1. Caracterul normelor juridice care reglementeaza prescriptia extinctiva

În ce privește caracterul normelor care reglementează instituția prescripției extinctive, se admite în mod unanim că acestea sunt de ordine privată, în principal datorită faptului că prin noile dispoziții tendința este de a acorda mai multă greutate voinței părților și mai multă libertate deopotrivă, precum și datorită caracterului preponderent supletiv al normelor. Libertatea părților de care vorbeam reiese poate cel mai bine din faptul că acestea au acum dreptul de a amenaja după cum le dictează propriile interese chestiuni ce țin, de pildă, de durata termenelor de prescripție și momentul de la care acestea încep să curgă.

Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că este total absent caracterul imperativ al acestor norme. Astfel, deși libere să potrivească anumite chestiuni legate de prescripția dreptului la acțiune după bunul plac, totuși, sub sancțiuneanulității absolute, părțile vor fi oprite de la a face acest lucru dincolo de limitele expres stabilite. Bunăoară, acolo unde legea prevede că prescripția se suspendă în anumite cazuri, acestea nu vor putea fi suprimate de către părți prin convenție, tot așa cum părțile nu vor putea declara imprescriptibile drepturi care sunt prin lege prescriptibile sau invers.

2. Efectul prescripţiei extinctive

În NCC se admite că prescripţia extinctivă stinge numai aşa-numitul „drept la acţiune în sens material” (acea componentă a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine). De aici urmează a se desprinde două importante consecinţe:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligaţiei civile respective poate fi obţinută numai pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie obligaţia;

- imprescriptibilitatea aşa-numitului „drept la acţiune în sens procesual”, adică imprescriptibilitatea acelor componente ale dreptului la acţiune constând în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, de a formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege şi care alcătuiesc acţiunea civilă.

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii:

-o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii;

Cu toate acestea, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală (nu şi drepturile accesorii: dobânzi etc.) nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

-În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.

Această regulă nu este aplicabilă dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.

Această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor, deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar nu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare (de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Prescripţia nu operează de plin drept. După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile privitoare la renunţarea la prescripţie (art. 2507 şi urm. NCC).

3,4.Prescriptia extinctiva in cadrul drepturilor patrimoniale(drepturi de creanta si drepturi reale)

Precizari prealabile

Drepturile civile subiective patrimoniale sunt drepturi care se releva in comparatie cu cele personal nepatrimoniale prin continutul lor economic sau au o valoare economica.

Drepturile civile subiective cu caracter patrimonial se clasifica in doua mari categorii:

1. Drepturi reale

2. Drepturi de creanta

Sub aspectul care ne intereseaza este de mentionat ca in caz de nevoie, protectia juridica a drepturilor civile subiective cu caracter patrimonial este asigurata prin actiunile civile corespunzatoare:

- actiunile reale pentru drepturile reale;

- actiunile de creanta pentru drepturile de creanta.

Prescriptia extinctiva si drepturile de creanta

In categoria drepturilor la actiune avand un obiect patrimonial prescriptibil din punct de vedere extinctiv se incadreaza cu pretentii deduse judecatii continutului raporturilor juridice civile formate din drepturi de creanta si obligatiile corelative.

Drept urmare, actiunile de creanta sunt supuse regulilor generale si de principiu inscrise in art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 „sunt prescriptibile din punct de vedere extinctiv”.

Avand in vedere ca drepturile de creanta sunt nelimitate ca numar, rezulta ca si actiunile de creanta necesare pentru valorificarea lor sunt nelimitate. Asadar, pentru promovarea cu succes in fata instantelor judecatoresti a actiunilor de creanta trebuie respectata conditia de timp. Retinem ca in

practica judiciara s-au facut numeroase aplicatii a principiului inscris in Decretul nr. 167 / 1958, precizandu-se astfel diferitele actiuni civile care se incadreaza in categoria actiunilor privind apararea unor drepturi de creanta supuse unor drepturi de prescriptie extinctiva.

Astfel, au fost considerate prescriptibile urmatoarele:

- actiunea pentru plata contravalorii fructelor percepute fara drept;

- actiunea in rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere;

- actiunea revocatorie sau pauliana provocata de creditorii chirografari (art. 974 Cod Civil);

- actiunea oblica sau subrogatorie (art. 974 Cod Civil).

Trebuie sa retinem ca prescriptie dreptului la actiune se rasfrange si asupra drepturilor accesorii. Aplicabilitatea acestui principiu este statornicita prin art. 1 alin. 2 din decretul nr. 167 / 1958: „odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii (ex. in practica judiciara o aplicare a acestui principiu o gasim in privinta platii unor dobanzi). O ultima precizare se impune a fi facuta in legatura cu dreptul la actiune care se refera la valorificarea pe cale judiciara a continutului raporturilor juridice civile formate din dreptul subiectiv si obligatia sa corelativa cu prestatie succesiva. In aceasta privinta, prin art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958 se prevede ca: „in cazul cand un debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatii se stinge printr-o prescriptie deosebita”.

Textul enuntat reprezinta o regula de principiu.

De la principiul prescriptibilitatii drepturilor de creanta sunt urmatoarele exceptii:

- actiunea in restituirea depunerilor la Casa de Economii si Consemnatiuni (art. 4 alin. 1 din legea nr. 66 / 1996 privind neorganizarea Casei de Economii si Consemnatiuni din Romania in societate bancara pa actiuni.

Potrivit acestui articol, „sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii si Consemnatiuni pe instrumente de economisire, precum si dobanzile si castigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie la cererea titularului sau a reprezentantilor legali ai acestora. Drepturile de creanta asupra sumelor, dobanzilor si castigurilor sunt imprescriptibile”.

- actiunea avand ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de persoane, mai precis, drepturile asiguratilor asupra sumelor ce rezulta din rezerva de prime care se constituie la asigurarile de persoane pentru obligatii de plata in viitor, conform art. 40 din Legea nr. 136 / 1995 privind asigurarile si reasigurarile din Romania.

Prescriptia extinctiva si drepturile reale accesorii

Din interpretarea per a contrario a art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 care prevede ca „ Dispozitiilor Decretului de fata nu se aplica dreptul la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie” reiese ca drepturile reale succesorii sunt supuse prescriptiei extinctive potrivit dispozitiilor Decretului nr. 167 / 1958.

Prescriptia extinctiva si drepturile reale principale

Drepturile reale sunt drepturile civile subiective in virtutea carora titularii lor pot sa-si exercite atributele asupra unui lucru determinat mobil sau imobil in mod direct si nemijlocit, fara interventia unei alte persoane.

In ceea ce priveste drepturile reale subiective sub aspectul posibilitatii apararii lor pe cale judiciara, trebuie avute in vedere dispozitiile art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit caruia „dispozitiile Decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, drepturile de uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie”. Avand in vedere ca toate aceste drepturi, daca sunt incalcate sau nerecunoscute, urmeaza a fi aparate pe calea unei actiuni in revendicare, vom conchide ca aceasta actiune este imprescriptibila din punct de vedere extinctiv.

Dintre actiunile reale imprescriptibile extinctiv, enumeram:

- actiunea in revendicare imobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate privata (cu exceptia situatiei in care este paralizata prin invocarea uzucapiunii);

- actiunea in revendicare mobiliara sau imobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate publica;

- actiunea de partaj;

- actiunea confesorie in scopul apararii unui drept de superficie etc.

Regula mentionata (imprescriptibilitatea) comporta insa si unele exceptii, in consecinta actiunile reale prescriptibile sunt urmatoarele:

- actiunea in revendicare mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata;

- actiunea in revendicare imobiliara, in situatiile prevazute de art. 498 Cod Civil (avulsiunea) si art. 520 Codul de procedura civila privind revendicarea imobilului adjudecat in carul procedurii de urmarire silita imobiliara;

- actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea dreptului de uzufruct (art. 557 Cod Civil), a dreptului de uz sau abitatie (art. 565 Cod Civil) si a dreptului de superficie (art. 639 Cod Civil).

5. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

Precizari prealabile

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi civile subiective al caror continut nu poate fi exprimat valoric, in sume de bani, aceasta pe motiv ca aceste drepturi sunt strans legate de existenta si atributele persoanelor fizice si servesc la individualizarea lor.

Potrivit art. 54 alin. 2 din Decretul nr. 31 / 1954 se recunoaste posibilitatea apararii acestor drepturi in cazul incalcarii sau nesocotirii lor, fara a se fixa o limita de timp in care cei interesati sa se adreseze instantelor judecatoresti. Retinem, in concluzie, ca apararea pe cale judiciara a acestor drepturi nu este limitata in timp si, deci, este consacrata imprescriptibilitatea dreptului la actiune in privinta apararii pe cale judiciara a drepturilor civile subiective.

Principiul imprescriptibilitatii drepturilor personale nepatrimoniale

Principiul imprescriptibilitatii drepturilor personale nepatrimoniale reprezinta regula de drept potrivit careia protectia drepturilor nepatrimoniale pe calea actiunii in justitie nu este limitata in timp, putandu-se obtine oricand.

Acest principiu nu este consacrat in terminis, dar este necunoscut in doctrina si in practica.

Imprescriptibilitatea dreptului la actiune in cazul drepturilor personale nepatrimoniale isi gaseste justificarea in primul rand prin faptul ca aceste drepturi sunt legate strans de persoana umana ca subiect de drept si, ca atare, nu pot fi negate sau lipsite de aparare fara a nega sau lipsi de aparare pe insasi titularul lor.

In al doilea rand, aceste drepturi sunt perpetue si prin urmare netransmisibile ceea ce impune in mod necesar ca ele sa fie aparate oricand ca durata in timp pentru a le asigura in acest fel finalitatea pentru care prin lege sunt necunoscute titularilor lor.

In al treilea rand, se poate vorbi si de o justificare legala formulata si dedusa pe baza interpretarii per a contrario prin art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1954.

Constituie exceptii de la regula imprescriptibilitatii dreptului la actiune atunci cand are ca obiect un drept personal nepatrimonial urmatoarele actiuni:

- actiunea in declararea nulitatii relative reglementata de art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958;

- actiunea in nulitatea relativa a casatoriei (art. 21 Codul familiei);

- actiunea in tagada paternitatii (art. 55 alin. 1 Codul familiei);

- actiunea in cercetarea si stabilirea paternitatii (art. 60 alin. 1 Codul familiei);

Este de observat ca incalcarea sau nesocotirea unor drepturi civile subiective cu caracter nepatrimonial pot genera sau pot da nastere unor consecinte cu caracter patrimonial. Avand in vedere obiectul lor, actiunile in repararea unui asemenea prejudiciu sunt prescriptibile (ex. plata remuneratiei dreptului de autor, desi acest drept este nepatrimonial, este supusa prescriptiei de drept comun).

6.Ipoteza dreptului de actiune in repararea pagubei cauzate printr-o fapta ilicita si alte cazuri asimilate

Art. 2528 alin 1:

(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

7.Ipoteza dreptului de actiune in anularea actului juridic civil

Art. 2529:

1.Prescriptia dreptului la actiunea in anularea unui act juridic incepe sa curga:

a) in caz de violenta, din ziuacand acesta a incetat datorita faptului ca cel indreptatit sa ceara anularea actului fiindu-i teama, va fi impiedicat sa introduca actiunea si numai dupa momentul respectiv victima actelor de violenta poate actiona;

b) in cazul dolului, din ziua cand a fost descoperit;

c) in caz de eroare, din ziua cand a fost indreptatit a cunoscut cauza anularii, dar nu mai tarziu de 18 luni din ziua incheierii actului juridic, distingem doua momente:

-un moment subiectiv(principal) al cunoasterii cauzei de anulare;

-un moment obiectiv(subsidiar) al expirarii celor 18 luni de la incheierea actului juridic.

Aceste doua momente nu se aplica cumulativ, ci fie unu, fie celalalt.

2. in raporturile dintre parti si terti, respectiv in cazurile in care nulitatea relativa poate fiinvocata de o terta persoana(de ex. printr-un contract de vanzare poate fi incalcat dreptul de promitiune, al carui titular este o terta persoana, straina de actul in cauza), prescriptia incepe sa curga, daca prin lege nu se dispune altfel, de la data cand tertul a cunoscut asistenta cauzei de nulitate.

8. Suspendarea prescripţiei extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.

Raţiunea acestei instituţii este dată de caracterul sancţionator al prescripţiei. Or, în cazurile legale de suspendare a prescripţiei sancţiunea ar apărea ca nejustificată.

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:

- sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege;

- sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;

Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;

Textul citat face aplicatia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescriptie. Suspendarea prescriptiei opereaza cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat, înscrisul constatator al creantei sau, dupa caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existentei sau modificarii termenului legal de plata ori renuntarea la beneficiul termenului de catre autorul creditorului actual).

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

Legiuitorul a vrut ca parţile să poarte negocieri cu bună-credinţă şi, în caz de eşec, partea interesată să aibă un timp suficient de lung pentru a acţiona în justiţie, astfel încât suspendarea repetată a prescripţiei în cazul unor negocieri succesive ori purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea termenului nu justifică suspendarea prescripţiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc neserioase, iar exercitarea dreptului la acţiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen; Trebuie subliniat că textul priveşte doar procedurile prealabile reglementate de lege, iar nu şi cele instituite de părţi, pe cale conventională.

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

În toate cazurile, suspendarea prescripţiei operează cât timp forţele armate ale ţării se află în stare de mobilizare sau de război şi nicidecum în stare de pace. De reţinut totuşi, că, potrivit doctrinei dominante, textul se aplică, pentru identitate de raţiune, şi atunci când creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO ori în numele României, după caz.

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

Forţa majoră este definită de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.

10. în alte cazuri prevăzute de lege.

De asemenea, în materie succesorală, potrivit art. 2533 NCC, dincolo de cazurile generale de suspendare văzute anterior, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.

Efectele suspendării prescripţiei. De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.

9. Întreruperea prescripţiei extinctive

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei extinctive este necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerupere să intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale; sunt limitative;

Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei

prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

Prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.

Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere pentru a nu da posibilitatea creditorului să abuzeze de acest caz ori doar sa-l şicaneze pe debitor, fără a avea intenţia de a-l acţiona în justiţie. În caz contrar, întreruperea prescripţiei este socotită neavenită.

Efectele întreruperii prescripţiei. Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.

Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.

Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile este vorba de o prescripţie de drept civil: prescripţia dreptului material la acţiune. Aceasta, întrucât atât dreptul, la acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiunea executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la acţiune, iar nu ale unui drept procesual la acţiune.

Beneficiul întreruperii prescripţiei. Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.

Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

10. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.

În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este deci vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.

În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.

Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea în termen nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.

Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie facută în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere fiind supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescripţie.

Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522 NCC, repunerea în termen este judiciară, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic)

termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta dă posibilitate organului de jurisdicţie sa treacă la judecarea pe fond a cauzei.

Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

11. Notiunea, caracterele juridice si inceputul capacitatii de folosinta a pers fizice

1.Definitie

Capacitatea civila poate fi definita ca acea parte a capacitatii juridice a persoanei care consta in capacitatea de a avea si de a-si exercita drepturile civile si de a avea si a-si asuma obligatii civile,prin incheierea de acte juridice.

Spre deosebire de acesta capacitate de ramura,in doctrina capacitatea civila este privita ca o capacitatea generala ale carei regului se aplica in toate ramurile dreptului cu unele particularitati.Potrivit acestei opinii persoana fizica are capacitate de folosinta si de exercitiu,care impreuna alcatuiesc capacitatea civila in inteles de capacitate in societate si nu de capacitate de drept civil,.

Pentru a veni in sustinerea primei opinii se pot invoca mai multe argumente:

Un argument de consecventa logico-juridica consta in aceea ca din moment ce se admite autonomia diferitelor ramuri de drept trebuie sa se admita si consecintele care decurg de aici,adica sub aspectul examinat recunosterea capacitatii specifice fiecarei ramuri de drept.

Argumentul bazat pe deosebirile dintre capacitatea civila si capacitatea in alte ramuri de drept privesc structura capacitatii,inceputul,continutul si incetarea acestuia.

Argumentul bazat pe determinarea intelesului rolului dreptului civil de drept comun fata de alte ramuri de drept invecinate inseamna imprumutul de catre alte ramuri de drept ,de la dreptul civil,de notiuni ori solutii,dar numai in masura in care,in acele ramuri de drept asemenea elemente lipsesc.Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii. In doctrina au fost propuse mai multe definitii, care, in afara de faptul ca, prin diferite formulari, evidentiaza trasatura capacitatii de folosinta de a fi parte a capacitatii civile a persoanei fizice, nu aduc alte elemente suplimentare.

Intelegem sa reproducem definitia conform careia capacitatea de folosinta a persoanei fizice este acea parte a capacitatii civile care consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii civile.(Gh.Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed.a XI-a, revazuta si adaugita de M.Nicolae si p.Trusca, Ed.Universul Juridic, Bucuresti,2007, pag.310.)

Rezulta ca din aceasta definitie ca raportul dintre capacitatea de folosinta si capacitatea civila este raportul dintre parte si intreg.

Daca ne raportam la celalalt component al capacitatii civile – capacitatea de exercitiu – capacitatea de folosinta constituie premisa acesteia din urma. Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca persoana nu ar putea avea capacitate de exercitiu daca nu ar avea capacitatea de folosinta.

2.Caractere juridice

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice are sase caractere juridice:

- legalitatea;

- generalitatea;

- inalienabilitatea;

- intangibilitatea;

- egalitatea;

- universalitatea.

Prin legalitatea capacitatii de folosinta persoanei fizice intelegem faptul ca acest caracter consta in insusirea acestei capacitati de a nu fi reglementata decat prin lege. Legea este cea care reglementeaza toate aspectele referitoare la aceasta capacitate (instituire, inceput, continut, incetare), manifestarea vointei individuale fiind exclusa in acest domeniu.Recunoasterea sau instituirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este realizata , de lege lata, inprincipal, de catre:

- art.4 alin.1 din Decretul nr.31/1954:”Capacitatea civila este recunoscuta tututor persoanelor”;

- art.5 alin.1 (prima parte) din acelasi Decret:”Persoana fizica are capacitate de folosinta, si, in afara de cazurile prevazute de lege, capacitatea de exercitiu”

Cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatii prevazute de acestea. Legalitatea –exprima ideea dpa care aceasta capacitate este creatia legiuitorului,vointa individuala neputand avea nici un rol in privinta recunosterii capacitatii,determinarii inceputului acesteia,a continutului sau modurilor de incetare etc.

Generalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este acel caracter care consta in faptul ca, prin capacitatea de folosinta a persoanei fizice, se exprima aptitudinea generala abstracta a omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile.Generalitatea se exprima prin aceea ca suntem in prezenta unei aptitudini abstracte a oricarei persoane particupante la raporturi de drept civil,ea nefiind niciodata concretizata ca aptitudinea unei persoane determiante.

Este o vocatie pe care o are fiecare persoana fizica si pe care acesta si-o va valorifica in mod specific, prin intermediul capacitatii sale de exercitiu. Dupa cum s-a precizat in literatura de specialitate,”in ultima analiza, capacitatea de folosinta prefigureaza, potential, toate drepturile subiective pe care le poate dobandi o persoana fizica. Ea nu se confunda cu aceste drepturi ci exprima numai aptitudinea generala, abstracta, de a le dobandi”. Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii.

Inalienabilitatea capacitatii de folosinta este un caracter juridic conform caruia “nimeni nu poate renunta, nici in tot, nici in parte, la capacitatea de folosinta.” Prin acest caracter se intelege insusirea capacitatii de folosinta a persoanei de a nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte, si nici obiect de instrainare. In explicarea acestui caracter in doctrina s-a precizat ca “…inerenta calitatii de fiinta umana, capacitatea de folosinta nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renuntare din partea subiectului de drept caruia ea apartine. Vor fi asadar lovite de nulitate absoluta acele acte juridice prin care un subiect de drept renunta partial sau total, temporara sau definitiv, la capacitatea sa de folosinta.

Inalienabilitatea-este reglementata de legea civila,in sensul imposibilitatii de a renunta la ea.

Nu trebuie sa confundam insa renuntarea la un anume drept subiectiv concret sau instrainarea unui astfel de drept, operatii pe deplin posibile, cu renuntarea la insasi aptitudinea generala de a dobandi acel drept sau de a-si asuma o obligatie, aceasta din urma renuntare fiind de naturaa aduce atingere insasi calitatii de subiect de drept, fiind deci interzisa de lege…”

Daca renuntarea partiala la capacitatea de folosinta nu este permisa, afor-tiori nu este admisa renuntarea totala, care ar echivala cu o adevarata “moarte civila” a fiintei umane.Inalienabilitatea impiedica nu numai renuntarile, totale sau partiale, la capacitatea de folosinta dar si orice instrainare a acesteia.

Prin intangibilitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice se intelege caracteristica acesteia trasatura acesteia de a nu i se putea aduce limitari,ingradiri decat prin texte exprese de lege. Intangibilitatea-exprima ideea ca nimeni nu poate fi lipsit sau ingradit de acesra capacitate,decat in cazurile si conditiile stabilite de lege.

“Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta(…) decat in cazurile si conditiile prevazute de lege.” Respectarea acestei insusiri a capacitatii de folosinta a persoanei fizice este asigurata atat prin mijloace de drept civil, cat de drept penal. Rezulta ca din prevederea citata ca prin lege capacitatea de folosinta a persoanei poate fi doar limitata, iar nu suprimata, intrucat lipsa acesteia ar echivala cu lipsa calitatii de subiect de drept civil.

Egalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este o consecinta a egalitatii persoanelor in fata legii civile.Pe planul capacitatii de folosinta a persoanei fizice, acest principiu se exprima tocmai in “egalitatea” acesteia.”Sexul , rasa, nationalitate, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii”. Apoi in Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului: Statele partii la prezentul pact se angajeaza sa asigure dreptul egal al barbatilor si al femeilor,de a se bucura de toate drepturile civile si politice enuntate in prezentul pact”. De asemenea in Pact se prevede: “Toate persoanele sunt egale in fata legii si au, fara discriminare, dreptul la o ocrotire egala din partea legii, in aceasta privinta, legea trebuie sa interzica orice discriminare si sa garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala si eficace contra oricarei discriminari in special de rasa, culoare, sex,limba,religie, opinie publica, sau orice alta opinie, origine nationala sau sociala, avere, nastere sau intemeiata pe orice alta imprejurare.”Si respectarea acestui caracter este asigurata atat prin mijloace de drept civil, cat si de drept penal.

In Conventia cu privire la drepturile copilului: “Statele parti se angajeaza sa respecte si sa garanteze drepturile stabilite in prezenta conventie a tuturor copiilor din jurisdictia lor, indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau alta opinie, de nationalitate, apartenenta etnica sau originea sociala, de situatia materiala, incapcitatea fizica, de statutul la nastere sau de statutul dobandit al copilului ori al parintilor sau al reprezentantilor legali al acestora.”Deasemenea acest caracter se reglementeaza si prin Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care spune: “Execitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere, sau orice alta situatie.”

Universalitatea este un caracter care consta in insusirea capacitatii de folosinta a persoanei de a fi recunoscuta, atribuita, tuturor oamenilor. Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor, respectiv: “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta…”dar si in Pactul international privind

drepturile civile si politice ale omului in art.1care spune ca: “Orice om are dreptul de a i se recunoaste pretutindeni personalitatea juridica”.Deci, daca persoanei fizice i se pot stabili anumite limite sau ingradiri ale capacitatii de folosinta prin dispozitii legale exprese, ea nu poate fi lipsita, total de aceasta capacitate, care exprima, in esenta, calitatea de subiect de drept civil.

3.Inceputul capacitatii de folosinta

Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice – ca regula - este marcat de momentul nasterii persoanei.Aceasta este enuntata de art.7 alin.1 din Decretul 31/1954:”Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei…”

Deci, ca regula, data nasterii este inceputul capacitatii de folosinta a eprsoanei fizice.

Pana la nastere copilul nu are o individualitate distincta ci este doar o parte a sistemului biologic al mamei.Embrionul sau fetusul nu au o existenta autonoma, nu sunt fiinte umane desavarsite si ca urmare, nu au personalitate juridica.

Data nasterii este dovedita prin actul de stare civila care este certificatul de nastere si care cuprinde o rubrica speciala in acest scop (an, luna, zi ) si care constituie , in general, mijlocul de proba al acestui fapt generator de stare civila si care se infaptuieste “in termen”.Acesta este eliberat in conditiile legii.

De la aceasta regula exista si o exceptie potrivit caruia “drepturile copilului nu sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.”

Nu intreaga capacitate de folosinta ii este recunoscuta copilului de la data conceptiei, ci numai aptitudinea de a dobandi drepturi. Este vorba de o capacitate anticipata de folosinta; ea este provizorie. Este normal ca acesta capacitate sa nu fie plenara deoarece viata intrauterina nu presupune o personalitate completa: ea urca pana la momentul conceptiei, preexistenta nasterii.Aceasta presupune o consacrare a venerabilei maxime infas conceptus pro nato habetur, quaties de commodis ejus agitur (copilul este considerat nascut ori de cate ori este vorba de drepturile sale).

Cu privire la capacitatea succesorala: “Pentru a succede trebuie neaparat ca persoanace succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se considera ca exista.Copilul nascut mort este considerat ca nu exista.”Astfel legiuitorul considerand ca copilul care nu este conceput este incapabil de a succede, el admite (per a contrario) ca el este conceput inaintea mortii autorului sau (deci dace el este postum) va putea totusi sa-l mosteneasca.

Solutia este echitabila caci altfel ar insemna ca in situatia in care tatal copilului ar deceda inaintea nasterii copilului sau, acesta sa nu se poata bucura de mostenire urmand la succesiune celelalte rude mai indepartate.

Daca insa copilul se naste viu si moare imediat, el il mosteneste pe tatal sau si va transmite succesorilor in drept toata mostenirea, in alte cuvinte, copilului ii este suficient sa fie conceput in momentul donatiei sau sa fie conceput la data decesului testatorului pentru a fi capabil sa primeasca prin acte intre vii si, respectiv, prin testament. Or, copilul este conceput si

la stabilirea momentului conceptiei, respectiv a momentului de la care se considera ca persoana exista”timpul cuprins intre a treia suta si a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteste de la zi la zi”.

Aceasta ultima dispozitie face sa existe doua prezumtii legale si anume aceea ca prezumtia celei mai lungi gestatii (300 zile) si a celei mai scurte gestatii (180 zile).Aceasta este prezumtia impotriva careia

nu este permisa dovada contrara. Astfel nu este permis sa se dovedeasca imprejurarea conceptiei copilului intr-o perioada situata dincolo de limita de 300 de zile inainte de nasterea sa si nici la o data mai putin de 180 de zile fata de momentul nasterii.

Cealalta prezumtie este aceea ca era posibila conceperea copilului in oricare din zilele intervalului cuprins intre a 300-a si a 180-a zi inainte de nasterea acestuia.Natura acestei prezumtii este controversata in literatura de spacialitate. Opinia majoritara este ca aceasta este o prezumtie relativa astfel ca este permis sa se probeze ca faptul conceptiei a avut loc intr-o anumita perioada a intervalului de 121 de zile prevazut de lege.Practica judicira este in acelasi sens.

Capacitatea de folosinta a copilului conceput, care se bazeaza pe o fictiune(copilul nu exista ,ci este considerat ca exista), mai poarta denumirea de capacitate de folosinta anticipata. In doctrina exista insa controversa in aceasta privinta. Pentru unii autori regula infas conceptus are semnificatia ca, inca de la conceptia sa, copilul va avea o personalitate conditionala pe care nasterea nu face decat sa o confirme, ceea ce corespunde teoriei capacitatii de folosinta anticipata. Alti autori sustin insa, ca personalitatea nu va fi atribuita decat dupa nastere iar regula in discutie o va face sa coboare in mod fictiv pana la data conceptiei, pentru a proteja astefel interesele minorului. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de retroactivitatea capacitatii de folosinta a copilului conceput.

Pentru aceasta exceptie de la regula conform careia capacitatea de folosinta a persoanei fizice incepe de la nastere sa fie operanta trebuiesc indeplinite, cumulativ, doua conditii:

- sa fie vorba despre drepturile copilului iar nu despre obligatiile sale civile;

- copilul sa se nasca viu, legea nu cera ca copilul sa fie si viabil.

Daca in timpul sarcinii mamei,sotul acesteia decedeaza, in lipsa perevederii care ia in considerare, ca subiect de drept, si pe copilul nenascut dar conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea tatalui sau, ceea ce ar crea o grava injustitie.

Aplicatiile practice ale regulii infans conceptus sunt reglementate de C.civ. in materie de liberalitati : “Este capabil de a primi prin donatie intre vii oricine este conceput in momentul donatiunii.Este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca mortii testatorului.”

Prima conditie – aceea in care este vorba de dobandirea de catre copil a unor drepturi si nu de asumarea unor obligatii – a antrenat unele controverse deoarece atunci cand ar fi vorba despre culegerea unei mosteniri s-ar incalca principiul caracterului universal al trensmiterii succesorale legale, o mostenire cuprinde o universalitate de bunuri, de drepturi si obligatii; ori copilul sau copilui numai conceput ar trebui sa primeasca nu numai drepturi, dar si obligatii din acesta universalitate, adica activ cat si pasiv.(Gheorghe Beleiu – Drept civil Roman, Edit.Universul Juridic, Bucuresti, 2007.p.294) Aceasta aparenta contradictie se rezolva avand in vedere urmatoarele: a) copilul dobandeste dreptul iar nu obligatia de a mosteni; b) Acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta, va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventa.

Asta inseamna ca o astfel de acceptare il pune la adapost pe copil de a raspunde pentru pasivul succesiunii dincolo de limitele activului; dupa cum se pune in termeni consacrati, raspunderea sa va fi intre vires herditas. Astfel, mostenitorul ( copil nascut sau doar conceput) fie va primi bunuri si drepturi in cazul in care valoarea activului intrece valoarea pasivului (datoriilor), fie ca nu va primi nimic daca valoarea pasivului depaseste valoarea activului. In nici un caz copilul nu-si va asuma nici o obligatie de care sa raspunda cu propriul patrimoniu.

In cea de a doua conditie in care copilul trebuie sa se nasca viu, inseamna ca este suficient ca el sa traiasca si numai cateva clipe. Copilul este considerat ca s-a nascut viu daca a respirat macar o data. Respiratia dupa nastere este criteriul vietii extrauterine. Proba acestiu fapt se face prin dovada aerului in plamani – proba docimaziei, dar si prin alte probe medico-legale. Aceasta conditie presupune ca un copil nascut mort ( adica era deja mort inauntrul mamei sale sau care a murit la nastere) nu a dobandit niciodata capacitate de folosinta anticipata, in cazul in care copilul a murit imediat dupa nastere se vor intocmi doua acte de stare civila: actul de nastere si actul de deces.

Se poate observa usor ca aceasta capacitate de folosinta se bazeaza pe retroactivitatea efectelor nasterii; ea are semnificatia unei conditii rezolutorii. Eficacitatea dobandirii capacitatii de folosinta este subordonata evenimentului nasterii vii.

Spre deosebire de alte legislatii(exemplu cea franceza) legea noastra nu cere si conditia viabilitatii copilului. In mod exceptional pot fi considerati apti de a dobandi drepturi copiii neconceputi inca, dar pe care un cuplu spera sa-I aiba; este vorba despre contractul de asigurare pe viata in profitul copiilor ce se vor naste. Odata cu taierea cordonului ombilical, pe scena juridica apare un nou individ. Copilul, pana atunci pars viscerum, devine o persoana distincta intr-un fel vietile noastre sunt “rupte” in doua: viata intrauterina si cea atmosferica.

Fiecare om dobandeste prin nasterea sa capacitatea de folosinta; orice om venind in acesta lume devine subiect de drept; are personalitate juridica. Aceasta functioneaza atat in sensul unei excluderi, cat si in sensul unei extensii a obtinerii capacitatii de folosinta, in adevar, nasterea nu este intotdeauna in acest sens o conditie suficienta, mai este necesar ca copilul sa se nasca viu, obtinerea capacitatii de folosinta fiind exclusa, iar invers, nasterea nu este intotdeauna necesara pentru dobandirea capacitatii de folosinta, cel putin partiala si conditionata; este cazul copilului conceputale carui drepturi vor fi consolidate in momentul in care el se naste viu.

Motive de ordine publica impun ca aparitia unei noi persoane sa fie adusa imediat la cunostinta statului si a publicului.De aici deriva obligatia de declarare a nasterii la primaria in circumscriptia careia a vut loc evenimentul pentru ca aceasta, prin serviciul public comunitar, sa intocmeasca actul de nastere care va fi primul act de stare civila al noului individ; sau, cum s-a spus, este titlul dat persoanei la intrarea sa in viata. El are la baza”certificatul constatator al nasteri” care este eliberat de unitatea sanitara in care a avut loc nasterea si in care se consemneaza locul, anul, luna, ziua, sexul, ora si minutul in care s-a produs nasterea. Aceste date se trec in actul de nastere al copilului, respectiv in registrul de stare civila (mai putin ora si minutul).

In situatia in care copilul nascut viu a decedat fara ca nasterea sa fi fost inregistrata, se va inregistra mai intai nasterea si numai dupa aceea decesul, in situatia in care copilul s-a nascut mort se intocmeste numai actul de nastere(si nu se completeaza rubricile privind prenumele si cetatenia),iar la rubrica din care rezulta ca s-a nascut un copil se inscrie cuvantul mort.Aceste doua imprejurari au mare importanta in materie de succesiune si de aceea persoanele interesate sa demonstreze contrariul pot utiliza toate mijloacele de proba (expertizele in primul rand),in cazul copilului nascut mort nu este admis a I se stabili maternitatea sau paternitatea; el nu poate fi recunoscut.(Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru-Drept civil.Persoanele, Editura Hamangiu, Bucuresti 2007pag.68)

“Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei …”. Această data a nasterii, se dovedeşte cu actul de stare civilă care este “certificatul de nastere.

Termenul pentru declararea si inregistrarea nasterii copilului nascut viu si viabil este de 15 zile de la data nasterii. Orice declarare a nasterii care a depasit 15 zile este considerata tardiva. Daca declararea s-a facut dupa 15 zile, dar inainte de a se implini termenul de un an, inregistrarea nasterii se poate face, dar numai cu aprobarea primarului, in ipoteza in care declararea tardiva a nasterii se face dupa termenul dupa un an, intocmirea actului de nastere se poate face numai in temeiul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Pentru copilul nascut mort nasterea trebuie declarata si inregistrata in termen de 3 zile, iar pentru copilul nascut viu si decedat inauntrul celor 15 zile, in 24 de ore de la data decesului.

Pierderea unui fetus inaintea nu obliga la o declaratie la serviciul de stare civila; in acest sens embrionii si fetusii nu exista din punct de vedere juridic. Au obligatia de a face declaratia de nastere parintii(socotim ca aceasta obligatie revine in primul rand tatalui), iar daca acestia nu o pot face, aceasta obligatie revine atunci medicului sau personalului din unitatea sanitara, rudelor, vecinilor care au luat la cunostinta de nastere.

Pentru ca exceptia sa-si gaseasca aplicare, este nevoie sa fie intrunite, cumulativ, doua conditii:

- sa fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligatii pentru acesta;

- copilul sa se nasca viu; legea noastra nu pretinde ca copilul sa fie si viabil.

Cand este vorba de drepturile in favoarea copilului – decurge din insasi natura exceptiei, de a fi o masura de favoare pentru copilul conceput, dar nenascut inca. Daca in timpul sarcinii mamei, sotul acesteia decedeaza, in lipsa prevederii care ia in considerare, ca subiect de drept, si pe copilul nenascut sau conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea tatalui sau, ceea ce ar crea o grava injustitie.

De aici rezulta ca regula priveste aptitudinea de a avea atatea drepturi cat si obligatii civile, capacitatea de folosinta anticipata avand un continut mai restrans, referindu-se doar la drepturile civile.

Prima conditie este intrunita nu numai atunci cand este vorba de dobandirea, de catre copilul conceput, a uni drept subiectiv civil determinat, ci si atunci cand el este chemat la o succesiune intreaga sau fractiune dintr-o mostenire, cu toate ca aceasta inseamna atat activ cat si pasiv succesoral. Aceasta solutie se intemeiaza pe doua considerente de drept:

- copilul dobandeste dreptul,iar nu obligatia de a mosteni;

- acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta…va fi socotita totdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar”;ori acceptarea sub beneficiu de inventar prezinta avantajul, printre altele, ca exclude raspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului.

In legatura cu cea de a doua conditie – copilul sa se nasca viu- trebuie sa stim ca legea romana in vigoare nu cere si conditia viabilitatii.

12.Declararea judecatoreasca a mortii

1.Cazul general si cazuri speciale

Scopul principal al declarării judecatoresti a mortii persoanei fizice constă în apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia, deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru

acestea. Totodată survin consecinţe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele persoane care se află la întreţinerea ei.

Codul civil reglementeaza conditiile, consecintele si anularea declararii judecatoresti a mortii in art 49-57, cu privire la cazul general si cazurile speciale de declarare a mortii unei persoane.

Cazul general este stipulat in art 49 din Codul civil, conform caruia:

"(1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic."

Asadar, pentru declararea judecatoreasca a mortii, legea cere indeplinirea unei conditii esentiale, respectiv, ca de la data ultimilor informatii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani. Expirarea termenului de cel puţin 2 ani din ziua primirii ultimilor ştiri este o condiţie, în lipsa căreia persoana fizică nu poate fi declarată moarta pe baza hotararii judecatoresti. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de doi ani de zile începe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea disparitiei va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la sfarsitul anului calendaristic.

Art 50 din Codul civil prevede cazurile speciale de declarare a mortii persoanei fizice. Potrivit textului invocat:

(1)Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

(2)Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).

(3)Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.

Din conţinutul art. 50 citat rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, şi anume:

1) persoana să fie dispărută într-o împrejurare excepţională care îndreptăţeşte a se presupune decesul, precum: fapte de război, accidente de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie)

2) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin sase luni.

Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

2.Data prezumata a mortii

Textul legal care reglementează declararea judecătorească a morţii persoanei, este art. 52 din Codul civil ce prevede:

„(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.

(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare."

Din enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească.

Este important de reţinut că, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, si anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi.

Pentru completarea rubricii decesului in actul de stare civila, în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, se va folosi hotărârea judecătoreasca declarativa de moarte, rămasa definitiva şi irevocabila, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.

Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel putin doi ani. Ea rezultă, cu claritate, din redactarea art. 49 alin(1)din Codul civil: „În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă."În înţelegerea acestei condiţii este necesar de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei, prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de doi ani şi, pe de altă parte, această lipsă să determine incertitudine asupra existenţei în viaţă a persoanei.

Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art. 49 alin. (2) prevede că termenul de doi ani se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă.

Ca o concluzie, termenul de doi ani se calculează, după caz, de la: 1) data stabilită prin probe ca fiind ziua ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă; 2) ultima zi a lunii ori 3) ultima zi a anului calendaristic în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana era în viaţă.

Data morţii (an, luna, zi) este un element pe care hotărârea declarativă de moarte trebuie să-l cuprindă, adică este obligatoriu.

De reţinut că data morţii, aşa cum trebuie stabilită în hotărârea declarativă de moarte, nu trebuie confundată cu nici una din datele următoare: 1) data ultimilor ştiri; 2) data împrejurării care se îndreptăţeşte a se presupune decesul; 3) data pronunţării hotărârii declarative a morţii;

Rectificarea datei morţii este reglementată de art.52 alin. final astfel: „Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1)şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare."

Ţinând seama că suntem pe terenul morţii prezumate, e greu de spus că o dată sau alta a morţii este adevărată. În realitate, rectificarea datei morţii va interveni atunci când se dovedeşte că acea dată este inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o altă dată.

După rectificarea datei morţii, toate efectele care se leagă de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morţii.

Efectele hotărârii judecatoresti de declarare a mortii sunt următoarele:

-persoana fizică va fi considerată moartă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti;

-data morţii - cu efect retroactiv - va fi data stabilită de instanţă, în conformitate cu regulile mai sus enunţate. Efectele acestei hotărâri judecătoreşti sunt în principiu similare cu cele ale morţii fizic constatate, insa există o serie de particularităţi:

1)deşi succesiunea se deschide teoretic la data morţii stabilite de instanţă, termenul de opţiune succesorală curge şi implicit dreptul de opţiune succesorală se poate exercita de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei.

2)copiii născuţi de soţia dispărutului în perioada dispariţiei (când soţul mamei era prezumat a fi şi în viaţă şi tată al copilului rezultat din căsătorie) poate pierde statutul de copil din căsătorie dacă data morţii (şi implicit data încetării) căsătoriei se situează în afara timpului legal al concepţiei copilului. Sub aspect procedural, după rămânerea definitivă şi irevocabilă, hotărârea judecătorească se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă. Intocmirea actului de deces se face la cererea persoanei interesate sau din oficiu.

Certificatul de deces se va elibera conform art. 42 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila. Din textele legale menţionate rezultă că eliberarea certificatului de deces nu este facultativă ci obligatorie, prin urmare funcţionarul public nu are abilitarea legală să sugereze părţii interesate să prezinte notarului doar hotărârea judecătorească declarativă de moarte cu motivarea că ar fi suficientă deoarece dovada morţii (chiar dacă moartea este un fapt juridic) se face cu acte de stare civilă cu a căror întocmire este însărcinat ofiţerul stării civile competent.

3.Anularea hotararii de declarare a mortii

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, in principiu, ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacitaţii de folosinţă a persoanei fizice.

Cu referire la acest efect, art. 52 alin. 1 din Codul civil prevede că: „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii."

Este de observat că deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind a morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei definitive şi irevocabile, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de moarte.

Hotărârea declarativă de moarte produce efectul său de a constata de la ce dată a încetat capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, nu numai in dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept.

În dreptul civil, însă, de data morţii sunt legate efecte importante precum deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De reţinut că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de şase luni) începe să curgă doar de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

Reglementând anularea hotararii judecatoresti de declarare a mortii, art. 54 din Codul civil dispune: „(1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.

(2)Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă."

Cauza anularii hotărârii declarative de moarte este, aşa cum rezultă din art. 54 alin. 1, una singură: persoana declarată moartă este în viaţă.

În doctrină s-a precizat, întemeiat, că tot anularea hotărârii declarative de moarte va interveni şi în ipoteza în care, după data hotărârii declarative de moarte, se constată că există o înregistrare a morţii persoanei, pe baza morţii fizic constatate. Soluţia se impune pentru identitate de raţiune.

Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată de orice persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând de cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte.

Efectul esenţial, nepatrimonial, este acela că încetarea capacitaţii de folosinţă este înlăturată.

Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. 2 al art. 54: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă."

Pentru materia succesiunilor, in cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte dacă persoana declarată moartă este în viaţă, firesc ar fi ca această hotărâre să fie comunicată din oficiu atât camerei notarilor publici de la ultimul domiciliu al fostului defunct cât şi registrului naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale pentru a se face menţiuni corespunzătoare la înregistrările efectuate, în caz contrar notarii putând fi puşi în situaţia de a dezbate procedura succesorală a unei persoane aflate în viaţă, dacă succesibilii acesteia sunt de rea-credinţă.

Dacă anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte ar interveni posterior dezbaterii procedurii succesorle notariale, singura soluţie care ar restabili patrimonial raporturile dintre părţi este aceea a anulării de către instanţa judecătorească a certificatului de moştenitor. Aceeaşi soluţie, a anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, se impune şi în cazul în care s-ar constata ulterior că există o înregistrare a morţii fizic constatate. Şi în acest caz, anularea certificatului de moştenitor s-ar putea cere dacă data decesului fizic ar fi avut consecinţe asupra capacităţii succesibililor, a vocaţiei acestora de a moşteni, asupra componenţei masei succesorale.

13. Lipsa capacităţii de exerciţiu

În conformitate cu art. 43 alin. (1) din actualul Cod civil, nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc.

În concretizarea prevederilor art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din noul Cod civil, articolul 143 din Codul civil în vigoare, menţionează faptul că „tutorele are îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani". De asemenea, art. 502 alin. (1) din acelaşi act normativ, stabileşte că „drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător".

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 483 din Codul civil, mai sus menţionat, astfel potrivit alin. (1) „autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi". Aceasta este exercitată de către părinţi numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate [potrivit art. 482 alin. (2).]. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile ultimului alineat al articolului menţionat anterior potrivit căruia „ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori".

În ceea ce priveşte durata autorităţii părinteşti, art. 484 din actualul Codul civil, stabileşte că, autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

O precizare importantă: considerăm că, aşa cum statuează şi, art. 485 din noul Cod civil, copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.

O altă remarcă este aceea că „regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel" - art. 171 din noul Cod civil. Aşadar, interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore.

În fine arătăm că, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează:

- pentru minor, prin împlinirea vârstei de paisprezece ani, când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă sau prin decesul minorului;

- în cazul interzisului judecătoresc, prin ridicarea interdicţiei sau prin moartea acestuia. Trebuie precizat faptul că, incapacitatea acestor persoane fizice poate înceta, atât la moartea constatată fizic, cât şi la declararea judecătorească a morţii, când încetează însăşi calitatea de subiect de drept civil.

14.Capacitatea de exercitiu restransa a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este recunoscută minorului între 14 şi 18 ani, considerat de legiuitor a avea discernământul în curs de formare.

Capacitatea restrânsă de exerciţiu este aptitudinea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Textul, de principiu, care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă, este cel al art. 41 din noul nostru Cod civil, conform căruia minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, - alin. (1) [alineatul (1) corespunde prevederilor art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954]. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului, - alin. (2).

Articolul 41 din Codul civil actual, în ultimul alineat [în acest alineat se stabileşte că: „minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor"] prevede expres şi actele care pot fi făcute de către minor singur. Astfel, în ceea ce priveşte actele de conservare şi actele de administrare condiţia este să nu îl prejudicieze, iar referitor la actele de dispoziţie acestea trebuie să fie de mică valoare, să aibă caracter curent şi să se execute la data încheierii lor, condiţii care sunt cumulative.

Continutul capacitatii de exercitiu restrans

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este o capacitate de tranziţie, adică de trecere de la lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu.

În conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse intră două categorii de acte juridice civile, şi anume:

-acte juridice pe care minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani le încheie valabil personal şi sigur, fără vreo încuviinţare prealabilă;

-acte juridice civile pe care acest minor le încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.

Sfarsitul capacitatii de exercitiu restrans

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează când survine una din următoarele situaţii:

-când minorul împlineşte vârsta de 18 ani şi dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină;

-când persoana fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pusă sub interdicţie. Un minor între 14 şi 18ani pus sub interdicţie judecătorească îşi pierde capacitatea de exerciţiu restrânsă, devenind incapabil;

-prin moartea minorului, când încetează calitatea de subiect de drept;

-un caz special de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânsă este şi situaţia minorului căsătorit, care potrivit art. 39 alin. (1) din noul Cod civil, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu, dar şi;

-situaţia în care minorului între 16 şi 18 ani îi este recunoscută, pentru motive temeinice şi cu îndeplinirea anumitor condiţii, de către instanţa de tutelă capacitatea de exerciţiu deplină.

15. Capacitatea deplina de exercitiu a persoanelor fizice

Reglementarea legala

Reguli juridice referitoare la capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice sunt cuprinse în mai multe dispoziţii ale noului Cod civil, dintre care evocăm art. 37; art. 38 alin. (1) şi alin. (2); art. 39, art. 40 şi art. 272 alin. (1). În acest sens, a se vedea şi situaţia minorului căsătorit, art. 39 din acelaşi act normativ.

Definitia capacitatii de exercitiu depline

În legislaţia civilă română, capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, principiul, iar lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţia de la regulă.

Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este dată de dispoziţiile art. 37 din Codul civil actual, care prevăd că, aceasta este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. În ceea ce ne priveşte, definim capacitatea deplină de exerciţiu ca fiind, aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile prin încheierea personal şi singur a tuturor actelor juridice civile îngăduite de lege.

Dobandirea capacitatii de exercitiu depline

Începutul capacităţii de exerciţiu, este dată de dispoziţiile art. 38 alin. (1) din actualul Cod civil, în temeiul căreia, capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră. Conform alin. (2) din acelaşi articol, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Articolul 272 din noul Cod civil, stabileşte că, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Iar art. 39 din acelaşi act normativ, arată şi o excepţie, în care se statuează că, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu.

O reglementare nouă, preluată din legislaţia franceză, este capacitatea de exerciţiu anticipată. În acest sens, art. 40 din actualul Cod civil, precizează că „pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie". Observăm aşadar faptul că, pentru a putea fi invocată capacitatea de exerciţiu anticipată este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor motive temeinice; o vârstă a minorului de minim 16 ani; ascultarea părinţilor sau a tutorelui; iar, dacă este cazul, avizul consiliului de familie [potrivit art. 124 alin. (19) din noul Cod civil „Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului". Consiliul de familie este compus dintr-un număr de trei membri, instanţa de tutelă numind şi doi supleanţi. Instanţa de tutelă va numi membri ai consiliului de familie cu prioritate, din rândul rudelor sau afinilor minorului. În lipsă de rude sau afini, pot fi numite ca membri ai consiliului de familie şi alte persoane care au avut relaţii personale cu familia minorului sau

care au manifestat interes pentru situaţia minorului. Nu pot face parte din consiliul de familie tutorele sau soţul şi soţia împreună., conform, art. 125 alin. (1-4) din noul Cod civil].

Capacitatea de exerciţiu deplină se mai dobândeşte prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti, dacă persoana în cauză este majoră.

Continutul capacitatii depline de exercitiu

Acest conţinut al capacităţii civile de exerciţiu depline rezultă din aptitudinea generală şi abstractă a celui în cauză de a încheia, personal şi singur, toate actele juridice prin care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile ori îşi asumă sau execută obligaţii civile, cu excepţia actelor juridice care sunt oprite de lege.

Incetarea capacitatii de exercitiu depline

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină poate înceta definitiv sau temporar, astfel:

- o dată cu încetarea capacităţii civile de folosinţă, adică prin moartea persoanei fizice;

-prin punerea sub interdicţie judecătorească a persoanei fizice;

-prin anularea căsătoriei, înainte ca soţul să fi împlinit vârsta de 18 ani, dacă acesta a fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei.

Potrivit art. 304 alin. (1) din noul Cod civil, soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

Rezultă, deci, că faţă de soţul de bună-credinţă, efectele nulităţii sau anulării căsătoriei se produc numai pentru viitor, ca şi în cazul încetării căsătoriei prin moarte sau desfacerii prin divorţ, astfel că nulitatea sau anularea căsătoriei nu are nici o influenţă asupra capacităţii de exerciţiu deplină, dobândită prin căsătorie, dacă soţul a fost de bună-credinţă [prin raportare la alin. (2) al art. 39 din noul Cod civil].

Pe lângă acestea noul Cod civil prevede şi un caz de acoperire a nulităţii ori anulării căsătoriei. Astfel, potrivit art. 294 [art. 294 din noul Cod civil reglementează lipsa vârstei matrimoniale. Alin. (1) precizează că „Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută"] dar şi 303 alin. (3) din noul Cod civil, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp ori până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

Sanctiunea nerespectarii regulilor referitoare la capacitatea de exercitiu deplina a persoanei fizice

Noul nostru Cod civil stabileşte în articolul 44 alin. (1) că „actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu".

Conform teoriei nulităţii, nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de anumite persoane, numai într-un anumit termen şi ea poate fi acoperită prin confirmarea actului. sfera persoanelor care pot să ceară anularea actului sunt [7, p. 151]:

-incapabilul personal şi singur, atunci când incapacitatea sa a încetat sau în timpul incapacităţii sale de către persoanele însărcinate a-l reprezenta;

-în apărare, cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cel cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate invoca singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate sau din punereasub interdicţie judecătorească [art. 22 alin. (2) din noul Cod civil];

-reprezentantul legal, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani [art. 46 alin. (2) din noul Cod civil];

-ocrotitorul legal (adică părintele sau tutorele)-atunci când minorul cu capacitate restrânsă se opune la anularea actului-cu singura condiţie ca introducerea acţiunii să fie în interesul minorului;

-procurorul [ art. 45 alin. (1) C. proc. civ. si art. 46 alin. (3) din noul Cod civil]

În acest text, se stipulează o excepţie de la prevederile art. 42 Cod proc. civ. [potrivit art.42din Cod proc. civ. „persoanele care nu au capacitatea drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate....".], în care, legiuitorul a prevăzut posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă să poată invoca singur, pe cale de excepţie (în apărare) anulabilitatea actului, în cazurile menţionate anterior.

16. Capacitatea de folosință a persoanei juridice

Definiție

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice : aptitudinea generală şi abstractă a persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii care se circumscriu scopului avut în vedere la infiinţarea ei. Este inalienabilă.

Inalienabilitatea capacității de folosință exprimă ideea că aceasta nu poate fi înstrăinată nici total, nici parțial.

Caracteristici

a) legalitate – însușirea acesteia de a fi instruita numai de lege;

b) inalienabilitate - capacitatea de folosință a persoanei juridice nu poate fi înstrainata sau cedata, nu se poate renunța la ea, nici în totalitate nici în parte;

c) intangibilitate – însușirea acesteia de a nu i se putea aduce îngradiri decat în cazurile și condițiile stabilite de lege;

d) generalitate - însusirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi si obligații civile;

e) specialitate – însușirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a avea acele drepturi si obligații civile care se circumscriu principiilor specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Începutul capacității de folosință

Persoanele juridice înregistrate dobândesc capacitatea de folosință de la data înregistrării (înmatriculării), indiferent de modul lor de înființare.

-art. 32 din Decretul nr.31/1951: ”Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere.”

-art. 33 din Decretul nr. 31/1951: ”Persoanele juridice care sunt supuse înregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si obligații de la data înregistrării lor.”

Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință în funcție de înființarea care li se aplică de la:

1) data actului de dispoziție care le înființează;

2) data recunoașterii actului de înființare;

3) data autorizării înființării;

4) data îndeplinirii altei cerințe pe care legea o prevede, dupa caz.

Începutul capacității de folosință pe categorii de persoane juridice:

a) de la data înregistrării la organul de stat competent, pentru:

-asociațiile de locatari;

-reprezentanțele societăților comerciale și organizatțiilor economice străine care funcționează în România;

- organizațiile cooperației meșteșugărești;

- organizațiile cooperației de consum și de credit.

b) de la data înscrierii în registrul special destinat, ținut de instanta judecătoreasca, pentru:

- asociațiile și fundațiile fără scop patrimonial;

- societățile agricole.

c) de la data înmatriculării în registrul comerțului, pentru:

- regii autonome;

- societăți comerciale.

d) de la data actului de dispoziție care le înființează, începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice de stat: organele de stat ale puterii, instituții de stat si unități administrativ-teritoriale.

e) de la data rămânerii definitive a hotărârii judecatorești de admitere a înregistrării, începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt partide politice si organizații obștești.

f) de la data recunoașterii, de catre Guvern, a înființării începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt camere de comerț si industrie.

Capacitatea de folosință restrânsă

Art. 33 din Decretul nr. 31/1954, în alin.final, prevede excepţie de la regulile de mai sus, precizând:

,,Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a

oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil."

Această capacitate de folosinţă restrânsă (anticipată) rezultă din însăşi scopurile în vederea cărora aceasta se înfiinţează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească drepturile şi să-şi asume obligaţiile cerute pentru a lua fiinţă în mod valabil.

Conținutul capacității de folosință

Capacitatea de folosinţă cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile care corespund scopului stabilit de lege, act de înfiinţare sau satut. Conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi disociat în două laturi:

- latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile patrimoniale şi personal nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice extracontractuale;

- latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligaţii civile patrimoniale şi nepatrimoniale.

În mod concret, conţinutul capacităţii de folosinţă se sabileşte prin actul de înfiinţare (lege, act constitutiv, contract, statut) şi este subordonat scopului persoanei juridice înscris în actul de înfiinţare. Scopul persoanei determină conţinutul capacităţii de folosinţă, scop stabilit prin lege, act de înfiinţare, statut pentru categorii de persoane juridice sau pentru fiecare persoană juridică.

Principiul specialității capacității de folosință

Art.34 din Decret 31/1954 – „Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut."

Dimensiunile capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt determinate de scopul pentru care aceasta a fost înfiinţată. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică la alta, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, aceasta diferind după specialitatea fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este limitată, în temeiul specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera sa aptitudinea generală de a avea toate drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc la realizarea scopului pentru care a fost creată.

Din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice decurge o altă caracteristică a acesteia, anume diversitatea, prin contrast cu unicitatea şi egalitarismul, existente sub acest aspect între persoanele fizice.

Pentru societăţile comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă înseamnă, de pe o parte, că potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1 al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, capacitatea de folosinţă se limitează la actele de comerţ şi că prin legi speciale, capacitatea unor forme de societăţi comerciale este restrânsă şi mai mult, comparativ cu alte forme, iar pe de altă parte, că fiecare societatea comercială poate efectua numai acte juridice care servesc realizării obiectului de activitate propriu, prevăzut de actul constitutiv.

În condiţiile economico-socile actuale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este exprimat şi concretizat în actul de înfiinţare ori în statutul persoanei juridice prin stabilirea scopului şi a obiectului de activitate. Pe lângă obiectul de activitate principal se înscriu în actele de

înfiinţare şi diferite activităţi complementare, secundare, după cum unele societăţi comerciale se înscriu în actele de înfiinţare două sau mai multe obiecte de activitate complet distincte.

Încetarea capacității de folosință

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei acesteia, care, în conformitate cu art. 40 din Decretul nr. 31/1954, se poate realiza prin trei modalităţi juridice: comasare, divizare sau dizolvare

Sancțiuni

Nerespectarea normelor legale privitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice poate avea loc în două forme, astfel:

- încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă. Încheierea unui act juridic civil de către un element component al structurii organizatorice a persoanei juridice sau de către o unitate care se

găseşte în faza dobândirii personalităţii sau a lichidării, va atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

- încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se sancţionează, de asemenea cu nulitatea absolută.

17.Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

Definiție

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a-și exercita drepturile civile și a-și îndeplini obligațiile civile prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.

Art.35 din Decretul 31/1954: ”Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăși.”

Caracteristici

Personale juridice, prin însăşi natura lor, nu pot încheia acte juridice, în mod direct, ci acţionează prin intermediul unor „organe" de conducere, care pot fi unipersonale (alcătuite dintr-o singură persoană fizică), sau colegiale (alcătuite dintr-un număr de persoane fizice, cum este prezidiul Academiei).

Voinţa persoanei fizice, care este organ de conducere, se manifestă în vederea realizării scopului persoanei juridice respective şi deci este considerată a fi voinţa acestei persoane juridice; actele pe care le încheie organul de conducere sunt actele persoanei juridice înseşi.

Organul de conducere nu este un reprezentant al persoanei juridice respec¬tive, ci o parte integrantă a acesteia. De aceea actele încheiate de organul de conducere obligă însăşi persoana juridică, aşa cum faptul ilicit săvârşit de organul de conducere obligă, de asemenea, persoana juridică, dacă au fost săvârşite ( prilejul exercitării funcţiei lor. Bineînţeles, faptele ilicite atrag şi răspunderea per¬sonală a celui care le-a săvârşit, care va răspunde, atât faţă de cel prejudiciat, cât şi faţă de persoana juridică. (De cele mai multe ori, însă, cel prejudiciat acţionează persoana juridică, deoarece valorile patrimoniale însemnate ele acesteia îi oferă o mai mare şansă decât persoana fizică, de a obţine acoperirea integrală a prejudiciului încercat).

Începutul capacității de exercițiu

În ceea ce privește începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice s-au formulat doua opinii:

-una potrivit căreia capacitatea de exercițiu se dobândește odată cu capacitatea de folosință;

-alta potrivit căreia capacitatea de exercițiu se dobândește numai odată cu desemnarea organelor de conducere a persoanei juridice (moment de regulă ulterior dobândirii capacității de folosință).

Pentru că însăși legea nu distinge, „persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înființare” (D 31/94), prin interpretare gramaticală se ajunge la concluzia că începutul capacității de exercițiu este marcat de înființarea ei; dar interpretarea logică obligă adăugarea că realizarea ei efectivă în practică este condiționată de desemnarea persoanelor investite cu atribuții de organe de conducere.

Încetarea capacității de exercițiu

Încetarea capacității de exercițiu a persoanei juridice este marcată de încetarea capacității de folosință, adică de încetarea ființei persoanei juridice însăși.

Acest moment însă nu trebuie confundat cu:

-încetarea unei persoanei fizice de a fi organ de conducere a persoanei juridice (vacantă postului respectiv), capacitatea de exercițiu a persoanei juridice va continua ți pe durata etapei tranzitorii pînă la numirea altei persoanefizice în funcția respectivă;

-nici cu momentul declanșării procedurii de lichidare a persoanei juridice; capacitatea de exercițiu a persoanei juridice subzistă până la ultimul act de lichidare (astfel chiar realizarea activului – vânzarea bunurilor din patrimoniul persoanei juridice și acoperirea pasivului – plata datoriilor existente nu ar fi posibile dacă ar înceta capacitatea de folosință la declanșarea procedurii de lichidare).

Sancțiuni

Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice atrage sancțiunea nulității actului juridic civil; această nulitate este virtuală, relativă.