1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

DREPT PENAL.PARTE GENERALĂ NOTE DE CURS

Lector univ. dr. Reghini Camelia

2

INFRACŢIUNEA NOŢIUNE

Definiţie. Este consacrată în art.17 Cp. unde se prevede că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, comisă cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Se evidenţiază astfel cele - trei trăsături esenţiale – pericolul social, vinovăţia şi prevederea în legea penală. 1. Pericolul social

Art.18 Cp. - 2 condiţii: 1. fapta să aducă atingere unor valori importante din art.1 2. pentru sancţionarea ei să fie necesară aplicarea unei pedepse.

Fapta care nu prezintă gradul de pricol social al unei infracţiuni Art.181 - formal sunt întrunite toate trăsăturile esenţiale; în concret fapta nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracţiuni. Condiţii. - atingerea adusă valorii apărate de legea penală este minimă - fapta este prin conţinutul ei concret în mod vădit lipsită de importanţă Criterii:

1. modul şi mijloacele de comitere a faptei, 2. scopul urmărit, 3. împrejurările în care fapta a fost de comisă, 4. urmarea produsă sau potenţială, 5. persoana şi conduita făptuitorului.

Caracter. Dispoziţiile art.18 ind.1 se pot aplica repetat, indiferent de lipsa sau existenţa antecedentelor făptuitorului.

Efecte juridice. Comiterea unei asemenea fapte va determina aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000 lei la 10 milioane lei; 2. Vinovăţia Vinovăţia este rezultatul intracţiunii a doi factori: conştiinţa şi voinţa, întrucât presupune o atitudine conştientă a infractorului şi libertatea de voinţă a acestuia. 3. Prevederea în legea penală Această condiţie este în conformitate cu art.2 Cp. care reglementează principiul legalităţii incriminării prevăzînd că legea prevede care fapte constituie infracţiuni.

3

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII Conţinutul legal al infracţiunii este prevăzut în norma de incriminare şi este dat de totalitatea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la elementele componente ale faptei comise pentru ca aceasta să aibă caracter infracţional. Elementele componente ale infracţiunii sunt obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. OBIECTUL INFRACŢIUNII Definiţie. Art.1 Cp. – valorile apărate de legea penală împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept. Clasificare - două aspecte:

- obiectul juridic - valoarea socială lezată sau periclitată prin comiterea infracţiunii - obiectul material - entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri obiectul

juridic. Obiectul juridic stă la baza sistematizării Codului penal. Are trei categorii: obiectul juridic

general, format din totalitatea valorilor apărate de lege, obiectul juridic de grup, format din mulţimea valorilor de aceeaşi natură care pot fi lezate printr-un anumit tip de infracţiuni (exemplu – patrimoniul) şi obiectul juridic special care constă în valoarea lezată sau periclitată în mod nemijlocit prin comiterea unei anumite infracţiuni. Există anumite particularităţi în cazul obiectului juridic complex. Acesta există în cazul infracţiunii complexe, iar infracţiunea are acest caracter când în conţinutul ei intră ca element component sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care prin ea însăşi constituie o infracţiune. Exemplu: În cazul tâlhăriei, în conţinutul infracţiunii legiuitorul reuneşte infracţiunea de furt şi infracţiunea de lovire. Infracţiunea fiind unică, are un obiect jurdic unic, cu caracter complex, întrucât este format dintr-un obiect principal, patrimoniul persoanei şi un obiect secundar, integritatea corporală a persoanei. Particularităţile se ivesc în următoarele situaţii: - X îl loveşte pe Y pentru ca ulterior să-i sustragă un bun; dacă după aplicarea loviturii nu reuşeşte să sustrgă bunul, va exista tentativă la tâlhărie; cu alte cuvinte, când se lezează obiectul secundar în scopul lezării ulterioare a celui principal, fără ca această lezare să se producă, va exista o tentativă la infracţiunea complexă. - X se înţelege cu Y ca Y să-l lovească pe Z, iar X să-i sustragă un bun; în acest caz, ambii vor răspunde în calitate de coautori ai infracţiunii de tâlhărie; cu alte cuvinte, dacă un infractor lezează obiectul secundar iar celălalt lezează obiectul principal, iar între ei există o legătură psihică, va exista coautorat la infracţiunea complexă. Obiectul material este entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri obiectul juridic. Este necesară precizarea „în unele cazuri” deoarece există infracţiuni al căror obiect juridic nu este incorporat într-un obiect material. Exemplu: În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva demnităţii sau a libertăţii – insultă, ameninţare. Stă la baza clasificării infracţiunilor în infracţiuni materiale şi infracţiuni formale. Există şi situaţii în care deşi există obiect material, el nu mai incorporează obiectul juridic, din care cauză, lezarea acestuia din urmă este imposibilă şi ca atare fapta nu are caracter infracţional. Este cazul aşa-numitei fapte putative care există când de exemplu X doreşte să-l ucidă pe Z, pătrunde în camera unde acesta dormea şi îi aplică două lovituri de cuţit, neştiind că Z decedase anterior ca urmare a unui infarct.

4

SUBIECTUL INFRACŢIUNII Definiţie - persoanele implicate în comiterea unei infracţiuni, fie prin participarea la comiterea acesteia, caz în care poartă denumirea de subiecţi activi, fie prin suportarea consecinţelor infracţiunii caz în care poartă denumirea de subiecţi pasivi.

Subiectul activ poate fi: - general, când în conţinutul de bază sau agravat al acesteia nu se face nici o referire cu privire

la persoana infractorului - special, în cazul în care conţinutul de bază sau agravat al infracţiunii pretinde infractorului o

anumită calitate. Subiectul activ general - condiţii:

1. persoana fizică • să aibă 14 ani împliniţi; până la vârsta de 14 ani există o prezumţie absolută de lipsă a

discernământului; între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, prezumţia de lipsă a discernământului este relativă; după împlinirea vârstei de 16 ani, există o prezumţie relativă de existenţă a discernământului;

• să aibă discernământ, adică acea capacitate psiho-fizică a unei persoane de a fi conştientă şi stăpână pe faptele sale; 2. persoana juridică

• cu exceptia statului, a autoritãtilor publice si a institutiilor publice care desfãsoarã o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat,

• infractiunile sãvârsite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacã fapta a fost sãvârsitã cu forma de vinovãtie prevãzutã de legea penalã.

• rãspunderea penalã a persoanei juridice nu exclude rãspunderea penalã a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la sãvârsirea aceleiasi infractiuni.

Subiectul activ special - în plus şi alte condiţii legate de cetăţenie, profesie, relaţiile personale cu subiectul pasiv.

Subiectul pasiv este persoana împotriva căreia se îndreaptă infracţiunea.

5

LATURA OBIECTIVĂ Definiţie - totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare cu privire la actul de conduită, care trebuie îndeplinite pentru existenţa infracţiunii. Structură - elementele componente ale laturii obiective sunt elementul material, urmarea socialmente periculoasă, legătura de cauzalitate, locul, timpul, modul, mijloacele. Elementul material - Acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă Definiţie - actul de conduită propriuzis, interzis prin norma de incriminare.

• Poate să constea într-o acţiune, situaţie în care există o faptă comisivă, prin comiterea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă.

• Poate de asemenea să constea într-o inacţiune, situaţie în care există o faptă omisivă, prin abţinerea de la a efectua ceea ce legea pretinde, încălcându-se o normă onerativă. Acest lucru este posibil doar când există obligaţia legală sau convenţională de a acţiona. Trebuie făcută distincţia între comisiune şi omisiune ca modalităţi de incriminare sau ca

modalităţi în fapt ale laturii obiective; astfel există infracţiuni comisive săvârşite prin prin omisiune (omorul comis prin lăsarea unei persoane aflată în grija infractorului, fără hrană, apă, medicamente), precum există şi infracţiuni omisive săvârşite prin comisiune (nedenunţarea prin furnizarea unor informaţii eronate).

Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii în variantă unică sau în variante alternative, situaţie în care infracţiunea are conţinut alternativ. Exemplu: Înşelăciunea se poate realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Legea reglementează mai multe modalităţi de comitere a infracţiunii, echivalente din punct de vedere juridic. Chiar dacă fapta se va comite prin ambele modalităţi, va exista o singură infracţiune. Urmarea socialmente periculoasă Definiţie - vătămarea adusă valorii sociale apărate de lege prin comiterea acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Clasificare:

• schimbarea produsă în realitatea înconjurătoare - infracţiuni de rezultat • pericolul producerii unei schimbări – infracţiuni de pericol.

Tentativa, care este posibilă doar la infracţiunile de rezultat, poate să îmbrace forma unei infracţiuni de pericol (X apasă pe trăgaci ţintindu-l pe Y, dar nu îl nimereşte), sau a unei infracţiuni de rezultat (X îi aplică lui Z o lovitură de cuţit în zona toracică, dar datorită îngrijirilor medicale acordate, decesul nu se produce).

În funcţie de gravitatea urmărilor produse, există urmări de bază, corespunzătoare conţinutului de bază al infracţiunii şi urmări agravate, care realizează conţinutul agravat. Art. 146 reglementează noţiunea de consecinţe deosebit de grave - o pagubã materialã mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravã a activitãtii, cauzatã unei autoritãti publice sau oricãreia dintre unitãtile la care se referã art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

În funcţie de numărul lor urmările pot fi unice (când legea reglementează producerea unei ingure urmări) şi alternative (de exemplu în cazul art.248 când se reglementează posibilitatea producerii mai multor urmări). În cazul acesta, chiar dacă se produc mai multe urmări, va exista o singură infracţiune.

6

Raportul de cauzalitate Definiţie - legătura care există între acţiunea inacţiunea infracţională, cauza, şi urmarea socialmente periculoasă, efectul. Clasificare.

În funcţie de numărul cauzelor şi efectelor, raportul cauzal poate fi: simplu (cînd există o singură cauză şi un singur efect) şi complex (cînd există o pluralitate de cauze şi efecte).

În funcţie de probabilitatea producerii rezultatului, raportul cauzal poate fi necesar (ca urmare a manifestării fenomenului cauză, în mod necesar se produce efectul – exemplu: o lovitură puternică de topor în cutia craniană va produce decesul persoanei) şi întâmplător (când fenomenul cauză nu produce în mod necesar efectul, dar este însoţit de o serie de fenomene secundare, denumite condiţii, care ele însele nu pot produce efectul, dar favorizează acest lucru – exemplu: X îi aplică o lovitură de pumn lui Y în maxilar, deterimnând căderea acestuia cu capul pe o bordură de beton, urmată de decesul lui Y).

Raportul cauzal este uşor de stabilit când urmarea se datorează acţiunii unei singure persoane; când există mai multe fenomene care generează efectul(acţiunea mai multor persoane) există anumite criterii pentru stabilirea legăturii de cauzalitate: 1. identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu urmarea produsă – se izolează ipotetic fiecare contribuţie spre a se vedea dacă fără aceasta rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi aceleaşi proporţii – în caz afirmativ acea contribuţie va fi eliminată din antecedenţa cauzală; în cazul pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt – întreruperea nu poate avea loc decât prin intervenţia unui alt lanţ cauzal; dacă contribuţiile ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura nu este întreruptă; dacă aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura este întreruptă; 2. Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate – raportul cauzal are un caracter obiectiv pentru că există independent de conştiinţa şi voinţa persoanei (poate exista raportul cauzal fără să existe vinovăţie) – vor fi reţinute din antecedenţa cauzală doar contribuţiile faţă de care s-a stabilit atât aspectul fizic al raportul cauzal, cât şi aspectul psihic, în funcţie de forma de vinovăţie cerută de norma incriminatoare; 3. Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală – se realizează cu ajutorul aceluiaşi criteriu - se izolează ipotetic fiecare contribuţie spre a se vedea dacă fără aceasta rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi aceleaşi proporţii – sunt contribuţii esenţiale sau cauzal necesare cele în lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs în nici un mod şi în nici o măsură, celelalte contribuţii sunt considerate înlesnitoare sau operativ necesare (constituie condiţii în cadrul raportului cauzal) şi pot atrage şi ele răspunderea penală dacă sunt acte conştiente ale unei persoane. Locul, timpul, modul şi mijloacele de comitere De regulă nu se face nici o referire cu privire la acestea în norma de incriminare, deşi fac parte din conţinutul concret al oricărei infracţiuni; ele nu fac însă parte, de regulă, din conţinutul legal al infracţiunii.

7

LATURA SUBIECTIVĂ Definiţie - totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea de conştiinţă şi voinţă a infractorului referitor la fapta comisă şi urmările acesteia, pentru ca fapta respectivă să fie infracţiune. Elemente componente - vinovăţia, mobilul şi scopul. Vinovăţia Definiţie - atitudinea psihică a infractorului faţă de fapta comisă şi urmările acesteia. Formele vinovăţiei sunt intenţia, culpa şi praeterintenţia.

1. Intenţia există când infractorul prevede rezultatul fapei sale şi urmăreşte sau acceptă producerea lui. Legea reglementează două modalităţi:

• intenţia directă – infractorul prevede şi doreşte producerea rezultatului (X vrea să-l omoare pe Y şi îi aplică o lovitură de cuţit)

• intenţia indirectă sau eventuală – infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu doreşte producerea lui, accesptă această eventualitate. Realizarea rezultatului secundar îi este indiferentă infractorului, acesta lăsând în voia întâmplării producerea sau neproducerea lui. Când însă producerea rezultatului nedorit este certă, va exista şi faţă de acesta intenţia directă . Intenţia directă poate îmbrăca două forme denumite şi grade ale intenţiei - în funcţie de timpul

scurs de la luarea hotărârii până la executare şi în funcţie de starea psihică a infractorului din momentul comiterii infracţiunii se configurează cele două grade

• intenţia premeditată – există când: - între luarea hotărârii infracţionale şi executarea infracţiunii a trecut un timp mai îndelungat decât în mod normal - infractorul se află, tocmai din acest motiv, într-o stare psihică de relativ calm

- premeditarea poate fi probată prin existenţa actelor de pregătire a infracţiunii dar nu este condiţionată de existenţa acestora.

• intenţia spontană – există când - între luarea hotărârii infracţionale şi executarea infracţiunii a trecut un timp relativ mai scurt decât în mod normal - infractorul se află, datorită unui act provocator provenit din partea victimei (sau datorită procesului naşterii în cazul infracţiunii de pruncucidere), într-o stare psihică de tulburare sau emoţie.

Cele două grade ale intenţiei nu pot coexista întrucât se exclud reciproc, date fiind condiţiile în care acestea există.

2. Culpa este forma mai uşoară a vinovăţiei, care există când infractorul prevede rezultatul faptei sale dar speră în mod uşuratic şi neîntemeiat că acesta nu se va produce, sau nu prevede acest rezultat, deşi ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă. Legea prevede două modalităţi:

• culpa cu prevedere – infractorul prevede rezultatul faptei sale, nu doreşte producerea lui şi speră fără temei că acesta nu se va produce, bazându-se pe anumite împrejurări obiective pe care le apreciază greşit Realizarea rezultatului secundar nu îi este - ca în cazul intenţiei eventuale - indiferentă infractorului, acesta bazându-se pe anumite împrejurări obiective, pe care le apreciază greşit, că acesta nu se va produce.

• culpa fără prevedere – infractorul nu prevede rezultatul infracţiunii, dar ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă. Pentru stabilirea existenţei acestei modalităţi, legea stabileşte două criterii:

- obligaţia de a prevedea - dedusă din acte normative care reglementează anumite activităţi sau din experienţa de viaţă, şi - posibilitatea de a prevedea - dacă în funcţie de personalitatea, experienţa dezvoltarea intelectuală a infractorului, acesta ar fi putut ca în momentul comiterii acţiunii sau inacţiunii să prevadă rezultatul.

8

3. Praeterintenţia este cea de-a treia formă a vinovăţiei, cu caracter mixt, care există când infractorul prevede şi doreşte producerea unui anumit rezultat, dar datorită modului cum a fost executată fapta, s-a produs un rezultat mai grav, pe care infractorul nu l-a prevăzut, deşi ar fi trebuit şi ar fi putut să-l prevadă. Praeterintenţia este compusă din intenţia directă peste care se suprapune culpa fără prvedere. De regulă în conţinutul legal al infracţiunii nu se face nici o referire cu privire la forma de vinovăţie necesară existenţei infracţiunii. De aceea, în partea generală a Codului penal se instituie nişte reguli.

1. Fapta comisă prin acţiune are caracter infracţional doar dacă este comisă cu intenţie. Dacă legiuitorul înţelege să incrimineze şi acţiunea comisă din culpă, trebuie să prevadă în mod expres acest lucru.

2. Fapta comisă prin inacţiune are caracter infracţional şi dacă este comisă cu intenţie şi dacă este comisă din culpă. Dacă legiuitorul înţelege să incrimineze doar inacţiunea comisă cu intenţie, trebuie să prevadă în mod expres acest lucru.

Mobilul şi scopul

Definiţie - cu toate că fac parte din conţinutul concret al oricărei infracţiuni, ele nu fac parte de regulă din conţinutul legal.

Mobilul - este factorul psihic determinant, cauza internă a actului de conduită. El este dat de

anumite porniri interne ale infractorului, şi poate să constea într-un sentiment de gelozie, milă, ură, invidie, lăcomie. Mobilul evidenţiază gradul de pericol social al infractorului. Motivele josnice constituie o circumstanţă agravantă generală.

Scopul - constă în ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv autorul prin producerea urmărilor

acţiunii sau inacţiunii sale. Poate consta în satisfacerea unor necesităţi, în înlăturarea unui rival. Scopul evidenţiază şi el gradul de pericol social al infractorului. Când în conţinutul legal al unei infracţiuni se prevede un anumit scop, respectiva infracţiune se poate comite doar cu intenţie directă (calificată prin scop).

9

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII Definiţie. Conţinutul legal al infracţiunii este prevăzut în norma de incriminare şi este dat de totalitatea

condiţiilor prevăzute de lege pentru caracterizarea faptei ca fiind infracţiune, respectiv totalitatea caracteristicilor celor patru elemente ale infracţiunii, prevăzute în norma de incriminare datorită cărora o infracţiune se distinge de toate celelalte infracţiuni; acest conţinut reflectă un anumit grad de pericol legal reflectat în sancţiunea prevăzută de lege, între anumite limite.

Conţinutul concret cuprinde şi alte elemente care nu au relevanţă juridică în privinţa considerării faptei ca infracţiune, dar imprimă faptei comise un anumit grad de pericol social concret care va fi constatat de instanţa de judecată şi va fi reflectat în sancţiunea aplicată de aceasta, sancţiunea judiciară. Prin operaţiunea de încadrare juridică realizată de instanţă, are loc stabilirea împrejurării dacă în conţinutul unei fapte concret comise se regăsesc elementele unei anumite infracţiuni, respectiv conţinutul legal al unei infracţiuni. Clasificare. Conţinutul infracţiunii se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii:

• în funcţie de gradul de pericol social şi de elementele incluse în conţinutul legal al unei infracţiuni, se poate face distincţia între conţinut de bază şi conţinut agravat; diferenţa dintre cele două categorii constă în faptul că, în timp ca conţinutul de bază cuprinde un minim de condiţii prevăzute de lege cu privire la cele patru elemente ale infracţiunii, conţinutul agravat este mai bogat, incluzând în plus faţă de conţinutul simplu anumite împrejurări legate de faptă sau de autorul său, care îi imprimă acesteia un caracter agravat. Se poate vorbi şi despre un conţinut atenuat al infracţiunii în cazul pruncuciderii care nu este altceva decât o formă atenuată a infracţiunii de omor.

• în funcţie de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze apărarea anumitor valori sociale, se poate face distincţia între conţinut simplu şi conţinut complex; conţinutul complex există în cazul infracţiunii complexe, iar infracţiunea are acest caracter când în conţinutul ei intră ca element component sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care prin ea însăşi constituie o infracţiune.

• în funcţie de numărul modalităţilor prin care legiuitorul a stabilit că se va putea comite infracţiunea, se poate face distincţie între conţinut unic şi conţinut alternativ; în cazul conţinutului unic, legea reglementează o singură acţiune prin care se poate comite fapta (chiar dacă în concret, respectiva acţiune se poate comite prin acţiuni sau inacţiuni diverse); în cazul conţinutului alternativ, însăşi legea prevede că fapta se poate comite prin mai multe modalităţi, echivalente din punc de vedere juridic, care poartă denumirea de modalităţi alternative – exemplu: în cazul infracţiunii de abuz de încredere, se prevede că fapta se comite prin însuşire, dispunerea pe nedrept, sau refuzul de a restitui bunul.

10

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE Noţiuni introductive. - există două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională:

• perioada internă, care cuprinde trei forme (încolţirea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii)

• perioada externă, care la rândul ei cuprinde trei forme (actele de pregătire, actele de executare şi infracţiunea consumată).

Formele infracţiunii au caracter absorbant, întrucât pe măsură ce procesul infracţional se desfăşoară, forma nou realizată o absoarbe pe cea anterioară. Exemplu: X doreşte să-i fure banii lui Y, îşi introduce de două ori mâna în buzunarul acestuia şi la a treia încercare reuşeşte; va exista o singură infracţiune consumată şi nu două tentative şi o infracţiune consumată. FORMA INTERNĂ (LUAREA HOTĂRÂRII) Noţiune - cunoaşte trei momente distincte:

• încolţirea ideii infracţionale (momentul când în conştiinţa infractorului apare ideea de a comite o infracţiune, impulsionat fiind de un anumit mobil)

• deliberarea (denumită şi lupta argumentelor pro şi contra comiterii faptei) • luarea hotărârii (care este momentul cel mai important al formei interne).

Aceasta precede celelalte forme cu un timp variabil în funcţie de gradul intenţiei cu care se acţionează; astfel, în cazul intenţiei premeditate acest interval de timp este mai mai îndelungat, iar în cazul intenţiei formate în condiţii obişnuite, precum şi a celei spontane, intervalul de timp este mai scurt. Forma internă nu are relevanţă penală, nu atrage răspunderea penală şi nu produce nici un fel de consecinţă pe plan sancţionator. Este posibil să existe o latură externă a luării hotărârii. Astfel, în situaţia în care rezoluţia infracţională este comunicată mai multor persoane sau dacă hotărârea este comunicată însăşi victimei, aceasta poate constitui după caz o infracţiune autonomă de complot, respectiv ameninţare. Aceasta nu înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei excepţii de la regula nepedepsirii formei interne, pentru că în ambele cazuri este vorba de acţiuni incriminate distinct de lege. FORMA EXTERNĂ

Forma externă cuprinde următoarele etape: • forma actelor de pregătire - activităţi menite să pregătească punerea în executare a hotărârii

infracţionale • forma actelor de executare sau tentativa - acţiuni sau inacţiuni prin care se realizează actul de

conduită interzis • producerea rezultatului (forma faptului consumat) sau ultima evoluţie a acestui rezultat (forma

faptului epuizat).

11

ACTELE DE PREGĂTIRE Definiţie - activităţi menite să pregătească punerea în executare a hotărârii infracţionale, şi constau în acte de procurare sau adaptare a mijloacelor de comitere a infracţiunii, de procurare de date şi informaţii, de creare a condiţiilor favorabile comiterii faptei. Acestea pot fi de natură obiectivă, materială sau de natură subiectivă, intelectuală. În afară de autorul infracţiunii, complicele poate săvârşi şi el asemenea acte. Condiţii. Actele de pregătire trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. să se concretizeze într-o activitate de natură obiectivă sau subiectivă de creare a condiţiilor pentru comiterea ulterioară a infracţiunii;

2. să nu cuprindă acte materiale ce intră în conţinutul laturii obiective; 3. să fie intenţionate;

Caractere. Nu sunt de natură să lezeze obiectul juridic deoarece nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii. Sub aspectul raportului de cauzalitate sunt condiţii care favorizează producerea efectului. Ele pot fi comise de autor sau de un participant care va răspunde în această situaţie în calitate de complice. Sunt posibile la toate infracţiunile dar în concret pot să lipsească. Regimul juridic al actelor preparatorii. Cu privire la regimul juridic al actelor preparatorii s-au formulat două concepţii:

• potrivit primei teze este necesară incriminarea actelor preparatorii din următoarele considerente: prezintă un anumit grad de pericol social, creează condiţiile favorabile pentru comiterea infracţiunii, se înscriu cu titlu de condiţii în antecedenţa cauzală);

• cea de-a doua teză susţine neincriminarea actelor preparatorii din următoarele considerente: au un caracter echivoc, nu fac parte din latura obiectivă, din punc de vedere cauzal constituie numai condiţii care nu pot genera efectul, nu prezintă un pericol social evident, în timp se situează departe de rezultatul socialmente periculos).

Legea penală română a consacrat neincriminarea actelor preparatorii. Excepţii - atrag răspunderea penală în următoarele situaţii:

1. când sunt comise de o altă persoană decât autorul infracţiunii; 2. când sunt asimilate actelor de executare adică tentativei, în cazul infracţiunilor contra

siguranţei statului; 3. când sunt asimilate infracţiunii consumate, de exemplu în cazul infracţiunii de deţinere de

instrumente în vederea falsificării de valori;

12

ACTELE DE EXECUTARE - TENTATIVA Definiţie - art. 20 al. 1 şi 2, tentativa constã în punerea în executare a hotãrârii de a sãvârsi infractiunea, executare care a fost însã întreruptã sau nu si-a produs efectul. Existã tentativã si în cazul în care consumarea infractiunii nu a fost posibilã datoritã insuficientei sau defectuozitãtii mijloacelor folosite, ori datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele de executare,obiectul lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã. Nu existã tentativã atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii este datoratã modului cum a fost conceputã executarea.

Condiţii: 1. existenţa intenţiei de a comite acţiunea infracţiunea - directă sau indirectă, a cărei existenţă se

deduce din modul de comitere a infracţiunii; 2. existenţa unui început de executare, constând în acte îndreptate în mod nemijlocit împotriva

valorii apărate de legea penală; 3. acţiunea începută să fie întreruptă sau deşi a fost terminată să nu-şi producă rezultatul;

Delimitarea de actele preparatorii - trei criterii:

• criteriul subiectiv - dacă actul evidenţiază intenţia de a comite fapta, este de executare, în caz contrar este de pregătire. Acestui criteriu i se poate reproşa că extinde artificial sfera actelor de executare; de exemplu, luarea unei amprente de la o casă de bani evidenţiază intenţia infracţională, dar este fără îndoială un act de pregătire;

• criteriul obiectiv: actul este de executare dacă este îndreptat împotriva obiectului infracţiunii şi este apt să realizeze elementul material, fără a fi necesare acte ulterioare; de exemplu, îndreptarea puştii înspre victimă este un act de executare.

• criteriul formal: actul este de executare dacă există identitate între acţiunea comisă şi cea incriminată. Acestor din urmă criterii li se poate reproşa că restrâng sfera actelor de executare; de exemplu, X doreşte să fure nişte găini din curtea lui Y, şi este surprins de acesta la un metru de coteţul găinilor.

În practică, pentru stabilirea naturii unui act, se porneşte de la teoriile formale care se completează cu celelalte două. Formele tentativei. În raport cu gradul de realizare a acţiunii, legea consacră următoarele forme:

1. întreruptă - când acţiunea infracţională începută, din diferite motive, fie voinţa infractorului, fie intervenţia unui terţ sau a altei cauze, este întreruptă;

2. terminată când acţiunea infracţională terminată, din diferite motive, fie voinţa infractorului fie intervenţia unui terţ, nu îşi produce efectul;

3. relativ improprie (terminată) şi când acţiunea infracţională terminată nu-şi produce efectul datorită insuficientei mijloacelor folosite - X vrea să-l ucidă pe Y, dar nu pune suficientă otravă în pahar sau defectuozitãtii mijloacelor folosite X vrea să-l ucidă pe Y dar puşca este decalibrată şi nu îl nimereşte ori datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã X vrea să fure banii din buzunarul lui Y, îi introduce mâna în buzunar, dar nu reuşeşte deoarece banii lui Yse aflau în poşetă.

Cazuri în care nu există tentativă – tentativa absolut improprie - nu existã tentativã atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii este datoratã modului cum a fost conceputã executarea. Exemplu: X vrea să-l ucidă pe Y prin farmece.

13

Incriminarea şi sancţionarea tentativei - sistemul incriminării limitate a tentativei, la infracţiunile mai grave. Ca modalitate, incriminarea se face fie la sfârşitul normei de incriminare fie într-un articol distinct pentru o anumită grupă de infracţiuni. Legea penală română consacră sistemul diversificării pedepsei, tentativa fiind sancţionată în mod distinct de infracţiunea consumată, după cum urmează:

• în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la de 25 ani,

• în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu închisoarea sau cu amenda, pedeapsa pentru tentativă se va stabili între limtele reduse la jumătate faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată

• în cazul persoanei juridice, tentativa se sanctioneazã cu amendã cuprinsã între minimul special si maximul special al amenzii prevãzute de lege pentru infractiunea consumatã, reduse la jumãtate. La aceastã pedeapsã se pot adãuga una sau mai multe pedepse complementare.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă - fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza elementului obiectiv, tentativa nu este posibilă.

1. infracţiunile comise din culpă; una dintre condiţiile de existenţă a tentativei este intenţia, ca atare, în cazul infracţiunilor din culpă, nu se poate pune problema tentativei;

2. infracţiunile praeterintenţionate; tentativa este posibilă la acţiunea iniţială; în ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, acesta survine din culpă, aşadar nu este posibilă tentativa;

3. infracţiunile omisive; infracţiunea se consumă în momentul în care nu este îndeplinită obligaţia prevăzută de lege, aşadar nu se poate pune problema unui început de executare;

4. infracţiunile cu executare promtă; asemenea infracţiuni sunt în general cele de pericol, această stare prezumându-se că există din momentul comiterii acţiunii infracţionale;

5. infracţiunile continue şi continuate; Cazuri de nepedepsire - corespunzătoare celor două forme ale tentativei, sunt desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.

Desistarea - în cazul tentativei întrerupte, când sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1. să fi început un act de executare; 2. acesta să fie întrerupt de către autorul său; 3. întreruperea să fie benevolă şi să aibă loc înainte ca fapta să fie descoperită de o terţă persoană; Împiedicarea producerii rezultatului - în cazul tentativei terminate, când sunt îndeplinite

următoarele condiţii: 1. actul de executare să fie terminat dar să nu-şi fi produs rezultatul ; 2. neproducerea rezultatului să se datoreze autorului acţiunii înfracţionale; 3. împiedicarea să fie benevolă şi să aibă loc înainte ca fapta să fie descoperită de o terţă

persoană; Efect - sunt doar cauze de nepedepsire, şi nu cauze care exclud caracterul penal al faptei. Ca atare, va exista tentativă, dar ea nu se va sancţiona. Dacă actele executate până în momentul în care a avut loc desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului realizează conţinutul altei infracţiuni, va exista o tentativă dar se va aplica pedeapsa pentru infracţiunea comisă până în momentul intervenirii cauzei de nepedepsire.

14

INFRACŢIUNEA CONSUMATĂ Denumită şi faza urmărilor - ultima fază, care se realizează când se produce rezultatul socialmente periculos. Există infracţiuni (continue, de obicei, continuate, progresive) care după momentul consumării cunosc urmări noi, fie datorită continuării activităţii infracţionale, fie datorită amplificării rezultatului iniţial. Momentul încetării activităţii infracţionale, momentul producerii ultimului rezultat sau momentul producerii celui mai grav rezultat, se numeşte momentul epuizării infracţiunii.

15

PLURALITATEA DE INFRACTORI Forme. Prin prisma modului de constituire, rolului, răspunderii penale a infractorilor, se disting trei forme: 1) Pluralitatea necesară (naturală), care este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute de legea penală, iar participarea mai multor persoane la comiterea ei este cerută de însăşi conţinutul legal al infracţiunii; cu alte cuvinte, infracţiunea poate fi comisă datorită naturii sale juridice şi conţinutului ei legal numai prin cooperarea mai multor persoane, fiecare având calitatea de autor al infracţiunii, nu de coautori. Cele mai numeroase fapte care presupun existenţa pluralităţii naturale de infractori sunt cele care pot fi comise doar de două persoane împreună, din care cauză mai sunt denumite şi infracţiuni bilaterale (exemplu: incest, bigamie, adulter). Există alte asemenea infracţiuni de pluralitate naturală, care nu pot fi comise decât prin contribuţia a mai mult de două persoane (exemplu: rixul). Cu privire la latura subiectivă a acestor infracţiuni, nu este necesar ca toate persoanele care participă la comiterea faptei, să contribuie cu vinovăţie. 2) Pluralitatea constituită, este o formă a pluralităţii de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni. Infracţiunea care presupune o astfel de pluralitate, (exemplu: complot, asocierea pentru comiterea de infracţiuni) se consumă prin simplul fapt al iniţierii sau constituirii asociaţiei interzise de lege, sau prin aderarea sau sprijinirea în orice mod a acesteia, nemaifiind necesară pentru existenţa respectivei infracţiuni (complot, asociere) comiterea efectivă a vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupării de persoane; dacă fapta respectivă s-a comis, va exista un concurs de infracţiuni. Există situaţii în care o asemenea infracţiune se consumă chiar dacă a existat un singur infractor (complotul în modalitatea iniţierii neurmată de constituire). Toţi participanţii răspund în calitate de autor, şi nu este necesar ca toţi să contribuie cu vinovăţie la comiterea faptei (exemplu: poate participa un minor care nu răspunde penal). 3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală) este o formă a pluralităţii de infractori, existentă în situaţia în care, o infracţiune prin conţinutul ei legal se poate comite de o singură persoană dar în concret se comite de mai multe persoane, care contribuie cu acte de aceeaşi natură sau de natură diferită la comiterea infracţiunii. Cooperarea mai multor persoane nu este prin urmare cerută de lege ci este determinată din raţiuni de înlesnire a activităţii, sau pentru o mai mare siguranţă a infractorului (exemplu: X îl determină pe Z să comită un furt, iar Y stă de pază cât timp Z acţionează). Constituie o împrejurare care imprimă faptei comise un caracter agravat. Sunt reglementate două forme ale pluralităţii : participaţia penală propriuzisă şi participaţia improprie. Criteriul de distincţie între ele îl constituie existenţa sau inexistenţa unei legături psihice între participanţi, respectiv dacă au acţionat toţi cu bună ştiinţă, cu intenţie, în condiţiile în care cel puţin unul dintre ei era conştient în momentul comiterii faptei că participă la comiterea acesteia alături de o altă persoană. Participaţia penală nu se confundă cu conexitatea infracţională (situaţia în care între două sau mai multe infracţiuni există o legătură – exemplu: furt şi tăinuire, favorizare).

16

PARTICIPAŢIA PENALĂ Definiţie. Există când mai multe persoane între care s-a stabilit o legătură subiectivă, cooperează ocazional cu acte materiale sau intelectuale la comiterea aceleiaşi infracţiuni, cooperarea nefiind cerută de conţinutul legal al infracţiunii. Forme. În raport de natura contribuţiei fiecărui participant, există trei forme de cooperare la comiterea unei fapte: cu acte de executare - autorat/coautorat; cu acte îndreptate spre formarea hotărârii de a comite infracţiunea - instigare; cu acte de sprijinire a comiterii faptei – complicitate. În unele legislaţii există şi noţiunea de organizator. Condiţii: 1) Pluralitatea de infractori. Este necesar ca la comiterea faptei să participe două sau mai multe persoane. Participanţii sunt persoanele care contribuie la comiterea unei infracţiuni în calitate de autori, instigatori sau complici - art. 23. Este posibilă şi în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate necesară, mai puţin sub forma coautoratului. (exemplu: bigamia). Nu este posibilă în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate constituită, dar este posibilă la infracţiunile care intră în scopul asocierii. De regulă, nu este necesară existenţa unei calităţi speciale a făptuitorului. 2) Legătura subiectivă Constituie criteriul distincţiei care se face între participaţia propriuzisă şi cea improprie. Contribuţia mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni este o chestiune de ordin obiectiv; sub aspect subiectiv este necesar ca această cooperare materială să se facă in temeiul unei legături subiective. În acest sens, nu este suficient să se constate că participanţii au acţionat cu intenţie; este necesar să se constate că, sub aspectul prevederii aceştia au conştientizat că actele desfăşurate de ei au ca efect, in mod conjugat, lezarea valorii apărate de legea penală, iar sub aspectul voinţei, aceştia au dorit sau acceptat atât producerea rezultatului periculos cât şi împrejurarea că respectivul rezultat este cauzat de actele lor împreună. Legătura subiectivă nu trebuie să fie bilaterală; este suficient ca participantul care are calitatea de instigator sau complice, respectiv îşi aduce un aport secundar la comiterea infracţiunii, să ştie că participă la comiterea infracţiunii alături de autorul ei, fără să fie necesar ca autorul sau coautorii să cunoască acest lucru. Legătura subiectivă se stabileşte între fiecare participant în parte şi autor. Şi în cazul coautoratului trebuie să existe legătura subiectivă, nefiind necesar nici în acest caz ca ea să aibă caracter bilateral. Intenţia cu care este săvârşită fapta poate fi directă sau indirectă (nu trebuie să fie identică în privinţa tuturor participanţilor). Mobilul şi scopul, când nu sunt cerute de conţinutul legal al infracţiunii, pot să difere; când sunt cerute de conţinutul legal al infracţiunii, trebuie să fie cunoscute şi urmărite de toţi participanţii. Nu este posibilă participaţia la infracţiunile praeterintenţionate deoarece rezultatul mai grav este produs din culpă. Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau concomitent săvârşirii faptei. (exemplu: X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l lovească pe Z) Existenţa legăturii subiective nu constituie o vinovăţie comună a participanţilor; atitudinea psihică este proprie fiecărei persoane. Dacă nu există legătură subiectivă nu va exista participaţie propriu-zisă, ci doar o pluralitate de activităţi infracţionale care vor constitui după caz fie participaţie improprie, fie infracţiuni distincte.

17

3) Cooperarea cu acte de natură materială sau intelectuală Sub aspect cauzal, aporturile participanţilor constituie cauze (autor) şi condiţii (instigator, complice) care determină sau favorizează producerea efectului, născute din intenţii distincte, la care se pot asocia şi alte cauze sau condiţii. În cazul unităţii legale de infracţiune, va exista participaţie la infracţiunile care sunt forme ale acestei unităţi, chiar dacă persoana contribuie la un singur act de executare, cu condiţia să cunoască caracterul infracţiunii; va răspunde însă doar pentru actele la care a cooperat în mod efectiv. 4) Săvârşirea aceleiaşi infracţiuni Actele participanţilor trebuie să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic. Infracţiunea trebuie să se realizeze cel puţin în forma tentativei pedepsibile; în caz contrar, nu se poate vorbi de participaţie. Actele participanţilor dobândesc relevanţă juridică doar din momentul comiterii unei infracţiuni;

5) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii Formele participaţiei Sunt reglementate de art.23, 24, 25, 26 C.pen. şi au caracter absorbant, în sensul că dacă o persoană îşi aduce contribuţia prin mai multe acte de natură diferită (executare, instigare, înlesnire) va răspunde într-o singură calitate, nu în mai multe concomitent. Astfel, forma de participaţie principală o absoarbe pe cea secundară, în ordinea autor - instigator – complice. Instigarea este o formă de participaţie mai gravă decât complicitatea, deoarece, în unele cazuri, ea este sancţionată şi ca infracţiune autonomă. Autoratul Art.24 – autor este persoana care comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. În textul legal nu se face nici o precizare cu privire la atitudinea psihică a autorului (nu se prevede „cu intenţie”). Autorul este cel care comite infracţiunea în mod nemijlocit, participă cu acte de executare la săvârşirea acesteia. Autoratul, ca formă de participaţie principală, este singura formă de contribuţie la comiterea infracţiunii care poate exista şi în afara participaţiei. Dacă în norma de incriminare sunt prevăzute anumite condiţii cu privire la autorul infracţiunii, ele trebuie să se regăsească în persoana acestuia în momentul comiterii faptei. Când actele de instigare sau complicitate sunt incriminate ca infracţiuni autonome, cel care le comite va răspunde în calitate de autor. Coautoratul Nu este definit de C.pen.; există când o infracţiune a fost în mod nemijlocit comisă de mai multe persoane, care au participat cu acte de executare. Actele de executare pot fi concomitente sau succesive (exemplu X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l lovească pe Z) În consecinţă, coautorii pot fi definiţi ca fiind acele persoane care au cooperat ocazional, în baza unei legături subiective, cu acte de executare, la comiterea împreună sau în comun a aceleiaşi infracţiuni. S-a afirmat că în cazul coautoratului există raport de cauzalitate complex (mai multe cauze; exemplu - lovituri cu cuţitele din partea mai multor persoane); în realitate, acţiunea infracţională este una singură, dar în concret este comisă de mai multe persoane.

18

Condiţii: 1) Legătura subiectivă; în lipsa acesteia nu va exista coautorat ci mai multe infracţiuni

distincte. Legătura subiectivă există când cel puţin un autor prevede că acţionează alături de celălat în vederea producerii rezultatului. Dacă în textul legal există un mobil sau scop special, trebuie să se regăsească în persoana tuturor coautorilor. Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau concomitent cu executarea acţiunii; dacă are loc ulterior, nu există coautorat, ci o infracţiune conexă - tăinuire sau favorizare.

2) Acţiunea infracţională trebuie să fie comisă împreună sau în comun (distincţie determninată de prezenţa concomitent la locul comiterii faptei sau dimpotrivă, existenţa unor acte separate). Acţiunea fiecărui coautor nu trebuie să fie indispensabilă, este suficient să se înscrie în latura obiectivă a infracţiunii comise, adică să poată fi calificată ca fiind act de executare. Sfera actelor de executare cuprinde orice act care face parte din latura obiectivă a infracţiunii. Coautorii trebuie să acţioneze împreună (să fie ambii prezenţi la locul comiterii faptei) sau în comun (nu sunt prezenţi ambii la locul comiterii faptei, dar acţiunile lor conjugate, produc efectul). Coautoratul poate exista numai la actele de executare. Contribuţia coautorilor poate fi simultană sau succesivă (exemplu – omor, tâlhărie).

Există infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat, infracţiuni cu autor unic, comiterea lor constând în încălcarea unei obligaţii proprii unei persoane (exemplu - infracţiunile de serviciu); nu este posibil coautoratul nici la infracţiunile din culpă şi omisive. Instigarea Definiţie. Art.25 C.pen, defineşte instigatorul ca fiind persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea presupune existenţa a două persoane instigatorul şi instigatul (potenţialul autor al infracţiunii). Condiţii:

1. Legătura subiectivă dintre instigator şi instigat; aceasta nu este necesar să fie bilaterală, fiind suficient ca instigatorul, ca participant secundar, să prevadă şi să dorească a determina pe autor să comită fapta. Instigarea se face cu intenţie directă, dat fiind scopul avut în vedere de instigator, acela de a-l determina pe autor să comită fapta. Constituie instigare şi îndemnul făcut într-un moment de surescitare a instigatorului, fiind un act de participaţie comis cu intenţie repentină.

2. O activitate de insigare constând într-un îndemn care să aibă ca rezultat determinarea (însuşirea ideii de către instigat); dacă îndemnul nu este urmat de determinare, hotărârea fiind deja luată, va exista o complicitate morală. Instigarea nu poate consta dintr-o omisiune (X ştie că Y vrea să comită o infracţiune şi nu ia nici o atitudine), în acest caz, va exista eventual complicitate morală.

3. Acţiunea de determinare să fie anterioară începerii executării acţiunii, respectiv să existe un raport de cauzalitate între această acţiune şi luarea hotărârii; dacă determinarea are o altă cauză va exista doar o complicitate intelectuală (activitatea complicelui este ulterioară luării hotărârii).

4. Instigatul să înceapă comiterea acţiunii la care a fost determinat sau să se fi abţinut să efectueze acţiunea cerută de lege; în caz contrar, instigarea nu mai poate constitui o formă de participaţie ci o infracţiune de sine-stătătoare (instigare neurmată de executare).

Instigarea neurmată de executare (art.29 al.1) Nu este o formă de participaţie ci o infracţiune autonomă; autorul ei nu va fi sancţionat ca participant ci ca autor al unei infracţiuni autonome.

19

Forme: 1) executarea nu s-a realizat pentru că cel instigat nu trece la executare, nici nu începe actul de executare; În acest caz nu există participaţie, pentru că lipseşte actul de executare; este o infracţiune autonomă a cărei urmare constă într-o stare de pericol, nu o tentativă la instigare; (exemplu - X îl Îndeamnă pe Y să-l ucidă pe Z, iar Y nu procedează în consecinţă). Întrucât activitatea respectivă ar fi putut deveni o formă de participaţie, deşi infracţiunea este autonomă, pedeapsa aplicabilă derivă din pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta la care s-a instigat; astfel, se va sancţiona cu o pedeapsă cuprinsă între minimul general şi minimul special al pedepsei prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat (15 zile -10ani). Art.29 al. 2 condiţionează sancţionarea acestei infracţiuni de un anumit grad de pericol social al infracţiunii la care s-a instigat, respectiv pentru a fi sancţionată este necesar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat să fie închisoarea mai mare de 2 ani; dacă este detenţiunea pe viaţă, autorului instigării neurmate de executare i se aplică închisoarea 2-10 ani. Există situaţii în care a fost incriminată ca infracţiune în partea specială a C.pen. - încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art.261) 2) Instigarea urmată de executare, dar instigatul s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului Se realizează participaţia la o tentativă; pentru care instigatul nu va fi sancţionat fiindcă s-a desistat. Instigatorul va sancţionat ca şi în cazul instigării neurmate de executare; !!!s-ar impune să fie sancţionat cu pedeapsa pentru infracţiunea efectiv comisă, respectiv tentativa!!! Dacă până în momentul desistării, actele comise întrunesc conţinutul altei infracţiuni, ambii participanţi vor fi sancţionaţi pentru aceasta. Şi în acest caz, pentru a fi sancţionată este necesar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat să fie închisoarea mai mare de 2 ani; dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă se va aplica pedeapsa închisorii 2-10 ani.

20

Complicitatea Definiţie. Art. 26 defineşte complicele ca fiind persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea faptei, sau care promite înainte sau în timpul comiterii faptei că va tăinui bunurilor provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după comiterea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Complicitatea constituie o contribuţie indirectă la comiterea infracţiunii. Sub aspectul raportului de cauzalitate al infracţiunii, contribuţia complicelui este o condiţie care favorizează manifestarea cauzei. Condiţii:

1. Legătura subiectivă dintre complice şi autor; aceasta nu este necesar să fie bilaterală, fiind suficient ca complicele, ca participant secundar, să prevadă şi să dorească a ajuta pe autor să comită fapta. Complicele poate acţiona cu intenţie directă sau indirectă.

2. Contribuţia efectivă a complicelui; aceasta poate să constea în „înlesnire sau ajutare”, acţiune care poate fi de natură materială sau intelectuală. În funcţie de natura aportului complicitatea se clasifică în:

• complicitatea intelectuală - când complicele contribuie la întărirea sau menţinerea hotărârii prin mijloace variate: exemple: 1. promisiunea de tăinuire sau favorizare, 2. promisiunea de ajutor, 3. promisiunea de nedenunţare, 4. asistenţa în timpul executării, 5. instigarea la complicitate; în ceea ce priveşte promisiunea de tăinuire sau favorizare, actul de complicitate se realizează la data când a avut loc înţelegerea prin promisiune; dacă ulterior va avea loc efectiv acţiunea de tăinuire sau favorizare, va exista un concurs real.

• complicitatea materială constă în 1. punerea la dispoziţia autorului a mijloacelor de comitere a faptei (dacă au fost folosite efectiv; în caz contrar, va exista o complicitate intelectuală ), 2. înlăturarea sau învingerea piedicilor (uciderea câinelui).

Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate realiza prin acţiune sau inacţiune. Actele de complicitate în sine pot avea caracter licit sau ilicit. Din perspectiva temporală actele de complicitate pot avea loc numai după luarea hotărârii, în timpul actelor de pregătire şi actelor de executare. În consecinţă, nu există acte de complicitate anterioare luării hotărârii şi ulterioare executării, acestea constituind după caz instigare sau o infracţiune conexă. Există situaţii în care deşi obiectiv unele acte sunt de înlesnire a comiterii unor infracţiuni, ele sunt incriminate ca infracţiuni autonome (exemplu - proxenetism prin înlesnirea practicării prostituţiei art. 329).

3. Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, faptă la care complicele îşi aduce aportul; contribuţia complicelui trebuie să fie efectivă, adică să fi ajutat sau înlesnit în orice mod la comiterea faptei.

Nu există participaţie la un act de participaţie - toate actele se raportează la acţiunea principală a autorului şi vor fi calificate drept acte de instigare sau complicitate în raport cu aceasta. Pot apărea următoarele situaţii: - X îl determină pe Y să îl determine pe Z să comită infracţiunea; X şi Y vor fi coinstigatori; - X îl determină pe Y să găsească o persoană pentru a comite infracţiunea; X instigator, Y complice; - X îl determină pe Y să participe în calitate de complice la comiterea unei infracţiuni; X complice intelectual, Y complice;

21

Participaţia la infracţiunile cu subiect special În cazul acestor infracţiuni există instigare şi complicitate chiar dacă instigatorul şi complicele nu au calitatea cerută de lege; ei vor răspunde pentru fapta comisă de autor dacă au cunoscut calitatea acestuia. În ceea ce priveşte calificarea actelor de executare dacă acestea aparţin unei persoane care nu are calitatea de subiect special şi acţionează alături de o persoană care are această calitate, s-au formulat două opinii distincte:

• conform unei opinii, persoana care nu are calitatea cerută de lege va răspunde în calitate de complice, deşi participă cu acte de executare la comiterea faptei;

• conform unei alte opinii, persoana care nu are calitatea cerută de lege este autor al unei infracţiuni distincte; nu se poate afirma ca actele sale capătă un caracter accesoriu, secundar, din moment ce cauzează rezultatul în mod nemijlocit, alături de cele ale persoanei care are calitatea cerută de lege; s-ar nega astfel raportul obiectiv al cauzalitaţii, care există independent de calitatea unei persoane, cauza fiind considerată în acest caz o simplă condiţie.

În concluzie, persoana care nu are calitatea cerută de lege va răspunde în calitate de autor al unei infracţiuni distincte. Pedeapsa în caz de participaţie Există două sisteme de sancţionare: diversificarea pedepsei, potrivit căruia se aplica o pedeapsă diferită pentru participanţi în funcţie de contribuţia fiecăruia; al doilea sistem sancţionator este cel al parificării legale a pedepsei, adoptat în actualul cod penal, potrivit căruia se aplică tuturor participanţilor aceeaşi pedeapsă legală. În concret pedeapsa judiciară va putea să fie diferită, în funcţie de contribuţia efectivă a fiecăruia dintre participanţi. În situaţia în care există mai mulţi coautori, pedeapsa judiciară se va stabili în funcţie de contribuţia fiecăruia. Dacă există instigator şi complice, pedeapsa judiciară se va stabili în funcţi de contribuţia efectivă şi de gravitatea formelor participaţiei. Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse alternative, unora dintre participanţi li se va putea aplica o pedeapsă, iar celorlalţi cealaltă. Dacă infracţiunea a fost comisă de infractori majori împreună cu infractori minori, pedeapsa pentru minori se va aplica între limitele legale reduse la jumătate. Dacă o persoană participă la comiterea unei infracţiuni cu acte de participaţie multiple care pot fi calificate diferit, va răspunde pentru forma de participaţie principală, care o absoarbe pe cea secundară (autor-instigator-complice); la aplicarea pedepsei judiciare se va ţine cont de faptul că infractorul şi-a adus aportul cu acte de participaţie multiple. O problemă dezbătută în literatura de specialitate este cea a participaţiei indeterminabile (exemplu în cazul infracţiunii de încăierare), când nu se poate stabili cu exactitate natura contribuţiei fiecărui particiant; s-a afirmat că toţi infractorii vor răspunde în calitate de complici, opinie pe care nu o agreem, întrucât nu se poate concepe o infracţiune fără autor. Potrivit unei alte opinii, toţi infractorii vor răspunde în calitate de autori. Circumstanţele personale şi reale şi modul lor de comunicare între participanţi Noţiune. Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite împrejurări; prezenţa acestor împrejurări anterior, concomitent sau ulterior comiterii infracţiunii, poate, în cazurile prevăzute de lege, fie să atenueze, fie să agraveze, fie chiar să înlăture răspunderea penală.

22

Clasificare • de natură subiectivă (poartă asupra subiectului infracţiunii sau asupra laturii subiective) • de natură obiectivă (poartă asupra obiectului infracţiunii sau asupra laturii obiective)

Interesul practic al acestei clasificări se relevă în situaţia în care fapta este comisă în participaţie, în momentul stabilirii gradului răspunderii penale al fiecăruia dintre participanţi. Art. 28 al.1 - Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi; al.2 - Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Circumstanţele personale – poartă asupra subiectului infracţiunii (sunt date de calităţi profesionale ale subiectului - funcţionar, de starea civilă a acestuia - minor, persoană căsătorită, de raporturile existente între acesta şi victimă- soţ, rudă apropiată, membru de familie, de antecedentele judiciare ale acestuia - recidivist) sau asupra laturii subiective a infracţiunii (forma de vinovăţie - intenţie premeditată, spontană, mobilul - interesul material, scopul - perspectiva unei moşteniri). Ele imprimă un grad de pericol social specific doar participantului sau participanţilor în persoana căruia sau cărora se regăsesc respectivele circumstanţe; din această cauză, acestea nu au efect asupra celorlalţi participanţi. În situaţia în care o anumită calitate a subiectului este cerută de însuşi conţinutul de bază al infracţiunii, ea se comportă ca o circumstanţă reală, adică se răsfrânge asupra participanţilor în situaţia în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (exemplu – delapidarea - calitatea de funcţionar). În literatura de specialitate s-au exprimat şi puncte de vedere contrare, în sensul că dacă există circumstanţe pur personale, care nu se răsfrâng asupra participanţilor, există şi o serie de circumstanţe care deşi sunt personale (poartă asupra subiectului sau laturii subiective) se obiectivizează, adică se răsfrâng asupra participanţilor (premeditarea, starea de provocare, calitatea de rudă) O situaţie aparte minoritatea – circumstanţă personală(cu privire la persoana care are această calitate; fie o circumstanţă atenuantă, fie o circumstanţă care face ca fapta să nu fie infracţiune); art.75 - circumstanţele agravante, prevede ca circumstanţă agravantă legală generală comiterea faptei de un major împreună cu un minor - minoritatea îşi păstrează caracterul de circumstanţă personală în ceea ce-l priveşte pe minor; cu privire la major, ea constituie o circumstanţă reală pentru că, raportat la infractorul major, minoritatea participantului nu este nicidecum o circumstanţă personală, ci este o circumstanţă care ţine de modul de comitere a faptei, prin urmare ţine de latura obiectivă şi este o circumstanţă reală; raţiunea agravării gradului de răspundere penală- infractor major prezintă un grad de pericol social sporit întrucât acţionează alături de o persoană minoră. Circumstanţele reale – poartă asupra obiectului infracţiunii şi asupra laturii obiective a acesteia (loc - public, timp - noapte, mod - cruzimi/trei sau mai multe persoane, mijloace de comitere a infracţiunii - pun în pericol viaţa mai multor persoane). Ele sunt stări, situaţii sau împrejurări existente în realitatea obiectivă, care imprimă faptei însăşi un anumit grad de pericol social; din această cauză, circumstanţele reale au efect cu privire la toţi participanţii care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Împiedicarea consumării actului de executare de către oricare dintre participanţi Potrivit art.30 C.pen. participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia; dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. Noţiune - o cauză care apără de pedeapsă pe participantul la comiterea unei infracţiuni, dacă împiedică consumarea infracţiunii înainte de a fi descoperită. Aşadar, fapta a cărei executare s-a încercat în participaţie, trebuie să rămână în formă de tentativă. Este o cauză de impunitate corespunzătoare situaţiei prevăzute în art.22 C.pen., când autorul unic se desistă, în cazul tentativei întrerupte. Spre deosebire de situaţia menţionată anterior, această situaţie profită oricăruia dintre

23

participanţi, fie el autor, coautor, instigator sau complice. Fapta comisă îşi păstrează caracterul infracţional de tentativă, dar cel care împiedică consumarea ei este apărat de pedeapsă; raţiunea constă în încurajarea oricăruia dintre participanţi de a opri în timp util actul executării. Condiţii:

• autorul sau cel puţin unul dintre coautori să fi început executarea acţiunii infracţionale; • să existe o acţiune eficientă de împiedicare a consumării infracţiunii din partea oricăruia

dintre participanţi. În situaţia în care acţiunea de împiedicare este ineficientă, în sensul că infracţiunea se consumă, nu operează cauza de impunitate.

• fapta să nu fi fost descoperită de o terţă persoană, înainte de consumare; cu alte cuvinte, acţiunea de împiedicare să fi fost rezultatul voinţei libere a participantului. Dacă ulterior consumării participantul înlesneşte descoperirea şi prinderea celorlalţi, va constitui o circumstanţă atenuantă.

Efectul constă în neaplicarea, în ceea ce-l priveşte pe participant, a pedepsei pentru fapta comisă, tentativa la infracţiunea a cărei consumare a împiedicat-o. Ceilalţi participanţi vor răspunde pentru fapta comisă, rămasă în formă de tentativă. Dacă până în momentul împiedicării consumării fapta participantului întruneşte conţinutul altei infracţiuni, acesta va răspunde pentru infracţiunea respectivă.

24

PARTICIPAŢIA IMPROPRIE Definiţie. Între condiţiile participaţiei propriu-zise, pe lângă cooperarea materială a mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni, mai trebuie să existe între respectivele persoane o legătură subiectivă. Cu alte cuvinte, toate persoanele trebuie să acţioneze cu intenţie la comiterea faptei. În cazul participaţiei improprii, situaţia este distinctă; deşi fapta este comisă împreună de mai multe persoane, cooperarea lor este exclusiv de ordin material, nu şi de ordin psihic. Cu alte cuvinte, unele persoane acţionează cu intenţie iar altele din culpă sau chiar fără vinovăţie (exemplu:în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi aparţine). În concluzie, participaţia improprie poate fi definită ca acea formă de participaţie penală, la care persoanele care comit împreună sub aspect material aceeaşi faptă, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, între ele existând neconcordanţă pe plan subiectiv. Forme. Participaţia improprie există în forma coautoratului (X doreşte să ia din pădure nişte lemne tăiate care nu îi aparţin, şi îl solicită pe Y), instigării (în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi aparţine) şi complicităţii (X, minor care nu răspunde penal, ia din raftul unui magazin un anumit bun, iar Y atrage atenţia vânzătoarei); legea penală română reglementează însă doar instigarea şi complicitatea, în două variante: 1. intenţie şi culpă fără prevedere - există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei comise de autor), iar autorul din culpă cu neprevedere; acesta fie nu-şi dă seama de caracterul sau urmările faptei sale, fiind indus în eroare, fie este lăsat în eroare de către instigatorul care acţionează cu intenţie (X, ucidă pe Y, îi înmânează lui Z o puşcă despre care afirmă că nu este încărcată şi îl îndeamnă să-l ţintească în glumă pe Y pentru a-l speria). Instigarea poate avea loc prin amăgiri, prin specularea unor deficienţe ale autorului, iar complicitatea prin procurarea de materiale defectuoase prezentate drept bune, prin darea de sfaturi sau informaţii greşite. În ceea ce priveşte modul de sancţionare, spre deosebire de participaţia propriu-zisă unde se adoptă sistemul parificării pedepsei, în acest caz s-a adoptat sistemul diversificării pedepsei; astfel, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul va răspunde pentru infracţiunea din culpă. 2. intenţie şi lipsă de vinovăţie - există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei comise de autor), iar autorul fără vinovăţie, din cauza iresponsabilităţii (X, suferind de schizofrenie paranaoidă îl ucide pe Y), a minorităţii (X îl pune pe Y, minor sub 14 ani să sustragă un bun), a erorii de fapt (în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi aparţine), a constrângerii fizice sau morale (Y îl ucide pe Z, ameninţatfiind de X), a beţiei fortuite complete (X îl îmbată pe Y împotriva voinţei acestuia şi în această stare Y îl ucide pe Z), care trebuie să existe în momentul comiterii faptei; instigatorul sau complicele speculează aceste împrejurări. În ceea ce priveşte modul de sancţionare, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul care a acţionat fără vinovăţie nu poate fi tras la răspundere penală pentru că, în ceea ce-l priveşte, fapta nu este infracţiune; i se vor putea eventual aplica măsuri de siguranţă (internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii).

25

UNITATEA DE INFRACŢIUNE - noţiune – denumită şi pluralitate aparentă de infracţiuni; desemnează activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune, unicitate ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni. - categorii – sunt în număr de două: unitatea naturală şi legală;

• unitatea naturală – categoria unităţii de infracţiune determinată de unicitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului, de unicitatea formei de vinovăţie cu care este comisă infracţiunea – de realitatea obiectivă; simplă, continuă, deviată;

• unitatea legală - categoria unităţii de infracţiune determinată de voinţa legiuitorului(nu de realitatea obiectivă), care reuneşte în conţinutul unei infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte; raţiunea – legătura strânsă dintre acţiunile componente dată de elementul subiectiv; continuată, complexă, progresivă, de obicei;

UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE Infracţiunea simplă – se caracterizează sub aspect obiectiv printr-un singur obiect juridic, o singură acţiune-inacţiune, un singur rezultat, iar sub aspect subiectiv printr-o singură formă de vinovăţie; majoritatea infracţiunilor se realizează în formă simplă; exemplu – furt sau omor realizat prin mai multe acte componente ale aceleiaşi acţiuni de luare sau de ucidere – nu atrage dispariţia caracterului unitar, nu au semnificaţie juridică proprie, se integrează natural în activitatea infracţională; Infracţiunea continuă – se caracterizează prin prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii componentă a laturii obiective după consumare, până la întreruperea acesteia, moment care marchează epuizarea infracţiunii continuate; caracterul unic al acestei infracţiuni este evident, fiind dat de unicitatea de obiect, subiect, acţiune, rezultat şi rezoluţie infracţională; - consacrare legislativă – art.122/2 – prescripţia răspunderii penale; în partea specială infracţiunile continue se identifică prin folosirea unor termeni ca: deţinerea, reţinerea, rămânerea, purtarea, conducerea; - existenţa – marcată de două momente: consumarea(începerea acţiunii) – epuizarea(încetarea acţiunii), care poate fi determinată fie de voinţa liberă a infractorului(nu există desistare), fie de intervenţia unui terţ (persoană sau organ judiciar), fie de o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă; - clasificare - activitatea infracţională la unele infracţiuni continue este susceptibilă de întreruperi determinate de natura acestei activităţi – întreruperi fireşti care nu afectează unitatea infracţiunii continue, întrucât reluarea activităţii după aceste întreruperi nu presupune o nouă rezoluţie infracţională(portul ilegal de uniformă) – infracţiuni continue succesive; infracţiuni continue permanente - activitatea infracţională este neîntreruptă, nu este necesară intervenţia infractorului pentru prelungirea acestei activităţi(deţinerea unor materiale radioactive); importanţa clasificării - în cazul acestei din urmă categorii orice întrerupere are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale marchează naşterea unei pluralităţi de infracţiuni; - interacţiunea cu alte instituţii de drept penal: legea penală aplicabilă în spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate, toate acestea se raportează la momentul epuizării; dacă infractorul este minor care nu răspunde penal la data consumării infracţiunii şi până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct de vedere penal, va răspunde pentru ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării avea calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul epuizării a devenit major, varăspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major – instanţa va putea ţine cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei concrete; Infracţiunea deviată – se caracterizează prin devierea acţiunii infracţionale de la obiectul juridic vizat la alt obiect juridic(de aceeaşi natură sau de natură diferită), fie datorită devierii acţiunii infracţionale, fie datorită erorii infractorului cu privire la identitatea obiectului;

26

- modalităţi – fie prin devierea acţiunii(greşeala infractorului în executarea infracţiunii) – aberratio ictus, fie prin îndreptarea acţiunii asupra altui obiect(datorită confuziei infractorului cu privire la identitatea obiectului) – error in personam; - critica – opinii diferite; contrar unităţii de infracţiune – există o pluralitate de infracţiuni: tentativă la infracţiunea care s-a urmărit a fi comisă, în concurs cu forma din culpă a infracţiunii comise efectiv; opinia dominantă – o singură infracţiune(legea penală apără indeterminat valorile sociale); o altă opinie – în cazul aberratio ictus ar trebui să se reţină existenţa concursului de infracţiuni; UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE Infracţiunea continuată – art.41 al.2 – când o persoană comite la diferite intervale de timp în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. - raţiune – legiuitorul a creat această formă a unităţii legale în virtutea legăturii existente între actele componente ale acestor infracţiuni; - existenţa – marcată de două momente: consumarea(primul act) – epuizarea(ultimul act), - condiţii – unitate de subiect, de rezoluţie infracţională, de conţinut; 1. Unitatea de subiect activ – aceeaşi persoană comite actele componente; dacă este comisă în participaţie nu are importanţă dacă pe parcursul executării se schimbă modalitatea în care îşi aduce aportul – va răspunde pentru forma principală de participaţie; dacă pe parcursul comiterii infracţiunii intervin şi alţi infractori – gradul de răspundere va fi stabilit în funcţie de faptul dacă aveau cunoştinţă sau nu de caracterul continuat al infracţiunii; dacă infractorul este minor care nu răspunde penal la data consumării infracţiunii şi până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct de vedere penal, va răspunde pentru ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării avea calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul epuizării a devenit major, varăspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major – instanţa va putea ţine cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei concrete; 2. Unitatea de rezoluţie infracţională – există atunci când infractorul, în momentul luării hotărârii îşi reprezintă activitatea infracţională unică pe care urmează să o comită în mod fracţionat, precum şi rezultatul ce urmează a fi obţinut în urma comiterii actelor componente ale infracţiunii continuate; nu presupune reprezentarea în detaliu a tuturor actelor de executare, dar nici nu este suficientă dacă este indeterminabilă; pentru a uni toate actele de executare, rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de determinată, în sensul că infractorul are imaginea de anamblu a activităţii sale pe care urmează să o comită prin acte de executare separate, cu fiecare act de executare rezoluţia unică concretizându-se; fiind o chestiune de ordin subiectiv, existenţa unei rezoluţii unice se deduce din unitatea obiectului infracţiunii şi unitatea de subiect pasiv – tendinţa din practica judiciară; alte criterii – unitatea de loc, timp, procedee de comitere; nici unul dintre aceste criterii nu constituie un indiciu sigur de stabilire a unităţii de rezoluţie infracţională, ansamblul lor fiind hotărâtor în această problemă; dacă se pronunţă o hotărâre de condamnare, fie ea şi nedefinitivă, rezoluţia infracţională se consideră întreruptă; 3. Unitatea de conţinut – comiterea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la anumite intervale de timp, realizând fiecare dintre acestea conţinutul aceleiaşi infracţiuni; este îndeplinită condiţia chiar dacă se comit doar două acte de executare, unul consumat, altul rămas în forma tentativei; intervalele de timp dintre actele comise nu trebuie să fie prea scurte(o singură infracţiune) sau prea lungi(pluralitate); nu trebuie să fie identice, doar să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni; dacă unele dintre acte se încadrează în conţinutul agravat – întreaga infracţiune va fi sancţionată ca agravată; - interacţiunea cu alte instituţii de drept penal: legea penală aplicabilă în spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate se raportează la momentul epuizării; - modul de sancţionare – cauză legală specială de agravare facultativă a pedepsei; posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani la maximul special; cuantumul pedepsei se stabileşte în funcţie de numărul actelor componente şi de gravitatea urmărilor; dacă ulterior sunt descoperite alte acte componente ale infracţiunii, pedeapsa se va recalcula, putând fi menţinută sau majorată;

27

Infracţiunea complexă – când în conţinutul ei intră ca element component sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care prin ea însăşi constituie o infracţiune; - raţiune – legiuitorul a creat această formă a unităţii legale în virtutea legăturii existente între acţiunile componente ale acestor infracţiuni, mijloc – scop; - forme – în funcţie de rolul pe care îl are acţiunea-inacţiunea ce intră în conţinutul infracţiunii complexe: 1. Infracţiunea complexă forma de bază – absorbită ca element component - în cazul infracţiunilor a căror formă de bază are caracter complex - tâlhărie; 2. Infracţiunea complexă forma agravată – absorbită ca circumstanţă agravantă - în cazul infracţiunilor a căror formă de bază are caracter simplu sau complex – furt prin efracţie; - structura – cuprinde elementele infracţiunilor componente; obiectul (cu caracter complex, format dintr-un obiect principal şi unul secundar, diferite - tâlhărie sau identice – omor asupra a două sau mai multe persoane, tentativa existentă când are loc lezarea obiectului secundar în scopul lezării ulterioare a celui principal), subiectul (coautoratul), latura obiectivă(mai multe acţiuni sau una singură), latura subiectivă(mai multe rezoluţii sau una singură, forma de vinovăţie intenţia-praeterintenţia); - efecte juridice – se consumă la data realizării acţiunilor componente şi a producerii rezultatelor prevăzute în conţinutul infracţiunii; - mod de sancţionare – nu reprezintă o cauză de agrvare a răspunderii penale – se aplică sancţiunea prevăzută de lege; dacă ulterior sunt descoperite alte acte componente ale infracţiunii, pedeapsa se va recalcula, putând fi menţinută sau majorată; - complexitatea naturală – lipsită de importanţă practică; unele infracţiuni sunt în mod firesc absorbite în altele mai grave; Infracţiunea de obicei – infracţiunea al cărei conţinut se realizeză prin repetarea faptei de un număr de ori suficient încât să indice obişnuinţa; caracterul infracţional este dat de repetarea cu o anumită regularitate a unor fapte antisociale identice, în aşa fel încât să indice obişnuinţa infractorului; faptele componente luate separat nu au caracter infracţional, doar ansamblul lor; - consacrare legislativă – în partea specială, prevederea necesităţii repetării actelor ca îndeletnicire; - regim juridic – nu poate avea tentativă, nu poate fi comisă în coautorat, nu poate exista în formă continuată – opinie contrară; Infracţiunea progresivă – acea infracţiune care după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără o nouă intervenţie din partea infractorului, îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor infracţiuni mai grave; are caracter absorbant, fiecare nou conţinut mai grav realizat le absoarbe pe cele precedente; - existenţa – marcată de două momente: consumarea(actul de executare) – epuizarea(ultimul rezultat), - interacţiunea cu alte instituţii de drept penal: legea penală aplicabilă în spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate; - este injust ca efectele altor instituţii de drept penal să fie raportate la momentul epuizării, pentru că s-ar crea situaţii inechitabile.

28

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI Forme - Art. 32 consacră drept forme ale pluralităţii concursul (comiterea mai multor infracţiuni de către o persoană fără a fi condamnată definitiv) şi recidiva (comiterea unei infracţiuni de către o persoană după o condamnare definitivă – cu îndeplinirea anumitor condiţii); în art.40 este reglementată şi o a treia formă, şi anume pluralitatea intermediară (o situaţie intermediară între concurs şi recidiva postcondamnatorie). CONCURSUL

Art. 33 defineşte concursul, precizând că există: a) când două sau mai multe infracţiuni au fost comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru comiterea sau ascunderea altei infracţiuni; b) când o acţiune sau o inacţiune, comisă de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi datorită urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni;

Condiţii: 1. să existe două sau mai multe infracţiuni - indiferent de natura sau gravitatea acestora,

consumate sau tentate, indiferent de forma de vinovăţie, intenţie, culpă, praeterintenţie; 2. să fie comise de aceeaşi persoană (de esenţa oricărei forme a pluralităţii), indiferent de forma în

care îşi aduce aportul, minor-major; 3. infracţiunea a doua să fie comisă înainte de pronunţarea unei condamnări definitive pentru

prima infracţiune; 4. ambele infracţiuni să poată fi supuse judecăţii – să nu existe cauze de impunitate, de înlăturare

a răspunderii penale sau a executării pedepsei - desistare, lipsa plângerii prealabile, amnistie, graţiere.

- este indiferent dacă infracţiunile sunt judecate de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, concomitent sau succesiv; dacă se pronunţă o hotărâre de condamnare fără să se ştie că mai există o infracţiune concurentă, concursul nu încetează să existe;

Forme - criteriul de clasificare constă în numărul acţiunilor sau inacţiunilor infracţionale executate de către infractor;

A. concursul real (prin mai multe acţiuni sau inacţiuni) există când infractorul, după ce a comis o primă infracţiune printr-o acţiune/inacţiune, înainte de a fi condamnat definitiv pentru aceasta, comite o a doua infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune distinctă; a doua infracţiune comisă poate fi independentă de prima sau dimpotrivă, între cele două infracţiuni poate să existe o legătură; - existenţa sau absenţa legăturii dintre infracţiuni constituie criteriul în baza căruia CR se clasifică în două modalităţi:

• simplu - când nu există legătură, care poate fi eterogen sau omogen; • caracterizat (cu conexitate) - când există legătură între infracţiuni (pentru săvârşirea/ascunderea); - prezintă două modalităţi: - conexitate etiologică - legătura infracţiune mijloc-infracţiune scop - I1 comisă pentru a înlesni comiterea ulterioară a I2; - conexitate consecvenţială - legătura infracţiune cauză-infracţiune efect - I2 comisă pentru ascunderea comiterii I1;

B. concursul ideal (printr-o singură acţiune/inacţiune) există când infractorul comite în fapt o singură acţiune/inacţiune, care datorită modului cum a fost comisă şi a împrejurărilor în care a fost comisă, întruneşte în concret conţinutul mai multor infracţiuni;

29

Modul de sancţionare C în sine nu influenţează asupra gradului de pericol social al fiecărei infracţiuni în parte; dovedeşte însă un grad mai mare de pericol social al infractorului; Trei sisteme: cumul aritmetic (totalizarea pedepselor); absorbţia; cumulul juridic (absorbţia cu agravarea pedepsei) - reuneşte caracterele celorlalte – constă, în esenţă, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, aplicarea celei mai grele, care poate fi agravată (sporită) în două trepte, până la o anumită limită, pedeapsa astfel sporită - pedeapsă rezultată, este pedeapsa ce se execută; cel mai convenabil, adoptat de majoritatea legislaţiilor; dacă pedepsele stabilite sunt egale ca şi cuantum, de bază va fi considerată pedeapsa care are un maxim mai ridicat; Situaţii: a) detenţiunea pe viaţă/închisoarea – PR – detenţiunea pe viaţă b) închisoarea/închisoarea - mai multe etape: 1) stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni concurente: 2) Instanţa de judecată alege pedeapsa de bază (cea mai grea), şi dacă o consideră îndestulătoare o poate aplica pe aceasta; dacă o consideră neîndestulătoare o poate spori într-o primă treptă prin ridicarea până la maximul special al acesteia; 3) dacă şi în urma ridicării la maxim o consideră neîndestulătoare o poate spori într-o a doua treptă prin aplicarea unui spor de până la 5 ani

Limitele pedepsei rezultate – aplicarea sporului atât în prima cât şi în a doua treaptă este limitată sub un întreit aspect:

- nu va putea depăşi niciodată totalul aritmetic al pedepselor aplicate de instanţa de judecată;

- maximul general 30 ani; - în situaţia în care se aplică concomitent dispoziţiile referitoare la concurs, recidivă şi

circumstanţe agravante, dacă nici una dintre pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile concurente nu depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată nu poate depăşi 25 ani; iar dacă cel puţin una dintre pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile concurente depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată poate ajunge până la maximul general;

Excepţie deşi există concurs de infracţiuni se aplică pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă

(art. 324 instigarea publică şi apologia infracţiunilor). c) amenda/amenda, acelaşi sistem, spor de până la 1/2 din maximul special al pedepsei de bază; d) închisoarea/amenda, la pedeapsa închisorii se poate adăuga în totalitate sau parţial amenda; nu se poate spori niciuna dintre pedepse; e) mai multe închisori/mai multe amenzi – la pedeapsa rezultată a închisorii, se poate adăuga în totalitate sau parţial pedeapsa amenzii;

În cazul infractorilor minori, pedepsele nu se pot contopi cu măsurile educative. În cazul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă, se aplică absorbţia (dacă

sunt de aceeaşi natură şi au acelaşi conţinut) sau cumulul aritmetic (dacă sunt de natură diferită, sau au conţinut diferit).

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente Există situaţii când instanţa de judecată judecă infracţiunea 1, fără a cunoaşte existenţa infracţiunii 2, sau, deşi o cunoaşte, cele două infracţiuni sunt judecate separat, sau I1 şi I2 sunt judecate de instanţe de judecată separate; vor exista mai multe pedepse distincte care, dacă ar trebui executate toate, ar însemna că s-a aplicat cumulul aritmetic; pentru evitarea acestei situaţii există instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, art.36. descoperirea I2 după pronunţarea P1 pentru I1; I1 şi I2 judecate separat;

30

descoperirea I3 după aplicarea pedepsei rezultate pentru I1 şi I2; problema autorităţii relative de lucru judecat a sporului iniţial, în sensul că sporul se va putea menţine sau majora, în nici un caz reduce.

Incidenţa actelor de clemenţă - au ca obiect pedepsele stabilite, nu pedeapsa aplicată; dacă este incident cu privire la o singură infracţiune se pune problema sporului; dacă rămâne una singură sporul este înlăturat; dacă rămân mai multe sporul este menţinut, redus sau înlăturat; RECIDIVA

Definiţie – comiterea unei noi infracţiuni intenţionate sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mei mare de un an, de către o persoană condamnată anterior pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii mai mare de şase luni (sau la cel puţin trei pedepse cu închisoarea mai mică de şase luni), după condamnare, în stare de evadare, sau după executarea pedepsei;

Caracter – este o cauză legală de agravare facultativă a pedepsei; Condiţii - existenţa ei este condiţionată în primul rând de existenţa a două infracţiuni comise

de aceeaşi persoană, în condiţiile în care a doua infracţiune este săvârşită după pronunţarea unei condamnări definitive pentru prima; ia naştere în momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni; cele două infracţiuni componente ale acestei forme a pluralităţii poartă denumirea de cei doi termeni ai recidivei; T1 – termenul judiciar, T2 – termenul legal;

Forme – în funcţie de caracteristicile celor doi termeni;

1. momentul comiterii infracţiunii – al doilea termen – postcondamnatorie/postexecutorie 2. gravitatea condamnărilor – mare/mică

Recidiva mare postcondamnatorie Condiţii – fiind o formă a pluralităţii, ambele infracţiuni care intră în componenţa recidivei

trebuie să fie comise de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea în care îşi aduce aportul la comiterea infracţiunii; primul termen

1. o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de şase luni; 2. condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la art.38 C.p. - condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă; aşadar, condamnarea să se fi pronunţat pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată - este posibil condamnarea să fi fost pronunţată pentru un concurs de infracţiuni; este suficient ca cel puţin una să fie intenţionată cu condiţia ca pedeapsa stabilită pentru ea să fi fost mai mare de şase luni; în caz contrar, dacă s-a aplicat un spor – se apreciază cât din sporul respectiv este atras de infracţiunea intenţionată – chestiune relativă; al doilea termen

1. - o nouă infracţiune comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei pronunţate pentru infracţiunea care constituie primul termen;

- noţiunea în timpul executării pedepsei – la locul de deţinere, în cursul întreruperii executării pedepsei, într-o închisoare militară, în cursul liberării condiţionate, în timpul executării pedepsei la locul de muncă, al încetării executării pedepsei la locul de muncă, în termenul de încercare al suspendării condiţionate şi sub supraveghere – recidivă specială prin prisma tratamentului sancţionator, în termenul de încercare al graţierii condiţionate;

31

- situaţia specială a infracţiunii de evadare – recidivă specială prin prisma tratamentului sancţionator – cumulul aritmetic; 2. - infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie;

3. - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an, fie singură, fie alternativ cu amenda;

- nu are importanţă pedeapsa care pedeapsă va fi aplicată de instanţă – poate fi închisoarea mai mică de şase luni sau chiar amenda; starea de recidivă se naşte în momentul comiterii infracţiunii care constituie al doilea termen; în acest moment nu există o pedeapsă judiciară, de aceea se apreciază dacă s-a născut starea de recidivă prin raportare la pedeapsa legală; cu alte cuvinte, cea care stabileşte dacă există sau nu recidivă este legea nu instanţa de judecată; - problema tentativei – care sunt limitele care se vor lua în considerare – cele prevăzute pentru infracţiunea consumată sau cele reduse la jumătate; însăşi legea stabileşte obligativitatea reducerii la jumătate a limitelor pedepsei în caz de tentativă – ele dobândesc caracterul de limite legale al infracţiunii comise, rămasă în forma tentativei; - dacă al doilea termen este format dintr-un concurs de infracţiuni, este suficient ca cel puţin una dintre ele, comisă cu intenţie, să fie sancţionată cu pedeapsa legală mai mare de un an;

Recidiva mare postexecutorie Condiţii – diferă de recidiva mare postcondamnatorie doar în ceea ce priveşte al doilea termen; primul termen 1.– o condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de şase luni; 2. - condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la art.38 C.p. – condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă - condamnarea să se fi pronunţat pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată; al doilea termen 1. - o nouă infracţiune comisă după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei; 2. - infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie; 3. - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an, fie singură fie alternativ cu amenda; Recidiva mică postcondamnatorie Condiţii – diferă de recidiva mare postcondamnatorie doar în ceea ce priveşte primul termen; primul termen 1.– cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la şase luni; 2. - condamnările să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la art.38 C.p. – condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă;

- condamnările să se fi pronunţat pentru infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate;

al doilea termen 1. - o nouă infracţiune comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, până la executarea sau considerarea ca executată a cel puţin uneia dintre pedepsele pronunţate pentru infracţiunile care constituie primul termen; 2. - infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie; 3. - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an, fie singură fie alternativ cu amenda;

32

Recidiva mică postexecutorie Condiţii – diferă de recidiva mare postexecutorie doar în ceea ce priveşte primul termen; primul termen 1.– cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la şase

luni; 2. - condamnările să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la art.38 C.p. – condamnări de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă;

- condamnările să se fi pronunţat pentru infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate;

al doilea termen 1. - o nouă infracţiune comisă după executarea sau considerarea ca executată a pedepselor aplicate pentru infracţiunile ce constituie primul termen, prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei; 2. - infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie; 3. - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an, fie singură fie alternativ cu amenda; Condamnările care nu atrag starea de recidivă - art.38 C.p. 1. Condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii - stare de minoritate să existe în timpul comiterii infracţiunii, indiferent când are loc rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; - va exista o pluralitate intermediară; 2. Condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise din culpă - raţiune – nu comite infracţiunea în mod voit – formă mai uşoară de vinovăţie; - în situaţia în care există un concurs de infracţiuni este suficient ca cel puţin una să fie intenţionată cu condiţia ca pedeapsa stabilită pentru ea să fi fost mai mare de şase luni; în caz contrar, dacă s-a aplicat un spor – se apreciază cât din sporul respectiv este atras de infracţiunea intenţionată – chestiune relativă; - va exista o pluralitate intermediară; 3. Condamnări pronunţate pentru infracţiuni amnistiate - amnistia – cauză de înlăturare a răspunderii penale; are ca efect excluderea (dacă intervine înainte de comiterea infracţiunii care constituie al doilea termen) sau înlăturarea stării de recidivă (dacă intervine după comiterea infracţiunii care constituie al doilea termen); infracţiunile care intră în componenţa recidivei trebuie să fie susceptibile de a produce consecinţe juridice; 4. Condamnări pronunţate pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea nouă – dezincriminate - dezincriminarea are ca efect înlăturarea tuturor consecinţelor comiterii faptei; legea de dezincriminare are efect retroactiv obligatoriu – apare ca firească înlăturarea sau excluderea stării de recidivă; 5. Condamnările anterioare pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare - reabilitarea – o cauză care înlătură toate incapacităţile, interdicţiile sau decăderile suferite ca urmare a condamnării – recidiva este temporară; Sancţionarea recidivei - este o cauză generală de agravare facultativă a pedepsei; - este o cauză de agravare personală a pedepsei – nu se răsfrânge asupra participanţilor; - nu este reglementată pluralitatea de recidive; Recidiva mare postcondamnatorie

Sistemul cumulului juridic (absorbţia cu agravarea pedepsei); constă în esenţă în stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre cei doi termeni, aplicarea celei mai grele, care poate fi agravată (sporită)

33

în două trepte, până la o anumită limită, pedeapsa astfel sporită - pedeapsă rezultată este pedeapsa ce se execută; dacă pedepsele stabilite sunt egale ca şi cuantum, de bază va fi considerată pedeapsa care are un maxim mai ridicat; spor aplicabil de până la 7ani Limitele pedepsei rezultate - totalul aritmetic al pedepselor aplicate de instanţă - maximul general 30 ani - în situaţia în care se aplică concomitent dispoziţiile referitoare la concurs, recidivă şi

circumstanţe agravante, dacă nici una dintre pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile concurente nu depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată nu poate depăşi 25 ani; iar dacă cel puţin una dintre pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile concurente depăşeşte 10 ani, pedeapsa rezultată poate ajunge până la maximul general;

1. T1 şi T2 – sunt formaţi din câte o singură infracţiune a. T2 comisă înainte de punerea în executare a PT1 - se scade din PR ceea ce s-a executat din PT1 până la pronunţarea PR b. T2 comisă după punerea în executare a PT1 - PT1 se compară cu restul rămas neexecutat din PT2; dacă restul este pedeapsa de bază, se va putea ridica până la maximul special; limita este dată de suma dintre rest şi PT2 c. T2 evadarea din executarea PT1 - evadarea – regim sancţionator special – recidivă specială – cumulul aritmetic, art.269C.p. d. T2 comisă după evadarea din executarea PT1 - I3 = T2 al recidivei al cărei prim termen este format din pedeapsa aplicată, potrivit sistemului cumulului aritmetic, pentru evadare şi restul rămas de executat din PT1; dacă pedeapsa de bază este cea cumulată, se va ridica la maximul special al pedepsei componente de bază; - minor care evadează - pluralitate intermediară – cumulul aritmetic; evadare din arest preventiv – concurs - cumulul juridic; 2. T1 – concurs de infracţiuni, T2 - o singură infracţiune - componentele PR vor fi PRT1 şi PT2; dacă pedeapsa de bază este cea cumulată, se va ridica la maximul special al pedepsei componente de bază; limita este dată de suma tuturor pedepselor stabilite de IJ; 3. T1 – o singură infracţiune, T2 - concurs de infracţiuni - sunt aplicabile concomitent atât dispoziţiile referitoare la concurs cât şi cele referitoare la recidivă; se aplică în primul rând cele referitoare la recidivă şi apoi cele referitoare la concurs – ambele sunt comise în stare de recidivă;

În cazul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă, se aplică absorbţia (dacă sunt de aceeaşi natură şi au acelaşi conţinut) sau cumulul aritmetic (dacă sunt de natură diferită, sau au conţinut diferit). Recidiva mare postexecutorie

Tratamentul sancţionator diferă de cel al concursului şi al recidivei mari postcondamnatorii, întrucât pedeapsa ce urmează a se aplica nu mai are două componente, precedenta fiind executată sau considerată ca executată; PT2 se poate aplica până la maximul ei special iar la acest maxim se poate adăuga un spor de până la 10 ani; în cazul amenzii, de până la 2/3 din maximul special; - regimul sancţionator este mai sever pentru că nu mai este limitat de cumulul aritmetic; -dacă ulterior executării unei pedepse se comite o nouă infracţiune (RPex) şi după condamnarea pentru aceasta se comite o altă infracţiune, se aplică în primul rând dispoziţiile referitoare la Rpex şi apoi cele referitoare la RPc

34

Recidiva mică - se procedează identic, cu singura observaţie că în cazul recidivei mici postcondamnatorii, se compară cu PT2 pedeapsa neexecutată dintre PT1; Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

Este posibil ca după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare să se descopere că infractorul, la data comiterii respectivei infracţiuni, se afla în stare de recidivă; se impune aşadar recalcularea pedepsei; acest lucru este condiţionat de descoperirea stării de recidivă înainte de executarea sau considerarea ca executată a pedepsei; se procedează similar şi în cazul comutării detenţiunii pe viaţă; PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

Art. 40 C.p. – nu sunt îndeplinite nici condiţiile concursului, nici cele ale recidivei postcondamnatorii;

Condiţii – după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, înainte de începerea executării, în cursul executării sau în stare de evadare, se comite o nouă infracţiune şi nu sunt îndeplinite condiţiile recidivei (infracţiuni din culpă, comise în timpul minorităţii, sancţionate cu amenda).

Mod de sancţionare - se aplică sancţiunea pentru concurs; în cazul evadării – se aplică cumulul aritmetic;

35

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Noţiune. Caracterul penal al faptei este o însuşire ce decurge din regăsirea în conţinutul concret al faptei comise a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, prevăzute în art.17 – pericolul social, vinovăţia şi prevedrea în legea penală. Acest caracter penal al faptei este exclus când nu sunt întrunite toate trăsăturile respective. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei sunt stări situaţii sau împrejurări existente în momentul comiterii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii. Distincţii. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea penală (aministia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor), în cazul cărora, fapta este infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea, este înlăturată. Cauzele care exclud caracterul penal al faptei se deosebesc şi de cauzele de nepedepsire (desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), în cazul cărora, fapta este infracţiune, doar consecinţa sa, răspunderea şi implicit aplicarea pedepsei, este înlăturată. Clasificare. Se poate face în funcţie de mai multe criterii: 1. În funcţie de trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia poartă, se disting cauze care înlătură pericolul social, situaţie reglementată de art. 181, cauze care înlătură vinovăţia, care vor fi analizate în cele ce urmează şi cauze care înlătură prevederea faptei în legea penală, dezincriminarea; 2. În funcţie de sfera de aplicare, se disting cauze generale, care au incidenţă cu privire la toate infracţiunile şi speciale, care au incidenţă doar cu privire la una sau unele infracţiuni (proba verităţii la insultă şi calomnie, îndemnul celuilalt soţ la adulter, necesitate militară în timp de război în cazul infracţiunii de lovire sau insultă a inferiorului). LEGITIMA APĂRARE Definiţie – art.44 Cp. Condiţii. Pentru a exista legitima apărare este necesar să existe o agresiune şi o acţiune de înlăturare sau împiedicare a agresiunii, respectiv atacul şi apărarea; I. Atacul este o acţiune/inacţiune conştientă a omului, cu caracter violent, în care se foloseşte forţa fizică proprie sau unele mijloace, îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală. Inacţiunea constituie şi ea un atac în cazul în care există obligaţia de a acţiona (cazul unei persoane care refuză să schimbe macazul de cale ferată). Atacul, pentru a genera o acţiune de apărare legitimă, trebuie să îndeplinească anumite condiţii: 1. să fie material, adică să constea în acte fizice îndreptate conştient împotriva existenţei fizice a valorilor ocrotite. Este îndeplinită această condiţie când pentru realizarea sa se foloseşte forţa fizică, instrumente sau mijloace capabile să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite. Atacul verbal existent în cazul infracţiunilor de insultă, calomnie, ameninţare, şantaj, nu constituie atac ci doar un act provocator. 2. să fie direct. Această condiţie vizează raportul în spaţiu între atac şi valoarea ocrotită. Atacul este direct când pune în pericol nemijlocit valorile ocrotite. Uneori există atac direct chiar dacă nu există un contact nemijlocit cu valoarea ocrotită (acţiunea de ucidere realizată prin otrava, prin distrugerea insesizabilă a unei bărci în care urmează să se afle victima). Atacul nu este direct dacă există un obstacol între atacator şi atacat, lucru care se apreciază în funcţie de natura atacului şi mijlocul folosit (dacă pentru atac se utilizează o puşcă, existenţa unei uşi între atacator şi atacat nu are nici o relevanţă) 3. să fie imediat. Această condiţie vizează raportul în timp între atac şi valoarea ocrotită. Caracterul imediat al atacului se apreciază prin durata intervalului scurs între începutul atacului şi

36

momentul ivirii pericolului. Caracterul imediat presupune atât iminenţa atacului şi actualitatea lui, el există din momentul declanşării până în momentul epuizării. În acest interval apărarea este legitimă. Ulterior nu mai are acest caracter, ea constituind doar o ripostă. Atacul iminent este în mod evident pe punctul de a se declanşa, fapt reliefat din împrejurări obiective, nu pe baza unei simple presupuneri; aprecierea caracterului iminent se face în funcţie de toate împrejurările comiterii faptei. Atacul actual există cât timp este în curs de desfăşurare, până la epuizarea lui. În cazul infracţiunilor continuate, nu există atac în intervalul dintre actele de executare. În legătură cu momentul final al atacului, se face distincţie între infracţiunile care produc un prejudiciu ireparabil (omor), în situaţia cărora consumarea infracţiunii marchează încetarea atacului şi infracţiunile care produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau diminuat printr-o atitudine pozitivă (furt), în situaţia cărora consumarea nu marchează încetarea atacului, întrucât permit o apărare legitimă după consumarea infracţiunii. 4. să fie injust, adică să nu aibă temei legal. Constituie un atac just imobilizarea prin violenţă a unui infractor surprins în flagrant delict. Atacul just îşi păstrează acest caracter dacă este efectuat în condiţiile legii. Riposta provocatului şi apărarea care depăşeşte intenţionat limitele atacului au caracter injust, şi constituie un atac faţă de care agresorul iniţial se află în legitimă apărare. 5. să fie îndreptat împotriva celui care se apără, a altei persone, a unui interes public. Apărarea pote interveni din partea unui terţ, indiferent de existenţa sau nu a unei relaţii cu cel atacat, indiferent de existenţa sau nu a unei solicitări din partea acestuia. 6. să pună în pericol grav persoana celui atacat sau interesul public. Îndeplinrea acestei condiţii se apreciază în funcţie de ansamblul împrejurărilor comiterii faptei. II. Apărarea nu are caracter exclusiv, nu este necesar să fie unica modalitate de înlăturare sau respingere a atacului. Pentru a avea caracter legitim trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1. să constea într-o faptă prevăzută de legea penală; 2. să fie necesară pentru înlăturarea atacului – să aibă drept scop înlăturarea atacului; nu este necesar să aibă caracter exclusiv; 3. să fie proporţională cu gravitatea atacului. Această condiţie se apreciază în funcţie de situaţia concretă. Proporţionalitatea nu este matematică, nu presupune echivalenţa mijloacelor. Dacă disproporţionalitatea este vădită, va exista depăşirea limitelor legitimei apărări. Depăşirea limitelor legitimei apărări, excesul de apărare poate avea caracter justificat, situaţie în care fapta nu are caracter infracţional, fie caracter scuzabil, situaţie în care fapta are caracter infracţional dar beneficiază de circumstanţa atenuantă. În ambele cazuri există o depăşire pe plan obiectiv, însă în cazul excesului justificat, pe plan subiectiv nu există această depăşire, deoarece datorită stării de tuburare sau temere, cel care se apără disproporţionat nu este conştient de aceasta. Dimpotrivă, în cazul excesului scuzabil, cel care se apără este conştient de faptul că apărarea sa este disproporţionată în raport cu atacul, de aceea fapta sa are caracter infracţional. Excesul de apărare poate fi doar intensiv nu şi extensiv, adică să depăşească în timp limitele atacului. În acest caz se va putea reţine scuza provocării. Efecte. Legitima apărare exclude caracterul penal al faptei. Este o cauză personală, nu se răsfrânge asupra participanţilor. Înlătură răspunderea civilă, nu şi în cazul excesului justificat.

37

STAREA DE NECESITATE Condiţii – trebuie să existe o stare de pericol care să justifice o acţiune de salvare; Starea de pericol – geneza sa un eveniment întâmplător, o activitate omenească imprudentă sau intenţionată; atacul din partea unui iresponsabil constituie o stare de pericol, deoarece nu are caracter raţional; 1. iminent – pe cale să se producă, cât timp este actual; 2. inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod; aprecierea caracterului inevitabil se face în funcţie de situaţia concretă; 3. să ameninţe valorile indicate expres – viaţa, integritatea corporală, sănătatea proprie sau a altuia, un bun important propriu sau al altuia, un interes obştesc – reiese caracterul grav al pericolului; bun important – acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică sau afectivă, legitimează acţiunea de salvare; Acţiunea de salvare 1. să constea într-o faptă prevăzută de legea penală; 2. să fie necesară şi exclusivă – singura modalitate de înlăturare a pericolului; să fie efectuată între momentul în care pericolul a devenit iminent, cât timp este actual; aprecierea posibilităţii de înlăturare – în funcţie de situaţia concretă; 3. prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat – proporţie între valoarea salvată şi cea sacrificată - pe plan subiectiv trebuie să nu existe disproporţie; în caz contrar – circumstanţă atenuantă; 4. fapta să nu fie comisă de către sau pentru a salva o persoană care are datoria să se sacrifice; - efecte juridice - exclude caracterul penal al faptei - cauză personală, nu se răsfrânge asupra participanţilor; de regulă nu înlătură răspunderea civilă – persoana prejudiciată nu are vină în producerea pericolului; în caz contrar, şi dacă pagubele au fost produse pentru salvarea celui prjudiciat – este înlăturată răspunderea civilă; dacă pericolul este cauzat crea de cauze fortuite, repararea prjudiciului incumbă persoanei în favoarea căreia s-a comis fapta; - există posibilitatea să vină în concurs cu alte cauze – eroarea (starea de necesitate putativă), starea de necesitate, legitima apărare, constrângerea fizică sau morală;

38

APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

Definiţie – individualizarea pedepsei – operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată necesităţilor de apărare socială, în raport de gravitatea abstractă şi concretă a infracţiunii, de periculozitatea infractorului şi de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta;

Individualizarea judiciară – este realizată de instanţa de judecată şi constă în stabilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei, de periculozitatea infractorului şi de împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea;

Criteriile generale şi obligatorii – în funcţie de care are loc stabilirea şi aplicarea pedepsei sunt: 1. Dispoziţiile părţii generale a Codului penal – tentativă, participaţie; 2. Limitele de pedeapsă stabilite în partea specială – cadrul de stabilire a pedepsei; 3. Gradul de pericol social al faptei comise – modul, mijloacele, locul şi timpul de comitere a faptei, importanţa valorii lezate, urmările produse sau care s-ar fi putut produce; 4. Persoana infractorului – dezvoltarea psiho-fizică, pregătirea profesională, condiţiile de viaţă, atitudinea înainte şi după comiterea infracţiunii, starea de recidivă, concurs pluralitate intermediară, caracterul continuat al infracţiunii, starea de minoritate; 5. Împrejurările care atenuează sau agravează gradul de răspundere penală – sunt acele stări, situaţii sau imprejurări ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul agravat sau atenuat al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul acesteia influenţează gradul de pericol social al faptei sau gradul de periculozitate al infractorului şi determină o agravare sau o atenuare a pedepsei concrete; CICUMSTANŢELE ATENUANTE ŞI AGRAVANTE - definiţie – sunt acele stări, situaţii sau imprejurări ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul agravat sau atenuat al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul acesteia influenţează gradul de pericol social al faptei sau gradul de periculozitate al infractorului şi determină o agravare sau o atenuare a pedepsei concrete; contribuie la realizarea gradului de pericol social concret al infracţiunii; - clasificare – în funcţie de mai multe criterii: 1. efectul produs asupra pedepsei – cauze de agravare – cauze de atenuare; 2. în cadrul cauzelor se face distincţie între stări(entităţi, fapte, situaţii cu semnificaţie în privinţa gradului de pericol social al faptei sau făptuitorului, reglementate în partea generală a codului penal ca instituţii distincte cu efecte de atenuare sau agravare a pedepsei – recidiva, concursul pluralitatea intermediară, caracterul continuat al infracţiunii, tentativa, minoritatea) şi circumstanţe(situaţii, însuşiri, calităţi, date ale realităţii cu privire la faptă sau la făptuitor) – importanţa practică a distincţiei – sub raportul efectelor produse asupra pedepsei în cazul coexistenţei lor – stările îşi produc fiecare în parte efectul, acţionând succesiv, circumstanţele determină o singură atenuare sau agravare, indiferent de numărul lor; 3. întinderea efectelor – generale(au efect asupra tuturor infracţiunilor - stările şi circumstanţele reglementate în partea generală), speciale(au efect doar asupra unei anumite infracţiuni) – importanţa practică a distincţiei – în situaţia în care aceeaşi împrejurare constituie atât o cauză generală cât şi o cauză specială – se va aplica doar cauza specială, nu ambele; 4. modul de stabilire şi efectele pe care le au – legale(sunt obligatorii pentru instanţa de judecată), judiciare(sunt facultative pentru instanţa de judecată) 5. legătura cu fapta sau făptuitorul – reale(privitoare la faptă), personale(privitoare la făptuitor) – importanţa practică a distincţiei – sub raportul efectelor produse în situaţia comiterii faptei în participaţie

39

6. cunoscute sau necunoscute de făptuitor - importanţa practică a distincţiei – sub raportul efectelor produse – cele agravante produc efecte doar dacă sunt cunoscute, cele atenuante produc efecte indiferent de faptul dacă au fost cunoscute sau nu; 7. situarea lor faţă de momentul comiterii infracţiunii – anterioare, concomitente, ulterioare comiterii infracţiunii; CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE - definiţie - sunt acele stări, situaţii, imprejurări, calităţi sau date ale realităţii, anterioare, concomitente sau ulterioare comiterii infracţiunii, ce au o legătură accidentală cu fapta comisă sau cu autorul său şi care imprimă faptei un grad de pericol social mai scăzut sau relevă o periculozitate mai redusă a infractorului; - categorii – art.73 reglementează circumstanţele atenuante legale – constituie circumstanţe atenuante, art.74 reglementează circumstanţele atenuante judiciare – pot constitui circumstanţe atenuante; - circumstanţele atenuante legale – reţinerea lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă, este obligatorie pentru instanţa de judecată; 1. depăşirea limitelor legitimei apărări – excesul scuzabil – când disproporţia dintre atac şi apărare există atât pe plan obiectiv cât şi pe plan subiectiv, în sensul că cel care se apără este conştient că acţiunea sa depăşeşte în gravitate atacul; condiţii – 1. infractorul se se fi aflat la început în stare de legitimă apărare; 2. apărarea sa să fi depăşit în intensitate atacul; 3. depăşirea să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care se află cel care comite infracţiunea; este o circumstanţă cu caracter personal; 2. depăşirea limitelor stării de necesitate – când în momentul comiterii acţiunii de salvare, autorul ei îşi dă seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă nu ar fi intervenit – în caz contrar, caracterul penal al faptei este exclus; condiţii – 1. infractorul să fi comis fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat în alt mod o valoare apărată de legea penală; 2. valoarea sacrificată să fie mai importantă deacât cea salvată; 3. infractorul să-şi fi dat seama de această disproporţie(caracterul vădit); este o circumstanţă cu caracter personal; 3. starea de provocare – art.73 lit.b – săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, deteriminată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă adusă demnităţii, sau prin altă acţiune ilicită gravă; - condiţii – 1. existenţa unei acţiuni de provocare din partea persoanei vătămate; actele de provocare pot fi realizate prin acte de violenţă de natură fizică (lovire, dar să nu fie îndeplinite condiţiile atacului) sau psihică (ameninţare), printr-o atingere gravă adusă demnităţii (insultă, întreţinerea unor relaţii extragonjugale), sau prin altă acţiune ilicită gravă (furt); din punct de vedere subiectiv actul provocator trebuie comis cu intenţie – opinie contrară; 2. actul provocator al victimei să cauzeze infractorului o stare de puternică tulburare sau emoţie; această stare să fie de natură a-i diminua celui provocat capacitatea de control asupra acţiunilor sale; fiind o chestiune de natură subiectivă, instanţa de judecată va prezuma dacă există sau nu această stare; 3. sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii, cel provocat să fi comis infracţiunea; această stare trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii, chiar dacă a trecut un interval de timp între actul provocator şi ripostă; va putea fi reţinută chiar dacă cel care ripostează nu a fost prezent în momentul comiterii actului provocator şi a luat cunoştinţă de acesta ulterior sau i-a constatat urmările; se va reţine scuza provocării şi dacă riposta provine din partea altei persoane decât cea împotriva căreia a fost îndreptat efectiv actul; 4. infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului; se va reţine scuza provocării şi în cazul erorii – dacă riposta este îndreptată împotriva altei persoane; infracţiunea este comisă cu intenţie spontană; - nu trebuie să existe o proporţie între actul provocator şi ripostă;

40

- circumstanţa atenuantă a stării de provocare are caracter personal; - circumstanţele atenuante judiciare – reţinerea lor este facultativă pentru instanţa de judecată; sunt enumerate exemplificativ de legiuitor; 1. conduita bună a infractorului înainte de comiterea faptei – se referă nu doar la lipsa antecedentelor penale ci şi la comportarea sa în general, în familie, în societate, la locul de muncă; nu are relevanţă în prezenţa cauzelor de agravare care ar reliefa un grad de pericol social ridicat al făptuitorului; este o circumstanţă personală; 2. stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită – acordă îngrijiri victimei, repară(în totalitate sau parţial) prejudiciul cauzat; se poate reţine şi în cazul deistării sau împiedicării producerii rezultatului dacă până în momentul respectiv se realizează conţinutul altei infracţiuni; circumstanţă personală; 3. atitudinea infractorului după comiterea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor - circumstanţă personală; - alte împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante – nivelul de cultură scăzut, naivitate în modul de comitere, starea de beţie accidentală incompletă; - efectele circumstanţelor atenuante – art.76 C.p. – sunt identice, indiferent că este vorba despre circumstanţe atenuante legale sau judiciare – în măsura în care instanţa le reţine, este obligată să le dea efect; acest efect obligatoriu constă în reducerea sau schimbarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă sau în înlăturarea caracterului obligatoriu al unor pedepse; în situaţia existenţei mai multor circumstanţe, nu va exista decât o singură reducere a pedepsei, nu mai multe reduceri succesive; 1. asupra pedepselor principale – asupra pedepsei detenţiunii pe viaţă – înlocuirea cu pedeapsa închisorii 10-25 ani; asupra pedepsei închisorii - pedeapsa principală se reduce sau se schimbă, în funcţie de cuantumul legal al pedepsei, raportat la minimul special al acesteia – pedeapsa se reduce sub minimul special, nu mai jos de limita prevăzută de legiuitor – 10 ani, 5ani, 3ani, 1an – 3 ani, 1 an, 3 luni, 15 zile; 3 luni – poate fi înlocuită cu amenda; mai mic de 3 luni – se înlocuieşte cu amenda; în cazul infracţiunilor mai grave – contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, omor, comise cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane, prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave – efectul circumstanţelor atenuante este restrâns – pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special; asupra pedepsei amenzii – reducerea cuantumului în funcţie de minimul special; constatarea şi reţinerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanţe atenuante nu are ca efect o pluralitate de atenuări dar poate influenţa măsura până la care se poate reduce pedeapsa; 2. asupra pedepselor complementare – în situaţia în care aplicarea acestei pedepse este obligatorie, prezenţa circumstanţelor atenuante înlătură caracterul obligatoriu al pedepsei complementare, aplicarea ei devenind facultativă pentru instanţa de judecată; CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE - definiţie - sunt acele stări, situaţii, imprejurări, calităţi sau date ale realităţii, anterioare, concomitente sau ulterioare comiterii infracţiunii, ce au o legătură accidentală cu fapta comisă sau cu autorul său şi care imprimă faptei un grad de pericol social mai ridicat sau relevă o periculozitate mai mare a infractorului; - categorii – art.75 al.1 reglementează circumstanţele agravante legale – constituie circumstanţe agravante, art.75 al.2 reglementează circumstanţele agravante judiciare – instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav;

41

- circumstanţele agravante legale – reţinerea lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile de existenţă, este obligatorie pentru instanţa de judecată – efectul lor este facultativ; 1. săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună – sporeşte îndrăzneala, şansele de înlăturare a urmelor infracţiunii, scade rezistenţa victimei; este realizată indiferent de3 faptul dacă toate persoanele sunt prezente sau nu la locul comiterii faptei, indiferent de contribuţia lor şi momentul acesteia la comiterea faptei, indiferent dacă se realizează o participaţie propriuzisă sau improprie; puncte de vedere contrare; în cazul infracţiunilor continuate, este suficient ca la un singur act să participe trei persoane pentru a se reţine agravanta; dacă vine în concurs cu o agravantă specială similară, agravanta generală nu se reţine; circumstanţă agravantă reală; 2. săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public – 1. noţiunea de cruzimi implică pe de o parte producerea de mari suferinţe victimei şi pe de altă parte trezirea unui sentiment de oroare celor care iau cunoştinţă de comiterea infracţiunii; se poate reţine şi în cazul infracţiunii de distrugere – animal; circumstanţă agravantă reală; 2. se reţine în cazul infracţiunilor îndreptate împotrive persoanei, patrimoniului când subiectul pasiv este un membru al familiei infractorului; circumstanţă agravantă personală; 3. se reţine în situaţia în care mijloacele utilizate la comiterea infracţiunii pot pune în pericol viaţa mai multor persoane, indiferent dacă s-a produs sau nu o asemenea urmare; circumstanţă agravantă reală; 3. săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor – indiferent cine a fost cel care a instigat la comiterea infracţiunii; indiferent de faptul dacă minorul răspunde sau nu din punct de vedere penal; în caz de eroare asupra calităţii de minor, aceasta nu se reţine; circumstanţă agravantă reală; 4. săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA; 5. săvârşirea infracţiunii din motive josnice – porniri interioare contrare moralei (răzbunarea, setea de îmbogăţire); circumstanţă agravantă personală; 6. săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei – beţia premeditată; în general dovedeşte existenţa intenţiei premeditate; circumstanţă agravantă personală; 7. săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de o situaţie pricinuită de o calamitate – inundaţii, incendii, cutremure, catastrofe); circumstanţă agravantă reală; - circumstanţele agravante judiciare – instanţa poate reţine şi alte împrejurări care conferă faptei un caracter agravat – comportamentul infractorului înainte şi după comiterea faptei, modul şi mijloacele de comitere a faptei; - efectele circumstanţelor agravante – este facultativă agravarea pedepsei, indiferent că este vorba despre circumstanţe agravante legale sau judiciare; în prezenţa circumstanţelor agravante se aplică o pedeapsă către maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul pedepsei închisorii se poate aplica un spor de până la 5 ani, fără a se putea depăşi o treime din maxim, iar în cazul pedepsei amenzii se poate aplica un spor de până la jumătate din maximul special; s-a propus ca şi efectul circumstanţelor agravante să fie obligatoriu; constatarea şi reţinerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanţe agravante nu are ca efect o pluralitate de agravări dar poate influenţa măsura până la care se poate ridica pedeapsa;

42

CONCURSUL ÎNTRE CAUZELE DE AGRAVARE ŞI ATENUARE A PEDEPSEI - art.80 C.p. – în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeeapsa se stabileşte ţinându-se seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă; în caz de concurs între circumstanţele agravante şi circumstanţele atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie; este vorba de circumstanţele agravante şi circumstanţele atenuante generale, exterioare conţinutului infracţiunii – circumstanţele speciale, făcând parte integrantă din conţinutul infracţiunii au eficienţă determinată prin norma de incriminare şi nu intră în concurs cu circumstanţele agravante şi circumstanţele atenuante generale; - ordinea de aplicare – omor calificat – pedeapsă minimum 5 ani şi maximum 30 ani – la pedeapsa stabilită se vor aplica dispoziţiile referitoare la sancţionarea recidivei; - înlăturarea efectului obligatoriu al circumstanţelor atenuante – 1. când vin în concurs cu circumstanţele agravante – în caz contrar s-ar anihila efectul circumstanţelor agravante; 2. când vin în concurs cu stările de agravare(concurs, recidivă, pluralitate intermediară, infracţiune continuată) – din identitate de raţiune; - art.80 al.3 – în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor referitoare la circumstanţele agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 ani dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi 30 ani dacă maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani;

43

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI

- noţiune – instanţa sesizată cu judecarea infractorului pentru comiterea unei infracţiuni, ţinând seama de criteriile de individualizare a pedepselor prevăzute în art.72, 27 C.p., va stabili şi aplica pedeapsa ce urmează să fie executată de către condamnat – închisoarea într-un loc de deţinere, amenda prin plata unei sume de bani în contul statului; instanţa are şi posibilitatea să stabilească modul în care va fi executată pedeapsa stabilită şi aplicată; poate dispune motivat ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia – la locul de muncă, cu suspendarea condiţionată, cu suspendarea sub supraveghere; SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI - noţiune – este un mod de individualizare a executării pedepsei; se dispune motivat de către instanţa de judecată şi constă în suspendarea pe o anumită durată şi cu îndeplinirea anumitor condiţii, a executării pedepsei, urmând ca la expirarea duratei respective, pedeapsa să fie considerată ca executată; - condiţii de acordare – cu privire la infracţiunea comisă şi pedeapsa aplicată şi cu privire la infractor: a) condiţii privitoare la infracţiunea comisă şi la pedeapsa aplicată pentru aceasta 1. suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; 2. suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în situaţia în care infractorul a comis un concurs de infracţiuni, poate fi dispusă dacă pedeapsa rezultată este închisoarea de cel mult 2 ani sau amenda; b) condiţii privitoare la infractor 1. infractorul nu trebuie să fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute la art.38 – de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă – prin urmare, infractorii recidivişti nu pot beneficia de suspendarea condiţionată a executării pedepsei; 2. convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia – convingerea că reeducarea infractorului se poate realiza fără executarea pedepsei, se formează din aprecierea de ansamblu a faptei comise, a împrejurărilor în care ea a fost comisă, a personalităţii infractorului, analizându-se întreaga sa conduită, înainte şi după comiterea faptei; suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu este un drept al infractorului, acesta are doar o vocaţie la această modalitate de executare a pedepsei; - suspendarea condiţionată a executării pedepsei este dispusă motivat de către instanţa de judecată; - termenul de încercare – reprezintă durata de timp în care executarea pedepsei este suspendată şi în care cel condamnat dovedeşte că s-a reeducat; în cazul pedepsei închisorii aplicată infractorului major este format dintr-o componentă variabilă – pedeapsa stabilită de instanţă, şi o componentă fixă – 2 ani; în cazul pedepsei amenzii aplicată infractorului major este de 1 an; în cazul pedepsei închisorii aplicată infractorului minor este format din două componente variabile – pedeapsa stabilită de instanţă la care se adaugă un interval de timp cuprins între 6 luni şi 2 ani; în cazul pedepsei amenzii aplicată infractorului minor este de 6 luni; exemplu – cel mai scurt termen de încercare în situaţia aplicării pedepsei închisorii este de 2 ani şi 15 zile, iar cel mai lung este de 5 ani; în situaţia intervenirii unei graţieri – componenta care constituie pedeapsa stabilită de instanţă se reduce sau se înlătură;

44

- efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei şi limitele acestora – se produc două tipuri de efecte – imediate care sunt provizorii şi ulterioare care sunt definitive a) efectele provizorii – se produc imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – 1. pedeapsa stabilită de instanţă nu se execută; 2. dacă s-a dispus arestarea preventivă în cursul judecăţii, infractorul va fi deîndată pus în libertate, iar durata arestului preventiv se va scădea din durata termenului de încercare; limite – nu are ca efect suspendarea măsurilor de siguranţă (dată fiind natura juridică a acestora) şi a executării obligaţiilor civile; nu are ca efect neînscrierea în cazierul judiciar al respectivei condamnări; obligaţii – condamnatul este ţinut să aibă o comportare corespunzătoare, în sensul de a nu săvârşi alte infracţiuni şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile; în cazul condamnatului minor, se poate dispune încredinţarea supravegherii minorului uneia dintre persoanele sau instituţiile legal însărcinate cu supravegherea şi totodată poate să i se impună de către instanţa de judecată respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art.103 C.p. – să nu frecventeze anumite locuri, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată în cadrul unei instituţii de interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă; b) efectele definitive – se produc la expirarea termenului de încercare – 1. încetează obligaţia de executare a pedepsei, aceasta este considerată executată; 2. condamnatul este reabilitat de drept, fără să fie necesară trecerea vreunui termen – reabilitarea de drept va conduce la scoaterea condamnatului din evidenţa cazierului judiciar după trecerea unui termen de 2 ani de la expirarea termenului de încercare; efectele definitive se produc dacă în termenul de încercare nu s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei; - revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei – se datorează unor cauze subsecvente acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei; este obligatorie sau facultativă pentru instanţa de judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite în cursul termenului de încercare; a) revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este obligatorie în două situaţii: 1. când în cursul termenului de încercare condamnatul comite o infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă, chiar după expirarea termenului de încercare şi infracţiunea este descoperită în cursul termenului de încercare; - condiţii: 1. condamnatul să comită în cursul termenului de încercare o infracţiune; 2. infracţiunea să fie comisă cu intenţie; 3. infracţiunea să fie descoperită în cursul termenului de încercare, neavând importanţă momentul descoperirii autorului său, chiar şi după împlinirea termenului de încercare; - revocarea nu are loc dacă infracţiunea comisă în cursul termenului de încercare este descoperită ulterior expirării acestui termen; 4. pentru infracţiunea comisă în cursul termenului de încercare să se pronunţe o condamnare definitivă, neavând importanţă momentul pronunţării acestei condamnări, chiar şi după împlinirea termenului de încercare; - ca urmare a revocării, instanţa dispune executarea pedepsei anterior suspendate condiţionat, cumulată aritmetic cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea; la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă – va fi cu toate acestea reţinută starea de recidivă postcondamnatorie – dacă aceasta există – întrucât există şi alte consecinţe pe care această stare poate să le genereze; 2. când în cursul termenului de încercare condamnatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare – se va dispune revocarea doar dacă se dovedeşte reaua-credinţă a condamnatului, în sensul că acesta ar fi avut posibilitatea să-şi îndeplinească aceste obligaţii, dar nu a făcut-o; b) revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este facultativă - când în cursul termenului de încercare condamnatul comite o infracţiune din culpă – instanţa are posibilitatea să

45

aplice şi pentru aceasta suspendarea condiţionată a executării pedepsei, determinând astfel existenţa a două termene de încercare care vor curge paralel; - anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei – spre deosebire de revocare se datorează unor cauze preexistente acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei; este obligatorie; are loc dacă se descoperă înaintea expirării termenului de încercare că cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei mai săvârşise o infracţiune înainte de pronuţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare; - condiţii – 1. cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei; 2. pentru infracţiunea respectivă i s-a aplicat pedeapsa închisorii indiferent de momentul pronunţării acestei pedepse, chiar şi după expirarea termenului de încercere; 3. infracţiunea ce atrage anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei să fie descoperită înaintea expirării termenului de încercare; - ca urmare a anulării, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni (dacă pentru infracţiunea care a atras anularea nu s-a pronunţat anterior o pedeapsă) sau la recidivă sau pluralitatea intermediară (dacă pentru infracţiunea care a atras anularea s-a pronunţat anterior o pedeapsă); în prima situaţie – dacă există concurs – dacă în urma contopirii pedeapsa rezultată nu depăşeşte 2 ani, se va putea aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei, termenul de încercare urmând să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior se pronunţase suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - anularea nu se poate dispune dacă 1. descoperirea infracţiunii a avut loc după împlinirea termenului de încercare 2. pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă anterior este amenda; - suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale – se poate dispune chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în anumite cazuri reglementate în partea generală sau specială a Codului penal: 1. în cazul infracţiunii de abandon de familie art.305 C.p. – revocarea este posibilă doar dacă în cursul termenului de încercare condamnatul comite din nou infracţiunea de abandon de familie; 2. în cazul în care cel condamnat cu executarea pedepsei la locul de muncă nu mai poate presta munca datorită pierderii totale a capacităţii de muncă, în cazul în care această incapacitate nu şi-a provocat-o condamnatul(intenţionat) – nu va opera rebilitarea de drept; problemă – se suspendă întreaga pedeapsă sau doar restul rămas neexecutat

46

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE - noţiune – este un mod de individualizare a executării pedepsei închisorii; se dispune motivat de către instanţa de judecată şi este o formă de suspendare condiţionată a executării pedepsei închisorii în care condamnatul, pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de supraveghere şi i se poate impune respectarea anumitor obligaţii stabilite de instanţă; - condiţii de acordare – cu privire la infracţiunea comisă şi pedeapsa aplicată şi cu privire la infractor: a) condiţii privitoare la infracţiunea comisă şi la pedeapsa aplicată pentru aceasta 1. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă este închisoarea de cel mult 4 ani; - nu este posibilă în cazul pedepsei amenzii; 2. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în situaţia în care infractorul a comis un concurs de infracţiuni, poate fi dispusă dacă pedeapsa rezultată este închisoarea de cel mult 3 ani; b) condiţii privitoare la infractor 1. infractorul nu trebuie să fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute la art.38 – de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă – prin urmare, infractorii recidivişti pot beneficia de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; 2. convingerea instanţei (ţinînd sema de persoana condamnatului şi de comportamentul său după comiterea infracţiunii) că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat, că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia – convingerea că reeducarea infractorului se poate realiza fără executarea pedepsei, se formează din aprecierea de ansamblu a faptei comise, a împrejurărilor în care ea a fost comisă, a personalităţii infractorului, analizându-se întreaga sa conduită, înainte şi după comiterea faptei; suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu este un drept al infractorului, acesta are doar o vocaţie la această modalitate de executare a pedepsei; - suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este dispusă motivat de către instanţa de judecată; - termenul de încercare – reprezintă durata de timp în care executarea pedepsei este suspendată şi în care cel condamnat dovedeşte că s-a reeducat; este format din două componente variabile – pedeapsa stabilită de instanţă la care se adaugă un interval de timp cuprins între 2 şi 5 ani; exemplu – cel mai scurt termen de încercare este de 2 ani şi 15 zile, iar cel mai lung este de 9 ani; în situaţia intervenirii unei graţieri – componenta care constituie pedeapsa stabilită de instanţă se reduce sau se înlătură; - spre deosebire de suspendarea condiţionată, în cazul suspendării sub supraveghere, pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se supună unor măsuri de supraveghere, şi îi poate fi impusă respectarea anumitor obligaţii: a. măsurile de supraveghere – sunt menite să asigure un control permanent asupra conduitei condamnatului, pentru a determina o conduită licită şi a asigura realizarea procesului de reeducare; respectarea tuturor acestor măsuri de supraveghere este obligatorie pentru persoana condamnată; 1. să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi de reintegrare socială a infractorilor; 2. să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; 3. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; 4. să comunice informaţii de natură a-i putea fi controlate mijloacele de existenţă;

47

b. obligaţiile – îi pot fi impuse condamnatului una sau unele dintre ele; stabilirea lor se face de către instanţă, în funcţie de fapta comisă; 1. să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămân ori de calificare; 2. să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; 3. să nu frecventeze anumite locuri stabilite; 4. să nu intre în legătură cu anumite persoane; 5. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; 6. să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării; - efectele suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi limitele acestora – se produc două tipuri de efecte – imediate care sunt provizorii şi ulterioare care sunt definitive a) efectele provizorii – se produc imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei – 1. pedeapsa stabilită de instanţă nu se execută; 2. dacă s-a dispus arestarea preventivă în cursul judecăţii, infractorul va fi deîndată pus în libertate, iar durata arestului preventiv se va scădea din durata termenului de încercare; limite – nu are ca efect suspendarea măsurilor de siguranţă(dată fiind natura juridică a acestora) şi a executării obligaţiilor civile; nu are ca efect neînscrierea în cazierul judiciar al respectivei condamnări; obligaţii – condamnatul este ţinut să aibă o comportare corespunzătoare, în sensul de a nu săvârşi alte infracţiuni, de a se supune măsurilor de supravghere, de a respecta obligaţiile stabilite de instanţă şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile; b) efectele definitive – se produc la expirarea termenului de încercare – 1. încetează obligaţia de executare a pedepsei, aceasta este considerată executată; 2. condamnatul este reabilitat de drept, fără să fie necesară trecerea vreunui termen – reabilitarea de drept va conduce la scoaterea condamnatului din evidenţa cazierului judiciar după trecerea unui termen de 2 ani de la expirarea termenului de încercare; efectele definitive se produc dacă în termenul de încercare nu s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei; - revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei – se datorează unor cauze subsecvente acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei; este obligatorie sau facultativă pentru instanţa de judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite în cursul termenului de încercare; a) revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este obligatorie în trei situaţii 1. când în cursul termenului de încercare condamnatul comite o infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă, chiar după expirarea termenului de încercare şi infracţiunea este descoperită în cursul termenului de încercare; - condiţii: 1. condamnatul să comită în cursul termenului de încercare o infracţiune; 2. infracţiunea să fie comisă cu intenţie; 3. infracţiunea să fie descoperită în cursul termenului de încercare, neavând importanţă momentul descoperirii autorului său, chiar şi după împlinirea termenului de încercare; - revocarea nu are loc dacă infracţiunea comisă în cursul termenului de încercare este descoperită ulterior expirării acestui termen; 4. pentru infracţiunea comisă în cursul termenului de încercare să se pronunţe o condamnare definitivă, neavând importanţă momentul pronunţării acestei condamnări, chiar şi după împlinirea termenului de încercare; - ca urmare a revocării, instanţa dispune executarea pedepsei anterior suspendate sub supraveghere, cumulată aritmetic cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea; la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea nu se mai aplică sporul prevăzut de lege

48

pentru recidivă – va fi cu toate acestea reţinută starea de recidivă postcondamnatorie – dacă aceasta există – întrucât există şi alte consecinţe pe care această stare poate să le genereze; 2. când în cursul termenului de încercare condamnatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare – se va dispune revocarea doar dacă se dovedeşte reaua-credinţă a condamnatului, în sensul că acesta ar fi avut posibilitatea să-şi îndeplinească aceste obligaţii, dar nu a făcut-o; 3. când în cursul termenului de încercare condamnatul se sustrage măsurilor de supraveghere sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare – instanţa va dispune revocarea suspendării sub supraveghere, dacă se va dovedi reaua-credinţă a celui condamnat; b) revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este facultativă în cazul când în cursul termenului de încercare condamnatul comite o infracţiune din culpă – instanţa are posibilitatea să aplice şi pentru aceasta suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei dacă pedeapsa este închisoarea sau suspendarea condiţionată dacă pedeapsa este amenda, determinând astfel existenţa a două termene de încercare care vor curge paralel; - anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei – spre deosebire de revocare se datorează unor cauze preexistente dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei; este obligatorie; are loc dacă se descoperă înaintea expirării termenului de încercare că cel condamnat cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei mai săvârşise o infracţiune înainte de pronuţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare; - condiţii – 1. cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; 2. pentru infracţiunea respectivă i s-a aplicat pedeapsa închisorii indiferent de momentul pronunţării acestei pedepse, chiar şi după expirarea termenului de încercere; 3. infracţiunea ce atrage anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei să fie descoperită înaintea expirării termenului de încercare; - ca urmare a anulării, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni (dacă pentru infracţiunea care a atras anularea nu s-a pronunţat anterior o pedeapsă) sau la recidivă sau pluralitatea intermediară (dacă pentru infracţiunea care a atras anularea s-a pronunţat anterior o pedeapsă); în prima situaţie – dacă există concurs – dacă în urma contopirii pedeapsa rezultată nu depăşeşte 3 ani, se va putea aplica suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, termenul de încercare urmând să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior se pronunţase suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; - anularea nu se poate dispune dacă 1. descoperirea infracţiunii a avut loc după împlinirea termenului de încercare 2. pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă anterior este amenda;

49

EXECUTAREA PEDEPSEI LA LOCUL DE MUNCĂ - noţiune – este un mod de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii care poate fi dispus de către instanţa de judecată în cazul în care, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a infractorului şi de posibilităţile acestuia de îndreptare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate; executarea pedepsei în acest caz se va face în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, cu acordul scris al acesteia; executarea pedepsei la locul de muncă nu este compatibilă nici cu executarea pedepsei într-un loc de deţinere, nici cu niciuna dintre formele de suspendare a executării pedepsei; - condiţii de acordare – cu privire la infracţiunea comisă şi pedeapsa aplicată şi cu privire la infractor: a) condiţii privitoare la infracţiunea comisă şi la pedeapsa aplicată pentru aceasta 1. executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă este închisoarea de cel mult 5 ani; 2. executarea pedepsei la locul de muncă, în situaţia în care infractorul a comis un concurs de infracţiuni, poate fi dispusă dacă pedeapsa rezultată este închisoarea de cel mult 3 ani; b) condiţii privitoare la infractor 1. infractorul nu trebuie să fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute la art.38 – de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă – prin urmare, infractorii recidivişti pot beneficia de suspendarea condiţionată a executării pedepsei; 2. convingerea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privarea de libertate – convingerea că reeducarea infractorului se poate realiza fără executarea pedepsei într-un loc de deţinere, se formează din aprecierea de ansamblu a faptei comise, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a infractorului şi de posibilităţile acestuia de îndreptare; executarea pedepsei la locul de muncă nu este un drept al infractorului, acesta are doar o vocaţie la această modalitate de executare a pedepsei; 3. condamnatul trebuie să aibă capacitate de muncă – condiţie care reiese din faptul că dacă în cursul executării pedepsei la locul de muncă cel condamnat îşi pierde această capacitate, pedeapsa este suspendată condiţionat; prestarea muncii fiind de esenţa acestui mod de executare, lipsa capacităţii de muncă face imposibilă executarea pedepsei în acest mod; pot beneficia de acest mod de executare şi infractorii minori care au împlinit vârsta de 16 ani la data aplicării pedepsei; tinerii condamnaţi cu executarea pedepsei la locul de muncă, care devin militari în termen în cursul judecăţii sau după condamnare, vor executa pedeapsa la locul de muncă după trecerea lor în rezervă; de executarea pedepsei la locul de muncă pot beneficia şi persoanele care nu desfăşoară o activitate la data aplicării pdepsei; 4. trebuie să existe acordul scris al unităţii în care cel condamnat urmează să execute pedeapsa, indiferent că este vorba despre unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau despre o altă unitate; - locul de muncă – unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea la data conamnării sau altă unitate; trebuie să existe acordul scris al acesteia; în primul caz contractul de muncă se suspendă pe durata executării pedepsei, în al doilea caz contractul de muncă încetează; - modul de executare al pedepsei închisorii la locul de muncă – trebuie să asigure realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei, fără privarea condamnatului de libertate; acest lucru este asigurat de instituirea unor obligaţii şi interdicţii: 1. condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă pe baza mandatului de executare a pedepsei – în cazul în care pedeapsa este executată în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea,

50

contractul de muncă se suspendă pe durata executării pedepsei, în cazul în care pedeapsa este executată în altă unitate, contractul de muncă încetează; 2. condamnatul este obligat ca pe timpul executării pedepsei să îndeplinească toate îndatoririle ce îi revin la locul de muncă şi are aceleaşi drepturi ca oricare salariat, cu următoarele limitări ce decurg din caracterul coercitiv al pedepsei: a) din totalul veniturilor cuvenite potrivit legii pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului; în cazul condamnatului minor, limitele reţinerii se reduc la jumătate; b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentle legale aplicate le venitul net cuvenit condamnatului după reţinerea cotei prevăzute anterior; c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă; d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărârea instanţei de judecată; e) pe durata executării pedepsei condamnatul nu poate fi promovat; f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta comisă, nu poate ocupa funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative sau de gestiune; 3. pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul de a fi ales – contradicţie cu disp. art. 71 al.3 – au prioritate acestea din urmă; 4. instanţa are posibilitatea să impună condamnatului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii: 1. să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămân ori de calificare; 2. să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; 3. să nu frecventeze anumite locuri stabilite; 4. să nu intre în legătură cu anumite persoane; 5. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; 6. să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării; - revocarea executării pedepsei la locul de muncă – se datorează unor cauze subsecvente acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei; este o sancţiune care intervine pentru nerespectarea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de lege; este obligatorie sau facultativă pentru instanţa de judecată în funcţie de cauzele de revocare intervenite în cursulexecutării pedepsei; revocarea are de regulă drept consecinţă executarea pedepsei într-un loc de deţinere; a) revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie în două situaţii; 1. când în cursul executării pedepsei condamnatul comite o infracţiune intenţionată înaintea începerii executării sau în cursul executării pedepsei; - ca urmare a revocării, instanţa face aplicarea dispoziţiilor referitoare la sancţionarea recidivei postcondamnatorii sau a pluralităţii intermediare – cumulul juridic; pedeapsa rezultată va fi executată într-un loc de deţinere; 2. când în cursul executării pedepsei condamnatul nu mai poate presta munca datorită pierderii totale a capacităţii de muncă, în cazul în care această incapacitate nu şi-a provocat-o condamnatul(intenţionat) – nu va opera rebilitarea de drept; problemă – se suspendă întreaga pedeapsă sau doar restul rămas neexecutat; b) revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este facultativă în trei situaţii: 1. când în cursul executării pedepsei condamnatul comite o infracţiune din culpă – instanţa are posibilitatea să aplice şi pentru aceasta executarea pedepsei la locul de muncă, pedeapsa rezultată stabilindu-se potrivit regulilor de la pluralitatea intermediară;

51

2. când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii – fie prin neprezentarea în termen de 5 zile la unitatea unde urmează să-şi desfăşoare activitatea, fie prin neîndeplinirea în mod corespunzător a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă; 3. când condamnatul nu respectă obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare; - anularea executării pedepsei la locul de muncă – spre deosebire de revocare se datorează unor cauze preexistente dispunerii executării pedepsei la locul de muncă; este obligatorie; are loc dacă se descoperă înaintea executării sau considerării ca executată a pedepsei că cel condamnat cu executarea pedepsei la locul de muncă mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării şi pentru pedeapsa rezultată a executării pedepsei la locul de muncă; - condiţii – 1. cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă; 2. infracţiunea ce atrage anularea executării pedepsei la locul de muncă să fie descoperită înaintea executării sau considerării ca executată a pedepsei; 3. în ceea ce priveşte pedeapsa rezultată, să nu fie îndeplinite condiţiile aplicării executării pedepsei la locul de muncă – în cazul în care faptele sunt concurente, pedeapsa rezultată să fie mai mare de 3 ani; - ca urmare a anulării, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni (dacă pentru infracţiunea care a atras anularea nu s-a pronunţat anterior o pedeapsă) sau la recidivă sau pluralitatea intermediară (dacă pentru infracţiunea care a atras anularea s-a pronunţat anterior o pedeapsă); în prima situaţie – dacă există concurs – dacă în urma contopirii pedeapsa rezultată nu depăşeşte 3 ani, se va putea aplica executarea pedepsei la locul de muncă, urmând ca ceea ce s-a executat până la data descoperirii infracţiunii concurente să se compute din pedeapsa rezultată; în a doua situaţie - dacă există recidivă sau pluralitate intermediară – pedeapsa rezultată se va executa într-un loc de deţinere; - anularea nu se poate dispune dacă descoperirea infracţiunii a avut loc după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei; - încetarea executării pedepsei la locul de muncă – este o instituţie asemănătoare cu liberarea condiţionată; se acordă în vederea stimulării condamnaţilor care dau dovezi temeinice de îndreptare, sunt disciplinaţi şi stăruitori în muncă şi au executat o anumită parte din pedeapsă, - condiţii - 1. condamnatul să fi executat 2/3 din pedeapsă; 2. condamnatul să fi dat dovezi temeinice de îndreptare, să fi avut o conduită bună, să fi fost disciplinaţi şi stăruitori în muncă; 3. să existe o cerere de încetare a executării pedepsei din partea condamnatului sau a unităţii în care îşi execută pedeapsa; - efecte – pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp rămas până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a comis o nouă infracţiune; în caz contrar va lua naştere starea de recidivă postcondamnatorie; - revocarea – este în principiu facultativă - instanţa are două posibilităţi: fie să revoce încetarea executării pedepsei, situaţie în care se va aplica regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, fie să menţină încetarea executării pedepsei, situaţie în care deşi există recidivă postcondamnatorie, se aplică regimul sancţionator obişnuit – problema sporului; revocarea este obligatorie în cazul infracţiunilor grave;

52

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR Reglementare. Prin noţiunea de infractor minor se înţelege persoana între 14 ani împliniţi şi 18 ani neîmpliniţi, care are discernământ. Chiar dacă dacă din punct de vedere civil persoana este majoră (cazul femeii căsătorite care nu a împlinit 18 ani), din punct de vedere penal starea de minoritate se păstrează până la vârsta de 18 ani. Pentru aplicarea regimului sancţionator specific, starea de minoritate trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. În cazul infracţiunilor a căror executare se prelungeşte în timp, ca de exemplu cele continue (deţinerea ilegală a unei arme), starea de minoritate trebuie să existe şi în momentul epuizării faptei; în caz contrar, infractorului i se va plica tratamentul sancţionator specific majorilor. Forme. Legea penală română prevede că minorilor li se pot aplica măsuri educative şi pedepse. MĂSURILE EDUCATIVE Minoritatea este o cauză de diferenţiere a regimului sancţionator, măsurile educative având prioritate faţă de pedepse, care se aplică minorului doar dacă luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea lui, respectiv în cazul în care infracţiunea comisă prezintă un grad ridicat de pericol social. În ipoteza comiterii mai multor fapte de către acelşi infractor minor, nu se pot aplica cumulativ pedepse şi măsuri educative; Noţiune. Sunt sancţiuni penale specifice pentru minori, menite să asigure educarea şi reeducarea acestora. Caracterul coercitiv este secundar, preponderent este caracterul educativ. Măsurile educative nu lasă să subziste nici o consecinţă penală, neconstituind antecedente penale. Potrivit art. 100, faţã de minorul care rãspunde penal se poate lua o mãsurã educativã ori i se poate aplica o pedeapsã. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei sãvârşite, de starea fizicã, de dezvoltarea intelectualã şi moralã, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trãit şi de orice alte elemente de naturã sã caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplicã numai dacã se apreciazã cã luarea unei mãsuri educative nu este suficientã pentru îndreptarea minorului. Forme. Potrivit art. 101, mãsurile educative care se pot lua faţã de minor sunt: a) mustrarea; b) libertatea supravegheatã; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ. 1. Mustrarea Definiţie. Conform art. 102 mãsura educativã a mustrãrii constã, în dojenirea minorului, în arãtarea pericolului social al faptei sãvârsite, în sfãtuirea minorului sã se poarte în asa fel încât sã dea dovadã de îndreptare, atrãgându-i-se totodatã atentia cã dacã va sãvârsi din nou o infractiune, se va lua fatã de el o mãsurã mai severã sau i se va aplica o pedeapsã. Conţinut. Această măsură educativă constă în dojana aplicată de instanţa de judecată. Condiţii de aplicare. Mustrarea poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1. infracţiunea comisă să prezinte un grad de pericol social redus; 2. să fie vorba despre o primă infracţiune comisă de minor;

Mustrarea poate fi aplicată o singură dată. Mod de executare. Mustrarea se execută imediat, odată cu pronunţarea hotărârii de condamnare.

53

2. Libertatea supravegheatã Conţinut. Conform art.103, libertatea supravegheată constă în lãsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebitã. Supravagherea este încredinţată dupã caz, pãrintilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacã acestia nu pot asigura supravegherea în conditii satisfãcãtoare, instanta dispune încredintarea supravegherii minorului, pe acelasi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferintã unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei institutii legal însãrcinate cu supravegherea minorilor. Durată. Această măsură educativă poate fi dispusă pe un termen fix de 1 an. Având în vedere că supravegherea este exercitată în temeiul drepturilor părinteşti, pentru a se putea aplica libertatea supravegheată, minorul trebuie să nu fi împlinit 17 ani în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. S-a propus renunţarea la acest termen fix, pentru a nu se ajunge la situaţii inechitabile. Condiţii de aplicare. Libertatea supravegheată poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1. infracţiunea comisă să prezinte un grad de pericol social relativ redus; 2. minorul să nu fi împlinit 17 ani în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; Mod de executare. Pentru a fi îndeplinite scopuriel acestei măsuri educative, este necesar ca ea să fie pusă în executare imediat după pronunţarea hotărârii de condamnare. Obligaţii. Legea instituie o serie de obligaţii în sarcina persoanei însărcinate cu supravegherea şi totodată dă posibilitatea instanţei de judecată să impună şi minorului respectarea unor obligaţii. I. Obligaţii pe care legea le reglementează în sarcina persoanei însărcinate cu supravegherea: 1. să vegheze îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptãrii lui; 2. sã înstiinteze instanta de îndatã, dacã minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercitã asupra lui sau are purtãri rele ori a sãvârsit din nou o faptã prevãzutã de legea penalã. II. Obligaţii pe care instanţa le poate impune minorului: 1. sã nu frecventeze anumite locuri stabilite; 2. sã nu intre în legãturã cu anumite persoane; 3. sã presteze o activitate neremuneratã într-o institutie de interes public fixatã de instantã, cu o duratã între 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, dupã programul de scoalã, în zilele nelucrãtoare si în vacantã. Dupã luarea mãsurii libertãtii supravegheate, instanta încunostiinteazã scoala unde minorul învatã sau unitatea unde este angajat si, dupã caz, institutia la care presteazã, activitatea stabilitã de instantã. Revocare. Această măsură educativă va fi revocată în următoarele situaţii: 1. minorul se sustrage de la supraveghere; 2. minorul are purtări rele; 3. minorul comite o faptă prevăzută de legea penală 4. minorul comite o nouă infracţiune În primele trei situaţii se va dispune măsura internării într-un centru de reeducare, iar un ultima situaţie, în funcţie de pericolul social al infracţiunii comise, fie se va dispune măsura internării într-un centru de reeducare, fie se va aplica o pedeapsă.

54

3. Internarea în centru de reeducare Definiţie. Conform art. 104, mãsura educativã a internãrii într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducãrii minorului, cãruia i se asigurã posibilitatea de a dobândi învãtãtura necesarã si o pregãtire profesionalã potrivit cu aptitudinile sale. Dat fiind faptul că este cea mai aspră măsură educativă, se va dispune doar dacă celelalte măsuri educative sunt considerate neîndestulătoare. În concluzie, internarea într-un centru de reeducare este o măsură de costrângere realizată prin mijloace psiho-pedagogice specifice, în scopul reeducării infractorului minor. Conţinut. Această măsură educativă constă în scoaterea minorului din mediul familial şi internarea lui într-un centru specializat, unde i se asigură posibilitatea de a învăţa şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit vârstei şi aptitudinilor sale. Durată. Măsura se dispune pe durată nedeterminată. În principiu, se menţine până la majorat, dar există posibilitatea prelungirii cu până la 2 ani, dacă acest lucru este necesar în scopul desăvârşirii procesului de reeducare sau de însuşire a pregătirii profesionale a infractorului. Există de asemenea şi posibilitatea liberării minorului din centrul de reeducare, înainte de a deveni major. Condiţii de aplicare. Această măsură educativă se dispune în cazul în care fapta prezintă un grad de pericol social relativ ridicat. Mod de executare. Se pune în executare imediat după pronunţarea hotărârii de condamnare. Revocarea acestei măsuri are caracter facultativ sau obligatoriu, în funcţie de cauza de revocare intervenită. Astfel, revocarea este facultativă în două situaţii: dacă în cursul internării, minorul are o purtare necorespunzătoare (are purtări rele, este reticent în ceea ce priveşte învăţătura şi însuşirea pregătirii profesionale) sau dacă săvârşeşte o infracţiune cu un grad de pericol social redus. Revocarea are caracter obligatoriu dacă în cursul internării minorul comite o infracţiune cu un grad de pericol social ridicat, pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. În cazul dispunerii revocării internării, minorului i se va aplica o pedeapsă. Liberarea înainte de a deveni major se dispune în situaţia îndeplinirii următoarelor două condiţii: 1. dacă a trecut cel putin un an de la data internãrii în centrul de reeducare; 2. minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguintã la învãtãturã si la însusirea pregãtirii profesionale; În cazul în care în cursul liberării, minorul comite o nouă infracţiune, în funcţie de gradul de pericol social al acesteia, instanţa dispune fie revocarea liberării (minorul urmând să fie reinternat în centrul de reeducare), fie revocarea măsurii educative a internării şi aplicarea unei pedepse.

4. Internarea într-un institut medical-educativ Definiţie. Conform art. 105, mãsura educativã a internãrii într-un institut medical – educativ, se ia fatã de minorul care, din cauza stãrii sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical si de un regim special de educatie. Conţinut. Această măsură educativă constă în scoaterea minorului din mediul familial şi internarea lui într-un centru specializat, unde i se asigură posibilitatea de a beneficia un tratament medical adecvat şi de a învăţa şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit vârstei şi aptitudinilor sale.

55

Durată. Măsura se dispune pe durată nedeterminată. În principiu, se menţine până la majorat, dar există posibilitatea prelungirii cu până la 2 ani, dacă acest lucru este necesar în scopul desăvârşirii tratamentului medical şi al procesului de reeducare sau de însuşire a pregătirii profesionale a infractorului. În cazul în care starea deficitară a minorului se remediază, instanţa are posibilitatea să înlocuiască această măsură cu cea a internării într-un centru de reeducare sau să dispună liberarea minorului din institutul medical-educativ, înainte de a deveni major. Condiţii de aplicare. Această măsură educativă se dispune în cazul în care minorul care prezintă anumite deficienţe de natură psihică (debilitate, epilepsie) sau fizică (este nevăzător, surd, infirm), comite o infracţiune. Mod de executare. Se pune în executare imediat după pronunţarea hotărârii de condamnare. Revocarea acestei măsuri are caracter facultativ sau obligatoriu, în funcţie de cauza de revocare intervenită. Astfel, revocarea este facultativă în două situaţii: dacă în cursul internării, minorul are o purtare necorespunzătoare (are purtări rele, este reticent în ceea ce priveşte învăţătura şi însuşirea pregătirii profesionale) sau dacă săvârşeşte o infracţiune cu un grad de pericol social redus. Revocarea are caracter obligatoriu dacă în cursul internării minorul comite o infracţiune cu un grad de pericol social ridicat, pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. În cazul dispunerii revocării internării, minorului i se va aplica o pedeapsă. În pofida dispoziţilor legale, s-a apreciat că, indiferent de comportamentul minorului, revocarea acestei măsuri va putea avea loc doar în situaţia în care starea deficitară a minorului se remediază. Revocarea poate avea loc şi în absenţa comiterii unei infracţiuni, în cazul în care starea deficitară a minorului se remediază. În acest caz, instanţa are posibilitatea să înlocuiască această măsură cu cea a internării într-un centru de reeducare. Liberarea înainte de a deveni major se dispune în situaţia îndeplinirii următoarelor două condiţii: 1. dacă a trecut cel putin un an de la data internãrii în centrul de reeducare; 2. minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguintã la învãtãturã si la însusirea pregãtirii profesionale. În cazul în care în cursul liberării, minorul comite o nouă infracţiune, în funcţie de gradul de pericol social al acesteia, instanţa dispune fie revocarea liberării (minorul urmând să fie reinternat îninstitutul medical-educativ), fie revocarea măsurii educative a internării şi aplicarea unei pedepse. S-a afirmat că acest lucru va fi posibil doar dacă starea deficitară a minorului s-a remediat între timp.

56

PEDEPSELE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI Noţiune. Minorilor li se aplică pedepse numai dacã, în funcţie de gradul de pericol social al faptei comise, se apreciazã cã luarea unei mãsuri educative nu este suficientã pentru îndreptarea acestora. Dintre cele trei categorii de pedepse li se aplică doar pedepsele principale şi indirect, cele accesorii. Legea prevede expres că minorilor nu li se aplică pedepse complementare. Dintre pedepsele principale li se aplică doar închisoarea şi amenda. 1. În cazul comiterii unei infracţiuni sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, infractorului minor i se va aplica pedeapsa închisorii între 5 şi 20 ani; 2. În cazul comiterii unei infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii, infractorului minor i se va aplica pedeapsa închisorii între limitele reduse la jumătate (exemplu: în cazul comiterii unei infracţiuni de furt, sancţionată de lege cu pedeapsa inchisorii de la 1 la 12 ani, minorului i se va aplica o pedeapsă între 6 luni şi 6 ani); în urma acestei reduceri, minimul special nu poate fi în nici un caz mai mare de 5 ani (exemplu: în cazul comiterii unei infracţiuni de omor calificat, sancţionată de lege cu pedeapsa inchisorii de la 15 la 25 ani, minorului i se va aplica o pedeapsă între 5 ani şi 12 ani şi jumătate). În măsura în care minorul are drepturile care sunt interzise cu titlu de pedeapsă accesorie, aceste drepturi îi vor fi interzise minorului. 3. În cazul comiterii unei infracţini sancţionate cu pedeapsa amenzii, înfractorului minor i se va aplica pedeapsa între limitele reduse la jumătate. S-a propus ca, pentru a fi respectat principiul caracterului personal al răspunderii penale, minorului să-i poată fi aplicată pedeapsa amenzii numai dacă are venituri proprii. Pedepsele aplicate minorului nu atrag incapacităţi, interdicţii sau decăderi.

57

MĂSURILE DE SIGURANŢĂ Noţiune. Prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, se evidenţiază anumite împrejurări din realitatea socială implicate în cauzalitatea acesteia, care dacă nu sunt combătute există pericolul comiterii de alte asemenea faptă prevăzută de legea penală. Definiţie. Măsurile de siguranţă sunt măsuri de constrângere prevăzute de legea penală, cu caracter preventiv, luate în vederea înlăturării unei stări de pericol create ca urmare a comiterii unei fapte prevăzute de legea penală şi în vederea preîntâmpinării comiterii de alte asemenea fapte. Caracter. Nu toate au în mod obligatoriu caracter de sancţiuni. Argumentele care pot fi aduse în sprijinul acestei afirmaţii sunt următoarele: unele (obligarea la tratament medical şi internarea medicală) pot fi aplicate provizoriu în cursul procesului penal, pot fi aplicate de către procuror, durta de aplicare este nedeterminată, pot fi aplicate chiar dacă fapta nu este infracţiune. Scop. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea comiterii de alte fapte prevăzute de legea penală. Modul de stabilire şi individualizare. Se face în funcţie de natura şi gravitatea stării de pericol şi posibilitatea înlăturării acesteia. Este necesar a fi făcută o distincţie între gradul de pericol social al faptei (trăsătură esenţială a infracţiunii) şi starea de pericol (care ţine de persoana făptuitorului sau împrejurări conexe faptei comise). Aplicarea pedepsei nu este incompatibilă cu luarea unei măsuri de siguranţă iar aplicarea măsurii de siguranţă nu este condiţionată de aplicarea unei pedepse. Cauzele de încetare a executării celor două categorii de sancţiuni sunt distincte şi nu interacţionează; astfel dacă executarea pedepselor încetează prin graţiere, executarea măsurilor de siguranţă încetează prin revocare. Aplicabilitate. Măsurile de siguranţă pot fi aplicate oricărei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală. dacă există o stare de pericol. Condiţiile de aplicabilitate sunt: 1. comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sau a unei infracţiuni (fie că se aplică sau nu o pedeapsă); 2. existenţa unei stări de pericol; 3. combaterea stării de pericol să fie posibilă doar prin aplicarea unei măsuri de siguranţă; Feluri. Există măsuri de siguranţă cu caracter medical, restrictive de drepturi, privative de bunuri. Se pot aplica concomitent mai multe măsuri de siguranţă dacă starea de pericol existentă reclamă acest lucru. Dacă este necesar, pot fi înlocuite unele cu altele, cu condiţia să fie de aceeaşi natură (obligarea la tratament medical cu internarea medicală). Măsurile de siguranţă, în funcţie de natura lor, se execută anterior, concomitent sau ulterior executării pedepsei. Conform art. 112, mãsurile de sigurantã sunt: a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicalã; c) interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altã ocupatie; d) interzicerea de a se afla în anumite localitãti; e) expulzarea strãinilor; f) confiscarea specialã; e) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

58

Confiscarea specială Definiţie. Această măsură de singuranţă constă în scoaterea unor bunuri din patrimoniul persoanei care a comis faptă prevăzută de legea penală sau infracţiunea, starea de pericol fiind prezumată legal că există, şi trecerea lor cu titlu gratuit în patrimoniul statului. Caracter. Este o măsură de siguranţă obligatorie (în principiu) şi definitivă Condiţii de aplicare. Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală sau o infracţiune. Obiect. Confiscarea specială are ca obiect următoarele bunuri: a.) bunurile produse prin faptă prevăzută de legea penală; este vorba despre bunurile care nu au existenţă fizică anterioară (bani, timbre, alte înscrisuri obţinute în urme comiterii infracţiunii de fals); b.) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă; Dacă infracţiunea este comisă din culpă, această măsură nu va fi dispusă, întrucât, folosirea unui bun la comiterea unei fapte, presupune că respectiva faptă a fost comisă cu intenţie. Este vorba, aşadar de mijloacele de comitere a infracţiunii. În practica judiciară s-a pus problema dacă mijloacele de transport pot fi confiscate, în situaţia în care au servit la transportul bunurilor furate. Având în vedere că acţiunea de transportare este ulterioară şi exterioară infracţiunii de furt, vor fi supuse confiscării acest gen de bunuri, doar dacă au servit efectiv la comiterea acţiunii de luare (X, dorind să fure nişte buşteni depozitaţi in pădure, îi remorcheză de maşină); (2) Dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia. c.) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului; când bunurile aparţin altei persoane, confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar, ori de infractor cu ştiinţa proprietarului; d.) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe infractor, respectiv banii sau alte valori; pentru a fi supuse confiscării, trebuie remise efectiv; se va dispune acestă măsură, chiar dacă infractorul nu a trecut la comiterea infracţiunii; în situaţia în care bunurile nu sunt găsite, se poate confisca echivalentul în bani; nu se confiscă bunurile date sub presiunea constrângerii. e.) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, cu alte cuvinte „fructele infracţiunii”. f.) bunurile a căror deţinere este intezisă de lege, legea nefăcând nici o precizare cu privire la natura acestor dispoziţii; prin urmare vor putea fi confiscate orice fel de bunuri a căror deţinere este intezisă de lege: substanţe stupefiante, materii radioactive În cazurile prevăzute la lit. b.) şi c.), dacă bunurile nu pot fi confiscate, deoarece nu sunt ale infractorului, iar proprietarul nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.

59

Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, cu excepţia celor prevăzute la lit. b.) şi c.). Înstanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

Definiţie. Conform art. 118 1, când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, comise asupra membrilor familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate. Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani.

Cauza. Această măsură de singuranţă poate fi dispusă dacă prezenţa infractorului în mediul în care a comis infracţiunea, respectiv locuinţa familiei, prezintă un pericol grav pentru membrii familiei infractorului. Caracter. Măsura are caracter facultativ. Condiţii de aplicare. 1. să se fi comis o infracţiune prin care să fi fost vătămată viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unui membru al familiei infractorului; 2. pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel puţin 1 an; 3. instanţa de judecată să considere că prezenţa. acestuia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei; 4. să existe cererea expresă a victimei. Durată. Măsura se dispune pe durată determinată, de maximum 2ani. Mod de executare. Măsura se execută ulterior executării pedepsei principale. Revocabilitate. Nu există posibilitatea revocării înaintea duratei fixate de instanţă.

60

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ŞI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

GRAŢIEREA – definiţie – efectele ei sunt reglementate art.120 C.p.; poate fi definită ca fiind un act de clemenţă acordat de regulă individual de către preşedintele ţării, prin care condamnatul este iertat în totalitate sau parţial de executarea pedepsei sau pedeapsa aplicată este înlocuită cu una mai uşoară; în cazuri de excepţie, graţierea se poate acorda şi colectiv de către Parlament; - caracter – de regulă, graţierea produce efecte in personam – în situaţia în care este acordată individual de către preşedinte; prin excepţie, produce efecte in rem - în situaţia în care este acordată colectiv de către Parlament; - categorii – se clasifică în funcţie de mai multe criterii: 1. modul de acordare, 2. condiţiile de acordare, 3. întinderea efectelor graţierii; 1. în funcţie de modul de acordare a graţierii, aceasta poate fi individuală – care este acordată de regulă la cererea condamnatului şi poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau colectivă – care este acordată unui număr nedeterminat de persoane şi poate fi acordată chiar şi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; 2. în funcţie de condiţiile de acordare a graţierii, aceasta poate fi - necondiţionată – când se acordă fără a impune în viitor beneficiarului său respectarea anumitor obligaţii; - condiţionată – când acordarea sa este condiţionată de buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor, în sensul că acesta trebuie să se abţină de la comiterea de noi infracţiuni o anumită perioadă de timp (3 ani) denumită termen de încercare, sub sancţiunea executării pedepsei negraţiate cumulată aritmetic cu pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea comisă ulterior; - în ambele cazuri, în actul de acordare a graţierii, pot fi prevăzute anumite condiţii cu privire la natura pedepsei, cuantumul pedepsei sau persoana condamnatului, care limitează incidenţa graţierii; 3. în funcţie de aria de întindere a efectelor graţierii, aceasta poate fi totală, parţială sau comutare; - graţierea este totală – când are ca efect înlăturarea în totalitate a executării pedepsei; se mai numeşte şi remitere de pedeapsă; - graţierea este parţială – când are ca efect înlăturarea parţială a executării pedepsei; se mai numeşte şi reducere de pedeapsă; - graţierea îmbracă forma comutării – când are ca efect înlocuirea pedepsei aplicate de instanţă cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară; se acordă de regulă individual; - obiect – de regulă, graţierea are ca obiect pedepsele aplicate până la data apariţiei actului de graţiere, care se încadrează în dispoziţiile acestui act; dacă intervine înainte de condamnare, are ca obiect pedepsele aplicate pentru infracţiunile comise până la data adoptării actului de graţiere, în măsura în care acestea se încadrează în dispoziţiile acestui act; graţierea nu are ca obiect pedepse rezultate pentru vreo formă a pluralităţii de infracţiuni, ci doar pedepsele componente ale pedepsei rezultate; - efecte – în măsura în sunt îndeplinite condiţiile de acordare a graţierii, efectele acesteia sunt obligatorii; 1. efectele graţierii asupra pedepselor principale – prin graţiere, executarea pedepsei principale este înlăturată în totalitate, parţial sau aceasta este comutată;

61

- în cazul graţierii totale, la data intervenirii graţierii pedeapsa se consideră executată(de la această dată începe executarea pedepselor complementare, începe să curgă termenul de reabiltare); în cazul graţierii parţiale, de la data acordării graţierii se mai execută doar restul de pedeapsă rămas negraţiat; în cazul comutării pedepsei din detenţiunea pe viaţă în închisoare, durata executată din detenţiunea pe viaţă se consideră parte integrantă a pedepsei închisorii; - graţierea poate avea ca obiect o pedeapsă componentă a unei pedepse rezultate pentru o formă a pluralităţii de infracţiuni; dacă pentru una dintre pedepsele contopite este incidentă graţierea, aceasta este scoasă din contopire iar dacă în urma acestei operaţiuni, rămâne în fiinţă o singură pedeapsă componentă a pedepsei rezultate, va fi înlăturat şi eventualul spor aplicat pentru respectiva formă a pluralităţii; - în cazul în care graţierea intervine înainte de condamnare, efectele sale se vor produce din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; - dacă infracţiunea este dintre cele a căror executare se prelungeşte în timp, pentru a beneficia de graţiere este necesar ca ele să se epuizeze înainte de adoptarea actului de clemenţă; - în cazul graţierii condiţionate – aceasta îşi produce efectele tot de la data apariţiei actului de clemenţă, dar aceste efecte devin definitive în momentul expirării termenului de încercare şi doar dacă în termenul de încercare al graţierii condiţionate beneficiarul nu a comis o nouă infracţiune; 2. efectele graţierii asupra pedepselor suspendate condiţionat: – în cazul graţierii totale necondiţionate, partea din termenul de încercare care este formată din pedeapsa aplicată de instanţă se remite; prin urmare, din durata termenului de încercare rămân 2 ani(intervalul fix al termenului de încercare); la împlinirea termenului de încercare astfel redus, va opera reabilitarea de drept; dacă în cursul celor doi ani rămaşi din termenul de încercare se comite o nouă infracţiune, este revocată suspendarea condiţionată; pedeapsa fiind considerată ca executată ca efect al graţierii, efectul revocării suspendării este doar excluderea reabilitării de drept; se va naşte astfel o stare de recidivă postexecutorie şi se va aplica tratamentul sancţionator specific acesteia; - în cazul graţierii parţiale necondiţionate, partea din termenul de încercare care este formată din pedeapsa aplicată de instanţă se reduce condorm actului de clemenţă; prin urmare, din durata termenului de încercare rămân 2 ani plus partea din pedeapsă rămasă negraţiată; la împlinirea termenului de încercare astfel redus, va opera reabilitarea de drept; dacă în cursul termenului de încercare redus cau urmare a graţierii parţiale se comite o nouă infracţiune, este revocată suspendarea condiţionată; pedeapsa nefiind considerată executată în totalitate deoarece graţierea este parţială, se va naşte o stare de recidivă postcondamnatorie, sancţionată potrivit sistemului cumulului aritmetic ca efect al revocării suspendării; evident este exclusă şi reabilitarea de drept; - în cazul graţierii totale condiţionate, cele două măsuri de individualizare funcţionează paralel şi îşi produc fiecare dintre ele efectele specifice; efectele ambelor măsuri sunt condiţionate de conduita condamnatului într-un anumit interval de timp, tocmai de aceea este necesară compararea celor două termene de încercare; 1. când termenul de încercare al graţierii condiţionate este mai scurt decât cel al suspendării condiţionate – efectul graţierii rămâne definitiv înaintea împlinirii termenului de încercare a suspendării condiţionate; - dacă se comite o infracţiune în cursul ambelor termene de încercare, va fi înlăturat atât beneficiul graţierii(întrucât efectele sale nu sunt definitive) cât şi suspendarea condiţionată (existând o cauză de revocare); se va naşte o stare de recidivă postcondamnatorie, sancţionată potrivit sistemului cumulului aritmetic ca efect al revocării suspendării; evident este exclusă şi reabilitarea de drept; - dacă se comite o infracţiune după împlinirea termenului de încercare al graţierii, dar în cursul termenului de încercare al suspendării, este revocată doar suspendarea condiţionată, întrucât efectele graţierii sunt deja definitive; pedeapsa fiind considerată ca executată ca efect al graţierii, efectul revocării suspendării este doar excluderea reabilitării de drept; se va naşte astfel o stare de recidivă postexecutorie şi se va aplica tratamentul sancţionator specific acesteia;

62

2. când termenul de încercare al graţierii condiţionate este mai lung decât cel al suspendării condiţionate – se produc efectele suspendării condiţionate, iar graţierea rămâne fără obiect, întrucât, la data rămânerii definitive a efectelor ei, pedeapsa era deja considerată executată; - dacă se comite o infracţiune în cursul ambelor termene de încercare, va fi înlăturat atât beneficiul graţierii(întrucât efectele sale nu sunt definitive) cât şi suspendarea condiţionată (existând o cauză de revocare); se va naşte o stare de recidivă postcondamnatorie, sancţionată potrivit sistemului cumulului aritmetic ca efect al revocării suspendării; evident este exclusă şi reabilitarea de drept; - dacă se comite o infracţiune după împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate, dar în cursul termenului de încercare al graţierii, pedeapsa fiind considerată ca executată ca efect al suspendării condiţionate, graţierea rămâne fără obiect şi revocarea acesteia nu produce nici un efect; nu se va naşte o stare de recidivă postexecutorie, întrucât, ca efect al suspendării condiţionate a operat reabilitarea de drept; - efectele graţierilor succesive – dacă în cursul executării unei pedepse intervin mai multe graţieri parţiale, îşi vor produce fiecare dintre ele efectul specific, determinând reducerea succesivă a pedepsei; este posibil ca în actul de graţiere să se prevadă că persoana care a beneficiat anterior de o graţiere, să fie exclusă de la beneficiul graţierii ulterioare; - limitele efectelor graţierii – - nu înlătură condamnarea şi consecinţele condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată – poate forma primul termen al recidivei postexecutorii, produc incapacităţi, interdicţii sau decăderi, de la data producerii efectului graţierii începe să curgă termenul de reabilitare; - nu are efect asupra pedepselor complementare, în afară de cazul în care prin actul de graţiere se dispune altfel; - nu are efect asupra măsurilor de siguranţă, dată fiind natura lor juridică specifică - măsuri de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a comiterii de noi infracţiuni; - nu are efect asupra măsurilor educative, dată fiind natura lor juridică specifică – măsuri cu un caracter preponderent reeducativ; - nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, nu înlătură executarea obligaţiilor civile;

63

CAUZA CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII - REABILITAREA - noţiune – este menită să stimuleze eforturile de reintegrare ale fostului condamnat care, prin comportarea sa privită în ansamblu în decursul unei anumite perioade de timp, a dovedit că s-a reeducat şi că este posibilă reintegrarea sa deplină în societate; - definiţie – este mijlocul legal prin care fostul condamnat este reintegrat deplin pe plan juridic în societate, prin înlăturarea tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care au rezultat din condamnare; - efecte – art.133 C.p. reglementează efectele reabilitării, precizând că face să înceteze toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile ce rezultă din condamnare; decăderile şi interdicţiile pot decurge din hotărârea de condamnare, în cazul în care, alături de pedeapsa principală, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi; incapacităţile decurg din dispoziţii legale extrapenale prin care se reglementează diferite activităţi(legea de organizare judecătorească, legea de organizare a avocaturii) unde se prevede că persoanele condamnate nu pot ocupa anumite funcţii(magistrat) sau nu pot exercita anumite profesii(avocat); - în consecinţă, condamnările în privinţa cărora a intervenit sau s-a pronunţat reabilitarea nu se iau în considerare la stabilirea stării de recidivă; - limitele efectelor reabilitării – reabilitarea nu are ca efect obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării sau de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut; fostul condamnat poate ajunge să ocupe o funcţie similară celei pierdute sau să dobândească acelaşi grad; - efectele reabilitării nu se extind asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi; raţiunea acestei exceptări rezidă în incompatibilitatea efectelor reabilitării cu cele ale acestei măsuri de siguranţă; - caracteristici 1. are caracter general în sensul că operează cu privire la toate condamnările, indiferent de gravitatea acestora şi indiferent de natura infracţiunii care a atras condamnarea respectivă; 2. operează ex nunc, în sensul că înlătură pentru viitor decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care au rezultat din condamnare; 3. priveşte tot trecutul condamnatului, în sensul că, în cazul unor condamnări succesive, nu poate fi acordată pentru una sau unele dintre acestea; se poate spune prin urmare că reabilitarea are caracter indivizibil; nu se poate concepe existenţa unei reabilitări parţiale a condamnatului, pentru că reabilitarea operează in personam nu in rem; - forme – legea reglementează două forme ale reabilitării, diferite din punctul de vedere al condiţiilor de acordare şi a modului în care pot fi obţinute: reabilitarea de drept, care se caracterizează prin faptul intervine din oficiu în cazul condamnărilor de gravitate redusă şi reabilitarea judecătorească, care este pronunţată de instanţă după verificarea îndeplinirii anumitor condiţii;

64

1. reabilitarea de drept – este forma de reabilitare ce intervine din oficiu în cazul unor condamnări de mică gravitate – amenda sau închisoarea care nu depăşeşte 1 an, în cazul în care este îndeplinită condiţia prevăzută de lege – condamnatul să nu comită o nouă infracţiune în cursul termenului de reabilitare de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei; reabilitarea de drept intervine fără trecerea vreunui termen de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, în trei cazuri: suspendarea condiţionată, suspendarea sub supraveghere şi executarea pedepsei într-o închisoare militară; - condiţii – sunt privitoare la condamnare, termenul de reabilitare, conduita condamnatului: 1. pedeapsa aplicată de instanţă este amenda sau închisoarea care nu depăşeşte un an; în situaţia în care intervine o graţiere parţială a pedepsei sau o comutare, reperul pentru stabilirea formei de reabilitare care urmează să intervină este pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa redusă sau înlocuită ca urmare a graţierii; în situaţia mai multor condamnări succesive la pedeapsa amenzii sau a închisorii care nu depăşeşte un an, va opera reabilitarea de drept pentru fiecare dintre acestea, dacă intervalul dintre executarea pedepsei precedente şi comiterea următoarei infracţiuni, este mai mare de trei ani; dimpotrivă, dacă intervalul este mai mic de trei ani, va putea opera doar reabilitarea judecătorească; în situaţia mai multor condamnări succesive, dintre care pentru unele ar putea să opereze reabilitarea de drept iar pentru altele reabilitarea judecătorească, persoana condamnată va putea cere doar reabilitarea judecătorească, întrucât, după cum s-a menţionat, reabilitarea are caracter indivizibil, priveşte persoana condamnatului şi nu este posibilă o reabilitare parţială; 2. să fi trecut un termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate; 3. în cursul termenului de 3 ani, condamnatul să nu mai fi comis altă infracţiune; în cazul nerespectării acestei condiţii, va putea să opereze doar reabilitarea judecătorească, cu excepţia cazului când pentru noua infracţiune intervine amnistia – răspunderea penală fiind înlăturată, va putea să opereze reabilitarea de drept; - cazurile speciale ale reabilitării de drept: a) suspendarea condiţionată a executării pedepsei are ca efect reabilitarea de drept, dacă nu a intervenit o cauză de revocare sau de anulare; - s-a afirmat că reabilitarea de drept va interveni şi în cazul în care suspendarea condiţionată a fost acordată în situaţia specială a persoanei condamnate cu executarea pedepsei la locul de muncă, dacă pe parcursul executării pedepsei şi-a pierdut capacitatea de muncă; dacă dispunerea suspendării apare ca firească într-o asemenea situaţie, pentru a se evita încarcerarea celui condamnat iniţial cu executarea pedepsei în stare de libertate, nu este firească intervenirea reabiltării de drept, pentru că s-ar crea o situaţie inechittabilă pentru cel care este capabil să excute pedeapsa la locul de muncă; ca atare, deşi legea nu face nici o precizare, considerăm că într-o asemenea situaţie, deşi este acordată suspendarea condiţionată, aceasta nu-şi va produce efectul specific – reabilitarea de drept; b) suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei are ca efect reabilitarea de drept, dacă nu a intervenit o cauză de revocare sau de anulare; c) executarea pedepsei într-o închisoare militară are ca efect reabilitarea de drept, dacă cel condamnat nu a comis o nouă infracţiune în cursul executării pedepsei; se produce acelaşi efect şi în cazul în care, cel condamnat devine inapt serviciului militar şi este liberat condiţionat; - efectele reabilitării de drept – intervine în puterea legii, fără a fi necesară pronunţarea ei de către instanţa de judecată; instanţa poate cel mult să constate intervenirea reabilitării de drept; scoaterea condamnatului din evidenţa cazierului judiciar are loc, în situaţia suspendării condiţionate, după ce au trecut 2 ani de la expirarea termenului de încercare;

65

1. reabilitarea judecătorească – este forma de reabilitare ce se acordă de către instanţa de judecată la cererea fostului condamnat în cazul unor condamnări de gravitate mai mare – altele decât amenda sau închisoarea care nu depăşeşte 1 an, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu privire la conduita condamnatului în cursul termenului de reabilitare, care variază în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate; spre deosebire de reabilitarea de drept care operează în puterea legii, reabilitarea judecătorească presupune îndeplinirea unor condiţii suplimentare, constatarea îndeplinirii acestora de către instanţă şi pronunţarea, pe baza lor, a reabilitării printr-o hotărâre judecătorească; - condiţii – sunt privitoare la condamnare, termenul de reabilitare, conduita condamnatului: 1. pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă ulterior înlocuită sau comutată; în situaţia în care intervine o graţiere parţială a pedepsei, reperul pentru stabilirea termenului de reabilitare care urmează să intervină este pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa redusă ca urmare a graţierii; dacă pentru o condamnare a intervenit amnistia, va putea fi solicitată pentru respectiva condamnare reabilitarea judecătorească, întrucât reabilitarea are efecte mai favorabile decât amnistia – în cazul acesteia, scoaterea condamnatului din evidenţa cazierului judiciar are loc după ce au trecut 2 ani de la expirarea termenului de încercare; 2. să fi trecut un anumit interval de timp de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei, interval variabil în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate, denumit termen de reabilitare; - durata termenelor de reabilitare este compusă dintr-o componentă fixă, stabilită de lege şi o componentă variabilă, echivalentă cu jumătate din pedeapsa aplicată; - 4 ani plus jumătate din durata pedepsei, în cazul pedepsei închisorii între 1 şi 5 ani; - 5 ani plus jumătate din durata pedepsei, în cazul pedepsei închisorii între 5 şi 10 ani; - 7 ani plus jumătate din durata pedepsei, în cazul pedepsei închisorii mai mare de 10 ani; - 7 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii; - în cazuri excepţionale, procurorul general poate dispune reducerea termenelor de reabilitare; - durata termenelor de reabilitare se stabileşte în funcţie de pedeapsa principală, indiferent că este aplicată pentru o infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, nu în funcţie de pedeapsa executată – care poate fi redusă ca urmare a unei graţieri parţiale; - în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se stabileşte în funcţie de condamnarea mai grea; - calculul termenelor de reabilitare – se socotesc împlinite cu o zi înaintea zilei corespunzătoare datei de la care au început să curgă; - începe să curgă de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei; în cazul pedepsei închisorii executate la locul de deţinere, termenul începe să curgă de la data punerii în libertate, iar în cazul în care condamnatul a fost liberat condiţionat de la data împlinirii duratei pedepsei; dacă în urma computării reţinerii şi arestării preventive nu mai rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se stabileşte în funcţie de condamnarea mai grea, dar începe să curgă de la data executării ultimei condamnări; când executarea pedepsei s-a stins prin prescripţie, termenul începe să curgă de la data împlinirii termenului de prescripţie; în caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul începe să curgă de la data apariţiei actului de graţiere; în caz de graţiere parţială, termenul începe să curgă de la data executării restului de pedeapsă; 3. în cursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu fi suferit o nouă condamnare; legiuitorul face referire la o nouă condamnare, nu la comiterea unei noi infracţiuni;aşadar, în situaţia intervenirii amnistiei pentru ultima infracţiune, condiţia este îndeplinită;

66

4. condamnatul să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste; condiţia este îndeplinită, indiferent de natura muncii prestate de fostul condamnat; condiţia este îndeplinită şi în situaţia în care fostul condamnat are vârsta pensionării sau este incapabil de muncă; 5. condamnatul a avut o bună conduită în cursul termenului de reabilitare; se analizează comportamentul său în general, în familie, la locul de muncă, în societate; 6. condamnatul a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare, chiar dacă nu a reparat integral prejudiciul cauzat; cu alte cuvinte, condamnatul nu trebuie să dea dovadă de rea-credinţă; - soluţionarea carerii de reabilitare – pentru a fi admisă, cererea trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege; în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de fond, o nouă cerere poate fi introdusă: - după 3 ani în cazul pedepsei închisorii mai mare de 10 ani; - după 2 ani în cazul pedepsei închisorii mai de 5 ani; - după 1 an în cazul pedepsei închisorii mai mică de 5 an; - aceste termene încep să curgă de la data respingerii cererii de reabilitare anterioare şi pe parcursul lor trebuie îndeplinite şi celelalte condiţii pentru acordarea reabilitării; în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de formă, noua cerere poate fi introdusă oricând; - anularea reabilitării judecătoreşti – are caracter obligatoriu; are loc dacă ulterior acordării ei, se descoperă că beneficiarul mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.