Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării se numeşte redhibitorie, în caz de admiterea a căreia vânzătorul fiind obligat ca primind lucrul să

restituie preţul şi cheltuielile vânzării. Acţiunea poate fi intentată şi de subdobânditor.

În loc de rezoluţiune cumpărătorul poate opta pentru o reducere de preţ, proporţională cu reducerea valorii lucrului datorată viciului, prin acţiunea specială de reducere numită estimatorie.

Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse – redhibitorie sau estimatorie - ale unui lucru transmis se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Termenul de prescripţie curge de la descoperirea viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea bunului.

b) Acordarea de daune interese

Cumpărătorul este obligat la plata daunelor interese dacă cumpărătorul dovedeşte că acesta a fost de rea credinţă.

c) Riscul pieirii lucrului afectat de vicii

Dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat să restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar dacă a fost de rea-credinţă poate fi obligat şi la plata daunelor interese.

Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii

Dispoziţiile privitoare la existenţa, condiţiile şi întinderea obligaţiei de garanţie pentru vicii sunt supletive, părţile fiind libere să înlăture, să limiteze sau să agraveze prin convenţia lor această obligaţie a vânzătorului.

În ceea ce priveşte clauza de limitare sau de înlăturare a garanţiei pentru vicii ea este valabilă şi produce efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună credinţă. Reaua credinţă a vânzătorului se poate dovedi de cumpărător cu orice mijloace de probă.

Clauzele de agravare a obligaţiei de garanţie este valabilă chiar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă.

Subiectul nr.58

Condiţiile de formă ale contractului de donaţie.

Între persoanele prezente

Toate donaţiile se fac prin act autentic, deci contractul de donaţie produce efecte juridice numai dacă consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică.

Nerespectarea condiţiei de formă a donaţie se sancţionează cu nulitatea absolută a acesteia, aceasta putând fi invocată de oricine şi neputând fi înlăturată în nici un fel, în afara cazului în care după moartea donatorului, moştenitorii sau reprezentanţii acestuia confirmă, ratifică sau execută voluntar donaţia, benevol şi în cunoştinţă de cauză.

Cerinţa formei autentice se justifică prin încercarea de protejare a voinţei donatorului, care dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane fără a obţine vreun echivalent.

Sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie, de asemeni, prevăzute în formă autentică.

Pentru ca donaţia nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de lege.

Între absenţi

În cazul în care donaţia se încheie între absenţi prin ofertă şi acceptare separate, acestea trebuie să fie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. De asemenea în momentul acceptării ofertei donatorul şi donatarul trebuie să fie în viaţă.

Acceptarea trebuie notificată donatorului în timpul vieţii sau chiar moştenitorilor acestuia, în acest din urmă caz deoarece donaţia produce efecte de la acceptare, iar notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral.

Până în momentul primirii comunicării donatorul poate revoca donaţia (oferta de donaţie) în mod expres sau tacit.

Statul estimativ

Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, pe lângă condiţiile de formă se mai cere ca obiectele mobile donate să fie trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi donatar şi care să cuprindă descrierea şi evaluarea, cel puţin globală a lucrurilor mobile dăruite.

Lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea donaţiei, fiind cerut doar ad probationem.

Darurile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ.

Donaţia de imobile

Dacă donaţia are ca obiect un imobil, cerinţele de formă trebuie să fie respectate în toate cazurile, iar nu numai în cazul terenurilor. În schimb dreptul de preemţiune nu este aplicabil în cazul donaţiei.

În ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, înscrierea în cartea funciară nu afectează validitatea contractului.

Alte condiţii de formă

În cazul donaţiilor deghizate - în acest caz nu se cere forma autentică ci doar forma cerută pentru contractul ce deghizează donaţia – soluţie a jurisprudenţei criticată de doctrină.

Donaţiile prin interpunere de persoane - forma cerută e cea autentică.

Donaţiile indirecte – nu se cere forma autentică.

Darurile manuale – nu se cere nici o condiţie de formă.

Subiectul nr.59

Incapacităţi de a dispune şi de a primi prin intermediul contractului de donaţie.

Incapacităţi de a dispune

a) Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească

Aceştia nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, în nici o condiţie, fiind însă valabile darurile obişnuite făcute de minor sau în numele său de ocrotitorul legal, dacă sunt potrivite cu posibilităţile celui ocrotit.

b) În favoarea tutorelui

Minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la majorat, cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa, cu excepţia cazului în care tutorele este ascendentul minorului.

Incapacităţi de a primi

1) Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitate juridică

Acestea nu pot fi gratificate. Persoanele neconcepute putând însă a fi gratificate indirect, iar organizaţiile ce n-au dobândit personalitate juridică pot fi gratificate doar dacă donaţiile sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Copilul conceput poate fi gratificat.

2) Cetăţenii străini şi apatrizii

Aceştia nu pot primi donaţii având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor – art.41(2) din Constituţie.

3) Medicii şi farmaciştii

Medicii (personalul medical) şi farmaciştii care au tratat pe o persoană în boala din care moare nu opt primi donaţiile ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acelei boli. De asemenea preotul care a asistat religios pe donator în cursul ultimei boli.

Excepţie fac, fiind deci valabile, donaţiile remuneratorii şi donaţia făcută medicului de către bolnavul care este soţul lui.

3) Minorii şi interzişii

Aceştia au dreptul de a primi donaţii dar nu pe acela de a dona. Donaţia făcută unui minor sau interzis poate fi acceptată de reprezentanţii săi legali, sau de către ascendenţii lor de orice grad.

4) Surdo-mutul

Surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie dacât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară, care va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului.

5) Persoanele care deţin deja 200 ha teren arabil nu vor mai putea primi prin donaţie alte suprafeţe de teren arabil sub sancţiunea nulităţii absolute;

6) Persoanele juridice

Acestea au dreptul să primească donaţii, dacă dreptul care formează obiectul donaţiei corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

Donaţiile făcute statului urmează să fie acceptate după cum urmează:

- donaţiile oferite ministerelor sau altor organe sau instituţii centrale care

depind direct de Guvern, precum şi instituţiilor bugetare care fac parte din

sistemul acestora – ministrul sau conducătorul organului ori instituţiei;

- donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale – consiliul judeţean sau al

municipiului Bucureşti;

- donaţiile oferite regiilor autonome – conducătorii acestora.Asociaţiile sau fundaţiile fără scop patrimonial pot accepta donaţia cu autorizarea

şi avizul prealabilă al Guvernului, cu excepţia contribuţiilor sau donaţilor iniţiale, a cotizaţiilor periodice şi a subvenţiilor din partea statului sau altor instituţii de drept public.

Persoanele juridice private, cu scop patrimonial pot primi donaţii prin organele lor de conducere fără autorizare prealabilă.

Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face sau a primi donaţii

Nerespectarea incapacităţilor de a face sau de a primi donaţii se sancţionează, de regulă, cu nulitatea relativă a contractelor.

Se sancţionează cu nulitatea absolută donaţiile făcute persoanelor juridice, dacă nu au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege, sau cele, având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor de orice fel, făcute unui străin. De asemenea cu nulitatea absolută se sancţionează şi donaţiile făcute medicilor, farmaciştilor şi preoţilor.

Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane.

Subiectul nr.60

Principiul irevocanbilităţii donaţiilor.

Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile, irevocabilitate cu un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a fiecărui contract, în sensul că în materie de donaţii, irevocabilitatea priveşte nu numai efectele ci şi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui. Orice clauză contrară atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie în întregime.

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii

a) Condiţiile potestative

Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în principiu, să fie condiţional, totuşi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului Donaţia este nulă atunci când este sub condiţie pur potestativă sau chiar potestativă simplă din partea donatorului, spre deosebire de contractele cu titlu oneros care sunt nule în cazul afectării de o condiţie pur potestativă.

b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate

Este nulă donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contacta în viitor şi a căror valoare na fost specificată prin actul de donaţie – deoarece donatorul ar putea revoca donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate.

c) Dreptul de a dispune de bunul donat

În cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o sumă de terminată din bunurile dăruite, donaţia este nulă cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a mai fi dispus de ele. O asemenea clauză este de fapt o condiţie rezolutorie pur potestativă.

d) Dreptul de denunţare unilaterală a contractului

Clauze permise

a) Termenul

Donaţia poate fi cu termen deoarece irevocabilitatea transmisiunii dreptului donat nu implică o predare imediată a lucrului.

b) Condiţia cauzală sau mixtă

Depinzând de hazard sau de voinţa unei alte persoane decât donatorul, aceste condiţii nu contravin principiului irevocabilităţii.

c) Plata datoriilor

În contractul de donaţie poate fi stipulată plata datoriilor prezente sau viitoare determinate, con condiţia specificării sumei în contractul de donaţie.

d) Reîntoarcerea convenţională

Există posibilitatea stipulării valabile a întoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite pentru cazul când donatarul ar muri înainte de donator – condiţie cauzală expresă cu efecte retroactive. În materie de imobile această clauză este supusă publicităţii.

e) Libretul CEC

În cazul depunerii unei sume de bani pe numele donatarului la CEC sau altă unitate bancară, deponentul poate insera în libret o clauză de împuternicire pe seama sa.

f) Clauze de inalienabilitate

În materie de liberalităţi clauzele de inalienabilitate, în măsura în care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilităţii.

g) Este permisă şi donaţia cu rezerva uzufructului sau dreptului de abitaţie în favoarea donatorului sau a unui terţ

Subiectul nr.61

Donaţiile deghizate şi prin interpunere de persoane.

Donaţiile deghizate

Donaţia este deghizată când conform actului public apare încadrată într-o operaţiune juridică cu titlu oneros; ex: vânzare-cumpărare în care preţul nu este datorat; recunoaşterea unei datorii inexistente.

Donaţiile deghizate sunt valabile, dacă întruneşte condiţiile de validitate ale contractelor, simulaţia în general nefiind sancţionată cu nulitatea.

Având în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă şi regulilor de fond prevăzute special pentru donaţii – capacitate, irevocabilitate de grad II, reducţiune, raport, revocare în cazurile prevăzute de lege. Deci, pentru donaţia deghizată se alpică aceleaşi reguli de fond aplicabile donaţiei aparente.

Forma donaţie deghizate

Jurisprudenţa a adoptat soluţia conform căreia pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia, nerespectarea acelei forme sancţionându-se cu nulitatea absolută a donaţiei deghizate. Cu alte cuvinte: forma este a actului ce deghizează donaţia, sancţiunea este cea prevăzută pentru donaţii.

Doctrina critică însă această soluţie solicitând respectarea formei autentice a donaţiei.

Dovada donaţiei deghizate

Pentru probă se aplică regulile din materia simulaţiei, părţile putând-o dovedi prin contraînscris sau început de dovadă scrisă, care poate fi completată cu martori sau prezumţii, iar terţii prin orice mijloace de probă.

Pentru uşurarea dovezii deghizării moştenitorii rezervatari (care în această materie sunt terţi) se bucură de o prezumţie relativă, potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donaţie deghizată – supusă reducţiunii – dar numai dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linei dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului.

Donaţiile prin interpunere de persoane

În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu vizează natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar.

Scopul acestei simulaţii este: cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească liberalităţi de la donator, gratificare ar crea probleme în familia donatarului etc.

Deoarece contractul care se încheie cu persoana interpusă este o donaţie, actul trebuie încheiat în formă autentică, fiind aplicabile în mod firesc, toate condiţiile de fond prevăzute de lege pentru donaţii.

Pentru dovada acestei simulaţii legea prezumă absolut că sunt persoane interpuse părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile şi care devin – prin intermediul prezumţiei – persoane incapabile de a primi donaţii de la donator.

Subiectul nr.62

Darurile manuale.

Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie, pentru validarea căreia se cer două elemente:

a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit;

b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală a bunului dăruit.Singura condiţie specială în cazul darurilor manuale este predarea reală a bunului, iar acceptarea, fără a fi supusă unei forme speciale, constă în primirea (preluarea) bunului dăruit.

Reprezentarea în cazul darului manual

Darurile manuale făcute persoanelor care au capacitatea de a primi o donaţie dar nu au exerciţiul acestui drept, sunt valabile prin tradiţiunea lucrului făcută reprezentanţilor lor legali, respectiv cu încuviinţarea ocrotitorilor, iar dacă conţine şi element oneros, cu autorizarea autorităţii tutelare.

Predarea-primirea se poate face şi printr-un reprezentant convenţional, mandatar.

Reguli de fond aplicabile

Darul manual este supus aceloraşi condiţii de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi), inclusiv principiul irevocabilităţii, el putând fi însoţit şi de clauze accesorii, sarcini ori condiţii, scutire de raport etc.

Obiectul darului manual

Pot forma obiect al darului manual numai bunurile mobile, corporale şi susceptibile de tradiţiune.

Nu pot forma obiect al darului manual bunurile viitoare, deoarece predarea presupune deţinerea materială a bunului, deci existenţa lui actuală.

Noţiunea de tradiţiune.

Tradiţiunea reală este un element esenţial al darului manual, iar nu un mod de executare a contractului.

Darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune, dacă însă obiectele pe care donatorul doreşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului, darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască, acceptată de donator.

Prin tradiţiunea bunului nu trebuie să se înţeleagă neapărat o deplasare fizică a bunului, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o tradiţiune implicită. Astfel, darul manual se poate realiza şi prin forme moderne, care nu implică o predare efectivă, materială a bunului donat, dar asigură totuşi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul; ex: deschiderea unui cont pe numele donatarului.

Problema darurilor de nuntă

Darurile de nuntă urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinţii unuia dintre soţi, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei şi pentru că se presupune intenţia (menţiunea ) dispunătorului ca ele să devină comune. Bunul s-ar considera propriu dacă donaţia s-ar face – de părinţii unuia dintre soţi – nu cu ocazia serbării nunţii, ci ulterior.

Totuşi, în doctrină se mai susţine că toate donaţiile care nu sunt daruri obişnuite (sume mari de bani, autoturisme şi alte bunuri de mare valoare), devin bunuri proprii chiar dacă sunt făcute cu ocazia serbării nunţii şi de către persoane care nu sunt părinţii unuia dintre soţi, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut ca bunurile donate să devină comune.

Dovada darului manual

Pentru donator şi succesorii săi, în vederea dovedirii darului manual, se cere existenţa unui înscris sau început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau cu prezumţii.

Moştenitorii rezervatari şi terţii pot dovedi darul manual cu orice mijloc de probă.

Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar nu are nevoie de dovadă scrisă.

Persoanele interesate pot dovedi cu orice mijloc de probă fie că lucrul nu a fost donat, ci a fost furat sau pierdut, fie caracterul echivoc ori viciile posesiei, fie contractul din care rezultă natura precară a detenţiunii.

Subiectul nr.63

Efectele contractului de donaţie între părţi.

Efectul translativ al contractului de donaţie

Ca efect al donaţiei dreptul care formează obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Cel mai frecvent, obiectul contractului îl constituie un drept real, caz în care, transmiterea sau constituirea dreptului operează prin efectul realizării acordului de voinţă, în forma prevăzută de lege, dar necondiţionat de predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor manuale.

Obligaţiile donatorului

a) Obligaţia de predare

După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul dăruit potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui, provenită din culpa sa.

b) Obligaţia de garanţie

Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, unde vânzâtorul avea obligaţia de garanţie, în cazul contractului de donaţie regula este că donatorul nu datorează garanţie pentru evicţiune şi nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit.

Această regulă are şi excepţii, donatarul datorând garanţie, în următoarele cazuri:

- dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune sau pentru vicii;

- dacă evicţiunea provine din faptul său personal; ex: vinde imobilul donat

înaintea efectuării formelor de publicitate;

- în caz de dol donatorul răspunde de pagubele rezultate din viciile ascunse,

cunoscute de el şi necomunicate şi care au cauzat, direct sau indirect, un

prejudiciu donatarului;

- dacă donaţia nu este pur gratuită – donaţie cu sarcini – donatorul răspunde de

evicţiune şi vicii în limita valorii sarcinilor.

Obligaţiile donatarului

Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci numai o îndatorire numită “de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, este sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine.

Excepţia de la această regulă este cazul donaţiei cu sarcini.

Sarcina este o obligaţie impusă donatarului, care după acceptarea donaţiei este ţinut să o execute. Sarcina se aseamănă cu o condiţie rezolutorie, însă diferă de aceasta prin următoarele:

- în cazul condiţiei rezolutorii nu se creează nici o obligaţie pentru donatar, în

schimb sarcina obligă pe donatar, în caz de neexecutare putându-se recurge

împotriva lui la măsuri de executare;

- condiţia operează de drept, în schimb revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii

este judiciară.Sarcina nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor generale.

Ea poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unei terţe persoane, fie în favoarea donatarului însuşi (numai dacă donatorul are vreun interes, cel puţin moral, la executarea sarcinii.

Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic cu titlu oneros, în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice:

- se poate cere îndeplinirea sarcinii şi plata daunelor-interese;

- donatarul nu se poate elibera de sarcină fără acordul donatorului;

- revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea obligaţiei, care este

judiciară, instanţa apreciind gravitatea nerespectării obligaţiei de către debitor

şi putând acorda, eventual, un termen de graţie. În caz de admitere a acţiunii

revocarea produce efecte retroactiv împotriva donatarului şi succesorilor săi în

drepturi, cât şi împotriva terţilor. Acţiunea în executare sau revocare poate fi intentată de către donator sau

succesorii săi în drepturi.

În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, acesta poate şi el cere executarea contractului, dar nu şi revocarea donaţiei.

Subiectul nr.64

Revocarea donaţie pentru ingratitudine.

Cauze

Cauzele revocării pentru ingratitudine sunt limitativ enumerate de art.831 C.civ. Acestea sunt: atentat la viaţa donatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave, refuzul de alimente.

1) Atentat la viaţa donatorului

Nu se cere o condamnare penală, este suficient să se stabilească intenţia de a ucide, intenţia manifestă a autorului de a curma viaţa donatorului. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare.

2) Delicte, cruzimi sau injurii grave

Gravitatea faptelor se apreciază de instanţă. Se cere, însă, ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie.

3) Refuzul de alimente

Refuzul de alimente presupune că donatorul a avut nevoie şi a cerut alimente de la donatar, care, având posibilitatea, a refuzat să o dea. Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude sau alte persoane obligate şi în situaţia de a-I acorda întreţinere. Alimentele nu trebuie să treacă peste valoarea darului.

Sancţiunea refuzului de alimente este posibilitatea revocării donaţiei, printr-o acţiune specifică: acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine..

Donatorul nu are acţiune pentru a cere întreţinere de la donatar şi nici donatarul nu poate cere restituirea prin echivalent a prestaţiilor efectuate de bunăvoie.

Acţiunea pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine

Este o pedeapsă civilă şi se caracterizează prin următoarele:

a) este o acţiune strict personală a donatorului, moştenitorii devin titulari ai

acestei acţiuni, excepţional, în următoarele cazuri: dacă a fost intentată de

donator dar acesta a decedat înainte de terminarea procesului; dacă donatorul

a decedat înainte de expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată;

b) donatorul sau, în cazurile arătate, moştenitorii săi, îl poate ierta pe donatar

(dar nu poate renunţa cu anticipaţie la acţiune, de exemplu, în contractul de

donaţie). Iertarea se prezumă absolut dacă a trecut un an din ziua săvârşirii

faptului sau din ziua când donatorul sau moştenitorii au avut cunoştinţă de

acel fapt, fără a fi cerut revocarea. Acest termen este termen de decădere.

c) Acţiunea nu se poate intenta decât în contra autorului faptului de ingratitudine,

ea neputând fi pornită şi nici continuată împotriva moştenitorilor acestuia.

d) Admiterea acţiunii nu produce efecte retroactive faţă de terţi, drepturile

acestora rămânând neatinse.Din partea donatarului restituirea trebuie să fie

integrală. Fructele se restituie numai de la data cererii de revocare.

Toate donaţiile sunt supuse revocării pentru cauză de ingratitudine.

Subiectul nr.65

Contractul de locaţiune. Noţiune şi caractere juridice.

Contractul de locaţiune este contractul prin care una dintre părţi, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar sau chiriaş, folosinţa temporară, totală sau parţială a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinate, numită chirie.

Varietăţile contractului de locaţiune sunt: contractul de arendare – când e vorba de locaţunea fondurilor rurale (bunuri agricole) şi contractul de închiriere – când e vorba de locaţiunea unor suprafeţe locative.

Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare

Locaţiunea se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin următoarele:

- transmite numai dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, asupra lucrului şi un

drept real;

- locatarul dobândeşte proprietatea fructelor ca accesoriu al folosinţei şi nu în

virtutea folosinţei, locatorul fiind obligat să-I asigure folosinţa lucrului nu şi

dobândirea proprietăţii fructelor.

Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Locaţiunea este un contract:

- bilateral;

- cu titlu oneros;

- comutaitv;

- consensual;

- contract cu executare succesivă;

- translativ de drept de folosinţă.

1) Locaţiunea este un conrtact bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi: locatorul se obligă să asigure locatarului folosinţa bunului închiriat, iar locatorul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.

2) Locaţuinea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.

3) Locaţiunea este un contract comutativ, deoarece din momentul încheierii lui, ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor ce-I revin.

4) Locaţiunea este un contract consensual care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind nevoie d îndeplinirea vreunei formalităţi.

În ceea ce priveşte proba contractului, legea distinge următoarele situaţi:

- dacă contractul a fost încheiat verbal şi nu s-a început executarea lui, nu este

admisă nici o dovadă, nefiind posibilă nici dovedirea contractului cu martori;

- dacă contractul a fost încheiat verbal şi a fost pus în executare, legiuitorul

prevede că dacă există o contestaţie asupra preţului, locatarul poate cere o

expertiză asupra preţului, iar cheltuielile expertizei vor fi suportate de locatar

dacă preţul declarat de acesta este mai mic decât preţul stabilit de expert;

- dacă litigiul priveşte alte elemente decât preţul, se aplică regulile generale în

materie de probe.

5) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp.

Elementul timp este de esenţa locaţiunii. Deşi codul civil defineşte locaţiunea arătând că folosinţa buului se face pe timp determinat, în realitate termenul contractului de locaţiune poate fi şi nedeterminat de către părţi, în momentul încheierii contractului, caz în care contractul poate înceta prin simpla denunţare unilaterală de oricare din părţi. Legiuitorul a dorit să precizeze prin expresia “pe timp determinat” că locaţiunea nu poate fi veşnică.

6) Locaţiunea este un contract translativ de drept de folosinţă temporară.

Subiectul nr.66

Efectele contractului de locaţiune.

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţie de a face).

1) Obligaţia de predare

În virtutea contractului de locaţiune şi a art.1420 C.civ., locatorului îi revine obligaţia de a preda locatorului lucrul dat în locaţiune, la termenul convenit de părţi şi cu cheltuiala locatarului.

Dacă locatorul refuză predarea bunului, locatarul va putea cere instanţei desfiinţarea contractului cu daune interese sau să oblige pe cealaltă parte la executarea silită a contractului.

Predarea bunului presupune şi predarea tuturor accesoriilor sale, care trebuie să se facă într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat.

Deşi art.1420 C.civ. prevede că locatorul este dator prin însăşi natura contractului, fără a mai fi nevoie de vreo stipulaţie contrară, de a preda locatarului lucrul închiriat sau amanetat şi de a face ca acesta să se poată folosi neîmpiedicat de lucrul închiriat pe tot timpul duratei contractului, totuşi, întrucât este vorba de o obligaţie de a face, locatorul în caz de neexecutare urmează a fi pus în întârziere.

Având în vedere faptul că locaţiunea este un contract cu executare succesivă, obligaţia de predare se prelungeşte până la încetarea efectelor contractului, locatorul având dreptul să ceară să fie menţinut în folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii.

2) Obligaţia efectuării reparaţiilor

Locatorul este ţinut faţă de locatar, nu numai la predarea bunului în bună stare, pentru a putea fi întrebuinţat, ci şi la întreţinerea lucrului în tot timpul cât durează locaţiunea. Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul locaţiunii, bineînţeles dacă bunul are nevoie de astfel de reparaţii. Reparaţiile, aşa zis locative cad în sarcina locatarului.

Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate cere rezilierea contractului, chiar şi pentru viciile aparente existente în momentul încheierii contractului, sau poate cere justiţiei obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, sau autorizarea de a le efectua locatarul în contul locatorului, reţinând reparaţiile efectuate din chirie.

3) Obligaţia de garanţie

Locatorul trebuie să-l garanteze pe locatar contra tulburărilor folosinţei şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului.

a) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta proprie

Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar avea drept consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa lucrului, tulburare de drept sau de fapt.

Locatarul nu va putea să schimbe în timpul duratei locaţiunii forma sau destinaţia lucrului închiriat. Întrucât locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare pe toată durata locaţiunii, el nu răspunde de stingerea folosinţei rezultată din efectuarea unor reparaţii, cu condiţia să fie vorba de reparaţii cu caracter urgent şi care durează cel mult 40 de zile.

Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de reparaţii urgente care nu se pot amâna până la încetarea contractului, locatorul este în drept a proceda la efectuarea lor şi în timpul locaţiunii, locatarul fiind obligat să le suporte:

- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de 40 de zile;

- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;

- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt de aşa natură,

încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.

b) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta unui terţ

Locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu invocă vreun drept asupra lucrului. Deci locatorul nu garantează pentru tulburările de fapt, situaţie în care terţul va putea fi urmărit de locatar în numele său personal, prin acţiunile posesorii.

Deci, împotriva proprietarului locatarul va putea folosi numai acţiunile întemeiate pe contractul de locaţiune, în schimb, împotriva terţilor, fără drept asupra lucrului se va putea apăra prin acţiunile posesorii.

Dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, adică terţul invocă un drept real asupra lucrului, locatarul nu are la îndemână acţiunea posesorie în contra terţului tulburător, ci trebuie să aducă la cunoştinţa proprietarului-locator, pentru că numai acesta este în drept şi în măsură a se apăra contra unei asemenea tulburări. Locatorul va răspunde, aşadar, de pierderea sau reducerea folosinţei rezultată din evicţiune. În acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului cu daune interese, fie o diminuare a chiriei proporţională cu pierderea parţială a folosinţei şi daune-interese.

Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu faptul personal al locatorului, caz în care locatorul răspunde în virtutea obligaţiei de a se abţine de la orice fapt personal, care ar duce la tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.

Dacă locatarul este tulburat prin fapte săvârşite de un terţ oarecare, prin fapte ce reprezintă delicte civile atunci locatorul nu răspunde, locatarul putând să se apere prin acţiunea civilă delictuală intentată împotriva terţului ce a săvârşit fapte cauzatoare de prejudicii.

c) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din viciile lucrului

Locatorul are obligaţia să-l garanteze pe locatar pentru viciile ascunse şi stricăciunile bunului care împiedică folosinţa lui normală.

În materie de locaţiune – spre deosebire de vânzare-cumpărare, viciile pot apărea şi ulterior încheierii contractului, întrucât locatorul este obligat să asigure folosinţa utilă a lucrului pe tot parcursul perioadei pentru care contractul a fost încheiat.

În cazul descoperirii viciilor ascunse, locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ sau rezilierea contractului cu daune interese pentru toate pagubele suferite din cauza viciilor sau stricăciunilor.

Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore, locatarul are la îndemână aceleaşi posibilităţi ca cele de mai sus dar fără daune-interese, pentru că este vorba de o cauză străină ce nu poate fi imputată locatorului.

Deoarece nu este reglementată prin norme imperative, obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse poate fi modificată prin convenţia dintre părţi.

Obligaţiile locatarului

1) Obligaţia e a întrebuinţa lucrul conform destinaţiei şi ca bun proprietar

Locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat potrivit destinaţiei determinate prin contract, întrucât destinaţia lucrului închiriat este de esenţa contractului de locaţiune. În lipsa unei stipulaţii exprese, destinaţia se determină de obicei prin natura lucrului închiriat, profesiunea locatarului, destinaţia sa anterioară sau alte fapte care au precedat locaţiunea.

În cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a se îngriji ca un bun proprietar de lucrul închiriat şi conform destinaţiei lui, locatorul are facultatea de a cere rezilierea contractului cu daune interese sau repunerea lucrului în starea anterioară.

Art.1429 C.civ. impune locatarului obligaţia de a întreţine şi întrebuinţa lucrul închiriat ca un bun proprietar. Prin expresia Bun proprietar trebuie să înţelegem că locatarul este ţinut de a întreţine lucrul tot timpul locaţiunii. Prin aceasta trebuie să înţelegem că locatarului îi revine sarcina de a efectua reparaţiile mici – locative – spre deosebire de reparaţiile capitale care cad în sarcina locatorului.

Locatorul răspunde de asemenea de stricăciunile şi pierderile provocate de membri familiei sale sau de sublocatari.

Reparaţiile privind părţile comune în cazul unor imobile folosite de mai mulţi locatari cad în sarcina proprietarului, dacă nu se face dovada că acestea sunt cauzate de unul dintre ei, de membrii familiei sau de sublocatari.

2) Plata chiriei

Locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii, chiria, la termenele stipulate în contract. Plata chiriei se va face la domiciliul debitorului. În caz de neexecutare, locatorul poate cere rezilierea contractului.

Dacă bunul care formează obiectul contractului de locaţiune, a fost vândut şi noul proprietar nu-l înştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.

3) Restituirea

După încetarea contractului de locaţiune, locatarul este obligat să restituie locatorului bunul închiriat sau arendat cu toate accesoriile lui şi potrivit inventarului făcut.

În lipsă de inventar, prezumţia este că locatarul a primit lucrul în bună stare.

Locatarul nu răspunde dacă lucrul închiriat a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii, forţei majore sau cazului fortuit, în acest caz riscul este suportat de locator întrucât acesta are calitatea de proprietar. Dovada incumbă – potrivit regulilor generale, locatarului.

4) Răspunderea pentru incendiu

Locatarul răspunde pentru pagubele cauzate proprietarului prin incendiu, dacă nu se dovedeşte că incendiul a provenit din: forţă majoră sau caz fortuit, comunicarea incendiului de la alt imobil sau defect de construcţie. Regula vizează aşa numitele cauze anonime – acele situaţii în care cauza izbucnirii incendiului nu a putut fi stabilită – astfel că orice cauză străină este neimputabilă, dovedită este exoneratoare de răspundere.

Dacă există mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu în raport cu valoarea locativă a părţii din imobil ce ocupă. Pentru a fi exonerat de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi că incendiul a izbucnit în partea unuia dintre ei sau că n-a putut izbucni în partea pe care el o ocupă.

Dacă incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se află în întreţinerea şi administrarea locatorului, atunci paguba este suportată de locator.

5) Apărarea contra uzurpărilor

Locatarul are obligaţia e a aduce la cunoştinţa locatorului uzurparea încercată de un terţ asupra lucrului.

Prin uzurpare înţelegem orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau posesiei lucrului dat în locaţiune.

Locatarul trebuie să-l înştiinţeze pe locator în termen util, de orice încercare de uzurpare, pentru că acesta să se poată apăra. Dacă locatarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma uzurpaţiunii.

Subiectul nr.67

Încetarea locaţiunii.

Contactul de locaţiune încetează prin:

a) denunţarea unilaterală;

b) expirarea termenului;

c) rezilirea contractului;

d) pieirea obiectului;

e) desfiinţarea titlului locatorului;

f) încetarea prin efectul înstrăinării lucrului de către proprietar.Moartea uneia din părţi nu constituie mod de încetare a locaţiunii, întrucât

drepturile şi obligaţiile se transmit succesorilor, cu excepţia cazului când părţile au stipulat expres încetarea contractului pentru acest caz.

a) Denunţarea unilaterală

Dacă contractul de locaţiune a fost încheiat fără termen, el poate înceta prin denunţare unilaterală deci prin manifestarea de voinţă a uneia din părţi, de a înceta contractul, dar cu condiţia respectării termenului de preaviz.

Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de voinţă privind desfacerea contractului şi ziua în care contractul urmează să înceteze ca urmare a denunţării. Acest termen variază după natura lucrului şi obiceiul locului şi are ca scop ca locatorul să-şi poată găsi alt locatar, respectiv locatarul să-şi poată găsi alt bun, similar.

Denunţarea reprezintă un act unilateral de voinţă care duce la încetarea contractului, indiferent de acceptarea celeilalte părţi şi fără necesitatea vreunei justificări.

b) Expirarea termenului

Dacă prin contract părţile au fixat un termen, locaţiunea încetează de drept la împlinirea termenului, fără să mai fie nevoie de vreo înştiinţare prealabilă.

Dacă după expirarea termenului locatarul rămâne în folosinţa lucrului, fără ca locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune, chiar dacă părţile n-au convenit în acest sens. Tacita relocaţiune duce la o prelungire a contractului în aceleaşi condiţii în care a fost încheiat, care însă se va socoti un nou contract de locaţiune fără termen.

Dacă contractul iniţial a fost însoţit de anumite garanţii, relocaţiunea ia naştere fără garanţii, deoarece ele trebuie stipulate expres.

Pentru a evita tacita relocaţiune, locatorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a nu reînnoi contractul la expirarea termenului, fără ca locatarul să se poată opune încetării contractului. Această manifestare de voinţă, concediul, trebuie să fie anunţată înainte de expirarea contractului, dar fără respectarea termenului de preaviz. Dacă s-a anunţat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească lucrul închiriat, locatorul putând cere restituirea lucrului şi daune-interese.

c) Rezilierea

Dacă una dintre părţi nu-şi respectă obligaţiile ce îi revin, cealaltă parte poate cere instanţei rezilierea contractului, ca o aplicare a regulilor generale privind contractele bilaterale cu executare succesivă.

Neexecutarea obligaţiilor trebuie să fie cu privire la obligaţiile principale.

d) Pieirea lucrului

Pieirea lucrului poate fi totală sau parţială.

Dacă pieirea lucrului este totală contractul se desface de drept deoarece locatorul nu mai poate asigura folosinţa lucrului, indiferent de cauza pieirii lucrului. În cazul în care lucrul a pierit din culpa locatorului acesta va fi obligat să suporte pe lângă desfacerea contractului şi plata de daune interese, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului prin încetarea contractului.

Dacă lucrul a pierit numai în parte, locatarul poate cere, după caz, fie o reducere a chiriei, fie desfacerea contractului.

Problema daunelor interese se rezolvă în funcţie de culpa părţii care a provocat pieirea parţială a lucrului.

e) Desfiinţarea titlului locatorului

O asemenea desfiinţare a titlului locatorului are drept efect încetarea contractului de locaţiune, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului.

Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit sau locatorul poate fi evins printr-o acţiune în revendicare.

Excepţii: contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în vigoare timp de 5 ani, chiar dacă uzufructul a încetat, în limitele unui act de administrare; de asemenea rămân valabile contractele de locaţiune încheiate de moştenitorul aparent, în cazul în care locatarul a fost de bună credinţă; contractul încheiat de terţul dobânditor al imobilului ipotecat, chiar dacă este evins, cu condiţia ca, contractul de locaţiune să fi fost încheiat cu bună credinţă şi cu dată certă, anterioară transcrierii comandamentului.

f) Efectul înstrăinării lucrului.

În cazul înstrăinării lucrului locaţiunea nu încetează, cumpărătorul fiind obligat să respecte contractul de locaţiune încheiat de vânzător dacă existenţa sa este consacrată printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată cu dată certă, anterioară vânzării, cu excepţia unei clauze contrare prevăzute în contractul de locaţiune.

Dacă contactul de locaţiune este încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani el trebuie transcris pentru a fi opozabil terţilor.

În cazurile în care cumpărătorul nu este obligat să respecte locaţiunea făcută de vânzător, pentru a obţine desfacerea contractului trebuie să înştiinţeze locatarul despre concediu, respectând termenele de preaviz, desfacerea contarctului operând în condiţiile generale ale denunţării unilaterale a contractului încheiat pe termen nedeterminat.

În cazul desfacerii locaţiunii prin efectul înstrăinării lucrului închiriat, locatarul este în drept să ceară daune interese de la locator, dacă nu s-a prevăzut în contract o stipulaţie contrară.

Subiectul nr.68

Efectele contractului de închiriere.

Obligaţiile locatorului

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure chiriaşului folosinţa liniştită şi utilă a lucrului în tot timpul locaţiunii. Normele din legislaţia locativă referitoare la obligaţiile proprietarului sunt imperative, neputând fi modificate prin convenţia dintre părţi, fiind declarate nule de drept orice clauze cuprinse în contract care exonerează proprietarul de obligaţiile ce-I revin potrivit prevederilor legale.

a) Predarea locuinţei

Locatorul este obligat să predea locuinţa în stare normală de folosinţă, în caz contrar chiriaşul putând cere instanţei predarea silită (dacă nu doreşte rezilierea contractului) şi eventual la plata de daune-interese.

Locuinţa trebuie predată imediat sau la termenul convenit de părţi, în stare de folosinţă, proprietarul fiind obligat şi la efectuarea reparaţiilor locative, ce după predare revin chiriaşului.

b) Efectuarea reparaţiilor

Pe parcursul derulării contractului locatorul este obligat:

- să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare

şi de funcţionalitate a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei;

- să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii,

elementele de construcţie exterioare ale clădirii, curţile şi grădinile, precum şi

spaţiile comune din interiorul clădirii;

- să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii ale clădirii.Tot în sarcina locatorului sunt şi reparaţiile determinate de un caz de forţă majoră,

el neputând însă a fi obligat la executarea unor lucrări noi de investiţii.

În cazul clădirilor cu mai multe locuinţe repartizarea cheltuielilor pentru părţile de folosinţă comună ale imobilului, ce sunt în sarcina locatorului, se face proporţional cu suprafaţa locativă deţinută.

Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de reparaţii urgente care nu se pot amâna până la încetarea contractului, locatorul este în drept a proceda la efectuarea lor şi în timpul locaţiunii, locatarul fiind obligat să le suporte:

- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de 40 de zile;

- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;

- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt de aşa natură,

încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate efectua lucrările

de reparaţii, în contul locatorului, reţinând reparaţiile efectuate din chirie. Chiriaşul va putea efectua aceste lucrări dacă degradarea produsă este de natură să afecteze folosinţa normală a clădirii sau a locuinţei şi numai dacă locatorul, la sesizarea scrisă a chiriaşului, nu a luat măsuri de executare a lucrării în termen de 30 de zile de la data sesizării.

Dacă efectuarea reparaţiilor nu este posibilă cu simpla restrângere parţială a folosinţei, se poate dispune evacuarea temporară a chiriaşului, dacă I se pune la dispoziţie o altă suprafaţă locativă.

Chiriaşul are drept la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate în condiţiile legii, garantat cu drept de retenţie a locuinţei până la achitarea integrală.

Obligaţiile chiriaşului

a) Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei

În conformitate cu dreptul comun în materie de locaţiune, chiriaşul este obligat să folosească locuinţa potrivit destinaţiei sale şi ca un bun proprietar, admiţându-se exercitarea de către chiriaş a unei profesiuni liberale.

Legea interzice nu numai schimbarea destinaţiei locuinţei fără acordul proprietarului, dar şi efectuarea oricăror modificări, chiar dacă ar fi de natură a aduce îmbunătăţiri locuinţei, aceasta fiind permisă numai cu acordul prealabil scris, în condiţiile stabilite de proprietar, şi cu aprobările legale, dacă este cazul.

Dacă locatarul schimbă în mod abuziv destinaţia locuinţei, locatorul poate cere rezilierea contractului pentru neexecutare de obligaţii şi evacuarea chiriaşului.

b) Întreţinerea locuinţei

Locatarul trebuie să întreţină în bună stare locuinţa, în acest sens având următoarele obligaţii:

a) să efectueze lucrările de întreţinere şi reparaţii sau înlocuire a elementelor de

construcţii şi instalaţii din folosinţa exclusivă;

b) să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi instalaţii deteriorate

din folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare;

c) să asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei şi la părţile de

folosinţă comună;

d) să predea proprietarului locuinţa în stare normală de folosinţă, la eliberarea

acesteia.

Dacă neefectuarea reparaţiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea locuinţei, locatorul poate acţiona în cursul locaţiunii – inclusiv obligarea chiriaşului sub sancţiunea de daune cominatorii.

În orice caz, locatorul poate cere rezilierea contractului pentru neexecutarea de obligaţii.

c) Plata chiriei

În acest domeniu, Legea 114/1996 neavând prevederi speciale, se aplică regulile din dreptul comun – obligaţia plăţii la termenele prevăzute în contract, la domiciliul debitorului, în caz de pluralitate de locatari obligaţia este conjunctă; dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.

În caz de neplată locatorul poate cere rezilierea contractului.

d) Plata cotelor-părţi din cheltuielile comune.

În cazul clădirilor cu mai multe locuinţe, chiriaşul este obligat să plătească cu regularitate cotele ce-I revin din cheltuielile sau obligaţiile financiare, care sunt legate de proprietatea comună sau care nu pot fi înregistrate pe fiecare locuinţă, dacă aceste cheltuieli au fost stabilite, prin contractul de închiriere, în sarcina chiriaşului, nefiind incluse în chirie; ex: cheltuieli de întreţinere a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună a clădirii şi de cheltuielile pentru apă, canalizare, iluminat, încălzire, inclusiv pentru formarea fondului de rulment.

Obligaţii ce nu pot fi asumate de către chiriaş

Sunt nule de drept orice clauze cuprinse în contractul de închiriere care:

1) obligă chiriaşul să recunoască sau să plătească în avans proprietarului orice

sumă cu titlul de reparaţie, în sarcina proprietarului;

2) prevăd responsabilitatea colectivă a chiriaşilor în caz de degradare a

elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, a obiectelor şi dotărilor aferente

spaţiilor comune;

3) impun chiriaşilor să facă asigurări de daune; locatarii nu pot fi obligaţi să

încheie asigurări de bunuri sau de răspundere civilă, ei au însă dreptul de a

încheia astfel de contracte de asigurare;

4) exonerează proprietarul de obligaţiile ce îi revin potrivit prevederilor legale;

5) autorizează pe proprietar să obţină venituri din nerespectarea clauzelor

contractului de închiriere; ex: să primească turişti, să facă depozitări în spaţiul

care formează obiectul contractului de închiriere etc.

Subiectul nr.69

Contractul de arendare (noţiune, reglementare, caractere juridice, obictul contractului, termenul)

Contractul de arendare, varietate a contractului de locaţiune, este un contract prin care una dintre părţi, numită arendator, transmite celeilalte părţi, numită arendaş, bunuri agricole în vederea exploatării pe o durată determinată şi în schimbul unui preţ, numit arendă, stabilite de părţi.

Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendării nr.16/1994, modificată prin Legea nr.58/1995 şi Legea nr.65/1998, în completarea cărora se aplică regulile particulare de arendare, prevăzute în Codul civil, art.1454 şi următoarele.

Caracterele juridice ale contractului de arendare

Arendarea este un contract sinalagmatic, cu executare succesivă şi netranslativ de proprietate şi esenţialmente oneros.

1) Arendarea este un conrtact bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi.

2) Arendarea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.

3) Arendarea este un contract comutativ, deoarece din momentul încheierii lui, ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.

4) Arendarea este un contract cu executare succesivă, în timp.

Legea nu prevede o durată minimă sau maximă pentru arendare, părţile putând stabiliorice termen pentru arendare.

5) Arendarea este un contract translativ de drept de folosinţă temporară.

Forma contractului

Arendarea este un contract solemn, forma scrisă fiind cerută ad validitatem. De asemenea în termen de 15 zile de la încheiere arendarea trebuie înregistrată la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunul arendat. Deci forma scrisă (act autentic sau înscris sub semnătură privată) şi înregistrarea sunt prevăzute ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Obiectul contractului

Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un obiect dublu: bunurile arendate şi preţul plătit de arendaş, numit arendă.

A) Bunurile arendate

Prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole sau pomicole etc), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă, precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.

Bunurile agricole care formează obiectul contractului trebuie să fie complet şi precis determinate şi trebuie să fie destinate exclusiv exploatării agricole de către arendaş. În caz contrar ne vom găsi în faţa unui contract de locaţiune.

B) Arenda

Părţile sunt libere să stabilească cuantumul arendei, neexistând vreo limită maximă sau minimă legală, putându-se stabili atât în natură – cuantum fix sau cotă procentuală din producţia totală –dar şi în bani.

Termenul arendării

Spre deosebire de locaţiunea de drept comun, durata arendării trebuie să fie determinată de către părţi în contract.

Nu se prevede o durată minimă sau maximă, părţile fiind libere să stabilească durata arendării, fără limitări legale.

Subiectul nr.70

Comodatul (noţiune, caractere juridice, obiect, dreptul transmis, dovada).

Împrumutul de folosinţă (comodatul) este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.

Caractere juridice

Comodatul este un contract: real, gratuit şi unilateral

1) Comodatul este un contract real

Pentru încheierea contractului este necesară atât realizarea acordului de voinţă cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului, obligaţia de restituire neputându-se naşte câtă vreme lucrul nu a fost efectiv predat.

În materia contractelor reale, predarea este necesară pentru însăşi formarea contractului, ea nefiind o obligaţie izvorâtă din contract ca în cazul contractelor consensuale sau solemne (vânzarea-cumpărare, donaţia etc.).

Contractul de comodat poate fi precedat de un antecontract, care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor şi creează obligaţia de a face, de a încheia pe viitor un contract de comodat.

2) Comodatul este un contract gratuit

Acest caracter este de esenţa contractului de comodat. Dacă s-ar stipula contrariul contractul s-ar transforma într-o locaţiune de lucruri.

Din caracterul gratuit al comodatului rezultă şi faptul că comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea uzurii lucrului rezultată din folosirea acestuia, dacă părţile nu au stabilit altfel.

3) Comodatul este un contract unilateral

Acest caracter rezultă din faptul că din momentul încheierii el naşte obligaţii numai pentru comodatar. Contractul rămâne unilateral chiar dacă ulterior încheierii se nasc anumite obligaţii şi în sarcina comodantului – obligaţii postcontractuale provenite dintr-o cauză extracontractuală; gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, delictul civil.

Obiectul contractului

Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să se restituie în natură, în individualitatea lor.

În mod excepţional, prin voinţa părţilor, şi lucrurile consumptibile potrivit naturii lor pot fi considerate nefungibile şi individual determinate, lucrurile nefiind folosite potrivit destinaţiei obişnuite ci la o altă destinaţie; ex: fructele sunt împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii.

Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru – mobil sau imobil – chiar şi drepturile incorporale putând forma obiectul contractului, în măsura în care legea nu interzice aceasta.

În privinţa bunurilor proprietate publică, se admite posibilitatea transmiterii gratuite a folosinţei, dacă aceasta s-ar justifica printr-un interes public.

Suprafeţele locative pot forma obiectul contractului de comodat în măsura în care locatarul are dreptul să subînchirieze, respectiv proprietarul să închirieze şi sunt în drept să renunţe la chirie.

Dreptul transmis

Comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea bunului. Legea precizează că proprietarul-comodant păstrează această calitate cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Dovada contractului

Dovada se face conform regulilor generale, fiind suficient ca înscrisul sub semnătură privată, cerut ad probationem, să fie redactat într-un singur exemplar (pentru comodant), cerinţa multiplului exemplar fiind cerută doar pentru contractele sinalagmatice.

Întrucât lucrul împrumutat este individual determinat nu se cere nici formula “bun şi aprobat”, aceasta fiind necesară numai la actele sub semnătură privată care au ca obiect sume de bani sau alte lucruri fungibile.

Faptul material al predării bunului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare.

Subiectul nr.71

Obligaţiile comodatarului.

Obligaţiile comodatarului sunt: conservarea lucrului, folosirea lucrului potrivit destinaţiei, suportarea cheltuielilor de folosinţă, restituirea lucrului, răspunderea comodatarului şi suportarea riscurilor.

A) Conservarea lucrului

Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar şi chiar mai bine decât de lucrurile sale, pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat.

B) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei

Comodatarul este obligat să întrebuinţeze lucrul numai la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea de aplăti daune-interese şi de a suporta riscul pieirii fortuite şi rezilierea contractului potrivit regulilor generale. El nu răspunde de deteriorarea lucrului decurgând din întrebuinţarea lui normală.

Folosinţa nu poate fi transmisă asupra altei persoane – indiferent cu titlu gratuit sau oneros – dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres în contract, în schimb lucrul poate fi dat în depozit dacă aceasta nu contravine intereselor comodantului.

C) Suportarea cheltuielilor de folosinţă

Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului, neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli.

D) Restituirea lucrului

Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la scadenţă lucrul împrumutat în natura sa specifică. Chiar dacă lucrul împrumutat a fost deteriorat din culpa comodatarului, el este obligat să-l repare şi să-l restituie în natură, putându-se recurge la plata echivalentului numai în ipoteza imposibilităţii de executare a reparării în natură, sau dacă ambele părţi optează în acest sens, ori comodantul dovedeşte că executarea în natură nu-I mai foloseşte.

Fructele se restituie, dacă părţile nu au convenit altfel, cu restituirea din partea comodantului a cheltuielilor făcute pentru producerea lor.

Comodatarul nu are drept de retenţie invocând creanţa ce o are contra comodantului, dar are acest drept până la plata cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea lucrului şi a despăgubirilor pentru pagubele provocate de viciile lucrului. În perioada exercitării dreptului de retenţie, comodatarul nu mai poate folosi lucrul, întrucât retenţia nu-I conferă drept de folosinţă.

Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comoadntul are drept de opţiune între două acţiuni:

- o acţiune reală în revendicare – imprescripţibilă şi care poate fi intentată şi

împotriva terţilor;

- o acţiune personală, care derivă din contract – îl scuteşte de sarcina probei

dreptului de proprietate, dovada contractului fiind suficientă; acţiunea este

prescriptibilă şi nu poate fi invocată împotriva terţilor.

Scadenţa obligaţiei de restituire

Comodantul nu poate cere restituirea lucrului înainte de împlinirea termenului stipulat sau în lipsa acestei stipulaţii, înainte de a se fi îndestulat trebuinţa comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului.

În cazul în care părţile nu au stabilit un termen, acesta va fi stabilit de instanţă, căci folosinţa nu poate dura la infinit sau să depindă exclusiv de voinţa comodatarului.

Dac comodantul ar cădea într-o trebuinţă mare şi neprevăzută, instanţa poate, după împrejurări, să-l oblige pe comodatar la restituirea lucrului chiar înainte de expirarea termenului stipulat sau înainte de satisfacerea trebuinţelor sale.

Prescripţia acţiunii personale în restituire

Termenul general de prescripţie începe să curgă de la expirarea termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului.

Dacă lucrul este de folosinţă permanentă şi părţile nu au convenit un termen, prescripţia începe să curgă de la data încheierii contractului. Când termenul restituirii este stabilit de instanţă, prescripţia dreptului de a cere executarea silită începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii sau dacă instanţa a stabilit un termen ulterior, de la data împlinirii acelui termen.

E) Răspunderea comodatarului

Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-au produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa.

Sarcina probei incumbă comodatarului.

Comodatarul răspunde pentru deteriorarea lucrului produsă de către persoana căreia, la rândul său, la încredinţat cu orice titlu, având acţiune de regres împotriva terţului, în baza raportului juridic încheiat cu acesta. Comodantul se va putea subroga în drepturile comodatarului, împotriva terţului, pe cale oblică.

Evaluarea lucrului în caz de pieire se face după momentul în care se pronunţă hotărârea, deducându-se echivalentul uzurii bunului survenită în intervalul de timp de la data împrumutării şi până la data pieirii lui.

Dacă mai multe persoane au împrumutat acelaşi lucru, ele răspund solidar faţă de comodant pentru executarea obligaţiilor. Solidaritatea dintre comodatari poate fi înlăturată, total sau parţial printr-o clauză expresă contrară.

F) Suportarea riscurilor de către comodatar.

Riscul deteriorării sau pieirii fortuite este, de regulă, suportat de către comodant. Totuşi riscurile sunt suportate de comodatar, în următoarele situaţii:

- întrebuinţează lucrul contrar destinaţiei sale;

- prelungeşte folosinţa după scadenţă şi nu dovedeşte că ar fi pierit şi la

comodant;

- ar fi putut salva bunul, înlocuindu-l cu un bun al său sau dacă, ambele bunuri

fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară cel împrumutat, indiferent

de valoarea acelor lucruri;

- lucrul a fost evaluat în momentul contractării.Toate dispoziţiile în această materie sunt supletive, ele putând fi înlăturate prin

acordul părţilor.

Subiectul nr.72

Mandatul cu reprezentare (noţiune, formă, dovadă, obiect, întindere)

Mandatul este un contract prin care o persoană numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl reprezintă.

Deosebirile contractului de mandat faţă de contractul de muncă şi contractul de antrepriză.

Prin faptul că mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamănă cu contractul de muncă şi contractul de antrepriză. Principala deosebiră constă în aceea că mandatul are ca obiect principal încheierea de acte juridice cu terţii şi, de regulă, mandatarul este reprezentantul mandantului, în timp ce contractul de muncă sau de antrepriză are ca obiect acte sau fapte materiale şi intelectuale prestate pentru cealaltă parte contractantă, iar salariatul, respectiv antreprenorul (arhitectul), nu are calitatea dereprezentant.

Este posibil însă ca salariatul să poată primi împuternicire de reprezentare din partea unităţii, caz în care va avea calitatea de mandatar – dar aparentă – în raporturile dintre el şi terţul contractant, precum şi între acesta şi mandant, însă în raporturile dintre

unitate şi salariatul mandatat, regulile mandatului vor fi înlocuite – parţial - cu regulile aplicate raportului de muncă. Tot astfel, în cazul antreprenorului.

Forma mandatului

Mandatul este de regulă un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus unei forme speciale. În practică mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau împuternicire.

Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral exprimând voinţa mandantului, iar ca instrumentum este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează a fi îndeplinite de mandatar în numele mandantului.

Când actul pe care urmează să-l încheie mandatarul urmează a fi încheiat în formă autentică procura trebuie să fie de aceeaşi formă.

Pe de altă parte unele legi speciale sau regulamente, prevăd forma autentică obligatorie a procurilo, pentru unele operaţiuni juridice.

Când mandatul este consensual, consimţământul părţilor poate fi expres sau tacit. Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor. Oferta de mandat special trebuie să fie expresă, în schimb acceptarea ofertei poate fi tacită, inclusiv în cazul mandatului autentic.

Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent, caz în care lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat. Mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, însă, în lipsa ratificării mandatarul aparent răspunde faţă de mandant pe teren delictual sau ca un negotiurum gestor, după cum a fost sau nu în culpă. Răspunderea mandatarului aparent poate fi angajată şi faţă de terţul contractant dar numai delictual.

Dovada mandatului

Acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către mandatar.

Dovada mandatului se face după regulile de drept comun. Dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul are o valoare mai mare de 250 de lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută de lege indiferent de valoare, dovada se face prin înscris, fiind aplicabilă şi dispoziţia privind existenţa unui început de dovadă scrisă.

În privinţa mandatului tacit dovada lui se poate face prin orice mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea actului încheiat sau care urmează să fie încheiat.

Dacă mandatul a fost dovedit conţinutul şi întinderea sa se stabilesc prin interpretarea clauzelor contractuale, orice dovadă în acest scop fiind admisă potrivit dreptului comun, însă interpretarea trebuie să fie restrictivă.

Obiectul mandatului

Obiectul mandatului trebuie să fie: determinat, posibil şi licit.

În toate cazurile obiectul mandatului trebuie să fie încheierea actelor juridice de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter accesoriu. Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi făcute prin mandatar.

Caracterul determinat, posibil şi licit al obiectului vizează în principal, obiectul derivat al contractului de mandat, afectând validitatea lui.

Întinderea mandatului

Mandatul poate să fie special sau general.

Mandatul este special când se dă pentru o anumită operaţiune juridică sau pentru anumite operaţii determinate; ex: mandatul pentru actele de dispoziţie.

Mandatul este general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului; ex: mandatul pentru actele de conservare şi administrare. Mandatul conceput în termeni generali poate fi valabil doar ca mandat general.

Fie că este general sau special, mandatarul trebuie să se încadreze în limitele împuternicirii primite.

Subiectul nr.73

Mandatul fără reprezentare: Contractul de interpunere.

Mandatul fără reprezentare este acel contract de mandat în care, deşi mandatarul lucrează în interesul mandantului, el încheie actul juridic în numele său personal. Contractul civil de mandat fără reprezentare este denumit contractul de interpunere (prete-nom).

Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane. Se recurge la această soluţie juridică atunci când o persoană (mandantul) vrea să încheie un act juridic, dar în aşa fel încât persoana să nu fie cunoscută de terţi.

Natura juridică

Convenţia prete-nom este o simulaţie prin interpunere de persoane indiferent că persoana care contractează cu mandatarul ocult este sau nu părtaş la simulaţie, în ambele cazuri actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi deci este simulat, supus regimului juridic prevăzut de art.1175 C.civ.

Regim juridic

Convenţia e interpunere nu este prin ea însăşi ilicită, dar dacă a fost întrebuinţată în scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive, atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule.

Dacă nu suntem în prezenţa fraudei la lege, în cazul contractului de interpunere, raporturile dintre mandant şi mandatar se reglementează conform regulilor mandatului. Ca şi la mandatul cu reprezentare, persoana interpusă este obligată să predea mandantului tot ce a primit în executarea mandatului. Dacă terţul este părtaş la simulaţie, actul încheiat cu mandatarul va produce efecte şi faţă de el în condiţiile regulilor aplicabile mandatului cu reprezentare.

În caz de neexecutare a obligaţiilor de către mandatarul ocult, mandantul poate intenta o acţiune în declararea simulaţiei pentru a înlătura aparenţa creată prin actul public, în condiţiile art.1175 C.civ., în acest scop trebuind să se facă dovada simulaţiei prin actul juridic secret – act scris sau început de dovadă scrisă, fiind aplicabile şi prevederile care permit utilizarea probei cu martori şi prezumţii în cazul imposibilităţii – fie şi morală – de a-şi procura o dovadă scrisă.

Faţă de terţii de bună credinţă, care nu cunosc realitatea, inclusiv cocontractantul care n-a fost părtaş la simulaţie, mandatarul apare ca adevăratul contractant şi va deveni personal creditor sau debitor ori titular al dreptului real. Între terţi şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Ei pot acţiona unul împotriva altuia pe cale acţiunii oblice sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa.

Cu condiţia dovedirii simulaţiei terţul va putea acţiona împotriva mandantului şi în baza actului secret. Acest act nu va putea fi invocat împotriva sa.

Raporturile dintre mandatar şi mandandant pe de o parte şi raporturile lor cu terţii ,pe de altă parte, se reglementează conform regulilor mandatului simulat, dacă deşi mandatul n-a urmărit ca persoana sa să fie ascunsă faţă de terţi, totuşi mandatarul nu comunică terţilor contractanţi calitatea sa de reprezentant.

Cazuri de inaplicabilitate

Regulile care guvernează contractul de interpunere de persoane nu se aplică în cazul contractelor care se încheie, potrivit legii, intuitu personae.

În schimb, în cazul încheierii contractului în calitate de dobânditor de către două persoane, deşi contractul s-a încheiat intuitu personae, se admite dovada simulării cumpărării de către unul dintre semnatari, preţul fiind plătit în realitate numai de către celălalt. Dovada se face prin contraînscris, sau în unele condiţii se admite şi proba testimonială precum şi prezumţiile.

Subiectul nr.74

Noţiunea, caracterele şi condiţiile speciale de validitate ale contractului de rentă viageră.

Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a I se plăti până la decesul său (renta viageră). Persoana care înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani se numeşte credirentier, iar persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier. Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit.

Cuantumul rentei se stabileşte în mod liber prin voinţa părţilor, iar ratele se lătesc în cuantumul prevăzut în contract, neaplicându-se indexarea ratelor riscul deprecierii monedei suportându-se de credirentier. Nu se exclude însă indexarea pe cale judecătorească şi nici cea convenţională.

Renta poate fi constituită în favoarea mai multor persoane, obligaţia fiind divizibilă, indiviziunea fiind admisă dacă a fost stipulată în contract. Cu toate aceste se

admite că moartea unui credirentiernu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi lpătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul.

Dacă există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier decedat are mai mulţi moştenitori, datorită indivizibilităţii, oricare poate fi obligat la executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei fiind liberatorie pentru toţi.

Caracterele juridice

Contractul de rentă viageră este un contract oneros aleatoriu, sinalagmatic, consensual, translativ de proprietate.

a) Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros şi aleatoriu, datorită faptului că există şansa de câştig şi de pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert – perioada cât va trăi credirentierul.

Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament, fiind supusă regulilor referitoare la aceste acte. Aceste reguli sunt valabile şi dacă titularul rentei o donează unui terţ.. Atunci când renta viageră a fost înfiinţată cu titlu gratuit atunci contractul nu mai este aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig.

Renta viageră constituie o liberalitate şi în care se stipulează nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani ci în favoarea unui terţ. Renta astfel constituită este supusă regulilor de fond aplicabile donaţiei.

b) Contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă bunul înstrăinat de credientier este un teren se cere formă autentică, dreptul de preemţiune nu operează.

c) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, credirentierul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului cu toate implicaţiile juridice ale acestui fapt, bucurându-se şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia.

Condiţii speciale de validitate

Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută.

Contractul este lovit de nulitate absolută şi dacă renta se constituie în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit într-un interval de 20 de zile de la încheierea contractului. Excepţie: mai mulţi credirentieri din care numai unul decedează în mai puţin de 20 de zile – contractul este valabil.

Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 de zile, instanţa poate constata nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea lui iminentă.

Subiectul nr.75

Contractul de întreţinere. Noţiune, caractere şi delimitarea faţă de alte contracte.

Prin contractul de întreţinere una din părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-I asigure întreţinerea în natură (de regulă hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc) pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze.

Caracterele juridice

Contractul de întreţinere este un contract oneros aleatoriu, sinalagmatic, consensual, translativ de proprietate.

a) Contractul de întreţinere este, de regulă, un contract cu titlu oneros şi aleatoriu, datorită faptului că există şansa de câştig şi de pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert – perioada cât va trăi creditorul.

întreţinerea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament, ori pe calea stipulaţiei pentru altul, fiind supusă regulilor referitoare la aceste acte.

b) Contractul de întreţinere este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă bunul înstrăinat de creditor este un teren se cere formă autentică, dreptul de preemţiune nu operează.

c) Contractul de întreţinere este translativ de proprietate, creditorul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului cu toate implicaţiile juridice ale acestui fapt, bucurându-se şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi obligaţia de întreţinere este indivizibilă (activ şi pasiv). Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate determina rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte. Iar dacă întreţinerea este asigurată de un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.

Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de un singur debitor, deoarece în cazul morţii lui moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot.

Dreptul patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea lui în

trecut (până la decesul creditorului) se transmite indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor,

fiecare putând să intenteze acţiunea.

Delimitarea faţă de alte contracte

A) Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră

a) contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da, în timp ce contractul

de întreţinere o obligaţie de a face;

b) renta viageră este transmisibilă, creanţa de întreţinere fiind strict personală şi

incesibilă;

c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de

creditori;

d) contractul de rentă viageră este un contract numit, reglementat de Codul civil,

pe când contractul de întreţinere nu are o reglementare proprie.

B) Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare

Pentru determinarea naturii juridice a unui contract de întreţinere, atunci când

înstrăinarea bunului se face contra unei sume de bani şi a întreţinerii, urmează a se stabili

obligaţia principală, prin raportarea sumei de bani primite la valoarea de piaţă a bunului:

contractul va fi de întreţinere dacă valoarea prestaţiei în bani este mai mică decât

jumătate din valoarea bunului.

Dacă se înstrăinează o cotă parte individualizată din imobil pe un preţ determinat,

iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii, nu avem o vânzare cu clauză accesorie de

întreţinere ci două contracte distincte.

Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării

obligaţiei de întreţinere – dacă contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în

întârziere şi nu i se poate acorda termen de plată pentru împiedica rezoluţiunea; dacă este

de vânzare, dimpotrivă, debitorul trebuie pus în întârziere şi I se poate acorda termen de

graţie. De asemenea, în legătură cu interpretarea clauzelor neclare: la contractul de

întreţinere – clauzele se interpretează , potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului;

la vânzare: toate clauzele se interpretează contra vânzătorului. În legătură cu suportarea

cheltuielilor contractului: la întreţinere – ambele părţi; la vânzare: cumpărătorul.

C) Deosebiri faţă de contractul de donaţie

- în cazul întreţinerii, rezervatarii nu pot cere reducţiunea;

- întreţinerea este un contract cu titlu oneros; donaţia – cu titlu gratuit;

- pentru delimitarea întreţinerii de donaţia cu sarcini trebuie avut în vedere

criteriul cauzei: contractul a fost încheiat animus donandi sau pentru a-şi

asigura întreţinerea pe viaţă.

Subiectul nr.76

Contractul de societate civilă. Noţiune, elemente de validitate, caractere juridice şi domeniul de aplicare.

Societatea civilă este un contract prin care două sau mai multe persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material

şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun (beneficii sau foloase), foloasele sau pierderile fiind împărţite între ele.

Elemente de validitate

a) Consimţământul părţilor în vederea constituirii societăţii. Prin aceasta se deosebeşte societatea civilă de o simplă asociere în vederea realizării unor interese comune, dar care în lipsa intenţiei de a crea o societate civilă, nu reprezintă un contract de societate civilă.

Consimţământul trebuie să fie neviciat şi să provină de la persoane cu capacitate de exerciţiu deplină, sub sancţiune a nulităţii relative.

Contractul de societate nu poate fi încheiat de soţi, admiţându-se această posibilitate cu referire specială la contractul de societate comercială.

b) Participarea tuturor asociaţilor la constituirea fondului comun prin aducerea unui aport. Participarea poate fi şi inegală, dar în lipsa aportului social al tuturor părţilor nu poate exista contract de societate civilă.

c) Împărţirea între toate părţile contractante a foloaselor şi pierderilor. Sub sancţiunea nulităţii, legea interzice atribuirea foloaselor sau suportarea riscului pierderilor numai de către unul sau unii dintre asociaţi.

d) Scopul patrimoniului comun (scopul lucrativ) trebuie să fie licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.

În cazurile de nulitate – absolută sau relativă – a contractului, asociatul poate cere restituirea aportului social. Dacă până la constatarea nulităţii societatea a funcţionat, realizând beneficii sau înregistrând pierderi, în raport cu terţii de bună-credinţă se produc aceleaşi efecte ca şi cum ei ar fi contractat cu o societate civilă; în raporturile dintre asociaţi, împărţirea beneficiilor şi pierderilor proporţional cu aportul social, dacă nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a unor asociaţi pentru nulitatea contractului sau dacă nu intervine, în privinţa beneficiilor, sancţiunea penală a confiscării.

Caractere juridice

Societatea civilă este un contract civil, cu scop lucrativ, sinalagmatic, cu titlu oneros comutativ, consensual, cu executare succesivă şi încheiat intuitu personae.

1) Caracterul civil

Acest caracter deosebeşte societăţile civile de societăţile comerciale. Societatea civilă, neavând calitate de comerciant cu încheie acte subiective sau obiective de comerţ.

Caracterul civil implică următoarele consecinţe:

- nu poate fi supusă reorganizării şi lichidării judiciare;

- litigiile în care figurează sunt în competenţa instanţelor civile;

- societatea civilă nu are personalitate juridică, această trăsătură fiind de natura

societăţii civile, legea neconferind dar nici interzicând ca o societate civilă să

dobândească personalitate juridică.

2) Caracterul lucrativ (patrimonial)

Acest caracter este de esenţa societăţii civile, membrii ei urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale pe care să le împartă între ei. Prin aceasta se deosebeşte de asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ.

Noţiunea de scop lucrativ nu trebuie interpretată în sensul realizării de beneficii băneşti, acestea putând fi şi de altă natură.

3) Caracterul sinalagmatic

Fiecare asociat se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare activitatea la care s-a obligat. El se deosebeşte de celelalte contracte sinalagmatice prin faptul că obligaţiile fiecăruia dintre asociaţi coincid, întrucât scopul comun le uneşte.

4) Caracterul oneros comutativ

Fiecare parte doreşte obţinerea unui avantaj, cu particularitatea că asociatul nu primeşte un echivalent în schimbul aportului adus ci va beneficia alături de toţi de beneficiile obţinute. Astfel fiind, urmează să I se aplice regulile care guvernează contractele cu titlu oneros.

Obligaţiile asociaţiilor fiind cunoscute din momentul încheierii contractului şi nedepinzând de un eveniment viitor şi incert, contractul de societate civilă este un contract comutativ.

5) Caracterul consensual

Contractul de societate poate fi încheiat prin simplul a cord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale.

Dovada contractului între părţi se face prin înscris, în care să fie menţionate: scopul societăţii, aporturile sociale, modul de repartizare a beneficiilor şi pierderilor, durata societăţii etc. Nu se impune respectarea regulii multiplului exemplar.

Terţele persoane pot dovedi existenţa societăţii prin orice mijloace de probă, ele neavând posibilitatea de a-şi procura o dovadă scrisă.

Părţile pot opune terţilor contractul de societate dacă are dată certă.

6) Contract de societate este un contract cu executare succesivă, asociaţii fiind obligaţi între ei pe toată durata societăţii.

7) Contract încheiat intuitu personae

Societatea civilă se încadrează în cadrul societăţilor de persoane iar nu de capitaluri.

Nici unul dintre asociaţi nu poate ceda drepturile pe care le are la societate şi nici nu-şi poate substitui o altă persoană ori asocia o a treia persoană la societate fără învoirea unanimă a tuturor asociaţilor.

Asociatul poate asocia o a treia persoană , dar numai în privinţa părţii ce are în societate, asociaţi sau creditorii societăţii putând acţiona împotriva terţului numai pe cale oblică.

Societatea încetează la moartea unuia dintre asociaţi, neoutând fi continuată în persoana moştenitorului asociatului decedat.

Domeniul de aplicare

1) Contractul de societate se poate încheia între persoane fizice în vederea construirii unei case cu mai multe apartamente ori alte construcţii sau în vederea realizării unui alt scop patrimonial comun. De asemenea există posibilitatea constituirii de societăţi civile de către persoane juridice de drept public sau privat, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, pentru construirea unor clădiri social-culturale sau chiar între persoane fizice şi persoane juridice.

2) Între meseriaşi pentru exercitarea în comun a meseriei se poate constitui o societate civilă, deoarece executarea lucrării de către meseriaşi – cu materialul clientului sau chiar cu materialul furnizat de ei – nu reprezintă fapte obiective de comerţ.

3) În materia legii 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei e avocat, şi a Legii 36/1995, Legea notarilor publici şi activităţii notariale.

Potrivit legii, profesia de avocat se poate exercita nu numai în cabinete individuale, dar şi în cadrul unei societăţi civile profesionale sau în cabinete asociate. În cazul societăţii civile profesionale, constituită din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi,

raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, indiferent care din membrii acesteia îndeplineşte serviciul profesional. Tot prin contractul de societate civilă se realizează şi asocierea cabinetelor individuale în scopul exercitării în comun a profesiei; rezultă că şi cabinetele asociate sunt tot societăţi profesionale, însă drepturile avocaţilor titulari ai cabinetelor asociate păstrează caracterul personal. De asemenea legea prevede, posibilitatea de grupare a avocaţiilor pentru a-şi crea facilităţi economice comune, contractul de grupare fiind de fapt un contract de societate civilă.

Posibilităţile de asociere în cadrul unui birou a mai mulţi notari publici este prevăzută de Legea 36/1995. Însă notarii publici, ale căror acte sunt de autoritate publică îşi pot desfăşura activitatea numai în nume personal, fiind exclusă exercitarea ei în numele asociaţiei.

4) În domeniul agricol, contractul de societate civilă are o largă aplicabilitate.

Asocierea proprietarilor de terenuri agricole în vederea exploatării lor, a fost reglementată de Legea 36/1991. Potrivit acesteia asocierea se poate realiza în mai multe forme:

a) prin constituirea de societăţi comerciale;

b) prin constituirea de societăţi agricole, care sunt societăţi de tip privat cu scop

lucrativ, de natură cooperatistă ce au ca obiect exploatarea agricolă a

pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum

şi realizarea de investiţii de tip agricol. Această societate nu are caracter

comercial;

c) prin constituirea de asocieri simple, fără personalitate juridică, pe bază de

înţelegere între două sau mai multe familii (persoane), având ca scop

exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea,

depozitarea, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor

servicii etc.; în cazul în care asociaţii doresc putând să încheie un contract de

societate civilă.

VI. SUCCESIUNI

Subiectul nr.77

Capacitatea succesorală.

1. Reglementare, dovada existenţei capacităţii; problema capacităţii în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere.

Potrivit art.654 C.civ. “pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi şi obligaţii pe care le implică calitatea de moştenitor.

Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu, ea definindu-se separat de acestea.

Potrivit art.1169 C.civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să dovedească, astfel că dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi. Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin reprezentanţii săi legali (în această din urmă ipoteză dobândirea moştenirii are loc prin retransmitere (moşteniri succesive) care nu trebuie să fie confundată cu moştenirea în nume propriu sau prin reprezentare.

Dovada vizează atât existenţa persoanei în momentul deschiderii succesiunii dar şi corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

În cazul moştenirii prin reprezentare, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul cu vocaţie succesorală legală (reprezentant), pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său (reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile acestuia. În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală, iar cel reprezentat era decedat la data deschiderii succesiunii.

În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supravieţuind un timp cât de scurt defunctului – dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă şi, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor moştenitori, legali sau testamentari. În acest caz persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească existenţa moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri şi propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată la aceasta.

2. Persoanele care au capacitate succesorală (persoanele fizice în viaţă; persoanele dispărute; persoanele concepute dar nenăscute; persoanele juridice).

a) Persoanele fizice în viaţă

Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială – art.4 din Constituţie.

Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.

Legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii succesiunii, aşa încât dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi moştenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.

b) Persoanele dispărute

Persoanele dispărute au capacitate succesorală, cel dispărut fiind socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Capacitatea succesorală a dispărutului este însă provizorie, definitivându-se prin reapariţia lui sau prin constatarea fizică a morţii lui, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii lui, stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioară deschiderii succesiunii. În schimb capacitatea succesorală provizorie a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morţii lui de cujus.

c) Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii

Legea recunoaşte existenţa copilului din ziua concepţiei, cu condiţia de a se naşte viu, deci copilul are capacitate e moştenire încă de la concepţie, cu condiţia de a se naşte viu. Cel care pretinde moştenirea în numele copilului, trebuie să dovedească cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.

Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu este posibilă, art.61 din Codul familiei stabileşte o prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei (timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea dinaintea naşterii copilului) Astfel dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut 301zile din momentul morţii lui de cujus, prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta a dobândit capacitate succesorală, chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse.

b) Persoanele juridice

Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi dacă sunt în fiinţă la data deschiderii succesiunii, având capacitate succesorală de la dat înregistrări (dacă sunt supuse înregistrării), iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Caracteristic persoanei juridice este şi faptul că poate dobândi moştenirea exclusiv printr-un legat cuprins în testament (întotdeauna moştenire testamentară).

Legea recunoaşte persoanelor juridicce o capacitate de folosinţă anticipată de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Ca o condiţie ad validitatea, dreptul care formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică, deci trebuie respectat principiul capacităţii de folosinţă. Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte de deschiderea moştenirii.

3. Persoanele care nu au capacitate succesorală:

(persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă; comorienţii, persoanele fizice decedate în acelaşi timp).

a) Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă.

Aceste persoane nu vor putea moşteni, deoarece au capacitate succesorală numai persoanele care există la data deschiderii succesiunii.

În cazul persoanelor fizice partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate – dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii succesiunii – va putea fi culeasă de către descendenţii săi, în cazul moştenirii legale, în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite moştenirea va fi culeasă de moştenitorii în viaţă a lui de cujus, în nume propriu.

b) Comorienţii

Prin comorienţi se înţelege două sau mai multe persoane, decedate în aceeaşi împrejurare şi în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia.

Soluţia adoptată de dreptul nostru care a consacrat prezumţia morţii concomitente, conform căreia, persoanele care au decedat în aceeaşi împrejurare şi aveau vocaţie succesorală reciprocă nu se vor putea moşteni, deoarece nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte capacitate succesorală.

c) Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)

Codecedaţii sunt persoane care au decedat în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia, dar nu se poate proba identitatea de cauză a morţii. Ex: moartea a survenit în aceeaşi zi şi aceeaşi oră, dar nu şi în aceeaşi împrejurare ci din cauza bolilor de care a suferit persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit; două sau mai multe persoane au dispărut, fără a se putea constata direct moartea lor şi nu se poate dovedi că au murit în aceeaşi împrejurare.

Având în vedere dificultăţile de ordin practic preîntâmpinate în privinţa stabilirii momentului morţii de către notarul public competent a desfăşura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanţa de judecată chemată a rezolva litigiul succesoral, s-a admis ideea că soluţia prezumării morţii concomitente trebuie aplicată nu numai în cazul comorienţilor ci şi în cazul persoanelor care, având vocaţie succesorală (reciprocă sau unilaterală) au decedat în acelaşi interval de timp, dar nu şi în aceeaşi împrejurare – fără a se putea dovedi dacă una a supravieţuit alteia.

Subiectul nr.78

Dreptul de opţiune succesorală (noţiune, variante de opţiuni, subiectele dreptului de opţiune).

1. Noţiunea de opţiune succesorală

La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite moştenitorilor săi legali sau testamentari. Transmiterea patrimoniului celui care decedează operează din clipa morţii persoanei care lasă succesiunea. Cu toate acestea această transmitere nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea precizează că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine. Prin urmare succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală – între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

2. Variante de opţiune

a) Acceptarea pură şi simplă a moştenirii

Prin aceasta succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi va fi obligat să răspundă pentru datoriile şi sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăşi ca valoare activul moştenit.

b) Renunţarea la moştenire

Prin renunţare succesibilul desfiinţează, cu titlu retroactiv, vocaţia sa succesorală, devenind străin de succesiune. Astfel nu răspunde pasiv dar nici nu beneficiază de activ. Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

c) Acceptarea sub beneficiu de inventar

Succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi deci beneficiază de moştenire, dar îşi limitează răspunderea sa pentru datoriile şi sarcinile moştenirii la emolumentul moştenirii. EL va răspunde de pasiv numai în limita activului succesoral şi numai cu bunurile moştenite.

3. Subiectele dreptului de opţiune

a) Moştenitorii legali

Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi trebuie să fie exercitat de toate persoanele cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar numai de cei cu vocaţie concretă (utilă). Dacă moştenitorul în rang preferat acceptă moştenirea, îşi consolidează titlul de moştenitor şi anihilează efectele opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi, desfiinţând drepturile succesorale ale acestora.

b) Legatarii

Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor, pentru că vocaţia lor este universală sau cu titlu universal, dobândirea moştenirii implică şi suportarea pasivului. Legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece – exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral – nimeni nu poate fi gratificat fără voie, în lpus dacă legatul este cu sarcină implică şi unele interese patrimoniale.

Toţi legatarii au drept de opţiune, voinţa unilaterală a testatorului nu poate constrânge nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin moştenire şi cu atât mai puţin să suporte anumite obligaţii sau sarcini.

c) Creditorii succesibilului

1) Acţiunea oblică

Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat de către creditorii personali ai succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii), deoarece dreptul de opţiune succesorală este de natură patrimonială şi nu exclusiv personală.

Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului numai dacă se dovedeşte, în concret, că alegerii făcute de el I se opun considerente de ordin moral, caz în care opţiunea ar avea caracter exclusiv personal.

2) Acţiunea pauliană

Dacă succesibilul a renunţat la moştenire, în paguba creditorilor, dar renunţarea nu a devenit irevocabilă, creditorii vor putea retracta renunţarea pe calea acţiunii pauliene. În această materie trebuie dovedită numai frauda debitorului (succesibilul renunţător), constând în conştiinţa rezultatului păgubitor al defunctului faţă de creditor. Acţiunea trebuie intentată în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Efect: actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant şi în limita prejudiciului suferit de el – creditorul poate opta pentru acceptarea moştenirii, în favoarea sa şi în limita creanţei sale. Faţă de comoştenitori renunţarea îşi produce efectele.

Revocarea pauliană este posibilă şi în cazul acceptării moştenirii şi, de asemenea, îşi produce efectele numai între creditor şi debitorul acceptant.

În toate cazurile revocarea actului de opţiune succesorală pe cale pauliană poate fi cerută numai de către creditorii optantului, nu şi de către creditorii succesiunii sau de către legatari.

Subiectul nr.79

Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală.

Actul de opţiune succesorală este un act: unilateral, voluntar, irevocabil, indivizibil, declarativ de drepturi, nesusceptibil de modalităţi.

1. Act juridic unilateral

Opţiunea succesorală, oricare ar fi sensul în care se exercită, trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind prin urmare un act juridic unilateral. În ipoteza în care există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod colectiv, fiecare urmând a se exprima individual.

Spre deosebire de testament, actul de opţiune poate fi săvârşit şi prin reprezentare – legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare, deci actul de opţiune nu este un act esenţialmente personal.

2. Act juridic voluntar

Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă pe mai multe planuri:

- nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce I se cuvine;

- succesibilul are, în principiu, un drept absolut de a alege între posibilităţile

conferite prin dreptul de opţiune, el neputând fi obligat să justifice motivele

opţiunii şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii sale;

- în cazul pluralităţii de moştenitori, fiecare este liber să opteze în sensul dorit,

indiferent de alegerea făcută de ceilalţi.

Principiul libertăţii de alegere cunoaşte şi unele excepţii:

- acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei

persoane pusă sub interdicţie, va fi socotită întotdeauna ca fiind făcută sub

beneficiu de inventar, dreptul acestora restrângându-se în scopul ocrotirii lor

si pentru evitarea riscurilor moştenirii pure şi simple;

- dreptul de opţiune al succesibilului decedat înaintea de stingerea dreptului de

opţiune, se transmite prin succesiune la propriul său moştenitor; în cazul în

care există mai mulţi moştenitori (ce nu vin la moştenire prin reprezentare)

aflaţi în dezacord în privinţa opţiunii unice succesorale a autorului lor, legea

prevede că succesiunea va fi acceptată sub beneficiu de inventar

- nu se bucură de libertate de opţiune moştenitorul care cu intenţie frauduloasă a

dat la o parte sau a ascuns bunuri ale moştenirii; cu titlu de pedeapsă civilă, un

asemenea moştenitor este considerat acceptant pur şi simplu.

3. Act juridic irevocabil

Prin aceasta se înţelege că, o dată exercitat dreptul de opţiune succesorală nu se mai poate reveni asupra opţiunii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul acceptării pur şi simple a moştenirii.

Excepţie: în cazul renunţării la moştenire, această opţiune poate fi retractată prin acceptarea pur şi simplă, dar numai în termenul legal de opţiune şi dacă moştenirea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. De asemenea moştenitorul care a acceptat sub beneficiu de inventar poate renunţa la beneficiul de inventar, devenind moştenitor pur şi simplu.

4. Act juridic indivizibil

Acest caracter reiese din faptul că succesibilul are dreptul să opteze între a renunţa sau a accepta moştenirea în întregul ei, neavând posibilitatea de a accepta o anumită parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte.

Deci succesibilul, fie chiar legatar, trebuie să accepte în întregime succesiunea sau legatul, sau trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de ele, prin efectul renunţării.

Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă unele excepţii:

a) moştenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la

moştenirea legală şi la legat; cumularea calităţii de moştenitor legal cu cea de

legatar, conferă posibilitatea opţiunii diferite. De asemenea opţiunea

succesorală poate fi diferită şi în cazul în care el beneficiază de mai multe

legate care nu sunt indivizibile;

b) o altă excepţie este cea prevăzută în Legea 18/1991, republicată, care arată că

reconstituirea dreptului de proprietate se face la cerere depusă de fostul

proprietar sau de moştenitorii lui. Deci, chiar dacă au acceptat succesiunea,

moştenitorii, prin derogare de la principiul indivizibilităţii opţiunii

succesorale, pot renunţa, prin nedepunerea cererii, la reconstituirea dreptului

de proprietate asupra terenurilor. Moştenitorul care a renunţat la succesiunea

fostului proprietar decedat, nu poate să beneficieze de reconstituirea dreptului

de proprietate asupra terenurilor.

c) O altă excepţie asemănătoare cu cea precedentă, reiese din reglementările

Legii 112/1995: moştenitorii fostului proprietar al imobilului cu destinaţie de

locuinţă trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept acceptanţii

succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei

sau pentru acordarea despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în

termenul prevăzut de lege nu beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă la

decesul fostului proprietar a acceptat moştenirea;

d) divizibilitatea opţiunii succesorale poate rezulta şi din relativitatea autorităţii

lucrului judecat; dacă opţiunea succesorală rezultă dintr-o hotărâre

judecătorească, ea va avea efecte relative, numai între părţile din proces;

e) dacă în cadrul devoluţiunii succesorale intervine un element de extraneitate,

condiţiile şi efectele opţiunii succesorale fiind supuse unor legi diferite,

succesibilul va putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri şi renunţând la

alta.

5. Act juridic declarativ de drepturi

Efectele opţiunii se produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. Aceste efecte se produc şi în cazul retractării renunţării. Prin derogare, însă, drepturile debândite de terţii de bună credinţă asupra bunurilor succesiunii între momentul renunţării şi acela al retractării ei vor trebui respectate.

6. Act juridic nesusceptibil de modalităţi

Opţiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiţie, soarta juridică a moştenirii neputând să depindă de un eveniment viitor şi incert sau de un termen fie el şi cert.

Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate nu va putea produce nici un efect fiind nulă absolut.

Subiectul nr.80

Prescripţia dreptului de opţiune succesorală.

1. Termenul de opţiune succesorală

Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni, calculat de la data deschiderii moştenirii.

Legea califică termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material. Astfel, termenul de prescripţie a dreptului patrimonial de opţiune succesorală este susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen, fiindu-I aplicabile regulile care guvernează materia prescripţiei extinctive.

Termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art.700 C.civ. pentru exercitarea dreptului de opţiune se aplică nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali sau cu titlu universal. În ceea ce priveşte legatele cu titlu particular, din practica judiciară reiese că, termenul de 6 luni nu se aplică, în această privinţă fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la prescripţie din dreptul comun. În ultimul timp, însă, doctrina susţine că termenul de 6 luni se va aplica şi legatarului particular.

2. Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.

Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la deschiderea succesiunii, deci de la data morţii lui de cujus. Termenul de prescripţie începe să curgă de la deschiderea moştenirii chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea. Prescripţia curge de la deschiderea moştenirii faţă de toţi succesibilii, cu alte cuvinte termenul de opţiune este unic.

În cazul în care succesibilul moşteneşte prin retransmitere, când moartea succesibilului intervine înăuntrul termenului de opţiune, dar mai înainte de a fi optat şi dreptul său de opţiune se retransmite la proprii săi moştenitori, aceştia vor putea exercita

dreptul de opţiune numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul la data morţii sale.

De la regula calculării termenului de prescripţie din momentul deschiderii moştenirii există şi unele excepţii:

a) în cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut

ulterior, termenul de prescripţie va începe să curgă de la data naşterii;

b) în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul

de prescripţie începe să curgă nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea

a morţii ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative

de moarte.

c) Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul se face pe cale

judecătorească, prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreşti;

d) Începutul prescripţiei mai poate fi amânat datorită unor împrejurări care

constituie cauze de suspendare a prescripţiei, dacă aceste cauze operează şi la

data deschiderii moştenirii, împiedicându-l pe succesibil să-şi exercite dreptul

său de opţiune.

3. Suspendarea prescripţiei

Cursul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală de 6 luni se suspendă de drept cât timp succesibilul:

a) este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune

succesorală;

b) face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de

război;

c) este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau are

capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-I încuviinţeze actele; dacă

între cel ocrotit şi ocrotitor există contrarietate de interese, cursul prescripţiei

se suspendă faţă de cel ocrotit atâta timp cât acesta nu a avut curator

desemnat pro causa de autoritatea tutelară;

d) în cazurile când este nevoie de obţinerea autorizaţiei autorităţii tutelare se

admite suspendarea cursului prescripţiei pe durata necesară obţinerii

autorizaţiei, dacă demersurile în acest scop au fost făcute înainte de

împlinirea termenului de prescripţie.

După încetarea suspendării, în materia dreptului de opţiune succesorală, practic, succesibilul va avea la dispoziţie un nou termen de 6 luni pentru exercitarea dreptului său.

4. Întreruperea prescripţiei

În fapt, problema întreruperi prescripţiei – cu consecinţa începerii curgerii unui nou termen de prescripţie posterior întreruperii – nu se pune în această materie.

5. Repunerea în termenul de prescripţie

Succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie dacă se constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul a fost depăşit, cu condiţia să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore; ex: ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cujus de către comoştenitori; necunoaşterea de către legatar a testamentului întocmit în favoarea sa, boala succesibilului dacă este gravă şi de durată etc. Repunerea în termen este de competenţa instanţei judecătoreşti şi produce efecte şi faţă de terţi.

Efectul repunerii în termen este acordarea unui nou termen de opţiune succesibilului, care nu va putea depăşi 6 luni.

Dacă, însă, în cererea de repunere în termen sau în cursul soluţionării declară că acceptă pur şi simplu moştenirea instanţa nu va mai acorda un termen pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală. Dacă însă succesibilul se pronunţă în cursul judecăţii pentru acceptarea sub beneficiu e inventar, termenul va fi acordat.

6. Efectele prescripţiei

Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de lege, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devine străin de moştenire. Neexercitarea dreptului de opţiune nu se confundă însă cu renunţarea la moştenire.

Stingerea prin prescripţie a titlului de moştenitor, a vocaţiei succesorale, produce efecte absolute.

Subiectul nr.81

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii.

1. Acceptarea voluntară expresă

Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată – art.689 C.civ.

Acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii:

1) Voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea trebuie să fie manifestată

în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Înscrisul constatator

poate îmbrăca şi forma unei simple scrisori, dacă ea are caracter juridic; ex: o

scrisoare adresată comoştenitorilor conţinând o ofertă de împărţeală voluntară

a moştenirii etc. De asemenea poate îmbrăca şi forma unor acte adresate

instanţei sau biroului notarial, ori forma unei declaraţii date la consiluil local

prin care se indică compunerea masei succesorale şi calitatea de moştenitor, în

vederea depunerii înscrisului la biroul notarial. Acceptarea poate fi făcută şi

prin reprezentant, mandatar împuternicit în formă scrisă şi cu procură

specială. Mandatarul trebuie să accepte în termenul legal de opţiune.

2) Din conţinutul înscrisului trebuie să rezulte că succesibilul şi-a însuşit în mod

neechivoc calitatea de moştenitor, altfel spus, trebuie să rezulte că succesibilul

înţelege să exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile rezultând din calitatea

sa de moştenitor.

2. Acceptarea voluntară tacită

Acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă, indirect dar neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moşteniri.

Condiţii:

1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea;

2) conduita succesibilului din care să rezulte indirect intenţia sa de a accepta pur

şi simplu moştenirea.Acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, inclusiv printr-un mandatar

convenţional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moştenirii. Actele de acceptare trebuie săvârşite în termenul legal de opţiune.

Acceptarea tacită mai poate fi făcută şi printr-un gestionar de afaceri, dacă succesibilul ratifică în termenul legal de opţiune gestiunea, prefăcând-o într-un mandat.

Acceptarea poate fi tacită şi în cazul moştenirii testamentare.

Acceptarea tacită este, în toate cazurile, acceptare pură şi simplă.

Acte cu semnificaţia acceptării tacite

Legea nu stabileşte concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta moştenirea, revenind instanţelor de judecată sarcina de a aprecia, în concret, de la caz la caz, dacă actul săvârşit de succesibil, în această calitate, reprezintă sau nu o acceptare tacită a moştenirii.

1. Acte (fapte) materiale

Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în posesiunea şi folosinţa bunurilor succesorale, faptul mutării definitive a succesibilului în casa moştenită, demolarea unor construcţii etc, fapte pentru care succesibilul se comportă ca un proprietar.

Nu constituie acte de acceptare tacită: luarea din patrimoniu a unor obiecte ca amintiri de familie, fotografii, bibelouri, preluarea hârtiilor de valoare pentru a le feri de furt sau de pierdere etc.

În ipoteza în care actele săvârşite de moştenitor în calitate de coproprietar iar nu de moştenitor, ele nu mai au în mod neechivoc valoarea unei acceptări tacite. Într-o atare

situaţie este necesar a se stabili, prin administrarea de probe, anumite împrejurări din care să rezulte neîndoielnic intenţia de acceptare a succesiunii.

2. Acte de dispoziţie

Încheierea actelor de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi de natura lui, presupune intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea pur şi simplu, chiar dacă actul de dispoziţie nu ar putea produce efecte.

În privinţa acestor acte se poate distinge între:

A) Actele de dispoziţie având ca obiect bunurile succesorale singulare (ex: renunţarea la un drept, valorificarea dreptului de autor privitor la o operă literară etc.) constituie acte de acceptare tacită, cu următoarele excepţii:

- vânzarea de către succesibil a unor obiecte ale moştenirii supuse stricăciunii

sau a căror conservare ar fi prea oneroasă;

- înstrăinarea unui bun din masa succesorală, dacă succesibilul a acţionat cu

credinţa greşită că este proprietatea sa.

B) Actele de dispoziţie având ca obiect moştenirea privită ca universalitate, implică în mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a accepta succesiunea.

De asemenea renunţarea cu titlu oneros la moştenire, constituie întotdeauna acceptare pură şi simplă, iar renunţarea cu titlu gratuit numai dacă se face în favoarea unui moştenitor determinaţi, nominalizaţi.

3. Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale

Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către succesibil a unor acţiuni în justiţie ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însuşirea calităţii de moştenitor, cum ar fi: cererea de împărţeală a bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor ori de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de anulare a testamentului etc.

Intentarea unei acţiuni succesorale valorează acceptare oricare va fi soarta acţiunii. De asemenea poate valora acceptare şi participarea succesibilului la proces în calitate de pârât, dacă din atitudinea adoptată de el, rezultă însuşirea calităţii de moştenitor. În toate cazurile instanţa trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a succesibilului poate fi interpretată drept acceptare a moştenirii.

4. Acte de administrare definitivă

În ceea ce priveşte valoare de acceptare a succesiunii a actelor de administrare, se pot preciza următoarele:

a) legea conţine o singură precizare de principiu. Astfel, actele curat

conservatorii, de îngrijire şi de administrare provizorie, nu sunt acte de

primire a moştenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede.

Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea în bune condiţii a patrimoniului

succesoral, determinate de necesităţi urgente şi folositoare tuturor

comoştenitorilor şi care nu angajează viitorul bunurilor din moştenire, nu pot

fi apreciate ca acte de acceptare tacită

b) per a contrario, rezultă că actele de administrare care nu au caracter urgent şi

provizoriu, deci care au un caracter definitiv şi angajează viitorul reprezintă

acte de acceptare tacită, pură şi simplă a moştenirii. Ex: încasarea unor

creanţe de la debitorii succesiunii, încheierea între succesibilia unei convenţii

cu privire la administrarea bunurilor succesorale, locaţiunea bunurilor

succesorale pe o perioadă mai îndelungată etc. Plata impozitelor valorează

acte de acceptare tacită. Cu atât mai mult plata taxelor succesorale.

Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor arătate, valorează acceptare tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, căci, în principiu, afirmaţia nu are valoare faţă de actele făcute.

Subiectul nr.82

Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii.

1. Noţiune şi natură juridică

Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii este impusă de lege în cazul în care succesibilul (unul sau mai mulţi) a dat la o parte ( a sustras) sau a ascuns (a tăinuit) bunuri ale moştenirii, inclusiv prin nedeclararea lor la inventar, cu intenţia frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii moştenirii.

Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte juridice de opţiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită) ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte civile. Iar sancţiunea – constând în efectele speciale care se produc în urma

săvârşirii acestor fapte – reprezintă pedeapsă civilă, calificare cu multiple consecinţe sub raportul condiţiilor ei de aplicare.

2. Condiţiile acceptării forţate

a) Elementul obiectiv

Acest element esenţial constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea, tăinuirea unor bunuri din moştenire, săvârşită singur sau în participaţie cu altul (comoştenitor sau terţ).

Poate fi vorba de fapte comisive (ascunderea materială a unor bunuri, confecţionarea şi prezentarea unui testament falsificat etc.) sau de fapte omisive (omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar, nedeclararea unei donaţii raportabile etc.). Aceste fapte se pot exercita atât asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor.

Fapta ilictă poate fi săvârşită înainte şi după deschiderea succesiunii, chiar şi cu complicitatea defunctului, înainte dar şi după expirarea termenului legal de opţiune.

În toate cazurile darea la o parte presupune clandestinitatea cerinţă esenţială pentru ca acceptarea forţată să opereze.

b) Elementul subiectiv

Acest element necesar îl reprezintă intenţia frauduloasă a moştenitorului, fraudă destinată a înlătura aplicarea între moştenitori a regulilor devoluţiunii succesorale, a principiului egalităţii, prin ruperea echilibrului dintre ei. Frauda succesorală poate consta şi în intenţia de a păgubi creditorii succesiunii prin ascunderea unei părţi din activul succesoral, deci poate proveni şi de la moştenitorul unic.

Frauda succesorală trebuie să fie intenţionată, dolosivă, săvârşită cu rea credinţă, intenţia frauduloasă trebuind să fie dovedită de comoştenitorul sau creditorul interesat.

Nu suntem în prezenţa fraudei succesorale dacă sustragerea sau ascunderea este săvârşită de succesibilul care are drepturi succesorale exclusive asupra bunurilor în cauză; ex: soţul supravieţuitor a sustras, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, bunuri ale gospodăriei casnice; legatarul cu titlu particular care sustrage bunuri ce formează obiectul legatului.

c) Precizări privind autorul faptei ilicite

Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţiie concretă la moştenire, fie moştenitor legal, fie legatar universal sau cu titlu universal. Legatarul cu titlu particular nu poate fi obligat la acceptare.

Dacă autorul faptei ilicite a decedat înainte de lichidarea moştenirii, moştenitorii lui (acceptanţi) vor suporta consecinţele acceptării tacite, retransmiterea operând fără beneficiu dreptului de opţiune.

Autorul faptei ilicite trebuie să aibă capacitatea delictuală în momentul săvârşirii ei, lucrând cu discernământ, discernământul prezumându-se relativ în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie, iar în cazul persoanelor incapabile (sub 14 ani sau puse sub interdicţie) trebuie să fie dovedit.

Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu participarea mai multor succesori universali sau cu titlu universal pentru a frauda pe ceilalţi sau pe creditori, consecinţele vor fi suportate de toţi, iar pentru restituirea către succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse vor răspunde delictual, deci solidar.

Subiectul nr.83

Efectele acceptării pure şi simple a moştenirii.

1. Efecte generale

a) Consolidarea titlului de moştenitor

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii consolidează, definitivează titlul de moştenitor al succesibilului, în toate cazurile.

În toate cazurile, ca urmare a acceptării pure şi simple transmisiunea moştenirii, care a operat cu titlu provizoriu din momentul deschiderii succesiunii, se consolidează, devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce acceptarea (în cadrul termenului de opţiune) se produce retroactiv.

b) Stingerea definitivă a dreptului de opţiune a succesibilului

Prin efectul acceptării pure şi simple se stinge definitiv dreptul d opţiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.

c) Cel mai important efect al acceptării pure şi simple este contopirea, confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului, succesor universal sau cu titlu universal. De aici următoarele consecinţe:

- moştenitorul va răspunde personal pentru pasivul moştenirii peste limitele

(puterea) activului averii moştenite;

- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de decujus se sting prin confuziune,

integral dacă este singurul moştenitor şi proporţional cu cota moştenită, dacă

este comoştenitor; tot astfel încetează şi drepturile reale – dezmembrăminte

ale proprietăţii sau drepturi reale accesorii pe care moştenitorul le avea asupra

unui bun moştenit sau pe care le avea de cujus asupra unui bun din

patrimoniul moştenitorului – prin consolidare (uzufruct, uz, abitaţie), respectiv

prin confuziune (servitiţi, ipoteci etc.);

- în raporturile contractate de de cujus cu terţii, prin acceptarea pură şi simplă a

moştenirii moştenitorul va lua locul acestuia.

2. Efecte speciale în cazul acceptării forţate

a) Decăderea din dreptul de opţiune succesorală

Succesorul vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de lege este decăzut din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. Mai mult decât atât, dacă a optat anterior în acest sens, decade din beneficiul de inventar, respectiv din renunţarea la moştenire, dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă prin acceptarea moştenirii de către alţi erezi. În consecinţă el este socotit că a acceptat moştenirea pur şi simplu.

b) Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse

Succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moştenitor (acceptant) nu are nici un drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Această decădere se produce numai în raport cu comoştenitorii fraudaţi.

Legea prevede decăderea numai din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse, nu şi din obligaţia de a suporta datoriile şi sarcinile moştenirii.

Subiectul nr.84

Renunţarea la moştenire.

1. Noţiune

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă la) titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire. Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor.

2. Condiţiile de fond speciale

a) Renunţarea nu poate fi decât expresă.

Ea nu poate fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt.

Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului de prescripţie – deşi produce practic efecte asemănătoare – nu valorează nici ea renunţare tacită la moştenire; prescripţia stinge titlul de moştenitor, câtă vreme remunţătorul este considerat că nici n-a fost vreodată moştenitor.

Renunţarea la moştenire prin convenţie între moştenitori va fi nulă absolut, dacă intervine înainte de deschiderea succesiunii. Dacă însă ea intervine după deschiderea succesiunii, poate fi valabilă, dacă nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Dacă, în pofida convenţiei, moştenitorul acceptă succesiunea, acceptarea va fi valabilă, dar se va angaja răspunderea civilă contractuală a debitorului obligaţiei neexecutate. La fel şi în cazul în care succesibilul renunţă la moştenire în schimb comoştenitorii nu-şi respectă obligaţiile asumate prin convenţie, renunţătorul poate cere executarea sau despăgubiri, dar nu va putea retracta renunţarea decât în condiţiile legii.

b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai dacă succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare – fie tacită sau forţată ori sub beneficiu de inventar, acceptarea fiind irevocabilă.

c) Renunţarea la moştenire este un act juridic indivizibil, succesibilul neputând renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.

c) Renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit);

renunţarea in favorem reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii

însoţite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, cu toate

consecinţele acceptării şi transmiterii drepturilor succesorale.

3. Condiţii de formă

Renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi alta de opozabilitate.

a) Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn. Declaraţia de renunţare trebuie să fie dată în faţa notarului public, putându-se face la orice birou notarial, un exemplar al declaraţiei, autentificat, se trimite de îndată, la notarul public la care se află registrul special de renunţări la succesiune, pentru înscriere.

Declaraţia de renunţare care nu este dată în aceste condiţii, este lovită de nulitate absolută, având ca efect redobândirea dreptului de opţiune succesorală de către succesibil. Nulitatea renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.

b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. Înscrierea se face pentru opozabilitate.

Succesibilul renunţător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a renunţării. În schimb, faţă de terţul de bună-credinţă (ex: cel care a cumpărat un bun succesoral de la succesibilul renunţător) renunţarea neînscrisă nu este opozabilă, dimpotrivă, încheierea actului de dispoziţie de către succesibil poate fi invocată ca act de acceptare tacită a moştenirii.

4. Efectele renunţării

Ca urmare a renunţării, în condiţiile legii, se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate erga omnes, vocaţia succesibilului, el devenind străin de succesiune. De aici următoarele consecinţe:

a) Renunţătorul nu beneficiază de nici un drept succesoral, dar nici nu este

obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului –

activul şi pasivul – va reveni comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor

subsecvenţi acceptanţi, care o vor dobândi ab initio, din momentul deschiderii

succesiunii, direct de la defunct, potrivit regulilor devoluţiunii moştenirii;

b) În caz de deces al renunţătorului, partea de moştenire la care ar fi avut dreptul

nu se transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la

moştenire prin reprezentare ci numai în nume propriu, în condiţiile legii;

c) Renunţătorul nu va fi obligat la raportul donaţiilor, indiferent dacă donaţia a

fost făcută cu raport sau cu scutire de raport;

d) Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale

acestuia împotriva succesibilului renunţător, care s-au stins prin consolidare

sau confuziune, la dat deschiderii succesiunii, renasc prin efectul retroactiv al

renunţării;

e) Renunţătorul pierde şi dreptul sezinei, menţinându-se însă actele conservatorii

sau de administraţie provizorie care sunt făcute de succesibili înainte de

repudierea succesiunii, chiar dacă renunţătorul nu avea calitatea de moştenitor

sezinar;

f) Creditorii renunţătorului nu au dreptul să urmărească patrimoniul succesoral,

după cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească bunurile din

patrimoniul renunţătorului;

g) Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxele succesorale.

5. Retractarea renunţării

a) Condiţiile retractării:

a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a

împlinit termenul de pescripţie a dreptului de opţiune succesorală. Decăderea

renunţătorului din dreptul de a retracta renunţarea prin îndeplinirea termenului

de prescripţie operează de drept şi poate fi invocată de orice persoană

interesată, chiar şi din oficiu;

b) Retractarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până la

momentul retractării de un alt succesibil cu vocaţie legală sau testamentară,

universală sau cu titlu universal. În raport cu drepturile statului asupra

moştenirii vacante retractarea devine inoperantă numai prin împlinirea

termenului de prescripţie.Dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, succesibilul poate retracta renunţarea.

b) Pentru retractare nu se prevăd condiţii de formă, aşa încât se admite că ea poate fi expresă sau tacită, ori chiar forţată. Este expresă când rezultă dintr-un înscris autentic sau sub semnătură privată; este tacită când rezultă neîndoielnic din acte cu semnificaţia acceptării tacite a moştenirii şi este forţată dacă succesibilul renunţător săvârşeşte faptele ilicite ce cad sub incidenţa art.703 şi 712 C.civ..

c) Efectele retractării:

a) succesibilul devine moştenitor acceptant, doctrina împărtăşind părerea că

retractarea constituie prin ea însăşi o acceptare pură şi simplă a moştenirii, cu

excepţia minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie, în cazul cărora

acceptarea este făcută sub beneficiu de inventar dacă retractarea nu s-a făcut

prin acceptare forţată;

b) retractarea operează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, cu excepţia

drepturilor dobândite de terţe persoane asupra bunurilor succesorale între

momentul renunţării şi acela al retractării.

Subiectul nr.85

Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar.

1. Noţiune şi condiţii de fond

Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act de opţiune expres şi solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor (comoştenitor) al patrimoniului succesoral, dar înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita activului moştenit şi numai cu bunurile moştenite, inventarul întocmit împiedicând confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu.

Se optează în acest sens, de regulă, în cazurile în care există îndoieli cu privire la solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului succesoral.

Cu excepţia legatarului cu titlu particular, orice moştenitor poate accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, cu condiţia să nu o fi acceptat pur şi simplu sau nu a renunţat la moştenire.

Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic indivizibil; nu poate avea ca obiect numai o parte a moştenirii.

2. Caracterul facultativ; derogări

Opţiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul având doar facultatea nu şi obligaţia de a accepta sub beneficiu de inventar.

În cazul pluralităţii de moştenitori, atunci când unii acceptă pur şi simplu, iar alţii sub beneficiu de inventar, moştenitorii care au acceptat pur şi simplu vor răspunde de datoriile şi sarcinile succesiunii, nelimitat, însă numai pentru porţiunea de pasiv care le incumbă. În schimb acceptantul beneficiar va răspunde pentru pasivul ce-I revine din moştenire numai în limita şi cu activul moştenit.

Prin derogare de la caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar, legea prevede acest mod de acceptare în următoarele situaţii:

- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă;

- în cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea dreptului de opţiune,

dacă are mai mulţi moştenitori iar aceştia nu se înţeleg cu privire la

exercitarea dreptului de opţiune unic şi indivizibil dobândit prin retransmitere.Statul, ca beneficiar al moştenirii vacante, răspunde în toate cazurile numai în

limita activului, fără a fi obligat a face o acceptare sub beneficiu de inventar.

3. Condiţii de formă

a) Pentru validitate

Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă şi constatată printr-un înscris autentic, în aceleaşi condiţii ca şi renunţarea la moştenire.

Dacă această condiţie nu este respectată, intervine sancţiunea nulităţii beneficiului de inventar, succesibilul păstrând dreptul de opţiune. Se poate încă ca acceptarea sub beneficiu de inventar, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, să valoreze acceptare pur şi simplă, dacă condiţiile pentru aceasta sunt îndeplinite.

b) Pentru opozabilitate

Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. În caz contrar beneficiul nu va putea fi invocat faţă de terţi şi între terţi.

c) Întocmirea inventarului

Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau urmată de întocmirea unui inventar fidel şi exact al bunurilor succesorale. Lipsa acestuia face ca beneficiul de inventar să nu producă efecte, însă moştenirea se consideră acceptată pur şi simplu.

Inventarul infidel sau inexact, întocmit cu rea-credinţă, atrage decăderea succesibilului vinovat din beneficiul de inventar, acesta fiind socotit acceptant pur şi simplu.

Cererea de inventariere nu valorează în sine acceptare sub beneficiul de inventar.

4. Efectele acceptării sub beneficiu de inventar

a) Efecte generale (comune)

Prin efectul acceptării beneficiare se stinge definitiv dreptul de opţiune al succesibilului, el putând totuşi, în condiţiile legii, renunţa la beneficiul de inventar, rămânând moştenitor pur şi simplu.

Succesibilul îşi consolidează titlul său de moştenitor, definitivând transmisiunea succesorală care a operat de la data deschiderii succesiunii. El devine titular al patrimoniului succesoral şi proprietar al bunurilor care îl compun. În această calitate are dreptul la activul net al patrimoniului, poate încheia valabil acte juridice, poate cere ieşirea din indiviziune etc. În caz de deces patrimoniul dobândit se tansmite la proprii moştenitori. El poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive şi raportul donaţiilor.

b) Efecte specifice

1) Separaţia de patrimonii

Acceptarea beneficiară împiedică confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului, producând deci separaţia de patrimonii. În consecinţă, moştenitorul beneficiar devine titular a două patrimonii distincte, separate între ele.

Separaţia de patrimonii rezultând din acceptarea sub beneficiu de inventar produce efecte tripartite – faţă de toţi creditorii moştenirii şi legatari, precum şi faţă de moştenitorul însuşi şi creditorii săi personali.

Efectele separaţiei de patrimonii:

- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cujus nu se sting prin

confuziune; drepturile reale (dezmembrăminte ale proprietăţii sau drepturi

reale accesorii) ce există între cele două patrimonii, nu încetează prin

consolidare sau confuziune.

- În caz de vânzare a bunurilor succesorale la licitaţie, moştenitorul beneficiar

poate deveni adjudecatar în calitate de titular al patrimoniului propriu, asimilat

unui terţ;

- Moştenitorul beneficiar, în calitate de titular al patrimoniului propriu, poate

dobândi drepturi şi obligaţii noi faţă de patrimoniul succesoral;

- În raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul beneficiar nu va

lua locul acestuia, aşa încât excepţiile personale pe care terţii le puteau invoca

contra lui de cujus vor fi inopozabile faţă de moştenitorul beneficiar;

- Creditorii succesorali şi legatari urmează să fie plătiţi din preţul bunurilor

succesorale cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului, care

vor putea ridica pretenţii numai asupra valorilor rămase după lichidarea

pasivului moştenirii.

2) Răspunderea moştenitorului beneficiar

Moştenitorul beneficiar este obligat să plătească datoriile succesiunii numai până la concurenţa valorii bunurilor din moştenire; această limitare nu este numai valorică, dar vizează chiar bunurile în natură care fac parte din patrimoniul succesoral, în sensul că numai bunurile succesorale pot fi urmărite de creditorii succesiunii.

Moştenitorul beneficiar are facultatea de a se libera de sarcina lichidării pasivului succesoral predând toate bunurile succesiunii creditorilor şi legatarilor cu titlu particular. Ca urmare a abandonării bunurilor succesorale el este descărcat de sarcina administrării patrimoniului succesoral, dar păstrează calitatea de moştenitor şi de proprietar al bunurilor succesorale.

5. Administrarea şi lichidarea patrimoniului succesoral

Dacă nu preferă abandonarea, moştenitorul beneficiar devine administratorul şi lichidatorului patrimoniului succesoral.

Administrarea se face în interesul său, dar şi în interesul creditorilor succesorali şi al legatarilor, faţă de care va răspunde – ca administrator – dacă nu depune diligenţa pe care o depune în administrarea propriului patrimoniu, asemănător unui mandatar sau depozitar gratuit. În aceste cazuri el răspunde faţă de creditori şi legatari inclusiv cu bunurile sale proprii.

Pentru a plăti datoriile şi sarcinile succesiunii bunurile succesorale vor putea fi vândute doar prin licitaţie, în condiţiile legii, cu excepţia mobilelor corporale supuse stricăciunii şi a celor a căror conservare ar necesita cheltuieli prea mari. În caz contrar, vânzarea va fi valabilă dar va putea fi atacată de creditori cu acţiunea pauliană, iar în cazul imobilelor, sancţiunea este decăderea din beneficiul de inventar.

Valorile active din moştenire trebuie să fie folosite numai pentru plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii cu excepţia celor rezultând din raportul sau reducţiunea donaţiilor. Valorile rămase după plata datoriilor şi sarcinilor se cuvin moştenitorului.

6. Încetarea beneficiului de inventar

Beneficiul de inventar poate să înceteze cu efect retroactiv prin renunţarea moştenitorului la beneficiul de inventar şi prin decăderea lui din beneficiu, cu titlu de pedeapsă.

a) Încetarea prin renunţare

Renunţarea poate fi expresă sau tacită, rezultând din acte care denotă intenţia vădită de a accepta confiziunea propriului patrimoniu cu patrimoniul succesoral: săvârşirea de acte materiale sau încheierea de acte de dispoziţie nepermiose în cadrul administrării patrimoniului succesoral.

b) Încetarea prin decăderea din beneficiul de inventar

Aceasta intervine dacă:

- moştenitorul cu intenţie frauduloasă a ascuns sau a dat la o parte bunuri

succesorale;

- moştenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără respectarea

formalităţilor prevăzute de lege (licitaţie publică cu autorizarea justiţiei).

Subiectul nr.86

Transmiterea activului şi pasivului moştenirii.

1. Precizări privind obiectul transmisiunii

La decesul unei persoane fizice, patrimoniul ei se transmite asupra moştenitorilor legali sau testamentari. Transmiterea are ca obiect, în principiu, numai drepturile şi obligaţiile defunctului cu conţinut patrimonial, cele personale nepatrimoniale fiind netransmisibile pe cale de moştenire.

2. Cuprinsul activului succesoral

Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral, în principiu, numai drepturile patrimoniale existente la dat deschiderii succesiunii. Drepturile personale nepatrimoniale nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional; ex: exercitarea dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei literare etc.

Drepturile patrimoniale ele defunctului intră în alcătuirea activului succesoral, indiferent de natura lor; ex: drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă sau drepturi patrimoniale rezultând din creaţii intelectuale, acţiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori. De asemenea intră în patrimoniul succesoral drepturi care, deşi nu fac parte din patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii intră ulterior în activul succesoral; ex: valori intrate prin reducţiunea liberalităţilor excesive sau raportul donaţiilor, fructele naturale, civile şi industriale produse ulterior deschiderii succesiunii sau echivalentul bănesc al folosinţei exercitată de un moştenitor asupra unui bun din masa succesorală.

Nu intră în activul moştenirii acele drepturi care, deşi patrimoniale şi existente la data deschiderii succesiunii, se sting la moartea titularului lor, având caracter viager sau din alte cauze.

3. Transmisiunea activului succesoral

Transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

a) Transmisiunea universală sau cu titlu universal

Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul succesoral; titularii dreptului sunt: moştenitorii cu vocaţie universală – moştenitorii legali şi legatarii universali.

Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune din universalitate;

titularii dreptului sunt legatarii cu titlu universal.

b) Transmisiunea cu titlu particular

Are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite

izolat. Este cazul legatului particular.

Dacă legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unor

bunuri individual determinate ori drept de proprietate intelectuală sau drept succesoral

moştenit de testator, legatarul dobândeşte dreptul direct de la defunct, în momentul

deschiderii succesiunii.

Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen determinabile după diferite criterii

obligaţii de a face sau a nu face etc., legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva

moştenitorului obligat la plata legatului.

Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii universali sau cu titlu

universal

În momentul deschiderii succesiunii creanţele defunctului se divid prin efectul

legii, între comoştenitori şi terţi, proporţional cu cota ce-i revine fiecăruia din moştenire;

dacă obiectul creanţei este indivizibil fiecare moştenitor poate cere în totalitate

executarea obligaţiei.

Drepturile reale se dobândesc în stare de indiviziune.

4. Cuprinsul pasivului succesoral

În alcătuirea pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile moştenirii.

a) Datoriile succesorale

Sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care – indiferent de izvorul lor –

există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile

defunctului faţă de moştenitori.

Nu reperzintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea lui de cujus sau

care au fost contractate intuitu personae; efectele acestora sunt însă opozabile

moştenitorilor.

c) Sarcinile succesorale

Sunt acele obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul lui de cujus, se nasc în

persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa

defunctului sau din voinţa lui:

- cheltuielile de înmormântare;

- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii;

- plata legatelor cu titlu particular, atunci când legatul nu are ca obiect un drept

real asupra unui lucru individual determinat, deci în acele situaţii care conferă

legatarului calitatea de creditor al unei creanţe.

5. Transmiterea pasivului succesoral

a) Transmisiunea universală şi cu titlu universal

Pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal,

deoarece ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu care

cuprinde atât drepturi cât şi obligaţii.

b) Transmiterea cu titlu particular

Legatarii particulari, în principiu, nu contribuie la plata pasivului succesoral, cu

excepţia următoarelor ipoteze şi limite:

a) dacă testatorul a prevăzut expres plata, totală sau parţială, de către legatarul

particular a unei datorii sau sarcini;

b) dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând

nu numai drepturi dar şi obligaţii;

c) dacă legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat; legatarul nu este

obligat la plată dar o poate face pentru a salva imobilul de la urmărire,

subrogându-se în locul creditorului plătit şi putând recupera plata pe cale

acţiunii în regres de la cei obligaţi să suporte pasivul moştenirii;

d) dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără a fi obligat,

legatarul va suporta consecinţele existenţei pasivului;

e) în ipoteza legatarului cu titlu particular al uzufructului având ca obiect

universalitatea succesorală sau cotă parte din universalitate

Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu

universal, proporţional cu părţile ereditare

Moştenitorii universali şi cu titlu universal au obligaţia de a plăti pasivul

succesoral proporţional cu partea ereditară a fiecăruia. Această regulă se aplică atât în

cazul acceptării pure şi simple a moştenirii cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de

inventar, felul acceptării determinând numai limitele răspunderii.

Calitatea de moştenitori sezinari nu are nici o relevanţă sub aspectul divizării

pasivului succesoral, obligaţia de plată a pasivului nefiind o consecinţă a sezinei ci a

transmisiunii universale sau cu titlu universal.

În cazurile în care pentru divizare este necesară evaluarea legatului şi a moştenirii,

în mod provizoriu se admite divizarea pasivului în părţi virile, adică după numărul

succesorilor universali sau cu titlu universal, creditorii putând acţiona în acest sens,

urmând ca după stabilirea definitivă a părţilor ereditare să se opereze regularizarea între

moştenitori a plăţilor făcute.

Bunurile gospodăriei casnice, moştenite în exclusivitate de soţul supravieţuitor,

nu intră în calculul pentru divizarea pasivului.

Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului proporţional cu părţile

ereditare:

a) dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, moştenitorul posesor va

putea fi acţionat singur, cu drept de regres împotriva comoştenitorilor;

b) dacă unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea

obligaţiei;

c) dacă obligaţia este indivizibilă – indivizibilitate naturală sau convenţională –

oricare moştenitor poate fi urmărit pentru întreg cu drept de regres;

d) dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat

va fi obligat ipotecar pentru tot dar numai până la concurenţa valorii imobilelor ce

deţin; pentru rest obligaţia se divide între moştenitori;

e) dreptul de gaj general al creditorilor rămâne indivizibil, cât timp durează

indiviziunea între moştenitori.

Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în regres

Problema vizează raporturile dintre comoştenitori, în ipoteza în care unul sau unii

dintre ei a plătit din datoriile şi sarcinile moştenirii mai mult decât partea sa. O asemenea

plată poate fi făcută voluntar sau ca urmare a obligaţiei juridice de a plăti peste partea sa

din datorie.

În toate aceste cazuri, moştenitorul solvens care a plătit peste partea sa are acţiune

personală în regres împotriva comoştenitorilor care nu au achitat părţile lor contributive;

fie o acţiune din gestiunea de afaceri, fie o acţiune rezultând din subrogaţia legală, fie

acţiunea în garanţie a împărţelii.

Acţiunea este în toate cazurile divizibilă şi prescriptibilă, în termenul general de

prescripţie, indiferent că cererea se valorifică într-o acţiune separată sau în cadrul acţiunii

de ieşire din indiviziune.

Limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru pasivul

succesoral

În această privinţă se face, în mod tradiţional, deosebirea între moştenitorii

regulaţi şi cei neregulaţi.

Moştenitorii regulaţi (rudele defunctului cu vocaţie succesorală şi soţul

supravieţuitor) răspund pentru plata pasivului moştenirii cu bunurile moştenite dar şi cu

patrimoniul propriu, dacă nu au oprit confuziunea dintre cele două patrimonii.

Moştenitorii neregulaţi (legatari universali, cu titlu universal sau statul) răspund

pentru pasivul succesoral numai în limita bunurilor moştenite, cu condiţia ca prin

întocmirea unui inventar să poată dovedi componenţa bunurilor din activul succesoral.

Dacă legatarul a intrat în posesiunea bunurilor fără inventar va răspunde pentru pasiv ca

şi moştenitorii regulaţi.

Această diferenţiere este nejustificată, în practică limitarea răspunderii pentru

pasiv în limita bunurilor moştenite se face prin acceptarea sub beneficiu de inventar de

către toţi succesorii universali sau cu titlu universal.

Subiectul nr.87

Condiţiile dreptului de moştenire legală. Vocaţia succesorală legală.

1. Noţiunea de moştenire legală

Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea moştenirii are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.

Moştenirea legală intervine în cazurile în care defunctul nu a lăsat testament, sau a lăsat testament dar acesta nu cuprinde legate, sau cuprinde exherendări.

De asemenea moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii lăsate sau, dispunând de întreg, există moştenitori rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.

2. Enumerarea condiţiilor

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să îndeplinească o condiţie pozitivă (vocaţie succesorală legală) şi două condiţii negative (să nu fie nedemnă şi să nu fie dezmoştenită). În prezenţa acestor condiţii transmiterea moştenirii operează în virtutea legii, din momentul deschiderii moştenirii

3. Vocaţia succesorală legală

a) Vocaţia legală generală; principiul reciprocităţii

Sunt chemate la moştenire în temeiul legii şi deci au vocaţie succesorală legală, persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică rudele defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei şi (în anumite condiţii) din adopţie – şi alături de acestea, soţul supravieţuitor al defunctului.

Legea a limitat – pe linie colaterală – vocaţia succesorală legală la gradul al IV-lea inclusiv, în linie dreaptă ascendentă sau descendentă legea nu prevede nici o limitare.

Nu înseamnă însă că rudele până la gradul IV care sunt chemate la moştenire alături de soţul supravieţuitor, vor culege moştenirea lăsată de defunct, vocaţia lor fiind generală, potenţială; vocaţia lor concretă de a culege efectiv această moştenire este determinată prin devoluţiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moştenire.

Conform principiului reciprocităţii vocaţiei legale generale la moştenire, dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o persoană atunci şi această din urmă persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima. Principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie

la moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea primei.

Principiul reciprocităţii cunoaşte o singură excepţie: este cazul constatării nulităţii căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soţilor sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă), doar soţul de bună credinţă va avea vocaţie succesorală.

b) Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă)

Pentru a se evita împărţirea averilor succesorale în foarte multe părţi cu o valoare neînsemnată, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă al moştenire a rudelor defunctului. Prin urmare pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii, deci să aibă vocaţie succesorală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali, cu vocaţie generală, ci trebuie să fie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană, cu vocaţiei generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are vocaţie concretă, utilă.

Pentru stabilirea ordinii de preferinţă legea foloseşte două criterii: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie, cu ajutorul cărora este stabilită vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului.

Subiectul nr.88

Nedemnitatea succesorală (noţiune, caractere, cazuri).

1. Noţiune

Nedemnitatea succesorală este decăderea de drept a moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.

2. Caractere juridice

Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă, se caracterizează prin următoarele:

a) se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de

lege şi numai în domeniul moştenirii legale;

b) operează de drept, de cujus neputând înlătura efectele ei prin iertarea

nedemnului pentru fapta sa, acesta însă putând să-l gratifice pe nedemn;

c) fiind o sancţiune se aplică şi produce efecte doar în privinţa autorului faptei;

d) domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri,

nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a

săvârşit faptele, în acest sens nedemnitatea producând efecte relative;

e) sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută pentru faptele săvârşite cu vinovăţie,

moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ, în lipsa discernământului

neputându-se vorbi de vinovăţie; fiind vorba de săvârşirea de fapte se vor

aplica regulile privitoare la discernământul necesar pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, sau în cazul în care nedemnitatea implică o

condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul

penal;

3. Cazuri de nedemnitate

Legea prevede 3 cazuri de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea; acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea şi nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea.

a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea

Pentru ca un moştenitor să fie înlăturat de la moştenire datorită acestui caz de

nedemnitate, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- moştenitorul să fi omorât sau să fi pus în executare hotărârea de a omorî pe cel

despre a cărui moştenire este vorba (omor sau tentativă de omor). Infracţiunile

trebuie săvârşite cu intenţie directă sau indirectă.

- moştenitorul să fi fost condamnat penal în calitate de autor, coautor, instigator

sau complice pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea de condamnare

să fi rămas definitivă.

Nedemnitatea nu va opera dacă:

- a fost achitat;

- a fost scos de sub urmărire penală;

- a decedat înainte de condamnare;

- fapta săvârşită a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);

- sancţiunea penală s-a prescris.

Nedemnitatea operează de drept, fiind inutil ca instanţa civilă să pronunţe

nedemnitatea. Dacă totuşi aceasta este contestată, instanţa civilă va fi chemată să constate

că în penal condamnarea a intervenit pentru fapta prevăzută de legea civilă şi că deci, în

puterea legii, moştenitorul este îndepărtat de la moştenire ca nedemn.

b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea

Intervine în cazul în care moştenitorul a făcut un denunţ, o plângere sau o

mărturisire capitală, calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea. Caracterul

calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală definitivă de

condamnare a moştenitorului.

Această cauză de nedemnitate a devenit inaplicabilă prin abolirea pedepsei cu

moartea.

c) Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost de cujus

Este nedemn moştenitorul care, având cunoştinţă de omorul celui care lasă

moştenirea, nu denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor competente, iar această

nedenunţare nu este, potrivit legii, scuzabilă. În acest caz, nu se cere o condamnare

penală prealabilă.

Subiectul nr.89

Efectele nedemnităţii şi invocarea ei.

1. Principiul care guvernează materia

Nedemnitatea produce efecte de drept, în puterea legii moştenitorul nedemn este decăzut din dreptul de a moşteni. Desfiinţarea titlului de moştenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei civile prin care se constată nedemnitatea operează retroactiv, având caracter declarativ.

2. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn

Titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat de la dat deschiderii moştenirii, aşa încât el nu va putea reclama partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit şi nici măcar rezerva, înlăturarea nedemnului profitând comoştenitorilor legali, moştenitorilor legali subsecvenţi sau chiar legatarilor sau donatarilor.

Dacă înainte de constatarea nedemnităţii, nedemnul a intrat în posesia bunurilor

moştenirii va fi obligat să le restituie – împreună cu productele – persoanelor îndreptăţite,

în natură, iar dacă nu va fi posibil va fi obligat să plătească despăgubiri. De asemenea va

restitui fructele, în natură sau echivalent.

Nedemnul are dreptul de a-şi recupera cheltuielile făcute cu plata datoriilor

moştenirii şi cheltuielile necesare şi utile făcute cu privire la bunurile din moştenire,

inclusiv cheltuielile făcute cu munca depusă pentru perceperea fructelor.

Nedemnitatea produce efecte numai în privinţa drepturilor succesorale, iar nu şi în

privinţa altor drepturi ale nedemnului care nu-şi au ca temei de dobândire moştenirea.

3. Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului

a) Efectele faţă de copiii nedemnului

Copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului în nume propriu, dar nu şi

prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Aceasta însemnă că sancţiunea nedemnităţii

produce efecte şi faţă de ei, deşi nu sunt cu nimic vinovaţi de săvârşirea faptei de către

părintele lor. De asemenea nedemnitatea poate influenţa şi împărţeala moştenirii în cazul

pluralităţii de moştenitori nedemni.

b) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului care nu sunt copiii lui.

Dacă soluţia Codului civil în privinţa copiilor nedemnului este nedreaptă, fiindcă

sancţiunea nedemnităţii ar trebui să producă efecte numai în privinţa autorului sau

autorilor faptei, doctrina subliniază injusteţea aplicării acestei sancţiuni şi în cazul

nepoţilor sau strănepoţilor nedemnului şi nu exclude posibilitatea ca descendenţii

subsecvenţi ai nedemnului (dacă sunt de bun-credinţă) să poată veni la moştenire prin

reprezentare, bineînţeles dacă nedemnul şi copilul său, reprezentaţi, nu mai sunt în viaţă

la data deschiderii succesiunii.

4. Efectele nedemnităţii faţă de terţi; teoria moştenitorului aparent

Întrucât nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect

retroactiv, de la dat deschiderii succesiunii, iar legea nu prevede nici o derogare în

privinţa actelor încheiate de nedemn cu terţii, aceste acte vor fi desfiinţate şi ele cu efect

retroactiv. Înseamnă că nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie ce se justifică

în cazul terţilor de rea-credinţă dar nu şi în cazul celor de bună-credinţă care au crezut în

valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului. De aceea rigoarea desfiinţării actelor

încheiate de nedemn trebuie să fie mult atenuată prin aplicarea altor principii legale sau

recunoscute de doctrină şi aplicate în practica judecătorească. Astfel:

- actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii se menţin, în

măsura în care actul nu se dovedeşte dăunător iar terţul nu a fost de rea

credinţă;

- plata făcută cu bună credinţă de debitor moştenitorului nedemn posesor al

creanţei este valabilă;

- actele de dispoziţie a bunurilor mobile corporale se menţin, dacă dobânditorul

a fost de bună credinţă;

- în ceea ce priveşte actele de dispoziţie asupra imobilelor, terţul de bună

credinţă se va putea apăra prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani, apărare

de multe ori insuficientă. De aceea în practică şi doctrină se admite teoria

moştenitorului aparent, potrivit căreia actul încheiat cu moştenitorul nedemn

se menţine dacă este cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar terţul a fost de

bună credinţă, el dovedind în plus că a existat o eroare comună şi invincibilă

asupra calităţii de moştenitor a nedemnului. În aceste condiţii actul rămâne

valabil şi opozabil adevăraţilor moştenitori. Nedemnul va fi obligat la

despăgubiri. Dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul va putea

fi acţionat de către terţ pentru evicţiune. În cazul actelor încheiate de copiii

nedemnului ce vin la moştenire prin reprezentare, aceştia trebuie consideraţi

posesor de bună-credinţă şi obligat la restituiri ca atare.

5. Invocarea nedemnităţii succesorale

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată care

urmează să profite de înlăturarea de la moştenire a nedemnului sau a copiilor săi (în cazul

reprezentării), cum sunt: comoştenitorii, legatarii, donatarii, sau pe calea acţiunii oblice

de către creditorii acestor persoane, precum şi de procuror sau de instanţa de judecată din

oficiu.

Nedemnitatea poate fi invocată şi de nedemn.

În toate cazurile nedemnitatea va fi invocată după deschiderea moştenirii şi numai

dacă nedemnul are vocaţie concretă.

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în

viaţă, iar dacă a decedat după preluarea bunurilor din moştenire dar înainte de constatarea

nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste

bunuri (moştenitori prin retransmitere)

Moştenitorii nedemnului chiar de bună credinţă nu se pot apăra prin invocarea

teoriei moştenitorului aparent şi nici prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani. Numai

legatarul cu titlu particular al nedemnului ar putea invoca uzucapuinea de 10-20 de ani

sau beneficuil art.1909 C.civ..

Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii,

nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului pentru a-i împiedica să

vină la moştenire prin reprezentare.

Subiectul nr.90

Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii.

1. Enumerarea principiilor

În temeiul legii sunt chemate la moştenire rudele defunctului şi alături de ele soţul supravieţuitor, iar în lipsa acestora statul, pe baza a trei principii: principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.

2. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali

Printr-o clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude care, ca atare, adică în mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria chemată.

Codul civil stabileşte 4 clase de moştenitori:

- clasa I, clasa descendenţilor în linie directă: copii nepoţi, strănepoţi ai

defunctului, fără limită de grad;

- clasa a II-a a ascendenţilor privilegiaţi: (părinţi) şi colateralilor privilegiaţi

(fraţi, surori şi descendenţiilor până la gradul 4 de rudenie, inclusiv);

- clasa a III-a, a ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici, fără limită de grad);

- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchi, mătuşi, veri, fraţii surorile

bunicilor).Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, nefiind posibilă venirea

concomitentă la moştenire a rudelor din două clase de moştenitori, cu excepţia exherendării prin testament a tuturor moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia erau rezervatari, caz în care se vor întâlni la moştenire rude din două clase de moştenitori.

Soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul dar vine la moştenire în concurs cu orice clasă chemată la moştenire.

3. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă

Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad

înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad; ex: copiii înlătură de la moştenire

pe nepoţi. Cu alte cuvinte vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde

de apropierea gradului de rudenie.

Excepţii:

- în cadrul clasei a II-a părinţii defunctului nu înlătură de la moştenire pe fraţii

sau surorile defunctului şi descendenţii lor;

- reprezentarea succesorală.

4. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la

moştenire

Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de

acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.

Excepţii:

- împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de

acelaşi grad prin reprezentare succesorală;

- dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi

proveniţi din părinţi diferiţi, între ei şi dacă este cazul între descendenţii lor,

moştenirea nu se împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii,

egalitatea păstrându-se numai între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al

defunctului beneficiază de cotă parte pe ambele linii.

Subiectul nr.91

Reprezentarea succesorală.

1. Noţiune şi utilitate

Reprezentarea succesorală este un benefici al legii în virtutea căruia un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat – numit reprezentant – urcă în gradul, locul şi drepturile ascendentului său – numit reprezentat – care este decedat la deschiderea moştenirii, pentru a culege partea care I s-ar fi cuvenit acestuia din moştenire, dacă s-ar mai fi aflat în viaţă.

Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad. Dreptul de moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar moartea prematură a părinţiilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora.

2. Domeniul de plicare

Reprezentarea succesorală este admisă în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendeţilor din fraţi şi surori.

Întrucât reprezentarea derogă de la principiile devoluţiunii legale a moştenirii, dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare.

3. Condiţii

Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori, pot beneficia de reprezentare numai dacă sunt îndeplinite trei condiţii, două în persoana celui reprezentat şi una în persoana reprezentantului

a) Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii

Această cerinţă nu trebuie interpretată în sens de predeces, căci o asemenea formulare ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării comorienţilor şi a persoanelor decedate în acelaşi timp.

Deoarece nu pot fi reprezentate decât persoanele moarte, o persoană care este în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu moşteneşte, renunţând la moştenire sau fiindcă este nedemn. Tot astfel o persoană dispărută nu poate fi reperzentată, deoarece se socoteşte a fi în viaţă cât timp nu intervine o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.

Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii succesiunii mai are drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso medio ci numai din grad în grad vacant, trecând prin toate gradele intermediare.

b) Locul celui reprezentat să fie un loc util

Reprezentarea se admite numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi putut moşteni. Deci, singurul motiv pentru care nu poate moşteni este acela că nu mai este în viaţă.

c) Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege

moştenirea lăsată de defunct

Aceste condiţii sunt:

a) să aibă capacitate succesorală, el neputând fi comorient sau persoană decedată

în acelaşi timp cu defunctul;

b) să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct,

fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu nu poate culege

moştenirea nici prin reprezentare. Această vocaţie generală urmează să se

transforme în vocaţie concretă prin reprezentare. Adoptatul cu efecte restrânse

şi descendenţii săi nu pot veni la reprezentare şi nici în nume propriu la

moştenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei beneficiind de reprezentare în

raport cu rudele din familia firească;

c) să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să

nu fi fost exherendat de acesta. Deoarece nu este în discuţie moştenirea

reprezentatului, reprezentantul poate fi nedemn faţă de acesta, poate să

renunţe la moştenirea acestuia şi poate fi exherendat de acesta, altfel spus,

reprezentantul nu trebuie să îndeplinească condiţiile pentru a-l moşteni pe

reprezentat.

4. Modul cum operează reprezentarea

Dacă condiţiile arătate sunt îndeplinite, reprezentarea este admisă în toate

cazurile, la infinit şi operează de drept şi imperativ.

a) Reprezentarea este admisă în toate cazurile.

În privinţa rudelor de grad egal reprezentarea se admite pentru ca împărţirea

moştenirii să se facă pe tulpini cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de

gradul cel mai apropiat cu defunctul, iar nu pe capete, în părţi egale în raport cu numărul

descendenţilor care vin efectiv la moştenire.

b) Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit)

Aceasta înseamnă că nu numai nepoţii, dar şi strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot

veni la moştenire prin reprezentare, cu respectarea condiţiilor pentru fiecare salt în grad.

De aceea descendenţii din fraţi beneficiază de reprezentare numai până la gradul IV

rudele colaterale de grad mai îndepărtat neavând vocaţie legală la moştenirea defunctului.

c) Reprezentarea operează de drept şi imperativ

Voinţa descendenţilor poate influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare

la moştenire, dar nu şi cu acceptarea ei cu efecte parţiale sau sub condiţie.

Regulile reprezentării succesorale nu pot fi modificate nici prin voinţa

defunctului, deoarece, în toate cazurile şi independent de problema calificării drepturilor

moştenitorilor gratificaţi, voinţa defunctului exprimată prin testament va putea produce

efecte numai cu respectarea drepturilor moştenitorilor rezervatari.

5. Efecte

În toate cazurile în care reprezentarea este admisă partajul se face pe tulpină,

adică reprezentanţii unei persoane, indiferent de numărul lor vor lua din moştenire partea

ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea

moştenirii; ei nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai puţin.

Dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la

data deschiderii moştenirii, reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea pe tulpini nu pe

capete.

Dacă o tulpină produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăşi pe tulpină în

fiecare ramură, partea cuvenită descendenţilor din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei

egal.

În toate cazurile moştenitorii care beneficiază de reprezentarea legală, indiferent

de gradul de rudenie faţă de defunct sunt moştenitori legali.

Moştenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi dar şi obligaţii, în

raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia, răspunzând pentru pasivul moştenirii în limita

activului moştenirii – reprezentantul care a acceptat-o sub beneficiu de inventar şi peste

aceste limite – reprezentantul care a acceptat-o pur şi simplu.

Fiecare reprezentant păstrează dreptul de opţiune succesorală putând fiecare

accepta pur şi simplu, sub beneficiu de inventar sau să renunţe la moştenire.

Subiectul nr.92

Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.

1. Noţiunea de ascendenţi privilegiaţi; precizări privind tatăl din afara căsătoriei, părinţii fireşti în cazul adopţiei şi adoptatorul

Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii – tatăl şi mama – defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.

a) Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei

În prezent nimeni nu mai pune la îndoială vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei, deoarece recunoaşterea acestei vocaţii este reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin stabilirea filiaţiei, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale, precum şi de art.106 Codul familiei care prevede că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului în afara dreptului de moştenire şi la întreţinere.

Dreptul la moştenire trebuie să fie un efect al stabilirii raporturilor de filiaţie, iar nu cauza ei, aşa încât dacă se dovedeşte că recunoaşterea a fost făcută în scopul exclusiv de a crea tatălui din afara căsătoriei vocaţie succesorală la moştenirea copilului recunoscut, recunoaşterea este lovită de nulitate.

b) Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei

În cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează raporturile de rudenie dintre ei. Excepţie, când unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse vocaţia succesorala a ambilor părinţi fireşti se menţine.

c) Vocaţia succesorală a adoptatorului

În cazul adopţiei cu efecte depline adoptatul devine rudă cu adoptatorul şi rudele

acestuia, ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii încetează, adoptatorul are vocaţie

succesorală la moştenirea adoptatului.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse doctrina arată că adoptatorul are vocaţie

succesorală la moştenirea adoptatului, căci înprivinţa raporturilor de rudenie între el (nu

şi rudele sale) şi adoptat mu există deosebire între cele două feluri de adopţie, soluţie

reclamată şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.

2. Împărţirea moştenirii numai între ascendenţii privilegiaţi

Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului

(neexistând colaterali privilegiaţi şi soţ supravieţuitor), moştenirea se împarte întotdeauna

în mod egal, în funcţie de numărul lor, potrivit principiului egalităţii între rudele din

aceeaşi clasă şi din acelaşi grad chemate la moştenire.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatorul sau adoptatorii vin la moştenire

alături de părinţii fireşti.

3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi

Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin

reprezentare şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. În schimb, ca şi descendenţii ei sunt

moştenitori rezervatari şi sezinari.

4. Noţiunea de colaterali privilegiaţi

Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora

până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate-soră)

Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie, din afara

căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu au devenit

rude cu rudele adoptatorului, prin urmare nici cu descendenţii lui. În cazul în care

adoptatorul a adoptat mai mulţi copii şi toate adopţiile au fost cu efecte depline va opera

principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale între fraţi şi surori. Dacă însă adopţiile

au fost cu efecte restrânse cei adoptaţi nu vor avea vocaţie succesorală în calitate de

colaterali privilegiaţi. Dacă unele adopţii au fost făcute cu efecte depline iar altele cu

efecte restrânse, adoptaţii cu efecte restrânse nedevenind rude cu rudele adoptatorului

(adoptaţii cu efecte depline), ei în mod reciproc nu vor avea vocaţie succesorală legală, ei

nefiind fraţi.

5. Împărţirea moştenirii numai între colateralii privilegiaţi; regula generală; împărţirea pe

linii

a) Regula generală

Moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se

împarte, între fraţii şi surorile defunctului, în mod egal, adică pe capete, potrivit

principiului egalităţii între moştenitorii de grad egal. Tot astfel se împarte moştenirea şi

între descendenţii din fraţi şi surori dacă ei vin la moştenire în nume propriu. În schimb,

dacă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de

grad egal, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini.

b) Împărţirea pe linii

Împărţirea pe linii este o modalitate specială de împărţire a moştenirii care se

aplică în acele cazuri în care, în calitate de colaterali privilegiaţi, sunt chemaţi la

moştenire fraţi şi surori ai defunctului care nu sunt din aceeaşi părinţi. Din acest punct de

vedere fraţii pot fi: fraţi buni (primari), fraţi consagvini (fraţi după tată), fraţi uterini (fraţi

după mamă).

Dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori făcând parte din aceeaşi categorie,

de exemplu toţi sunt fraţi consagvini cu defunctul, moştenirea se va împărţi potrivit

regulii generale.

În schimb dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din categorii deosebite

(două sau trei categorii) atunci moştenirea sau partea din moştenire ce se cuvine

colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii:

linia maternă şi linia paternă. Apoi jumătatea paternă se împarte între fraţii defunctului pe

linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între fraţii defunctului pe linie maternă.

Fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe ambele linii, vor lua cota parte corespunzătoare din

ambele jumătăţi (privilegiul dublei legături).

Împărţirea pe linii se aplică atunci când vin la moştenire ascendenţii privilegiaţi în

concurs cu colateralii privilegiaţi, când vin la moştenire doar colateralii privilegiaţi sau

când vin la moştenire şi descendenţii din fraţi sau surori, indiferent că ei vin la moştenire

prin reprezentare sau în nume propriu.

6. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi

Fraţii şi surorile defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu, în

schimb descendenţii lor pot beneficia şi de reprezentarea succesorală. Colateralii

privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul

donaţiilor.

7. Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi care vin în concurs cu colateralii

privilegiaţi

În acest caz partea ascendenţilor se stabileşte astfel: dacă există un singur părinte,

el va primi ¼ din moştenire – ¾ revenind colateralilor privilegiaţi; dacă trăiesc ambii

părinţi ei vor culege ½ din moştenire – ½ revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de

numărul lor.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse părinţii fireşti vin la moştenire alături de

adoptator, deci cota de ½-a parte cele revine părinţilor se va împărţi, după caz, între câţi

părinţi vin la moştenire.

Subiectul nr.93

Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare din clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele 4 clase.

1. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu orice clasă chemată la moştenire. Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la

moştenire, dar nici nu înlătura de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte.

Legea 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cota parte din masa succesorală a cărei mărime variază în funcţie de clasa sau subclasa de moştenitori cu care vine în concurs (art.1):

a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor,

soţul supravieţuitor are dreptul la ¼ din moştenire;

b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la

moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul

supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;

c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii

privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, el

culege ½ din moştenire;

d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa III) sau cu colateralii ordinari (clasa a

IV-a), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la ¾ din

moştenire;

e) în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă

succesorală.Stabilirea cotei soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor

moştenitorilor cu care concurează.

Lipsa rudelor influenţează câtimea soţului supravieţuitor numai dacă este totală, în cadrul clasei sau subclasei cu care vine la moştenire.

2. Ipoteza bigamiei sau poligamiei

În cazul existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau poligam, sau cota-parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de nmoştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul sau soţii inocenţi din căsătoria sau căsătoriile nule, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă.

3. Ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori legali

Această problemă se pune numai în caz de exherendare a unor moştenitori legali, rezervatari. Soluţia problemei constă în stabilirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi a rezervei lui dacă este cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care concurează. Ex: dacă concurează cu descendentul exherendat şi cu moştenitorii din clasa a II-a, cota legală a soţului supravieţuitor urmează să fie de ¼, restul moştenirii, după

scăderea şi a rezervei exherendatului va reveni moştenitorului sau moştenitorilor din clasa a II-a.

La fel se va proceda şi dacă va concura cu subclasele de moştenitori făcându-se aplicarea, după caz, a art.1, lit. b şi c, din Legea 319/1944.

4. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi micşorarea,în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori.

Cota parte din moştenire, recunoscută soţului supravieţuitor, modifică (micşorează) implicit şi inevitabil părţile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs.

Astfel în prezenţa soţului supravieţuitor, celelalte clase de moştenitori legali cu care acesta vine în concursa la moştenire, împart între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu moştenirea întreagă ci doar cota rămasă din moştenire după defalcarea cotei cuvenite soţului supravieţuitor. Deci, partea soţului supravieţuitor, prevăzută de legea 319/1944 se impută asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu care concurează, fără a se admite vreo excepţie.

5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (nu poate

reprezenta şi nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor sezinar, în schimb este

moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului este obligat şi

la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.

Subiectul nr.94

Dreptul la moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă.

1. Sediul materiei

Potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor, dacă vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV – va moşteni, în afară de partea sa succeosorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă.

2. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice

a) Condiţii speciale

Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe care le-a folosit împreună cu soţul decedat, modificându-I-se condiţiile sale de viaţă, legea recunoaşte în afară de parte sa succesorală din celelalte bunuri care I se cuvine în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali, un drept special de moştenire privind mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, dacă sunt respectate următoarele condiţii:

1) Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului

Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire fie şi cu un singur descendent al defunctului aceste bunuri se include în masa succesorală şi se împart ca şi celelalte bunuri ale moştenirii, conform legii.

În schimb dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasele II – IV de moştenitori legali, aceste bunuri vor fi culese de el peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.

2) Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donaţii sau legate

Legiuitorul a avut în vedere prin conferirea acestui drept special de moştenire, nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice ci numai partea soţului decedat din astfel de bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului din această categorie. Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa succesorală.

Este însă posibil ca defunctul să fi dispus prin donaţii sau legate de partea sa din aceste bunuri, ipoteză în care ele nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor. Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa acestor bunuri, cu condiţia însă a nu fi încălcată rezerva legală a soţului supravieţuitor.

Soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept special la moştenire numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri. Dacă a dispus numai de o parte din ele, soţul supravieţuitor va culege restul bunurilor din această categorie.

Dreptul special de moştenire nu se pierde dacă soţul supravieţuitor a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice.

În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice urmează a se face în funcţie de afectaţiunea lor concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice.

b) Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice; bunuri care nu intră în această categorie.

Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, aparatul radio etc.) şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit şi de spălat rufe, frigiderul etc.) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor, chiar dacă nu satisfac o necesitate ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor.

Nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice;

a) bunuri care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul

gospodăriei casnice propriu zise: automobilul, motocicleta, pianul etc.,

bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei soţului, obiecte care prin

valoarea lor deosebită depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri

casnice;

b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei

casnice;

c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, textul legii vizând obiectele

gospodăriei casnice iar nu bunurile gospodăreşti în general, iar includerea

acestor bunuri în rândul celor vizate de art.5 din Legea 319/1944 ar fi

excesivă şi inechitabilă.

c) Natura juridică a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor

S-a considerat multă vreme că soţul supravieţuitor culege bunurile prevăzute de art.5 din Legea 319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat. Aşa încât fiind un legat prevăzut de lege este supus regimului liberalităţilor testamentare.

Începând cu anul 1968 practica a adopta o altă concepţie potrivit căreia dreptul special la moştenire a soţului supravieţuitor este tot un drept de moştenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinaţie specială. Această ultimă

concepţie este susţinută şi de doctrină care afirmă ca ea este cea mai justă şi mai corespunzătoare nevoilor practice.

3. Darurile de nuntă

Art.5 din Legea 319/1944 menţionează alături de mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice şi darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale derogatorii, pentru acestea din urmă. Rezultă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice se aplică şi în privinţa darurilor de nuntă.

Deosebiri

Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă aceste daruri au fost făcute în comun soţilor sau numai unuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt şi indiferent dacă aceste bunuri au fost sau nu afectate gospodăriei comune.

În afară de noţiunea însăşi a darurilor de nuntă, în literatura de specialitate se mai fac două precizări de amănunt pentru darurile de nuntă:

a) darurile făcute numai defunctului se contopesc în patrimoniul lui şi fac

obiectul moştenirii de drept comun, împreună cu celelalte bunuri ale sale;

b) darurile de nuntă făcute soţului predecedat de către soţul supravieţuitor se

dobândesc de către acesta din urmă în baza art.5 din Legea 319/1944.

Subiectul nr.95

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor.

1. Noţiune

În timpul convieţuirii soţul care locuieşte în locuinţa proprietatea exclusivă a celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia. Prin asimilare, art.4 din Legea 319/1944 a prevăzut că soţul supravieţuitor are în momentul deschiderii moştenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale, un drept de abitaţie asupra casei de locuit (dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie).

De menţionat că dreptul soţului supravieţuitor operează indiferent de moştenitorii cu care acesta mai vine în concurs la moştenire.

2. Condiţii

Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează

obiectul dreptului de abitaţie;

- să nu aibă altă locuinţă proprie;

- să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în cazul

în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de

proprietar nu poate avea în plus şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de

proprietate;

- locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa

succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat, exclusiv sau comună cu alte

persoane; dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alţii

(comoştenitori) dreptul de abitaţie îi va permite să o folosească potrivit

necesităţilor şi nu în raport cu cota parte dobândită prin moştenire;

- defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitaţie poate fi înlăturat de

defunct fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar asupra acestuia (decât în

raport cu drepturile prevăzute de art.1 din Legea 319/1944).

3. Caractere juridice

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin:

- este un drept real ce are ca obiect o casă de locuit;

- este un drept temporar care durează până la ieşirea din indiviziune sau până la

recăsătorirea soţului supravieţuitor, dar cel puţin un an de la deschiderea

moştenirii;

- este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând fi cedat sau

grevat în favoarea altei persoane; Moştenitorii au dreptul de a cere

restrângerea dreptului de abitaţie şi de asemenea ei au dreptul să procure

soţului supravieţuitor locuinţă în altă parte, în caz de neînţelegere dintre ei

hotărând instanţa;

- este cu titlu gratuit, în sensul că pe timpul cât se bucură de acest drept soţul

supravieţuitor nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care este

proprietarul locuinţei.

Subiectul nr.96

Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului.

1. Definiţia testamentului

Testamentul este un act revocabil, prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau în parte din avutul său (art. 802 C.civ.).

2. Caractere juridice

Testamentul este un act juridic, unilateral, solemn, esenţialmente personal şi revocabil.

a) Testamentul este un act juridic

Este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de a produce efecte juridice şi ca atare pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor.

b) Testamentul este un act juridic unilateral

Voinţa testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândeşte din momentul deschiderii succesiunii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat.

c) Testamentul este esenţialmente personal

El nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Dacă testatorul are capacitatea de a testa el o va face personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Din caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului reiese şi caracterul lui individual, în sensul necesităţii ca acesta să reprezinte voinţa unei singure persoane, legea interzicând ca mai multe persoane să testeze prin acelaşi act.

d) Testamentul este un act juridic solemn

Testamentul trebuie încheiat într-una din formele stabilite de lege, sub sancţiunea

nulităţii absolute.

e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte

Dacă legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai

la moartea testatorului. Prin urmare condiţiile de valabilitate a testamentului se apreciază

raportat la momentul întocmirii sale, în schimb efectele care le produc dispoziţiile sale,

raportat la momentul morţii testatorului.

f) Testamentul este un act esenţialmente revocabil

Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica unilateral

dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a

revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o formă nu poate renunţa valabil la acest

drept. Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege.

3. Cuprinsul testamentului

Legate şi alte manifestări de voinţă

Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt dispoziţii

referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la

bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular).

Alături de legate testamentul poate cuprinde şi alte manifestări de voinţă ale

defunctului, cum ar fi:

- exherendări (dezmoşteniri);

- numirea de executor testamentar;

- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali;

- revocarea, parţială sau totală, a unui testament anterior ori retractarea revocării

anterioare;

- partajul de ascendent;

- recunoaşterea filiaţiei;

- alte dispoziţii de ultimă voinţă: privitoare la funeralii şi îngropare,

recunoaşterea unei datorii etc.

Consecinţele teoriei actelor juridice de sine stătătoare, îmbrăcate în forma

testamentară

Având în vedere faptul că testamentul pe lângă legate poate cuprinde şi dispoziţii

de altă natură ce nu vizează transmiterea patrimoniului succesoral, s-a ajuns la concluzia

potrivit căreia dacă un testament conţine în acelaşi timp legate şi dispoziţii de natură

diferită, ne aflăm în faţa a două sau mai multe acte juridice deosebite, întrunite sub forma

unui testament. De aici următoarele consecinţe:

- validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie analizată separat, pentru fiecare

în parte, deoarece este posibil ca un act să fie nul, fără să atragă nulitatea

celorlalte;

- revocarea unor dispoziţii testamentare printr-un testament ulterior, poate

produce efecte chiar dacă celelalte dispoziţii ale testamentului revocator ar fi

ineficace, dacă dispoziţia revocatorie este valabilă şi testamentul care o

conţine nu este nul în întregime;

- forma testamentară fiind comună, viciile de formă se răsfrâng asupra tuturor

dispoziţiilor a căror validitate este condiţionată de validitatea testamentului;

- recunoaşterea unui copil printr-un testament se distinge de celelalte dispoziţii

deoarece este un act irevocabil şi produce efecte imediat. Validitatea actului

de recunoaştere nu depinde de validitatea testamentului dacă condiţiile

speciale prevăzute de lege pentru recunoaştere sunt îndeplinite; ex:

recunoaşterea făcută printr-un testament autentic conjunctiv, nul de drept, este

valabilă deoarece s-a făcut prin act autentic.

Interpretarea conţinutului testamentului

Dacă testamentul nu exprimă suficient de clar voinţa testatorului , instanţa este

chemată să interpreteze conţinutul acestuia.

Legea nu stabileşte reguli de interpretare decât referitor la legatul care are ca

obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate

mijlocie. Aşa fiind se admite că sunt aplicabile, în mod corespunzător şi în această

materie regulile care guvernează interpretarea contractelor.

Aspecte care trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării

testamentelor:

- interpretarea testamentelor trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală a

testatorului nu după sensul literal al termenilor;

- intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului

şi numai în mod accesoriu în acte şi împrejurări exterioare;

- în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali iar

nu a legatarilor;

- clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia

înţelesul care rezultă din actul întreg.

Subiectul nr.97

Incapacităţile de a dispune şi de a primi prin testament.

1. Incapacităţi de a dispune prin testament

a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani

Incapacitatea acestuia este totală. Dispoziţia testamentară fiind esenţialmente personală, acesta nu poate dispune nici prin reprezentant şi nici cu încuviinţarea ocrotitorilor legali, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani.

b) Persoana pusă sub interdicţie judecătorească

Aceste persoane au statutul juridic al minorului sub 14 ani, deci nu poate dispune prin testament în nici o condiţie, incapacitatea lui fiind totală şi permanentă.

c) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani

Acesta poate dispune prin testament, dar numai de jumătate din ce ar putea dispune, dacă ar fio persoană majoră, având deci o capacitate parţială de a testa, el poate dispune de o jumătate din averea sa, dacă nu are moştenitori rezervatari şi de o jumătate din cotitatea disponibilă dacă are moştenitori rezervatari.

d) Minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său. Această interdicţie subzistă şi după ajungerea la majorat, până în ziua în care autoritatea tutelară a dat descărcare pentru gestiunea tutorelui.

e) În cazurile de incapacitate naturală a testatorului

Există cazuri de incapacitate naturală atunci când persoana deplin capabilă sau cu capacitate parţială de a dispune prin testament, potrivit legii, în fapt este lipsită temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament.

Lipsa discernământului (din cauza alienaţiei, debilităţii mintale, sau datorită unor cauze vremelnice ca starea de boală, hipnoză, somnambulism, beţie alcoolică, folosirea de stupefiante etc.) trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente, deoarece ea determină o incapacitate naturală ce nu rezultă din lege.

f) Nu este incapabil de a testa comerciantul aflat în stare de faliment (reorganizare şi lichidare judiciară), însă în caz de moarte a acestuia legatele vor putea fi executate numai după ce creditorii vor fi plătiţi.

Momentul în raport cu care se apreciază capacitatea de a dispune

Testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa în momentul în care îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului, modificările ulterioare ale statutului său juridic sau a sănătăţii sale mintale fiind fără relevanţă. În consecinţă testamentul incapabilului nu ar putea fi recunoscut chiar dacă ulterior a devenit o persoană capabilă.

Sancţiunea incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin testament

Sancţiunea incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin testament este nulitatea relativă a testamentului, potrivit dreptului comun. Incapacitatea parţială a minorului între 16-18 ani se sancţionează cu nulitatea parţială a efectelor testamentului, până la limita prevăzută de lege (1/2 din patrimoniul succesoral sau din cotitatea disponibilă).

2. Incapacităţi de a primi prin testament

a) Medicii, farmaciştii şi preoţii

Medicii şi farmaciştii inclusiv persoanele care practică ilegal medicina (persoanele care cu depăşirea abilităţii legale, acordă tratament medical) care l-au tratat pe testator în boala din care moare nu pot primi liberalitatea testamentară ce a fost făcută în favoarea lor în cursul acestei boli.

Această dispoziţie se aplică şi preoţilor care au asistat religios pe testator în cursul

ultimei boli.

Sunt valabile, însă, legatele cu titlu particular, cu caracter remuneratoriu, iar dacă

legatarul este rudă cu testatorul până la gradul IV inclusiv sunt valabile şi legatele

universale.

b) Ofiţerii de marină

Testamentul făcut pe mare nu va putea cuprinde nici o dispoziţie în favoarea

ofiţerilor de marină dacă nu sunt rude cu testatorul. Prohibiţia se întemeiază pe o

prezumţie legală absolută de abuz de influenţă.

c) Cetăţenii străini şi apatrizii

Aceştia nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, indiferent dacă

au domiciliul în ţară sau în străinătate, nu au capacitatea de aprimi terenuri prin nici un

fel de dispoziţie testamentară.

Momentul în raport cu care se apreciază incapacitatea de a primi prin testament

Capacitatea de a primi prin testament se apreciază în funcţie de data când acesta

produce efecte, adică data deschiderii succesiunii. La aprecierea calităţii de medic curant,

farmacist, preot sau ofiţer de marină, se are în vedere situaţia existentă la data redactării

testamentului.

Sancţiunea

Sancţiunea incapacităţii de a primi este, potrivit dreptului comun, nulitatea

relativă a testamentului.

În cazul în care incapacitatea este dictată de interese de ordine publică sancţiunea

este nulitatea absolută a dispoziţie testamentare; ex: incapacitatea datorată calităţii de

cetăţean străin. Se consideră că nulitatea absolută este şi sancţiunea în cazul dispoziţiilor

testamentare făcute în favoarea medicilor, a farmaciştilor şi preoţilor.

Dispoziţia testamentară va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă testatorul –

pentru a ocoli dispoziţiile privind incapacităţile de a primi prin testament – a recurs la

interpunere de persoane, căci dispoziţia testamentară care sincer stipulată ar fi nulă,

rămâne nulă şi dacă a fost simulată.

Subiectul nr.98

Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

1. Formele testamentare; ordinare; extraordinare.

Legea prevede ad solemnitatea, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea produce efecte juridice.

Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare: testament olograf, autentic şi secret), între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în împrejurări excepţionale, când testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme de testamente, special prevăzute de lege.

2. Enumerarea condiţiilor generale de formă

Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare legea consacră două condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: forma scrisă şi forma actului separat.

3. Forma scrisă

Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări excepţionale, în toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în forma scrisă. Forma scrisă este condiţie a valabilităţii testamentului.

Întregul conţinut al testamentului trebuie să fie îmbrăcat în formă testamentară, valabil întocmită, nefiind permis actul per relationem. Numai pentru descoperirea adevăratului înţeles al unei dispoziţii cuprinse în testamentul valabil încheiat se pot folosi dovezi extrinseci, iar nu pentru a constata dispoziţii necuprinse în testament.

În cazul în care testamentul întocmit în forma legală nu poate fi prezentat de către cel interesat deoarece a fost distrus pierdut sau dosit, se admite folosirea oricăror mijloace de probă pentru dovedirea cuprinsului înscrisului ce nu poate fi prezentat, deci trebuie dovedit:

- că testamentul a existat, fiind legal întocmit; dacă imposibilitatea prezentări se

datorează pârâtului se prezumă relativ existenţa testamentului;

- dispariţia sau distrugerea testamentului;

- conţinutul pretins al testamentului.

4. Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv

Legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane. Asemenea testamente numite conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter contractual şi deci irevocabil prin voinţa unilaterală.

Testamentul nu va fi conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe aceeaşi coală de hârtie, dacă actele de dispoziţie sunt distincte, valabile în sine şi semnate separat.

Dacă testamentele sunt separate vor fi valabile chiar dacă conţin dispoziţii reciproce şi interdependente, inclusiv clauza că revocarea unui testament atrage ţi revocarea celuilalt.

5. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă: regula, limitări şi derogări.

Nerespectarea condiţiilor generale ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută, constatarea nulităţii putând fi invocată de orice persoană interesată şi oricând.

Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări

a) acoperirea, după moartea testatorului, a nulităţii pentru vicii de formă prin

confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a actului de către

moştenitorii legali sau alţi reprezentanţi ai testatorului, dacă ratificarea,

confirmarea sau executarea sunt făcute în cunoştinţă de cauză;

b) sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care potrivit legii

pot fi făcute şi în altă formă decât cea testamentară;

c) testamentul autentic sau mistic şi testamentele privilegiate, nule pentru vicii

de formă, sunt valabile ca testamente olografe, dacă îndeplinesc condiţiile de

formă prevăzute de lege pentru acesta (scris, datat şi semnat de mâna

testatorului);

d) dacă testamentul s-a făcut sub incidenţa altor legi ori în străinătate sau de către

străini, regulile de formă se apreciază diferit, aplicându-se sub aspectul formei

regula tempus regit actum, în plan spaţial aplicându-se principiul locus regit

actum;

e) interzicerea testamentului conjunctiv nu este o reglementare de ordine publică.

Subiectul nr.99

Testamentul autentic.

1. Noţiune şi reglementare

Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin încheiere, a fost învestit, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public (art.860 C.civ şi art.65 din Legea 36/1995).

2. Avantaje şi inconveniente

Testamentul autentic prezintă avantajele:

- în această formă pot testa şi persoanele care nu pot să scrie sau să citească sau

persoanele care din cauza boli sau alte cauze nu pot semna;

- contestarea testamentului autentic este mai anevoioasă, actul autentificat are

autoritate publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu

cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare de

natură a genera procese inutile;

- testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice, sarcina dovezii

revenind celui care-l contestă;

- un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial, astfel încât nu

poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate;

- dacă testamentul dispare se poate obţine cu uşurinţă un duplicat.Testamentul autentic prezintă următoarele dezavantaje:

- presupune anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru îndeplinirea

formalităţilor de autentificare;

- nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă (inconvenient existent doar

teoretic).

3. Autentificarea testamentelor

Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa exclusivă a notarilor publici.

Teritorial competenţa de autentificare a testamentelor este generală.

Testamentul care urmează a fi autentificat poate să fie redactat, după indicaţiile şi voinţa testatorului, de către notarul public sau de testator sau, la cererea testatorului, chiar de un terţ.

Autorul nu poate fi reprezentat la autentificare, el trebuind să fie prezent fie la sediul biroului notarial, fie la domiciliul sau reşedinţa sa, sau în alt loc (spital, penitenciar etc.).

Testamentul va fi întocmit în limba română, sau la cererea justificată a testatorului notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaşte sau după ce aluat cunoştinţă de cuprinsul lui prin interpret.

Autentificarea se constată prin încheierea de autentificare care va cuprinde toate elementele prevăzute de lege.

Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul stăruie în cerere, notarul public dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere motivată, care poate fi atacată la judecătorie.

Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legale, sancţiunea este nulitatea absolută. Însă actul nul ca testament autentic poate valora testament olograf dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acesta.

4. Forţa probantă

Testamentul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale notarului public făcute prin propriile sale simţuri, în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare.

Declaraţiile testatorului fac dovada numai până la proba contrară. Tot astfel pot fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale.

Subiectul nr.100

Legatul (noţiune, clasificare, desemnarea legatarului).

1. Noţiune

Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate.

Legatul ca act unilateral de voinţă, este o liberalitate pentru cauză de moarte.

2. Clasificare (enumerare)

Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem legate universale sau cu titlu universal şi legate cu titlu particular.

O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

3. Desemnarea legatarului

Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de lege şi să fie făcută personal de către testator. Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului.

a) Desemnarea trebuie să fie făcută prin testament

Elementele necesare pentru identificarea legatarului trebuie să se găsească în cuprinsul testamentului.

Prin urmare legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau determinabilă în momentul deschiderii succesiunii, putând fi chiar şi o persoană viitoare cu condiţia să existe la data deschiderii succesiunii şi să fie determinabilă.

Este considerat nul legatul secret, prin care persoana legatarului nu este identificată în testament, ci este comunicată de testator unui terţ.

b) Desemnarea trebuie făcută personal de către testator

Deoarece testamentul este esenţialmente personal, desemnarea legatarului nu se poate face prin reprezentant. Este nul legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane.

În schimb este valabil legatul în următoarele cazuri:

- dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina

predării bunurilor unor persoane alese de către legatar sau terţ;

- dacă legatul este făcut unor persoane determinate, dar repartizarea între ele a

bunurilor legate este lăsată la aprecierea unui terţ care are calitatea de

mandatar;

- dacă legatul este făcut în favoarea unei persoane aleasă de un terţ dintr-un cerc

restrâns de persoane stabilit de testator (problemă controversată).

c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului

Testatorul nu este obligat să respecte formule sacramentale în desemnarea legatarului.

Desemnarea poate fi directă – numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii care îl individualizează pe legatar; ex: nepot, soră etc.

Desemnarea poate fi indirectă – ce rezultă din exherendarea (directă, parţială, nominală) a unor moştenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite comoştenitorului sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului subsecvent. De asemenea desemnarea mai poate fi indirectă şi în cazul indicări unor elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează; ex: persoana care mi-a salvat viaţa etc.

Subiectul nr.101

Clasificarea legatelor după obiectul lor.

1. Felurile legatelorLegatul poate fi:

- universal – dacă obiectul lui este o universalitate de bunuri;

- cu titlu universal – dacă obiectul lui este o fracţiune dintr-o universalitate;

- cu titlu particular – dacă obiectul lui sunt bunuri determinate.Legatul universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică deosebirea

dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele ci titlu particular, care au altă natură juridică, deosebirea fiind calitativă.

2. Legatul universal

Noţiune

Legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea sa, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire, cea ce interesează nu este culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul său eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Prin urmare legatarul universal are vocaţie la întreaga moştenire, asemănător moştenitorului legal cu vocaţie concretă (utilă) la moştenire, izvorul vocaţiei fiind diferit: legea, respectiv testamentul.

Ipoteze speciale

Legatul este universal chiar dacă legatarul desemnat a culege întreaga moştenire vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari care au dreptul la rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor.

Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul ei concret (emolumentul) determinându-se numai la decesul testatorului, până în acel moment putând interveni schimbări în patrimoniul testatorului dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune.

Legatul universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire dar şi prin termeni echivalenţi, cum ar fi:

- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile;

- legatul cotităţii disponibile a moştenirii;

- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri;

- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea

legatelor cu titlu universal şi particular).3. Legatul cu titlu universal

Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie (chemare) la o cotă parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă parte exprimată printr-o fracţiune matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de imobile sau de mobile.

Sunt legate cu titlu universal:

- legatul unei fracţiuni din moştenire;

- legatul tuturor bunurilor imobile;

- legatul tuturor bunurilor mobile;

- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;

- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile;

- legatul întregii averi ce ar fi făcut de un minor de 16-18 ani.Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o cotă parte din

moştenire (universalitate), iar nu emolumentul ce va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat din diverse pricini.

Legatul cu titlu universal are aceeaşi natură juridică ca şi legatul universal, diferenţa dintre ele fiind doar cantitativă, deci exprimat sub forma unei fracţiuni matematice poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi:

- legatul unei fracţiuni din toate bunurilor mobile şi imobile;

- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;

- legatul unei fracţiuni din nuda proprietate a întregii moşteniri;

- legatul unei fracţiuni din prisos (rămăşiţa).În ceea ce priveşte legatul tuturor bunurilor imobile sau a tuturor bunurilor mobile

când cota parte cuvenită legatarului rezultă din separaţia făcută între două categorii de drepturi asupra succesiunii (deşi imobilele sau mobilele nu reprezintă o universalitate) ele constituie legate cu titlu universal pentru că legea le califică astfel. Dacă însă determinarea se face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri (ex: mobilele dintr-un apartament etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal ci cu titlu particular.

4. Legatul cu titlu particular

Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal este singular. Prin

urmare legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul

sau mai multe bunuri determinate privite izolat.

Legatul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocaţie) la universalitatea

succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate ci numai asupra unor bunuri

determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea

acelor bunuri.

Varietăţi de legate cu titlu particular

Constituie legate particulare:

a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate sau bunuri de gen

determinate sau determinabile după număr, măsură etc.

Dreptul conferit legatarului este, de regulă, dreptul de proprietate asupra bunului,

dar poate fi şi alt drept real (uzufruct, abitaţie, etc.).

Lucrul legat cuprinde şi accesoriile necesare, în starea în care se găsea la moartea

testatorului.

Dacă legatul are drept obiect un lucru de gen nedeterminat, cel obligat la predarea

lui trebuie să presteze un lucru de calitate mijlocie, fie dintre cele existente în patrimoniul

succesoral, fie procurate din altă parte.

b) Legatul unor bunuri incorporale

De exemplu legatul creanţei pe care testatorul o are împotriva unui terţ sau alte

drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor

dividente sau alte beneficii etc.

c) Legatul prin care testatorul creditor iartă datoria legatarului debitor, caz în care

datoria se stinge din momentul deschiderii succesiunii.

d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu

universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului; ex: să-I repare

casa.

e) Legatul dreptului succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă parte

din universalitate.

f) Legatul nudei proprietăţi a unui sau unor bunuri determinate.

g) Legatul uzufructului

Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată

unei persoane, iar uzufructul altei persoane.

Legatul uzufructului este lăsat, de regulă, în favoarea soţului supravieţuitor, iar

nuda proprietate în favoarea unor rude ale testatorului care, după moartea soţului

supravieţuitor al testatorului să beneficieze de toate prerogativele dreptului de proprietate

asupra bunurilor legate.

Legatul uzufructului, chiar dacă este vorba de un uzufruct universal sau cu titlu

universal, este un legat cu titlu particular deoarece legatul are ca obiect un bun (drept)

determinat şi anume uzufructul, uzufructuarul neavând un drept eventual la

universalitatea moştenirii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra

dreptului de uzufruct specificat de testament. De asemenea şi legatul altor

dezmembrăminte ale proprietăţii constituie legate cu titlu particular.

h) Legatul bunului altuia

Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat asupra

căruia testatorul, la data deschiderii moştenirii, nu are nici un drept actual sau viitor,

liberalitatea va fi valabilă sau nulă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză

sau cu credinţa greşită că bunul este al său. Astfel:

- dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este

nul;

- dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, însărcinatul cu

acel legat este dator a da sau lucrul sau valoarea lui la epoca morţii

testatorului.

i) Legatul bunului indiviz

Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat aflat în

indiviziune la data deschiderii moştenirii, acesta va fi valabil sau nul după cum urmează:

- dacă testatorul a lăsat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori

cota sa asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect

valabil;

- dacă legatul are ca obiect – nu cota parte ideală ce aparţinea testatorului – ci

chiar bunul în natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din

acel bun) şi dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză (ştiind că este

proprietar numai pro parte) atunci legatul este valabil; dacă a dispus cu

credinţa greşită că bunul îi aparţine în exclusivitate legatul va fi nul (pentru

partea ce depăşeşte cota testatorului).

Subiectul nr.102

Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.

1. Felurile legatelor

În funcţie de modalităţi legatele se pot clasifica în legate pure şi simple, respectiv

legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

2. Legatul pur şi simplu

Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nici o modalitate. În acest caz

drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din

momentul deschiderii moştenirii.

Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de

creanţă ce intră în conţinutul legatului, indiferent de momentul exercitării dreptului de

opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.

Astfel, el poate, din acel moment, înstrăina prin acte între vii dreptul dobândit, iar

în caz de moarte a legatarului după această dată, drepturile lui se transmit asupra

moştenitorilor proprii.

3. Legatul cu termen

Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,

după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.

Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea

transmite între vii şi pentru cauză de moarte din momentul deschiderii moştenirii, numai

executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului.

În termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii

întocmai ca un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge

pentru viitor; ex: dreptul la o rentă.

Interpretând voinţa reală a testatorului, instanţa poate aprecia dacă modalitatea

prevăzută afectează naşterea sau desfiinţarea dreptului (deci este o condiţie) ori numai

executarea legatului (este deci un termen), ţinând seama şi de faptul că testatorul nu

totdeauna este conştient de semnificaţiile termenilor folosiţi.

4. Legatul sub condiţie

Condiţia care afectează existenţa (naşterea sau desfiinţarea) legatului poate fi

suspensivă sau rezolutorie.

a) Dacă condiţia este suspensivă

În această situaţie legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea

moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei; din acele momente condiţia produce

efecte retroactive, legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii

moştenirii.

Pendente conditione legatarul poate lua măsuri conservatorii. Legatul devine

caduc dacă legatarul încetează din viaţă în această perioadă, iar dreptul la legat nu trece la

moştenitorii săi. Există însă posibilitatea transmiteri legatului sub ondiţie suspensivă prin

acte între vii, dreptul dobânditorului fiind dublu condiţionat: de realizarea condiţiei şi de

supravieţuirea legatarului.

b) Dacă condiţia este rezolutorie

Drepturile legatarului se nasc de la data deschiderii moştenirii.

Pendente conditione legatul produce efecte ca un legat pur şi simplu: este

transmisibil inter vivos şi mortis causa.

Eveniente conditione legatul se desfiinţează cu efecte retroactive de la data

deschiderii succesiunii şi implicit şi drepturile eventualilor dobânditori inter vicos şi

mortis causa.

În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat sau este sigur că nu se va putea

realiza, legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost pur şi simplu.

5. Legatul cu sarcină

Sarcina ca modalitate a legatului este o obligaţie impusă de testator legatarului

care, după acceptarea legatului, este ţinut să o execute. Sarcina poate afecta orice fel de

legat.

Sarcina nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului din momentul

deschiderii moştenirii, neexecutarea sarcinii producând efecze retroactive.

Sarcina obligă pe legatarul acceptant, în caz de neexecutare persoanele interesate

putând cere executarea silită sau revocarea judiciară a legatului pentru neexecutarea

sarcinii. În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul poate cere executarea

dar nu şi revocarea legatului.

Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau chiar în

interesul legatarului.

a) dacă sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie

pentru altul şi constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate

indirectă;

b) sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes –

material şi moral – în executarea sarcinii. În nici un caz nu se poate impune

legatarului o obligaţie care să fie executată în timpul vieţii testatorului;

c) dacă sarcina este stipulată în favoarea legatarului suntem în prezenţa unei

liberalităţi cu afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes – cel puţin

moral – în executarea sarcinii.

Subiectul nr.103

Revocarea voluntară a legatelor.

1. Noţiune

În principiu, testamentul ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel.

Legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii, în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz.

După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.

2. Revocarea voluntară expresă (directă)

Testatorul poate revoca testamentul printr-un testament posterior sau printr-un act autentic, deci revocarea voluntară expresă este un act solemn, sub sancţiunea nulităţii absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică.

A) Testamentul revocator

Acesta trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeaşi formă ca şi testamentul pe care îl revocă, neaplicându-se regula simetriei formelor.

Este indiferent dacă testamentul revocatori conţine ori nu şi alte dispoziţii, de exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu testat în favoarea unei alte persoane; dac testamentul revocator cuprinde legate, ineficienţa acestora nu afectează validitatea revocării.

B) Înscrisul autentic revocator

Acesta poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conţinut şi în cadrul unui alt act autentic, iar nefiind testament nu implică respectarea condiţiilor de valabilitate al acestuia.

Voinţa revocatorie nu trebuie exprimată în termeni sacramentali, dar intenţia testatorului trebuie să fie neîndoielnică.

3. Revocarea voluntară tacită (indirectă)

Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.

Revocarea tacită se poate face prin: confecţionarea unui testament nou, înstrăinarea obiectului legatului cu care se asimilează şi distrugerea lui şi distrugerea testamentului de către testator sau cu ştirea lui.

A) Facerea unui testament nou; condiţii

Constituie un caz de revocare tacită numai dacă:

- testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de

lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa şi

consimţământul neviciat;

- noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior, căci dacă

conţine o asemenea clauză revocarea devine expresă;

- testamentul anterior să conţină legate care sunt necompatibile sau contrarii cu

acelea ale testamentului posterior; incompatibilitatea presupune o

imposibilitate absolută, obiectivă, materială sau juridică de a se executa

cumulativ, concomitent, legatele din două testamente succesive.

Contrarietatea presupune şi ea o imposibilitate, dar aceasta nu este obiectivă,

ci se datorează intenţie testatorului.Legatele din testamentul anterior sunt revocate datorită incompatibilităţii sau

contrarietăţii cu legatele din testamentul posterior, chiar dacă acestea din urmă at fi ineficace, căci voinţa revocatorie nu se identifică cu voinţa de a face liberalitatea.

Există însă şi legate făcute prin testamente succesive care nu sunt incompatibile sau contrarii, putând eventual modifica emolumentul de care beneficiază legatarul:

- legatul universal făcut prin testamentul anterior nu se consideră revocat prin

legatele cu titlu universal sau cu titlu particular instituite prin testamentul

posterior;

- nu există contrarietate nici între legatul cu titlu particular sau cu titlu universal

făcut prin testamentul anterior şi legatul universal instituit prin testamentul

posterior;

- dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană este desemnată legatar, în

principiu testamentul posterior urmează să producă efecte, revocând tacit

legatul anterior care este incompatibil sau contrar dispoziţiei din testamentul

posterior.

B) Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului

Din înstrăinarea bunului legat legea deduce intenţia testatorului (manifestată

indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea

moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât însctrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a

redobândit bunul în cauză

a) Domeniul de aplicare

Acest caz de revocare poate interveni doar în cazul legatelor cu titlu particular,

care au ca obiect bunuri individual determinate, fie bunuri certe, fie bunuri de gen, dar

individualizate. Bunul individual de terminat poate fi un bun corporal sau un bun

incorporal

b) Condiţii privind actul de înstrăinare

Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului

individual determinat care formează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

- înstrăinarea trebuie să fie voluntară;

- înstrăinarea trebuie să fie reală şi efectivă; o înstrăinare our fictivă, un simplu

proiect de înstrăinare sau un pact de preferinţă nu este de natură să atragă

revocarea;

- înstrăinarea poate fi totală sau parţială, revocarea fiind şi ea totală, respectiv

parţială;

- legatul particular trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate.

Invaliditatea înstrăinării nu afectează valabilitatea revocării cu excepţia cazurilor

în care anularea a survenit datorită incapacităţii sau vicierii consimţământului

testatorului.

Revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de modalităţi.

Se asimilează înstrăinării şi distrugerea bunului individual determinat care

formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziţia materială), dacă distrugerea este

voluntară din partea testatorului.

C) Distrugerea voluntară a testamentului

Doctrina admite că legatul este neîndoielnic revocat şi în cazul în care, în mod

voluntar, testamentul este distrus de către testator sau cu ştirea lui: dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii:

- testamentul este olograf sau mistic, existând într-un singur exemplar, în

posesia testatorului;

- distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de

către altul cu ştirea testatorului;

- distrugerea testamentului să fie efectivă;

- testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispoziţiilor

testamentare şi voinţa lui să nu fie viciată.

Revocarea prin distrugerea testamentului poate fi totală sau parţială.

Revocarea prin ştergerea dispoziţiei testamentare, urmată de datarea şi semnarea

de către testator, poate interveni şi în cazul testamentului autentic.

4. Retractarea revocării voluntare

Retractarea revocării este de fapr posibilitatea unor revocări succesive.

Retractarea fiind tot o revocare, pate interveni în aceleaşi condiţii şi poate fi expresă sau

tacită.

Retractarea revocării tacite prin înstrăinarea sau distrugerea bunului sau prin

distrugerea testamentului nu poate fi retractată, în aceste cazuri testatorul trebuind să facă

un nou testament.

Retractarea şi efectele ei trebuie să fie analizate de la caz la caz şi în funcţie de

împrejurările cauzei şi de analiza atentă a intenţiei testatorului, urmează să se stabilească

dacă retractarea revocări are sau nu drept efect reînvierea dispoziţiilor testamentare

revocate, o regulă generală fiind imposibil de stabilit.

Subiectul nr.104

Caducitatea legatelor.

1. Noţiune; deosebire faţă de nulitate şi revocare

Legatele instituite în mod valabil şi nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului şi care fac imposibilă executarea lor.

Ea se deosebeşte de nulitate deoarece aceasta din urmă se datorează unor cauze existente în momentul întocmirii testamentului, pe când caducitatea se datorează unor cauze ulterioare.

Ea se deosebeşte de revocare voluntară deoarece se produce independent şi chiar împotriva voinţei testatorului.

Se deosebeşte de revocarea judecătorească deoarece aceasta sancţionează anumite atitudini culpabile ale legatarului, cauzele care determină caducitatea nefiind condiţionate de culpa legatarului.

Caducitatea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, institui valabil şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea moştenirii.

2. Cazuri de caducitate

Codul civil prevede 4 cauze de caducitate: decesul legatarului, incapacitatea

legatarului de a primi legatul, neacceptarea legatului de către legatar şi pieirea totală a

bunului care formează obiectul legatului.

a) Decesul legatarului

Legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului, deoarece

liberalităţile în general şi cele făcute mortis causa au caracter exclusiv personal.

Dacă legatarul al murit înainte ca succesiunea să se deschidă, executarea legatului

devine imposibilă din cauza lipsei capacităţii succesorale a legatarului.

Legatul nefiind dobândit de legatar nici moştenitorii sau creditorii acestuia nu au

nici un drept asupra lui.

Dacă legatarul şi testatorul sunt comorienţi sau codecedatţi , capacitatea

succesorală neexistând, legatul devine de asemenea caduc.

Dacă legatarul există însă la data deschiderii succesiunii, indiferent de durata

supravieţuirii, el dobândeşte dreptul la legat cu excepţia legatului sub condiţie

suspensivă, deoarece legatul devine caduc dacă legatarul moare înaintea realizării

condiţiei. Excepţie de la caducitatea legatului este şi cazul în care legatarul desemnat în

primul rând nu ar fi în viaţă în momentul deschiderii succesiunii sau ar deceda după

această dată dar înaintea realizării condiţiei suspensive, dat testatorul a stipulat în

testament ca în astfel de cazuri legatul să revină moştenitorilor legatarului decedat

(substituţie vulgară permisă de lege).

În concluzie decesul legatarului determină caducitatea legatului dacă a intervenit

înainte de moartea testatorului, o dată cu aceasta, sau în cazul legatului sub condiţie

suspensivă, după moartea testatorului dar înainte de realizarea condiţiei.

b) Incapacitatea legatarului de a primi legatul

Întrucât capacitatea de a primi legatul trebuie, de regulă, apreciată la data

deschiderii succesiunii, el devine caduc dacă în acest moment legatarul este lovit de o

incapacitate de a-l primi.

c) Neacceptarea legatului de către legatar

Drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii, dar legatarul

are drept de opţiune succesorală, în virtutea căruia poate renunţa la legat, caz în care

acesta devine caduc.

d) Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului

Pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului trebuie să fie

îndeplinite mai multe condiţii:

- legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe,

individual determinate;

- pieirea bunului să fie totală; dacă pieirea este parţială legatul nu devine caduc,

micşorându-se numai emolumentul;

- pieirea bunului să fie produsă în timpul vieţii testatorului, adică în perioada

dintre momentul întocmirii testamentului şi data morţii testatorului: Excepţie:

legatul sub condiţie suspensivă, dacă bunul a pierit după moartea testatorului

şi înainte de realizarea condiţiei. (această condiţie o putem formula şi altfel:

pieirea bunului să fie produsă între momentul întocmirii testamentului şi

momentul când acesta îşi produce efectele).

- Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit ori o faptă culpabilă

săvârşită de o terţă persoană sau chiar de testator sau legatar

e) Alte cazuri de caducitate

Literatura de specialitate mai adaugă următoarele cazuri de caducitate:

neîndeplinirea condiţiei suspensive, depăşirea cotităţii disponibile, dispariţia cauzei

impulsive şi determinante a actului de liberalitate.

3. Soarta legatului grefat pe un legat principal devenit caduc

În cazurile în care legatarul al cărui legat a devenit caduc a fost însărcinat cu un

legat în favoarea unei alte persoane, caducitatea legatului principal nu va atrage

caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va trece asupra succesorului care

beneficiază de caducitatea legatului principal. Excepţie: dacă legatul principal este cu

titlu particular el devenind caduc prin pieirea totală a bunului.

În toate cazurile caducitatea legatului sarcină nu afectează legatul principal.

Subiectul nr.105

Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare şi a substituţiilor fideicomisare.

1. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri viitoare

Noţiune

Prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice contract sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui, sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.

Condiţii

Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri viitoare, moştenirea în cauză să nu fie deschisă şi pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege.

a) Pactul să fie privitor la o moştenire

Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale – dreptul de a moşteni sau obligaţia de a nu moşteni – pactul este valabil, chiar dacă realizarea obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau un termen incert, ca modalitate a actului juridic.

Pactul este interzis dacă vizează moştenirea având ca obiect patrimoniul succesoral, parte din universalitate ori bunuri determinate din moştenire privite ut singuli.

b) Moştenirea să nu fie deschisă

Deoarece după deschiderea moştenirii moştenitorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin succesiune.

c) Pactul să nu fie permis în mod expres de lege

Există convenţii privind moştenirea pe care legea le permite în mod excepţional:

- convenţia prin care asociaţii stipulează continuarea societăţii civile cu

moştenitorii asociatului decedat sau între asociaţii rămaşi în viaţă;

- împărţeala de ascendent făcută prin donaţie;

- consimţământul succesibilului la înstrăinarea făcută unui succesibil în linie

dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului.

Sancţiunea aplicabilă

Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută şi ca atare poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

Noţiune

Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate – testament sau donaţie – prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar), numit instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător.

Substituţia fideicomosară poate fi unică sau graduală.

Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare

Pentru ca liberalitatea să reprezinte o substituţie fideicomisară şi să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1) Liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru ca substituţia să fie

fideicomisară este necesar să existe cel puţin două liberalităţi având acelaşi

obiect, în favoarea a cel puţin două persoane desemnate de dispunător şi care

liberalităţi urmează a fi executate succesiv la moartea dispunătorului şi la

moartea instituitului, respectiv următoarele la moartea substituitului.

2) Conservarea bunului care formează obiectul legatului, ceea ce înseamnă că

bunurile în cauză sunt indisponibilizate, neputând fi înstrăinate sau gravate,

ceea ce contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor şi dreptului

proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său;

3) Stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morţii

gratificatului )instituitului, respectiv şi a substituitului în cazul substituţiei

fideicomisare graduale sau veşnice). Este de principiu faptul că nimeni nu

poate dispune pentru cazul morţii altei persoane, pactele asupra moştenirii

altuia, prin care dispunătorul ar stabili o adevărată ordine succesorală,

neputând fi recunoscute valabile.

Sancţiune

Substituţia fideicomisară se sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală, fiind

nulă atât liberalitatea prevăzută în favoarea substituitului cât şi cea făcută instituitului.

Nulitatea care sancţionează substituţia fideicomisară este de ordine publică.

Sancţiunea nulităţii se aplică numai în măsura în care dispoziţia reprezintă o

substituţie fideicomisară, nulitatea fiind parţială în sensul că loveşte liberalitatea numai în

măsura substituţiei fideicomisare.

Sancţiunea nulităţii nu este aplicabilă în cazul fideicomisului fără obligaţie.

Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului fără obligaţia de

a conserva bunurile primite şi a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnată;

el îi adresează gratificatului doar o rugăminte

Legatul rămăşiţei – liberalitate prin care gratificatul nu este obligat să conserve

bunurile primite – având dreptul să le înstrăineze – dar dispunătorul îi impune obligaţia

de a transmite la moartea sa, persoanei desemnate de el ceea ce va mai exista în

patrimoniul său la data morţii. Şi acest caz se sancţionează cu nulitatea absolută.

Dublul legat condiţional este dispoziţia prin care testatorul face două legate,

având acelaşi obiect, în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie care însă este

rezolutorie pentru primul gratificat şi suspensivă pentru al doilea. – act nul absolut.

Liberalităţi duble permise de lege

a) Substituţia vulgară

Substituţia vulgară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin care

dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de

liberalitate în caz în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, liberalitatea

devenind ineficace în privinţa lui. Această substituţie este valabilă deoarece nici unul din

elementele substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare.

b) Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate

Este o liberalitate dublă având acelaşi obiect derivat permisă de lege şi care constă

în dispoziţia prin care uzufructul unui bun sau a unui patrimoniu ori fracţiuni de

patrimoniu este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate alteia. O asemenea dublă

liberalitate nu constituie o substituţie fideicomisară, neîntrunindu-se nici un element al

acesteia.

Subiectul nr.106

Noţiunea de rezervă succesorală şi caracterele ei.

1. Noţiunea de rezervă succesorală; cotitatea disponibilă

Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul vieţii (donaţii) şi/sau prin dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte (legate sau exherendări).

Cotitatea disponibilă este acea parte a patrimoniului care excede rezervei succesorale şi de care defunctul putea dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin donaţii şi dispoziţii testamentare.

2. Caracterele juridice ale rezervei testamentare

Rezerva succesorală are caracter succesoral, este imperativă, proprie, colectivă, indisponibilă şi se culege în natură.

a) Rezerva are caracter succesoral

Rezerva este o parte a moştenirii ce se atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei defunctului.

Rezerva se atribuie rezervatarilor în calitate de moştenitori legali, aşa încât ea poate fi pretinsă numai de cei cu care vin efectiv la moştenire şi acceptă, în orice mod, moştenire. Conferind calitatea de moştenitor rezervatar descendenţilor, părinţilor şi soţului supravieţuitor al defunctului, legea condiţionează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moştenire şi de acceptarea ei.

Rezerva fiind o parte a moştenirii, atribuirea ei implică obligaţia de plată a datoriilor.

Rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari împotriva actelor liberale excesive ale defunctului, dar nu poate înlătura obligaţia succesorilor acceptanţi, inclusiv cei rezervatari, de a plăti datoriile moştenirii.

b) Caracterul imperativ al rezervei

Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui ce lasă moştenirea, nici chiar cu acordul viitorilor moştenitori rezervatari. Sunt interzise dispunătorului orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze, care al leza drepturile moştenitorilor rezervatari.

Imperativ este reglementat doar dreptul la rezervă, dar nu şu obligaţia exercitării acestui drept, aşa încât moştenitorii rezervatari pot renunţa la dreptul conferit de lege, prin dreptul de opţiune succesorală.

Actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la rezervă sunt sancţionate cu nulitatea absolută.

c) Caracterul propriu al dreptului la rezervă

Dreptul la rezervă este un drept propriu, născu în persoana moştenitorilor rerzervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la defunct prin succesiune.

d) Dreptul la rezervă în natură

Întrucât cotitatea disponibilă şi indirect rezerva succesorală sunt determinate ca părţi din moştenire, ca fracţiuni din bunurile defunctului, moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani.

Moştenitorii rezervatari sunt proprietarii acestor bunuri şi nu doar simpli creditori ai unei valori.

Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură iar nu în echivalent, numai în mod excepţional, în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani; ex: bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea succesiunii.

e) Caracterul colectiv al rezervei succesorale

Rezerva alcătuieşte o masă de bunuri, deferită de lege unui grup de moştenitori.

Astfel, în care există mai mulţi moştenitori rezervatari, rezerva lor se determină şi se

atribuie în mod colectiv, global. Legea stabileşte cotitatea disponibilă, iar restul bunurilor

se atribuie cu titlu de rezervă, în indiviziune, moştenitorilor rezervatari care pot şi vor să

moştenească.

f) Indisponibilitatea rezervei

Partea din moştenire care constituie rezerva succesorală este lovită de

indisponibilitate. Această indisponibilitate este relativă şi parţială.

Indisponibilitatea este relativă deoarece dreptul de a dispune a celui ce lasă

moştenirea este limitat numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari. Dacă nu sunt

moştenitori rezervatari defunctul poate dispune de bunurile sale, fără limite, fie prin acte

cu titlu gratuit fie cu titlu oneros.

Indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect:

a) ea loveşte numai o parte a moştenirii – rezerva succesorală – nu şi cotitatea

disponibilă;

b) loveşte numai liberalităţile, nu şi actele dezinteresate şi nici actele cu titlu

oneros. Aceste din urmă acte sunt opozabile moştenitorilor rezervatari,

deoarece ei primesc masa succesorală în starea în care se află la data

deschiderii succesiunii, ca orice moştenitori.

Subiectul nr.107

Calculul rezervei şi cotităţii disponibile.

1. Operaţiunile necesare pentru stabilirea masei de calcul

Pentru stabilirea masei de calcul, art.849 C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv trei operaţiuni care se efectuează succesiv:

a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data

deschiderii moştenirii;

b) scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine

activul net;

c) reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute în

timpul viaţii de către cel care lasă moştenireaÎn urma acestor operaţiuni se va putea stabili necesitatea reducţiunilor

liberalităţilor dacă se dovedesc a fi excesive, depăşind limitele cotităţii disponibile.

2. Stabilirea activului brut al moştenirii

Această operaţiune presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare patrimonială ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii, drepturi reale, de creanţă sau de creaţie intelectuală.

Nu vor fi incluse bunurile lipsite de valoare patrimonială sau care nu pot fi valorificate, îmbunătăţirile aduse bunurilor din moştenire după deschiderea ei, indemnizaţia de asigurare dacă a fost desemnat un terţ beneficiar.

După stabilirea bunurilor ele urmează a fi evaluate, pentru că rezerva şi cotitatea disponibilă se stabilesc valoric. Evaluarea se face în funcţie de valoarea bunurilor din momentul deschiderii succesiunii.

3. Stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut

După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral se identifică şi se scad din activul brut obligaţiile defunctului şi cheltuielile de înmormântare sau cele de conservare şi administrare a patrimoniului succesoral, făcute în interesul comun al moştenitorilor. Pasivul urmează să fie scăzut, deoarece drepturile moştenitorilor rezervatari şi a legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după satisfacerea creditorilor. În principiu se au în vedere şi se scad din activul brut toate obligaţiile defunctului existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.

4. Reunirea fictivă (pentru calcul) a valorii donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net trebuie să se adauge valoarea bunurilor donate de defunct în timpul vieţii.

a) Reunirea fictivă

Această reunire nu este efectivă ci pur fictivă, pentru calcul, pentru a se vedea dacă liberalităţile inter vivos se încadrează ori nu în limitele cotităţii disponibile.

Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct indiferent de forma de realizare şi indiferent de persoana donatarului, nici o donaţie nepăutând fi exceptată de la reunirea fictivă prin voinţa donatorului. Donaţia remuneratorie se va lua în calcul numai dacă şi numai în măsura în care depăşeşte valoarea serviciilor prestate, constituind o veritabilă liberalitate.

b) Gratuităţi nesupuse reunirii

Nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi făcute în îndeplinirea unor îndatoriri sociale şi care nu reprezintă liberalităţi sau nu sunt supuse regimului liberalităţilor. Astfel:

- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, chiar dacă defunctul

nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de cel în cauză;

- darurile obişnuite, inclusiv donaţiile remuneratorii şi darurile de nuntă dacă

sunt de valoare obişnuită;

- cheltuielile de nuntă.

c) Prezumţia de donaţie; efecte; evaluarea bunurilor

Nu este supusă reunirii fictive valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu titlu oneros, cu excepţia dovedirii donaţiei deghizate. Dovada deghizării este anevoioasă şi de aceea legea prevede în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linie dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului.

Prezumţia caracterului gratuit al actului poate fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari cu condiţia să nu fi consimţit la înstrăinare, recunoscând caracterul cu titlu oneros al înstrăinării. Alţi moştenitori nu pot invoca prezumţia.

Efectele prezumţiei. Valoarea bunului înstrăinat se va adăuga , ca donaţie, la masa de calcul în vederea stabilirii valorii efective a rezervei şi a cotităţii disponibile. Dacă cotitatea disponibilă nu a fost depăşită, bunul rămâne valabil înstrăinat nefiind supus nici raportului donaţiilor, efectuarea unei donaţii sub formă deghizată echivalând cu scutire de raport.

Evaluarea bunurilor. Evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor donate în raport de data deschiderii moştenirii, dar după starea lor din momentul încheierii contractului de donaţie, ca şi cum bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului până la momentul morţii. Această regulă se aplică atât în cazul imobilelor cât şi în cazul mobilelor.

Evaluarea dezmembrămintelor proprietăţii. În lipsă de altă reglementare, pentru evaluarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate se poate avea în vedere, prin analogie, legislaţia financiară. Astfel în cazul drepturilor reale altele decât dreptul de proprietate se are în vedere valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 20% din valoarea de circulaţie a imobilului.

5. Ordinea efectuării operaţiilor şi determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile

Cele trei operaţiuni ar urma să se desfăşoare în ordine următoare: stabilirea activului brut la care se adaugă prin calcul donaţiile şi din valoarea lor reunită se scade

pasivul. Această ordine a fost criticată deoarece este inaplicabilă în cazul moştenirilor insolvabile.

În cazul moştenirilor insolvabile ar urma ca scăderea pasivului să se facă numai din activ, creditorii suportând insolvabilitatea creditorului lor. La acest rezultat se adaugă fictiv valoarea donaţiilor urmând a se trece la la reducţiunea liberalităţilor excesive.

Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile

După stabilirea activului brut şi scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor se obţine valoarea care reprezintă masa de calcul la care se raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor concretă, efectivă.

Dacă prin donaţiile făcute sau prin dispoziţiile testamentare s-a adus atingere rezervei succesorale, se procedează la reducţiunea liberalităţilor întrucât sunt excesive.

Subiectul nr.108

Reducţiunea liberalităţilor excesive (noţiune; persoanele care pot invoca; ordinea).

1. Noţiune

Reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor. Această sancţiune se aplică, dacă este cazul, nu numai donaţiilor dar şi legatelor, în toate cazurile însă problema reducţiunii punându-se doar după deschiderea moştenirii.

2. Persoanele care pot invoca reducţiunea

Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai persoanelor limitativ prevăzute de lege:

a) Moştenitorii rezervatari

În favoarea lor a fost instituită de lege rezerva succesorală. Exercitarea dreptului de reducţiune este condiţionată de acceptarea – în orice mod – a moştenirii. În cazul în care există mai mulţi moştenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune în mod colectiv. Dar dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre ei, fără a renunţa la moştenire, renunţă să exercite dreptul – pentru a respecta voinţa liberală de defunctului – liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei celorlalţi.

b) Moştenitorii moştenitorului rezervatar

Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, el se transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori. În caz de dezacord între aceştia se va proceda la reducţiunea liberalităţilor excesive.

c) Persoanele care înfăţişează drepturile moştenitorilor rezervatari fiind avânzii lor cauză

Legea are în vedere, în acest context, pe succesorii universali sau cu titlu universal ai moştenitorului rezervatar, şi de asemenea pe creditorii moştenitorilor rezervatari. Creditorii rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducţiune pe calea acţiunii oblice, întrucât acest drept patrimonial nu are caracter exclusiv personal.

În ceea ce priveşte pe creditorii defunctului ei vor putea invoca reducţiunea liberalităţilor în măsura în care devin creditorii moştenitorilor rezervatari, adică dacă aceştia acceptă succesiunea pur şi simplu.

3. Ordinea reducţiunii

Problema se pune numai dacă cel care lasă moştenirea a făcut mai multe liberalităţi prin care s-a depăşit cotitatea disponibilă.

Pentru această ipoteză Codul civil a consacrat trei reguli care guvernează materia reducţiunii: legatele se reduc înaintea donaţiilor, legatele se reduc deodată şi în mod proporţional şi donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.

1) Legatele se reduc înaintea donaţiilor

Această regulă se justifică prin aceea că sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct şi datorită lor s-a adus atingere rezervelor succesorale.

Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ. Astfel fiind, clauza testamentară prin care s-ar prevedea reducerea cu întâietate a donaţiilor sau reducerea lor concomitent cu legatele va fi lovită de nulitate.

2) Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional

Întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă are caracter dispozitiv. În acest sens, legea permite testatorului să dispună plata unui sau unor legate cu preferinţă faţă de altele, caz în care cele preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesoralănu va fi întregită prin reducţiunea celorlalte. Ordinea poate fi stabilită explicit sau implicit în cadrul testamentului.

3) Donaţiile se reduc succesiv în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.

Întrucât principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică şi această regulă de reducţiune are caracter imperativ, donatorul neputând stabili o altă ordine de reducţiune a donaţiilor nici prin contractele încheiate nici prin testamentul lăsat.

În cazul donaţiilor simultane acestea se reduc simultan şi în mod proporţional cu valoarea lor, ca şi legatele.

Dacă beneficiarul donaţiei supusă reducţiunii este insolvabil (a înstrăinat bunul şi nu are alte bunuri urmăribile) majoritatea autorilor admit soluţia reducerii donaţiei anterioare.

Subiectul nr.109

Căile procedurale de realizare a reducţiunii liberalităţilor excesive şi efectele reducţiunii.

1. Căile procedurale

Dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin bună învoială sau pe cale judecătorească.

a) Prin bună învoială (calea extrajudiciară)

Dacă persoanele interesate se înţeleg notarul public având acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege. De exemplu, cu acordul moştenitorilor rezarvatari şi a legatarului, notarul public va putea stabili măsura în care legatul în cauză produce efecte, eliberând în consecinţă câte un exemplar al certificatului de moştenitor fiecăruia dintre moştenitori şi legatar.

Se consideră că reducţiunea se poate realiza şi pe calea împărţirii bunurilor prin bună-învoială. Acordul realizat în aceste condiţii având valoarea unui contract şi producând efecte ca atare.

b) Pe cale judecătorească

În cazul în care părţile interesate nu cad de acord, neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale judecătorească, moştenitorul rezervatar fiind obligat să dovedească, prin orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii disponibile prin liberalităţi făcute de defunct.

1) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesia gratificaţilor

În acest caz moştenitorii rezervatari urmează să solicite reducţiunea prin cererea adresată instanţei, numită acţiune în reducţiune, reducţiunea neoperând de drept.

Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală şi divizibilă – ea poate fi promovată numai în limitele cotei de rezervă cuvenită reclamantului şi admiterea ei profită doar rezervatarului care a cerut reducţiunea. Dacă reducţiunea este cerută în cadrul acţiunii de partaj, cererea exercitată de nul dintre rezervatari este denatură să folosească tuturor.

Acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani. Termenul de prescripţie curge de la data deschiderii moştenirii sau în mod excepţional de la data când a luat cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de existenţa liberalităţii.

2) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesia rezervatarului

Dac rezervatarul refuză să predea bunul către beneficiarul liberalităţii, acesta urmează să-şi valorifice dreptul pretins pe cale de acţiune. În proces cu beneficiarul liberalităţii moştenitorul rezervatar se va apăra cerând respingerea – totală sau parţială – a acţiunii, invocând reducţiunea pe cale de excepţie, sau formulând o acţiunea reconvenţională.

În orice caz, dacă rezervatarul se află în posesia obiectului reducţiunii nu i se poate opune prescripţia deoarece în acest caz, nu I se poate reproşa o negljenţă în valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a exercitat, în fapt, toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie, iar beneficiarul liberalităţii n-a cerut predarea obiectului legatului.

2. Efectele reducţiunii

a) În cazul legatelor

Reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora în măsura necesară întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi totală – dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţiile făcute de defunct – şi parţială – prin reducerea legatelor proporţional cu valoarea lor.

Întrucât bunurile care formează obiectul dispoziţiilor testamentare se găsesc în patrimoniul succesoral, întregirea rezervei celor îndreptăţiţi se realizează în natură.

b) În cazul donaţiilor

Reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii rezervei, totală sau parţială.

Întrucât reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura necesară reîntregirii rezervei, moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregeşte rezerva şi în această calitate poate cere restituirea lui în natură.

Donaţia se desfiinţează şi rezervatarul devine proprietar al bunului donat nu de la data încheierii contractului de donaţie ci numai de la data deschiderii succesiunii, în acest sens legea prevăzând:

- actele de înstrăinare-grevare a bunurilor donate, consimţite de donatar faţă de

terţi până în momentul deschiderii succesiunii, rămân valabile;

- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul are drept la fructele

percepute înaintea datei deschiderii succesiunii.De la principiul întregiri irezervei în natură se admit următoarele excepţii, când

reducţiunea se face prin echivalent:

- dacă donatarul a înstrăinat-grevat bunurile care au format obiectul donaţiei;

- dacă donaţia supusă reducţiunii s-a făcut unui moştenitor rezervatar;

- dacă donaţia (raportabilă) are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii

reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea imobilului;

- în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului sau a fost un bun

fungibil sau consumptibil.În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se va avea în vedere starea bunului

din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii moştenirii.

c) Reducţiunea liberalităţii de uzufruct sau rentă viageră

În asemenea situaţii moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune: fie să execute liberalitatea aşa cum a fost prevăzută, fie să predea beneficiarului liberalităţii proprietatea

cotităţii disponibile, transformând dreptul de uzufruct sau de rentă viageră în plină proprietate asupra cotităţii disponibile a moştenirii, la care se adaugă – dacă beneficiarul liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar – propria cotă de rezervă în plină proprietate.

Această regulă urmează a fi aplicată cu observarea următoarelor condiţii:

a) liberalitatea să aibă ca obiect dreptul de uzufruct sau rentă viageră;

b) defunctul să fi făcut o singură liberalitate. Dacă există mai multe liberalităţi,

evaluarea se impune pentru a fi posibilă aplicarea regulilor reducţiunii

liberalităţilor excesive şi calculul cotităţii disponibile;

c) dacă moştenitorii rezervatari se înţeleg asupra opţiunii, în caz contrar

reducţiunea se va face potrivit dreptului comun;

d) oricare ar fi opţiunea moştenitorilor beneficiarul păstrează titlul de donatar sau

legatar cu titlu particular;

e) regula vizată (art.844 C.civ.) nu are caracter imperativ, părţile se pot înţelege

asupra unui alt mod e reducţiune a liberalităţilor excesive.

Subiectul nr.110

Raportul donaţiilor (noţiune, domeniu de aplicare; corelaţia cu alte instituţii; condiţiile obligaţiei de raport).

1. Noţiune şi domeniu de aplicare

Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi soţul supravieţuitor ai defunctului care vin efectiv împreună la moştenire, acceptând-o fie şi sub beneficiu de inventar, de a readuce la moştenire – în natură sau în echivalent bănesc – bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea, afară de cazul când donatorul a dispus scutirea de raport a donaţiei.

Legea prezumă că prin donaţia făcută de defunct el nu a voit să avantajeze de donatar în detrimentul celorlalţi moştenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moştenirii ce I se va cuveni conform legii.

Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar de această obligaţie caz în care donaţia va avea caracter definitiv şi va fi supusă doar reducţiunii – dacă este excesivă.

Domeniul de aplicare. Obligaţia de raport funcţionează dacă donaţia a fost făcută descendenţilor sau soţului supravieţuitor. Obligaţia de raport funcţionează numai în cazul donaţiilor, legatele nefiind raportabile.

2. Corelaţia cu alte instituţii

a) Corelaţia dintre raport şi reducţiune

Atât raportul cât şi reducţiunea au ca efect principal readucerea, în natură sau prin echivalent, a bunului care formează obiectul liberalităţii, la masa succesorală, lipsind pe beneficiarul ei de exclusivitatea avantajului ce I s-a făcut.

Raportul donaţiilor se deosebeşte de reducţiune prin:

- reducţiunea operează numai în situaţia în care liberalităţile făcute de defunct au încălcat rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari, în schimb, raportul donaţiilor funcţionează chiar dacă prin donaţiile făcute de defunct în timpul vieţii nu s-a încălcat rezerva succesorală;

- reducţiunea liberalităţilor excesive se răsfrânge asupra tuturor celor gratificaţi; raportul donaţiilor priveşte numai o parte de moştenitori;

- reducţiunea se referă la orice fel de liberalităţi, în schimb raportul donaţiilor are ca obiect numai donaţiile;

- normele juridice care guvernează reducţiunea sunt imperative; normele care guvernează raportul donaţiilor au caracter dispoziţiv.

b) Corelaţia dintre raport şi partaj

Raportul se deosebeşte de partaj prin următoarele:

- acţiunea de ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, acţiunea de raport a donaţiilor se prescrie în termen de 3 ani;

- partajul este guvernat de legea în vigoare la data efectuării lui; raportul donaţiilor este guvernat de legea în vigoare la data încheierii contractului de donaţie;

b) Deosebirile între raportul donaţiilor şi operaţiunea de stabilire a masei de calcul:

- raportul donaţiilor implică o readucere efectivă, pe când readucerea cu prilejul stabilirii masei de calcul este fictivă;

- raportul donaţiilor priveşte doar donaţiile făcute fără raport, stabilirea masei de calcul priveşte toate donaţiile.

3. Condiţiile obligaţiei legale de raport

a) Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în calitate de descendenţi sau soţ supravieţuitor al defunctului (dacă vine în concurs cu descendenţii)

Ceilalţi moştenitori nu au obligaţia legală de a raporta bunurile primite.

Descendenţii pot fi din căsătorie sau din afara acesteia, dacă au vocaţie legală datorează raportul indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare, şi indiferent de gradul de rudenie.

b) Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea

În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.

c) Moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar

Numai dacă există cele două calităţi în aceeaşi persoană va exista obligaţia de raport.

Precizări:

- donatarul este obligat la raport chiar dacă nu avea calitatea de a moşteni în momentul încheierii contractului de donaţie, dacă va avea această calitate la data deschiderii succesiunii;

- moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile primite personal, raportul nefiind datorat pentru altul, cu excepţia raportului făcut de descendentul venit la moştenire prin reprezentare care va raporta donaţia primită de ascendentul său, chiar dacă ar fi renunţat la moştenirea ascendentului reprezentat;

- donaţia să nu fi fost scutită de raport; scutirea de raport trebuie să fie expresă, însă se admite şi posibilitatea scutirii tacite, manifestată indirect dar neîndoielnic.

Subiectul nr.111

Raportul donaţiilor (persoanele care pot cere raportul; donaţiile supuse raportului, gratuităţi nesupuse raportului, modurile de efectuare).

1. Persoanele care pot cere raportul

Dacă condiţiile obligaţiei legale de raport sunt îndeplinite, obligaţia raportării este reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor. Dreptul de a cere raportul are caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre cei îndreptăţiţi renunţă, donaţia se va raporta numai în măsura drepturilor comoştenitorilor solicitanţi.

Dacă titularul dreptului de raport moare înainte de exercitarea lui, dreptul se transmite asupra propriilor moştenitori care urmează să-l exercite în mod unitar.

Raportul poate fi cerut, pe cale oblică, şi de creditorii personali ai moştenitorului.

Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită de raportul cerut de persoanele îndreptăţite, bunurile raportate intrând direct în patrimoniul moştenitorului îndreptăţit.

2. Donaţiile supuse raportului

Se raportează, în principiu, toate donaţiile, indiferent de forma de realizare. Dacă donaţia a fost cu sarcină sau a avut caracter remunerator, se va scădea valoarea sarcinilor sau a serviciilor prestate.

Mai sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru înzestrare cu ocazia căsătoriei, cele făcute pentru procurarea carierei, cheltuielile făcute de defunct pentru asigurarea carierei soţului supravieţuitor, cheltuielile făcute pentru achitarea datoriilor personale ale moştenitorului obligat la raport.

Dacă defunctul a încheiat o asigurare viageră de deces în beneficiul unui moştenitor obligat la raport, acesta poate fi obligat să raporteze, ca donaţie indirectă, cel mult primele plătite de defunct, iar nu suma asigurată, plătită de asigurator, care nu provine din patrimoniul defunctului, fiind formată în afara acestuia.

3. Gratuităţi nesupuse raportului

Legea exceptează de la raportul donaţiilor:

- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură, cheltuielile de nuntă, darurile obişnuite;

- fructele culese şi veniturile scadente până la ziua deschiderii succesiunii şi nici echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat;

4. Modurile de efectuare a raportului

a) Raportul în natură

Acesta constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului care a format obiectul liberalităţii.

b) Raportul prin luare mai puţin

Acesta este un raport în valoare ce permite moştenitorului obligat la raport păstrarea în natură a bunului, comoştenitorii fiind satisfăcuţi prin echivalentul valoric (în bunuri sau bani) al bunului raportabil, fiecare proporţional cu drepturile succesorale.

Raportul prin luare mai puţin poate fi realizat pe trei căi:

1) Prin preluare

Acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din masa succesorală de către comoştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi aceeaşi calitate cu acelea raportabile, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.

Preluarea proporţională se va aplica şi în cazul în care cel gratificat este soţul supravieţuitor obligat la raport faţă de descendenţi.

2) Prin imputaţie

În cadrul acestei metode, valoarea donaţiei raportabile se adaugă prin calcul pe hârtie la masa succesorală, rezultatul se împarte între moştenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia, valoarea donaţiei scăzându-se din partea moştenitorului obligat la raport, primind din restul masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de moştenire.

3) În bani

Înseamnă depunerea la masa succesorală a unei sume de bani care reprezintă contravaloarea bunului raportabil (mai puţin partea corespunzătoare cotei succesorale a moştenitorului obligat la raport).

Raportul imobilelor

Regula este că raportul imobilelor se face în natură, prin readucerea efectivă a imobilului la masa succesorală. Aceasta înseamnă că donaţia şi respectiv dreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desfiinţează cu efect retroactiv – moartea donatorului operând ca o condiţie rezolutorie – cu următoarele consecinţe:

- dacă imobilul a pierit fortuit, total sau parţial, înainte sau după deschiderea moştenirii, în măsura pieirii nu este supus raportului;

- donatarul răspunde pentru degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă;

- sarcinile reale cu excepţia ipotecilor se desfiinţează.De la regula raportului imobilelor în natură există şi unele excepţii, când raportul se în valoare:

- când donatorul a impus sau a autorizat efectuarea raportului în valoare;- când imobilul a pierit din culpa donatarului;- când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat de donatar, înaintea deschiderii

moştenirii;

Raportul mobilelor

Raportul bunurilor mobile, indiferent că sunt corporale sau incorporale, se face prin luare mai puţin (în valoare), dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în natură.

În consecinţă:

- donatarul va fi obligat la raport contravaloarea bunurilor primite, chiar dacă acestea au pierit fortuit;

- actele de înstrăinare sau grevare rămân valabile.Valoarea se raportează la data facerii donaţiei.

Căile procedurale de realizare a raportului

Dacă persoanele se înţeleg, raportul se poate realiza prin bună-învoială, în carul procedurii succesorale notariale, notarul public luând act de înţelegerea părţilor şi eliberând certificatul de moştenitor în consecinţă.

Dacă părţile interesate nu se înţeleg, raportul urmează a fi făcut pe cale judecătorească, prin acţiunea de partaj sau prin acţiune separată.

Acţiunea în executarea raportului este o acţiune personală, prin urmare titularii dreptului de raport nu beneficiază de un drept de urmărire şi nici de acţiune în revendicare. Acţiunea de raport este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, socotiţi de la data deschiderii succesiunii, chiar dacă cererea se formulează în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune.

Acţiunea de raportare a donaţiei nu poate fi paralizată de moştenitorul obligat la raport prin invocarea uzucapiunii.

Acţiunea de raport a donaţiei are caracter colectiv, acţiunea profitând tuturor comoştenitorilor.

Subiectul nr.112

Indiviziunea succesorală (noţiune şi caracteristici; regim juridic).

1. Noţiune şi caracteristici

Dacă la moştenire vin mai multe persoane cu vocaţie universală, patrimoniul succesoral de va transmite la acestea în indiviziune, adică în stăpânire comună, afară de cazul în care defunctul a făcut o împărţeală de ascendent.

Indiviziunea succesorală este o formă a proprietăţii comune, deci care are doi sau mai mulţi titulari, având ca obiect patrimoniul succesoral, adică ansamblul drepturilor şi obligaţiilor transmise pe cale succesorală.

Caracteristica indiviziunii succesorale este că drepturile din patrimoniul asupra căruia poartă nu sunt divizate fizic ci numai ideal, nici unul dintre coindivizari neavând drepturi exclusive, ci numai comune. Altfel spus, nici unul dintre coindivizari nu ştie care bun anume îi revine în exclusivitate, ci numai care este cota sa ideală.

Spre deosebire de drepturi, obligaţiile se divid de drept de la deschiderea succesiunii, în raport cu cota ce revine fiecărui moştenitor, această diviziune fiins şi ea ideală.

2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale

Principii care guvernează materia

În baza regulilor aplicabile proprietăţii, literatura de specialitate şi practica judiciară au desprins două principii, două reguli care guvernează materia:

1) fiecare coindivizar are un drept individual, absolut şi exclusiv asupra cotei

părţi ideale ce i se cuvine având ca obiect bunurile din indiviziune;

2) nici unul dintre coindivizari nu este titular exclusiv asupra vreunui bun sau

bunuri indivize, privite în materialitatea lor

Aceste principii conturează regimul juridic al indiviziunii succesorale pe baza următoarelor consecinţe:

a) Libera dispoziţie asupra cotei părţi ideale

Fiecare coindivizar poate dispune liber şi fără consimţământul celorlalţi de cota-parte ce-I revine din indiviziune dreptul fiind transmisibil inter vivos şi mortis causa, dobânditorul substituindu-se în drepturile coindivizarului transmiţător.

Coindivizarul poate dispune liber atât asupra cotei sale indivize din universalitate cât şi numai de cota sa parte asupra unui bun determinat, soarta acesteia din urmă atârnând însă de rezultatul împărţelii.

b) Regula unanimităţii

În principiu toate actele juridice referitoare la bunurile aflate în indiviziune, privite în materialitatea lor, trebuie să fie făcute cu acordul unanim al coindivizarilor.

Dacă un coindivizar încheie singur actul de dispoziţie asupra unui bun indiviz, soarta actului va depinde de rezultatul partajului, care produce efecte retroactive – actul va fi valabil dacă bunul este atribuit coindivizarului dispunător – şi desfiinţat retroactiv în caz contrar.

Regula unanimităţii este aplicată şi în privinţa acţiunii în revendicarea unui bun indiviz precum şi în privinţa actelor de administrare şi de conservare privitoare la bunurile indivize.

Folosinţa materială a bunului indiviz poate fi exercitată de un coindivizar, fără acordul celorlalţi, cu condiţia de a nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coindivizari. În acest caz fructele bunului indiviz se cuvin tuturor coindivizarilor.

c) Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune

Ieşirea din indiviziune poate fi cerută oricând, de către oricare dinre coindivizari şi indiferent de timpul trecut de la deschiderea moştenirii şi chiar dacă ei au stăpânit părţi distincte din masa indiviză sau aceasta a fost stăpânită de unul din ei.

Împotriva cererii de partaj se poate opune numai existenţa unei convenţii de partaj voluntar încheiată între coindivizari sau prescripţia achizitivă, dacă unul dintre coindivizari a exercitat asupra unor bunuri succesorale o posesie utilă de 30 de ani pentru a uzucapa.

Orice convenţie contrară ieşirii din indiviziune pe termen de mai mult de 5 ani este nulă absolut.

Subiectul nr.113

Împărţeala moştenirii (noţiune; persoanele care pot cere împărţeala; obiectul împărţelii).

1. Noţiune; felurile partajului.

Împărţeala este operaţiunea juridică ce pune capăt stării de indiviziune (coproprietate) prin împărţirea în natură şi/sau echivalent a bunurilor aflate în indiviziune, având ca efect înlocuirea cu efect retroactiv a cotelor părţi ideale, indivize, asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor.

Partajul poate fi provizoriu sau definitiv, total sau parţial.

Partajul total are ca obiect întreaga masă indiviză.

Partajul parţial are ca obiect numai unul sau anumite bunuri succesorale, dacă comoştenitorii şi-au manifestat voinţa de a rămâne în indiviziune asupra restului bunurilor. De asemenea partajul poate fi parţial şi în raport de persoane.

2. Persoanele care pot cere împărţeala

Împărţeala poate fi cerută de coindivizari, succesorii în drepturi ai coindivizarilor (care se subrogă în drepturile lor) şi creditorii personali ai coindivizarilor (pe calea acţiunii oblice).

De asemenea, pe calea acţiunii oblice, partajul poate fi cerut şi de către creditorii moştenirii, ei aflându-se într-o situaţie similară celei a creditorilor personali ai succesorilor.

3. Obiectul împărţelii

Bunurile care fac obiectul împărţelii; regula.

Obiectul împărţelii îl constituie, în principiu, numai bunurile asupra cărora paortă drepturile reale ale defunctului transmise asupra moştenitorilor. Această regulă de principiu cunoaşte două excepţii: pe de o parte, există lucruri care deşi există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, nu sunt supuse partajului, iar pe altă parte există bunuri care formează obiectul împărţelii, deşi nu au făcut parte din masa succesorală la data deschiderii succesiunii.

Bunuri existente în patrimoniul succesoral nesupuse partajului

Acestea sunt:

a) bunurile individual determinate care formează obiectul unor legate cu titlu

particular;

b) bunurile care, prin destinaţia sau prin natura lor nu sunt susceptibile de a fi

împărţite:

- amintirile de familie (portrete, decoraţii, diplome);

- servituţile şi părţile comune din imobile destinate folosinţei

în comun;

- dreptul real de folosinţă asupra locurilor de înmormântare şi

lucrărilor funerare;

Bunurile care fac obiectul partajului, deşi nu au existat în masa succesorală la data deschiderii succesiunii

Întră în această categorie:

a) bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive sau ca efect al raportului donaţiilor;

b) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal;

c) terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate al defunctului în condiţiile Legii 18/1991;

d) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale, după data deschiderii moştenirii.

Subiectul nr.114

Împărţeala prin bună învoială (condiţii; modalităţi, efectele împărţelii; obligaţia de garanţie între copărtaşi).

1. Condiţiile împărţelii prin bună învoială

Pentru validitatea împărţelii prin bună învoială trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- toţi coindivizarii isă fie prezenţi;

- să aibă capacitate de exerciţiu deplină. minorii şi cei puşi sub interdicţie vot fi

repezentaţi sau asistaţi de ocrotitorul legal cu încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare;

- coindivizarii să fie de a cord cu realizarea împărţelii pe această cale şi cu

clauzele convenţiei.Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite împărţeala se poate face fără îndeplinirea

vreunei formalităţi, în orice formă, dovada ei urmând a fi făcută potrivit dreptului comun, părţile putând achiesa şi la administrarea probei cu martori. Partajul voluntar trebuie însă să fie dovedit în mod neîndoielnic.

2. Modalităţi de împărţeală

Coindivizarii pot împărţi bunurile oricum ar voi. Astfel, ei pot împărţi bunurile în tot sau în parte, urmând ca restul să fie împărţite ulterior, pe cale judecătorească sau tot prin bună învoială. Împărţirea se face în natură, prin atribuirea lor unora dintre coindivizari cu indemnizarea corespunzătoare a celorlalţi, prin vânzarea bunurilor şi împărţirea preţului etc., inclusiv prin atribuirea nudei proprietăţi unora dintre moştenitori şi uzufructul (eventual cu o sultă) celorlalţi, fiind suficient ca prin învoiala lor să înceteze starea de indiviziune a proprietăţii.

3. Efectele împărţelii: efectul declarativ şi consecinţele acestuia

Ca efect al partajului dreptul asupra cotei ideale din masa bunurilor indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar devenind proprietarul exclusiv al bunurilor ce I-au fost atribuite, considerându-se că a dobândit acele bunuri direct de la defunct din momentul deschiderii succesiunii şi că ceilalţi coindivizari nu au fost proprietarii acelor bunuri. Aşadar împărţeala are caracter declarativ de drepturi şi ca atare retroactivează până în momentul deschiderii succesiunii.

Consecinţele efectului declarativ al împărţelii sunt următoarele:

a) actele juridice – în special cele de dispoziţie – referitoare la bunurile aflate în

indiviziune, încheiate de un coindivizar fără respectarea principiului

unanimităţii se vor consolida sau se vor desfiinţa cu efect retroactiv, după cum

bunul – obiect al actului de dispoziţie – a fost atribuit prin împărţeală

contractantului sau altui copărtaş;

b) partajul nefiind translativ sau constitutiv de drepturi reale, iar copărtaşul

atributar dobândind drepturi exclusive provenind din succesiune, va fi

opozabil faţă de terţi chiar dacă nu respectă regulile de publicitate imobiliară;

c) actul de partaj nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani,

dacă în masa succesorală a fost trecut un imobil care nu era proprietatea

defunctului;

d) în caz de neexecutare a obligaţiilor rezultând din împărţeală nu se poate cere

rezoluţiunea actului de împărţeală;

e) întrucât efectul declarativ al actului de împărţeală nu este o regulă imperativă,

de ordine publică, coindivizarii pot anihila consecinţele lui, hotărând, de

exemplu, că actul încheiat de unul dintre ei asupra unui bun în timpul

indiviziunii să rămână valabil indiferent de beneficiarul atribuirii sau că pentru

neplata sultei se poate cere rezoluţiunea actului de împărţeală.

4. Obligaţia de garanţie între copărtaşi

a) Noţiune

Legea stabileşte că împărţeala dă naştere unei obligaţii de garanţie în sarcina lor, asemănător actelor translative cu titlu oneros, dacă unul dintre ei suferă o pierdere din cauza unor tulburări sau evicţiuni produse după împărţeală dar din cauze anterioare partajului, astfel încât egalitatea zdruncinată în acest fel să fie restabilită între ei.

b) Condiţii

Pentru a deveni operantă garanţia între copărtaşi se cer respectate următoarele condiţii:

a) unul dintre copărtaşi a suferit o tulburare în exercitarea prerogativelor de

proprietar sau alt drept consolidat în persoana sa prin efectul partajului;

tulburarea trebuie să fie de drept.

b) Tulburarea sau evicţiunea să aibă o cauză anterioară partajului;

c) Tulburarea sau evicţiunea să nu fie imputabilă copărtaşului care a suferit

pierderea;

d) Obligaţia de garanţie să nu fi fost înlăturată printr-o clauză de negaranţie

stipulată în actul de împărţeală.

c) Efecte

Fiecare copărtaş este obligat în proporţie cu partea sa ereditară a despăgubi pe copărtaşul său de paguba suferită. Copărtaşul garantat va suporta şi el o parte din pierdere. Dacă unul dintre copărtaşi este insolvabil, ceilalţi vor suporta riscul insolvabilităţii acestuia.

Acţiunea în garanţie pentru evicţiune se prescrie în termen de 3 ani, iar pentru viciile ascunse în termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie, caz în care prescripţia operează după 3 ani. Termenul curge, în cazul evicţiunii, de la data producerii ei, iar pentru vicii de la data descoperirii lor, însă cel mai târziu la împlinirea unui an de la predarea lucrului cu excepţia construcţiilor în care termenul merge până la 3 ani de la predare.

Subiectul nr.115

Împărţeala de ascendent.

1. Noţiune, utilitate şi natură juridică

Partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic între vii (donaţie) sau pentru cauză de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toţi descendenţii săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale – în tot sau în parte – aceste bunuri fiind dobândite de aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote părţi ideale, ce caracterizează starea de indiviziune.

Prin partajul de ascendent se preîntâmpină naşterea stării de indiviziune între descendenţi la moartea ascendentului, şi se evită dificultăţile unui partaj succesoral.

Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt; pe de o parte, ea reprezintă o donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărţeală, dar de natură specială întrucât nu este menit să pună capăt unei stări de indiviziune, ci dimpotrivă preîntâmpină naşterea unei astfel de stări între descendenţii dispunătorului la deschiderea succesiunii. Fiind un act mixt ea trebuie realizată atât cu respectarea regulilor donaţiei sau dispoziţiilor testamentare, cât şi a normelor privitoare la împărţeală.

2. Condiţii de validitate

a) Condiţii de formă

Împărţeala de ascendent se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai cu respectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente.

După deschiderea moştenirii nulitatea donaţiei sau testamentului pentru vicii de formă pot fi acoperite prin ratificare, confirmare sau executare voluntară.

b) Condiţii de fond

1) Condiţii de drept comun

Împărţeala de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond de drept comun – capacitate, consimţământ, obiect, cauză) prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente.

2) Condiţii speciale

Persoanele îndreptăţite a face împărţeala de ascendent

Potrivit legii numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile pe această cale între descendenţi.

Persoanele între care se face împărţeala

Împărţeala de ascendent se face numai între descendenţii dispunătorului. Împărţeala prin donaţie conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni. Descendenţii între care se face împărţeala trebuie să aibă vocaţie succesorală concretă în nume propriu sau prin reprezentare, să nu fie nedemni şi să fi acceptat moştenirea expres sau tacit. Vocaţia succesorală se apreciază în funcţie de data deschiderii moştenirii.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, împărţeala de ascendent trebuie să cuprindă pe toţi descendenţii care vin efectiv la moştenire, în nume propriu sau prin reprezentare.

Împărţeala testamentară rămâne valabilă şi în ipoteza în care unul dintre descendenţi vine la moştenire – fiind decedat şi neavând descendenţi – partea descendentului lipsă se va dobândi în ondiviziune de ceilalţi moştenitori.

Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea împărţelii.

Obiectul împărţelii

Partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce ascendentul a lăsat la moartea sa sau numai o parte a acesteia.

Împărţeala-donaţie nu poate avea obiect decât bunurile prezente nu şi cele viitoare.

Bunurile necuprinse în împărţeala de ascendent inclusiv cele dobândite de el ulterior actului de partaj, se vor moşteni în indiviziune şi se vor partaja conform dreptului comun.

Bunurile ce fac obiectul partajului de ascendent trebuie să aparţină exclusiv ascendentului dispunător.

Condiţiile împărţelii propriu zise

Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, în sensul de a diviza material bunurile, ea trebuind să preîntâmpine efectiv indiviziunea succesorală între descendenţi.

Împărţeala trebuie făcută cu respectarea părţii legitime (rezerva succesorală) a fiecărui descendent, cel vătămat putând ataca împărţeala prin acţiunea în reducţiune. În cadrul împărţelii de ascendent nu operează principiul egalităţii, ascendentul putând favoriza pe unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile (luând în considerare şi rezerva soţului supravieţuitor).

3. Efectele împărţelii de ascendent

A) Efectele împărţelii donaţie

a) Efectele înainte de deschiderea moştenirii

Între ascendent şi descendenţi se nasc raporturi specifice contractului de donaţie. Astfel, donatarii vor dobândi în mod irevocabil, de la data încheierii contractului, drepturile care formează obiectul lui, putând dispune liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să mai aştepte deschiderea succesiunii ascendentului donator.

Creditorii ascendentului vor putea ataca donaţia prin acţiunea pauliană.

Descendenţii au între ei calitatea de copărtaşi, raporturi născute din împărţeală. În virtutea acestor relaţii copărtaşul evins se bucură de acţiunea în garanţie împotriva celorlalţi, inclusiv de privilegiul imobiliar corespunzător.

Rezoluţiunea împărţelii nu se poate cere, pentru neexecutarea obligaţiilor rezultând din împărţeală, numai în cazul în care s-a prevăzut aceasta în actul de împărţeală.

b) Efecte după deschiderea moştenirii

Descendenţii donatori care acceptă moştenirea şi îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni:

- răspund de pasivul moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia;- dobândesc moştenirea în stare divizată, fiecare păstrând bunurile primite

donaţie;- pot intenta acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive dacă rezerva a fost

încălcată prin împărţeala de ascendent;- nu pot cere raportul donaţiilor.Descendentul donatar care nu poate sau nu vrea să vină la moştenire păstrează

bunurile primite donaţie în condiţiile dreptului comun; calitatea de donatar al descendentului şi efectele donaţiei nu sunt condiţionate d venirea la moştenire. Însă, fiind străin de moştenire, el va putea păstra bunurile donate numai în limitele cotităţii disponibile, cotitate calculată numai în raport de drepturile moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire, inclusiv soţul supravieţuitor, dacă este cazul.

B) Efectul împărţelii testamentare

a) Lipsa de efecte în timpul vieţii ascendentului testator

Fiind o dispoziţie mortis causa, nu produce efect cât timp ascendentul trăieşte şi el o poate revoca sau modifica până în ultima clipă a vieţii.

b) Efecte după deschiderea moştenirii

Descendenţii dobândesc bunurile atribuite în stare divizată, din chiar momentul deschiderii moştenirii, potrivit voinţei testatorului.

Ei urmează să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală fie acceptând moştenirea – aşa cum le-a fost transmisă – fie renunţând la ea, ei neavând calitatea dublă de moştenitori legali şi testamentari, având doar calitatea de moştenitori legali, deoarece actul valorează împărţeală şi nu liberalitate testamentară.

Ca urmare a împărţelii testamentare între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală şi ca atare datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucură de privilegiul imobiliar al copărtaşului.

Bunurile care nu au fost împărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în stare de indiviziune, potrivit dreptului comun.

Dacă bunurile care au fost atribuite prin testament unuia dintre descendenţi nu mai există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, descendentul rămas fără lot poate cere constatarea nulităţii actului de împărţeală în calitate de descendent omis de la partaj, iar dacă lotul să u a fost diminuat, în aşa măsură încât nu mai acoperă nici rezerva succesorală, va putea ataca actul de împărţeală cu acţiunea în reducţiunea loturilor copărtaşilor avantajaţi.

4. Ineficacitatea împărţelii de ascendent

a) Cauze de drept comun

Partajul de ascendent poate deveni ineficace datorită:

- anulării – pentru incapacitate sau vicii de consimţământ;- din cauza nulităţii absolute;- cauze care atrag caducitatea- revocarea donaţie pentru neexecutarea sarcinii sau ingratitudine;- creditorii pot cere revocarea actului prin acţiunea pauliană.

b) Cauze de ineficacitate speciale

- împărţeala este nulă pentru omiterea unui descendent chemat efectiv la moştenire;

- în cazul în care încalcă rezerva succesorală, împărţeala poate fi atacată prin acţiunea în reducţiune;

DREPT COMERCIAL

Subiectul nr.116

Formele societăţilor comerciale şi clasificarea lor.

1. Formele societăţii comerciale

Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea în comandită pe acţiuni; societatea pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.

Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

Societatea comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor;

Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor.

Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

Caracterul limitativ al reglementării

Din dispoziţiile Legii 31/1990 rezultă că enumerarea formelor juridice ale societăţilor comerciale are un caracter limitativ: societăţile comerciale se vor constitui în una din următoarele forme (art.2). Dispoziţia legii este imperativă.

Textul legii are în vedere societăţile comercial ecare beneficiază de personalitate juridică şi care constituie veritabile societăţi comerciale, el nu exclude însă posibilitatea constituirii unor societăţi în formele prevăzute de alte reglamentări legale.

Dreptul asociaţilor de a opta între formele societăţii comerciale

Persoanele care doresc înfiinţarea unei societăţi comerciale sunt libere să aleagă orice formă de societate prevăzută de lege, în funcţie de unele criterii subiective: natura afacerii, mărimea capitalului necesar, numărul asociaţilor etc.

În mod excepţional, pentru ocrotirea unor interese, forma societăţilor este impusă de lege; ex: forma societăţilor în domeniul asigurărilor – SA sau SRL; în domeniul bancar - SA.

Nu sunt admise constituirea unor societăţi aşa zis nenumite. Forma aleasă de asociaţi trebuie prevăzută în actul constitutiv, în caz contrar doctrina şi jurisprudenţa au admis că va fi vorba despre o societate în nume colectiv.

2. Clasificarea societăţilor comerciale

a) După natura lor

După natura lor societăţile comerciale se clasifică în societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.

Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce a calităţii personale a asociaţiilor; ex: SNC, SCS. Prototipul societăţii de persoane este SNC.

Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor; ex: SA, SCA. Prototipul societăţii de capitaluri este SA.

Deosebirile dintre cele două categorii de persoane implică următoarele consecinţe:

- în cazul societăţilor de persoane aportul poate fi nu numai numerar sa în natură ci şi în munca asociaţilor; la societăţile de capitaluri aportul poate fi numai în numerar şi natură.

- datorită rolului factorului personal societăţile de persoane au un caracter închis; societăţile de capitaluri au un caracter deschis, transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii extrem de favorabile;

- dizolvarea societăţilor de persoane are lor prin falimantul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi; în cazul societăţilor de capitaluri (SA) asemenea cauze sunt irelevante;

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii, ea împrumutând unele caractere şi de la societăţile de persoane şi de la societăţile de capitaluri.

b) După întinderea răspunderii asociaţiilor: societăţi cu răspundere nelimitată şi societăţi cu răspundere limitată

Societăţile cu răspundere nelimitată sunt acelea în care obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; ex: SNC.

Societăţile cu răspundere limitată sunt acelea în care obligaţiile sociale sunt garantate doar cu patrimoniul social, acţionarii răspunzând doar în limita aportului lor; ex: SA, SRL.

În privinţa SCS sau SCA, răspunderea asociaţiilor este diferită: comanditarii răspund numai în limita aportului lor; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, dar răspunderea nelimitată şi solidară a acestora este o răspundere subsidiară. Asociaţii au rolul e garanţi; ei sunt ţinuţi să execute obligaţiile sociale care nu au fost respectate de către societatea comercială.

c) După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia: societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni

Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă (societăţi de persoane), precum şi în cazul societăţii cu răspundere limitată În cazul SRL, legea desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi sociale.

Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri).

Puncte comune, între părţile de interes şi acţiuni:

- beneficiile se cuvin în cazul ambelor tipuri de societăţi, asociaţiilor în proporţiile aportului lor la formarea capitalului social;

- ele conferă asociaţiilor dreptul de participare la luarea hotărârilor;- în caz de retragere, de excludere sau în caz de dizolvare, asociaţii au dreptul la

contravaloarea aportului lor.Deosebiri între părţile de interes şi acţiuni:

- modul diferit de transmitere faţă de terţi: părţile de interes sunt intransmisibile; părţile sociale sunt transmisibile în mod excepţional, acţiunile sunt uşor transmisibile, putând face obiectul unei negocieri.

d) În funcţie de existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare: societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite titluri de valoare

În prima categorie intră societatea în comandită pe acţiuni şi societatea pe acţiuni. Titlurile de valoare emise poartă numele de acţiuni şi au ca element comun faptul că materializează dreptul asociaţiilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Pe lângă

acţiuni SA şi SCA poate emite şi obligaţiuni, care sunt fracţiuni ale unui împrumut contractat de societate.

În cea de-a doua categorie: SRL, SNC, SCS.

Subiectul nr.117

Constituirea societăţii cu răspundere limitată.

1. Actele constitutive

Societatea cu răspundere limitată se constituie potrivit Legii 31/1990. La baza constituirii ei se află actele costitutive ale societăţii, contract de societate şi statut, sau după caz, prin înscrisul unic.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte numai statutul.

2. Contractul de societate

Contractul de societate privind constituirea SRL trebuie să cuprindă menţiunile cerute de art.7 din Legea 31/1990, privind identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, capitalul subscris şi cel vărsat, aportul fiecărui asociat în numerar sau alte bunuri, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Elemente specifice:

a) Asociaţii

La constituirea SRL pot participa persoane fizice şi juridice. Numărul asociaţilor este lăsat la aprecierea persoanelor interesate, dar este limitat la cel mul t50 de asociaţi.

b) Firma societăţii

Firma unei societăţi cu răspundere limitată se cuprinde dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat SRL.

c) Capitalul social

Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.00.000 lei, aceasta fixându-se liber de către asociaţi în funcţie de nevoile societăţii, cu respectarea plafonului minim. Legea permite o vărsare eşalonată a capitalului social, dar pentru protejarea terţilor, interzice începerea operaţiunilor comerciale înainte de vărsarea integrală a capitalului social, cu sancţionarea administratorilor în caz contrar, şi de aceea asociaţii trebuie să prevadă în contractul de societate termene scurte pentru vărsămintele ulterioare sau să prevadă vărsarea întregului capital social la constituirea societăţii.

d) Aporturile asociaţilor

Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în muncă şi creanţele nu pot constitui aport la societate. Asociaţii sunt liberi să stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat de aporturi în natură şi cât în aporturi în numerar.

În privinţa bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de societate trebuie să se arate valoarea lor, precum şi modul de evaluare.

e) Părţile sociale

Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o valoare nominală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei. Acestea nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile sub sancţiuni penale aplicate administratorului.

În contractul de societate trebuie arătate numărul de părţi sociale şi repartizarea lor între asociaţi. Numărul părţilor sociale cuvenite fiecărui asociat va fi proporţional cu cota sa de participare la capitalul social.

3. Statutul societăţii

Statutul societăţii cu răspundere limitată se încheie în formă autentică sau ca înscris sub semnătură privată şi având dată certă. El cuprinde aceleaşi elemente ca şi

contractul de societate cu deosebirea că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii. Statutul este menit să întregească contractul de societate, pentru a asigura cadrul juridic al funcţionării societăţii.

În cazul SRL cu asociat unic, statutul este singurul act constitutiv al societăţii. Statutul va cuprinde aceleaşi elemente ca şi în cazul SRL cu mai mulţi asociaţi, cu adaptările impuse de existenţa asociatului unic.

Nu este necesară forma autentică, fiind suficientă forma înscrisului sub semnătură privată dar care să posede dată certă, cu excepţia cazului în care aportul social în natură al unuia sau unora dintre asociaţi este reprezentat de un teren (OUG 76/2001).

4. Formalităţile necesare constituirii societăţii. Enumerare

Formalităţile necesare sunt: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii în registrul comerţului.

Aceleaşi sunt formalităţile şi pentru constituirea SRL cu asociat unic.

În toate cazurile societatea cu răspundere limitată devine persoană juridică din ziua înmatriculării sale la registrul comerţului.

Subiectul nr.118

Transmiterea părţilor sociale.

1. Noţiune

Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri de valoare, părţile sociale încorporează anumite valori ele putând fi transmise, în condiţiile legii. Transmiterea lor implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea cu răspundere limitată.

Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi, între asociaţi şi terţi, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, sau prin succesiune.

Cel mai adesea transmiterea părţilor sociale se face cu titlu oneros, îmbrăcând forma cesiunii.

Prin transmiterea părţilor sociale şi implicita calităţii de asociat pot fi aduse atingeri caracterului intuitu personae al societăţii cu răspundere limitată, motiv pentru care această transmitere poete avea loc numai în condiţiile legii.

2. Condiţiile transmiterii părţilor sociale

Pentru asigurarea caracterului intuitu personae al SRL, transmiterea părţilor sociale prin cesiune are ca premisă consimţământul asociaţiilor. În cazul transmiterii prin succesiune consimţământul vizează continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.

a) Cesiunea părţilor sociale între asociaţi

Această transmitere presupune încheierea unui contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar. Această cesiune nu are nevoie de consimţământul prealabil al asociaţiilor deoarece fiind încheiat între persoane care au calitatea de asociaţi în aceeaşi societate, caracterul intuitu personae al SRL nu este lezat.

Notificarea cesiunii se face prin cererea de înscriere a cesiunii în registrul asociaţiilor societăţii.

Cesiunea va produce efecte faţă de terţi numai după înscrierea în registrul comerţului.

Cesiunea părţilor sociale între asociaţi nu poate avea loc dacă prin actul constitutiv a fost interzisă. Într-adevăr, pentru a preveni dobândirea de către un singur asociat a majorităţii capitalului social, prin actul constitutiv se poate interzice transmiterea părţilor sociale între asociaţi.

b) Cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din afara societăţii

Această cesiune este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin ¾ din capitalul social.

Pe baza hotărârii adunării asociaţilor care aprobă cesiunea părţilor sociale se va încheia contractul de cesiune între asociatul cedent şi cesionar. Cesiunea părţilor sociale intervenită între un asociat şi o persoană din afara societăţii trebuie notificată societăţii prin cererea de înscriere a ei în registrul asociaţiilor societăţii. De asemenea pentru opozabilitate faţă de terţi este necesar a fi înscrisă şi la registrul comerţului, doar din momentul înscrierii ea producând efecte faţă de terţi.

Cerinţa formei autentice nu mai există, cesiunea putându-se realiza sub forma înscrisului sub semnătură privată, având dată certă.

c) Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală

Părţile sociale se transmit prin succesiune dacă în contractul de societate s-a prevăzut o astfel de posibilitate, caz în care moştenitorii asociatului decedat dobândesc părţile sociale de plin drept de la data deschiderii succesiunii.

Posibilitatea transmiterii părţilor sociale prin succesiune, prevăzută sau nu în contractul de societate, vizează posibilitatea continuării societăţii cu moştenitorii asociatului decedat, nu la transmiterea părţilor sociale, care vor face parte, în orice condiţii, din masa succesorală.

În cazul în care prin actul constitutiv s-a prevăzut posibilitatea continuării societăţii cu moştenitorii asociatului decedat, ca şi în cazul în care nu s-a interzis expres o atare continuare, moştenitorii asociatului decedat devin titulari ai părţilor sociale şi deci asociaţi în SRL. Dacă , urmare a transmiterii succesorale, numărul de asociaţi ar trece de 50, din cauza numărului de moştenitori, aceştia vor fi obligaţi să desemneze un număr de titulari care nu trebuie să depăşească maximul legal.

Transmiterea pe cale succesorală a părţilor sociale trebuie notificată societăţii, prin cererea de înscriere în registrul asociaţilor societăţii şi totodată trebuie înscrisă în registrul comerţului.

În cazul în care continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului decedat nu este posibilă, moştenitorii, în calitatea lor de titulari ai părţilor sociale au dreptul la contravaloarea acestora, calculată conform ultimului bilanţ aprobat.

Subiectul nr.119

Constituirea societăţii pe acţiuni.

1. Actele constitutive: dispoziţiile art.5 din Legea 31/1990

Potrivit art.5 din Legea 31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori.

Contractul de societate

Clauzele cuprinse în contractul de societate al societăţii pe acţiuni sunt prevăzute de Legea 31/1990 în art.8.

Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială, ele privind identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii. Pe lângă aceste clauze comune, contractul de societate trebuie să cuprindă şi anumite clauze specifice unei anumite forme juridice de societate comercială.

Clauzele prevăzute expres de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în contractul de societate, în caz contrar societatea neputând fi înmatriculată.

Părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale prin care se reglementează cuprinsul contractului de societate decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Clauzele contractului de societate materializează voinţa asociaţiilor privind constituirea societăţii pe acţiuni. Acest fapt este atestat prin semnarea contractului de către toţi asociaţii care participă la încheierea contractului sau, în cazul subscripţiei publice, de către fondatori.

Elemente specifice ale contractului de societate:

a) Asociaţii

Asociaţii societăţii pe acţiuni, denumiţi acţionari, pot fi persoane fizice sau juridice.

Pentru această formă de societate legea prevede un număr minim al acţionarilor, numărul acestora trebuind să fie de cel puţin 5.

b) Firma societăţii

În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau prescurtat SA.

În orice act care emană de la societate, trebuie să se arate, pe lângă elementele obişnuite şi capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ aprobat.

c) Capitalul social

În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social subscris şi vărsat.

Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei. Deci capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minim prevăzut de lege.

La constituirea societăţii capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii.

d) Aporturile asociaţilor

În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe. În societatea pe acţiuni, aportul constând în prestaţii în muncă nu este permis.

În cazul aportului în natură, în contractul de societate trebuie să se prevadă valoarea bunurilor aduse ca aport, modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea.

e) Acţiunile

Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se va arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni. Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 1000 lei.

f) Administratorii societăţii

În contractul de societate, asociaţii trebuie să menţioneze numărul, numele şi cetăţenia administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună. De asemenea trebuie să se arate puterile administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună ori separat; drepturile speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre ei. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, administratorii sunt numiţi de către adunarea constitutivă.

g) Cenzorii societăţii

În contractul de societate trebuie să se prevadă numele, prenumele, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor persoane juridice.

În cazul constituirii prin subscripţie publică cenzorii sunt numiţi de adunarea constitutivă.

H) Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii

În contractul de societate se pot prevedea clauze speciale privind luarea hotărârilor în adunarea generală şi modul de lucru al administratorilor. De asemenea vor fi prevăzute clauze privind controlul gestiunii societăţii de către organele statutare şi controlul acesteia de către acţionari precum şi documentele la care acţionarii vor putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.

i) Avantajele rezervate fondatorilor

Contactul de societate trebuie să prevadă eventualele avantaje conferite fondatorilor pentru activitatea lor legată de constituirea societăţii.

j) Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii

Constituirea societăţii pe acţiuni implică anumite operaţiuni şi cheltuieli. Întrucât acestea se realizează în contul societăţii, legea prevede că în contractul de societate trebuie să se prevadă operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie

şi pe care societatea urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni.

3. Statutul societăţii. Caracterizare generală.

Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în forma înscrisului sub semnătură privată care va purta data certă sau sub formă autentică. Legea prevede obligativitatea formei autentice doar în cazul în care societatea se constituie prin subscripţie publică.

Statutul va cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate cu deosebirea că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii.

4. Modalităţi de constituire

Plafonul ridicat al capitalului social impus pentru SA, putând crea probleme asociaţilor, în privinţa asigurării lui, legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social care sunt considerate şi ca modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni, asociaţii fiind liberi să aleagă modalitatea de constituire dintre cele două posibilităţi:

1) aporturile asociaţiilor care constituie societatea – numită constituire simultană sau constituire fără apel la subscripţia publică;

2) formarea capitalului social şi cu contribuţia altor persoane decât a fondatorilor – numită constituire continuată sau constituire prin subscripţie publică.

A) Constituirea simultană

Constă într-o procedură simplă de constituire ce se poate folosi în cazul în care există cel puţin 5 asociaţi care subscriu întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30 % din capitalul social subscris. Aceştia vor putea trece la constituirea societăţii prin încheierea actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.

Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă deoarece formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.

B) Constituirea continuată sau prin subscripţie publică

Constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică se face atunci când asociaţii care iniţiază constituirea societăţii nu au resurse financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social şi să verse minimul cerut de lege. În această ipoteză ei pot

apela la subscripţia publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să îi investească prin cumpărare de acţiuni.

Constituirea prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni, ce for fi realizate de fondatorii societăţii: întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor, subscrierea acţiunilor, validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a sub scriitorilor.

Prospectul de emisiune al acţiunilor

Prospectul de emisiune este înscrisul care cuprinde o ofertă adresată publicului de a subscrie acţiunile societăţii care se constituie.

Sub aspect juridic prospectul apare ca o ofertă de contract (act unilateral) făcută unor persoane nedeterminate.

Se va respecta următoarea procedură:

a) Întocmirea prospectului. Acesta este întocmit de fondatorii societăţii care se constituie şi trebuie să cuprindă, în formă autentică, elementele actului constitutiv, fără menţiunile referitoare la administratori şi cenzori care vor fi stabiliţi ulterior de adunarea constitutivă, participările la beneficiile societăţii rezervate de fondatori în folosul lor, data închiderii subscripţiei. Prospectul care nu cuprinde aceste elemente sau nu respectă forma autentică va fi nul de drept.

b) Autorizarea publicării prospectului. Prospectul va fi depus la ORC pentru verificarea legalităţii şi pentru autorizarea publicării lui.

c) Publicarea prospectului, în presă.

Subscrierea acţiunilor

Subscrierea este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care se obligă să devină acţionar al societăţii prin efectuarea unui aport la capitalul social al acesteia, în schimbul cărora va primi acţiuni de o valoare nominală egală.

Subscrierea se va face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune şi va cuprinde: numele, prenumele sau denumirea, domiciliul sau sediul subscriitorului, numărul în litere ale acţiunilor subscrise, data subscrierii şi declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.

Societatea se poate constitui dacă întregul capital social prevăzut în prospectul de emisiune a fost subscris. Dacă subscrierile depăşesc ori sunt mai mici decât acesta fondatorii vor supune aprobării majorarea sau respectiv micşorarea capitalului social la nivelul subscripţiei.

Fiecare subscriitor acceptant trebuie să fi vărsat minim jumătate din valoarea subscrisă, cealaltă jumătate urmând a fi vărsată în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii.

Validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive

Odată terminată subscrierea acţiunilor, rezultatele ei trebuie verificate şi validate de către adunarea constitutivă a subscriitorilor. Această adunare va discuta şi aproba şi actele constitutive ale viitoarei societăţi.

În acest scop, în termen de cel mult două luni va fi convocată adunarea constitutivă, c u15 zile înainte de data fixată pentru adunare, prin înştiinţare publicată în Monitorul oficial, lista subscriitorilor trebuind să fie afişată în locul unde se va ţine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de data acesteia.

Adunarea constitutivă are următoarele atribuţii şi obligaţii:

- verificarea cerinţelor legale privind capitalul social;- numeşte experţi pentru a aviza evaluările aporturilor în natură, avantajele

fondatorilor, operaţiunile încheiate de fondatori în numele societăţii;- examinează şi validează raportul de evaluare întocmit de experţi;- aprobă avantajele rezervate fondatorilor;- discutarea şi aprobarea contractului de societate şi a statutului societăţii şi

delegarea persoanelor însărcinate cu autentificarea actului constitutiv;- numirea administratorilor şi cenzorilor unităţii

Desfăşurarea adunării constitutive

Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul subscriitorilor, fiecare acceptat având un drept de vot, indiferent de numărul acţiunilor subscrise.

Legea permite acceptantului să fie reprezentat în adunare prin procură specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanţi.

Acceptanţi care au făcut aporturi în natură nu au drept de vot la deliberările referitoare la aporturile lor chiar dacă sunt mandatari ai altor acceptanţi.

5. Formalităţi necesare constituirii societăţii

Formalităţile necesare constituirii societăţii pe acţiuni sunt: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.

Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazul constituirii continuate.

Potrivit legii, formalităţile sunt îndeplinite de către asociaţi, când constituirea este simultană şi de persoanele desemnate de adunarea constitutivă, când acţiunea este continuată.

În toate cazurile societatea pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înmatriculării sale în registrul comerţului.

Subiectul nr.120

Transmiterea şi constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor.

1. Transmiterea acţiunilor

Transmiterea acţiunilor nominative

Dreptul asupra acţiunilor nominative se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul acţionarilor societăţii emitente semnată de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe titlu. În cazul pluralităţii de cesionari aceştia desemnează un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor ce rezultă din acţiune, în caz contrar societatea nu este obligată la înscrierea transmiterii.

În cazul în care acţiunile nu au fost complet liberate, subsciitorii acţionarilor şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători pentru plata integrală a acţiunilor timp de 3 ani de la data menţiunii de transmitere din registrul acţionarilor.

În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată, transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor se realizează în condiţiile prevăzute de legea 52/1994.

Transmiterea acţiunilor la purtător

Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a acestora.

Vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă publică

Acţionarii pot să înstrăineze acţiunile lor prin ofertă publică.

Art.108 din Legea 31/1990 prevede că acţionarii care oferă spre vânzare acţiunile lor prin ofertă publică vor trebui să întocmească un prospect de ofertă, în conformitate cu dispoziţiile Legii 52/1994.

Restricţii privind transmiterea acţiunilor

a) restricţii legale. Societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni decât în

cazurile şi condiţiile stabilite de lege.

b) Restricţiile convenţionale. Pentru protejarea intereselor acţionarilor şi ale

societăţii, în actul constitutiv al societăţii pot fi stipulate clauze speciale

privind transmiterea acţiunilor. Astfel, asociaţii pot condiţiona transmiterea

acţiunilor de avizul consiliului de administraţie sau al adunării generale

privind persoana dobânditorului sau pot stipula dreptul acţionarilor sau al

societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului cedent.

Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni

Condiţii:

- valoarea acţiunilor dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofoliul

său nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris;

- societatea poate dobândi numai acţiunile total liberate;

- capitalul social subscris trebuie să fie integral vărsat;

- acţiunile dobândite pot fi plătite doar din beneficiile distribuibile şi din

rezervele disponibile ale societăţii.Acţiunile dobândite de societate nu dau drept de dividende şi de vot.

Cazurile când societatea poate dobândi propriile sale acţiuni:

- în scopul reducerii capitalului social;- în scopul cesionării către personalul unităţii a unui număr de acţiuni proprii;

- prin efectul succesiunii universale, al fuziunii ori al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o procedură de urmărire silită împotriva unui debitor al societăţii;

- când se face cu titlu gratuit;- în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră sau

extrabursieră.

2. Condiţiile constituirii unei garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor

Constituirea garanţiei reale asupra acţiunilor se face printr-o declaraţie a titularului, dată în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată, certificată de funcţionarul societăţii sau, după caz, al registrului independent privat al acţionarilor.

Declaraţia sau înscrisul trebuie să arate cuantumul datoriei garantate, valoarea şi categoria acţiunilor.

Constituirea garanţiei trebuie înscrisă în registrul acţionarilor, iar creditorului I se eliberează o dovadă a constituirii garanţiei.

3. Actele juridice privind acţiunile, interzise societăţii

Societatea nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor sale acţiuni de către un terţ.

Legea asimilează luarea în garanţie a propriilor acţiuni cu dobândirea de către societate a propriilor acţiuni. În consecinţă vor fi contabilizate separat.

Interdicţiile menţionate nu sunt aplicabile operaţiunilor curente ale societăţilor bancare şi de credit, precum şi celor efectuate în vederea dobândirii de către salariaţii societăţii a acţiunilor acesteia.

Subiectul nr.121

Reguli speciale stabilite de Codul comercial în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător.

1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului.

În cazul bunurilor determinate generic proprietatea şi riscurile se transmit la data individualizării bunurilor, în cazul mărfurilor care circulă de la o piaţă la alta prin intermediul cărăuşului, momentul individualizării mărfurilor operează în momentul predării bunurilor către cărăuş în vederea transportului.

Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport, de către vânzătorul expeditor şi cărăuş, în temeiul contractului de transport. Dar, această individualizare produce efecte şi în raporturile dintre vânzător şi cumpărător, în baza contractului de vânzare-cumpărare, operând transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor. În consecinţă, dacă în cursul transportului bunurile pier fortuit, riscul îl suportă cumpărătorul.

2. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta.

Codul comercial, în art.62 dispune: “Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel şi cantitate, fără nici o altă indicaţiune de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării contractului sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acestor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.

Textul a fost interpretat diferit în doctrină.

Unii autori consideră că, de vreme ce potrivit legii, vânzătorul rămâne obligat să predea bunurile la termenul convenit, înseamn că art.62 C.com., consacră o abatere de la principiul potrivit căruia individualizarea bunurilor cu ocazia predării mărfii către cărăuş operează transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător.

Alţi autori consideră că textul reglementează două situaţii distincte:

1. când vânzătorul a avut la dispoziţia sa bunurile determinate generic sau şi le-a

procurat ulterior în vederea executării contractului. În acest caz dacă bunurile pier

fortuit înainte de predarea lor vânzătorul rămâne obligat să predea bunuri în cantitatea

şi calitatea convenită;

2. a doua parte a textului reglementează situaţia când neavând bunurile contractate a

căutat să şi le procure de la un terţ, care deşi le-a expediat nu au sosit la vânzător şi în

acest caz riscul îl suportă vânzătorul, acesta rămânând obligat să predea

cumpărătorului cantitatea de bunuri convenită la termenul prevăzut de contract.

3. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă

Potrivit art.63 C.com., vânzarea mărfurilor care se află în călătorie, cu arătarea vasului care le transportă, este supusă condiţiei sosirii în bună stare a acelui vas.

Prin urmare contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă, cu arătarea vasului cu care se efectuează transportul este considerat un contract încheiat sub condiţia suspensivă a sosirii vasului în portul de destinaţie. Dacă bunurile pier fortuit în timpul transportului, deci înainte de îndeplinirea condiţiei, riscurile sunt suportate de către vânzător. Acesta nu va avea dreptul la plata preţului dar nici nu va fi obligat la predarea altor bunuri sau la plata despăgubirilor.

Pentru producerea acestor efecte trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:

1. Desemnarea vasului.Vânzătorul trebuie să arate în contract vasul cu care se transportă mărfurile, sau acesta va fi arăta la un termen stabilit în contract. Dacă deetrminarea vasului nu se face cumpărătorul poate cere ori executarea contractului ori rezoluţiunea lui cu daune interese. Dacă în timpul transportului din cauze fortuite marfa este transbordată pe alt vas, noul vas se consideră substituit vasului iniţial.

2. Desemnarea termenului de sosire a vasuluiTermenul se desemnează prin contract sau ulterior. Dacă termenul expiră cumpărătorul are dreptul să renunţe la contract sau să prelungească termenul o dată sau de mai multe ori. Dacă părţile nu au stabilit un termen, legea prezumă că a fost fixat drept termen timpul necesar pentru efectuarea transportului. Dacă vasul nu soseşte în acest timp, instanţa poate fixa un termen ce nu poate depăşi un an, socotit de la data plecării vasului de la locul încărcării mărfurilor. Dacă şi acest termen expiră fără sosirea vasului contractul se consideră rezolvit.

În cazul avarieri mărfurilor consecinţele sunt diferite: avariile întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluţiunea contractului dacă mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate; dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuinţării, cumpărătorul este ţinut să le primească în starea în care se află la sosire, însă cu o scădere de preţ corespunzătoare.

Regulile privind transmiterea proprietăţii şi riscurilor pot fi modificate de către părţi prin stipularea în contracte a clauzelor c.i.f şi f.o.b.

În contractul de vânzare cu clauza c.i.f. vânzătorul se obligă în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinaţie şi să plătească navlul, să asigure marfa şi să încarce marfa pe navă.

În contractul de vânzare-cumpărare cu clauza f.o.b. vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul e încărcare convenit; transportul se realizează pe cheltuiala cumpărătorului.

În ambele situaţii riscurile privind pieirea fortuită a mărfii se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustrada navei.

Subiectul nr.122

Noţiunea şi caracteristicile mandatului comercial.

1. Noţiune

Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.

2. Caracteristici; deosebiri faţă de mandatul civil

a) În ceea ce priveşte obiectul contractului

Mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice civile, iar mandatul comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care potrivit Codului comercial, sunt fapte de comerţ pentru mandant.

Mandatul va fi comercial numai dacă actele juridice pe care urmează să le încheie mandatarul sunt comerciale. Mai mult decât atât trebuie să fie acte de comerţ pentru mandant. În consecinţă mandatul nu va fi comercial dacă actele juridice pe care le încheie mandatarul cu terţul sunt acte de comerţ numai pentru terţ.

b) Mandatul comercial este un contract cu titlu oneros

Codul comercial prezumă caracterul oneros al mandatului comercial chiar dacă părţile nu au prevăzut expres în contract plata unei remuneraţii, mandantul datorează remuneraţia.

Deci, pe când mandatul civil se prezumă a fi gratuit, mandatul comercial se prezumă a fi oneros.

c) În ceea ce priveşte reprezentarea

Mandatul civil implică în mod obişnuit reprezentarea; mandatarul încheie acte juridice cu terţul în numele şi pe seama mandantului. Reprezentarea nu este însă de esenţa mandatului deoarece există şi mandat fără reprezentare, caz în care mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului.

Mandatul comercial poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare. Codul civil reglementează pe lângă mandatul comercial, care este mandatul cu reprezentare, şi contractul de comision care este o formă tipică a mandatului fără reprezentare.

d) În ceea ce priveşte puterile mandatarului.

În cazul mandatului civil împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, mandatul putând fi general sau special.

Mandatul comercial poate fi şi el general sau special, dar limitele puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil, mandatul comercial conferind mandatarului o mai mare libertate de acţiune. Trebuie însă menţionat că oricât de generali ar fi termenii în care a fost conceput mandatul comercial, el nu se întinde şi la afacerile care nu sunt comerciale pentru mandant, afară de cazul în care s-a stipulat contrariul.

3. Delimitarea mandatului faţă de alte contracte comerciale

Contractul de mandat se deosebeşte de alte contracte comerciale.

a) Faţă de contractul de comision

În general contractul de mandat poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare.Contractul de mandat comercial este un contract cu reprezentare, contractul de

mandat fără reprezentare este un contract de sine stătător – contractul de comision. În contractul de mandat comercial, mandatarul încheie acte comerciale în numele şi pe seama mandantului, pe când în contractul de comision, comisionarul încheie acte comerciale în nume propriu, dar pe seama comitentului.

b) Faţă de contractul de agent

Un mandat comercial îl reprezintă şi contractul de agent. Acest contract se încheie între un comerciant (reprezentat) şi agent (reprezentant), prin care agentul se obligă, în

schimbul unei remuneraţii, să trateze afaceri comerciale pentru comerciant. Prin contract, agentul se poate obliga să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului ori numai să procure oferte pe care reprezentatul la va finaliza potrivit intereselor sale.

Agentul este un comerciant, iar remuneraţia sa se stabileşte în funcţie de cifra de afaceri realizată în contul reprezentatului.

Subiectul nr.123

Obligaţiile părţilor în contractul de mandat comercial.

1. Obligaţiile mandatarului

a) Să execute mandatul

Această obligaţie constă în încheierea actelor juridice cu care a fost împuternicit de mandant. Actele juridice trebuie încheiate în limitele împuternicirii date de mandant, depăşirea împuternicirii fiind considerată permisă dacă este în interesul mandantului.

Mandatarul trebuie să execute personal mandatul dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.

În ipoteza pluralităţii de mandatari, dacă prin act se dispune că ei trebuie să lucreze împreună aceştia sunt în drept să îndeplinească mandatul, dacă majoritatea celor

numiţi au acceptat însărcinarea. Dacă nu se prevede că ei trebuie să lucreze împreună, fiecare mandatar poate acţiona fără consimţământul celorlalţi.

b) Să îndeplinească mandatul cu bună-credinţă, cu diligenţa unui bun proprietar

Mandatarul trebuie să respecte instrucţiunile mandantului, iar dacă nu se conformează va răspunde pentru prejudiciile cauzate mandantului, indiferent de forma culpei sale.

Mandatarul răspunde pentru toate stricăciunile bunurilor care îi sunt încredinţate spre păstrare cu ocazia mandatului, afară de cazul când dovedeşte că nu a fost în culpă ori că aceste stricăciuni sunt datorate unor împrejurări de forţă majoră sau viciilor acelor bunuri.

c) Să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul, împuternicirea în temeiul căreia acţionează

Întrucât mandatarul acţionează în numele altuia el trebuie să îi comunice terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele împuternicirii de care dispune.

Potrivit legii, nici mandantul nici mandatarul nu pot opune terţului instrucţiuni deosebite de cele înfăţişate, afară de cazul în care se face dovada că terţul avea cunoştinţă de existenţa acestor instrucţiuni la data încheierii actului juridic.

d) Să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului

În cazul în care prin contract au fost stabilite anumite modalităţi de informare a mandantului, mandatarul trebuie să se conformeze acestora.

Dacă în urma primirii înştiinţării, mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus de natura afacerii, legea consideră că mandantul a acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a depăşit limitele mandatului.

Pornind de la faptul că, în intervalul dintre numirea mandatarului şi executarea mandatului, condiţiile avute în vedere ar putea suferi anumite schimbări, legea impune mandatarului obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant asupra acestor schimbări care ar fi de natură a-l face pe mandant să-şi reconsidere poziţia în legătură cu oportunitatea actelor juridice ce urmau să fie încheiate de către mandatar. Dacă mandatarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie şi prin încheierea actelor juridice în temeiul împuternicirii primite, a cauzat anumite prejudicii, mandantul are dreptul la despăgubiri.

e) Să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului

În cazul în care, în executarea mandatului, a încasat anumite sume de bani cuvenite mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să le consemneze pe numele mandantului, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând curgerea dobânzilor în favoarea mandantului, din ziua în care era dator de a le trimite sau a le consemna. Mai mult, pe lângă dobânzi mandatarul datorează şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea mandatului, iar în caz de dol sau fraudă, el poate fi sancţionat penal pentru infracţiunea de abuz de încredere.

2. Obligaţiile mandantului

a) Să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului

În privinţa mijloacelor pe care trebuie să le asigure mandantul ele diferă în funcţie de situaţia concretă. În orice caz, mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru îndeplinirea împuternicirii sale. De asemenea, dacă pentru executarea mandatului sunt necesare unele cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de bani în cauză, neputându-le lăsa pe seama mandatarului.

b) Să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului

Remuneraţia datorată este cea prevăzută în contract sau, în absenţa unei stipulaţii contractuale, cea stabilită de către instanţa de judecată.

c) Să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului

Prin cheltuielile de executare a mandatului, legea înţelege sumele de bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului. Mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care mandatarul a acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.

Subiectul nr.124

Contractul de comision.

1. Noţiune; asemănări şi deosebiri faţă de contractul de mandat comercial

Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision.

Contractul de comision apare ca o varietate a mandatului comercial; contractul de comision este un mandat comercial fără reprezentare.

Asemănări cu contractul de mandat comercial:

- ambele au ca obiect tratarea de afaceri comerciale;

- în ambele contracte, actele juridice se încheie cu terţii pe seama altei persoane,

care a dat împuternicirea.

Deosebiri faţă de contractul de mandat comercial

- în cazul mandatului, mandatarul are drept de reprezentare, în cazul

comisionului, comisionarul nu beneficiază de dreptul de reprezentare;

- în cazul mandatului există o reprezentare directă, în cazul comisionului există

o reprezentare indirectă.

2. Caracterele juridice

a) Contract bilateral

Contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic); el dă naştere la obligaţii în sarcina comisionarului şi comitentului.

b) Contract cu titlu oneros

Contractul de comision este un contract cu titlu oneros deoarece prin încheierea lui ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial.

c) Contract consensual

Contactul de comision este un contract consensual deoarece el ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor.

3. Obiectul contractului

Contactul de comision are ca obiect tratarea de afaceri comerciale, deci actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terţii trebuie să fie fapte de comerţ.

Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice comerciale. Această obligaţie este o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie de a da; comisionarul este un prestator de servicii.

Actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terţii, în baza contractului de comision, privesc vânzarea-cumpărarea unor bunuri, activitatea de transport etc.

O varietate a contractului de comision este contractul de consignaţie, în temeiul căruia o parte, numită consignant, încredinţează unei alte persoane, numită consignatar, anumite bunuri pentru a le vinde în nume propriu, la un preţ prealabil stabilit, pe seama consignantului, în schimbul unei remuneraţii.

În activitatea de transport, contractul de comision îşi găseşte o aplicaţie în cadrul contractului de expediţie, în baza căruia, o persoană numită expediţionar, se obligă faţă de altă persoană, numită expeditor, să încheie în nume propriu, dar pe seama expeditorului, un contract de transport cu cărăuşul, precum şi la îndeplinirea unor prestaţii accesorii expedierii.

Subiectul nr.125

Efectele contractului de comision.

1. Efecte în raporturile dintre părţi

A) Obligaţiile comisionarului

a) Să execute mandatul încredinţat de comitent

În baza împuternicirii primite comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de comitent. Potrivit legii, obligaţia comisionarului nu se reduce la încheierea actelor juridice; comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent. El este obligat să se conformeze instrucţiunilor comitentului, trebuind să acţioneze în limitele împuternicirii primite. Îndeplinirea acestei obligaţii trebuie apreciate în funcţie de caracterul instrucţiunilor, care pot fi imperative, indicative sau facultative. În cazul depăşirii instrucţiunilor comitentul poate refuza operaţiunea îndeplinită de comisionar. Această exigenţă a legii nu exclude posibilitatea comisionarului de a executa mandatul în condiţii mai avantajoase decât cele proiectate d comitent.

Comisionarul trebuie să-l informeze pe comitent asupra modificărilor împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventuală reconsiderare a împuternicirii sale.

b) Să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit

În temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită.

Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar pe seama comitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terţul se răsfrâng asupra comitentului.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ ca şi riscurile, se transmit direct de la comitent la terţ şi invers de la terţ la comitent.

Comisionarul este un prestator de servicii, el îşi asumă o obligaţie de a face de a încheia anumite acte juridice, iar nu o obligaţie de a da, în consecinţă creditorii comisionarului nu pot urmări silit, în cazul aplicării procedurii falimentului bunurile care fac obiectul actelor juridice încheiate între comisionar şi terţ.

Ţinând seama de aceste efecte, comisionarul este obligat să predea comitentului tot ceea ce a primit de la terţ în baza contractului încheiat.

c) Să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui profesionist

În îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de comision, comisionarul trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi să depună o diligenţă sporită, cerută unui profesionist. În consecinţă, comisionarul răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor, chiar şi în cazul unei culpe foarte uşoare.

B) Obligaţiile comitentului

a) Să plătească comisionul

Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.

Cuantumul remuneraţiei este stabilit prin convenţia părţilor sub forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate de comisionar.

b) Să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite

În cazul în care în îndeplinirea însărcinării primite, comisionarul a făcut anumite cheltuieli, comitentul are obligaţia să restituie sumele de bani respective. Totodată, dacă cu aceeaşi ocazie comisionarul a suferit anumite prejudicii, comitentul are obligaţia să plătească despăgubiri.

Plata acestor sume este garantată cu privilegiul pe care comisionarul îl are asupra bunurilor comitentului, pe care comisionarul le deţine în executarea contractului de comision.

2. Efectele contractului faţă de terţi

Prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice între comitent şi terţ. Deci, comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului. Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Acţiunile comisionarului contra terţului pot fi cedate comitentului.

Faţă de terţ răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat de comisionar cu terţul aparţine comisionarului, chiar dacă în fapt vinovat este comitentul; ex: calitatea necorespunzătoare a mărfii.

Comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţul nu şi pentru executarea lor, cu excepţia unei convenţii contrare. Deci, în mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de către terţi, în cazul în care, în contractul de comision a fost prevăzut expres acest lucru. Este vorba de clauza de garanţie a solvabilităţii. Asumându-şi o asemenea obligaţie de garanţie, comisionarul va fi obligat personal faţă de comitent pentru executarea obligaţiilor rezultate din contractul încheiat între comisionar şi terţ.

În schimbul garanţiei comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială, “pentru garanţie” sau “pentru credit”. Această remuneraţie este distinctă de comision şi se numeşte provizion sau proviziune. Aceasta se stabileşte de către părţi sau de către instanţa de judecată.

DREPTUL FAMILIEI

Subiectul nr.126

Bunurile comune ale soţilor.

1. Criteriile legale pentru determinarea bunurilor comune

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comuna ale soţilor dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;

b) nu face parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.

2. Noţiunea de bunuri

Noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile şi imobile, cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale.

Se consideră că în categoria bunurile comune trebuie cuprinsă nu numai dobândirea unui drept şi dobândirea posesiunii – chiar cu rea-credinţă – asupra unui bun, cu titlul unei comunităţi de fapt.

3. Noţiunea de dobândire

În sensul prevederilor Codului familiei, a dobândi înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte juridice, ori în puterea legii.

Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres sau tacit (însă neîndoielnic) că vor fi comune.

Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziţie au fost trecuţi ambii soţi sau numai unul dintre ei. De asemenea bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soţi sau numai prin munca unuia dintre aceştia.

Bunurile dobândite cu venitul din muncă a unuia dintre soţi şi cele dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soţi sunt bunuri comune.

De asemenea fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune.

În ceea ce priveşte uzucapiunea, trebuie făcută următoarea precizare:

a) uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunurilor comune,

dacă data de când termenul prescripţiei achizitive a început să curgă se

situează în timpul căsătoriei;

b) uzucapiunea de 10-20 de ani este un mod de dobândire a bunurilor comune

dacă data titlului care serveşte de bază prescripţiei se situează în timpul

căsătoriei.

4. Noţiunea “în timpul căsătoriei”

Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, ceea ce înseamnă că dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ.

Căsătoria durează între momentul încheierii sale şi data desfacerii sau încetării căsătoriei. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.

În ceea ce priveşte data desfacerii sau încetării căsătoriei, deosebim:

a) căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat;

b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi, declarată judecătoreşte;c) Căsătoria se desface prin divorţ;d) Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare.

Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor devin comune din următoarele motive:

- separaţia nu atrage încetarea sau desfacerea căsătoriei, deci bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei;

- legea nu distinge în cazul în care soţii au locuinţă comună sau în cazul în care au locuinţe separate;

- soţii ar avea posibilitatea răsturnării normelor legale privind bunurile comune.

5. Data dobândirii bunurilor

Această dată trebuie să fie în timpul căsătoriei, pentru ca bunul să devină comun. Dat fiindcă legea nu prevede dispoziţii derogatorii, înseamnă că data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul dreptului respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra – în cazul drepturilor reale – în posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor de creanţă – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu. Aşadar momentul dobândirii este acela în care dreptul intră în patrimoniul unuia dintre soţi sau al ambilor. În acest sens creanţele născute înainte de căsătorie în patrimoniul unui soţ, dar realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după căsătorie, sunt bunuri comune.

Privitor la data dobândirii bunurilor în timpul căsătoriei prin convenţii afectate de modalităţi, deosebim după cum este vorba de termen sau condiţie. Bunul dobândit în căsătorie printr-o convenţie afectată de termen se consideră comun. Bunul cumpărat în timpul căsătoriei sub condiţie suspensivă nu se va considera dobândit atâta timp cât nu s-a realizat condiţia, dar odată realizată bunul se consideră dobândit din momentul contractării. În cazul condiţiei rezolutorii, actul îşi produce efectele normale, iar acel bun devine comun; dacă se realizează condiţia, contractul se va desfiinţa cu efect retroactiv, considerându-se că nu s-a încheiat niciodată.

6. Dovada bunurilor comune. Prezumţia de comunitate

Având în vedere că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, art.30, alin.3 C.fam. instituie prezumţia relativă de comunitate: calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.

În temeiul acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră bun comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu.

În cazul acestei prezumţii sarcina probei este răsturnată, deoarece bunul dobândit în timpul căsătoriei este considerat, până la proba contrarie, că este comun. Fiind un mijloc de probă , prezumţia de comunitate nu se confundă cu comunitatea de bunuri, deci cu bunurile comune, problemă de drept material.

Subiectul nr.127

Bunurile proprii ale soţilor.

1. Analiza categoriilor de bunuri proprii prevăzută de art.31, lit.a-f din Codul familiei

În legătură cu bunurile proprii ale soţului se impun unele precizări prealabile:

- bunurile proprii constituie o excepţie de la comunitatea de bunuri;

- bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege

- există mai multe criterii de determinare a bunurilor proprii: enumerarea legală,

data dobândirii lor, , legătura cu persoana soţului dobânditor, caracterul

personal al dreptului dobândit, natura ori destinaţia economică a bunului sau

afectaţiunea acestuia;

- existenţa unui circuit între bunurile comune şi cele proprii

A) Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei (art.31, lit.a, C.fam)

Bunurile pe care soţii le au în momentul încheierii căsătoriei nu intră în comunitatea de bunuri. Dacă soţii au dobândit împreună un bun înaintea încheierii căsătoriei acesta nu devine comun, soţii fiind coproprietari asupra lui, ceea ce însemnă că el este bun propriu.

B) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art.31, lit.b, C.fam.)

Aceste bunuri devin proprii, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor.

Bunurile dobândite prin moştenire devin proprii deoarece acestea sunt atribuite de lege moştenitorului pe criteriul rudeniei sau căsătoriei dintre moştenitor şi defunct, ceea ce însemnă că vocaţia la moştenire are un caracter strict personal. În al doilea rând dacă bunurile moştenire ar deveni bunuri comune ale soţilor s-ar schimba devoluţiunea moştenirii stabilită de lege prin norme imperative.

Donaţiile şi legate, adică liberalităţile sunt acte juridice cu titlu gratuit, făcute în considerarea persoanei gratificate, deci sunt acte încheiate intuitu personae. Bunurile dobândite prin donaţie şi legat sunt proprii pentru a se respecta voinţa dispunătorului, care – dacă nu a dispus altfel – nu poate fi presupus că a înţeles să avantajeze şi pe soţul celui gratificat. Bunurile dobândite prin donaţie vor fi proprii indiferent de modul în care este făcută donaţia.

Donaţiile remuneratorii, răsplătind un serviciu prestat, sunt în parte acte cu titlu oneros. În această măsură, ele ar urma să intre în comunitatea de bunuri, rămânând proprii numai în rest.

În cazul donaţiilor făcute unui soţ sub condiţie potestativă sau cu sarcină s-a exprimat părerea că în măsura obligaţiei rezultând din condiţia potestativă ori din sarcină, în folosul unui terţ sau al dispunătorului, actul este cu titlu oneros şi deci bunul primit prin asemenea donaţie este comun, iar pentru rest bunul este propriu.

Bunul primit prin legat este propriu, fără a deosebi cum legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În ceea ce priveşte voinţa dispunătorului ca bunul să fie comun:

- această excepţie se referă la liberalităţi nu si la succesiunea legală;- dreptul dispunătorului de a prevedea dacă un bun va fi comun cunoaşte unele

limitări: dacă obiectul donaţie îl constituie rezerva soţului gratificat, clauza prin care se dispune ca bunul să fie comun devine inoperantă;

- voinţa nu trebuie exprimată expres, ea poate fi şi tacită dacă este neîndoielnică;

- proba voinţei dispunătorului ca bunul să fie comun se poate face cu orice mijloace de probă, inclusiv martori şi prezumţii.

În ceea ce priveşte exteriorizarea voinţei ca bunul donat sau legat să fie comun se opt ivi următoarele situaţii:

- liberalitatea făcută soţilor cu menţiune expresă că devine bun comun – bunul va fi comun;

- liberalitatea făcută ambilor soţi, fără menţiunea că bunul va fi comun – bunul va fi comun;

- liberalitatea făcută unuia dinte soţi cu menţiunea expresă că bunul va fi comun – bunul va fi comun;

- liberalitatea făcută unuia dinte soţi, fără nici o menţiune; bunul va fi propriu.Darurile de nuntă vor fi bun comun al soţilor, scopul lor fiind să formeze

începutul patrimoniului comun al soţilor. Valoarea mare a darurilor de nuntă făcute ambilor soţi poate fi luată în considerare pentru a deduce voinţa părţilor în sensul că donaţia este un bun propriu al copilului părinţilor donatori, nu bun comun.

C) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi (art.31 lit.c, C.fam.)

a) Bunuri de uz personal

Pentru a fi considerate bunuri de uz personal acestea terbuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- bunul să aparţină unuia dintre soţi, adică acesta să-l fi dobândit;- bunul devine propriu, indiferent de modul de dobândire, în afară de cazul în

care, potrivit modului de dobândire, bunul devine prorpiu în temeiul altei dispoziţii legale decât cea privitoare la bunurile de uz personal;

- bunul trebuie să fie afectat în mod efectiv uzului exclusiv şi personal al unuia dinte soţi. Nu sunt proprii bunurile de lux, care chiar dacă sunt folosite de un singur soţ, au o valoare deosebit de mare, disproporţionată faţă de veniturile soţilor şi de nivelul lor de viaţă.

b) Bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi

Aceste bunuri sunt proprii indiferent dacă ele sunt dobândite cu mijloace proprii sau cu mijloace comune ale soţilor.

Soţul care a contribuit cu munca sa sau cu mijloacele proprii la dobândirea unor bunuri destinate exercitării unei profesii de către celălalt soţ are împotriva acestuia un drept de creanţă, fundamentat prin îmbogăţirea fără just temei. Dacă bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi alcătuiesc obiecte de lux şi au fost dobândite, total sau parţial, cu valori comune, în aceeaşi măsură se menţine caracterul de bunuri comune, deoarece aceste valori comune au depăşit destinaţia lor matrimonială.

Bunurile destinate exercitării profesiei îşi păstrează caracterul lor de bunuri proprii şi în cazul părăsirii profesiei prin pensionare.

Când ambii soţi au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece îşi păstrează caracterul de bunuri proprii.

D) Bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art.31, li.d, C.fam.)

a) Premiile sau recompensele

Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt proprii ale acelui soţ care a adus un aport excepţional în munca pe care o prestează datorită priceperii şi calităţilor sale personale, ceea ce a justificat acordarea distincţiei.

Premiile nu trebuie confundate cu sistemul premial de plată salarial, tot astfel recompensele nu trebuie confundate cu recompensele periodice acordate pentru realizarea unor anumiţi indici obiectivi, ca element component al sistemului salarial.

b) Manuscrisele ştiinţifice şi literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii

Trebuie remarcat faptul că prevederile art.31, lit.d, C.fam. nu se referă nici la drepturile morale de autor şi nici l acele patrimoniale de autor. Textul se referă la manuscrisele ştiinţifice şi literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, acestea reprezentând obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de creaţie intelectuală a autorului, asupra cărora acesta are drept de proprietate exclusivă.

E) Indemnizaţiile de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei (art.31, lit. e, c.fam.)

Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ cu un asemenea titlu sau creanţele privitoare la acestea sunt bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, ori să contribuie la refacerea sănătăţii şi la redobândirea capacităţii de muncă, ori la asigurarea existenţei persoanei dacă refacerea capacităţii sale de muncă nu mai este posibilă.

Trebuie precizat că este vorba de indemnitatea de asigurare pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soţi, iar nu pentru pagube aduse bunurilor.

Aceste sume sunt bunuri proprii indiferent dacă sunt efectul unei convenţii de asigurare, plătită din bani proprii sau comuni soţilor, sau dac ăsunt efectul pagubei pricinuite persoanei unuia dintre soţi ca urmare a faptei ilicite a altei persoane.

F) Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art.31, lit.F, C.fam.)

În acest caz bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal, care are scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune şi aceea a bunurilor proprii aparţinând fiecăruia dintre soţi.

Astfel, devin bunuri proprii:

a) bunul dobândit în schimbul altui bun propriu;b) preţul vânzării unui bun propriu;c) creanţa preţului de vânzare a unui bun propriu;d) sulta obţinută în cazul schimbului unui bun propriu;e) bunul cumpărat cu preţul obişnuit din vânzarea unui bun propriu;f) indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu;g) despăgubirea datorată pentru cauzele datorate unui bun propriu.

2. Dovada bunurilor proprii

a) În relaţiile dintre soţi

Calitatea de bun propriu poate fi dovedită, în relaţiile dintre soţi, cu orice mijloc de probă, fie că această calitate se sprijină pe un fapt material, fie că rezultă dintr-un act juridic, exceptând cazul actelor solemne.

Când calitatea de bun propriu se întemeiază pe un act juridic în care numai unul dintre soţi este parte, celălalt soţ fiind un terţ, dovada caracterului propriu al bunului nu se ridică în raporturile dintre părţile actului juridic, ci în relaţiile dintre soţi, dintre care unul nu este parte la acel act juridic. De aceea, problema dovedirii actului juridic între părţile lui nu trebuie confundată cu acea a dovedirii caracterului propriu al bunului rezultat din acel act juridic.

Posibilitatea dovedirii cu orice mijloc de probă, în relaţiile dintre soţi, a caracterului propriu al bunurilor, priveşte nu numai pe soţi dar şi pe cei care le înfăţişează drepturile – succesori legali şi testamentari, donatarii de bunuri viitoare şi creditori chirografari.

Rudele şi afinii, până la gradul al III-lea inclusiv, nu pot fi ascultaţi ca martori şi, în consecinţă, un soţ nu poate dovedi calitatea de bun propriu cu martori care să fie rude sau afini de gradul menţionat.

b) În relaţiile dintre soţi şi terţi

În cazul căsătoriilor încheiate până la intrarea în vigoare a Codului familiei şi a bunurilor dobândite până la această dată (1 februarie 1954), dovada calităţii de bun propriu se face de toţi cei interesaţi prin orice mijloc de probă.

În celelalte cazuri, în situaţia în care calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act juridic, iar valoarea bunului respectiv depăşeşte suma de 250 de lei, dovada faţă de teri nu se poate face decât prin înscris. De asemenea, dovada cu martori şi prezumţii nu este permisă împotriva sau peste conţinutul unui înscris.

Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele, cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, deoarece, neavând înscrisurile pe care le posedă soţii, probele de care se pot prevala nu le sunt îngrădite. Prin urmare terţii nu sunt în posibilitatea de a-şi fi putut preconstitui proba pentru dovedirea caracterului propriu al bunurile unuia dintre soţi.

Subiectul nr.128

Prezumţia de mandat tacit reciproc.

1. Noţiunea

Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte şi operaţii ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei de către soţi şi pentru a da certitudine circuitului juridic civil, în interesul terţilor de bună-crdinţă care ar trata cu soţii, legea prevede existenţa unui mandat tacit reciproc. Potrivit acestui mandat, oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt soţ.

Dreptul de reprezentare pe care îl au soţii în mod reciproc izvorăşte dintr-un mandat tacit, pe care legea îl presupune că ei şi l-au dau unul altuia.

2. Forţa prezumţiei

Prezumţia mandatului tacit este o prezumţie relativă, ea putând fi răsturnată prin dovada contrară, oricare dintre soţi va putea face dovada că n-a dat mandat celuilalt soţ şi că s-a opus la săvârşirea unui anumit act.

3. Limitele mandatului reciproc

Mandatul tacit reciproc al părţilor nu exist6ă în următoarele situaţii;

a) Actele de dispoziţie privitoare la imobile

Nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie – bunuri comune – dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Consimţământul expres poate fi dat personal, prin prezenţa soţului la întocmirea actului, sau prin existenţa unui mandat special. Deşi textul legal se referă la terenuri şi construcţii, el urmează a se aplica şi în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale sau în cazul acţiunilor în revendicare.

b) Actele cu titlu gratuit între vii

Indiferent dacă se referă la bunuri mobile sau imobile, actele cu titlu gratuit între vii trebuie să fie făcute cu consimţământul expres al ambilor soţi, deoarece ele au un caracter grav prin micşorarea comunităţii pe care o produc, şi pe de altă parte raţiunile care stau la baza prezumţiei de mandat tacit reciproc nu se găsesc în cazul actelor cu titlu gratuit între vii.

Cu toate acestea darurile obişnuite, care se fac nu atât în intenţia de a gratifica, ci de a satisface unele obiceiuri din societate se pot face de către un singur soţ, cu consimţământul prezumat al celuilalt soţ. Aceeaşi soluţie urmează a se da şi în cazul actelor de binefacere

c) Sancţiuni

Actele de înstrăinare sau grevare, încheiate fără consimţământul expres al ambilor soţi vor fi lovite de nulitate relativă, iar soţul al cărui consimţământ expres a lipsit, poate să confirme actul.

Efectele nulităţii relative va fi suportat şi de terţul dobânditor căci avea datoria să se intereseze dacă bunul este comun sau propriu. Acţiunea în anulare nu este singurul mijloc pe care-l are la îndemână soţul care nu a consimţit la actul de dispoziţie. Acest act, potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, nu îi este opozabil, astfel că, în calitatea sa de proprietar devălmaş, poate revendica imobilul în orice mâini s-ar afla. În acest caz soţul respectiv poate introduce singur acţiunea în revendicare, nefiind necesar consimţământul expres al celuilalt soţ.

Subiectul nr.129

Natura juridică a comunităţii de bunuri.

1. Forma proprietăţii ce aparţine soţilor asuprabunurilor comune. Caracterizare generală.

Proprietatea soţilor asupra bunurilor comune este o proprietate comună în devălmăşie.

Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că mai multe persoane sunt proprietare împreună asupra bunului care este obiectul acestui drept, fără ca dreptul să fie divizat pe cote-părţi şi fără ca bunul să fie împărţit corespunzător acestora. Prin urmare, nici dreptul de proprietate nici bunul asupra căruia poartă dreptul nu sunt divizate între membri.

2. Deosebiri între proprietatea în devălmăşie şi proprietatea pe cote părţi

Între proprietatea comună a soţilor şi proprietatea comună pe cote părţi există următoarele deosebiri:

a) În primul caz partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se cunoaşte, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecăruia dintre coproprietarii comuni este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracţiuni matematice.

b) Nici unul dintre soţi nu poate dispune în timpul căsătoriei prin acte între vii de dreptul său asupra bunurilor comune, căci acesta nu este determinat, pe când în cazul cotelor părţi, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de dreptul său asupra bunurilor respective, fără a fi nevoie pentru aceasta de consimţământul celorlalţi coproprietari.

c) Fiecare dintre soţi poate face singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când în cazul cotelor părţi, fiecare dintre proprietarii comuni poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune, numai în măsura în care nu aduce atingere folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective.

d) Fiecare dintre soţi poate dispune cu unele excepţii, de bunurile comune, fiind socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când în al doilea caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face numai cu consimţământul tuturor proprietarilor.

e) Izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătorie, pe când proprietatea comună pe cote-părţi poate proveni din cauze diferite.

f) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soţ stabilindu-se cu prilejul împărţirii, pe când în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi împărţirea bunurilor se face potrivit cotelor stabilite a căror întindere este cunoscută.

g) Cu privire la exercitarea acţiunilor posesorii

Între proprietarii comuni, la proprietatea comună a soţilor codevălmaşul nu are acţiune posesorie împotriva celuilalt devălmaş, pe când la proprietatea comună pe cote părţi coproprietarul are acţiune posesorie împotriva celorlalţi coproprietari.

Faţă de terţi, la proprietatea comună a soţilor codevălmaşul a re exerciţiul acţiunii posesorii împotriva terţilor, deoarece această acţiune este un act de administraţie, pe când în cazul proprietăţii pe cote-părţi coproprietarul nu are singur exerciţiul acţiunii posesorii împotriva tulburării sau deposedării provenite de la un terţ.

h) Cu privire la exerciţiul acţiunii în revendicare

Între proprietarii comuni, la proprietatea comună a soţilor, codevălmaşul nu are acţiune în revendicare împotriva celuilalt şi nici nu poate cere împărţirea bunurilor decât pentru motive temeinice, pe când la proprietatea comună pe cote părţi, coproprietarul, chiar dacă nu are acţiune împotriva celorlalţi coproprietari, el poate cere oricând împărţirea bunurilor.

Faţă de terţi, la proprietatea comună a soţilor, codevălmaşul poate introduce acţiune în revendicare împotriva terţului, la proprietatea comună pe cote-părţi, coproprietarul nu poate introduce singur acţiune în revendicare împotriva terţilor, doar împreună cu ceilalţi coproprietari.

3. Comunitatea de bunuri şi coproprietatea

Comunitatea de bunuri nu exclude coproprietatea soţilor, prin achiziţia comună, cu o altă persoană. Partea soţilor în coproprietate constituie un bun comun. Această împrejurare nu se opune la împărţirea bunurilor între terţi şi soţi. Asemenea împărţire nu este condiţionată de existenţa unui proces de împărţire a bunurilor comune între soţi, deoarece, ieşirea din indiviziune se face numai faţă de soţi, aceştia putând să rămână proprietari comuni, după ieşirea din indiviziune, şi ei nu pot împărţi bunurile comune în timpul căsătoriei, dacă nu există motive temeinice.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Subiectul nr.130

Norme conflictuale privind moştenirea.

1. Determinarea legii aplicabile moştenirii – lex succesionis (art.66 din Legea 105/1992)

Moştenirea este supusă unor legi diferite, în funcţie d obiectul ei:

În ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde s-ar afla, moştenirea este guvernată de legea naţională pe care persoana a avut-o la data morţii (lex patriae).

În ceea ce priveşte bunurile imobile, moştenirea este supusă legii locului unde fiecare imobil din masa succesorală este situat (lex rei sitae)

Noţiunea generală care desemnează legea aplicabilă moştenirii este lex succesionis.

2. Domeniul de aplicare a legii moştenirii conform art.67 din Legea 105/1992

Conform art.67 din Legea 105/1992 legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

A) Momentul deschiderii succesiunii

Legea succesiunii se alică numai în ceea ce priveşte momentul (data) deschiderii succesiunii nu şi în ceea ce priveşte locul.

Locul deschiderii succesiunii nu are importanţă pe planul conflictului de legi el producând însă consecinţe pe planul determinării competenţei în dreptul internaţional privat, fiind principalul element pentru stabilirea competenţei notarilor publici în procedura notarială succesorală şi a intanţelor judecătoreşti competente în litigiile succesorale.

B) Persoanele cu vocaţie de a moşteni

Legea succesiunii stabileşte persoanele care au vocaţie de a moşteni. Prezintă importanţă şi pe planul dreptului internaţional privat, datorită problemelor conflictuale pe care le ridică, clasificarea devoluţiunii în legală şi testamentară.

a) Legea aplicabilă devoluţiunii legale a moştenirii

Legea succesiunii stabileşte sfera persoanelor chemate la moştenirea legală şi ordinea chemării lor. Totodată această lege se aplică în ceea ce priveşte reprezentarea succesorală, determinarea cotelor ce se cuvin fiecătui succesor, rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.

b) Legea aplicabilă devoluţiunii testamentare a moştenirii

În ceea ce priveşte reglementarea specială privind legea aplicabilă acestei forme de moştenire, sunt aplicabile dispoziţiile art.68, alin.1 din Legea 105/1992, conform cărora “testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art.66 fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative”. Din acest text rezultă că normele conflictuale, atât cea care plasează moştenirea mobiliară în sfera ultimei legi naţionale a defunctului cât şi cea care supune moştenirea mobiliară legii locului situării imobilului, au caracter supletiv, testatorul putând să facă aplicabilă transmiterii succesorale o altă lege, conform voinţei sale. Autonomia de voinţă a testatorului este limitată, dispoziţiile imperative ale art.66 rămânând totuşi aplicabile.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale testamentului, acestea trebuie să fie:

- capacitatea de a dispune prin testament; Incapacităţile de a dispune prin

testament, în cazul în care sunt absolute, sunt supuse legii personale a

acestuia. Incapacităţile relative, de a dispune şi primi prin testamennt, având

ca scop ocrotirea testatorului, urmează legea moştenirii testamentare.

Sancţiunea este cea a legii aplicabile respectivei incapacităţi;

- consimţământul şi cauza – guvernate de legea succesiunii;

- obiectul testamentului este supus regulilor legii succesorale care va guverna;

- regulile de interpretare a testamentului sunt, de asemenea, stabilite de lex

succesionis.Condiţiile de formă ale testamentului sunt date de regulile legii celei mai

favorabile în materia formei testamenatre.

C) Calităţile cerute pentru a moşteni

Capacitatea succesorală – este supusă legii succesiunii; prezumţia timpului legal al concepţiei copilului fiind o problemă de capacitate de folosinţă a copilului este supusă legii personale a acestuia.

Nedemnitatea succesorală – este reglementată de lex succesionis

D) Exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct

Procedura trimiterii în opsesie şi cea a predării legatului, şi alte aspecte procedurale în materie sunt supuse legii locului unde se desfăşoară (lex fori).

E) Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale

Condiţiile de fond ale opţiunii succesorale sunt supuse legii succesorale.

Capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii personale a succesibilului.

Cerinţele de formă ale opţiunii succesorale urmează legea formei actului.

Efectele opţiunii sunt guvernate de legea succesiunii. Nu se plaică legea succesorală ci legea locului situării bunurilor (lex rei sitae) pentru aspectele de procedură legate de opţiunea succesorală, precum şi de formele de publicitate privind bunurile succesorale.

F) Întinderea obligaţiei moştenitorului de a suporta pasivul

Sub acest aspect se aplică, în principal, legea succesiunii.

G) Drepturile statului asupra succesiunii vacante

Dacă bunul este mobil se va aplica legea naţională a defunctului de la data morţii.

Dacă bunul este imobil se va aplica legea locului situării bunului.

3. Alte aspecte privind domeniul de aplicare a legii succesiunii

a) Regimul juridic al petiţiei de ereditate

Deşi legea nu prevede expres se arată că regimul juridic al petiţiei de ereditate este supus legii succesiunii.

b) Determinarea persoanelor care pot cere împărţeala

Împărţeala moştenirii este supusă, în principal, legii locului situării bunurilor de împărţit, fiind strâns legată de regimul acestora. Determinarea persoanelor care pot cere împărţeala este indicată însă în legea succesiunii. Formele procedurale ale împărţelii urmează legea fondului.

Subiectul nr.131

Normele conflictuale privind forma actului juridic.

1. Enumerarea legilor aplicabile (art. 71 din Legea 105/1992).

Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte

fondul, dar că actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă

îndeplineşte condiţiile prevăzute de una din legile următoare:

a) legea locului unde a fost întocmit (locus regit actum);

b) legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii) persoanei

care l-a consimţit;

c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care

examinează valabilitatea actului (auctot regit actum).

Rezultă că regula locus regit actum şi-a pierdut din consistenţa de odinioară,

legiuitorul punând în prim plan, sub aspectul formei, legea care cârmuieşte fondul

actului.

2. Prevederi speciale cu privire la legea aplicabilă condiţiilor de formă ale contractelor (art.86 din Legea 105/1992)

Legea 105/1992 conţine, în materia contractelor, şi unele prevederi cu caracter derogatoriu de la principiile enunţate de art.71. Aceasta însemnă că contractul este supus, în principal, condiţiilor de formă care guvernează fondul, în conformitate cu art.86, alin.2 din lege el va fi valabil din punct de vedere al formei dacă:

a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit

condiţiile de formă stabilite de legea unuia dintre aceste state;

b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat

în momentul încheierii actului.

3. Aplicaţii ale legilor aplicabile

Aplicaţii ale regulii locus regit actum:

- forma ad solemnitatem sau forma ad probationem a actului se va alege după

legea locului încheierii acestuia;

- formele de redactare a actelor (înscrisurilor) sau determinarea persoanelor

chemate să intervină cu acest prilej;

- durata valorii actelor precum şi forţa lor probantă;

- admisibilitatea probei testimoniale sau necesitatea producerii unui înscris;

- sancţiunile incidente actelor îndeplinite fără respectarea condiţiilor legale.

Aplicaţii ale lex domicilii sau lex patriae:

- actele juridice unilaterale.Aplicaţii ale regulii auctor regit actum

- regula se aplică atât actelor unilaterale cât şi celor bilaterale, atunci când

valabilitatea actului este examinată de o autoritate reprezentativă a unui stat,

în străinătate;

- actele de stare civilă, privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate.

4. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

Regula locus regit actum are un caracter facultativ în ceea ce priveşte actul sub semnătură privată şi caracter imperativ când este vorba de actele autentice încheiate de cetăţenii români în străinătate sau de cetăţenii străini în ţara noastră.

În raport cu acestea există şi excepţii. Astfel, în materia mijloacelor de probă a actului şi a puterii doveditoare a înscrisului care îl constată, norma conflictuală indicată de locus regit actum este dispozitivă, ea putând fii înlocuită cu lex voluntatis, adică cu legea aleasă de părţi. De asemenea în materia actelor de stare civilă dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă se supune regulii auctor regit actum.

5. Domeniul legilor aplicabile formei actului juridic

a) Forma în care trebuie exteriorizat actul juridic (în sensul negotium)

Legile aplicabile vor preciza:

- necesitatea formei scrise;

- caracterul formei cerute – ad validitatm sau ad probationem;

- necesitatea remiterii materiale a lucrului.

b) Condiţiile de redactare a actului juridic

Legea aplicabilă va preciza:

- dacă înscrisul trebuie să cuprindă menţiuni speciale;

- condiţiile formale ce trebuie îndeplinite în cazul actelor solemne;

- persoanele competente să întocmească actul solemn.

c) Mijloacele de probă a unui act juridic, forţa probantă a actului juridic (instrumentum), admisibilitatea înscrisurilor ca mijloace de probă preconstituite

Legea plicabilă formei actului va stabili:

- dacă înscrisul are putere doveditoare până la înscrierea în fals sau numai până

la proba contrară;

- valoarea datei înscrisului sub semnătură privată;

- dacă înscrisul are valoarea unui început de dovadă scrisă, care să poată fi

completat cu martori şi prezumţii;

- condiţiile de valabilitate şi puterea doveditoare a copiei după un înscris

autentic întocmit în străinătate.

d) Admisibilitatea probei testimoniale a actului juridic

În acest sens legea aplicabilă va determina:

- admisibilitatea probei cu martori şi condiţiile în care aceasta este admisă;

- admisibilitatea probei testimoniale peste sau împotriva conţinutului unui

înscris.

e) Durata valorii actului juridic (instrumentum), în cazul în care acesta are o durată limitată în timp.

f) Condiţiile de formă ale convenţiei asupra probelor.

g) Sancţiunile aplicabile actului, în cazul în care acesta nu respectă condiţiile de formă (de exemplu nulitatea, felul şi regimul juridic al acesteia).

DREPT CONSTITUŢIONAL

Subiectul nr.132

Dreptul de proprietate şi dreptul de moştenire.

1. Dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili şi unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres definite şi determinate numai de interesul constituirii unor regii sa unor monopoluri în exclusivitatea statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite.

Constituţia României în art.41 garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.

Constituţia dă legi posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin art.41. Chiar testul constituţional stabileşte o asemenea limită atunci când arată că numai cetăţenii români pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Garantând dreptul de proprietate Constituţia conţine reglementări privitoare la expropriere şi la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice. Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată: existenţa unei cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata unei prealabile şi drepte despăgubiri. În ceea ce priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile. Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele folosite prin folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare, ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 40 (7), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă acest lucru. Desigur, în situaţia unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot fi confiscate în condiţiile legii.

Prevederile constituţionale dau dreptului de proprietate un conţinut complex, de drept şi obligaţie. Aşa trebuie explicate prevederile art.41(6) în sensul cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

2. Dreptul la moştenire

În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art.42 din Constituţie, care stabileşte că “Dreptul la moştenire este garantat”.

Subiectul nr.133

Dreptul de asociere.

1. Calificarea dreptului şi conţinutul său.

Dreptul de asociere este posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice precum şi în sindicate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, uniuni, ligi, în scopul participării la viaţa politică, economică, socială şi culturală sau de a-şi realiza o serie de interese materiale şi culturale. Dreptul de asociere este una din expresiile pluralismului politic ca principiu constituţional.

2. Formele de asociere

Potrivit legii, constituirea partidelor politice este liberă, cu respectarea regulilor privind scopurile, mijloacele de realizare a scopurilor, înregistrarea. Dreptul de asociere îşi găseşte concretizarea organizatorică în partide sau formaţiuni politice, sindicate, ligi, asociaţii (uniuni profesionale), ştiinţifice, sportive, culturale, de tineret, femei, uniuni de creaţie.

3. Limitele constituţionale ale dreptului de asociere

După ce proclamă libertatea constituirii partidelor politice, legea arată că nu se pot constitui partide fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinei de stat şi de drept din România.

Cât priveşte scopurile partidelor politice şi ale organizaţiilor în general, acestea trebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii naţiunii române. Iar mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept din România. Rezultă că şi dreptul de asociere cunoaşte unele limitări. Aceste limitări, restricţii sunt şi trebuie să fie prevăzute expres de lege şi să fie necesare într-o societate democratică. Aceste restricţii pot fi şi sunt determinate de interesul securităţii naţionale, al securităţii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.

Pot fi şi limitări în ceea ce priveşte membrii asociaţiilor. Astfel, legea noastră nu permite asocierea în partide politice a cadrelor militare şi personalului civil din Ministerul Apărării şi Ministerul de Interne, precum şi a judecătorilor, procurorilor, diplomaţilor,

personalului Radio-televiziunii publice. Trebuie ţinută şi regula în sensul căreia o persoană nu poate face parte, concomitent, din două sau mai multe partide politice.

DREPT PROCESUAL CIVIL

Subiectul nr.134

Controlul judecătoresc asupra activităţii notariale.

1. Mijloacele procesuale prevăzute de lege

Actele notariale sunt supuse unui control judecătoresc, conform dispoziţiilor Legii 36/1995, care reglementează, în acest sens, două mijloace procedurale: acţiunea în anulare şi plângerea.

2. Acţiunea în anulare

Acţiunea în anulare este reglementată de art.100 din Legea 36/1995, ca un mijloc

procedural general prin care se poate exercita un control judecătoresc asupra actelor

notariale.

Legea 36/1995 nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la procedura de

soluţionare a acţiunii în anulare, art.100 făcând trimitere la dispoziţiile Codului de

procedură civilă.

Competenţa de fond aparţine judecătoriei. Sub aspect teritorial acţiunea în anulare

este de competenţa judecătoriei din raza teritorială în care este situat biroul notarial

emitent al actului.

Acţiunea în anulare se soluţionează de instanţa competentă cu citarea părţilor şi cu

respectarea tuturor celorlalte garanţii procesuale stabilite de instanţă.

Până la anulare, prin hotărâre judecătorească, actul notarial atacat se socoteşte

valabil îndeplinit.

Notarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor cuprinse în hotărârea

pronunţată de instanţă. În cazul anulării actului notarial, acesta va fi lipsit, total sau

parţial, de eficienţa juridică pentru care a fost adus la îndeplinire.

3. Plângerea

Plângerea este reglementată pentru o situaţie particulară, acea a refuzului

notarului public de a îndeplini un act notarial. Potrivit art.100 (2) din Legea 36/1995,

partea nemulţumită este îndreptăţită să introducă plângere împotriva încheierii de

respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, în termen de 10 zile de la data când

a luat cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroului notarial

care a refuzat îndeplinirea actului.Obiectul plângerii are, aşadar, un caracter limitat. Instanţa va cerceta doar

legalitatea refizului notarului public de a proceda la întocmirea actului notarial.

Exercitarea plângerii este determinată, din punct de vedere al termenului, de data

când partea a luat la cunoştinţă de respingerea cererii. În mod obişnuit, partea ia

cunoştinţă de respingerea cererii de întocmire a actului chiar în momentul prezentării sale

în faţa notarului public.

Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în circumscripţia

căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului. Plângerea se depune

la acest birou notarial, care o va înainta la instanţa competentă împreună cu dosarul

cauzei.

Plângerea se soluţionează cu citarea părţilor şi cu respectarea tuturor garanţiilor

procesuale.

În cazul admiterii plângerii, instanţa va indica în hotărâre şi modul în care trebuie

întocmit actul. Şi de data aceasta hotărârea instanţei este obligatorie pentru notarul public.

Subiectul 135

Biroul notarului public.

1. Biroul element structural de bază; cine funcţionează în cadrul biroului

Elementul structural aflat la baza activităţii notariale este biroul notarului public.

În acest sens, art.14 din legea 36/1995 dispune că activitatea notarilor publici se

desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona unul sau mai mulţi notari publici

asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător. Titularul unui birou notarial poate angaja

notar stagiar, traducător, personal de specialitate, personal administrativ şi de serviciu

necesar activităţii notariale.

2. Stabilirea numărului notarilor publici şi al birourilor

În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de

notari publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care acestea îşi desfăşoară

activitatea se stabileşte de ministrul justiţiei la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale

a Notarilor Publici – art.15, alin.1, din Legea 36/1995.

Potrivit art.15, alin.2 din Legea 36/1995, numărul notarilor publici se actualizează

anual de către ministrul justiţiei, pe baza propunerilor formulate de camerele notarilor

publici. O dispoziţie diferită este înscrisă în art.2, alin.2 din Regulament. Acest text

precizează că actualizarea numărului notarilor publici şi al birourilor notariale se face la

propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Aşa cum s-a observat,

dispoziţiile Regulamentului adaugă la lege atât prin statuarea privitoare la reactualizarea

numărului birourilor notariale, cât şi prin indicarea altui organ îndreptăţit a formula

propuneri.

3. Înregistrarea biroului notarialBiroul notarial se înregistrează la Curtea de Apel în circumscripţia căreia îşi are

sediul. Această operaţie trebuie realizată în termen de 60 de zile de la numirea notarului public. În cazuri temeinice, ministrul justiţiei poate să prelungească termenul de 60 de zile. Sancţiunea neînregistrării biroului notarial în termenul legal este revocarea numirii notarului Public.

Înregistrarea biroului notarial se face la cererea notarului public, într-un registru

special, ţinut de primul grefier al Curţii de Apel. În caz de absenţă a primului-grefier,

preşedintele curţii de apel va desemna un alt grefier care să efectueze înregistrarea. La

cererea de înregistrare se ataşează, în mod corespunzător, dovezi privitoare la existenţa

biroului notarial, confirmarea colegiului director al camerei notarilor publici, în cazul în

care activitatea se desfăşoară pe baza unui contract de societate civilă şi la existenţa

spaţiului necesar pentru conservarea arhivei în condiţii adecvate – art.8(3) din

Regulament.

4. Organizarea sediilor secundare

Birourile notariale îşi pot organiza sedii secundare în localităţile din aceeaşi

circumscripţie teritorială în care nu au luat fiinţă birouri de notari publici, dar ele îşi vor

înceta activitatea la constituirea în acea localitate a unui birou de notar public. Sediile

secundare se înregistrează ca şi birourile, în condiţiile prevăzute de art.18 din lege.

5. Arhiva şi registratura; evidenţa financiar-contabilă

Arhiva activităţii notariale este proprietatea statului şi se păstrează, se conservă şi se predă în condiţiile legii.

Biroul notarului public va avea arhivă şi registratură proprii.

Secretariatul va efectua operaţiuni privind primirea, înregistrarea şi expedierea corespondenţei, înregistrarea şi îndosarierea actelor, păstrarea registrelor, precum şi alte lucrări cu caracter auxiliar, necesare bunei desfăşurări a activităţii notariale.

Notarul public va ţine şi o evidenţă financiar contabilă.

Subiectul nr.136

Camera Notarilor Publici.

1. Condiţiile de funcţionare şi organele de conducere

Potrivit art.26 din Legea 36/1995, în circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o Cameră a Notarilor Publici, cu personalitate juridică. Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia curţii de apel. Sediul ei se stabileşte de adunarea generală a membrilor acesteia.

Organele de conducere ale Camerei sunt: Adunarea Generală a notarilor publici din circumscripţia camerei, Colegiul director şi preşedintele.

2. Adunarea generală a notarilor publici

Adunarea generală se întruneşte semestrial în şedinţă ordinară şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţă extraordinară, la convocarea preşedintelui Colegiului director sau la cererea a cel puţin o treime din numărul membrilor săi, ori la solicitarea Consiliului Uniunii în condiţiile prevăzute în statut.

Convocarea se face cu cel puţin 15 zile înainte de date stabilită pentru ţinerea ei, iar şedinţa extraordinară cu cel puţin 7 zile înainte, prin înştiinţarea membrilor săi,

precum şi prin publicaţii în presă, cu menţionarea datei, locului desfăşurării şi ordinea de zi.

Adunarea generală este legal constituită în prezenţa a 2/3 din numărul membrilor săi. În cazul când numărul legal nu este întrunit, prezidiul Adunării generale, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte o nouă adunare generală în termen de cel mult 7 zile. Adunarea generală convocată în aceste condiţii este legal constituită cu participarea majorităţii membrilor săi. Ea adoptă hotărâri cu votul majorităţii celor prezenţi, cu excepţiile prevăzute în statut.

Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii principale (art.32 din Statut):

a) alege pentru un mandat de 3 ani Colegiul director, compus din preşedinte,

vicepreşedinte şi 3-5 membri şi stabileşte indemnizaţiile acestora;

b) alege şi revocă membrii Colegiului director, reprezentantul Camerei şi

supleantul acestuia în Consiliul Uniunii;

c) alege şi revocă membrii Comisiei de cenzori a Camerei şi stabileşte

indemnizaţiile cenzorilor;

d) alege şi revocă membrii Consiliului de disciplină a Camerei;

e) propune Consiliului Uniunii numărul de birouri notariale şi/sau de notari

publici din circumscripţia fiecărei judecătorii din raza sa de activitate, precum

şi actualizarea acestora, cu prioritate în raport cu numărul notarilor stagiari

care au promovat examenul de notar public. La actualizare se vor avea în

vedere numărul notarilor publici în exerciţiu, cerinţele locale rezultate din

întinderea teritoriului, numărul locuitorilor şi volumul solicitărilor;

f) aprobă bugetul anual şi raportul Comisiei de cenzori, precum şi descărcarea de

gestiune;

g) analizează anual activitatea colegiului director şi a reprezentantului Camerei

în Consiliul Uniunii;

h) stabileşte organigrama secretariatului, schema de funcţii şi de salarizare,

precum şi condiţiile de angajare a personalului de specialitate şi administrativ;

i) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de statut.

3. Colegiul director

Camera Notarilor Publici este condusă de un Colegiu director, format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-5 membri. Colegiul director este ales de adunarea generală a membrilor camerei, pentru un mandat de 3 ani. Colegiul director va avea un secretar salarizat şi personal auxiliar, în numărul şi în structura stabilite de adunarea generală a notarilor publici din judeţele ce compun circumscripţia Camerei.

Colegiul director al camerei lucrează legal în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor exprimate.

Colegiul director al Camerei se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, sau în şedinţe extraordinare, la convocarea preşedintelui.

Atribuţii, conform, art.26 din Lege:

a) rezolvă plângerile părţilor împotriva notarilor publici şi a notarilor stagiari,

luând măsurile corespunzătoare şi aducându-le la cunoştinţa Uniunii Naţionale

a Notarilor Publici;

b) deleagă, în cazuri excepţionale, pentru o perioadă determinată, un notar

public, din aceeaşi circumscripţie a judecătoriei, care să asigure funcţionarea

unui alt birou de notar public, cu încunoştiinţarea Uniunii Naţionale a

Notarilor Publici. Cheltuielile cu delegarea se suportă din veniturile biroului

notarului public la care este delegat;

c) informează Uniunea Naţională a Notarilor Publici în legătură cu activitatea

birourilor notarilor publici, asupra necesarului de notari publici şi notari

stagiari şi face recomandări cu privire la persoanele ce urmează să fie propuse

de uniune pentru numirea lor în funcţia de notar public de către ministrul

justiţiei;

d) reprezintă Camera în relaţiile cu terţii la nivelul circumscripţiei Curţii de

Apel;

e) întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curentă

a notarilor publici;

f) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei membrilor

săi;

g) procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul Notarilor Publici şi

asigură difuzarea acestuia;

h) îndeplineşte alte atribuţiuni prevăzute de lege şi de regulament.

Atribuţii conform art.36 din Statut:

a) primeşte cererile solicitanţilor pentru ocuparea posturilor de notari publici

împreună cu documentaţia necesară în acest scop şi le înaintează Consiliului

Uniunii la termenele prevăzute în regulamentul de organizare a concursului,

dacă sunt îndeplinite condiţiile legale;

b) primeşte contestaţiile formulate împotriva rezultatelor concursului şi,

respectiv, ale examenului de notar public, le înaintează Consiliului Uniunii, în

condiţiile prevăzute în normele pentru organizarea şi desfăşurarea acestora;

c) întocmeşte recomandările şi confirmările prevăzute de regulament privind

îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea notarului public şi înregistrarea

biroului notarial;

d) primeşte certificatul de înregistrare a biroului notarial eliberat de primul-

grefier al Curţii de Apel şi îl comunică de îndată Consiliului Uniunii şi

compartimentului de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei;

e) stabileşte anual numărul de notari stagiari din circumscripţia sa şi condiţiile de

încheiere a contractului individual de muncă;

f) avizează cererea de angajare a notarului stagiar de către notarul public şi

verifică, semestrial, stadiul pregătirii şi al formării profesionale a notarilor

stagiari, în condiţiile prezentului statut;

g) soluţionează sesizările împotriva notarilor publici şi propune, după caz, luarea

măsurilor legale şi statutare;

h) deleagă, în cazurile prevăzute de lege şi de regulament, un notar public, cu

acordul acestuia, din aceeaşi circumscripţie a judecătoriei sau dintr-o altă

circumscripţie, care să asigure funcţionarea unui birou notarial pentru

îndeplinirea actelor care sunt de competenţa teritorială a acelui birou, dacă în

acea localitate nu mai funcţionează un alt notar public;

i) avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor lor în

cadrul aceleiaşi circumscripţii şi face recomandări Consiliului Uniunii de

avizare a cererilor de schimbare a sediilor în circumscripţia altei judecătorii;

j) reprezintă Camera în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice prin preşedinte,

iar în lipsa acestuia, prin vicepreşedinte;

k) difuzează Buletinul Notarilor Publici; aduce la cunoştinţa notarilor publici din

circumscripţia sa măsurile privind unificarea practicii notariale;

l) exercită acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici;

m) în vederea exercitării controlului profesional-administrativ, desemnează notari

publici care vor verifica birourile notariale din circumscripţie o dată pe an.

Controlul se va face de un notar public dintr-o altă circumscripţie a

judecătoriei decât cea în care funcţionează notarul public controlat şi vizează

toate lucrările, gestiunea şi conduita notarului public şi va conţine îndrumările

necesare pentru remedierea aspectelor negative constatate şi propuneri, după

caz, pentru exercitarea acţiunii disciplinare de Colegiul director;

n) desemnează biroul notarial din circumscripţia fiecărei judecătorii, care va ţine

opisul de evidenţă a procedurilor succesorale înregistrate îm întreaga

circumscripţie teritorială, registrul de renunţări la succesiune şi care primeşte

sesizările secretarilor consiliilor locale pentru deschiderea procedurilor

succesorale, cu excepţia municipiului Bucureşti şi a altor circumscripţii, în

care se va stabili ca aceste registre să fie păstrate la Cameră;

o) stabileşte modul de repartizare a cauzelor succesorale vacante;

p) prezintă adunării generale rapoarte privind modul în care au fost realizate

veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetul Camerei şi informează în acest

sens birourile notariale;

q) asigură, prin personalul propriu de specialitate şi administrativ, efectuarea

lucrărilor de personal, a dosarelor de pensie, concedii şi alte drepturi de

asistenţă socială privind personalul angajat al Camerei;

r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de statut.

4. Atribuţiile preşedintelui Colegiului Director

Preşedintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuţii în exercitarea cărora emite, după caz, dispoziţii (art.37 din Statut):

a) reprezintă Camera în raporturile cu persoanele fizice şi juridice;

b) duce la îndeplinire hotărârile Colegiului director şi rezolvă lucrările curente;

c) angajează personalul de specialitate şi administrativ al secretariatului

Camerei, cu respectarea condiţiilor de concurs sau interviu, după caz,

organizat de Colegiul director, în limita organigramei şi statului de funcţiuni,

aprobate de adunarea generală a Camerei;

d) prezintă în fiecare Adunare generală rapoarte privind activitatea desfăşurată

de Colegiul director şi face propuneri pentru îmbunătăţirea acesteia;

e) convoacă şi conduce şedinţele adunării generale şi ale colegiului director al

Camerei;

f) ordonează cheltuielile bugetare ale Camerei. Preşedintele poate delega această

atribuţie vicepreşedintelui;

g) comunică notarilor publici actele de interes general adoptate sau emise de

organele de conducere ale Uniunii, precum şi cele adoptate de Adunarea

generală, Colegiul director şi dispoziţiile proprii;

h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de Statut.

Subiectul nr.137

Uniunea Naţională a Notarilor Publici.

1. Caracterizare şi atribuţii

Uniunea Naţională a Notarilor Publici este organizaţia profesională, cu personalitate juridică, a notarilor publici constituiţi în Camere ale notarilor publici, cu sediul în Bucureşti.

Potrivit art.5 din Statut, Uniunea conduce şi coordonează în plan naţional, activitatea notarilor publici şi urmăreşte respectarea regulilor deontologice în activitatea lor. Ea asigură cadrul corespunzător pentru perfecţionarea nivelului profesional şi a calităţii actelor întocmite de notarii publici, întărirea autorităţii şi prestigiului instituţiei prin:

a) informarea cu privire la practica notarială, judiciară şi doctrina de specialitate;

b) organizarea de colocvii profesionale, reuniuni, simpozioane şi alte forme de

întâlniri la nivel zonal, naţional şi internaţional;

c) editarea unor publicaţii proprii pe probleme de doctrină, practică, drept

comparat, a breviarului legislativ al actelor privind aspecte din activitatea

organelor de conducere ale Uniunii, a participării acestora la reuniuni,

schimburi de experienţă în ţară şi în străinătate;

d) organizarea controlului profesional şi administrativ;

e) elaborarea unor sinteze de probleme rezultate din controlul profesional,

financiar şi administrativ;

f) unificarea practicii notariale şi aplicarea unitară a legii prin opinii exprimate,

în special, cu privire la: activitatea notarială, conduita notarilor, pregătirea şi

formarea profesională a stagiarilor, evidenţele notariale, condiţiile de

funcţionare a birourilor notariale şi de conservare a arhivelor acestora,

furnizarea datelor statistice;

g) introducerea şi însuşirea tehnicilor noi în activitatea notarială;

h) stimularea notarilor publici prin asigurarea condiţiilor de exprimare a

opiniilor cu caracter profesional în publicaţiile Uniunii, ale Uniunii

Internaţionale a Notariatului Latin, în alte publicaţii de specialitate, precum şi

delegarea acestora la manifestări naţionale şi internaţionale de interes notarialDe asemenea Uniunea propune întocmirea unor proiecte de acte normative,

în legătură cu activitatea notarială şi participă la elaborarea acestora.

2. Membrii; drepturi şi îndatoriri

Sunt membrii ai Uniunii toţi notarii publici care funcţionează pe teritoriul României (art.10 – Statut).

Membrii Uniunii au următoarele drepturi (art.11 - S):

a) să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere ale Uniunii şi ale Camerelor,

în condiţiile prevăzute în Statut. Dreptul la vot se exercită numai personal;

b) să se adreseze organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să primească informaţiile

solicitate;

c) să participe la manifestările organizate de Uniune şi de Camera din care fac

parte;

d) să poarte însemnele Uniunii;

e) să beneficieze de concediul de odihnă anual;

f) să aibă acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a

activităţii notariale atât la nivelul Camerelor, cât şi al Uniunii;

g) să primească, pentru merite deosebite, recompense, diplome de onoare şi de

excelenţă, la propunerea adunărilor generale ale notarilor publici;

h) să adere individual la Uniunea Internaţională a Notariatului Latin;

i) să fie invitaţi la şedinţele organelor Camerelor şi ale Uniunii atunci când au un

interes propriu, în vederea susţinerii acestuia;

j) să beneficieze de orice alte drepturi prevăzute de lege şi statut.

Membrii Uniunii au următoarele obligaţii (art.13 – Statut):

a) să respecte dispoziţiile legii, statutului şi ale Codului deontologic;

b) să execute hotărârile organelor alese ale Uniunii şi ale Camerelor, să

îndeplinească sarcinile ce le-au fost încredinţate şi să acţioneze pentru

realizarea scopului Uniunii;

c) să participe la şedinţele organelor de conducere din care fac parte;

d) să participe la manifestările organizate de Camere şi Uniune, precum şi la

activităţile profesionale;

e) să se abţină de la vot când au un interes propriu în cauza supusă deliberării;

f) să achite, la termen, cotele de contribuţie stabilite pentru formarea bugetului

camerelor şi al Uniunii;

g) să păstreze secretul profesional;

h) să păstreze confidenţialitatea , faţă de terţi, a dezbaterilor, opiniilor şi voturilor

exprimate în organele de conducere;

i) să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei notariale şi să aibă

un comportament demn în exercitarea profesiei;

j) să manifeste preocupare pentru pregătirea profesională a notarilor stagiari,

precum şi a personalului angajat la biroul notarial;

k) să încheie contractul de asigurare cu Casa de asigurări pentru garantarea

Responsabilităţii Civile a Notarilor Publici din România până la începerea

activităţii de notar public.

3. Organele de conducere

A. Congresul Notarilor publici

Congresul notarilor publici este constituit din toţi membrii Uniunii, participarea lor fiind obligatorie.

Congresul se întruneşte în sesiune ordinară o dată la 3 ani şi în sesiune extraordinară la cererea Consiliului Uniunii sau a Camerelor, dacă aceasta reprezintă cel puţin o treime din numărul notarilor publici.

Convocarea Congresului notarilor publici se face de Biroul executiv , la cererea Consiliului uniunii, cu cel puţin o lună calendaristică înainte de data stabilită pentru ţinerea acestuia, iar în sesiune extraordinară cu cel puţin 10 zile înainte, prin înştiinţarea în scris a Camerelor şi prin publicarea în presă, cu menţionarea datei, a locului desfăşurării şi a ordinii de zi.

Congresul este valabil constituit în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi.

Cvorumul astfel stabilit la începutul sesiunii va fi valabil, cu toate efectele, pe toată durata acesteia.

În cazul în care cvorumul nu este întrunit, prezidiul congresului, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte un nou congres în cel mult 30 de zile. Preşedintele Uniunii are obligaţia să îndeplinească procedura de convocare cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată.

Congresul notarilor publici are următoarele atribuţii:

a) adoptă Statutul Uniunii şi completările sau modificările care i se aduc;

b) adoptă Codul deontologic al notarului public şi completările sau modificările care i

se aduc;

c) adoptă Statutul de organizare şi funcţionare a Casei de Asigurări a Notarilor Publici

şi completările sau modificările care i se aduc;

d) verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de statut pentru notarii publici desemnaţi

ca reprezentanţi ai Camerelor în Consiliul Uniunii şi în Consiliul de disciplină şi constată

incompatibilităţile, după caz; după verificare, validează în bloc reprezentanţii în Consiliul

Uniunii şi în Consiliul de disciplină;

e) alege preşedintele şi vicepreşedinţii dintre reprezentanţii desemnaţi de Camere;

f) alege comisia de cenzori a Uniunii;

g) alege preşedintele Casei de Asigurări a Notarilor Publici;

h) stabileşte plafonul cotelor de contribuţie a notarilor publici la Camere şi la Uniune;

i) analizează şi aprobă raportul de activitate al Consiliului Uniunii;

j) analizează şi aprobă raportul de activitate al comisiei de cenzori;

k) ratifică între congrese completările sau modificările aduse statutului de către

Consiliul Uniunii ca urmare a hotărârilor Camerelor;

l) adoptă însemnele Uniunii;

m) îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege, regulament sau

statut.

B. Consiliul Uniunii

Consiliul Uniunii este organ de conducere, constituit din câte un membru titular

reprezentant al fiecărei Camere.

Camerele vor alege şi câte un membru supleant al titularului lor în Consiliul Uniunii.

În cazul participării la şedinţele Consiliului Uniunii a membrului supleant, acesta are

toate drepturile şi obligaţiile membrului titular pe care îl înlocuieşte.

Membrul supleant nu îl poate înlocui pe membrul titular al Consiliului Uniunii în

calitatea acestuia de membru al Biroului executiv al Consiliului Uniunii.

Conform art.18 din Statutul UNNPR, preşedintele şi vicepreşedinţii vor fi aleşi

dintre membrii titulari ai Consiliului Uniunii numai prin vot secret.

Desemnarea candidaţilor propuşi se face cu consimţământul acestora.

Candidatul care întruneşte majoritatea simplă din numărul voturilor exprimate va fi

declarat ales.

Dacă pentru ocuparea funcţiei există o singură candidatură, iar candidatul nu obţine

majoritatea cerută, se organizează un al doilea tur de scrutin cu alt (alţi) candidat

(candidaţi), fiind declarat ales candidatul care întruneşte majoritatea simplă.

În situaţia în care pentru ocuparea funcţiei există mai multe candidaturi şi nici unul

dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea, se organizează al doilea tur de scrutin, cu

participarea primilor 2 candidaţi care au obţinut cele mai multe voturi. În acest caz va fi

declarat ales candidatul care a întrunit cele mai multe voturi.

Alegerile pentru funcţiile de preşedinte şi de vicepreşedinte au loc simultan, pe

buletine de vot separate.

Orice candidatură se depune pentru o singură funcţie.

Consiliul Uniunii se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este convocat de

preşedinte.

Consiliul Uniunii îşi desfăşoară activitatea cu participarea a două treimi din numărul

membrilor săi.

Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate (art.19).

Membrii Consiliului Uniunii răspund pentru prejudiciile cauzate prin hotărârile

adoptate în legătură cu administrarea şi gestionarea patrimoniului Uniunii, în funcţie de

votul exprimat (art.21).

ART. 22

La nivelul Consiliului Uniunii funcţionează comisiile permanente, care sunt organe de

lucru ale acestuia, înfiinţate în scopul de a pregăti temeinic lucrările Congresului notarilor

publici sau ale Consiliului Uniunii, pentru fundamentarea teoretică a hotărârilor şi pentru

asigurarea aplicării corespunzătoare a acestora.

ART. 23

Consiliul Uniunii constituie următoarele comisii permanente:

a) Comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici, a numărului notarilor stagiari

şi a tarifului onorariilor minimale pentru serviciile prestate de notarii publici;

b) Comisia de învăţământ şi formare profesională a notarilor publici;

c) Comisia de control al activităţii notarilor publici, de unificare a practicii notariale şi

de aplicare unitară a legii;

d) Comisia de organizare a colaborării interne şi externe;

e) Comisia de disciplină, mediere şi deontologie profesională;

f) Comisia de pregătire a congreselor şi a reuniunilor cu caracter ştiinţific;

g) Comisia pentru activitatea financiară, statistică şi logistică.

Consiliul Uniunii poate înfiinţa şi alte comisii speciale.

ART. 24

Componenţa comisiilor permanente se stabileşte de Consiliul Uniunii pe baza

acordului prealabil al notarilor publici propuşi, urmărindu-se, pe cât posibil, ca membrii

fiecărei comisii să fie desemnaţi astfel încât să fie reprezentate toate Camerele.

Comisiile permanente îşi desfăşoară activitatea în mod continuu, pe baza unor norme

proprii aprobate de Consiliul Uniunii. Preşedintele comisiei va informa Consiliul Uniunii

despre activitatea acesteia.

În cazul în care problema înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului Uniunii

necesită prezenţa preşedintelui unei comisii permanente, acesta va fi invitat la dezbateri

cu drept de vot consultativ.

ART. 20

Consiliul Uniunii are următoarele atribuţii principale:

a) propune numărul notarilor publici şi al birourilor notariale în circumscripţia fiecărei

judecătorii, precum şi, după caz, actualizarea anuală a acestora, pe baza hotărârilor

primite de la Camere, în raport cu numărul notarilor publici în exerciţiu, cu cerinţele

locale rezultate din întinderea teritoriului, numărul locuitorilor, volumul solicitărilor,

după numirea notarilor stagiari care au promovat examenul de notar public;

b) organizează concursuri pentru ocuparea locurilor vacante de notar public şi

elaborează norme de desfăşurare şi de promovare a acestora;

c) propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea şi încetarea calităţii de

notar public în condiţiile legii şi ale regulamentului;

d) elaborează norme privind condiţiile-cadru de încheiere a contractului individual de

muncă şi cu privire la formarea profesională a notarului stagiar şi stabileşte condiţiile de

desfăşurare şi promovare a examenelor de notar public;

e) stabileşte onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici, precum şi,

după caz, actualizarea acestora şi le propune spre aprobare ministrului justiţiei;

f) examinează şi aprobă bilanţul contabil şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli

pentru exerciţiul financiar încheiat, precum şi raportul comisiei de cenzori asupra

gestiunii economico-financiare a Uniunii;

g) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Uniunii pentru exerciţiul financiar

următor, prezentat de Biroul executiv;

h) aprobă cotele de contribuţie a notarilor publici la Camere, precum şi a Camerelor la

Uniune, în limitele stabilite de Congresul notarilor publici;

i) soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Consiliului de disciplină;

j) reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii pe plan intern şi internaţional, prin

preşedintele său sau printr-un alt reprezentant desemnat de acesta;

k) stabileşte modelul sigiliului notarilor publici şi îl supune spre aprobare ministrului

justiţiei, precum şi modelul unitar al firmelor birourilor notariale şi ale Camerelor;

l) exercită controlul profesional-administrativ asupra Camerelor şi birourilor notarilor

publici, precum şi asupra calităţii actelor notariale, cel puţin o dată la 2 ani;

m) stabileşte indemnizaţia de conducere a preşedintelui şi indemnizaţiile

vicepreşedinţilor;

n) stabileşte indemnizaţiile membrilor Consiliului Uniunii;

o) stabileşte structura organizatorică şi numărul personalului de specialitate şi

administrativ al Uniunii, limitele de salarizare a acestuia, precum şi condiţiile de

încheiere a contractului individual de muncă;

p) desemnează prin vot 2 membri ai săi în componenţa Biroului executiv al Consiliului

Uniunii;

q) repartizează sarcinile şi responsabilităţile vicepreşedinţilor şi ale celorlalţi membri ai

Consiliului Uniunii;

r) organizează şi coordonează activitatea de editare a Buletinului notarilor publici şi a

altor publicaţii privind activitatea notarială şi desemnează redactorul-şef;

s) elaborează norme de evidenţă financiar-contabilă, în condiţiile legii şi ale

regulamentului, atât pentru activitatea notarială, cât şi pentru activităţile proprii;

t) ţine, prin aparatul propriu, evidenţa notarilor publici şi a birourilor notariale şi

centralizează datele statistice privind activitatea notarială, pe baza rapoartelor anuale ale

Camerelor;

u) avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor lor în

circumscripţia altei judecătorii, în condiţiile prezentului statut;

v) rezolvă neînţelegerile dintre Camere, precum şi dintre Camere şi membrii acestora,

în legătură cu exercitarea atribuţiilor profesionale stabilite de lege, regulament şi statut;

w) aprobă afilierea Uniunii la organizaţii internaţionale profesionale ale notarilor

publici şi cotele de contribuţie la acestea;

x) convoacă, în cazul prevăzut la art. 41, Adunarea generală a Camerei;

y) acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii; aprobă sponsorizări;

z) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, de Statutul Casei de

Asigurări a Notarilor Publici şi de prezentul statut.

În cazul atribuţiilor prevăzute la lit. a), e), f), g), h), m), n), o) şi x), hotărârile se adoptă

cu majoritate calificată de două treimi din numărul voturilor exprimate de membrii

Consiliului Uniunii.

C. Biroul executiv

ART. 25

Biroul executiv al Consiliului Uniunii se compune din preşedinte, cei 2 vicepreşedinţi

şi din 2 membri aleşi de Consiliul Uniunii.

Biroul executiv al Consiliului Uniunii se întruneşte în şedinţă ordinară lunar şi în

şedinţe extraordinare ori de câte ori este nevoie, la convocarea preşedintelui, lucrează

valabil în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă decizii cu majoritatea simplă a

voturilor exprimate, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 26 lit. h), când hotărârile se iau

cu votul calificat a două treimi din numărul membrilor săi.

ART. 26

Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuţii principale:

a) asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;

b) pregăteşte proiectele de documente care vor fi prezentate spre dezbatere şi aprobare

Consiliului Uniunii;

c) elaborează proiectul raportului anual al activităţii Uniunii;

d) elaborează proiectul de buget anual al Uniunii, asigură gestionarea curentă a

patrimoniului, urmăreşte întocmirea bilanţului financiar-contabil şi execută bugetul;

e) întocmeşte proiectul tarifului minimal de onorariu al notarilor publici;

f) propune Consiliului Uniunii aprobarea cotelor de contribuţie a notarilor publici la

Camere şi contribuţia fiecărei Camere la Uniune;

g) aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii şi exercită orice alte atribuţii

stabilite de acesta;

h) în cazuri excepţionale, pentru situaţiile prevăzute la art. 20 lit. c), d), j), l), r) şi s),

Biroul executiv poate adopta şi hotărâri, acestea urmând a fi examinate şi ratificate, după

caz, în prima şedinţă a Consiliului Uniunii.

Membrii Biroului executiv răspund pentru prejudiciile cauzate prin hotărârile adoptate

privind gestionarea curentă a patrimoniului, în funcţie de votul exprimat.

D. Atribuţiile preşedintelui Uniunii

ART. 27

Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii principale:

a) reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din România, cu

organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi cu alte

persoane juridice, iar în plan extern, cu organizaţiile naţionale şi internaţionale ale

notarilor publici şi oriunde va fi invitat oficial în calitate de preşedinte al Uniunii;

b) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii;

c) convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului executiv al

acestuia;

d) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii. Preşedintele poate delega această

atribuţie unuia dintre vicepreşedinţi;

e) comunică notarilor publici, prin intermediul Camerelor, toate actele cu caracter

normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz, de Biroul executiv;

f) în absenţă, preşedintele este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, pe care îl

desemnează în acest scop; în lipsa unei astfel de desemnări, atribuţiile preşedintelui vor fi

preluate de vicepreşedintele mai în vârstă.

Funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât cel mult două mandate.

În exercitarea atribuţiilor sale preşedintele Uniunii emite dispoziţii.

În cazul demisiei, decesului sau al incapacităţii preşedintelui, Consiliul Uniunii va

alege, prin vot, dintre vicepreşedinţi persoana care va prelua atribuţiile preşedintelui până

la organizarea următorului congres şi, de asemenea, va alege un vicepreşedinte în locul

devenit astfel vacant.

Numărul membrilor Consiliului Uniunii va fi completat cu reprezentantul Camerei din

care a provenit preşedintele.

Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul demisiei, decesului sau al incapacităţii

vicepreşedinţilor.

Pe perioada mandatului atât preşedintele, cât şi vicepreşedinţii au obligaţia de a

exercita funcţia de notar public.

Subiectul nr.138

Numirea ca notar public.

1. Condiţii de numire

Notar public poate fi numit, potrivit art.16 din Lege cel care îndeplineşte

următoarele condiţii:

a) are numai cetăţenia română şi domiciliul în România şi are capacitatea de exerciţiu

al drepturilor civile;

b) este licenţiat în drept - ştiinţe juridice - sau doctor în drept;

c) nu are antecedente penale;

d) se bucură de o bună reputaţie;

e) cunoaşte limba română;

f) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;

g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de notar stagiar şi a promovat examenul de notar

public sau a exercitat timp de 5 ani funcţia de notar, judecător, procuror, avocat sau o altă

funcţie de specialitate juridică şi dovedeşte cunoştinţele necesare funcţiei de notar public.Conform Deciziei nr.44/1995 a Curţii Constituţionale, la punctul b) prin expresia

“licenţiat în drept – ştiinţe juridice” se înţelege absolventul unei facultăţi de drept, indiferent de specializare.

2. Incompatibilităţi

Exercitarea profesiei de notar public este, conform art.35 din Lege, incompatibilă

cu:

a) desfăşurarea unei activităţi salarizate, cu excepţia:

- activităţii didactice universitare;

- activităţii literare şi publicistice;

- calităţii de deputat sau senator, ori a celei de consilier în consiliile

judeţene sau locale, pe durata mandatului;

b) desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

c) calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat comandidat în

societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu

răspundere limitată, preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de

conducere, director general sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei

societăţi civile.

3. Numirea: cine o face, acte necesare

Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în baza cererii celui interesat şi după ce face dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art.16, şi anume:

- cererea de numire în care solicitantul va declara pe propria răspundere că are

numai cetăţenia română;

- dovada domiciliului în România;

- copii de pe actele de studii;

- cazierul judiciar;

- caracterizare de la Colegiul Director al Camerei notarilor publici în

circumscripţia căreia urmează să-şi desfăşoare activitatea, cu privire la buna

sa reputaţie;

- certificatul medical de sănătate, cu atestarea deplinei sale capacităţi psihice;

- dovada promovării examenului de notar public;

- în cazul celor care au susţinut concurs, în afara dovezii privind exercitarea

timp de 5 ani a uneia dintre funcţiile juridice prevăzute, se va prezenta şi

dovada că au fost declaraţi reuşiţi la concurs.

4. Depunerea jurământului

Notarul public va depune jurământul în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Uniunii sau a reprezentanţilor acestora.

Jurământul are următorul conţinut: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să-mi îndeplinesc cu onoare şi credibilitate publică, cu conştiinţă şi fără părtinire, atribuţiile ce-mi revin şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a notarului public. Notarul public fără confesiune va depune jurământul fără formulă religioasă, pe conştiinţă şi onoare.

Subiectul nr.139

Competenţa notarului public.

1. Atribuţiile notarului public

Notarul public îndeplineşte, conform art.8 din Lege, următoarele acte notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;

b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de

avocat;

c) procedura succesorală notarială;

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a

sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;

g) primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

j) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;

l) orice alte operaţiuni prevăzute de lege.Notarii publici dau însă şi consultaţii juridice în materie notarială, altele decât cele

referitoare la conţinutul actelor pe care le îndeplinesc şi participă în calitate de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şui întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial.

2. Competenţa generală: regula, excepţii

În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, notarul public are competenţă generală, cu

excepţiile prevăzute în situaţiile următoare (art.10 din Lege): a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu;

b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre

birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul

domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;

c) actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul public

din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata;

d) eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se fac de notarul public în al

cărui birou se află originalul acestora.

3. Competenţa teritorială

Potrivit art.1, alin.2 din Regulament, în circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri notariale, competenţa teritorială a notarului public întinzându-se, potrivit alin.3, în întreaga circumscripţie a judecătoriei în care îşi are sediul biroul său. Pentru municipiul Bucureşti, competenţa teritorială a birourilor de notari publici se întinde pe tot cuprinsul municipiului (art.114 din Lege).

4. Rezolvarea conflictelor de competenţă

Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici situate în aceeaşi

circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează, conform art.11 din Lege, de acea

judecătorie, la sesizarea părţii interesate. Hotărârea judecătoriei este definitivă.

Când conflictul intervine între birouri notariale situate în circumscripţii diferite,

competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul de notar public

cel din urmă sesizat.

Subiectul nr.140

Drepturile şi îndatoririle notarilor publici.

1. Drepturile notarilor publici (art.30-34 din Lege)

a) Notarii publici îşi exercită personal profesiunea şi se bucură de stabilitate în

funcţie, neputând fi mutaţi în altă localitate fără acordul lor (art.30 din Lege).

b) Notarii publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în

judecată penală sau contravenţională, fără avizul ministrului justiţiei, pentru fapte

săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale (art.31).

c) Notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat (art.32).

d) Notarul public are dreptul la concediu de odihnă, în condiţiile stabilite prin

statut (art.33).

e) Notarii publici beneficiază de drepturile de asigurări sociale pe baza

contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de stat, în condiţiile legii (art.34).

2. Îndatoririle notarilor publici

a) Obligaţia de a păstra secretul profesional

Notarii publici şi personalul birourilor notariale au obligaţia, conform art.36 din Lege, să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie. Această obligaţie constă în interdicţia de a da informaţii precum şi de a permite accesul la actele notariale altor persoane în afara părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor acestora, precum şi acelora care justifică vreun drept sau interes legitim. Notarul public chemat ca martor în faţa unei instanţe judecătoreşti sau a unui organ de urmărire penală poate fi scutit de păstrarea secretului profesional numai de cei interesaţi în apărarea secretului. Înscrisurile originale aflate în arhiva biroului notarial pot fi cercetate de un magistrat, delegat în acest scop de autoritatea judiciară competentă, iar dacă acestea sunt cercetate pentru fals, pot fi ridicate şi rămân la dosarul cauzei dacă sunt declarate ca false, în caz contrar actul se va restitui.

b) Interdicţia de a-şi face reclamă

Regulamentul, prin art.30, impune interdicţia pentru notarul public de a-şi face reclamă prin orice mijloace, afară de cazurile în care se recurge la anunţuri referitoare exclusiv la existenţa şi sediul biroului notarial, programul de lucru şi conţinutul activităţii. Uniunea Naţională este îndreptăţită să facă publicitate prin mass-media asupra întregii activităţi notariale, evidenţiind utilitatea şi avantajele încheierii actelor prin notarii publici.

c) Obligaţia dea nu lipsi din localitate

Notarul public nu poate absenta mai mult de 5 zile consecutiv, fără a asigura

funcţionalitatea biroului său, în condiţiile legii.

În cazul nerespectării dispoziţiilor alin. 1, Camera Notarilor Publici poate delega,

după caz, un alt notar public pentru îndeplinirea atribuţiilor notarului public absent, în

condiţiile prevăzute de statutul uniunii.

d) Obligaţia de a respecta normele şi principiile eticii şi ale deontologiei

Statutul UNNPR prevede la art.13, obligaţia pentru membrii Uniunii de a respecta

normele şi principiile eticii şi ale deontologiei.

4. Reguli de deontologie profesională

Principiile deontologiei notariale sunt înscrise în Codul Deontologic al notarilor

publici din România, art.3 arătând că:

Deontologia notarială se manifestă prin recunoaşterea şi respectarea, în întreaga

activitate, a următoarelor principii:

a) principiul echidistanţei şi imparţialităţii faţă de solicitanţii actului notarial;

b) principiul adevărului, echităţii şi bunei-credinţe a notarului;

c) principiul legalităţii actului şi procedurilor notariale;

d) principiul confidenţialităţii activităţii desfăşurate de notarul public;

e) principiul libertăţii contractuale, circumscris doar ordinii pozitive de drept şi

bunelor moravuri.

De asemenea Codul deontologic mai prevede că notarul public va dovedi în întreaga sa activitate un caracter integru, precum şi un acut simţ al echităţii.

Conştiinţa notarului trebuie să învingă întotdeauna, în procesul lucrului bine făcut, ea fiind permeabilă la cunoaştere şi cu totul închisă faţă de actele şi practicile lezionare de orice fel.

Îndatorirea cea mai de seamă a notarului public este aceea de a-şi îmbogăţi în permanenţă cunoaşterea, concomitent cu complexitatea activităţii social-economice, pentru a-şi putea asigura instrumentele necesare îndeplinirii, cu bună credinţă a actului notarial, în condiţii de siguranţă pentru părţi.

Subiectul nr.141

Răspunderea civilă şi disciplinară a notarilor publici.

1. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile,

pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu.

Asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează prin casa

de asigurări, constituită în acest scop. La începutul activităţii sale notarul public devine

membru al acestei case, care funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale, potrivit statutului

propriu.

2. Răspunderea disciplinară

a) Abaterile disciplinare

Răspunderea disciplinară a notarului public intervine pentru următoarele abateri:

a) întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor;

b) lipsă nejustificată de la birou;

c) nerespectarea secretului profesional;

d) comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale.

b) Exercitarea acţiunii disciplinare

Conform Regulamentului, pentru abaterile disciplinare arătate mai sus, Colegiul

director al Camerei notarilor publici exercită acţiunea disciplinară împotriva notarilor

publici în termen de 60 de zile de la data când a luat cunoştinţa de existenta unei abateri,

dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârşirii ei.

c) Organul competent; reguli de judecată

Acţiunea disciplinară se exercită de Colegiul director şi se judecă de Consiliul de

disciplină, format din 3 notari publici, desemnaţi potrivit statutului Uniunii Naţionale a

Notarilor Publici.

În cazurile prevăzute de art. 40 din lege, adică suspendarea din funcţie sau

excluderea din profesie, se efectuează obligatoriu o cercetare prealabilă de către Colegiul

director al Camerei notarilor publici. În cadrul cercetării prealabile se vor stabili faptele şi

urmările acestora, existenta vinovăţiei, cât şi orice date concludente. Ascultarea celui în

cauza şi verificarea apărării notarului public cercetat sunt obligatorii. Refuzul notarului

public cercetat de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări se constată prin

proces-verbal şi nu împiedică finalizarea cercetării. Notarul public cercetat are dreptul sa

cunoască toate actele cercetării, sa solicite probe în apărare şi sa fie asistat de un alt notar

public ori de un avocat.

Consiliul de disciplina citează pentru termenul de judecata Colegiul director al

Camerei notarilor publici şi pe notarul public în cauza, căruia i se va aduce la cunoştinţa

conţinutul dosarului.

Hotărârea Consiliului de disciplina se pronunţă cu majoritate de voturi şi se

redactează în cel mult 15 zile, comunicându-se atât notarului public, cât şi Colegiului

director al Camerei notarilor publici, în vederea exercitării dreptului de contestaţie la

Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.

Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici soluţionează contestaţiile

împotriva hotărârii Consiliului de disciplina cu citarea părţilor.

Decizia Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici se pronunţă cu

majoritate de voturi, se redactează în termen de 15 zile de la pronunţare şi se comunică

părţilor.

Sancţiunile disciplinare de suspendare din funcţie şi de excludere din profesie se

pun în aplicare prin ordin al ministrului justiţiei.

d) Sancţiunile disciplinare

Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor şi constau în:

a) observaţie scrisă;

b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei, care se face venit la bugetul Camerei

Notarilor Publici. Neachitarea în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

hotărârii atrage suspendarea de drept a notarului public până la achitarea sumei.

Hotărârea definitivă constituie titlu executoriu;

c) suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6 luni;

d) excluderea din profesie.

În cazul în care împotriva notarului public s-a luat măsura arestării preventive,

ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, va lua

măsura suspendării din funcţie până la soluţionarea cauzei penale, potrivit legii.

Dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi ea se referă la infracţiunile

prevăzute de art. 23 lit. f) din lege, adică în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea

cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, cu acea

dată ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.

Sigiliul, registrele şi lucrările notarului public suspendat sau exclus vor fi depuse la

Camera Notarilor Publici, sub luare de dovadă.

e) Căi de atac

Hotărârea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanţa judecătorească

competentă, civilă sau de contencios administrativ, după caz.

Hotărârea definitivă se comunică şi Ministerului Justiţiei.

Subiectul nr.142

Încetarea şi suspendarea calităţii de notar public.

1. Încetarea calităţii

a) Cazuri (art.23 din lege)

Calitatea de notar public încetează:

a) la cerere;

b) prin pensionare sau în cazul constatării incapacităţii de muncă, în condiţiile legii;

c) prin desfiinţarea biroului notarului public, urmată de neexercitarea fără justificare de

către titularul acestuia a profesiei, în condiţiile legii, într-un alt birou de notar public, în

termen de 6 luni;

d) prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară, în condiţiile

prezentei legi;

e) în cazul văditei sale incapacităţi profesionale, constatată în urma unor inspecţii

repetate;

f) în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave

sau care aduce atingere prestigiului profesiei;

g) în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit.

a), d) şi f)2.

b) Depunerea şi soluţionarea cererii

În vederea încetării calităţii de notar public, potrivit art. 23 lit. a) şi b) din lege,

cererea se depune la Camera notarilor publici şi va fi înaintată prin Uniunea Naţională a

Notarilor Publici ministrului justiţie, care o va soluţiona în cel mult 15 zile de la

înregistrarea acesteia la Ministerul Justiţiei.

Până la soluţionarea cererii, notarul public îşi va continua activitatea.

2 a) are numai cetăţenia română şi domiciliul în România şi are capacitatea de exerciţiu al drepturilor civile; d) se bucură de o bună reputaţie; f) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;

Încetarea activităţii în cazurile prevăzute la art. 23 lit. c)-g) din lege se constată sau se

dispune de ministrul justiţiei la sesizarea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor

Publici sau/şi din oficiu în cazurile prevăzute la art. 23 lit. e) şi f) din lege.

c) Delegarea unui notar public

Conform art.18 din Regulament, în toate cazurile de încetare a calităţii de notar public, în

lipsa unui notar public asociat sau a unui alt notar public în aceeaşi circumscripţie

teritorială, Colegiul director al Camerei notarilor publici poate delega un notar public

pentru îndeplinirea activităţii notariale, în condiţiile statutului, până la numirea unui notar

public.

Notarul public delegat va putea funcţiona, dacă este posibil, în sediul biroului

notarial public căruia i-a încetat calitatea de notar public sau, în caz contrar, Colegiul

director al Camerei notarilor publici va stabili, pe perioada delegării, un nou sediu pentru

biroul notarial.

Se va proceda la inventarierea şi sigilarea arhivei notarului public care şi-a încetat

activitatea de către o comisie formată din doi reprezentanţi desemnaţi de Colegiul

director al Camerei notarilor publici. Dacă este posibila continuarea activităţii în acelaşi

sediu, arhiva inventariată va fi preluată de notarul public delegat sau, după caz, numit, iar

în caz contrar se va prelua şi se va preda de Colegiul director al Camerei notarilor publici

unui alt notar public care va fi numit în acea circumscripţie.

2. Suspendarea

a) Cazuri (art.24 din Lege)

Exerciţiul funcţiei de notar public se suspendă:

a) în caz de incompatibilitate;

b) în caz de sancţiune disciplinară (art.41, lit.c din Lege) şi în cazul în care împotriva

notarului public s-a luat măsura arestării preventive (art.42 din Lege);

c) în caz de neachitare a obligaţiilor băneşti profesionale, după 6 luni de la scadenţa

acestora, până la achitarea debitului;

d) în caz de incapacitate temporară de muncă.

b) Solicitarea şi dispunerea suspendării

Conform art.25 din Lege, suspendarea se dispune de ministrul justiţiei, la

solicitarea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.

Încetarea suspendării se poate dispune cu respectarea condiţiei prevăzute în

alineatul precedent.

Conform art.21 din Regulament, în aplicarea art. 25 din lege, Consiliul Uniunii

Naţionale a Notarilor Publici, la sesizarea Colegiului director al Camerei notarilor

publici, va solicita ministrului justiţiei suspendarea exercitării funcţiei de notar public

pentru cazurile prevăzute de art. 24 din lege, dispoziţiile art. 18 din prezentul regulament,

privind delegarea unui notar public, fiind aplicabile corespunzător.

Pe perioada suspendării calităţii de notar public, la propunerea Consiliului Uniunii

Naţionale a Notarilor Publici, ministrul justiţiei va numi un notar public în condiţiile art.

3-5 din prezentul regulament.

Încetarea suspendării notarului public se dispune de ministrul justiţiei la

solicitarea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, dacă au dispărut cauzele

care au determinat-o.

Suspendarea în caz de incapacitate temporară de munca se dispune, conform

art.22 din Regulament, de ministrul justiţiei la sesizarea Consiliului Uniunii Naţionale a

Notarilor Publici, când aceasta depăşeşte o perioadă mai mare de 6 luni; dispoziţiile art.

18, privind delegarea unui notar public, se vor aplica în mod corespunzător.

Subiectul nr.143

Notarul stagiar.

1. Condiţii necesare

Poate fi notar stagiar cel care:

a) îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 16 lit. a) - f)3;

b) este angajat într-un birou de notar public;

c) se află în perioada de stagiu până la promovarea examenului de notar public.

2. Cererea de angajare şi dovezile necesare

Cererea de angajare va fi însoţită de dovezile corespunzătoare îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 16 lit. a)-f) din lege şi va fi avizată de Colegiul director al Camerei notarilor publici.

3. Verificarea în perioada de stagiu

Conform art.13 din Regulament, în perioada de stagiu, Camera notarilor publici

va verifica semestrial stadiul de pregătire şi formare profesională a notarului stagiar,

3 a) are numai cetăţenia română şi domiciliul în România şi are capacitatea de exerciţiu al drepturilor civile; b) este licenţiat în drept - ştiinţe juridice - sau doctor în drept; c) nu are antecedente penale; d) se bucură de o bună reputaţie; e) cunoaşte limba română; f) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;

precum şi modul cum acesta şi-a îndeplinit atribuţiile care i-au fost delegate de notarul

public.

Constatările verificărilor periodice şi măsurile luate se vor consemna în procese-

verbale semnate de reprezentantul Camerei notarilor publici şi de notarul public la care

îşi exercită activitatea notarul stagiar şi se vor aduce la cunoştinţa celui verificat.

4. Atribuţii care pot fi delegate notarului stagiar

Notarul public poate delega pe notarul stagiar să îndeplinească următoarele

atribuţii:

a) efectuarea lucrărilor de secretariat;

b) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

c) legalizarea semnăturii traducătorului;

d) darea de dată certă a înscrisurilor prezentate de părţi;

e) redactarea unor proiecte de înscrisuri cu conţinut juridic.

5. Examenul de notar public (art.14-17 din Regulament).

Uniunea Naţională a Notarilor Publici organizează anual examen de notar public

pentru notarii stagiari care au împlinit efectiv 2 ani de activitate.

Data examenului se va stabili de preşedintele Uniunii Naţionale a Notarilor

Publici cu acordul ministrului justiţiei şi va fi comunicată Camerelor notarilor publici cu

45 de zile înainte de aceasta data, în vederea înştiinţării candidaţilor.

Uniunea Naţională a Notarilor Publici va înregistra cererile candidaţilor pentru

susţinerea examenului de notar public, împreună cu rapoartele Camerelor notarilor

publici, caracterizările făcute de notarii publici, precum şi dovezile privind îndeplinirea

condiţiilor de la art. 16 lit. a)-f) din lege.

După efectuarea stagiului, notarul stagiar este obligat sa se prezinte la examenul

de notar public.

Respingerea sau, după caz, neprezentarea notarului stagiar la două examene de

notar public, consecutive, după efectuarea stagiului, atrage încetarea contractului sau de

munca.

Comisia de examinare va fi formată din:

- un membru al Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, desemnat de

preşedintele acestuia;

- un inspector general notarial desemnat de ministrul justiţiei;

- un cadru didactic universitar în specialitatea drept civil de la una dintre

facultăţile de drept din tara, desemnat de consiliul profesoral al facultăţii respective;

- doi notari publici desemnaţi de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.

Comisia de examinare va fi prezidată de reprezentantul Consiliului Uniunii

Naţionale a Notarilor Publici şi va stabili subiectele şi condiţiile de examinare.

Examenul va consta din probe scrise cu caracter teoretic şi practic din domeniile

dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial, dreptului internaţional privat,

procedurii civile şi notariale, precum şi dreptului constituţional.

Media minima de promovare a examenului de notar public este de 7,00, fără a

putea fi mai mica de 5,00 la oricare dintre disciplinele sus-menţionate.

Cel care a promovat examenul de notar public este numit în aceasta calitate de ministrul

justiţiei şi îşi va putea începe activitatea în condiţiile arătate la art. 17 şi 18 din lege şi art.

8 şi 9 din prezentul regulament. Dovada existenţei sediului nu este necesară în cazul în

care se asociază cu un notar public care are birou notarial individual.

Subiectul nr.144

Evidenţele activităţii notariale.

1. Registrele prevăzute de art.40 din Regulament şi înregistrările care se fac în ele

Biroul notarului public ţine următoarele registre:

a) registrul general;

b) opisul registrului general;

c) registrul de succesiuni;

d) opisul succesiunilor;

e) registru special de renunţări la succesiune;

f) opisul renunţărilor la succesiune;

g) registrul de termene succesorale;

h) registru de depozite;

i) registru de proteste;

j) registru de consultaţii juridice notariale;

k) registru de traduceri;

l) registru de corespondenta.

Evidenţele se ţin separat în cazul organizării unui sediu secundar al biroului

notarial.

Actele întocmite şi consultaţiile juridice notariale vor fi evidenţiate în aceste

registre, menţionându-se totodată şi onorariul stabilit.

Dacă în biroul notarial funcţionează mai mulţi notari publici asociaţi, în aceste

registre vor fi evidenţiate separat lucrările şi onorariile pe numele fiecărui notar public,

afara de cazul în care, potrivit contractului de societate civilă, se prevede ca registrele

sus-menţionate sa fie ţinute separat pe fiecare notar public.

Notarul public ţine evidenta financiar-contabilă potrivit normelor proprii elaborate

de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în condiţiile legii.

a) Registrul general

În registrul general se înregistrează toate lucrările notariale, cu excepţia celor

privind procedura succesorală, primirile în depozit de înscrisuri, documente şi valori şi

protestele. Fiecare lucrare va avea numărul ei de înregistrare, chiar dacă partea solicită

eliberarea mai multor exemplare de pe înscrisul întocmit.

Înscrisurile autentice vor fi înregistrate distinct după obiectul lor, având şi un

număr special de autentificare.

În cazul autentificării unui act înregistrat ca proiect sau ca urmare a reformării

încheierii de respingere, se procedează la o nouă înregistrare.

Notarul public urmăreşte întocmirea evidenţei statistice a lucrărilor din acest

registru general.

b) Opisul registrului general

În opisul registrului general se trec numele şi prenumele tuturor părţilor ce figurează în

actele întocmite, în ordine alfabetică. Legalizarile copiilor nu se opiseaza.

c) Registrul de succesiuni

În registrul de succesiuni se înregistrează dosarele succesorale.

Pentru evitarea unei duble proceduri succesorale, dosarul succesoral se va întocmi

numai după ce se va verifica din oficiu ca nu există un alt dosar format în cauza, la

acelaşi birou notarial sau la un alt birou de notar public din aceeaşi circumscripţie

teritorială. Neîntocmirea dosarului succesoral pentru acest motiv va fi adusă la cunoştinţa

părţilor interesate direct sau prin corespondenta, după caz.

Poziţia din registrul succesoral se închide la eliberarea certificatului de

moştenitor, la suspendarea dosarului sau în alte cazuri de închidere a procedurii

succesorale.

Repunerea pe rol a unei cauze succesorale se va face după o nouă înregistrare cu

menţiunea corespunzătoare în coloana de observaţii la vechiul dosar.

d) Opisul registrului de succesiuni

În opisul succesoral se trec numele şi prenumele autorului succesiunii şi numărul

de înregistrare a dosarului.

Dacă în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri notariale,

se va ţine şi un opis de evidenta a procedurilor succesorale înregistrate în întreaga

circumscripţie teritorială, de biroul notarial desemnat de Colegiul director al Camerei

notarilor publici.

e) Registrul special de renunţări la succesiune şi opisul renunţărilor la

succesiune

Registrul special de renunţări la succesiune şi opisul renunţărilor la succesiune se

ţin de un singur birou notarial pentru întreaga circumscripţie teritorială a unei judecătorii

în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.

Dacă în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri notariale,

Colegiul director al Camerei notarilor publici desemnează ca acelaşi birou notarial, care

ţine opisul de evidenta a procedurilor succesorale, sa ţină şi registrul special de renunţări

la succesiune şi opisul renunţărilor la succesiune.

În registrul de renunţări la succesiune se vor trece toate declaraţiile de renunţare,

precum şi cele de acceptare sub beneficiu de inventar.

În opisul renunţărilor la succesiune se trec numele şi prenumele părţii care a

renunţat la succesiune sau care a acceptat-o sub beneficiu de inventar.

f) Registrul de termene succesorale

Registrul de termene succesorale evidenţiază şedinţele şi soluţiile în cazurile ce

privesc procedura succesorală notarială.

Certificatele de moştenitor vor avea un număr menţionat în acest registru, în

ordinea soluţionării cauzelor.

Celelalte soluţii privind suspendarea sau clasarea cauzelor succesorale se vor

menţiona în registrul de termene succesorale.

La sfârşitul fiecărei luni secretarul biroului notarial înscrie în registrul de termene

succesorale situaţia dosarelor existente pe rol, cele rezolvate, cu soluţiile date, taxele şi

onorariile stabilite, precum şi cauzele rămase nesoluţionate.

g) Registrul de depozite

Registrul de depozite cuprinde menţiuni referitoare la înscrisurile, documentele şi

valorile menţionate în procesul-verbal de inventariere a bunurilor succesorale pe care

notarul public a încuviinţat sa le păstreze în biroul sau.

Depozitele neridicate la sfârşitul unui an se vor înregistra în anul următor cu taxa

de timbru şi onorariul stabilit de notarul public.

h) Registrul de proteste

În registrul de proteste se înregistrează zilnic şi în ordinea datei efectele de comerţ

prestate cu efectuarea menţiunilor cerute de lege.

i) Registrul de consultaţii juridice

În registrul de consultaţii juridice notariale se înregistrează toate consultaţiile

juridice, iar în cazul celor scrise, se va păstra într-o mapa specială câte un exemplar al

acestora.

În aceeaşi mapă se păstrează şi proiectele actelor juridice şi procesele-verbale

încheiate în condiţiile art. 92 din lege4.

j) Registrul de traduceri

Notarii publici care folosesc traducători angajaţi cu contract de munca vor ţine şi

un registru de traduceri. În acest caz, traducerile se vor înregistra în acest registru şi nu se

vor înscrie în registrul general.4 Art. 92 din Lege: Notarul public certifică, la cerere, procesele-verbale şi hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor societăţilor comerciale, printr-o încheiere în care se vor menţiona data şi locul adunării, faptul semnării procesului-verbal sau a hotărârii de către preşedintele adunării generale sau de către toţi participanţii. La cererea preşedintelui sau a unei părţi dintre participanţii la adunarea generală, notarul public poate stabili identitatea participanţilor.

k) Registrul de corespondenţă

În registrul de corespondenţă se înscrie corespondenta oficială a notarului public,

neînregistrată în alte registre.

2. Reguli privind utilizarea registrelor (art.52-53 din Regulament)

Înainte de utilizare, toate registrele vor fi numerotate, sigilate şi semnate de

notarul public, încheindu-se în acest sens un proces-verbal pe prima pagina a registrului.

La terminarea registrului sau anului calendaristic se va întocmi sub ultima

înregistrare un proces-verbal de închidere.

Înregistrările se fac în momentul şi în ordinea primirii lucrărilor.

Erorile de înregistrare se îndreaptă fără a se şterge vechiul text, peste care se trage

o linie, astfel ca acesta sa poată fi citit.

3. Mapele cu acte întocmite (art.54 din Regulament)

În afara registrelor, la fiecare birou notarial se vor ţine mape cu actele întocmite.

Actele autentice se vor păstra în mape de câte 50 de acte împreună cu

documentaţia necesară, iar celelalte acte se vor păstra în mape de câte 100 de acte.

La mapa cu certificate de moştenitor se va ataşa şi încheierea finală, care va fi

întocmită în acest scop în dublu exemplar.

Subiectul nr.145

Reguli comune tuturor actelor notariale.

1. Constatarea identităţii, domiciliului şi capacităţii părţilor

Potrivit art.43, alin.5 din Lege, în cadrul lucrărilor de îndeplinire a actelor, notarul stabileşte domiciliul şi capacitatea acestora. De la această regulă fac excepţie numai procedurile notariale privitoare la certificările de dată certă şi legalizările de copii.

Conform art.58 din Regulament, identitatea părţilor se stabileşte în condiţiile art.

50 din lege5, cu menţiunea numelui şi prenumelui persoanelor fizice sau a denumirii

persoanei juridice.

Despre persoana juridică se va face menţiune expresă cu privire la data dobândirii

capacităţii juridice şi calitatea reprezentantului îndreptăţit sa încheie actul în numele ei.

Identificarea deţinuţilor se face prin dovada înregistrării acestora în registrul

penitenciarului şi atestarea comandantului locului de deţinere sau a persoanei cu aceasta

atribuţie.

Notarul este ţinut să verifice şi calitatea şi capacitatea părţilor la actul notarial. Termenul de calitate trebuie privit ca aptitudinea unei persoane, de a participa la încheierea unui anumit act juridic, aşa după cum capacitatea este aptitudinea acelei persoane la întocmirea, în general, a oricărui act juridic. Această verificare este necesară la actele cu caracter patrimonial şi la actele privind schimbarea statutului civil al persoanelor.

Calitatea părţilor se va stabili, de regulă, în baza titlurilor care justifică participarea la întocmirea actului respectiv.

La întocmirea actelor juridice notariale, notarul este obligat să verifice atât capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu a părţilor, astfel că, după caz, trebuie stabilit dacă este vorba de repezentare legală, încuviinţare prealabilă a ocrotitorului legal şi eventual autorizare. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la capacitate, notarul va îndruma părţile să remedieze lipsurile şi în caz contrar va refuza întocmirea actului notarial ori va respinge cererea.

2. Redactarea înscrisurilor şi îndeplinirea actelor notariale (art.62-65 din Regulament)

5 ART. 50 din Lege: Părţile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin menţiunea în încheiere că ele sunt cunoscute personal de acesta. În cazul în care notarul public nu cunoaşte părţile, este obligat să se convingă de identitatea acestora, stabilită, după caz, prin: a) acte de identitate sau legitimaţii oficiale prevăzute cu semnătură, ştampilă şi fotografia posesorului; b) atestarea avocatului care asistă partea; c) doi martori de identitate, cunoscuţi personal de notarul public sau legitimaţi conform lit. a). Nu poate fi martor de identitate cel care: a) nu a împlinit 18 ani; b) figurează în act ca parte sau ca beneficiar; c) din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este apt pentru dovedirea identităţii.

Înscrisul se va redacta în atâtea exemplare originale cerute de părţi, plus unul

pentru arhiva notarului public şi, după caz, unul pentru efectuarea lucrărilor de

publicitate.

În cazul în care este necesară prezentarea unei documentaţii, aceasta se anexează

la înscris.

Notarul public va viza toate anexele, menţionând în cuprinsul actului ca acestea

fac parte integrantă din înscris.

Înscrisul alcătuit din mai multe file va fi cusut, capsat sau broşat, aplicându-se

sigiliul şi semnătura notarului public pe marginile alăturate a doua file.

Înscrisul va fi redactat citeţ şi fără ştersături. Menţiunile în cifre se vor preciza şi

în litere.

Denumirea persoanelor juridice se va arăta fără prescurtări.

Spaţiile goale se vor bara cu linii.

Notarul public va verifica conţinutul înscrisurilor şi se va conforma, după caz,

dispoziţiilor art. 6 din lege6.

Înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notari publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice. Persoanele care au pregătire juridică superioară vor putea redacta înscrisurile în care figurează ca parte, ele, soţii, ascendenţii sau descendenţii lor.

Notarul public nu poate refuza îndeplinirea actului notarial solicitat decât în condiţiile arătate la art.6 din Lege7. Notarul nu poate însă îndeplini acte notariale, sub sancţiunea nulităţii, dacă: a) în cauză sunt părţi sau interesaţi în orice calitate, el, soţul, ascendenţii şi descendenţii lor; b) este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părţi care participă la procedura notarială.

6 Notarii publici şi celelalte instituţii prevăzute la art. 5, care desfăşoară activitate notarială, au obligaţia să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor. În cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui. Dacă înscrisul prezentat are un conţinut îndoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor juridice la care se expun şi va face menţiune expresă în act. Dacă partea se opune la inserarea menţiunii, notarul public va refuza întocmirea actului.

7 Să nu fie contrare legii şi bunelor moravuri

Actele se îndeplinesc la sediul biroului notarului public în timpul programului de serviciu cu publicul, afişat în mod corespunzător. UN act notarial se poate îndeplini în afara sediului biroului în limitele circumscripţiei sale teritoriale, dacă la încheierea lui este interesat un număr mai mare de persoane sau parte care-l solicită este împiedicată să se prezinte din motive temeinice la sediul biroului. În cazul în care întocmirea unui act nu suferă amânare din motive obiective, acesta va putea fi îndeplinit şi în afara programului de lucru, la cererea părţii interesate.

3. Încheierea de îndeplinire a actului notarial

Îndeplinirea actelor notariale, în afară de redactarea înscrisurilor şi de consultaţiile

juridice notariale, se constată prin încheiere, care va cuprinde conform art.49 din Lege):

a) sediul biroului notarial;

b) denumirea încheierii şi numărul acesteia;

c) data îndeplinirii actului notarial;

d) numele şi prenumele notarului public;

e) locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului biroului

notarial, precizându-se împrejurarea care justifică întocmirea înscrisului în acel loc;

f) numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea faptului

prezentării lor în persoană, reprezentate ori asistate, precum şi modul în care li s-a

constatat identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se

legalizează copii de pe înscrisuri;

g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului notarial întocmit în

raport cu natura acelui act;

h) constatarea îndeplinirii actului notarial şi a citirii acestuia de către părţi;

i) menţiunea perceperii taxelor de timbru, a onorariului şi cuantumul acestora;

j) semnătura notarului public;

k) sigiliul biroului notarului public.

Conform art.52 din Lege, încălcarea cerinţelor prevăzute la art. 49 lit. c), f), j) şi

k) se sancţionează cu nulitatea, iar a celorlalte cerinţe cu anularea, în afară de cazul în

care îndeplinirea acestora rezultă din lucrările actului.

Conform art.59, alin.2 şi 3 din Regulament, în încheierea de constatare a

întocmirii actului notarial în afara sediului biroului notarului public, se vor preciza

împrejurarea şi motivele care au justificat întocmirea actului într-un anumit loc. Notarul

public va aprecia dacă va fi însoţit la instrumentarea actului în afara sediului sau de un

secretar delegat, caz în care şi acesta va semna încheierea. Pentru actele notariale

întocmite la sediul secundar se va face menţiune în încheiere, potrivit art. 49 lit. a) din

lege, adică sediul biroului secundar.

4. Încheierea de respingere a cererii de îndeplinire a actului notarial

În situaţia în care se refuză îndeplinirea actului notarial, încheierea de respingere

se va da numai dacă părţile stăruie în cerere, după ce li s-a atras atenţia că actul solicitat

este contrar legii sau bunelor moravuri. Încheierea va cuprinde şi motivarea refuzului,

calea de atac la judecătorie şi termenul de exercitare.

Îndeplinirea actului notarial poate fi respinsă şi pentru următoarele motive:

a) solicitarea lucrărilor în afara orelor de lucru, cu excepţiile prevăzute la art. 48

alin. 38;

b) neprezentarea documentaţiei necesare sau prezentarea ei incompletă;

c) neplata taxelor şi a onorariului stabilit;

d) imposibilitatea identificării părţilor sau lipsa lor de discernământ.

5. Îndreptarea sau completarea actului notarial

Actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate

sau completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul

părţilor, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau

completarea omisiunilor. Acordul părţilor se prezumă dacă, fiind legal citate, nu-şi

manifestă opunerea. Despre îndreptarea sau completarea efectuată se face menţiune pe

toate exemplarele actului.

8 Art.48, alin.3: “În cazul în care întocmirea unui act notarial nu suferă amânare din motive obiective, acesta va putea fi îndeplinit şi în afara programului de lucru, la cererea părţii interesate”.

Subiectul nr.146

Procedura autentificării actelor notariale.

1. Menţiunile notarului public pe cererea de autentificare (art.66-70 din Regulament)

Notarul public va menţiona pe cerere documentele necesare autentificării actului,

precum şi modul cum au fost stabilite taxele de timbru şi onorariul.

În cazul în care se autentifica procuri pentru încheierea unor acte de vânzare-cumpărare,

iar cumpărătorul sau soţul acestuia are el însuşi calitatea de mandatar al vânzătorului,

notarul public va pretinde părţilor sa înscrie în cuprinsul procurii toate clauzele

contractului, inclusiv preţul.

Procurile folosite la autentificarea actelor rămân la dosar în original.

La autentificarea înscrisurilor cu caracter patrimonial încheiate de o persoană aflată în

detenţie, notarul public va verifica dacă nu s-au luat măsuri de indisponibilizare cu privire

la bunurile acelei persoane, ori dacă prin hotărârea definitiva de condamnare nu i s-a

restrâns capacitatea.

(1) În actele de transmisiuni sau constituiri de drepturi reale imobiliare notarul public va

verifica situaţia proprietăţii şi sarcinile bunului, cu excepţia arătată la art. 716 din Codul

de procedura civilă9. În acest scop notarul public va pretinde prezentarea titlurilor de

proprietate ale înstrăinătorului, şi, după caz, extrasul de carte funciară sau certificatul de

sarcini, precum şi certificatul de evidenta fiscală cu valoarea de impozitare.

(2) În cazul terenurilor, atestarea ca acestea se află în intravilan sau extravilan se va

face prin dovezi eliberate de autorităţile administrative competente.

2. Verificările făcute de notar

Pentru autentificarea unui act, notarul public verifică şi stabileşte, în prealabil, identitatea părţilor. Părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică. Procurile folosite la autentificarea actelor rămân la dosar în original.

3. Luarea consimţământului (art.58-63 din Lege)

9 Potrivit acestui text, când se va încuviinţa înscrierea actului de privilegiu sau ipoteca, se va face cercetare în registrul de înscriere, transcriere şi urmăriri, de un judecător, asistat de grefier, spre a se vedea dacă există diferite alte sarcini sau drepturi asupra acelui bun. Despre aceste cercetări se va face menţiune în actul de înscriere a ipotecii sau privilegiului. Părţile pot însă renunţa în cercetarea în registre.

Pentru autentificarea unui act, notarul public verifică şi stabileşte, în prealabil,

identitatea părţilor.

Părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială

autentică.

Când notarul public are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale

vreuneia dintre părţi, procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în

scris că partea poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul în momentul încheierii

actului.

Pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va

întreba dacă au înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor.

Pentru motive temeinice, notarul public poate lua separat, dar în aceeaşi zi,

consimţământul părţilor care figurează în act. În acest caz, în încheierea de încuviinţare a

autentificării se va menţiona ora şi locul luării consimţământului fiecărei părţi.

Conform art.61, declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori

de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea

semnăturii, a menţiunii "consimt la prezentul act, pe care l-am citit".

Dacă surdul, mutul sau surdomutul se găsesc din orice motiv în imposibilitate de a

scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret.

Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit

bine când i s-a citit înscrisul şi dacă cele auzite reprezintă voinţa sa, consemnând acestea

în încheierea de autentificare.

Conform art.62 din Lege, în cazul acelora care din pricina infirmităţii, a bolii sau

din orice alte cauze nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune

despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută

ţinând loc de semnătură.

Notarul public sau părţile pot solicita ca martorii prevăzuţi la art. 5010 să fie

prezenţi şi la semnarea actului.

4. Semnarea înscrisului

Toate exemplarele originale ale înscrisului autentificat, cerute de părţi, precum şi

cel ce se păstrează în arhiva biroului notarial, împreună cu anexele care fac parte

integrantă din acest înscris, se semnează în faţa notarului public de către părţi sau

reprezentanţii lor şi, după caz, de cei chemaţi a încuviinţa actele pe care părţile le

10 Prin care s-a făcut identificarea.

întocmesc, de martorii asistenţi, atunci când este cerută prezenţa lor şi – dacă este cazul –

de cel care a redactat înscrisul în condiţiile legii. Fiecare parte poate solicita cel puţin un

exemplar original al înscrisului autentic.

5. Încheierea de autentificare

Încheierea care constată autentificarea unui înscris va cuprinde, sub sancţiunea

nulităţii pe lângă elementele prevăzute de art.4911, următoarele menţiuni:

a) constatarea că s-a luat consimţământul părţilor;

b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l

semneze; menţiunea notarului că una din părţi nu a putut semna ţine loc de

semnătură pentru aceasta;

c) numărul anexelor cuprinse în actul autentic;

d) dispoziţia de învestire cu formă autentică care se exprimă prin cuvintele: “Se

declară autentic prezentul înscris”.

6. Numărul exemplarelor redactate (art.62-63 din Regulament)

Înscrisul se va redacta în atâtea exemplare originale cerute de părţi, plus unul

pentru arhiva notarului public şi, după caz, unul pentru efectuarea lucrărilor de

publicitate.

Înscrisul alcătuit din mai multe file va fi cusut, capsat sau broşat, aplicându-se

sigiliul şi semnătura notarului public pe marginile alăturate a doua file.

11 a) sediul biroului notarial; b) denumirea încheierii şi numărul acesteia; c) data îndeplinirii actului notarial; d) numele şi prenumele notarului public; e) locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului biroului notarial, precizându-se împrejurarea care justifică întocmirea înscrisului în acel loc; f) numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea faptului prezentării lor în persoană, reprezentate ori asistate, precum şi modul în care li s-a constatat identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului notarial întocmit în raport cu natura acelui act; h) constatarea îndeplinirii actului notarial şi a citirii acestuia de către părţi; i) menţiunea perceperii taxelor de timbru, a onorariului şi cuantumul acestora; j) semnătura notarului public; k) sigiliul biroului notarului public.

Subiectul nr.147

Procedura succesorală notarială.

1. Deschiderea procedurii succesorale. Competenţa notarului public

Conform art.68 din Lege, procedura succesorală notarială se deschide, după caz,

la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului

local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are

cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară,

procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială a

judecătoriei în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.

Notarul public sesizat are obligaţia de a verifica în prealabil competenţa

teritorială, iar dacă constată că succesiunea este în competenţa altui birou notarial, se

desesizează, fără să mai citeze părţile, trimiţând cauza notarului public competent.

În cazul în care într-o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari

publici, competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului birou

sesizat. Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt

birou de notar public din aceeaşi circumscripţie, cercetând, în acest scop, registrul de

evidenţă a succesiunilor, potrivit regulamentului.

Conform art.69 din Lege, în cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi

menţionate datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul

moştenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu menţionarea valorii acestora, precum

şi a pasivului succesoral.

Cererea va fi înscrisă în registrul succesoral al notarului public.

Conform art.72-74 din Regulament, la primirea cererii pentru deschiderea

procedurii succesorale notarul public va verifica dacă aceasta cuprinde toate datele

necesare, şi anume: data decesului şi ultimul domiciliu al autorului succesiunii, numele,

prenumele şi domiciliul succesibililor, bunurile succesorale şi eventualele datorii ale

defunctului, indicând părţilor interesate sa o completeze.

Dovada decesului şi a ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces.

Notarul public va dispune înregistrarea cererii pentru deschiderea procedurii

succesorale numai după ce secretarul biroului notarial va atesta în urma cercetării

opisului succesoral ca nu s-a mai format alt dosar în aceeaşi cauza la biroul sau.

În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri

notariale, notarul public va verifica prin mijloacele de comunicare pe care le are la

dispoziţie dacă în opisul de evidenta a procedurilor succesorale nu s-a înregistrat un dosar

succesoral în aceeaşi cauză la un alt birou notarial din aceeaşi circumscripţie.

Secretarul biroului notarial care ţine evidenta cauzelor succesorale pe

circumscripţia teritorială va comunica de îndată rezultatul cercetării opisului de evidenta

a procedurilor succesorale, iar în cazul în care nu s-a înregistrat aceeaşi cauză la un alt

birou notarial, va elibera un certificat pe care îl va expedia notarului public care a cerut

verificarea.

Notarii publici sunt obligaţi sa comunice de îndată cauzele înregistrate pentru a fi

înscrise în opisul de evidenta a procedurilor succesorale.

2. Măsuri de inventariere şi conservare a bunurilor succesorale

În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi, notarul public,

personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale. Dacă nu există

cerere anterioară pentru deschiderea procedurii succesorale, cererea de inventariere ţine

loc şi de cerere de deschidere a acestei proceduri.

Inventarierea notarială se va putea face numai cu acordul persoanei în posesia

căreia se află bunurile defunctului. În caz de refuz, se va încheia un proces-verbal, semnat

de cei prezenţi (art.70 din Lege).

Procesul-verbal de inventariere va cuprinde enumerarea, descrierea şi evaluarea

provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului.

Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat.

În inventar se cuprind menţiuni privind pasivul succesoral.

Bunurile defunctului care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu

precizarea locului unde se află şi a motivului pentru care se găsesc acolo.

În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi testament lăsat de defunct, va fi

vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarului public.

Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul

inventarului, iar în lipsa acestora sau a refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat

de martorii prezenţi (art.71 din Lege).

Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor,

notarul public va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode.

În cazul în care conservarea bunurilor succesorale necesită anumite cheltuieli,

acestea vor fi făcute, cu încuviinţarea notarului public, de custodele prevăzut la alin. 1

sau, în lipsa custodelui, de un curator special, numit de notar pentru administrarea

bunurilor.

Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal

semnat de notar şi de custode sau curator. Dacă predarea are loc o data cu inventarierea,

se va menţiona în procesul-verbal de inventariere, un exemplar al procesului-verbal

predându-se custodelui sau curatorului.

Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să depună conturile la

biroul notarului public la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul

consideră necesar (art.72 din Lege).

Dacă în timpul efectuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare,

cecuri sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial sau la o instituţie specializată,

făcându-se menţiune despre aceasta şi în procesul-verbal de inventariere.

Din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moştenitorilor sau celor care

locuiau cu defunctul şi gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:

a) întreţinerea persoanelor ce era în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;

b) plata sumelor datorate în baza contractelor de muncă sau plata asigurărilor sociale;

c) acoperirea cheltuielilor pentru păstrarea şi administrarea averii succesorale.

În succesiunea în care există indicii că urmează a fi declarată vacantă, notarul

public va putea încredinţa administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator

desemnat, cu încunoştinţarea autorităţii administrativ-teritoriale (art.73 din lege).

Măsurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moştenitorilor

legali, legatarilor şi, după caz, executorilor testamentari, dovada comunicării anexându-se

la dosar.

Completarea sau modificarea măsurilor de mai sus poate fi dispusă de notar până

la încheierea finală a procedurii succesorale. Efectele măsurilor de conservare încetează

la data finalizării procedurii succesorale.

Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare

luate de notarul public poate face plângere la judecătorie (art.74 din Lege).

Potrivit art.76-77 din Regulament în inventar, cu privire la bunurile despre care se

susţine ca sunt proprietatea altei persoane, se va menţiona motivul pentru care se aflau în

deţinerea defunctului la data decesului, după cum se vor menţiona şi bunurile defunctului

care se află în deţinerea unui terţ, precum şi motivele pentru care se găsesc la acesta.

În inventar se va scrie şi pasivul succesoral, în măsura în care acesta este

cunoscut.

În cazuri urgente, la cererea oricărei persoane care justifica un interes, punerea

sigiliilor asupra bunurilor succesorale se poate face înainte de întocmirea inventarului,

exceptindu-se bunurile necesare membrilor familiei defunctului care au locuit cu el.

Notarul public poate numi în calitate de custode sau de curator pe unul dintre

moştenitori.

Încunoştinţarea moştenitorilor şi, după caz, a legatarilor despre deces şi măsurile

de conservare se face de către notarul public prin scrisoare recomandată, recipisa poştală

făcând dovada despre încunoştinţare.

În succesiunile care urmează sa fie declarate vacante, notarul public va lua

măsurile corespunzătoare de conservare şi administrare prevăzute de art. 70-73 din lege şi

va solicita autorităţii administrative competente desemnarea curatorului ce va fi numit în

acest scop până la încheierea procedurii succesorale.

3. Desfăşurarea procedurii (operaţiunile pentru stabilirea numărului şi calităţii

moştenitorilor, întinderea drepturilor acestora şi a masei succesorale)

După ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza şi

dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire, iar dacă există testament, citează şi pe

legatari şi executorul testamentar instituit.

Dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în

lipsă de moştenitori rezervatari, numai legatarul; dacă testamentul este olograf sau mistic,

se citează şi moştenitorii legali. În ambele cazuri se va cita şi executorul testamentar,

dacă a fost desemnat prin testament.

În succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează autoritatea

administraţiei publice competentă a prelua bunurile.

În cazul moştenitorului incapabil, se citează reprezentantul său legal şi autoritatea

tutelară (art.75 din Lege).

În cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor

şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale.

În cazul existenţei unui testament găsit la inventar sau prezentat de partea

interesată, notarul public procedează la deschiderea lui. Dacă testamentul este olograf sau

mistic se constată starea lui materială şi se întocmeşte un proces-verbal.

Pe bază de declaraţie sau probe administrate în cauză se va stabili dacă succesorii

au acceptat succesiunea în termenul legal.

Declaraţiile de renunţare la succesiune şi cele de acceptare sub beneficiu de

inventar se înscriu într-un registru special (art.76 din Lege).

Calitatea de moştenitor şi numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă şi

cu martori, iar bunurile ce compun masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice

ale mijloace de probă admise de lege.

În succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii şi ale

soţului supravieţuitor, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor se

stabilesc prin acordul moştenitorilor (art.77 din lege).

Conform art.78 din regulament, notarul public va cita în cauza persoanele cu vocaţie la

moştenire şi, după caz, legatarii, în condiţiile art. 75 din lege, iar în caz de vacanta

succesorală, autoritatea administraţiei locale competente.

Citarea moştenitorilor şi, după caz, a legatarilor nu este obligatorie dacă

certificatul de moştenitor sau de legatar se întocmeşte la cerere în baza unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile, în afara de cazurile în care notarul public o

consideră necesară pentru anumite lămuriri.

În cadrul procedurii succesorale, notarul public va stabili, pe baza declaraţiilor

părţilor, a martorilor şi a celorlalte documente prezentate, dacă succesorii au acceptat în

termen, în mod expres sau tacit, moştenirea ori, după caz, legatul universal sau cu titlu

universal (art.79 din Regulament).

Declaraţiile de renunţare la succesiune sau de acceptare sub beneficiu de inventar

se fac în fata notarului public şi se înscriu pentru opozabilitate în registrul special de

renunţări la succesiune, prevăzut la art. 45 alin. (1) din prezentul regulament.

În cazul în care declaraţiile arătate la alin. (1) s-au dat la un alt birou notarial

decât la cel la care se află registrul special de renunţări la succesiune, un exemplar al

declaraţiilor va fi trimis de îndată la notarul public pentru înscriere în acel registru.

Biroul notarial la care se află registrul special de renunţări la succesiune va ţine şi

o mapă cuprinzând declaraţiile înscrise (art.80 din Regulament).

La prezentarea moştenitorilor sau, după caz, a legatarilor, notarul public le va lua

declaraţie asupra numărului şi calităţii lor, precum şi asupra compunerii masei

succesorale. Aceste declaraţii se consemnează în încheierea de dezbateri succesorale, care

se semnează de către aceştia.

Totodată, notarul public va verifica dacă s-a înscris în registrul special de

renunţări la succesiune vreo declaraţie de renunţare sau de acceptare sub beneficiu de

inventar, cerând părţilor să prezinte în acest scop un certificat eliberat de secretarul

biroului notarial unde se ţine registrul special de renunţări la succesiune (art.81 din

Regulament).

4. Suspendarea procedurii succesorale

Conform art.78 din Lege, procedura succesorală se poate suspenda în următoarele

cazuri:

a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi, deşi au fost legal citaţi,

succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere

eliberarea certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a

acceptat moştenirea;

b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la

compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin;

c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat

instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.

În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au rezultat din

dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenţi, opţiunea

succesorală a acestora şi compunerea masei succesorale.

În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. b), notarul public stabileşte prin încheiere masa

succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea

drepturilor moştenitorilor şi motivele neînţelegerii, îndrumând părţile să soluţioneze

neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească.

În cazurile de suspendare a procedurii succesorale prevăzute la alin. 1 lit. a) şi b),

dacă nu s-a făcut dovada că cei în cauză s-au adresat instanţei sau cei interesaţi n-au cerut

repunerea pe rol a cauzei, notarul public va stabili taxele succesorale provizorii şi

onorariile şi le va comunica organelor financiare.

La cererea părţilor, notarul public va putea repune pe rol dosarul succesoral

oricând, dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea lui.

5. Încheierea procedurii succesorale. Certificatul de moştenitor (art.80-88 din Lege şi

art.83-87 din Regulament)

ART. 80

Dacă notarul public constată că în masa succesorală nu există bunuri, dispune prin

încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasează cauza ca fără obiect.

ART. 81

În succesiunea în care există bunuri, s-a realizat acordul între moştenitori şi s-au

administrat probe îndestulătoare, notarul public întocmeşte încheierea finală a procedurii

succesorale.

Încheierea finală va cuprinde, pe lângă menţiunile comune încheierilor notariale,

numele, prenumele şi ultimul domiciliu al defunctului, data decesului, numele, domiciliul

şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor şi legatarilor, bunurile şi datoriile

succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum şi alte date care au fost necesare la

soluţionarea cauzei.

Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună-învoială, în încheiere se va

arăta modul de împărţeală şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărţeală

va putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una din

formele prescrise de lege.

ART. 82

Încheierea procedurii succesorale se poate face şi înainte de expirarea termenului

de acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane

îndreptăţite la succesiune.

De asemenea, procedura succesorală se poate încheia de îndată, în temeiul unui

testament, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale de formă, nu conţine dispoziţii

contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari sau există acordul

acestora. În aceleaşi condiţii, notarul public va putea stabili drepturile legatarului

particular asupra bunurilor determinate prin testament.

Notarul public, având acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la

reducerea liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege.

ART. 83

Pe baza încheierii finale, în termen de 20 de zile, se redactează certificatul de

moştenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările din această încheiere referitoare la

masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul

defunctului.

Un exemplar al certificatului de moştenitor se eliberează fiecăruia dintre

moştenitori sau legatari, după caz, după achitarea taxelor succesorale şi a onorariilor.

În cazul în care s-a instituit un executor testamentar, se va elibera, în condiţiile de

mai sus, un certificat constatator al acestei calităţi.

După suspendarea procedurii succesorale în condiţiile art. 78 alin. 1 lit. b) şi c),

certificatul de moştenitor se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi

irevocabilă.

ART. 84

În cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul

defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită

să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moştenitor.

ART. 85

În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului,

notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanţă

succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.

ART. 86

După emiterea certificatului de moştenitor nu se mai poate întocmi alt certificat,

decât în situaţiile prevăzute de lege.

Cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul public poate relua procedura

succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa

succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar.

ART. 87

Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum şi eventualele omisiuni se

vor putea îndrepta, la cererea moştenitorilor, în baza unei încheieri, făcându-se menţiune

despre aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele certificatului de moştenitor.

ART. 88

Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de

moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor,

conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor

face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se

cuvin fiecărui moştenitor în parte.

În cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou

certificat, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. În acest scop,

instanţelor judecătoreşti le revine obligaţia de a trimite la biroul notarului public

competent în soluţionarea cauzei copie de pe hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă,

împreună cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul judecăţii.

ART. 83 - Regulament

În cazul succesiunilor succesive care se dezbat deodată, se întocmeşte un singur

certificat de moştenitor, stabilindu-se pentru fiecare dintre autorii succesiunii în mod

corespunzător calitatea şi drepturile fiecărui moştenitor sau legatar, precum şi bunurile şi

datoriile succesiunii.

ART. 84

Certificatul de moştenitor sau de legatar care cuprinde bunuri imobile se va

comunica împreună cu cererea părţilor pentru a fi înscris în registrul de carte funciară al

judecătoriei competente.

ART. 85

(1) În cazul eliberării unui certificat de executor testamentar, notarul public va

constata în cuprinsul acestuia calitatea executorului testamentar şi întinderea drepturilor

şi obligaţiilor cu care a fost investit de către testator.

(2) După eliberarea certificatului de executor testamentar, acesta va proceda în

condiţiile Codului civil la predarea legatelor.

ART. 86

(1) Certificatul de moştenitor suplimentar se eliberează de notarul public care a

eliberat primul certificat. Dacă acesta nu mai este în funcţie, se va elibera, la cerere, de

oricare notar public din aceeaşi circumscripţie teritorială, solicitindu-se dosarul cauzei de

la biroul notarial în arhiva căruia se află, făcându-se menţiunile corespunzătoare în

registrele de succesiuni.

(2) În toate cazurile de repunere pe rol a unui dosar succesoral notarul public va

ataşa la dosarul nou înregistrat dosarul anterior.

ART. 87

(1) Erorile materiale în sensul legii cuprind greşeli evidente care rezultă din

cuprinsul dosarului succesoral şi nu impietează asupra drepturilor şi calităţii

moştenitorilor şi legatarilor.

(2) În cazul în care unii dintre moştenitori sau legatari au ridicat certificatul de

moştenitor sau de legatar, erorile se vor putea îndrepta numai după citarea acestora şi

prezentarea tuturor certificatelor de moştenitor sau de legatar.

Subiectul nr.148

Proceduri notariale (cu excepţia autentificării şi procedurii succesorale).

1. Legalizarea semnăturilor

ART. 89 din Lege

Notarul public poate legaliza semnătura părţilor numai pe înscrisurile pentru care

legea nu cere formă autentică ca o condiţie de valabilitate a actului.

Pentru legalizarea semnăturii, părţile vor prezenta exemplarele înscrisului

nesemnate.

Notarul public va identifica părţile, se va convinge că acestea cunosc conţinutul

înscrisului, după care le va cere să subscrie în faţa sa toate exemplarele înscrisului.

În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale legalizării de

semnătură, în sensul art. 49 lit. g), prin următoarele menţiuni:

a) data (anul, luna, ziua);

b) numele părţii şi faptul prezentării ei în persoană;

c) constatarea subscrierii în faţa notarului public a tuturor exemplarelor

înscrisului.

La cererea părţii, notarul public poate legaliza specimenul de semnătură al

persoanei care se va prezenta personal la sediul biroului notarial şi care va semna în faţa

notarului public.

Pentru legalizarea sigiliului, partea îl va prezenta notarului public care, după

verificare, va întocmi încheierea de legalizare.

ART. 88 - Regulament

(1) Pentru legalizarea semnăturii sau a specimenului de semnătura, partea se va

prezenta personal la notarul public.

(2) Exemplarele înscrisului vor fi prezentate nesemnate.

(3) Pentru legalizarea sigiliului, acesta se va imprima, în fata notarului public, pe

înscrisul prezentat în acest scop, pe care se va întocmi încheierea de legalizare.

2. Darea de dată certă înscrisurilor

ART. 90 - Lege

Înscrisul căruia urmează să i se dea dată certă se întocmeşte în numărul de

exemplare cerut de parte.

În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale pentru dare de dată

certă, în sensul art. 49 lit. g), prin următoarele menţiuni:

a) data (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora;

b) starea în care se află înscrisul.

3. Certificarea unor fapte

ART. 91 - Lege

Notarul public poate certifica următoarele fapte pe care le constată personal:

a) faptul că o persoană se află în viaţă;

b) faptul că o persoană se află într-un anumit loc;

c) faptul că persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care cere certificarea;

d) faptul că o persoană, ca urmare a unei somaţii sau notificări, s-a prezentat sau nu

într-o anumită zi şi la o anumită oră la sediul biroului notarial şi declaraţia acesteia.

În încheiere se va menţiona şi ora constatării, precum şi fapta care se certifică.

ART. 92 - Lege

Notarul public certifică, la cerere, procesele-verbale şi hotărârile adunărilor generale

ale acţionarilor sau asociaţilor societăţilor comerciale, printr-o încheiere în care se vor

menţiona data şi locul adunării, faptul semnării procesului-verbal sau a hotărârii de către

preşedintele adunării generale sau de către toţi participanţii.

La cererea preşedintelui sau a unei părţi dintre participanţii la adunarea generală,

notarul public poate stabili identitatea participanţilor.

ART. 89 - Regulament

În vederea certificării faptelor prevăzute la art. 91 lit. a) şi b) din lege, notarul public va

identifica în condiţiile legii acea persoana şi va întocmi încheierea corespunzătoare în

numărul de exemplare solicitat, plus unul pentru arhiva.

ART. 90 - Regulament

(1) Pentru certificarea faptului ca persoana din fotografie este aceeaşi cu persoana care

cere certificarea, partea va depune fotografia de data recenta, în numărul de exemplare

câte solicită sa fie certificate, plus una pentru arhiva. Identificarea persoanei se va face în

condiţiile legii.

(2) Încheierea de certificare se va întocmi într-un singur exemplar care va rămâne în

arhiva notarului public, iar pe versoul fiecărei fotografii se va face următoarea menţiune

semnată de notarul public: "ROMÂNIA. Biroul notarului public. Sediul ...... nr. ...../19...

Persoana din fotografie este ........... identificată prin .... NOTAR PUBLIC, L.S.".

ART. 91 - Regulament

(1) Pentru certificarea faptului ca o persoană s-a prezentat în urma unei somaţii sau

notificări la o anumită ora la sediul biroului notarial, partea interesată va depune

duplicatul somaţiei, împreună cu procesul-verbal de înmânare întocmit de autoritatea

competenta.

(2) Notarul public va verifica dacă înmânarea somaţiei s-a făcut în condiţiile legale, în

caz contrar va cere repetarea procedurii de somare, în afara de cazul în care persoana

somata se prezintă şi acoperă neregularităţile procedurii de chemare.

(3) La ora indicată în somaţie, notarul public dispune sa se strige de 3 ori la intervale

de 5 minute numele şi prenumele persoanei somate.

(4) Declaraţia persoanei somate se va consemna în încheierea semnată de notarul

public şi de părţile interesate. În cazul refuzului de a face declaraţia sau de a semna,

precum şi în cazul de neprezentare a persoanei somate, se va face menţiunea

corespunzătoare în încheiere.

(5) Încheierea se va întocmi în numărul de exemplare solicitat de parte, plus unul

pentru arhiva.

4. Legalizarea copiilor după înscrisuri

ART. 93 - Lege

Notarul public eliberează copii legalizate după înscrisurile originale prezentate de

părţi, după confruntarea copiei cu originalul.

În încheiere se va arăta că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale legalizării copiei, în

sensul art. 49 lit. g), prin următoarele menţiuni:

a) atestarea conformităţii copiei cu înscrisul prezentat;

b) starea în care se află înscrisul;

c) semnătura secretarului care a făcut colaţionarea.

Dacă se legalizează un înscris sub semnătură privată sau din arhiva biroului notarial, în

încheiere se va face menţiune expresă în acest sens.

În cazul în care confruntarea copiei cu originalul înscrisului cere o pregătire de

specialitate, copia se va elibera numai pe baza confruntării efectuate de către un expert

desemnat de notar, potrivit prevederilor legale. În acest caz încheierea este semnată şi de

expert.

Copii legalizate de pe actele autentificate din arhiva biroului notarial se eliberează

numai părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor acestora, precum şi celor ce justifică un

drept sau un interes legitim.

ART. 92 - Regulament

(1) În cererea pentru legalizarea copiei se va identifica înscrisul, precizându-se

numărul de exemplare cerut de parte.

(2) Un exemplar al copiei legalizate va fi reţinut la dosar.

(3) Nu se pot elibera copii legalizate de pe înscrisurile care conţin corecturi, ştersături,

adăugări, cuvinte tăiate sau alte particularităţi, dacă nu sunt confirmate prin semnătura şi

sigiliul autorităţii care le-a întocmit sau, după caz, semnătura părţilor.

ART. 93 - Regulament

(1) Se pot legaliza copii atât de pe un înscris în întregime, cât şi de pe părţi determinate

ale acestuia, cu condiţia sa nu se denatureze înţelesul integral al înscrisului.

(2) Pe copie şi în înscrierea de legalizare a acesteia se va face menţiunea

corespunzătoare.

ART. 94 - Regulament

Dacă se eliberează o copie de pe un înscris sub semnătura privată, încheierea va

cuprinde menţiunea ca înscrisul de pe care s-a eliberat copia este sub semnătura privată.

ART. 95 - Regulament

(1) Textul copiei ce urmează a fi legalizată trebuie înscris în continuare, fără spaţii

libere, în afara de cazul în care pentru întocmirea copiei se folosesc imprimate tipizate

sau fotocopii.

(2) Pentru a se înlătura posibilitatea unor denaturari ulterioare în copiile legalizate, se

va trece imediat după textul înscrisului ce se legalizează: "legalizarea pe verso" sau

"urmează în continuare legalizarea".

(3) Notarul public va viza fiecare fila a înscrisului prezentat pentru legalizare.

ART. 96 - Regulament

Încheierea de legalizare a copiei de pe un înscris întocmit într-o alta limba decât cea

româna se semnează de notarul public care a făcut confruntarea - în cazul când cunoaşte

acea limba. În cazul în care confruntarea se face de către traducător, încheierea va fi

semnată de acesta în fata notarului public, în afara de cazul în care traducătorul are depus

specimenul de semnătura la biroul notarial.

ART. 97 - Regulament

(1) Copia legalizată de pe un înscris pentru a cărei colaţionare cu originalul se cere o

pregătire de specialitate se va elibera pe baza colaţionării de către un expert desemnat de

notarul public, potrivit prevederilor legale privind expertiza contabilă şi expertiza tehnica.

(2) Încheierea de legalizare se va semna de notarul public şi de expert.

ART. 98 - Regulament

Încheierea de legalizare de pe copiile ce se eliberează părţilor se va scrie, după caz, pe

versoul înscrisului ce se legalizează, dacă acesta are o singură fila, sau în continuarea

acestuia, în cazul în care textul este scris şi pe verso sau pe mai multe file în continuare.

În cazul din urma, precum şi atunci când se foloseşte un adaos, pentru scrierea încheierii

de legalizare, care nu ar putea fi cuprinsă în continuarea textului înscrisului trecut şi pe

versoul filei, se va avea grija ca sigiliul sa fie neapărat aplicat, parte pe fila înscrisului şi

parte pe adaosul folosit în condiţiile art. 63 din prezentul regulament.

ART. 99 - Regulament

Legalizarea copiilor de pe înscrisurile aflate în arhiva biroului notarial se face de

secretarul acestuia în condiţiile art. 93 din lege, în baza rezoluţiei notarului public.

5. Efectuarea şi legalizarea traducerilor

ART. 94 - Lege

Pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de notarul public autorizat în

acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula

de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului. Legalizarea

semnăturii traducătorului se poate face şi după specimenul de semnătură depus la biroul

notarului public.

Dacă înscrisul se traduce din limba română într-o limbă străină sau dintr-o limbă

străină în altă limbă străină, atât certificarea traducerii, cât şi legalizarea semnăturii

traducătorului de către notarul public se vor face şi în limba străină în care se face

traducerea.

ART. 101 - Regulament

În încheierea de legalizare a traducerii, notarul public autorizat va atesta exactitatea

traducerii de pe acel înscris (autentic, în copie legalizată, cu semnătura legalizată, cu data

certă sau sub semnătura privată, în extras, după caz), care a fost vizat în acest scop.

ART. 102 - Regulament

Traducătorul care efectuează traducerea va întocmi formula de certificare cu următorul

cuprins: "Subsemnatul ..........., certific exactitatea traducerii cu textul înscrisului

(autentic, în copie legalizată, cu semnătura legalizată, cu data certă sau sub semnătura

privată, în extras, după caz) în limba ......... care a fost vizat de mine,

TRADUCĂTOR ............".

ART. 103 - Regulament

(1) Legalizarea semnăturii traducătorului se face prin încheiere, potrivit dispoziţiilor

art. 89 alin. 4 din lege.

(2) În cazul în care traducătorul are depus specimenul de semnătura la biroul notarial,

încheierea de legalizare a semnăturii acestuia nu va mai face referire la faptul prezentării

în persoana a traducătorului şi nici la constatarea îndeplinirii prevederilor de la art. 89

alin. 4 lit. c) din lege.

ART. 104 - Regulament

Încheierea prin care se constată îndeplinirea de către notarul stagiar a actelor notariale,

prin delegarea unor atribuţii în condiţiile art. 21 lit. b), c) şi d) din lege, cuprinde

semnătura notarului stagiar şi sigiliul notarului public care l-a delegat.

6. Primirea în depozit a unor înscrisuri, documente şi valori

ART. 95 - Lege

La primirea în depozit a unor înscrisuri şi documente, notarul public va menţiona, în

încheiere, că s-au îndeplinit condiţiile esenţiale ale primirii în depozit, în sensul art. 49 lit.

g), prin următoarele menţiuni:

a) data depunerii (anul, luna, ziua), iar la cererea părţii, şi ora;

b) identificarea înscrisurilor predate, arătându-se toate datele necesare în acest scop;

c) numele deponentului şi al persoanei căreia trebuie să i se elibereze înscrisurile;

d) termenul de păstrare.

ART. 105 - Regulament

(1) La primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor, precum şi a valorilor, notarul

public le va verifica cuprinsul, conformându-se art. 6 alin. 1 şi 2 din lege.

(2) Încheierea de primire în depozit se întocmeşte în numărul de exemplare cerut de

parte, plus unul pentru arhiva.

(3) Restituirea înscrisurilor, documentelor sau valorilor primite în depozit, se face pe

baza semnăturii părţilor, succesorilor sau, după caz, a reprezentanţilor acestora, în

registrul de depozite.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate