EDITORIAL

Artur Aleksanyan la lupte greco – romane, categoria 98 kg. a câștigat finala cu Yasma-ny Daniel Lugo Cabrera din Cuba și a obținut medalia de aur Artur Aleksanyan l-a învins în semifinale pe turcul Cenk Ildem. Artur Aleksanyan s-a născut la Gyumri pe 21 octom-brie 1991. Are bronzul olimpic la Londra în 2012, este cam-pion al lumii în 2014 si 2015. Ultima medalie de aur sub cu-lorile Armeniei fusese obținută în 1996 la Olimpiada de laAtlanta.

Patru

medalii pentru

Armenia la Rio

Simon Martirosyan la hal-tere 105 kilograme a “ridicat” medalia de argint cu o greutate de 417 kg. Simon Martirosyan s-a nascut la 17 februarie 1997 la Haykashen, o localitate cu mai puțin de 1500 de locuitori.

O nouă medalie de argint a fost obținută tot la lupte greco-romane. Mihran Harutyunyan la lupte greco – romane, categoria 66 kg a disputat finala cu sârbul Davor Stepanek. Mihran Harutyunyan a fost accidentat la arcadă în timpul luptei și a beneficiat de un ar-bitraj ostil care a făcut ca aurul să se transforme în argint. Mihran s-a născut în 1989 la Ecimiatzin.

O alta medalie de argint a fost obținută la haltere la catego-ria +105 kg de către Gor Mi-nasyan care a ridicat 451 kg. Gor Minasyan are 21 de ani fiind născut la 24 octombrie 1994 și are o greutate de 144 kg.

4

A doua ediție a Școlii de vară “Interferenţe culturale

româno-armene, mesaj pentru generaţia tânără”, organizată de UAR sucursala Bacău, prin grija președintelui sucursalei, Vasile Agop, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Județu-lui Bacău, Societatea de Ştiinţe Istorice din România sucur-sala Bacău, Colegiul Naţio-nal “Gheorghe Vrănceanu”, Colegiul Naţional Pedagogic “Ştefan cel Mare” și Cole-giul Naţional de Artă “George Apostu”, a luat sfârșit.Proiectul a avut ca obiective promovarea unei strategii de comunicare interculturală, fa-miliarizarea cu tehnici inte-

grative de comunicare (a

observa, a asculta, a întreba, a tolera, a se confirma, a face compromisuri), evidenţierea fenomenului de asculturare bilaterală, vizibil prin împru-mutarea unor elemente de la cultura armeană, dezvoltarea competenţei de comunicare interculturală și asumarea unor strategii comunicative complexe (colaborarea inter-locutorilor, crearea unui spirit pozitiv în echipă, adaptarea in-teracţională, vorbirea simplă, evitarea structurilor negramat-icale).Timp de trei zile elevi și pro-fesori, membri ai comunitații armene din Județul Bacău și invitați au participat la sediul UAR Bacău din strada Oituz

nr. 54 și la Pensiunea “Perla” la activități organizate pe ateliere coordonate de specialiști în ar-menologie, au parcurs veacuri de istorie și cultură armeană, au învățat să vorbească și să scrie în limba armeană, au cân-tat cântece armenești, au încer-cat să cânte la “duduk” și au dansat dansuri tradiționale ar-menești. La organizarea Școlii de vară au contribuit profesorii băcăuani Ficuță Dumitru, Se-bastian Bunghez, Simona Bai-cu, Mihai Balan, Emil Stancu, Mugurel Noiman s.a.Atelierul nr. 1 coordonat de Arsen Arzumanyan, doctor în științe politice, a susținut în fața celor prezenți o prezen-tare privind geografia, istoria,

A doua ediţie a Şcolii de vară “Interferenţe culturale

româno-armene, mesaj pentru generaţia tânără”

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

EVENIMENTalfabetul şi limba poporului armean; comunitatea armeană din România, personalităţi ar-mene în istoria şi cultura popo- rului român.Arsen Arzumanyan s-a născut în Erevan, pe 24 aprilie 1989. Între anii 2005-2011 a urmat cursurile Facultății de Relații Internaționale din Universita-tea de Stat din Erevan unde a obținut licența și apoi master-atul. Înainte să vină în România, a învățat și la Școala diplomat-ică a MAE din Republica Ar-menia. A participat la multe seminarii și școli de vară în Ar-menia, Siria, Polonia, Republi-ca Moldova. În afară de două dialecte ale limbii sale materne (occidentală și orientală), el vorbește limbile română, eng-leză, rusă și arabă. Între anii 2010-2011, Arsen a fost expert în Departamentul Relațiilor Externe al aparatului Guver-nului Republicii Armenia. În anul 2013 a fost consilier per-sonal al ministrului economiei al României. Din 2014, el lu-crează la Uniunii Armenilor din România, fiind corespondent de presă și coordonator pe relația UAR cu instituții din Armenia și Diaspora armeană. După un an pregătitor de limba română la Universitatea din București, a început doctoratul, în 2012. Arsen Arzumanyan a fost doc-torand al facultății de Științe politice a Universității din Bu-curești, și-a susținut în anul 2015 teza de doctorat întitu-lată “Comunitatea armeană din România: prezervarea moşte-nirii unei minorităţi naţionale”. Teza tratează rolul și importanța comunității armene în viața politică, economică și culturală a Principatelor române, apoi și a României unite, începând de secolul X până în zilele noastre.Atelierul nr. 2 a fost coordonat

6

de Gilbert Kechmanian, per-sonalitate charismatică, francez prin educație și român prin naturalizare care, într-o limba română cu inflexiuni pariziene a vorbit despre tradiţiile, obi-ceiurile, sărbătorile și gas-tronomia specifice poporului armean.Atelierul nr. 3 a fost prezentat de profesoara de muzică Geor-geta Kechmanian, absolventă a Conservatorului din Bu-curești și a fost consacrat mu-zicii tradiţionale armene. Elevii prezenți au învățat cu ajutorul partiturilor cântecele Yeraz şi Azkayin Orhnerk.Atelierul nr. 4 a fost coordonat de coregrafa Bela Martikian și a avut drept obiectiv învățar-ea unor dansuri tradiţionale armeneşti precum Vartavar şi dansul miresei. Profesoara Bela Martikian provine din-tr-o familie de armeni venită în România din Grecia. A înființat ansamblul de dansuri armeneș-ti „Vartavar” în anul 2001 și a participat de atunci la diferite spectacole și evenimente cul-turale, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Core-grafiile ansamblului sunt inspi-rate din dansurile tradiționale armenești, cum ar fi: Kochari, dansul lalelelor, dansul mire-sei, Yarhushta, Vardavar, Sayat nova, Uzumdara, s.a.

De un succes remarcabil s-a bu-curat cursul de limba armeană continuat în cea de-a doua zi a Școlii de vară susținut de Arsen Arzumanyan, vorbitor fluent al limbii române (deși a popos-it doar cu cinci ani în urmă în România, venind din Erevan)În ultima zi participanții au răspuns la întrebări despre ge-ografia, istoria, cultura și limba armenilor, au cântat și dansat armenește.

Un moment special a fost ate- lierul gastronomic unde copii și adulții au pregătit specialități din bucătăria armenească pre-cum tabouleh şi geagic, pe care le-au degustat apoi toți partici-panții.Momentul final a activității de va-canță a fost sărbătoarea Vartavar, “sărbătoarea apei” sau “bătaia cu apă”, tradiţie veche la armeni care în Calendarul Bisericii Armene poartă numele de Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos. Pe muzică tradițională armenească, dintre care o melodie a fost și cea specifică evenimentului, profeso-ri, copii, invitați, români și arme-ni, au dansat împreună, au învătaţi pașii pentru această melodie. Ziua a fost presărată cu distracţie şi voie bună, cântece și jocuri. Ziua lui cuptor a fost mai puțin dogo-

ritoare după ce copii au dansat și s-au bătut cu apă rece.Toți participanții și-au luat rămas bun cu regretul că întâlnirea lor admirabilă a fost prea scurtă și cu promisiunea că următoarea Școală de vară va dura cel puțin o săptămână.La cererea elevilor Arsen Arzu-manyan, care a câștigat inimi-le copiilor, a rămas încă o zi la Bacău pentru a termina de predat literele alfabetului armean.S-a convenit asupra unor vii-toare proiecte, între care înfrățirea Bacăului cu un oraș din Armenia, înființarea unui ansamblu de dan-suri armenești la Bacău, organiza-rea unui curs de limba armeană, ș.a.

Prof. Dumitru FicuţăColegiul Naţional “

Gheorghe Vrănceanu”,

EVENIMENT

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

FOTO / VARTAVAR (Duminică 7 august )

8

Frumoasele dorințe ale ar-menilor din România dar

și cele ale multor credincioși români s-au împlinit și în acest an. Sute de credincioși armeni și români s-au îndreptat spre Mănăstirea Hagigadar în zilele mijlocului lunii august, pen-tru a participa la tradiționalul pelerinaj care se desfășoară de mai bine de 5 veacuri că-tre Mănăstirea Împlinitoare de dorințe, a Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

Pelerinajul, organizat pentru prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, sărbătorit de ar-meni anul acesta în ziua de duminică,14 august, a fost bi-necuvântat de Dumnezeu cu o vreme minunată, soare, lumină, bucurie în inimi și împliniri în rugăciuni! În mijlocul multe-lor sute de credincioși arme-ni și români care au urcat pe colina Mănăstirii Hagigadar

s-a aflat,începând din di-

mineața zilei de sâmbătă, 13 august, Întâistătătorul Arhie-piscopiei Armene din România, PS Episcop Datev Hagopi-an, întâmpinat la sosire de PC Protoiereu Avedis Mandalian, Vicar general al Arhiepiscopiei Armene din România, PC Pr Stavrofor Kirkor Holca, vicar administrativ, PC Pr Stavro-for Torkom Mandalian, Paroh al Parohiei Armene din Suce-ava, PC Pr Stavrofor Oșakan Khachatryan din Parohia Con-stanța. Alături de slujitorii Eparhiei Armene din România s-a aflat și PC Pr Stavrofor No-rayr Gandjumian, originar din România, actualmente slujitor al bisericii Armene din Suedia.

Pe parcursul zilelor pelerina-jului PS Episcop Datev, însoțit de preoții Eparhiei, a vizitat Bisericile Sf Simeon și Zamca, săvîrșind slujbe întru pomeni-rea ctitorilor acestor lăcașuri de rugăciune, mândre și fal-

nice monumente ale trecutu-lui și prezentului armenilor pe aceste meleaguri. Zilele pelerinajului au cuprins restul slujbelor, rânduite conform canonelor și tradiției Bisericii Apostolice Armene, vecernia de sâmbătă –Înaintea prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, precum și procesiunea urcării spre Mănăstirea Hagigadar, duminică 14 august, urmată de săvârșirea Sfintei Liturghii și slujba sfințirii strugurilor, des-fășurate în fața credincioșilor prezenți.

Au participat alături de cred-incioși oficialități de seamă, primarul municipiului Sucea-va, dl. Ioan Lungu, prefectul județului Suceava și primarul comunei Moara, reprezentantul Ambasadei Armeniei, dl. con-sul Ashot Grigorian, dl. Senator Varujan Vosganian, președin-tele UAR România, dl. deputat Varujan Pambuccian, liderul

Pelerinajul organizat pentru prăznuirea Adormirii Maicii Domnului

-

C R E D I N Ț Ă

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

Minoritatilor Naționale. Mai mult de 300 armeni au reprez-entat comunitățile armene din București, Pitești, Constanța, Galați, Focșani, Roman, Tg Ocna, Bacău, Botoșani, Iași, Suceava, Brăila, Armenia, SUA și Turcia. A participat președ-intele Curtei Constituționale din Armenia, dl. Gagik Harut-yunyan, precum și binefăcătorii Mănăstirii Hagigadar, dl. Agop Kouyoumdjian și Ica Kouy-oumdjian.

În prezența acestora PS Epis-cop Datev a săvârșit slujba de sfințire a trapezei Mănăstirii, inaugurând clădire total reno-vată care adăpostește camere pentru ierarhi, preoți și pelerini dar și sala în care se va desfășu-ra agapa tradițională a hramu-lui, pregătirile acestei agape începând în seara precedentă cu slujba sfințirii bucatelor ce se pregătesc. Clădirea a fost renovată cu finanțare majoritar guvernamentală.

În fața tuturor celor prezenți PS Episcop Datev a rostit cuvântul de învățătură pentru credincioși și de mulțumire către Dum- nezeu, cu adâncă plecăci-une spre Sfînta Născătoare De Dumnezeu, Împlinitoarea dorințelor creștinilor, mijloci-toare a rugăciunilor celor ce cu evlavie se închină în acest sfânt lăcaș și ostenesc spre folosul acestei mănăstiri.

Prea Sfinția Sa i-a binecuvântat pe toți, cu dragoste și mulțumire, îndemnându-i a se ruga pentru pace, bună înțelegere, armonie și iubire. ,,Rugați-vă neobosit pentru liniște, pace, pentru iubi-re, pentru sănătatea și binele tuturor! Maica Domnului va privi în sufletele voastre,în in-imile voastre…și vă va umple

cu darul său! Bunul Dumnezeu să ocrotescă și să binecuvânteze pe toți cei care ne-au sprijinit spre a desăvârși lucrarea de renovare a acestui lăcaș și a acestei clădiri, care adăpostește astăzi bucuria împlinirii dorin- țelor noastre împrejurul acestei agape! Mulțumim tuturor…și Dumnezeu să binecuvânteze această țară și pe chivernisitorii acesteia care ne-au fost alături spre a vă putea bucura pe toți cu răsplată duhovnicească și cu gustarea bucatelor iubirii creș-tine!,,

Luni, 15 august, pelerinii au participat la slujba oficiată în Mănăstirea Zamca, pentru pomenirea celor iubiți de noi dar adormiți întru Domnul.

Cuvântul de învățătură și bi-necuvântare al Întâistătătoru-lui Eparhiei a încheiat perioda pelerinajului transmițând tutu-ror bucuria celor împlinite și dorința fierbinte de a reveni…mereu, mereu pururi spre Hagi-gadar!

Mulțumim tuturor celor care au participat, tuturor celor care au fost aici,cu gândul, cu fapta, cu inima!Pentru toți și în numele tu-turor…mulțumim Măicuță Sfântă!

Mulțumim, Hagigadar!

Te rugăm neîncetat…ai milă de noi!

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Armene

din România

10

Celebrarea din fiecare lună august de la Hagigadar se

desfășoară după un tipic bine-cunoscut deja: mulțimea se îng-hesuie la prepararea urechiu- șelor, adică a micilor colțunași pentru aganciabur (supa cu hurut, condimentul-minune in-ventat la Hagigadar), urmărește cu mai mult sau mai puțin in-teres slujba religioasă de la mănăstirea Hagigadar, din du- minica celebrării, – după felul în care conversează, coment-ează, intră și ies în biserică, mi-e greu să cred că se concentrează asupra mesajului preotului de-spre iubire, credință și nădejde! Problema e că îi deranjează pe cei care cu adevărat își doresc să asculte acest mesaj! -, se îm-bulzesc apoi la agapa tradițion-ală, iar comportamentul acesta știrbește mult din semnificația momentului.Nu ne mai îndoim demult de extraordinara spiritualitate a Hagigadarului! Parcă toate e- nergiile pozitive ale pământului s-au unit în acest loc, pentru a oferi liniște celor care o cau-tă! Aici vin oameni din toate colțurile lumii, fiecare se roagă cum simte și găsește această pace în final.Hagigadar înseamnă enorm pentru comunitatea armenilor bucovineni. Aici le-a îndreptat Dumnezeu pașii atunci când comunitatea a fost copleșită de boli și necazuri. Ba și când erau fericiți! Copiii de odinioară, adulții de astăzi, cunosc fie-

care cotlon, știu povestea

fiecărui copac, fiecărei flori, a vechii case din curtea bisericii, care nu mai e – actuala casă re-spectă în mare parte, prin grija domnului Eduard Ciubotaru, coordonatorul șantierului, ve-chea configurație -, a fântânii, a clopotniței, a vechilor mor-minte din curtea bisericii.Chiar, știați că în curtea bisericii de la Hagigadar, își doarme somnul etern arhiepiscopul armean din Basarabia, Grigori Zaharanov, care a trecut la cele veșnice în anul 1827? Știați că piatra din care a fost zidită bi- serica a fost adusă cu carele cu boi de la cariera de piatră din regiunea Gura Humorului?Hagigadar înseamnă sacrifi-cii, muncă constantă, credință că obiceiurile armenilor de pe aceste meleaguri vor fi duse mai departe. Poate că a venit vremea ca formatul celebrării de la Hagigadar să se modifice,

să se pună mai mult accent pe spiritualitate, pe o discreție de bun-simț.În popor umblă o zicală: ”credința fără fapte e egală cu zero” – Sfântul Apostol Iacob spunea ”Credința fără de fapte este moartă”. Păstrarea acestei credințe, a acestor tradiții se face zilnic! În fiecare zi se per-petuează această credință, prin îngrijirea locului, prin plantarea florilor și a copacilor și atenta lor îngrijire, prin descoperirea poveștilor oamenilor care au trăit miracole la Hagigadar sau care au trăit acolo cândva.La cine mai veneam, dacă înaintașii nu s-ar fi luptat să păstreze în bună rânduială lu-crarea de la Hagigadar? Cre-dem că puterea exemplului ne poate motiva, fără să așteptăm nimic în schimb. Însă exemplul trebuie să vină de la absolut toți membrii comunității, indifer-ent de statut, meserie, funcție sau vârstă! Copiii și tinerii co-munității să fie implicați, după puteri și disponibilitate, în ac-tivitatea de menținere a patri-moniului armenesc!De obicei, merg la Hagiga-dar singură, în orice anotimp. Mereu am văzut credincioși acolo… Sau necredincioși! Căci a crede înseamnă să res-pecți eforturile pe care o co-munitate le-a făcut pentru a restaura un vechi monument is-toric. Însă…zidurile bisericii și vechile morminte sunt deja ”în-condeiate” de diverse persoane. Eu cred că educația și credința nu pot exista una fără cealaltă. Nu poți pretinde că ai credință în Dumnezeu dacă-i nesocoteș-ti creația!

Corina DERLA

Adormirea Maicii Domnului Hagigadar, 2016Și a mai trecut un an…

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

-

C R E D I N Ț Ă

AA

AR R

T

După sărbătoarea de la Hagi-gadar, la care au participat

cei mai mulți dintre armenii botoșăneni, în ziua de 15 Au-gust a fost oficiată și în biserica Sfânta Maria cu hramul Ador-mirii Maicii Domunlui din Bo-toșani o slujbă pentru cei care, din diferite motive, nu au putut merge la Suceava.

Slujba a fost oficiată de către preoții Radu Kricor Holca, vi-carul Arhiepiscopiei Armene din România, care este și pre-otul Bisericii Armene din Bo-toșani, alături de preotul Norair – Dorel Gandjumian, originar din Iași, dar care oficiază în Suedia, țara în care s-a stabilit în urmă cu două decenii.

Preotul Gandjumian a venit în România la sărbătoarea religio-asă de la Hagigadar și a făcut parte din soborul de preoți ar-meni care au oficiat la toate manifestările religioase de la Suceava.

Conform rânduielii Bisericii Apostolice Ortodoxe Armene, după Liturghie au fost oficiate o slujbă de sfințire a strugurilor și o slujbă de pomenire a morților.

15 August 2016 Sfințirea strugurilor în biserica Sfânta Maria din Botoșani

Preotul Kricor a spus la sfârșit că acum toti enoriașii care nu au fost la Hagigadar alături de cei care au fost în pelerinajul anual au avut posibilitatea de a asista la slujba de sfințire a strugurilor, cu ocazia sărbatorii Sfintei Maria.

Preotul Norair Gandjumian a lăudat comunitatea armeană din Botoșani pentru frumoasa biserică ctitorită în anul 1350 și pentru Muzeul Dyrair Mardi-chian, unde a descoperit cu sur-prindere multe obiecte de cult alături de alte valori patrimoni-ale deosebite. Oaspetele a vor-

bit despre eforturile comunității din Stockholm de a cumpăra și amenaja un lăcaș propriu de rugăciune și a evocat solidari-tatea armenilor din toate țările din diaspora.

Cei doi preoți au oficiat apoi o slujbă de pomenire a morților.

Florin Simion EGNER

12

Comunitatea armeană din România a dat, de-a lungul is-toriei personalități realmente remarcabile, care au rămas în conștiinta a generații întregi, în știință, artă sau politică. Sunt nume cu care ne mândrim și pe care le amintim cu respect și eternă considerație. Este însă cu atât mai remarcabil ca la aproape 14 ani, Aram Mari-us Niță reprezintă pentru noi, etnicii armeni, un exemplu de talent și succes deopotrivă.

Elev al Colegiului de Arte „Re-gina Maria” din Constanța,

Aram Niță are un palmares im-presionant de premii pentru in-terpretare artistică începând de la nici 7 ani și continuă să ne încânte cu virtuozitatea și sen-sibilitatea sa, însuflețind o cla-viatură, născând în noi, simpli ascultători, emoția unică a unui talent de excepție, oferindu-ne șansa de a trăi sublim alături de pianul lui.

Doresc să amintesc doar câte-va din succesele sale care creionează un CV impresio- nant și spicuiesc doar premiile primite anul acesta: Premiul I la Concursul de interpretare

CONSTANȚA Aram Niță un talent care neface cinste

instrumentală, Constanța, Pre-miul II la Concursul Național de interpretare „ George Enes-cu”, Tulcea, Premiul II la Olim-piada Națională de Interpretare Muzicală pentru clasele I-VIII, Buzău, Premiul III la Concursul National de Interpretare „Dan Cumpăta”, Bucuresti, Menți-une la Concursul Internațional Propiano.Urmează totodată și cursurile de limbă armeană și ne repre-zintă constant ca etnie în toate manifestările culturale și artis-tice ale comunității armene din Constanța, de fiecare dată entu-ziast, mereu surâzător și trans-mite bucuria unei interpretări excepționale.

Prin el, trăim viitorul nostru ca etnie, prin el ne înălțăm spre o lume frumoasă și pură, prin el, cunoaștem bucuria vremurilor ce vor veni!

Luiza TERZIAN

Comunitatea elenă Elpis a organizat, sâmbătă, 28 mai, un spectacol public pentru doborârea recordului mondi-al de participanți implicați în interpretarea în ansamblu a popularului Sirtaki, dans cu inflexiuni tradiţionale special creat în 1964 de coregraful elen Giorgos Provias, pe muzica lui Mikis Theodorakis, pentru fil-mul Zorba grecul.Evenimentul a fost jurizat de

reprezentanții Guinness

Manifestări culturale în comunitateaarmeană din Constanța

Book of Records, iar iniţiatorul, Anton Antoniadis, preşedintele Comunității elene Elpis din Constanța, și-a dorit ca demer-sul să lege pentru prima dată numele celui mai vechi oraș de pe teritoriul României de primul record mondial consem-nat oficial aici.Mii de constănțeni s-au pregătit zile în șir pentru acest grandi-os eveniment. Din nefericire, ploaia a fost cea care a împie- dicat un succes răsunător, dar

nu a putut răpi Constanței și constănțenilor bucuria de a fi alături, în pofida vremii neprielnice.

C o m u n i t a -tea armeană

din Constanța a fost alături de frații ei eleni printr-un grup inimos și entuziast. Angelica Terzian, Carina Boiagian, Ma- rius Tatosian, Alis Avachian și Președintele UAR, Constanța Liviu Merdinian au reprezentat armenii din România la eveni-mentul care, chiar dacă nu s-a înscris în Guinness Book of Records, cu siguranță a fost cel mai răsunător pentru orașul de la mare…

A C U M 7 5 D E A N I

A u g u s t 1 9 4 1

Lunga vară fierbinte a anu-lui 1941 aducea multă durere și suferință tutu-ror. Războiul bântuia cu furie în întreaga lume și sfârșitul părea atât de de-parte…Între timp Armata Română eliberase Basara-bia și Bucovina. Cu prețul multor vieți. Comunitatea armeană se mobilizase e- xemplar. Nu putem afirma cu certitudine dacă din pa- triotism ori din obligație. În orice caz, sute de mii de lei erau donați pent-ru front de către membrii comunității. Ca un gest „de pa- triotism suprem” comunitatea armeană a hotărât să închidă tempo-rar noua școală armeană din București și să înfiin- țeze acolo un spital militar pentru soldații răniți sosiți direct de pe front. Acțiu-nile comunității sunt larg dezbătute în Ararat. „Noul spital este instalat în școa-la primară armeană din Str. Coțofeni din Colentina, local nou cu totul potrivit pentru scopul lui. Astfel încât multe dureri se vor alina în acest spital. Spita-lul va avea 50, 60 de paturi

cu întreg utilajul medical și instrumentar urmând ca ministerul sănătății să nu-mească personalul medi- cal și sanitar care va fi plătit însă de comunitatea armeană. Costul unui pat cu întreaga întreținere va fi de 15000 lei, comunita-tea armeană punând pen-tru moment la dispoziția acestui spital suma de 10 milioane lei. Față de fap-ta creștinească care se în-făptuiește,Dl. Ministru al Sănătății, Prof.Dr. Tomes-cu și-a exprimat întreaga sa bucurie urmând a lua parte la inaugurarea aces-tui spital. În urma consfă-tuirii avute s-a hotărât ca fondul să fie mărit până la 20 milioane, urmând ca acest spital să funcționeze pe toată durata războiu-lui sub auspiciile comu-nității armene, Ministerul Sănătății neavând nici o cheltuială cu întreținerea lui. Consiliul de patronaj al spitalului este compus în modul urmator, PSS Arhiepiscop Husik, Preșe-dinte, Dnii. Vartparonian și Papazian, Vicepreșed-inți, iar ca membrii Dnii.

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

Kazazian, Karabelaian, Eghiazarian, Garabetian, Hovnanian, Kellerian și Seferian reprezentând in-dustria textilă și de coloni-ale. S-au format mai multe comisiuni cari activează în cercurile respective pentru realizarea sumei necesare. De altă parte aflăm că PSS Arhiepiscop Husik va face o vizită pastorală la comu-nitățile din țară pentru ca și ele să participe în mod cât mai larg la acestă măreață operă.”La redacție sosea o tele-gramă, o redăm și aici: „ Subsemnații milițieni mo-bilizați cu onoare vă rugăm să binevoiți a primi din partea noastră solda pe 10 zile în suma de lei 800 care cu drag o oferim camara-zilor noștri de pe front care luptă pentru cauza creștină și dezrobirea neamului. Primiți asigurarea între- gului nostru devotament. Semnat, Sergent K.Kassar-gian”În încheiere, Baronul Mestugean ne informează că la 27 iulie s-a sărbătorit în comunitatea armeană din întreaga țară Vartavar. „Armenii în ziua de Varte-var stropesc cu apă și dau drumul porumbeilor să sboare în văzduh. Aceasta în amintirea potopului și a ieșirii lui Noe din corabie. Obiceiuri păgâne pe cari le practicau altădată și pe cari ei le păstrează și astăzi.”Ne întrebăm retoric, oare la 27 iulie 1941, bunicii noștri s-or fi „bătut” cu apă prin curtea bisericii ar-mene din București ?

Eduard ANTONIAN

14

Dragii mei, am avut de curând plăcerea de a-l cunoaşte person-al pe Ciprian Zobuian, cofetar şi patiser şcolit în Franta, care a deschis de curând o cofetarie, ce-i poartă numele, pe strada Hristo Botev unde am putut să-i admir dulcile opere de artă. Chef Ciprian, a avut amabili-tatea de a ne povesti câte ceva despre călătoria sa în domeniul culinar.

Cofetaria Zobuian – cum s-a născut ideea ?

E un proiect pus în practică îm-preună cu un bun şi vechi pri-eten, am dorit sa punem la dis-poziția publicului din Bucureşti un altfel de deserturi, preparate din ingrediente naturale, într-o abordare uşor atipică.

Care este povestea lui Zobuian – bucătărul / cofetarul ?

Cred ca primul contact cu bucătăria a fost în armată, am fost repartizat să lucrez la po-pota, acolo am facut primii paşi in bucătărie. Mai tarziu am lu-crat bucătar, în total şaisprezece ani, o bună perioadă pe un vas de croazieră. Pe vas a fost o ex-perienţă foarte interesantă am învăţat multe lucruri care mi-au folosit mai târziu. Sunt nişte

reguli foarte stricte, de

exemplu, greutatea materiilor prime e foarte importantă, totul trebuie să se înscrie în greutatea totală admisă pentru tot vasul. Aici m-am obişnuit să lucrez foarte riguros, atent, profesio- nist…sunt standarde foarte în-alte, până şi modul cum e tăiată o prăjitură e important, tăietura trebuie sa fie curată, perfectă, egală, nu se admit greşeli, dacă ai greşit o tăietură, prăjitura e retrasă de la servire, trebuie să faci alta.

Ulterior, am lucrat într-o com-panie multinaţională care se ocupa cu importul de ciocolată de mare calitate. Am avut ac-ces la multe informaţii despre ciocolată, deserturi şi oportu-nitatea de a beneficia de o se-rie de training-uri în domeniul cofetăriei în Franţa, aici am învaţat enorm…tehnici, reţete, am o bibliotecă întreaga de reţete, sper sa am timp sa le pun în aplicare…chiar şi în ce lucrez eu azi, plec de la bazele cofetăriei franţuzeşti şi, mai departe, îmi pun amprenta mea personală…

Abordare ușor atipică…mai exact, cu ce vii nou în acest domeniu ?

Piaţa românească de cofetărie trebuie sa evolueze. Pe de o parte, consumatorii au acum acces la informaţie, călătoresc mai mult, văd şi gustă desertu-ri în alte ţări şi, sunt interesaţi să le găsească şi aici. Pe de altă parte, vreau să încurajez con-sumatorul român sa găsească şi altceva decât “dulce” într-un desert, poate o aromă deosebită, o textură, o combinaţie de gus-turi. Sigur, folosesc şi zahar dar, în acest domeniu al cofetăriei, depinde cât de mult foloseşti. Pentru mine o prăjitură nu în-semnă neapărat “dulce”. Te poți folosi de dulcele dintr-un puree de fructe, sau al unei ciocolate pentru a creea un desert deose-bit. Încerc să folosesc ingredi-ente mai atipice, de exemplu, fac un mousse de ciocolată cu lapte caramelizat, caise şi roz-marin sau tartă de lămaie cu busuioc. Am o idee prin care vreau să transform cocktailurile de bar în deserturi, să regăseş-ti gustul cocktailului sub for-ma unei prăjituri.Uite, acum pregătesc o prăjitură pe bază de mango şi maraquia sau fructul pasiunii cum mai e cunoscut. E o provocare pentru că maraquia în stare naturală este un fruct foarte acru dar, în combinaţie cu mango se obţine un gust de-

Zobuian zaharicale franţuzeşti

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

I N T E R V I Uosebit. Feedback-ul de la clienţi este încurajator, mai mult decât mă aşteptam, aceasta mă mo-tivează să merg mai departe.

Ai un desert preferat care te caracterizează?

Desert preferat… tot ce e cu ciocolată, de fapt asta urmează să implementăm la cofetaria Zobuian, partea de ciocolaterie şi, abia aştept să încep să creez pe acest palier…praline, bom-boane…

Provii dintr-o familie de arme-ni, cum ţi se pare bucătăria ar-menească ?

Sunt mândru de originea mea armenească. Familia mea provine din Konya, Anatolia, o parte s-a retras în România în timpul Genocidului armenilor iar, altă parte a ajuns în SUA. Am rămas de la bunicul meu cu Cemen-ul*, fac de regulă de Crăciun şi mănânc cu tot felul de preparate, îmi place mult, aroma. Mult timp nu am şti-ut din ce se face până într-o zi când, copil fiind am ajuns îm-preună cu tatăl meu în prăvălia unui armean din Bulgaria şi, când tata a întrebat de Cemen, ne-a arătat schinduf-ul, care este principalul ingredient, de atunci, m-am lămurit care e secretul Cemen-ului.Trebuie să recunosc că nu ştiu prea multe despre deserturile din bucătăria armenească dar, povestind cu tine acum, mi s-ar parea interesant să le încerc, eventual să le reinterpretez, poate fi un proiect de viitor.

Cam asta e pe scurt povestea lui Zobuian cofetarul şi a prăji-turilor sale franţuzeşti. Vă reco-mand cu căldură să le gustaţi,

eu am facut-o şi tare bune au fost. Sper să-i mergă bine şi să ne mândrim când auzim de nu-mele lui care se termină în –ian.

Paul AGOPIAN

* Cemen – amestec de mirode-nii specific bucătăriei armeneş-ti, folosit pentru aromatizarea cărnurilor, in principal pentru prepararea pastramei de vită (Basturma)

16

Am plănuit această excursie de anul trecut. O firmă de turism a oferit un program acceptabil pentru o deplasare în Armenia cu autocarul. Așa s-a făcut că am participat la prima excursie cu autocarul în Armenia. Au fost trei zile de neuitat. Am plecat din București într-o dimineață de iunie, am străbătut Bulgaria, Turcia și Georgia și după 2350 de kilometri am ajuns la punctul de frontieră armean, Bagratash-en , pe 20 iunie. Pentru Arme-nia nu este necesară obținerea unei vize cu anticipație. Simpla prezentare a pașaportului a făcut posibilă trecerea în timp scurt a frontierei. Nu același lucru s-a întamplat cu auto-carul. Ai noștri nu cunoșteau prevederile legislației vamale

armene și nu aveau document-ele corespunzătoare. După trei ore de așteptare am reușit să ne îmbarcăm în autocar. Pentru românii care vor dori să treacă granița dintre Georgia și Arme-nia cu mijloace auto le atrag a- tenția că formularele trebuie să fie traduse, preferabil, în limba armeană sau măcar în limba rusă.

Pe parcursul periplului prin Armenia am fost însoțiți de un ghid armean. Noi am beneficiat de prezența lui Serge, un tânăr armean, născut în Siria și pose-sor atât al pașaportului armean cât și a celui sirian. Ulterior am aflat că Serge este prieten cu corespondenta revistei Ararat din Karabagh, Cristina Popa.

Prima impresie formată în graniță nu a fost favorabilă, clădiri sărăcăcioase, o șoșea cu aspect de drum de țară, trafic auto în granița nesemnifica-tiv. În schimb armenii au fost extrem de amabili când am efectuat schimbul valutar, fără forme deosebite și la un curs foarte bun. Și personalul mag-azinelor a fost serviabil. Deci o nota bună la relațiile inter-umane. Ne-am îndreptat spre primul obiectiv al excursiei, mănăstirea Haghpat. Șoseaua este foarte proastă cu numeroa-se gropi, așa că autocarul se mișca cu dificultate. Intere-sant, pe același drum circula cu viteză fără niciun respect față de mașina sau călători auto-buzele și automobilele armene. Drumul este foarte frumos, din păcate zona nu are amenajări turistice. Din loc în loc obser-vam cireși atât albi cât și roșii și mai ales caiși. Cireșele ca cireșele, însă caisele sunt o de- licatesă. Au caisele un parfum și o dulceață cu totul aparte. Nu mă miră ca armenii au un cult pentru caise.

Ajungem la mănăstirea Hagh-pat. O inițiativă de lăudat a lo-calnicilor. Sunt pregătiți ghizi care vorbesc în diverse limbi pentru a asigura o explicație corectă a istoriei locurilor. De fapt erau niște fete inimoase care vorbeau în engleză ,franceză și italiană. Ce m-a uimit a fost faptul că sunt prezentate date și în Braille. Explicații la greu cu lux de amănunte. Mănăstirea este inclusă pe lista monumen- telor UNESCO. A fost înființată pe la anul 976 și a devenit în scurt timp un centru cultural de referință. Poziția ei este deose-bită. Se află cocoțată pe un vârf de deal, iar în vale se zărește râul Debed.

Trei zile în Armenia

Alături de artiști armeni încerc să învăț să cînt la Duduk

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

C Ă L Ă T O R I IDoua domnișoare, ghid, ne-au însoțit și la mănăstirea Sana-hin. Data ridicării mănăstirii nu este stabilită cu exactitate, dar se apreciază că ar fi secolul X, cam odată cu mănăstirea Hagh-pat. Monument UNESCO, reprezentativ pentru arhitectura religioasă medievală armeană. Depozitele cu carți din incintă sunt clădiri unicat și arată gradul de civilizație atins de populația armeană din secolele XI-XIII.

Apoi am luat drumul Dilijanu-lui trecând prin Parcul Național Dilijan cu niște locuri de vis, nu degeaba i se spune Elveția Ar-meniei. Din păcate aceste fru-museți nu sunt puse în valoare. Oprim în orășelul Dilijan. Despre acest orășel se afirmă că ar fi o importantă stațiune turistică. Se lasă seara, urcăm în serpentine spre lacul Sevan. Trecem printr-un tunel destul de lung și luminat. Noroc ca șoseaua este bună și așa va fi până la Erevan. Lacul Sevan se distinge la lumina lunii. Oprim și mergem puțin la malul lacu-lui. Ne atacă niște țânțari uriași. După circa 250 de kilometri de la graniță ajungem pe la ora 23 la hotelul De Luxe, situat pe strada Komitas 32, în Erevan. Din cauza întârzierii în graniță am ratat mănăstirea Hagartsin. Această mănăstire se află la vreo 12 kilometri de Dilijan și a fost construită între secolele X și XIV. Păcat că nu am putut să o vedem, deoarece din infor-mațiile mele rezultă că a fost refăcută complet prin 2015.

Suntem in dimineata zilei de 21 iunie. Peste doua ,trei zile soseste in Armenia, Papa Fran-cisc. Este pentru a doua oara cand in Armenia vine capul Bisericii Catolice. Am ajuns in

toate locurile unde a poposit si papa două zile mai târziu. Sunt puține locuri în lume în care un papă a ajuns de două ori. Arme-nii erau în plină pregătire pen-tru a-l primi cum se cuvine pe Suveranul Pontif.Am luat la hotel un mic dejun copios cu produse tipic arme-nești. Am mers la Memorialul Genocidului Armean, loc de reculegere pentru armeni și nu-meroase personalități ale lumii. Acest memorial, Tsitsernaka-berd (Cetatea Rândunelelor) a fost ridicat în memoria celor 1.500.000 de armeni care au căzut victime turcilor în 1915. Armenii comemorează pe 24 aprilie genocidul armean. Că veni vorba ,nu mă miră că Tur-cia nu recunoaște Genocidul,

dar România ale caror ținu-turi au fost secole la rând sub jugul turcesc de ce oare nu a re-cunoscut Genocidul armean ? Și mai ciudat mi se pare faptul că Israelul nu a recunoscut Geno-cidul, deși poporul evreu a fost supus la exterminare în timpul celui de-al doilea război mon-dial. Monumentul a fost finali-zat în 1968 și este realizat din bazalt. Unii spun ca cele două coloane înalte de 44 de metri reprezintă cele două Armenii, occidentală și orientală, alții cred că reprezintă Araratul Mic și Araratul Mare, vârfuri aflate azi în Turcia. Lângă monument se plantează de către persona- litățile ce îl vizitează câte un pom. Sunt mulți pomi, am pu-tea spune ca este o mica padure.

Harta cu itinerariul excursiei

18

Plecăm spre mănăstirea Khor Virap, leagănul creștinismului armean. Aici a fost întemnițat Grigore Luminătorul, după mine cel mai mare sfânt în re-ligia creștinilor armeni. După 14 ani de temniță a devenit sfet-nicul religios al regelui Tirades III și a determinat declararea în anul 301 a statului armean ca primul stat creștin din lume. Amplasamentul mănăstirii este la 8 kilometri de granița cu Tur-cia și Araratul, muntele sfânt al armenilor, aflat pe teritoriul turc se vede extraordinar.

Ne îndreptăm spre mănăstirea Noravank situată într-o zona de o frumusețe rară. Complexul de la Noravank era cu bise- rica mare în renovare și are o poziție minunată înconjurată de stânci masive de un roșu intens. Și drumul până la ea a fost minunat cu munți înalți cu forme ciu-date, cu pesteri numeroase. Am trecut și în apropierea graniței cu Azerbadjanul, și am văzut ridicăturile de pământ realizate pe marginea șoselei pentru a evita gloanțele azere. Foarte in-teresantă construcția mănăstirii. Este realizată pe două etaje.Revenim în Erevan și lăsăm au-

tocarul în Piața Republicii, apoi ne îndreptăm spre Opera pe un bulevard pietonal superb și cu un aer occidental pronunțat. Noi nu avem asa ceva în Bu-curești. Admiram cladirea ope-rei și piața în care este situată. Ocolim opera și ne îndreptăm spre «Complexul Cascade». De aici se poate vedea magnifi-ca statuie «Mama Armenia» . Puțină lume știe ca în partea de sus a complexului Cascade se afla muzeul Aznavour inaugu-rat în 2011.

Ne întoarcem în Piața Repub-licii, recuperăm autocarul și direcția hotel. Am mai facut 250 de kilometri. Facem o mică aprovizionare la un supermar-ket aflat în apropiere. Produse gârlă la fel ca la noi. Ceva to-tuși m-a marcat. Aveau un sec-tor de cofetărie super. Am luat două prăjituri de dimensiuni triple față de cele din Bucureș-ti și la un preț de doua ori mai mic. Fraților, eu am dimensi-uni corespunzatoare, dar nu am putut să devorez prăjiturile re-spective.

22 iunie a fost ultima zi pe care am petrecut-o în Arme-

nia. Plecăm spre mănăstirea Geghard. Drumul plin de gropi a necesitat la un moment dat coborarea din autocar. Mare problema drumurile astea, ne întâlnim cu ea și în România. Mănăstirea a fost construită după anul 1200, dar prezența călugărilor în zonă datează cu mult înainte.

Numele mănăstirii înseamnă „suliță”. Se spune că un soldat, Longhin, a împuns coasta Mân-tuitorului aflat pe Cruce cu un “geghard” . Această suliță se află astăzi în muzeul mănăstirii Echmiadzin .

Un grup de artiști ne încântă cu suavele melodii armenești. Profit de situație și învaț să cânt la “duduk”. Dudukul este cel mai cunoscut instrument popu-lar din Armenia.

Ne îndreptăm spre complexul Garni. Templul păgân (roman) de aici este construit din bazalt, o rocă vulcanică aflată la în-demână. Poziția sa este pe ma-lul unei văi a tumultosului râu Azat, la 100 metri înălțime față de albia râului.

Ne întoarcem la Erevan și ne îndreptăm spre mănăstirea Ech-miadzin. Această mănăstire este principala mănăstire a lu-mii creștine armene. Aici este sediul Patriarhiei Armene și al Catolicosului ,patriarhul tutu-ror armenilor. Un loc magnific. Catedrala deși mică este o bi-juterie. Păcat că am stat puțin aici.

Starea drumului nu permite o deplasare rapidă a autocarului. Trecem prin Gyumri, al doilea oras ca marime al Armeniei. Aici se afla sediul unei biserici armene de rit catolic. Sunt cam

Templul din Garni

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

D I A S P O R AC Ă L Ă T O R I I12000 de credincioși de acest rit, care recunosc supremația Papei.Urcăm pe un platou cu vânturi mari și cu temperatura scăzută. Granița armeană, Bavra, pare părăsită. Practic numai vreo două automobile au trecut granița. De această dată am trecut foarte repede în Geor-gia. Ne despărțim cu regret de ghidul nostru. Din partea con-ducerii hotelului fiecare turist a primit un frumos suvenir din ceramic cu motive armenești. Am străbătut încă 275 de kilo-metri prin Armenia.

Au fost trei zile de vis, am văzut locuri minunate și am înțeles importantă religiei creș-tine armene în lumea de ieri și de astăzi

Recomand cu căldura tuturor să meargă în Armenia, nu vor regreta. Poate pare dificil să mergi cu autocarul, dar avem la îndemână curse de avion low cost, iar la Erevan sunt un fel de maxi taxi cu 6-8 locuri care pentru o suma modică vă plimbă în toată Armenia. Hote-lul avea internet cu viteza com-parabilă cu cea din România. Și să nu uit o problema spinoasa, de regulă, pentru turiști, găsirea unui grup sanitar. Nu este o problemă în Armenia, totul este să plătești 100 de drami.

Dacă totuși veniți în Arme-nia cu automobilul nu uitați să vizitați în drum două frumoase biserici armenești, cea de la Ba-tumi și cea din Tbilisi.

Gabriel Antonie LAZAROVICI

Mănăstirea Geghard

20

Bergi Vosganian s-a născut la 9 iulie 1927, la Galați. Câțiva ani mai târziu, împreună cu familia, s-a mutat la Focșani unde a trăit tot restul vieții sale. Părinții săi erau născuți în Imperiul Otoman, fiind supraviețuitori ai genocidului îndreptat îm-potriva armenilor. Tatăl său, Garabet Vosganian, născut în Afyonkarahisar, a fost unul din-tre slujitorii devotați ai Biserici Armene, ca dascăl și dirijor de cor, fiind și autorul unor tran-scripții muzicale din creațiile arhimandritului Komitas și ale lui Makar Yekmalian. Mama

sa, Arșaluis Terzian, născută la Constantinopol, a dat fiului său o educație aleasă, Bergi Vosga-nian având o stăpânire perfectă a limbii și grafiei armene.Absolvent al Universității de Agronomie din București, Bergi Vosganian a activat tip de patru decenii în domeniul viticulturii, fiind unul dintre cei mai apreciați oenologi ai României. În toată această peri-oadă a condus Parohia armeană și, după 1990, și filiala Uniu-nii Armenilor din Focșani. Da-torită strădaniilor sale, Biserica Sfânta Maria din localitate a

BERGI VOSGANIAN, unul dintre membrii de seamă ai comunității armene din România, a încetat din viață în ziua de 24 iulie 2016

fost în două rânduri renovată, de asemenea Biserica Sfântul Gheorghe și Capela Cimitirului armean. Bergi Vosganian a slu-jit peste șase decenii ca dascăl, având o remarcabilă voce de tenor.Viața și activitatea sa dăruite comunității armene constituie un model pentru orice armean al diasporei. Îi vom păstra o vie amintire și recunoștință. Dumn-ezeu să-i lumineze sufletul!

Sergiu Budan, un om minunat, armean nu prin sânge, ci prin suflet, a trecut la viața cea veșnică lăsâ în urmă o fami-lie îndurerată, prăbușită sub povara groaznicei neputințe de a mai reuși să facă ceva pen-tru a-l ajuta. Sfârșitul vieții sale pământene a venit prea brusc,

prea nemilos, prea devreme! În aceste clipe de durere pen-tru cei rămași nu putem decât să le fim alături prin rugăciu-nile noastre, prin sinceritatea trăirilor noastre și prin dorința de a-i încredința de aleasa noas-tră prețuire pentru cel care le-a fost lor soț și părinte,iar nouă pilduitoare dovadă de compe-tență,omenie și neprecupețit devotament.Sergiu Budan a fost alături de noi mulți ani, în bucurie și osteneală, în trudă și reușite, cu inima creștinului adevărat, dar și cu sufletul îngăduitor și înțelegător pentru jertfelnica dăruire a iubitei sale soții, cea atât de mult implicată în bunul mers al acțiunilor înfăptuite

spre folosul Bisericii Armene din România.Dorim din adâncul inimilor ca sincera noastră compasiune să fie spre mângâierea familiei în-doliate! Sergiu Budan a trecut la Domnul, dar va rămâne mereu în amintirea noastră … și pururi pomenit în rugile noastre pen-tru sufletul său!În clipa grea a despărțirii ,,Dumnezeu să împlinească toată lipsa voastră după bogăția Sa, cu slavă întru Hristos Iisus.,, (Filip. 4,19)

Veșnică lui pomenire!

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Armene

din România

Tristețea s-a pogorât încă o dată asupra inimilor armenilor din România!

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

IN MEMORIAMLa 26 iunie 2016 a trecut în neființă unul dintre veteranii romanahaii re-patriate, Sarkis Jamgocian.Născut în 1933 la Constanța, el a absolvit studiile supe-

rioare la Universitatea de stat din Erevan, facultatea de limba franceză în anul 1958. Și-a con-tinuat studiile de perfecționare pedagogică la Ministerul Edu-cației și a organizat cursuri se-rale de limbi străine sub egida aceleași institutii.Între anii 1970-1975 a cola- borat la institutul de istorie al Academiei de Știinte al Repub-licii Armenia pentru organiza-rea și publicarea buletinului de presa din diaspora armeană.În anii 1975-1978 cu însărci- narea Catolicosului Vazgen 1 a tradus în limba armeană studiul “Manuc Bei” al cunoscutului diplomat Ștefan Ionescu. În cur-sul anilor 1979-1999 Sarkis și-a continuat cariera de traducător și ziarist în presa armeană și concomitent a colaborat la En-ciclopedia Armeniei.În anii 1999-2004 a fost trans-lator al Ambasadei României la Erevan.El a organizat editarea și tipări-rea volumului “Basmele ar-menilor din Transilvania” al scriitorului Ion Apostol Pope-scu, tradus în limba armeană si sponsorizat de Varujan Semi-zian.Ca membru al comitetului Aso-ciației de prietenie Armenia-

România a depus o muncă rod-nica și multilaterală. Împreună cu alți activiști ai Asociației a colaborat cu traduceri, din lim-ba română în armeană, la revis-ta “Garun” cu ocazia împlinirii a 150 ani de la nașterea lui Mi-hail Eminescu (1850), și I. L. Caragiale (1852).La slujba funerară au fost prez-enti ambasadorul Românie E.S. Sorin Vasile împreună cu co-laboratorii, membri conducerii AOKS, membri asociației Ar-menia-România, colegi și pri-eteni.Sarkis numai este cu noi, dar amintirea persoanei culte, bunului coleg, prieten și mili- tantului activ pentru păstra-rea prieteniei seculare dintre popoarele armean și român va fi mereu vie.Exprimăm profunde con-doleanțe familiei, vărului Edy Jamgocian, tuturor rudelor și cunoscuților.

Hagop ARAKELIAN

Președintele Asociației de pri-etenie Armenia – România

UN GÂND

Sarkis Jamgocian a fost un in-telectual, a fost om al condeiu-lui, al cărților, al articolelor, a scris și tradus din română, din franceză, din armeană. Apro-piat de comunitatea armeană din România, de Catolicosul Vazken I, de istoricul Suren Kolangian, a semnat articole în ziarele și revistele din Armenia

și Franța dar și în ziarul Nor Ghiank din București. A tradus în armenește două lucrări im-portante ale istoriografiei arme-nilor din România.Sarkis Jamgocian mi-a fost văr primar. Legătura noastră nu a fost doar de sânge, a fost și de suflet și, am o obligație morală față de vărul meu Sarkis. El a fost acela care m-a introdus la Profesorul H. Dj. Siruni. În anii 1960 Catolicosul Vazken I-ul îi înlesnea lui Siruni colaborarea la periodicele din Armenia, în special la revista Ecimiadzin a Scaunului Catolicosal. Pentru colaborare, Siruni nu folosea Poșta, primirea-trimiterea ma-terialelor le făcea prin interme-diul vizitatorilor din Armenia, metodă mai sigură, mai rapidă, mai ieftină. Astfel în vara an-ului 1968 vărul meu Sarkis îi aducea lui Siruni un pachet din Armenia și ne duceam împre-ună pentru a i-l înmâna. Aceas-ta a fost prima mea vizită la casa din strada Vaselor 8, vizită în care Siruni mi-a vorbit foarte frumos despre tatăl meu, Agasi Jamgocian, căruia i-a apreci-at mult patriotismul și m-a in-vitat să-l vizitez. Tot Sarkis a fost acela care, în octombrie 1983, în Erevan, mi-a făcut cunoștință cu istoricul Suren Kolangian, lucru ce a făcut ca să colaborăm și să devenim pri-eteni apropiați. Tot Sarkis a fost acela care mi-a procurat cărți din Armenia și copiat articole din periodicele vechi armene.

Dragă Sarkis Dumnezeu să-ți odihnească sufletul nobil.

Edvard JEAMGOCIAN

SARKIS JAMGOCIAN

22

Andrei Bitov (n. 1937, Sankt Peters-

burg) este un proeminent scriitor rus, autor de romane, de proze scurte și de eseuri, multipremi-at pentru cărțile sale. Aparține genului literar postmodern, din 1991 este președintele filialei din Rusia a PEN Clubului și a fost tradus în franceză, engleză, germană, italiană, suedeză.

În 1990, a fost premi-at în Franța pentru traducerea romanului Casa Pușkin, apre-ciat drept cea mai bună carte străină a anului. În același an, i-a apărut la Paris traducerea

franceză a unei alte cărți,

Lecțiile Armeniei (Уроки Армении – Erevan, 1978). Pentru originalul acestei scrieri, autorul ei avea să fie distins peste decenii, în 2015, cu Premiul „Iasnaia Poliana“ al Ministerului culturii din Ru-sia la categoria Clasici contem-porani. Versi-unea franceză, semnată de Dmi-tri Sesemann, este intitulată Un Russe en Arménie cu sub-titlul Souvenirs d’un pays que fut (Un rus în Ar-menia – Amintiri

dintr-o țară care nu mai e) și a fost publicată de reputata edi-tură Albin Michel în secțiunea de cărți rusești coordonată de Lucia Cathala a colecției „Mari traduceri“.

Este vorba, așadar, de o apariție târzie față de ediția prin-ceps care, și ea, văzuse lumina tiparului la mai bine de zece ani de la evenimentul pe care îl consemna. Iar acel eveniment a fost cea dintâi vizită în Arme-nia a lui Bitov, în 1967, timp de numai zece zile. Dar acele zece zile au avut o încărcătură spirit-uală și emoțională atât de impre-sionantă pentru musafirul rus,

încât acesta a scos din perioada trăită din plin într-o țară până atunci necunoscută lui o carte substanțială, mustind de reflecții și de asocieri cognitive. Bitov a devenit instantaneu un priet-en al armenilor, avea să revină în repetate rânduri în Armenia, a fost numit cetățean de onoare al statului armean, a primit titlul de Doctor honoris causa al Uni-versității din Erevan și nu în ul-timul rând a fost primul scriitor rus care a denunțat Genocidul armean, în anii 1970, și a cerut recunoașterea lui.

Spre finalul cărții sale, Andrei Bitov afirmă: „Am trăit în această carte mult mai mult timp decât în Armenia, care de asemenea constituie conținu-tul ei. Am trăit în Armenia zece zile, mi-a luat mai bine de un an să scriu, deci am trăit în Armenia aproape doi ani.“ În-tr-adevăr, volumul este datat 1967-1969, dar ediția franceză are un fel de epilog poemat-ic datat 1969-1982 și care se încheie chiar cu un post-scrip-tum laconic referitor la cutre-murul din 1988. În acel epilog intitulat Cutremurul ca efect de stil, autorul face elogiul com-panionului său din prima călăto-rie, deconspirat aici, după ce îl lăsase anonim în corpul cărții, și care este Hrant Matevosian, „cel mai bun dintre scriitorii armeni de azi“, cum pe bună dreptate îl califică Bitov (Matevosian, tra-dus în românește, avea să moară în 2002, la vârsta de 67 de ani).

Pentru a sugera mai convingător ce a însemnat pen-tru autor cunoștința cu Arme-nia, iată încă o aserțiune: „Am petrecut în Armenia zece zile și am scris o carte, pe când în zece mii de zile trăite în Rusia n-am scris nimic similar“. Ce ne mai

N O T E D E L E C T O RA n d r e i B i t o v :Un rus în Armenia

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

R E C E N Z I Erămâne de spus dacă autorul își califică astfel experiența avută în cea mai mică republică pe atunci sovietică și rezultatul acelei experiențe?! Un rus în Ar-menia (titlu sec și neutru, deși cu o conotație – nu știu dacă pre-meditat – exo-tică, vezi vorba lui nenea Iancu, „ce căuta nea-mțu’ în Bulgaria?“) sau Lecțiile Armeniei (originalul e mai afec-tuos și mai subtil) nu este o carte de călătorie decât în măsura în care autorul consemnează cin-stit, dar nu descriptiv și scrupu-los, ci analitic, locurile vizitate de el; ea este mai curând un eseu amplu închinat unui spațiu și spiritului care îl umple, realizat cu instrumentele impecabile și perfect inspirate ale celui care a fost nu șocat, ci copleșit de profunzimea valorilor întâlnite în promenada sa. Ca argument al exactității cu care scriitorul a înțeles ce este Armenia și cine este armeanul, încă o frază ed-ificatoare din final: „Am detec-tat în Armenia un exemplu de autentică existență națională, m-am impregnat cu conceptele de patrie și de clan, de tradiție și de patriotism“.

Ar fi de presupus că succesul acestei asimilări și în consecință al atașamentului produs s-ar datora, dincolo de inteligența și de sensibilitatea rusului Bitov, inteligenței și sensibilității armeanului Mat-evosian care i-a fost călăuză, și camarad, și coleg de breaslă, el însuși un rod suculent al pămân-tului armean. Oricum, terenul „racolării“ (încă) unui intelec-tual străin la cultura armeană a fost prielnic și procesul s-a dovedit eficient. Iată, de pildă, ce scrie vizitatorul opac la scrierea armeană despre alfabetul aces-tei scrieri, din a cărui descriere face un adevărat poem (doar

un fragment din câteva pagini): „…litera armenească, prin cur-bura ei superioară, se înrudește cu bolta unei biserici antice din această țară, cu profilul munților ei, cu linia unui sân, căci este universală, în Armenia, surprin-zătoarea îmbinare dintre duritate și blândețe, dintre asprime și ar-monie, dintre viri- litate și femi-nitate, atât în peisaj, cât și în aer, atât în edificii, cât și în oameni, atât în alfabet, cât și în limbă. Litera armenească tăinuiește grandoarea monumentului și tandrețea vieții, forma biblică ancestrală a pâinii nedospite, virgula aromată a ardeiului iute, foșnetul și transparența stru-gurelui, eleganța strictă a sticlei, cârlionțul moale al lânei, și con-turul umărului de păstor… și conturul grumazului acestuia… Și toate acestea corespund cu exactitate sunetului pe care ea îl reprezintă.“

Nu altfel scrie Bitov despre mănăstirea Gheghard cioplită integral și monolitic în stâncă, obiectiv care îi oferă prilejul de a se extazia siderat în fața lucrării inimaginabile a unui singur om având în minte viziunea completă a operei sale finite. Sau despre lacul Sevan: „Și dacă Armenia este locul cel mai luminos din viața mea, lacul Sevan este locul cel mai luminos din Armenia. A fi aici, pe malul Sevanului, este ceva aproape supranatural. (…) Când am pus piciorul pe teren solid, am avut sentimentul precis de a fi un străin, un intrus, un trântor de neiertat. Plaja pustie, bizară într-un mediu de ierburi arse, de apă albastră și de cer, fără vreo

prezență umană, cu mănăstirea silențioasă cățărată pe stâncă, oferea un spectacol în același timp neverosimil și terifiant ca o pânză suprarealistă.“

Până și lavașul cotidian al armenilor inspiră câteva rân-duri exaltate, culminând, după o pagină întreagă de laude la adre-sa ritualului mesei la armeni, cu un elogiu absolut: „Aș institui o recompensă supremă pentru poeți: dacă ei compun un vers cu adevărat frumos, atunci ace-la ar urma să fie reprodus pe foi de lavaș…“ Replica prietenului (Matevosian) fiind: „E-adevărat, e-adevărat. Deci, și tu perce-pi lavașul ca pe un papirus an-tic…“

Familia și copiii, urbanis-mul, Matenadaranul, Zvart-noțul și altele sunt tot atâtea subiecte abordate de scriitorul rus ca repere ale armenității, depistate de el în călătoria sa și toate, și încă une-le care nu fac parte din peisajul vizitei, co-mentate cu divagații dintre cele mai rafinate, eseistice, filozo-fice, ca expresii ale universului lăuntric al lui Bitov, incitat și animat de cele văzute în chip de element declanșator al unei gândiri asociative. De aceea, cartea își depășește atribuțiile, chiar și pe acelea de martor al prezenței unui rus în Armenia și de oglindă a rea-lității armene privite din unghiul oaspetelui. Ea devine o sumă de cugetări fecunde, profitabile lectorului interesat de a cunoaște lumea dincolo de lume.

Sergiu SELIAN

24

Svetlana Alexievici a fost proiectată brusc pe scena

lumii literare internaționale după ce în 2015 a primit Pre-miul Nobel pentru Literatură. Taman ea care a nu a vrut să facă literatură.Tocmai ea pentru care ficțiunea pare - și a dovedit-o că este – o nonficțiune. Tocmai ea, Svetlana Alexievici, care a vrut să afle adevărul, istoric și uman, înaintea celui literar. Și tocmai ea, o jurnalistă cu un interes de-osebit pentru oamenii de prisos ( acei iușnâi celovec)a ajuns să

contureze dimensiunile

reale ale unor mari drame ale seco-lul XX. Ale URSS-ului. Toate cărțile ei abordează omul sovie-tic. Așa cum a fost, cu rele și bune, proiectat în-tre sublime idealuri și d r a m a t i c e tragedii. Că este vorba de femeile și copiii din cel de-al Doilea Răz-boi Mondial (Războiul nu are chip de femeie și Ul-

timii martori, ambele apărute în 1985, în limba română, Lite-ra, 2015 și 2016) că este vorba de obsesia morții, sinuciderea ca soluție izbăvitoare,cum se regăsește el în Fermecați de moarte sau în Războiul din Af-ganistan, 1993 și Sicriele de zinc,1991, recent apărută și în românește - la care se adaugă Dezastrul de la Cernobîl 1997, ediția în limba română, Corint 2015 și o ultimă apariție în limba română, “Vremuri sec-ond hand “(Editura Human-itas, 2016,traducerea și note

de Luana Schidu) de care ne vom ocupa în mod special cu acest prilej. De ce ? Pentru că în cuprinsul cărții găsim o măr-turie directă – istorie orală, la mare preț în ultimele decenii - legată de barbariile comise de azeri la Sumgait și Baku. Cea care răspunde solicitării jurnalistei bieloruse este o armeancă din Baku. Margarita K. Se precizează ca este refu-giată armeană, și are ( avea, în 2012) 41 de ani. Confesiunea armencei – o poveste de viață adevărată – se numește Despre Romeo și Julieta..., numai că îi cheamă Margarita și Abulfaz.Avem alăturat un fragment din text.(vezi pagina 26)Ce ne-ar mai rămâne de co-mentat? Nu prea multe. Din-colo de viața care s-a rostogo-lit peste Margarita și Abulfaz, dincoace de tot ce se întămplă în Caucaz. Ce face Svetlana Aleksievici, jurnalistă cu o bo-gată experiență de teren și o autoare, iată, de literatură non-fiction apreciată și admirată nu doar de juriul suedez, dar și o mulțime de cititori din zeci de țări. Svetlana Aleksievici nu a inventat nimic. A organizat un bogat material de istorie orală, a pus cap la cap mărturii, confe-siuni, spovedanii, ca să forțăm cuvintele limbii române, pen-tru că nu toate aceste amintiri trecute prin filtrul memoriei a sute, poate mii de subiecți, au fost ușor obținute. De ce? Pentru că nimic nu e vesel din toate aceste confesiuni. Că e vorba de copii, de femei sau de soldați care au scăpat din coșmarul – care mai continuă și azi – numit Afganistan. Ce mai găsim în Vremuri Second hand? În primul rînd avem o imagine mai cuprinzătoare a ceea a în-semnat URSS –ul și omul so-vietic. Există vreo istorie a

O poveste cu o armeancă și un azer

Bedros HORASANGIAN

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

DOSAR 1915comunismului sovietic văzută prin prisma armenilor? Prob-abil.În al doilea rînd nu mai suntem axați pe un anume tip de subiect sociologic – femei, copii, soldați, supraviețuitori, ca în cazul celor de la Cernobîl. În Vremuri second hand selecția este aleatorie, panoplia per-sonajelor care ne ni se dezvălu-ie este mult mai largă.Nu este vorba doar despre armeni.”Ne despărțim de vremurile sovie-tice. De viața aceea a noastră.Incerc să-i ascult cu onestitate pe toți partipanții la drama so-cialistă…Comunismul a avut un plan smintit:să-l schimbe pe omul vechi, pe bătrînul Adam. Și i-a reușit.Poate că e singurul lucru care i-a reușit.Vreme de mai bine de șaptezeci de ani, în laboratoarele marxism-leninis-mului a fost creat un tip aparte de om – homo sovieticus.Unii îl socotesc un personaj tragic,alții îl numesc sovok.Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl cunosc bine, am trăit mulți ani alături de el,umăr la umăr.El –sunt eu. Ei- sunt cunoștințele, prietenii, părinții mei.Vreme de câțiva ani am călătorit prin fos-ta Uniune Sovietică, pentru că homo sovieticus nu e numai rus, ci și bielorus, turkmen, ucraine-an, kazah...Acum trăim în state diferite, vorbim limbi diferite, dar suntem inconfudabili. Ne recunoști imediat! Noi toți, oamenii din socialism semănăm între noi și nu semănăm cu ceilalți oameni – avem propriul nostru vocabular, propriile reprezentări despre bine și rău, despre eroi și martiri.Avem o relație specială cu moartea.( ...) Cât poate prețui viața omului dacă ne amintim că nu demult oamenii piereau cu milioanele? Suntem plini de ură și de preju-decăți.Toți provenim din locul care a cunoscut Gulagul și un

război cumplit.Colectivizarea,-deschiaburirea, strămutare pop-ulațiilor. Acesta a fost socialis-mul, acesta a fost, pur și simplu, viața noastră.” Iată ce spune Svetlana Alexievici în debutul cărții ei Vremuri second hand.Iată că rămânem muți fără să putem articula obiecții. Iată că intrăm în cuprinsul unor teribile mărturii, fapte de viață ale unor femei și bărbați, tineri sau mai puțin, crîmpeie din viața lor.Viața lor n-a fost second hand, vremurile au fost cum au fost. Citim și citim și ne putem lăsa copleșiți de tot ce a pățit/păti-mit fiecare mărturisitor în parte. Și toți laolaltă. Dacă Șalamov dădea în Povestiri din Kolîma o radiografie a sistemului con-centraționar sovietic, Alek- sie-vici oferă un bilanț - tragic – al celor rămași într-o libertate il-uzorie. Căci una dintre primele idei care îți vin după ce închei acest volum este faptul că s-a trăit, dincolo de lozinci și prop-aganda comunistă livrată lumii, dar și propriei populații, într-un lagăr. Sârma ghimpată este fix-ată pe fiecare cetățean. Individ. Care nu mai conta, era doar o părticică a unui uriaș mecan-ism al terorii. O uriașă Insula Sahalin – cîndva o imensă pușcărie, cu peste 10.000 de deținuți, despre care A.P.Ce-hov a lăsat o cutremurătoare mărturie – da, reportaj sau nu, cum să-i spunem, într-un stil apropiat de oamenii pe care i-a cunoscut, așa cum procedează și Svetlana Alexievici. Sufer-ința nu te face mai bun. Ce te face mai bun? Nu știm. Unii sunt și rămîn oameni, alții nu. Jurnalista bielorusă vrea să înțe-

leagă ce se întîmplă cu omul, cu oamenii. E scriitoare? Oh, da, fără nici o îndoială – reface o insulă a terorii, a fiecăruia și a tuturor, transformată într-un sinistru „Arhipelag Gulag”, așa cum puterea de repoves-ti ceea ce nu e de povestit i-a reușit lui Soljenițîn. Alexievici a pus accentul pe cei care nu au ajuns în Gulag, dar au trăit în-tr-un lagăr foarte personal. Cu bucurii puține, rare, neaștep-tate, cu drame lungi, fără de sfîrșit. Violența și alcoolul – se bea în delir în aceste proze adhoc,cu personaje care apa-rent le cunoșteam din diferite cărți sau filme sovietice – sunt prezențe cotidiene. Să fie acest mod de viață un dat legat de sis-temul comunist, de lipsa drep-tului la opinie și a libertăților civile care străbat toată istoria Rusiei? Și a URSS-ului? De ce anume? Să fie bucuriile și o fericire nelămurită, un veșnic tînjet și bocet cu iz romantic direct legate absențe, de climă, de spațiul uriaș al Rusiei și de sistemele politice care s-au tot succedat.Cum spuneam - și spațiul nu ne îngăduie să dăm citate ample – cuvintele rostite, concretizează vieți întregi. Așa cum au fost. Și totuși. Ne putem întreba, nu au existat în URSS și alt tip de oameni, care să se bucure de viață și să creadă că merită a fi trăită? Nu găsim astfel de per-sonaje, nu zic bune sau rele, ci cu alt profil existențial? Nu sunt obiecții, ci simple observații.Ce putem face cînd nu putem face nimic și trebuie să facem ceva? Pur și simplu trăim. Și atît. Restul e literatură.

26

— Ah! Nu despre asta... despre asta nu vreau... Ştiu altă...Şi acum dorm cu mâinile sub cap, obişnuinţă de pe vremea când eram fericită. Atât de tare îmi plăcea să trăiesc! Eu sunt armeancă, dar m-am născut şi am crescut la Baku. Pe ma-lul mării. Marea... marea mea! Am plecat, dar iubesc marea. Oamenii şi toate celelalte m-au dezamăgit, iubesc doar marea. O visez des - cenuşie, neagră, violet. Şi fulgerele! Fulgerele dan-sează împreună cu valurile. îmi plăcea să privesc în depăr-tare, să privesc cum apune soarele seara, spre seară e atât de roşu, încât pare că sfârâie cufundându-se în apă. Pietrele încinse în timpul zilei, pietrele calde, parcă-s vii. îmi plăcea să privesc marea dimineaţa, şi la amiază, şi seara, şi noap-tea. Noaptea apăreau liliecii şi mă speriam foarte tare de ei. Cântau cicadele. Cerul era plin de stele... nicăieri nu mai sunt atâtea stele... Baku e oraşul meu preferat... Cel mai drag, orice-ar fi! în vis mă plimb de-seori prin grădina Gubernator-ski şi prin parcul Nagornîi... urc pe zidul cetăţii... Şi de acolo se vede marea - corăbii şi platforme petroliere... Mie şi mamei ne plăcea să ieşim la ceainărie şi să bem ceai roşu. (Are lacrimi în ochi.) Mama e în America. Plânge şi-i e urât. Eu - la Moscova...La Baku locuiam într-o casă mare... Aveam şi o curte mare, în curte creştea un dud, făcea dude albe. Delicioase! Trăiam cu toţii laolaltă, ca o familie - azeri, ruşi, armeni, ucraineni,

tătari... Tanti Klava, tanti Sara... Abdulah, Ruben... Cea mai fru-moasă era Silva, lucra ca stew-ardesă pe linii internaţionale, zbura la Istanbul, soţul ei, Elmir, era taximetrist. Ea - armeancă, el - azer, dar nimeni nu-şi bătea capul cu asta, nu-mi amintesc asemenea discuţii. Lumea se împărţea altfel: erai om bun sau rău, lacom sau cumsecade. Vecin sau oaspete. Din acelaşi sat... oraş... Toţi aveam aceeaşi naţionalitate - toţi eram sovieti-ci, toţi ştiam ruseşte.Sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai îndrăgită de toţi era Navruz. Navruz Bairam - ziua venirii primăverii. Aşteptam această sărbătoare tot anul şi petreceam şapte zile. Şapte zile nu încuiam porţile şi uşile... zi şi noapte nici un fel de lacăte ori chei... Aprindeam focuri... Ardeau focuri pe acoperişuri şi în curţi. Era plin oraşul de focuri! Oamenii aruncau în flăcări virnanţ parfumat şi se rugau pentru fericire, rosteau: „Sarîlîghin certe, gîrmîzîlîghin mene" - „Cele rele ţie, bucurie mie". „Gîrmîzîlîghin mene..." Oricine mergea la oricine, pes-te tot se primeau oaspeţi, erau trataţi cu orez cu lapte şi ceai roşu cu scorţişoară sau carda-mon. Iar în ziua a şaptea, ziua cea mai importantă a sărbătorii, ne adunam toţi... la o singură masă... Fiecare îşi scotea masa în curte şi puneam o masă lungă, lungă. Pe masa asta erau hinkali gruzini, boraki şi basturma ar-meneşti, blinele ruseşti, ecipo-cimak tătar, colţunaşi ucraineni, carne cu castane ca la azeri... Tanti Klava aducea salata ei de

heringi, iar tanti Sara aducea peşte umplut. Beam vin, coniac armenesc. Azer. Cântam cânte-ce armeneşti şi azere. Şi Kati-uşa rusească: „înfloreau din nou merii şi perii.../ Ceaţa iar plutea peste pârâu..." în sfârşit, venea rândul deserturilor: pahlava, şerek-ciurek... Pentru mine nici acum nu există nimic mai gus-tos! Cel mai bine îi ieşeau dul-ciurile mamei. „Ce mâini ai tu, Knarik! Ce aluat fin!" - o lău-dau mereu vecinele.Mama era prietenă cu Zeinab, iar Zeinab avea două fete şi un băiat, Anar, cu care eu eram colegă de clasă. „Să-ţi dai fata după Anar al meu", râdea Zein-ab, „să ne înrudim". ( Încearcă să se convingă.) N-o să plâng... Nu trebuie să plâng... încep po-gromurile contra armenilor... Şi tanti Zeinab, buna noastră tanti Zeinab, împreună cu Anar al ei... noi am fugit, ne-am as-cuns la nişte oameni buni... au scos într-o noapte din casa noastră frigiderul şi televi-zorul... aragazul şi bibliote-ca nouă-nouţă... Şi odată Anar cu prietenii lui s-au întâlnit cu soţul meu şi l-au bătut cu vergi de fier: „Ce fel de azer eşti tu? Eşti un trădător! Trăieşti cu o armeancă - duşmana noastră!" Pe mine m-a luat la ea o priet-enă, am stat la ei în pod... în fie-care noapte deschideau podul, mă hrăneau - şi iar urcam şi băteau trapa în cuie. O băteau în cuie zdravăn. Dacă mă gă-seau, ne omorau! Am ieşit de acolo cu părul cărunt... (Foarte încet.) Le spun celorlalţi: Nu mă plângeţi... Dar mie-mi dau lacrimile... Anar îmi plăcea la şcoală, era un băiat frumos. O dată chiar ne-am sărutat... „Salut, regină!" mă întâmpina el la poarta şcolii. Salut, regină! Vremuri Second hand

(pag. 305-307)

ZECE ISTORII FĂRĂ INTERIORDespre Romeo şi Julieta... numai că îi chema Margaritaşi AbulfazMargarita K. - refugiată armeancă, 41 de ani

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

DOSAR 1915

Situația din Turcia din ultima lună nu are cum să nu afec-

teze și Armenia. După războiul de 4 zile, în care armenii au pierdut nu doar cîteva hectare, dar au primit și un sever avertisment din partea Azerbaidjanului, noua politică a Președintelui Erdogan capătă accente noi în ce privește relația cu NATO și UE. Infor-mațiile cu relocare armamentului nuclear da la baza din Ingirlik se conjugă cu ele ale ambasa-dorului turc la Bruxelles, care accentuează dorința Turciei de a fi membră UE cu puteri depline pînă în 2023. Multe complicații pe plan politic și militar , atît cu SUA cît și cu partenerii Uniunii Europene, care sunt pe agenda de lucru a diverselor cancelarii.

In ce ne privește nu avem cum să nu facem conexiuni în timp între ce s-a întîmplat în 1915 - și anii următori, cînd dispare nu doar Imperiul Otoman, dar și mare parte a armenilor din Imperiul Otoman - și ceea ce s-a întîmplat în 2015 și 2016. Recunoașterea genocidului de către Germania și Austria crează premizele unei noi abordări a acestei pagini, dureroase pentru armeni, o rană încă sîngerîndă. Documentele publicate pînă acum din diferite arhive – cît de curînd va apare în limba română și excelentul studiu al lui Michael Hesseman, dedicat cercetărilor sale în ar-hivele Va- ticanului - și cele în curs de a fi analizate de pe zi ce trece mai mulți experți în dome-niu, vor convinge nu doar opinia publică, dar și conduceri de stat – precum SUA, Marea Brita-nie sau Israel – de a recunoaște Genocidul din 1915. Un text ce acordă importanța cuvenită vot-ului din Bundestagul german din 1915 aparține lui Eugen Po-

Fețele multiple ale unui dosar încă neînchis

pin, scriitor de origine română, stabilit la Munchen, Germania, și care privește cele petrecute acum o sută de ani prin prisma unui prezent fluid. Nu mai puțin im-portant.Și să nu uităm, Palatul Cankaya, de la Ankara, care a fost pînă mai ieri sediul Președinției Turciei a a aparținut unei bogate famil-ii de armeni.În volumul recent apărut în limba română „Doamna Ataturk”(Editura Univers, 2016, traducere Diana Crupenschi) și semnat de jurnalista turcă Ipek Calișlar găsim – ceea ce în lim-baj de intelligence se numește surse deschise – că palatul ( în fond o locuință privată, nu foarte mare ) a fost oferit lui Ataturk de către municipalitatea din Ankara, pentru care s-a plătit opt mii de lire.

Dar despre unele informații culese din acest volum și care-i privesc pe armeni vom reveni mai pe larg în numărul viitor din DOSAR 1915.

Înainte de a fi fost confrun-tați cu relatări, mai apoi și cu

documente oficiale despre acte de genocid, cu toate implicațiile și conotațiile sale, am conside- rat faptul în sine drept abject și exclusiv parte din acţiunile săvârșite drept represalii, (a se citi: barbarisme), în vreme de război. Cu toate că nimic, dar absolut nimic, nu poate justifica atari acte criminale, nici chiar în timpul unei confruntări armate.Chiar dacă al doilea război mon-dial rămâne cea mai reprobabilă filă a istoriei mo-derne, iar gen-ocidul nazist, capitolul cel mai crud, inuman și detestabil.Tre-

Homo politicus vs. homo inermisbuie totuși să aducem în actuali-tate genocidul din fosta Iugoslav-ie, unde grupări etnice care până la declanșarea conflictului in-teretnic conviețuiau firesc și fără animozități reale. Poate doar, local, cu nevinovate atacuri ver-bale, niciodată cu urmări demne de luat în considerare. Din mo-mentul în care interese, care în mod evident nu aveau nici o legătură cu conglomeratul nați-unilor din fosta federație iugo-slavă, au destructurat geografic și economic statul, s-a declanșat ( a se citi: manipulat) naționalismul, cu toate efectele sale colaterale. Urmările fiind binecunoscute:

genocidul sârbilor, dar și geno-cidul albanezilor. Este de-a drep-tul imposibil de explicat cum este posibil ca asemenea crime să se repete, chiar și după ce speța umană clamează a fi ajuns în ep-oca informaticii. Probabil, stricto sensu, doar tehnic.Eu, autorul acestor reflecții, am văzut lumina zilei în România, dar în momentul în care am de-venit cetățean al Republicii Fed-erale Germania, am considerat firesc să îmi asum și întreaga is-torie a țării, cu toate cele bune, dar și cu genocidul nazist, iar cel mai recent, recunoscut oficial și public de parlamentul german,

28

genocidul din Namibia (1904-1908), respectiv în timpul și după reprimarea revoltelor po- pulației hereo și nama. În ziua în care Bunde-stagul (parlamentul) german a votat, după o lungă perioadă de dezbateri și tărăgănari, docu-mentul care clasifică deportar-ea, islamizarea forțată, înfome-tarea și masacrarea poporului armean de către și cu acordul autorităților imperiului otoman între anii 1914-1918 drept geno-cid, am considerat că va trebui să continui să mă documentez. Asta pentru a înțelege cele relatate în presă, deseori doar vag și fără suficiente detalii, unele aspecte fiind doar trecute în revistă, despre modul în care reprezen-tanții diplomației germane, dar și trupele germane, aliatul la vremea aceea a imperiului oto-man, au fost active în teritoriile unde au avut loc represaliile îm-potriva poporului armean. Dar și modul în care au acționat atât pe plan diplomatic și militar pentru a împiedica carnagiul. Cercetând documente diplomatice, acte ofi-ciale ale diplomației germane din acea vreme, unele adresate per-sonal cancelarului imperial von Bethmann Hollweg, altele prin intermedierea ambasadorului în misiune specială la Constan-tinopol, Wolff-Metternich, tre-buie spus în mod explicit faptul că, nimic nu poate scuza modul în care homo politicus (nu!) a acționat în favoarea victimelor, a hăituitului homo inermis (omul lipsit de apărare). Documente pe care le voi atașa la finalul acestui punct de vedere. Este greu, dacă nu chiar imposibil de înțeles, motivul care a blocat reacția cancelarului von Bethmann Hollweg la informația preotului evanghelic Johannes Lepsius* remisă la data de 29 noiembrie 1915, măcar pentru un individ obișnuit, lipsit de ex-periență politică și diplomatică. Informație care relata despre ex-pulzarea (!) a 10.000 de armeni din Constantinopol, care ulterior

au fost asasinați în munții din apropierea orașului Ismid. Dar și despre faptul că exista încă o listă cu 70.000 de armeni care urmau să fie deportați. La rândul său, Lepsius, a primit informația de la Comitetul armean de la Sofia. Vom reda mai jos textul în original primit de preotul Jo-hannes Lepsius (1858-1926) :

"Malgré les assurances faites aux représentants des Grandes Puissances à Constantinople le Gouvernement Turc a commencé inexorablement l'expulsion des Arméniens de Constantinople.Jusqu'à présent on a expulsé déjà 10000 personnes, dont la majorité est assassinée dans les montagnes d'Ismid. La liste de 70000 hommes est préparée.Au nom du christianisme et de l’humanité sauvez les derniers débris d'un peuple, qu'on exter-mine et par une intervention effi-cace arrêtez le martyr des inno-cents.

Comité arménien."

Un alt document care ne-a atras în mod deosebit atenția, este cel din 7 decembrie 1915 al ambasadorului Wolff-Metter-nich, în care acesta relatează în-trevederea avută cu Enver Pașa, Halil Bei și Djemal Pașa, între-vedere în care li s-a transmis reprezentanților imperiului oto-man punctul de vedere german, precum și al diplomției euro-pene, privind deportările. Partea otomană negând continuarea deportărilor din Constantinopol, argumentând însă că anumite măsuri (!) au fost necesare, țara fiind în război. Tot în documentul diplomatului german se relatează fapte absolut incredibile. Anume, colonelul von Kress, colaborator al mai sus amintitului Djemal Pașa, i-a relatat ambasadorului Wolff-Metternich, că realitatea de la fața locului este realmente explozivă și depășește toate lim-itele imaginarului. Iar că în țară se răspândește zvonul că germanii

au dorit masacrele. Mai apoi, no-tează diplomatul, ”...am protestat vehement privitor la cele rela-tate mie de colonelul von Kress. Protestele fiind însă fără valoare, iar negările părții turce privind încetarea deportărilor, lipsite de sens. Din surse demne de în-credere, apropiate șefului poliției locale, relatează diplomatul, am fost informat că de curând 4000 de armeni din Constantinopol au fost deportați în Anatolia, ur-mând ca și cei 80.000, încă lo-cuind în Constantinopol, să fie deportați. După ce în vară au fost deja 30.000 deportați, iar 30.000 s-au refugiat. La finalul docu-mentului, diplomatul dă nume-le geniului răului, numele celui care coordonează deportările și, probabil, masacrele. Este vorba despre Talaat Bei...” (Mehmed Talât), mare vizir al imperiului otoman și conducător al mișcării politice a ”tinerilor turci” (Jön Türkler). Talaat Bei a fost cel care, din poziția de mi- nistru de interne, a ordonat la 24 aprilie 1915 arestarea intelectualilor ar-meni la Istanbul, declanșând prin aceasta genocidul armean. Un alt aspect care ne-a atras atenția în mod deosebit și care ni se pare absolut incalifica-bil, inuman și condamnabil, este politica de islamizare forțată a armenilor. Despre această prac-tică a imperiului otoman, așadar o politică de stat, condusă și im-plementată de organele statului, se relatează în diverse depeșe diplomatice. Printre care și a subsecretarului de stat în minis-terul de externe, Zimmermann, care notează la 12 decembrie 1915, faptul că ”... guvernul turc încearcă să convertească forțat restul populației armene la islam. Este evident că nu vom putea privi în liniște astfel de practici. Și solicită cancelarului să ceară clarificări și explicații guvernului otoman...”

Organizația creștină ”Deutscher Hilfsbund für christli-ches Liebeswerk im Orient.”, o

AA

AR R

T15 - 16 / 2016

DOSAR 1915 îngrijit de

Bedros HORASANGIAN

DOSAR 1915inițiativă a preotului Johannes Lepsius, adresează cancelarului von Bethmann Hollweg, la data de 4 decembrie 1915, o scrisoare prin care informează despre fap-tul că organele locale ale impe-riului otoman au primit ordin să convingă (!) populația armeană să semneze un angajament scris în care cer îndurare și roagă să li se permită convertirea la religia sfântă a Islamului. Este de-a dreptul incredibil cât de feroce a putut fi politica de islamizare forțată a populației armene din teritoriile fostului imperiu otoman. Consulul ger-man de la Constantinopol Mor-dtmann, scrie în nota sa din 21 decembrie 1915, sub titlul ”Is-lamizarea forțată a armenilor din Anatolia:Ea a început pe o scară mai largă și a fost operată în mod sistem-atic în provincia Trapezundului.” Continuînd cu fraza care aduce la lumină adevărul: ”Este vorba de, nu mai puțin decât, distrugerea sau islamizarea forțată a unui în-treg popor.”Cartea preotului Dr.Johannes Lepsius, practic persoana cea mai activă în ajutorarea și re-latarea genocidului armean, ”Ar-menii și Europa”- o punere sub acuzare , apărută în anul 1897 la Berlin, semnala deja în acei ani, masacre asupra armenilor. Amintesc aici”baia de sânge” din orașul Eghin, în zilele de 15 și 16 septembrie 1896. Zile în care au fost incendiate 600 de case aparținând armenilor. Numărul armenilor masacrați fiind de circa 2000. Între care, multe femei și copii. Informația privind numărul victimelor fiind confirmată și oficial de raportul consular trimis autorităților ger-mane. Lepsius notează în contin-uare faptul că populația armeană nu a opus nici o rezistență și nici un soldat turc ori cetățean care au participat la masacru nu a fost ucis. Așadar el, homo politi-cus, decide după bunul său plac, iar el, bietul homo inermis, este

forțat să renunțe la locurile na-tale, la bunurile sale, până și de credința strămoșească trebuie să se dezică, doar pentru că el, homo politicus, are puterea de partea lui. Firește că e superfluu, îndrăznim totuși, noi homo iner-mis, să ne întrebăm: Puterea sau Paranoia puterii?

La 12 aprilie 2015, Papa Fran-cisc, cu ocazia proclamării în Cat-edrala Sfântul Petru din Roma, a poetului și calugărului armean, Sfântul Grigorie de Narek, Doc-tor al Bisericii Universale, Papa Francisc a catalogat clar și fără echivoc, deportările, islamizarea forțată și masacrarea creștinilor armeni în imperiul otoman, drept genocid. Slujba din catedrala Sfântul Petru, a fost celebrată de Papa Francisc împreună cu pa-triarhul catolic armean Nerses Bedros XIX-lea Tarmouni. Au fost prezenți președintele armean Serj Sarkissian, patriarhii Kare-kin II-lea și Aram I-ul, numeroși episcopi din toată lumea, precum și foarte mulți pelerini armeni. În locul unui corolar, am să re-vin la ideea care mă privea. Așadar, iar în această privință suntem convinși, fiind irecuza-bil și în spiritul firescului, nimic nu ne dreptul să ne dezicem de ceea ce înaintașii nostri au făp-

tuit. Bune ori rele. Căci nimic nu ne absolvă în fața urmașilor și dinaintea Adevărului. Iar un genocid, rămâne genocid în veci, cu voia sau fără voia celor care l-au făptuit. A lor și a tuturor ur-mașilor lor.

Eugen D. POPIN

* Istoria lumii cunoaște mulți umaniști care, în vremuri de genocid și alte crime comise îm-potriva umanității, s-au impli-cat pentru protecția victimelor, pentru salvarea celor amenintati, pentru dreptate și pentru con-damnarea celor vinovați. Dar mai rar un astfel de angajament permanent, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi pierderea dreptului de a profesa, sau chiar amenințarea propriei vieții. Unul dintre aceștia a fost preotul din Potsdam, Johannes Lepsius motiv pentru care arme-nii îl venerează până în prezent cu respect și recunoștință.

Prof. Dr. Aschot Hayruni ( Universitatea din Erevan)

Johannes Lepsius (1858-1926)

30

În mare parte, provincia Shi-rak satisface orizontul de

aşteptare al turiştilor, fiind însă în continuare necesare investiţii masive în infrastructura rutieră şi feroviară. Politicile econo-mice moderne şi reformele reale ar aduce prosperitate durabilă în această zonă şi un viitor mai bun.

Inima acestei provincii, vechiul oraş Gyumri ascunde încă mis-tere şi valori neexploatate.Tezaurul arheologic conservat cu atenţie, construcţiile care au supravieţuit cutremurelor din 1926 şi 1988, edificiile moderne, bisericile ortodoxe şi catolice şi spaţiile de relaxare sunt puncte de atracţie pentru cei interesaţi de metamorfoza acestei local-ităţi. Aeroportul Shirak constru-it în 1961 şi modernizat în 2006 este situat la cinci kilometri de centrul oraşului, iar din gară pleacă în mod regulat trenuri spre Erevan, Tbilisi şi vara spre

Batumi. Remarcabil este faptul că arhitectura armeană urbană autentică s-a păstrat, centrul is-toric fiind zona cea mai vizitată a oraşului.Unul dintre monumentele im-portante din imediata apropiere a graniţei cu Turcia este Sev Berd, fortăreaţa rusă abando-nată, construită în perioada

1834-1347 din piatră neagră. În caz de asediu această cetate pu-tea adăposti un număr impresio-nant de soldaţi şi ofiţeri. În 2012 construcţia a fost cumpărată de primarul Samvel Balasanyan şi renovată pentru a găzdui eveni-mente culturale de mare am-ploare. Primul dintre ele, Fes-tivalul Internaţional de Rock din 28 septembrie 2016 se bu-cură de participarea unor trupe renumite din Federaţia Rusă, Georgia, Franţa, Irlanda etc. În zonă continuă cercetările arheo-logice, iar în apropiere se află o bază militară rusă.

Iată deci, un oraş care are şansa unei trasformari totale, graţie unor proiecte viabile. Reac-tualizarea spaţiilor nefolosite, adaptarea lor pentru a găzdui evenimente publice şi aborda- rea formulelor inedite reuşesc să atragă turiştii. În plus renaşterea acestui oraş înseamnă şi revi-talizarea clădirilor cu arhitectură deosebită ale căror elemente originale s-au putut conserva. Astfel, Muzeul Naţional de Ar-hitectură şi Viaţă Urbană situat pe strada Haghtanak la numărul 47 se află în casa ridicată în 1872 de patru fraţi care s-au

ArmeniaGyumri, orașul vizitat de Papa Francisc (2)

Casa Memoriala Avetik Isahakyan

Casa memoriala a surorilor Miriam si Eranuhi Aslamazyan

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa)Arșaluis GURĂU (Constanța) Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T15 - 16 / 2016

REDACŢIA ARARAT

stabilit la Alexandrapol, venind din Dzitogh. Pot fi admirate în acest muzeu covoare, tablouri, mobilier şi numeroase fotografii reprezentative pentru modul de viaţă al armenilor în secolul al nouăsprezecelea. Repunerea în circulaţie a acestor valori im-obiliare urbane aduce în prim-planul atenţiei publicului per-sonalităţi ale vieţii culturale. Casele memoriale ale poeţilor Avetik Isahakyan şi Hovannes Shiraz impresionează prin sim-plitate, dezvăluind diferitele faţete ale procesului de creaţie. În centrul oraşului se află şi ga-leria surorilor Miriam şi Eranu-hi Aslamazyan unde sunt expuse lucrări de pictură şi ceramică realizate în perioada sovietică.

Construită în 1880 şi având nu-mai două etaje această galerie a fost inaugurată în 1987, atrăgând atenţia prin numărul mare de piese valoroase.De neuitat însă rămâne imo-bilul din tuf roşu şi negru ce găzduieşte restaurantul Poloz Mukuch, privatizat în 1990. Construită la sfârşitul secolu-lui al nouăsprezecelea de către Sukias Melikyan, clădirea a fost naţionalizată în 1937 şi transfor-mată în berărie în 1960. În pre-zent la intrarea în elegantul edi-ficiu se află bustul legendarului Poloz Mukuch.

Aspectul oraşului, o preocu-pare prioritară pentru edili, este schimbat şi de apariţia hoteluri-lor de patru stele care asigură şi transportul gratuit de la aero-port. Pentru a eficientiza şederea în acest oraş sunt recomandate hotelurile Alexandrapol, Ber-lin, Golden Apricot şi Vana-dur. Unităţile mai mici, precum Kars, Nane sau Erazank sunt cochete şi primitoare, proprie- tarii străduindu-se să asigure condiţii mulţumitoare de cazare. De asemenea există numeroase spaţii de relaxare în Gyumri, fiind necesare şi în anii următori strategii de dezvoltare.

Andreea BARBU

Intrarea in restaurantul Poloz Mukuch

Muzeul Naţional de Arhitectură şi Viaţă Urbană