EDITORIAL

La deja două luni de la mar-carea centenarului Geno-cidulu Armean, putem trage anumite concluzii, chiar dacă întregul an 2015 se află sub semnul acestei triste comemorări. Impresia existentă în anii trecuți, cum că 24 aprilie 2015 va fi fi un moment decisiv, în care se vor hotărî învingătorii și în-vinșii luptei dintre moralitate și negaționism, s-a spulber-at. 24 aprilie 2015 nu a fost pentru nimeni nici o victorie, nici o înfrîngere, nici măcar un moment de cotitură. Dar, cu siguranță, pentru negațio- niști e o dezamăgire: cei care sperau că după 24 aprilie 1915, după ce se va consta-ta că armenii nu vor fi reușit să obțină o recunoaștere cvasigenerală a dramei lor, se va face liniște, că lumea le va întoarce spatele arme-nilor care își vor striga dure-rea și revendicările în pustiu, s-au înșelat. La fel cum s-au înșelat și cei prea entuzi- aști care au sperat că zidul pragmatismului și interesului politic va putea fi dărîmat de încărcătura simbolică a lui 24 aprilie 2015. Practic, cen-tenarul genocidului nu a dus

la o răsturnare a raportului de forțe dintre recunoaștere și negaționism, ci doar a în-groșat liniile de demarcație dintre cele două tabere și i-a făcut mai vizibili pe partiza-nii celor două atitudini. Nu s-au produs defecțiuni de nici o parte, nici un negațion-ist – președintele american Barack Obama este sau nu negaționist? – nu a re-cunoscut peste noapte ceva ce întotdeauna a negat sau s-a făcut măcar că nu înțel-ege. Cu atît mai puțin se puteau produce defecțiuni în sens invers. Dacă vrem să vedem partea plină a paharului, vom spune că rezoluția Parlamentului Eu-ropean este fără precedent prin natura sa și recoman-dările pe care le face și poate fi privită ca o victorie a revendicărilor armenești; în plus, unele state europene cu lobby-uri turcești foarte puternice – Germania, Bel-gia – pare că nu mai sînt atît de hotărîte în a-și astupa urechile în fața vocilor arme-nești și în a închide ochii în fața negaționismului turcesc. De cealaltă parte, nu putem să ne facem că nu știm fap-tul că rezoluții cu putere de recomandare s-au mai văzut – și probabil se vor mai ve-dea –, fără ca acest lucru să ducă și la o schimbare reală în politica statelor occiden-tale față de Turcia și Chesti-unea Armeană. Să ne amin-tim că, înainte de începerea

negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europea- nă, armenii au sperat ca re-cunoașterea genocidului să constituie una din condițiile aderării. Și chiar existau semnale concrete că acest lucru va fi luat în seamă. Dar degeaba: nimeni nu i-a auzit pe armenii adunați pe 14 decembrie 2007 la Bru-xelles ca să spună “Nu unei Turcii negaționiste în Eu-ropa”! Astăzi Parlamentul European îndeamnă Turcia să recunoască genocidul. Poate va veni și ziua cînd Parlamentul European va îndemna Comisia Europe-ană – și, de ce nu, și Con-siliul European – să pună în fața aderării Turciei condiția prealabilă a recunoașterii Genocidului Armean. Poate m ă c a r a c e s t î n d e m n – astăzi ipotetic – al Parlamen-tului European va fi ascultat!

Vartan MARTAIAN

O privire la rece

4

Sărbătoarea Sfântului Gri-gore Luminătorul a adunat

în ziua de 20 iunie la catedra-la armeano-catolică din Gher-la câteva sute de armeni, mulți veniți din toate colțurile țării.La evenimentul din acest an au participat și armeni ortodocși din toate parohiile moldave: din Iași, Bacău, Roman, Târgu Ocna și Botoșani. Iar participa-rea lor a fost una semnificativă.Varujan Vosganian a lansat Cartea Șoaptelor într-o tradu-cere în limba maghiară după ce anterior cartea fusese tradusă în alte peste 20 de limbi străine.Florin Simion Egner a transmis reprezentanților parohiilor ar-mene ultimul număr din revis-ta botoșăneană Vatra Noastră Românească în care a publicat

un amplu reportaj despre ma-nifestările din biserica Sfânta Maria din Botoșani prilejuite de comemorarea centenarului genocidului armean.Vasile Agop a invitat armenii din România la prezentarea, la sediul filialei Bacău a Uniunii Armenilor din România, a unei Monografii a armenilor din Parohia armeană Roman.Doctorul Emanoil Nazaretian, liderul armenilor romașcani, a lansat celor prezenți invitația – pentru 15 August – la ceremo-nia inaugurării sediului Filialei Roman a Uniunii Armenilor din România.Paul Mocanu din Târgu Ocna rămâne însă armeanul care, îm-preună cu întreaga familie, nu a lipsit în ultimii douăzeci de

ani de la nici una dintre mani-festările armenilor de la Gher-la, Frumoasa sau Dumbrăveni, la fel cum a fost nelipsit de la manifestările celorlalte comu-nități armene din România.Prezenți la manifestările prile-juite de evenimentul de la Ca- tedrala armeano-catolică, P.S. Episcopul Datev Hagopian, Întâistătătorul Bisericii Orto-doxe Armene și P.C. Preotul Vicar Kricor Holca au întărit sentimentul de unitate al arme-nilor din România.

Florin EGNER

Prezență moldavă l a s ă r b ă t o a r e a Sfântului Grigore L u m i n ă t o r u l

Grup de armeni din Moldova, împreună cu gazdele manifestărilor din 20 iunie

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

E V E N I M E N T

S-au scurs 25 de ani de cand Gherla a început dez-

voltarea relaţiilor de prietenie cu oraşe din lume. Zilele Mu-nicipiului Gherla au prilejuit o plăcută şi emoționantă întâlnire cu reprezentanții acestora, de la Idjevan (Armenia) la Yzeure (Franța) sau Forchheim (Ger-mania).Cinematograful din Gherla a găzduit vineri festivități aniver-sare, la care au fost prezente autoritățile locale, oaspeți și in-vitați: ambasadorul Armeniei la Bucuresti, Excelenta Sa Hamlet Gasparian, Varujan Vosganian, Pascal Perrin, primarul loca- lității Yzeure din Franța, vice-primarul din Yzeure Michele Denis, dl. Pierrot Sabot – președintele Asociației de Pri-etenie Yzeure-Gherla, dl. Paul Gerhard Kaeding – președin-tele comitetului de parteneriat Forchheim – Gherla.Ambasadorul Armeniei la Bu-curesti, Excelența Sa Hamlet Gasparian a transmis profunda recunoștință românilor pentru recunoașterea tragediei istorice de acum 100 de ani – genocidul împotriva armenilor. “Respect

față de oficialitățile județului Cluj, cercurilor universitare, instituțiilor de cultură care au marcat cum se cuvine această zi. Dorim să exprimăm re-cunoștință și față de Franța, Germania, Elveția, Polonia, Bulgaria și Israel, țări care au adăpostit refugiați armeni. Vă mulțumesc tuturor pentru solidaritatea față de poporul armean și vă felicit cu ocazia Zilelor Municipiului Gherla“, a transmis ambasadorul.La eveniment a fost prezent și Varujan Vosganian: “Istoricul armenesc al Gherlei nu face parte doar din trecut, ci și din viitor“, a spus acesta.Festivitățile au cuprins o pre-miere a elevilor din Gherla care au reprezentat orașul la

Concursul Francofoniei: Ioa-na Iclodean, Fechete Dragos, Iosif Radu, Rus Carina, Rotar Romina, Georgiana Oltean, Io-ana Eliza, Deneș Ioana, Cosma Roxana, Dragoș Crecan, Alex-andru Tudor. A fost acordată diploma pentru sprijinul ofer-it directorului liceului “Petru Maior”, Maria Buzan.

Diplomele au fost oferite de Pascal Fesneau, consulul onor-ific al Franței la Cluj-Napoca. Alături de acesta s-au aflat pe scena Pierrot Sabot – preșe- dintele Asociației de Prietenie Yzeure – Gherla, primarul din Yzeure, Pascal Perrin, vicepri-marul Michele Denis.

Prietenia dintre Gherla și orașe din Armenia, Franța și Germania, sărbătorită la Zilele Municipiului

6

Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim unde şi când începe şi nu ştim când şi unde se termină. Este singurul moment al vieţii în care trăim totul cu maximă intensitate, în care râdem şi plângem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm în câteva secunde, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.Ziua de 1 iunie 2015 pentru micuţii armeni din filiala Bacău a în-semnat bucurie, voioşie şi feri-cire. Glasuri de copii au răsunat la unison prin cântece şi poe-zie, întrecându-se unii pe alţii prin talentele lor poate multe nedescoperite. Timp de câte-

va ore, copiii au devenit

tot mai creativi, prin desenele lor cu creta colorată pe asfalt, prin creioanele colorate care îşi urmau traseul pe cărţile de colorat dând astfel naştere unor personaje de poveste sau chiar imaginare. S-a dansat, s-a cân-tat karaoke într-o deplină ar-monie, zumzetul prichindeilor prinzând ecou tot mai departe.Copiii s-au desfătat cu bunătăţi, dulciuri şi fructe devenind ast-fel ei înşişi o dulceaţă de vară însorită, din care noi adulţii, părinţii şi bunicii, ne-am în-fruptat cu mare drag, amintin-du-ne şi noi de anii copilăriei. Surpriza a venit din partea or-ganizatorilor, unde ca de obi-

BACĂUCopiii, mugurii vieţii!

cei domnul Vasile Agop, a fost prinţul fermecat din poveste dăruind, astfel, cadouri celor mici, umplându-le inimile de bucurie şi speranţă.

Să fii copilEste un dar frumosPe care l-a lasat ISUS HRISTOSSă fii om mareE un privilegiuBătrân, copilTotul e – o săr-bătoare!!!

La mulţi ani, dragi copii, părinţi şi bunici!

Cristina-Elena STOICA

E V E N I M E N T

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

Duminică 31 mai 2015, la se-diul UAR filiala Bacău s-au aniversat 97 de ani de la înfi-inţarea primului stat modern armean. Republica Democrată Armeană s-a constituit la 28 mai 1918 pe teritoriul Armeniei Orientale (gubernia Erevanului şi regiunea Kars) cunoscută în istorie şi sub numele de Prima Republică Armeană.La această manifestare, au fost prezenţi oameni de cultură, reprezentanţi ai minorităţilor naţionale din judeţul Bacău – Marieta Hârțescu din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Bacău pentru probleme ale mi-norităţilor naţionale, Izu But-naru preşedintele Comunităţii

Evreişti şi Florin Dura pre- şedintele Partida Romilor Pro-Europa – reprezentanţi ai comunităţi locale şi nu în ul-timul rând membri ai comu-nităţii armene din Bacău şi Tg. Ocna.S-au prezentat materiale despre înfiinţarea Primei Republicii Armene, s-au citit declaraţiile unor personalităţi şi instituţii internaţionale cu privire la re-cunoaşterea Genocidului Împo-triva Armenilor, după care s-a vizionat filmul artistic „THE

Aniversarea primei Republici Armene de la 1918

CUT”, având ca subiect ur-mările tragicelor evenimente de la 1915 când Guvernul Juni-lor Turci, a plănuit uciderea în masă a populaţiei armene din Imperiul Otoman.

În discursul său, dl Vasile Agop, preşedintele filialei Bacău a UAR a mulţumit par-ticipanţilor, invitându-i la o dezbatere pe temele abordate.

Armand AGOP

Uniunea Armenilor din România – Filiala Iași a par-ticipat sâmbată, 30 iunie 2015, la “ Festivalul de Muzică Sacră și Artă Medievală”, ediția in-augurală 28-31 mai 2015, obținând diploma de excelență pentru activitate culturală. Pro-gramul artistic a cuprins atat dansuri armenești ale trupei de dans “ Siamanto” coordonata de dna.

Daria Tănășuca, cât și un mo-ment muzical deosebit, realizat de “Cvartetul Stagione” din Iași care sub atenta îndrumare a dlui prof. Gorovei Ilie a interpretat, alături de compoziții clasice celebre, și compoziții de mu-zică armenească, încântând publicul cu ritmurile arme- nești. Momentele artistice au fost apreciate de public, pro-movarea culturii și tradițiilor

armenești fiind realizată prin această participare la un eveni-ment cultural de amploare, la care au participat și alte mi-norități din Iași, dar și coruri și ansambluri venite din alte orașe.

Comunitatea armeană de la Iași pe scena “ Festivalului de Muzică Sacră și Artă Medievală”

8

Slujba de reînhumare a fost oficiată de P.S. Datev Hago-pian, Pr. vicar Kricor Holca şi Pr. paroh Torkom Mandalian

Slujba de reînhumare pentru odihna sufletelor celor care au fost deranjaţi din locurile de veci de lucrările efectuate în cadrul proiectului care vizează „Consolidarea, reabilitarea, protejarea şi valorificarea du-rabilă a monumentelor de sec. XVII şi XVI, aflate în Patrimo-niul Naţional şi cunoscute sub

numele de Turnul clopot-

niţă şi Biserica Sf. Simion din Suceava a fost oficiată de P.S. Datev Hagopian, Episcopul Eparhiei Armene din România, Pr. vicar Kricor Holca şi Pr. Paroh al Bisericii Armene din Suceava, Torkom Mandalian.

La slujba care a avut loc atât în Biserica armenească „Sf. Simion” (monument restaurat structural şi exterior în urmă cu câţiva ani, dar cu interiorul aflat în lucru), cât şi în aer liber, pe platoul pe care s-au săpat gro-pile în care au fost reînhumate

osemintele, au asistat membri ai comunităţii armene suce-vene, în frunte cu dr. Ioan Foit, preşedintele Uniunii Armenilor din România – Filiala Suceava, reprezentanţi ai Parohiei Orto-doxe Române „Sf. Simion” îm-preună cu pr. paroh Constantin Ciupu, proiectanţi şi construc-tori care realizează lucrările circumscrise proiectului.

SUCEAVA Reînhumarea osemintelor dezgropate în vechiul cimitir armenesc al Bisericii „Sf. Simion”

Osemintele omeneşti dezgropate în vechiul ci-mitir armenesc al Bisericii „Sf. Simion” au fost reîn-humate marţi, 26 mai a.c., într-un mormânt comun, care va fi marcat cu un kacikar (cruce de piatră specifică armenească) adus din Armenia.

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

„Morminte comune armene”, pentru adăpostirea oseminte-lor dezgropate din incinta ci- mitirului

Cu o zi în urmă, Prea Sfinţia Sa Datev Hagopian, Episcopul Eparhiei Armene din România, care a venit la Suceava însoţit de Pr. Vicar Kricor Holca, s-a întâlnit cu responsabilii impli-caţi în derularea proiectului şi, în urma discuţiilor purtate, s-a stabilit locul reînhumării, o se-rie de modificări ale proiectu-lui, precum şi cum va fi realizat monumentul care va marca lo-cul în care se vor depune ose-mintele.

Printr-un protocol încheiat la această întâlnire de lucru, care a avut loc la sediul firmei Regio- nal Consulting – proiectantul lucrărilor, s-a convenit asupra reevaluării obligaţiilor reci- proce, care vizează realizarea în două etape a unei construcţii intitulate „Morminte comune armene” pentru adăpostirea osemintelor dezgropate din in-cinta cimitirului.

Prima etapă necesară reîn-humării care s-a efectuat marţi prevedea realizarea a trei şanţuri (gropi) pentru depu-nerea osemintelor (două gropi în care au fost depuşi sacii cu osemintele găsite până acum, şi o groapă – rezervă pentru reînhumarea osemintelor care ar mai putea fi scoase la iveală până la finalizarea lucrărilor).

„A-ţi aminti trecutul înseamnă să-ţi croieşti drum spre viitor!”

Etapa următoare prevede re-alizarea unui postament pen-tru amplasarea unui khacikar (cruce specific armenească, cioplită din piatră, cu înălţimea

de 190 cm şi lăţimea de 80 cm), care va fi adusă din Armenia (în limita sumei de 5000 de dolari şi care, la propunerea pr. Con-stantin Ciupu, va fi „o donaţie de la credincioşii români şi ar-meni”).Protocolul prevede ca la ex-tremitatea celor patru braţe sim-bolice ale mormântului comun să se realizeze nişte locaşuri (ventilate şi luminate electric) în care, pe un pat de pietriş, vor fi depuse patru schelete ome-neşti, care vor fi vizibile în-trucât vor fi acoperite cu sticlă.Potrivit ritualului de reînhu-mare, înainte de a fi introduse în mormântul comun, osemin-

tele au fost stropite cu vin roşu, iar în sacii în care se aflau aces-tea s-a presărat pământ.

P.S. Datev Hagopian a vor-bit apoi despre „respectul pe care trebuie să-l acordăm celor adormiţi”, subliniind faptul că „acele naţiuni care nu-şi aduc aminte de răposaţii lor nu pot avea loc în istorie”.

„A-ţi aminti trecutul – a închei-at Episcopul Eparhiei Armene din România – înseamnă să-ţi croieşti drum spre viitor!”.

Tiberiu COSOVAN

10

E.A. – Ne cunoaştem de foarte multă vreme, chiar mă gân-deam astăzi că au trecut cred că 20 de ani de când mergeam împreună la şcoala armeană, la doamna Profesoară Ulnia Blănaru. Ce ai mai făcut de atunci?

O.C.S.- Am terminat Colegiul Melkonian din Cipru, apoi am plecat la facultate în Anglia, la Universitatea Salford, unde am făcut şi un master în fizică, timp de patru ani, apoi am cău-tat să urmez un doctorat, dar tocmai intervenise criza finan-ciară şi fondurile la doctorat au fost restrânse. M-am întors în România, unde am făcut un nou master în fizică teore- tică. În anul doi am plecat prin pro-gramul Erasmus în Franţa, unde am stat un an. În sfârşit am ajuns la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Aero-spațială, unde am rămas un an

şi jumătate, apoi s-a invit

oportunitatea să plec să lucrez în Antarctica, al şaptelea conti-nent.

E.A. – Tocmai la capătul lu-mii, cum ai reuşit?

O.C.S. – Încă din facultate mi-am dorit să ajung acolo. Am trimis mai multe aplicaţii, dar nu s-a ivit nimic. Chiar şi când eram în Franţa, mă plimbam pe internet şi am trimis aplicaţii. Într-o zi eram într-o excursie şi tot aşa, am trimis o aplicaţie. O lună mai târziu am primit o invitaţie să mă prezint la un in-terviu. Mi-am luat o zi liberă de la muncă, dimineaţa am plecat cu avionul, am susţinut interviul în Anglia, seara m-am întors înapoi. După o altă lună am primit răspunsul, ceva de genul, avem o ofertă pentru dumneavoastră. Asta se întâm-pla în 2013. Aşadar am plecat înapoi în Anglia. Patru luni am făcut variate cursuri acolo.

E.A. – Care este exact situaţia bazei britanice la care ai lucrat în Antarctica?

O.C.S. – Este o bază de cerce-tare, Halley. Se fac cercetări ştiinţifice, meteorologice. Baza funcţionează acolo din 1956. Funcţia mea acolo era, să spu-nem aşa, inginer-electronist. Aveam în grijă două radare atmosferice, pentru atmosfera înaltă. Totul este canalizat pe câmpul magnetic solar, iar cercetătorii îşi continuă stu-diile. În acest fel datorită lo-caţiei noastre obţineam cele mai multe date, despre inter-acţiunea cu soarele etc. Am stat acolo din decembrie 2013 până în martie 2015. Voi ple-ca din nou, tot pentru un an şi jumătate, curând.

E.A. – Cum decurgea o zi nor-mală la baza britanică din Ant-arctica?

O.C.S.- Primul avantaj era că drumul până la serviciu era foarte scurt ! Practic coborai din pat… Sau dezavantaj în acelaşi timp. De exemplu, la 4 di-mineaţa nu-ţi mai funcţionează radarul, te scoli, îl repari, te culci la loc. Eram puţin înre- gimentat cu orele de masă care erau fixe. Având 24 de ore de lumină vara şi 24 de ore de în-tuneric iarna, ritmul uman bi-ologic se modifică. Fiecare zi decurgea aproximativ la fel. Te trezeai, mâncai un mic dejun, apoi te aşezai la biroul tău, îţi făceai treaba, mai completai un raport, dar în primul rând veri-ficai toate sistemele, dacă totul funcţionează. Dacă ceva se stri-ca interveneai, ieşeam, practic, din monotonie.E.S. – Ajunseși să te bucuri dacă se strică ceva, să spargi rutina?

OCTAVIAN CARP-SEMIZIAN : “Momentan mă limitez la Planeta Terra…the sky is the limit !”

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

-

I N T E R V I U

AA

AR R

T

O.C.S. – Cam aşa ceva, dar nu ştiu cum s-a făcut că am nime- rit un an în care nu s-a stricat aproape nimic. Toate sisteme-le au funcţionat foarte bine. Aparatura, radarele erau foarte performante. Totul era pe lo-gică analogică. Exista o men-tenanţă lunară, adică o dată pe lună îl opreai, verificai ca toate circuitele să fie în regulă, toate sistemele să funcţioneze în pa- rametri normali etc.

E.A. – În Antarctica, sau pe unde ai fost, în zonă ai întâlnit vreun armean?

O.C.S. – Nu, nu am întâlnit niciunul, dar sunt sigur că sunt pe undeva, pe acolo, pe la alte baze de cercetare. Nu mi-a sărit niciun ian în ochi. În schimb am văzut un nume care îmi părea românesc, era instalatorul de la baza Concordia, dacă nu mă înşel. În baza noastră eram 13 oameni. Ne-am văzut zi de zi timp de aproape 2 ani. Echi-pa se schimbă, acum când voi pleca, voi avea colegi noi.

E.A. – După ce vei merge şi în acest an, bănuiesc că în viitor tot asta ai să faci…

O.C.S.- Nu neapărat. Devii puţin instituţionalizat. E ches-tia aia că ţi se oferă masa la ora X… totul devine monoton. Dar ştii, când sunt 16 oameni, de exemplu stânşi la un loc timp de un an şi jumătate, vrei să mai vezi şi alte feţe, totuşi omul este un animal sociabil.

E.A. – În viitor te vei întoarce acasă, în România?

O.C.S. – Da, de ce nu? Întot-deauna m-am întors. Momentan eu mă limitez la planeta Terra,

dar nici nu e exclus, dacă apa-re vre-o oportunitate… the sky is the limit! Nu ştim niciodată ce ne rezervă soarta. Până la urmă cu asta rămâi, căci dacă alergi după bani, nu rezolvi nimic.

E.A. – Ar fi interesant ca pes-te cîţiva ani să ne strângem, să ne reunim, toţi elevii, co-legii care am urmat cursurile şcolii armene la Bucureşti, să vedem fiecare ce realizări am avut…

O.C.S. – Ar fi foarte intere-sant, mi-ar face o deosebită plăcere. Să ne revedem cu bine.

E.A. – Îţi mulţumim şi aşteptăm noi veşti de la tine, de ce nu, poate înfiinţăm o filială UAR în Antarctica, glumesc desigur. Îţi dorim mult succes!

Eduard ANTONIAN

Baza vazuta noaptea cu aurora boreala

Răsăritul

12

În perioada 19 — 21 iu-nie 2015, la București, s-a desfășurat Festivalul Inter-național de Folclor ‘Muzici și Tradiții în Cișmigiu’ la care a participat și ansam-blul ‘Geghard Dance’ din Armenia. Publicul prezent la reprezentațiile de sâmbătă și duminică precum și mem-bri ai comunității armene au aplaudat, la scenă deschisă, momentele coregrafice susținute de dansatorii din Armenia. Iată cîteva imag-ini.

Fotografii de Aurel VÎRLAN

Ansamblul “Geghard Dance” din Armenia la Festivalul “Muzici și Tradiții în Cișmigiu”

A C U M 7 5 D E A N I

I u n i e 1 9 4 0

Vară, căldură şi vremuri de răz-boi. Cam aşa am putea rezuma la prima vedere starea de spirit a comunităţii armene din luna Iunie a anului de graţie 1940. Dar lucrurile nu păreau chiar aidoma cu realitatea. Deşi Re-vista Ararat continua să pu-blice articole lungi de sinteză cum ar fi cel despre scriitoarele armence (un lung serial ce a debutat chiar în numărul de faţă cu poeta Sibylle) sau intermi-nabilele “Amintiri din Rusia” ale lui Vartan Mestugean (azi o valoroasă sursă pentru noi),în comunitate viaţa îşi urma cur-sul firesc. Şi asta se reflecta cel mai bine în ultimile pagini ale revistei la rubrica “Cronici şi Informaţii”.Aşa cum spune-am, aceste mici crâmpeie din viaţa comunităţii noastre, unele poate insignifiante, sunt pen-tru un cercetător o “adevarată mină de aur”. Unele chiar me-rită recitite.

“ – Din cauza distanţei ce-i se- para de biserica din Bdul.Carol, armenii din cartierul Colentina destul de numeroşi, proectează zidirea unei bisericuţe în zisul

cartier în apropierea de noua şcoală din Strada Coţofeni.-Epitropia Bisericii şi şcolii din Silistra a ajutat cu cele necesare pe toţi săracii armeni din loca- litate cari sunt foarte mulţi faţă de numărul populaţiei noastre. Dl. Jirair Kricorian mare in-dustriaş a trimis Epitropiei 20 kg. de carne spre a se distribui săracilor. Totodată Uniunea Doamnelor Armene din Galaţi a oferit o sută de pachete cu diverse bunătăţi şi ţigări unui numar egal de soldaţi.

– Dl. Prof.G.Ionescu Siseşti, Ministrul Agriculturii a primit în audienţă pentru cunoaştere pe Dl.Hacik Zakarian din Ru-sciuk care în timpul războiului a dat ingrijire la 35 prizonieri români la Rusciuk.

– Dl.Avocat Paul Popovici a oferit Bisericii Armene din Bucureşti un prea frumos po- licandru iar în noul comitet al Asociaţiei Corale Komitas au fost aleşi G.Balgian, A.Ghem-igian, H.Abazian, H.Atamian şi dnele. O.Araratian și S.Sava- gian.

AA

AR R

T11 - 12 / 2014

– Aviatorul nostru Azizian care a luptat in Finlanda ca coman-dant de escadră a fost decorat cu cea mai mare medalie de război finlandeza şi cu Crucea de Fier Cls.I.

– S.S.Preotul Bedighian din Constanţa fiind bolnav de ochi si agravându-i-se boala va fi inlocuit cu rândul pâna la însănătoşire de Preoţii armeni din Bucureşti.

– Comunitatea armeană din Silistra prin harnicul său mem-bru Ariutun Atamian a donat Judeţului Durostor o maşină de scris în valoare de 10.000 Lei. Aşa au înţeles membrii să îşi facă datoria. Dl.Maior Var-tolomeu multumeşte din tot sufletul Comunităţii Armene pentru nobilul său gest iar pe Atamian îl dă de exemplu.

– În legatură cu personalita-tea Părintelui Sahaghian de la Tg.Ocna dl.Chiuciuchian de la Babadag ne povesteşte că în timpul Războiului de Întregire aflându-se ca ostaş la Tg.Ocna a găsit pe Preot în momentul unui groaznic bombardament slujind neclintit în faţa altarului sub ploaia de foc.

– În Armenia s-au infiintat 4 sate noi înzestrate cu şcoli, băi, poştă, telegraf şi toate cerinţele moderne.Locuitorii se vor ocu-pa mai ales cu cultura pomilor fructiferi.”

Totul în lunga vară fierbinte a anului 1940…

Eduard ANTONIAN

14

Despre Simon Hollósy (1857-1918) – considerat în epocă „maestru al maeștrilor”, înte-meietorul curentului de artă de la Baia Mare, mișcare ar-tistică de importanță majoră și incontestabilă semnificație în evoluția progresistă a arte-lor plastice din Transilvania – reputatul critic de artă Raul

Șorban scrie în monografia sa dedicată pictorului armean: „Datorită lui a apărut în plastica modernă a Transilvaniei o stare imprevizibilă de eflorescență și emulație a cărei însemnătate se vădește atît prin rezultate-le imediate, cît și prin cele tîrzii. Nu se poate reconsidera istoria artei din Transilvania

în secolul nostru fără a relua contribuția lui Simon Hollósy în promovarea unei concepții moderne, confirmată de dez-voltarea ulterioară a artei, în ridicarea nivelului artistic al provinciei și, nu în ultimul rînd, în îndrumarea pasionată a mul-tor generații de artiști… Una din marile sale înfăptuiri este transformarea orașului Baia Mare într-un centru artistic, operă ce-i aparține în exclusi- vitate” (“O viață de artist între München și Maramureș”, Buc. ed. Meridiane, 1986).

Simon Hollósy provenea din familia moldo-armeană Corbul care, din cauza pustiitoarelor războaie turco-polone ce se desfășurau pe teritoriul Mol-dovei în perioada 1670-1680, s-a refugiat împreună cu alte cîteva sute de familii armenești în Transilvania, unde armenii vor întemeia orașele Armeno- polis (Gherla), Elisabetopolis (Dumbrăveni) și prin intensa lor activitate meșteșugăreas-că și comercială desfășurată în centrele urbane în care s-au stabilit vor contribui rapid la înflorirea economică a princi-patului transilvan.

Referindu-se la originea fa- miliei pictorului, istoricul de artă Zoltán Felvinczi Takáts, biograful lui Simon Hollósy, menționează: „Strămoșii lui Hollósy nu erau oameni comu-ni. Numele său originar fusese Corbul (Corbuly), din trans-formarea valahă a latinescului Corvus” (“Hollósy Simon-rol”, Anuarul Szépmüvészeti Múzeum, Budapest, 1918).Istoricul Szongott Kristóf în-tr-o prezentare a familiei Cor-bul-Korbuly, una din familiile fondatoare ale orașului Arme-nopolis, o descrie pe aceasta

RememberSIMON HOLLÓSY (1857-1918)

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

C U L T U R Ăca fiind descendentă a prin-cipilor Ardzruni, regi ai Vaspu-rakanului, ce au dat Bizanțului pe împăratul Leon Armeanul. Szongott asociază numele Corbuly cu cel al unui princi-pe armean, general comandant de legiuni romane și frate al Casoniei, soția împăratului Caligula (31-47), care și-ar fi schimbat numele armenesc Ardzruni în varianta latinizată „Corbulo” („A Korbuly csolád történelme”,Gherla, 1906). Asocierea este evident forțată întrucît semnificația numelui armenesc Ardzruni (ardzu- acvilă, uni- purtător) are co-respondent direct în limba la-tină: “Acvilus”.

Argumentația respectivă, ne-susținută de dovezi documen-tare certe care să-i confirme autenticitatea rămîne în dome-niul unei speculații. Numele „Corbul” nu este singular și poate fi des întîlnit în nomen-clatura patronimelor din spațiul românesc locuit și de armeni.

Presupusa descendență prin-ciară nu contribuie cu nimic în plus la prestigiul personalității remarcabile a pictorului Si-mon Hollósy, și nici la valoare indiscutabilă a operei sale. Cert rămîne faptul că pictorul a aparținut unei familii arme- nești pur-sînge de care era foarte mîndru.

München, școala de pictură a lui Simon Hollosy circa 1890În anii domniei împăratului Iosif al II-lea, familia Corbuly primește statut nobiliar împre-ună cu alte 56 de familii arme-nești din Transilvania. În 1850 Simon Corbuly, tatăl pictoru-lui, adoptă numele „Hollósy”, traducera în limba maghiară a patronimului „Corbul”.

În 1854, interesele materiale care îi asigurau o situație pros-peră, îl determină pe Ho-llósy-tatăl să se mute cu familia de la Gherla la Sighetul Mar-mației unde la 1 februarie 1857 se naște Simon Josephus, vii-torul pictor și sora sa geamănă Maria. Cei patru copii ai fami-liei Hollósy primesc o educație aleasă, sînt inițiați în muzică și desen, cel mai talentat fiind Si-mon care, după absolvirea gim-naziului din Sebeș este trimis să urmeze la Budapesta cursurile Academiei Comerciale. În 1878 el abandonează studiile com-erciale și se înscrie la Acade-mia de belle-arte din München unde obține mai multe premii și devine repede cunoscut ca un pictor de prim rang, cu un talent remarcabil.

La numai 28 de ani înființează în capitala Bavariei o Academie particulară unde excepționalul său simț pedagogic îi aduce în scurt timp o reputație in-ternațională. Succesul și ce-

lebritatea atrag la Academia lui Hollósy tineri artiști de toate naționalitățile: germa-ni, italieni, elvețieni, români, maghiari, americani, sîrbi, ruși, ucraineni, armeni captivați de personalitatea lui complexă, de concepțiile sale moderne referitoare la estetică. Există o intensă sincronizare între arta promovată de Hollósy și pro-gresele artei moderne din centre europene, precum Paris, Berlin, Praga unde activau cercurile literare și artistice avangardiste cu care el întreținea legături permanente.

Baia Mare colonia de pictură a lui Simon Hollosy, circa 1900Între 1896-1904, Academia cosmopolită a lui Hollósy se deplasează pe durata verilor de la München la Baia-Mare unde elevii săi iau contact direct cu natura și specificul transilvan, îmbogățindu-și cunoștințele, pictînd în plein-air plaiuri ma- ramureșene, inaugurînd în artă o nouă viziune peisagistică pro-

München, școala de pictură a lui Simon Hollosy circa 1890

16

movată de Hollósy pe care ei îl considerau cu admirație „maes-tru al maeștrilor”, artist unic al epocii sale.Datorită personalității lui Hollosy și a concepțiilor sale avansate referitoare la liberta-tea de expresie, fără artificiile convenționale ale academismu-lui, are loc o mișcare artistică novatoare cu centrul la Baia-Mare, un curent cu impact im-portant ce se va prelungi în arta transilvăneană și după dispa- riția lui Hollósy.

Expoziția din1897 organizată de Hollósy la Galeria de artă din Budapesta cu lucrările artiș-tilor Academiei sale München-eze și a celor grupați în jurul său la Baia-Mare a constituit o adevărată senzație în viața ar-tistică a Ungariei. Expoziția cu succes răsunător la public a fost salutată cu entuziasm de critici care îi atribuie lui Hollósy lo-cul incontestabil de magistru al noului curent artistic și lan-sează termenii inaugurali de „artă băimăreană” și „artiștii de la Baia-Mare” confirmînd astfel importanța mișcării artis-tice ce transformă Baia-Mare în centru de artă.O a doua expoziție deschisă în 1898 tot la Galeria budapestană întărește reputația școlii müncheneze și a celei de la Baia-Mare conduse de Hollósy. Din 1904 pînă în 1916, Hollósy și academia sa müncheneză își petrec vacanțele la Baia-Mare, Hunedoara, Oradea și Teceu.

Simon Hollósy a trăit într-o epocă în care naționalitățile din imperiul austro-ungar, cu excepția etnicilor germani și maghiari, erau excluse de la exercitarea drepturilor politice, eliminate din circuitul cultu- ral și expuse asimilării forțate,

desființării lor ca naționalitate. În aceste intolerante condiții de existență Simon Hollósy nu a renegat niciodată apartenența sa la națiunea armeană și afir-ma cu mîndrie că în venele sale curge sînge „curat arme-nesc”. Tabloul pictat împreună cu fratele său Iosif în 1880, la moartea tatălui, este datat și semnat în limba armeană.

În lucrarea „Încercări filozo-fice”, Lucian Blaga consideră că opera de artă devine națio- nală prin ritmul ei lăuntric, prin afirmarea fermă a unor valori de viață: „Naționalitatea unei

opere e deci fatalitate. Cînd fondul etnic există într-un om, are putere de destin”. Opera lui Hollósy confirmă această concepție, ea fiind expresia în-sușirilor spirituale, a moralității și naturii sale temperamentale, cu trăsăturile națiunii armene.

Așa cum reiese din relatările contemporanilor, personalita-tea fascinantă a lui Hollósy era întregită și de aspectul său fizic care nu-i dezmințea naționali-tatea. Era dotat cu o alură atle- tică, statuară, avea fața smeadă, ochii negri pătrunzători și părul ondulat. Prezența lui exercita o

Baia Mare colonia de pictură a lui Simon Hollosy, circa 1900

Între două focuri (1891)

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

C U L T U R Ăirezistibilă atracție. Pictorul Al-exandru Ziffer care i-a fost elev, amintește în evocările sale „pu-terea magică” pe care Hollósy o avea asupra celor din jurul său atît prin excepționalele sale calități umane cît și prin origi- nalitatea operei sale, model și garanție pentru evoluția mo-dernă a artei. Creația lui Hol-lósy exprimă temperamentul său tumultuos, o concentrare de forțe cu dinamică amplă ce conferă lucrărilor sale o puter-nică intensitate.Hollósy considera deosebit de important pentru definirea per-sonalității sale, ca biograful său Zoltan Felvinczi Fakats să sublinieze ferm în lucrarea ce urma să-i fie dedicată, calita-tea sa de „armean pur sînge” și solicita acest lucru cu insis- tență ca o afirmare a demnității și apartenenței sale la națiunea armeană.

Istoricul Suren Kolangian con-semnează într-o scrisoare din 1984 adresată lui Raul Șorban că pictorul armean Hagop Ko-gioian (1883-1959), care a fost elevul lui Hollósy la München și Baia-Mare, i-a relatat de-spre lungile discuții purtate cu maestrul său în armenește, de-spre armeni și Armenia. Cînd Kogioian i-a dăruit o gravură în argint reprezentînd cetatea Ani, ochii lui Hollósy s-au um-plut de lacrimi. Un alt discipol devotat, pictorul moscovit Ale- xandru Tihomirov, relatează că spre sfîrșitul vieții sale, Hollósy își exprima deseori dorința de a se stabili în Armenia (Tihomi- rov Al. „Hollósy Simon”, Bu-dapesta, 1954).

Ultima perioadă din viața sa complicată și complexă, Simon Hollósy o petrece la Teceu unde moare la 8 mai 1918, în vîrstă

de 61 de ani. Din cauza primei conflagrații mondiale, dorința sa de a fi înhumat în cimitirul armean din Gherla, alături de bunicii săi, nu a putut fi înde-plinită. A fost înmormîntat la Sighetul Marmației.

Pe drumul parcurs, Simon Ho-llósy a întîmpinat numeroase greutăți care n-au reușit însă să-i zdruncine elanul vizio-nar. A conjugat în opera sa idealurile sale intelectuale cu principiile unei înalte conști-ințe artistice. A avut numeroși discipoli entuziaști care au iubit și admirat deopotrivă artistul și opera sa. Dintre pictorii români de prestigiu, elevi și prieteni,

care au evocat personalitatea lui puternică, valoarea indis-cutabilă a operei sale și rolul de premergător al mișcării ar-tistice și spirituale de la începu-tul secolului XX îi amintim pe Arthur Garguromin Verona, Samuel Mutzner, Alexandru Ziffer, Alexandru Popp, Ba-sil Ravici, Elena Popea, Liviu Bordeaux, Ary Murnu.

Picturile lui Simon Hollósy fac astăzi parte din tezaurele in-estimabile ale marilor muzee de artă europene de la Viena, Budapesta, Berlin, München, Praga.

Anais NERSESIAN

Autoportret

18

Viața parizienilor continuă să fie marcată de come-

morarea centenarului geno-cidului perpetuat împotriva armenilor în 1915. În sensul acesta, expoziția fotografică de la primăria capitalei înfățișează vizitatorului fotografii și doc-umente privind masacrele îm-potriva armenilor cu ani buni înainte de data fatidică a geno-cidului.Expoziția a fost inaugurată de Dna Anne Hidalgo, primar al Parisului, care spunea : « des crimes barbares dont fut vic-time un peuple traqué et mas-sacré, nous ne sommes pas re-sponsables. Mais nous sommes tous les héritiers d’un souvenir de ces atrocités. Je sais combi-en la mission qui nous est con-fiée est difficile. Il nous faut cultiver la mémoire de ce que

nous n’avons pas vécu. »Expoziția, re-alizată în par-tenariat cu Muzeul Geno-cidului din Ere-van, este foarte bine concepută si documentată, plecând cron-ologic de la masacrele per-petuate de sân-gerosul sultan Abdul Hamid ll și terminând cu formarea dias-porei armenești (cu precădere în Orientul a- propiat, Franța și SUA).

Din documentele prezentate se poate vedea cum foarte timpu-riu, în 1900 (ecouri sau luări de poziție foarte răsunătoare ale lui Jean Jaurès în ziarele franceze sunt chiar din timpul masacrelor 1894-96), Pierre Quillard întemeiază societatea « Pro Armenia ». Fac parte Dr. Jean-Louis Mélikoff, Anatole France, Jean Jaurès, Francis de Préssensé, Eugène de Roberty. Atâtea personalități de presti- giu al căror strigăt de alarmă nu a servit la împiedicarea ororilor ce aveau să vină…Din 1909 avem documente fo-tografice, care arată scene din salvarea unei părți din populația armeană refugiată, din masa-crele de la Adana, îmbarcân-du-se pe vaporul francez « Le Michelet », acţiune de salvare realizată de consulul francez la

Alep, Fernand Roque.În afară de fotografiile de oro-are, care nouă armenilor ne devin deja insuportabile ve-derii, în afara cărților poștale și fotografiilor de arhivă, ale monumentelor (în principal biserici, figuri ale clerului ar-menesc dar și școli, cimitire, imagini de cartiere armenești, imagini de activități ale comu-nității armenești) din cele șase vilayete cu populație prepon-derent armeană, sunt înfățișate și tabele cu cifrele populației, cifre ale deportării, direcția ei și cifre și imagini la terminus : orfelinatele, supraviețuitorii și organismele sau persoanele private care au consemnat cal-varul armenilor și au ajutat cât au putut pe supraviețuit-ori. Astfel aflăm , bineînțeles despre Morgenthau, ambasa-dorul SUA, dar și despre Karen Jeppe și Maria Jakobsen (dan-eze), despre Dr. Jakob Künzler (elvețian) și alții. O scrisoare a Clarei Zohrab, denunță clar asasinarea soțului ei Krikor Zohrab de către cei doi jan-darmi meniți să-l escorteze, « la drum de două ore de Urfa », dar ea insistă foarte conștient că nu cele două brute sunt de acuzat, ei sunt numai mâna ucigașului, creierul fiind nemții și conduc-erea Junilor Turci . Interesant este că deja în 1916, René Piron publica o carte «La su-pression des arméniens : méth-ode allemande, travail turc» Să ne gândim oare că, dacă foarte recent am fost martorii unei recunoasteri a implicării Germaniei în aceste atrocități, Turcia îi va urma exemplul…nu foarte târziu ?….Afișul expoziției reprezintă coperta lui « The Independant Weekly », W.B.King,- Feeding a starving world, afiș folosit pen-tru o colectă de fonduri pentru

CORESPONDENȚĂ DIN PARIS Expoziții în cadrul comemorării genocidului armean

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

D I A S P O R Arefugiatii armeni si este extras dintr-un film, făcut în S.U.A, în 1919, bazat pe cartea autobio-grafică « Ravished Armenia » a Aurorei Mardiganian. Si tot în partea eforturilor supravietuito-rilor de a forma o comunitate în exil sunt înfătisate diferite cărti (fiecare poveste este o pagină personală legată într-o catast-rofă comună), emisii de timbre, monezi, cărti postale după ar-tisti armeni, de exemplu cea in-titulată « Hope » după Hovsep Pushman.Spre placuta mea surpriza, expozitia este foarte vizitată, în mod majoritar de un pub-lic francez, deja cunoscător al tragediei armenesti si totusi dornic de a afla mai mult si de a fi cu noi în trăirea doliului. Oare toate aceste actiuni din lumea civilizata vor da de gândit Par-lamentului Romaniei, care nu a gasit inca de cuvinta sa propuna recunoasterea Genocidului ?

***Rămânând tot pe terenul artelor vizuale, vreau să amintesc de expozitia pictorului Zareh Mu-tafian, « Peindre après le géno-cide », care are loc la prestigio-asa primărie a arondismentului 5 al Parisului, în fata Panteonu-lui.Zareh Mutafian s-a născut în 1907, lângă Samsun. Toată fa-milia lui a fost masacrată, a rămas orfan la 8 ani, a trecut dintr-un orfelinat în altul, până când a ajuns în 1923 la con-gregatia Mhitaristilor la San Lazzaro, Venetia. A început să picteze, a absolvit Academia de pictură Brera din Milano în 1931. De la început a excelat în arta portretului, a pictat por-tretele călugărilor mhitaristi , a maestrilor muzicii pe care i-a cunoscut la Scala din Milano, mai tărziu a personalităților

intelectualității armene din Paris și Armenia. A trăit câțiva ani în Elveția, apoi din 1939 se instalează la Paris, unde se căsătorește cu o dentistă armeană, cu care va avea trei copii. Unul dintre copii este remarcabilul matematician și istoric Claude Mutafian.Tablourile afișate în expoziție ne plimbă prin diferitele epoci ale creației sale, atât de dife- rite, ca stil de pictură, tematică și cromatică. Este un portetist tradițional, un impresionist în Franța ( sub influența lui Re-noir, Bonnard si Pissaro), un pictor al peisajului marin bre-ton (influentat de Aivazovski), si chiar un expresionist. După vizita în Armenia, pictura lui devine fauvistă, se simte in-fluența lui Martiros Sarian în alegerea și tratarea culorii. Pensula lui Mutafian trece prin culorile și manierele picturii europene, dar sufletul pe care-l depune în pânzele sale rămâne profund armenesc . Un critic al epocii scria : « né sur les bords

de la Mer Noire (…) Mutafi-an a pour nous un mérite très rare : c’est d’avoir conservé toute la pureté de cet oriental-isme qui imprègne encore ses plus belles toiles savoyardes ou bretonnes ».Deși refuza să vor-bească despre trecutul lui de or-fan, copilăria sa tragică a lăsat asupra picturii sale o amprentă de nesters : « pour le peintre le paysage est un état d’âme : des ciels lourds, plomés d’orages, zébrés de grandes traces fauves, baignent des paysages souvent désolés où des silhouettes appa-raissent : des veuves, orphelins, vieillards, partant pour l’éternel exode ».A avut 30 expoziții individuale în timpul vieții, s-a stins din viață în 1980, pe șevaletul său aflându-se portetul unui călugăr mhitarist. Revenise deci cu su-fletul acolo de unde plecase su-flul picturii sale. Probabil mân-tuirea sa.

Dr. Alice PAMBUCCIAN GRIGORIAN

Claude Mutafian alături de autoportetului tatălui său, pictorul Zareh Mutafian

20

Miliardarul american Kirk Kerkorian, unul dintre artizanii dezvoltării Las Vegas-ului, a murit

Kirk Kerkorian, miliardarul american cunoscut pentru con-tribuţia majoră la dezvoltarea industriei de jocuri de noroc din

Las Vegas, a murit marţi 16 iu-nie la vârsta de 98 de ani, scrie Market Watch. Cauza decesului nu a fost făcută publică. Ker-

korian era acţionarul principal al MGM Resorts International, una dintre cele mai puternice companii care operează în Las Vegas.

Kirk Kerkorian a abandonat şcoala în clasa a opta şi şi-a clădit averea făcând tranzacţii cu acţiuni la companii aeriene şi cazinouri din Nevada. Ker-korian era unul dintre cei mai bătrâni miliardari din lume, fiind depăşit doar de legendarul J.D. Rockefeller, în vârstă de 100 de ani.

Indicele miliardarilor calculat de Bloomberg îi plasa averea la 3,6 miliarde de dolari.

Vineri 29 mai, Senatul Fede-ral al Braziliei, a adoptat, în unanimitate, o rezoluție care recunoaște oficial Genocidul Armean. Rezoluția nr 550/2015

a fost prezentată în comun de președintele Comisiei pentru afaceri externe și președintele Comisiei naționale de apărare a Senatului, senatorul federal

Aloizio Nunez Ferreira Filio și senatorul federal Jose Sera.Rezoluția adoptată de Se-natul Federal al Braziliei menționează că “Senatul Fede-ral al Braziliei recunoaște geno-cidul săvârșit împotriva națiunii armene, al cărui centenar a avut loc la 24 aprilie 2015. Aducem omagiu victimelor genocidului și apreciem contribuția miilor de descendenți armeano-bra-zilieni ai refugiaților armeni la dezvoltarea socială, economică și culturală. Senatul subliniază că nici un Genocid nu trebuie uitat pentru a nu se repeta “.

BRAZILIA / Senatul federal a adoptat, în unanimitate, o rezoluție cu privire la recunoașterea Genocidului Armean

D I A S P O R A

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

Rezultatele alegerilor legisla-tive din Turcia arată că partidul islamo-conservator al președin-telui turc Recep Tayyip Erdo-gan este pe primul loc. Totuși a pierdut majoritatea absolută în parlament și nu mai poate guverna singur, potrivit rezulta- telor după ce au fost numărate aproape toate buletinele de vot, informează AFP.Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), la putere din 2002, obține 259 de locuri de deputați din 550 cu 41% din voturi, în timp ce partidul kurd HDP (Par-tidul Democratic al Poporului)

a obținut 12,5% din voturi și va avea 78 de deputați în parla-ment, potrivit rezultatelor citate de televiziuni după numărarea a 98% din sufragii.După numărarea a 75% din bu-letine, Partidul Justiției și Dez-voltării (AKP) a obținut 43% din sufragii, fapt ce marchează o evoluție majoră, întrucât în-cepând din anul 2002 această formațiune a obținut majorita-tea absolută la toate alegerile.Formațiunea kurdă HDP (Parti-dul Democratic al Poporului) a trecut pragul electoral de 10% și ar putea obține astfel peste 70 de mandate în legislativ.

După 100 de ani trei deputați de origine armeană ajung în Parlamentul turc Cele două partide de opoziție,

Partidul Republican al Popor-ului (CHP, social-democrat) și Partidul Acțiunii Naționaliste (MHP, de dreapta), acestea au obținut circa 24% și respec-tiv 17% din voturi. Rata parti- cipării la urme a fost de 85%.După 100 de ani trei deputați, de origine armeană ajung în Parlamentul de la Ankara.Este vorba de Garo Paylan și Markar Essayan, journalist la publicația Yeni Safak aleși din partea Partidul Justiției și Dez-voltării (AKP)și Selina Dogan din partea HDP (Partidul Dem-ocratic al Poporului)

Selina Dogan, Markar Essayan și Garo Paylan

Luxemburg a devenit, miercuri, al 22-lea stat care recunoaște Ge- nocidul considerînd că autoritățile din fostul Imperiu Otoman se fac vinovate de crimele comise împotriva armenilor în 1915 și 1916. Adoptată în unanimitate rezoluția deputaților luxembur- ghezi solicită, de asemenea Turciei să recunoască adevărul istoric.

LUXEMBURG Decizie unanimă: CameraDeputaților din Luxemburg recunoaște genocidul împotriva armenilor

22

Katerina Cosgrove (n. 1973, Sydney) este scriitoare australiană de origine gre-co-irlandeză. A fost librăreasă, asistentă universitară și are un doctorat în arte creative la Uni-versity of Technology în Syd-ney. A debutat în anul 2000 cu romanul The glass heart (Ini-ma de sticlă), iar pentru nuvela Intimate distance a câștigat în

2012 unul dintre premiile Gri-ffith Review. A fost, la rândul ei, jurată în comisia de acord-are a prestigiosului premiu New South Wales Premier’ Award în 2007. Primind o subvenție de la Australia Council for the Arts pentru noul său roman, Bone Ash Sky (Os Cenușă Cer), și o ședere de șase săptămâni în Irlanda, a efectuat o călătorie

de documentare în Armenia, în Turcia, în Liban și în Siria. O versiune a manuscrisului a fost inclusă în lista finală a candidaților la premiul Writing Australia Unpublished Manu-script Award în 2011. Romanul a fost publicat în mai 2013, simultan în Australia, în Noua Zeelandă și în Marea Britanie, de către Editura Hardie Grant Books. În urma călătoriei pe fostul teritoriu al Armeniei apusene, actualmente ocupat de Turcia și depopulat de ar-meni, a scris un volum de po-eme, intitulat Southern sun, Aegean light (Soare sudic, lumină egeeană) și inspirat de Genocidul din 1915. De altfel, anterior publicase, în cotidianul național „The Australian“ din 10 septembrie 2010, articolul Turkey must lift veil on „first Holocaust“ (Turcia trebuie să ridice vălul de pe „primul Ho- locaust“), cu care a stârnit un larg ecou, deoarece condamna negaționismul și pleda pent-ru recunoașterea Genocidului. Într-un interviu acordat unei publicații armenești, scriitoar-ea mărturisea că pentru prima oară a auzit despre Genocidul armean în anul 2001 și cea dintâi carte pe această temă pe care a citit-o a fost The Cross-ing Place de Philip Marsden, după care a început să studieze arhivele fotografice și apoi, în 2002, a hotărât să plece în Ar-menia și în Siria ca să se docu- menteze personal la fața locu-lui. Masivul roman de 480 de pagini, Os Cenușă Cer, are o desfășurare epică stufoasă, întinsă pe o perioadă de 80 de ani, între 1915 și 1995. Ti-tlul, oricum ciudat formulat, se referă la sugestia cromatică a apei lacului Van din preajma căruia provenea familia Pa-

N O T E D E L E C T O R Katerina Cosgrove: “Os Cenușă Cer”

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

R E C E N Z I Ekradounian (respectând grafia originară anglofonă), aflată în centrul subiectului. Cele trei e- lemente cu care este comparată culoarea Vanului constituie, de altfel, titlurile părților în care este împărțită cartea. La rândul lor, ele sunt divizate în capitole intitulate repetitiv cu aceleași repere spațiale și temporale: Lacul Van, Armenia turceas-că, 1905-1915 sau Der ez Zor, 1915; Beirut, 1981/1982/1983; Beirut, 1995. De ce această alternare aparent aleatorie? Fiindcă Anoush Pakradounian, ziaristă armeană rezidentă la Boston, călătorește în 1995 la Beirut, pentru a fi de față la procesul in-tentat postum tatălui ei, Selim, acuzat de a fi fost membru al milițiilor falangiste creștine care au masacrat palestinieni șiiți refugiați în Liban în cursul războiului civil din acea țară. În 1982, Beirutul a fost asedi-at vreme de trei luni de către trupele Israelului, asediu soldat cu 18.000 de victime civile și alți 30.000 de răniți. Selim a fost urmașul unor supraviețuit-ori armeni din Genocidul care este reconstituit meticulos ca re- trospecție în capitolele respec-tive, din avatarurile prin care au trecut, printre alții, cei doi copii ai familiei Pakradouni-an, Lilit și Minas. Lilit a fost cumpărată ca sclavă de un turc, iar fratele ei, Minas, a scăpat din deșertul Deir ez-Zor. Selim, care a abandonat-o pe Anoush la nașterea acesteia, când soția lui a murit, avea să aibă, în anii 1980, o relație amoroasă cu… palestinianca Sanaya, ceea ce urma să-i aducă moartea, fiind ucis de șiitul Issa, îndrăgostit de Sanaya. Anoush, la rândul ei, în zilele petrecute în Beiru-tul din care plecase la 16 ani, la apogeul războiului civil, și

care a revenit acolo în căutarea adevărului despre tatăl său, se îndrăgostește de evreul Chaim. Fiecare personaj este bântuit de trecut, fiecare „este victimă sau criminal, sau am-bele simultan“. De altfel, nota autoarei privind autenticitatea faptelor istorice și obiectivi-tatea sa față de orice rasă, cre-dință sau cultură se încheie cu precizarea: „Nu există ticăloși în această poveste și nici eroi“. Un motto subliniază intenția scriitoarei: „Această poveste e pentru supraviețuitori și pentru cei care n-au trăit ca s-o spună“. Două hărți olografe aproxima-tive, la începutul volumului, conturează cadrul geografic al acțiunii: Armenia istorică și Levantul într-una și Beirutul cu cartierele sale în cea de-a doua. Katerina Cosgrove și-a propus și a reușit o frescă am-plă, derulată în timp și în spațiu, cu rostul de a atrage atenția asupra componentei agresive din structura umană, indiferent de apartenența făptuitorului la o anumită națiune sau la o an-umită religie. Toate crimele de război imaginabile au loc în cartea ei. Într-un loc este con-semnată obligația pe care o au supraviețuitorii unei calamități: „Observă. Memorează. Amin-tește-ți.“ Bone Ash Sky este o litanie de tristețe și de durere, presărată cu detalii semnifica-tive de viață cotidiană și de pa-siuni sentimentale. Narațiunea trece cu ușurință de la persoana a treia asumată de autoare la persoana întâi a relatărilor care aparțin Anoushei. Aceasta, ca personaj central sau mai curând ca motor al întregii epici, este

atât un caracter printre toate cele care se perindă în carte, cât și un comentator, făcându-se purtătoarea de voce a scriitoa-rei. Ea însăși se constituie ca o dramă personală, având adânc cuibărit în ea un război secret, cel dintre fiica doritoare să-și iubească tatăl absent și cea care îl condamnă pe același tată pen-tru acțiunile lui. Este de apreciat, în acest roman de factură în definitiv is-torică, efortul de documentare, de asamblare a informațiilor, apoi procesul de discernere a evenimentelor reprezentative și în cele din urmă reconstituirea unei întregi panorame în mijlo-cul căreia se găsesc atrocitățile și consecințele Genocidului. Imagistica este, prin credibili-tatea ei, percutantă, frazarea e laconică, dar sugestivă, iar con-strucția romanului dovedește un condei viguros, ambițios, bine stăpânit. Os Cenușă Cer este o epopee modernă care se așază cu îndreptățit merit în rândul de frunte al literaturii consacrate Genocidului.

Sergiu SELIAN

24

S o r i n A N T O H I

Centenarul uciderii a două treimi din totalul de circa

două milioane de armeni trăitori în Turcia, în 1915 (cifrele vari-ază: statisticile sînt imprecise ori manipulate; nu putem şti totul despre fiecare om dispărut în catastrofă etc.), a adus în a- tenţia opiniei publice, adesea în forme rudimentare (pînă la factoide lipsite de context, mai potrivite consumului mediatic), o serie de evenimente abundent documentate (chiar dacă multe arhive turceşti rămîn închise), îndelung discutate încă din epo- că (cum ar fi: rapoarte oficiale, corespondenţă, mărturii şi re-portaje, fotografii, scrieri lite- rare minore şi majore – Franz Werfel a dat, în 1933, textul exemplar pentru a doua cate-gorie, romanul aproape non-ficţional Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh) şi studiate de atunci încoace.

Un masacru paradigmatic

De-a lungul ultimelor decenii, a apărut, fenomen rar în şti-inţele sociale şi umane, o zonă de consens (de la fapte la con-cepte) în cercetarea academică dedicată evenimentelor tragice de acum un secol. Mai mult, nimicirea în masă a armenilor, crimă inaugurală a modernităţii autodistructive, emblematică pentru tranziţia de la măcelul premodern, „artizanal“, la ni- micirea industrială, a devenit un caz de manual pentru stu- dierea tuturor genocidelor, in-clusiv a celui mai cunoscut şi mai radical, Holocaustul. Iată cîteva asemenea elemente para-digmatice: Canaris şi-a notat că Hitler îşi instruia colaboratorii, pe 22 august 1939, înaintea in-vadării Poloniei, să nimicească populaţia civilă, pentru a crea

L e b e n s r a u m ; ş i , p o a t e pentru a preveni eventuale reţineri ale unor militari de ca- rieră, se întreba retoric: „Cine mai vorbeşte astăzi de nimi-cirea armenilor?“; înainte de „soluţia finală“, s-a vorbit de „soluţia armeană“ (deportări, marşuri ale morţii, lagăre de concentrare etc.); s-ar părea că pionierii sionişti din Palesti-na otomană au trecut foarte aproape de această soartă, ceea ce întăreşte „protocronismul“ criminal al Junilor Turci; juris-tul evreu polonez care a creat termenul „genocid“, Raphael Lemkin, s-a referit, din 1943-1944, deopotrivă la masacrarea armenilor şi la aceea, pe atunci în curs, a evreilor (inaugurînd astfel lugubrul şi moralmente obligatoriul domeniu care se numeşte, în ultima vreme, com-parative genocide studies).

Diferenţele dintre cele două genocide, ca şi acelea faţă de (şi dintre) toate celelalte din alte timpuri şi din alte locuri (lista lor continuă să crească, fiindcă istoria nu este magistra vitae) sînt numeroase şi impor-tante. Yehuda Bauer, între alţii, le-a explorat amănunţit şi con- vingător. Dintre toate aceste diferenţe, pe care nu le pot relua aici, mă opresc, în continuare, mai ales la una: statul succesor al celui care a comis genocidul nu şi-l asumă.

Germania Federală, învinsă catastrofal în Al Doilea Război Mondial – şi ocupată de Aliaţii învingători, apoi dominată moral de ei pînă azi, în ciuda reafirmării sale ca mare putere economică şi dincolo de spec-tacolele ipocrite ale, de exem-plu, prieteniei franco-germane (alte prietenii şi reconcilieri de vitrină, mai puţin presante,

De ce nu-şi asumă Turcia Genocidul armean?

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

DOSAR 1915precum cea germano-polonă, au fost mimate şi mai superfi-cial), menite să acopere tot ce e naţional cu un obligatoriu dis-curs transnaţional –, a admis şi asumat responsabilitatea statu-lui precursor pentru Holocaust, a plătit reparaţii materiale, s-a angajat într-un îndelungat pro-ces de refondare a memoriei publice, a culturii istorice şi a conştiinţei civice – un fel de reeducare-plus-autoreeducare numită destul de neinspirat (nu numai din punctul de vedere lingvistic al străinilor) Vergan-genheits-bewältigung (recent extins şi la istoria RDG). Turcia e departe de a fi lansat un proces similar de asumare etică, de au-toscopie psihologică, distanţare autocritică şi istoricizare, deşi a fost învinsă repetat ca aliat al Germaniei (fără a fi ocupată in-tegral, deşi a pierdut teritorii), este membră NATO (cu tot cu trădarea ei în momentul crucial al invadării Irakului) şi încă mai vorbeşte, tot mai împotriva evidenţei contrare, de intrarea în UE.

Desigur, există numeroşi turci – universitari, intelectuali publici, scriitori, jurnalişti, artişti etc. – care au recunoscut, într-o formă sau alta, Genocidul armean (am onoarea de a-i cunoaşte pe mulţi dintre ei, iar cu unii sînt prie-ten). Nu le invidiez situaţia: unii au fost închişi, alţii şi-au pierdut slujbele, au trebuit să emigreze ori rezistă cu greu presiunii majorităţii, colegilor, familiilor şi autorităţilor. Am discutat în detaliu aceste chestiuni cu turcii amintiţi, mai mult sau mai puţin deschis, în privat şi în public. Cele mai tulburătoare aseme-nea discuţii au avut loc, cu peste un deceniu în urmă, la CEU, în cadrul şi în jurul unei conferinţe dedicate Turciei (datele exacte

sînt 19-20 decembrie 2003; de-taliile, în rest, corecte, la http:// planet.ceu.hu/news/2009-05-20/the-roleplacefuture-of-tur-key-in-europe), cu participanţi prestigioşi (dintre ei, publicul cultural global îl ştie, desigur, mai bine pe Orhan Pamuk), ocazie cu care am observat uimit cît de frică le era vorbi-torilor mai curajoşi că opiniile exprimate de ei în străinătate ar putea fi aduse la cunoştinţa autorităţilor de acasă. Dar autorităţile turce, instituţiile educative şi academice, opinia publică, publicaţiile pro-fesionale şi populare au rămas negaţioniste ori au acceptat poziţii cvasinegaţioniste, ceea ce e cam acelaşi lucru. Variaţi-unile pe tema negaţionistă sînt uneori ingenioase, dar nu şi de bună-credinţă, nu pot fi susţin-ute serios, nu conving. De ex-

emplu, de la cea mai benignă la cea mai cinică: a fost un război civil, au murit cam o jumătate de milion de oameni şi de o par-te, şi de alta; a fost haos general şi extrem de violent, din cauza războiului, iar Armata turcă, inevitabil (eventual se adaugă: şi regretabil), a mai deportat şi chiar omorît civili aflaţi în locul nepotrivit, la momentul nepo-trivit (armeni, greci, alţi creşti-ni, dar şi musulmani); armata şi alte forţe (nu se prea spune că şi acestea erau mobilizate şi înarmate tot de stat) au ripostat legitim şi proporţional cînd a fost atacată de armeni înarmaţi (fie armenii din Turcia, inclusiv trădătorii din Armata turcă şi teroriştii – spus mai elegant, or-ganizaţiile secrete paramilitare –, fie cei din Rusia, aflaţi într-o armată inamică, fie cu toţii).

26

De ce nu poate fiasumat, astăzi, un masacru vechi de un secol?

Pentru Al Treilea Imperiu Ger-man, evreii din toată lumea reprezentau o sfidare ontolo- gică. Nu numai pe fiecare din planurile biologic (evreii, pe lîngă bolile lor propriu-zise, parcă mai contagioase decît ale altora, erau chiar micro-bii unei infecţii generalizate, agenţii cei mai toxici şi mai insidioşi ai degenerării), ra-sial (în cazul în care li se pu-tea concede condiţia umană, erau cei mai puţin suportabili şi mai agresivi non-arieni, mai ales de cînd căsătoriile mixte deveniseră o rutină), economic (erau plutocraţii care contro-lau întreaga lume ori tindeau s-o facă), religios (nu în sensul opoziţiei creştinism-iudaism, ci din perspectiva noii spiri tuali tăţi naziste, ame-stec kitsch de ezoterisme şi fabricaţii greu miscibile), cul-tural (erau mult prea mulţi şi prea buni în sfera mediatică, academică şi creativă – adică aproape de, uneori chiar în, miezul arianismului simbol-ic), social (poluau rasial şi de-zlocuiau clasa de mijloc ariană, chiar patriciatul urban) etc., ori pe combinaţiile unora dintre acele planuri, ci simultan pe toate. De aceea, nimicirea to-tală a evreilor era singura rezol-vare a acestei profunde angoase existenţiale. De aceea, soluţia trebuia identificată în domeniul ştiinţei şi implementată cu mi-jloacele tehnicii. De aceea, Al Treilea Reich s-a angajat atît de radical pe calea (anti)modernis-mului (pentru un model euristic al antimodernismului, v. Sorin Antohi, Balázs Trencsényi, in-troducerea la volumul colectiv

coordonat de Diana Mishk-ova, Marius Turda şi Balázs Trencsényi, Anti-modernism: Radical Revisions of Collec-tive Identity, Budapesta-New York, CEU Press, 2014, pp. 1-43; volumul include şi co-mentează două texte reprezen-tative pentru antimodernismul turc), declanşînd o revoluţie conservatoare care a sfîrşit în apocalipsă după ce construise, multă vreme cu mare sprijin popular, o distopie tot mai am-biţioasă (intensiv şi extensiv).Şi totuşi, denazificarea şi apoi reeducarea ori de-a dreptul re-naşterea Germaniei s-au pro-dus. Nu renaşterea nemiloasă şi nocturnă dorită de nazism, culminaţie a negativităţii sale programatice, descinsă din-tr-o Walhalla antimodernistă sui generis, ci o renaştere lu-minoasă, sub auspiciile de-mocraţiei, libertăţii şi uman-ităţii. O renaştere imperfectă (nu toţi paleonaziştii s-au refor-mat), instabilă (mai apar neo-nazişti, nu putem şti ce-i în su-fletul tuturor germanilor), care trebuie salvgardată şi continu-ată de fiecare generaţie, şi to-tuşi o renaştere veritabilă. Una începută cu asumarea integrală a responsabilităţii pentru ge- nocid şi urmată de procesul du-reros, dificil şi – insist – mereu neterminat al unei transformări istorice cu accente patetice, uneori suspect de zeloase, de trans-substanţiere (nu doar de transfigurare).

De ce n-a făcut şi Turcia la fel? De ce nu o face acum, la cente-narul Genocidului armean? De ce nu o face măcar de formă, dacă tot a mers pînă la a admite oficial anumite responsabilităţi legate de pierderile de vieţi omeneşti din acea perioadă? Nu sînt semne că o va face, dar

istoria este imprevizibilă, iar masacrele care compun Geno-cidul armean au început în 1894 şi au durat pînă în 1918, deci centenarul acoperă, de fapt, o perioadă cu repere sîngeroase tot mai frecvente, pînă la insta-larea unei continuităţi asasine, şi nu se reduce la sinistra zi de 24 aprilie 1915, care marchează debutul fazei sistematice a ex-terminării. Oricum, Turcia nu a făcut ceea ce se aşteaptă să facă pînă pe 20 aprilie 2015, cînd scriu aceste rînduri. Dim-potrivă, a reacţionat prost la declaraţia oficială a Papei Fran-cisc, de pe 12 aprilie 2015, în care se vorbeşte în termeni clari de Genocidul armean.

Să vedem, însă, mai întîi care ar fi opţiunile Turciei. Ele sînt trei, fiecare cu anumite complexităţi specifice, care comportă o discuţie între spe-cialişti. Le voi enumera în ordinea descrescătoare a gra-vităţii consecinţelor: (a) neagă (parţial) Genocidul armean (şi, legat de acesta, pe cel grec, pe care nu-l pot explora aici, dar îl consider inseparabil de cel armean; la fel, crimele în masă ale căror victime au fost siriacii şi alţii), dar încearcă să edifice şi să menţină o ordine democratică acceptabilă, deşi trebuie să recurgă la o minciu- nă de stat (în sensul lui Platon, dacă e să trimit la o referinţă canonică) sau la o uitare de stat (odamnatio memoriae a propriei crime); (b) admite genocidul, îl asumă cu mîn-drie sfidătoare şi părăseşte or-dinea democratică, alunecînd de la autoritarismul secular tot mai fragil către islamism; (c) admite genocidul, con-struieşte o democraţie de tip occidental, adică una care atinge ansamblul instituţiilor

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

DOSAR 1915şi societăţii, pînă la nivelul individului autonom. Opţi-unea (a) a funcţionat vreme de mai multe decenii, din motive interne şi externe, părîndu-li-se celor mai mulţi (desigur, nu armenilor şi celor care condamnă necondiţionat acest genocid şi/sau altele) un compromis rezonabil, deşi condamnabil din punct de ve-dere etic şi moral; problema cea mai serioasă apare cînd uitarea de stat, mereu mai cu-prinzătoare, devine una din tot mai numeroasele excepţii de la ordinea democratică la care Occidentul trebuie să închidă ochii, în mod interesat, iar aceste excepţii nu salvează Turcia de la deriva către li- beralism şi chiar islamism. Opţiunea (b) pare improbabilă astăzi, deşi segmente ale soci-etăţii – cele marcate ori chiar controlate de islamism – o practică şi fără acordul stat-ului ori poate cu acordul său tacit sau transmis informal. Conse-cinţele formei depline a Opţiunii (b) ar fi catastrofale pentru Turcia şi pentru foarte numeroşii turci legaţi într-un fel sau altul de ordinea de- mocratică şi (militar, geopol-itic, economic) de Occident. Numai un regim represiv ar putea-o impune propriei po- pulaţii, cîtă vreme majoritatea nu este fanatizată, numai un stat indispensabil Occidentu-lui (sau numai Statelor Unite) ori susţinut de un inamic pu- ternic al Occidentului şi-ar putea-o permite. Opţiunea (c) poate părea deocamdată o utopie, e posibil să rămînă o himeră, dar este, în realitate, singurul orizont al Turciei, deşi se opune frontal raţiunii de stat, în formele cunoscute de această ţară în ultimul secol.

De la comparaţia cu Germania la specific naţional şi biopolitică

Comparaţia cu Germania poate continua pe spaţii largi, dar mă voi opri doar la încă două as-pecte. Mai întîi, cele două im-perii care au recurs la genocid difereau total din punct de ve-dere al structurii demografice. Al Treilea Reich, succesorul unui imperiu tradiţional, ve-nea după ceea ce s-a dovedit o

paranteză scurtă, oarecum car-navalescă (în sens bahtinian), pînă la ridicarea nivelului de violenţă publică, o apocalipsă veselă literalmente de apoi (după Primul Război Mondial; cealaltă se consumase la Viena, pînă în 1914) – Republica de la Weimar. Noul imperiu, care a început repede să se proiecteze într-un viitor anistoric de o mie de ani, rămas din fericire o ucronie, conserva sistemul cvasifeudal de stratificare ier-arhică rigidă şi loialitate per-

FOTOGRAFIE DOCUMENT

Comemorarea Genocidului la București pe 24 aprilie 1947 în curtea Arhiepiscopiei armene.

Vorbește poetul Zareh Bălbul Baronian. În spatele lui, de la stînga la dreapta : Agasi Jeamgocian, Ohan Akanaghian-epi-trop, Arhim. Vazken Balgian, locțiitor de episcop al Eparhiei Armene, Nubar Terzian (în prim plan dreapta), Antranic Utu-gian, Benon Dermengian-președinte al epitropiei, Agop Nalban-dian-membru în consiliul parohial.

Pe bannerul din spate scrie Nu o să uităm niciodată victimele noastre.

fotografia se află în arhiva personală a Arhim. Zareh Baronian

28

sonală (faţă de Kaiser, apoi faţă de Führer), impunîndu-l – prin forţă, promisiuni irezistibile şi multă vreme prin avantaje pal-pabile pentru cei aleşi, scump plătite la sfîrşit – unei populaţii aflate în plin proces de omoge-nizare prin modernizare (evreii germani erau adesea seculari, convertiţi la creştinism, ori îşi practicau iudaismul cu dis-creţie, erau integraţi socio-pro-fesional şi cultural-lingvistic). În schimb, Imperiul Otoman avea, în 1915, aproape aceeaşi structură compozită de Ancien Régime ca înainte de Tanzimat, iar presiunea modernizării de tip occidental genera şi efecte neintenţionate, ba chiar per-verse, cum ar fi etnonaţion-alismul şi proiectul unui stat naţional. Pe cînd germanii din perioada interbelică aveau o identitate etno-naţională nor-mativă veche de aproape un secol şi cu repere simbolice rel-evante în modernitate, mergînd înapoi în timp cel puţin pînă la Aufklärung (dar toate resc-rierile umaniste, luministe şi romantice ale metaranaraţiunii etno-naţionale germane erau omniprezente în sfera publică, graţie istorismului), precum şi o viziune despre sine şi lume per-fect închegată („germanitatea“, model pentru multe sisteme similare ale altor naţiuni – le-am teoretizat ca ontologii et-

nice), turcii nu erau cu adevărat şi complet turci în 1915. Erau otomani într-un sens teologi-co-politic tradiţional, nu turci în sens etnic, nici măcar con-stituţional, deşi Junii Turci şi predecesorii lor occidentalişti voiau să instaureze o societate organică, egalitaristă, seculară, ca şi un stat modern corespun-zător. Pe scurt, turcii trebuiau ei înşişi turcizaţi, naţionalizaţi. Din multe puncte de vedere, Turcia stătea mai rău decît România pe planul identităţii colective după Primul Război Mondial, cînd statul nostru a trebuit să integreze populaţia din provinciile recent intrate în compunerea sa, trecînd rapid de la logica statului naţional la una a monarhiei cvasiimperiale multietnice, pentru a ajunge la modelul unui totalitarism et-nocentric. De aceea, recomand românilor care studiază Tur-cia, mutatis mutandis, discuţia românească despre „specificul naţional“, care în jurul anului 1915, sub impactul modernis-mului, depăşea cadrele Roman-tismului şi căpăta primele ac-cente ale unei ontologii etnice, pentru a eşua, în anii 1940, în biopolitică (o derivă care a at-ins forma extremă a rasismu-lui şi a genocidului). De altfel, comparaţia cu alte ţări din me-zoregiunea noastră istorică e instructivă atît din perspectiva

mişcării ideilor, cît şi din per-spectivă istorică propriu-zisă (adică deopotrivă politică, so-cială, economică etc.).Nici nu mai vorbesc de marele număr de supuşi imperiali de alte origini etnice. Musulma-nilor regrupaţi între frontierele tot mai strîmte ale Turciei li se oferea, practic, numai drumul spre organizaţii paramilitare, auxiliare ale statului paralel, cvasiconspirativ, care funcţiona în umbra celui oficial şi pre-lua cele mai sinistre misiuni, cecenii şi alţii avînd oricum o veche tradiţie războinică. Aceş-ti musulmani imigraţi, ca şi per-soanele de alte confesiuni, imi-grate ori autohtone (nu trebuie să uităm că armenii şi grecii erau stabiliţi înaintea otoma-nilor pe teritoriile de unde au fost alungaţi ori unde au fost ucişi) nu deveniseră cetăţeni veritabili nici după 1908, în ci-uda revoluţiilor conservatoare succesive, inspirate de ideile occidentale. Aparent paradoxal (dar explicabil prin subculturi-le lor de toleraţi abili, educaţi, solidari, harnici şi ambiţioşi), cei mai mulţi „minoritari“ (ca să folosesc un termen anacron-ic) erau porniţi spre integrare, erau chiar mai integraţi şi mai angajaţi în mobilitate socială verticală decît „turcii“, în multe locuri minoritari în clasa de mij-loc urbană (la Constantinopol

AA

AR R

T11 - 12 / 2015

DOSAR 1915

Articolul a fost publicat în Observatorul Cultural

nr.777/18 aprilie 2015 la DOSAR 1915

îngrijit de Bedros HORASANGIAN

avem exemplul perfect). Grecii, albanezii şi alţi balcanici (nu numai cei islamizaţi), evreii şi armenii (nu şi grecii, intraţi mai devreme pe un traseu al eman-cipării naţionale totale – pînă la edificarea unui stat suveran – şi sprijiniţi în acest sens de Marile Puteri) erau gata să cultive alianţe chiar cu cei care aveau să le devină călăi. Vorbind nu-mai de armeni, rămîne incre- dibilă iluzia unui viitor prosper în Turcia postotomană, o formă de wishful thinking, cunoscută şi din alte locuri şi timpuri. Mai mult, cum spuneam, refugiaţii turci şi de alte origini etnice (dar în special musulmani) din regiunile pierdute de Turcia în Balcani şi Caucaz, începînd cu 1856, trebuiau integraţi cumva, iar după Congresul de la Ber-lin, din 1878, anumite grupuri de alte origini, dintotdeauna mai prospere, mai structurate comunitar şi mai educate, deci mai bine plasate în competiţia internă, chiar în condiţiile fa-vorizării musulmanilor, benefi-ciau de un puternic sprijin inter-naţional. Mă refer, în special, la evrei şi armeni. Grecii pontici, cappadocieni şi ionieni, atraşi în dinamica emancipării tuturor grecilor, pe care am evocat-o deja, au rămas inasimilabili şi au făcut, după 1914, obiectul unui genocid complementar – numărul morţilor e greu de stabilit, estimările variind între 500.000 şi 900.000; schimburi-le de populaţie de după războiul greco-turc au încheiat această tragedie în 1923.Turcii trebuie deci să uite o crimă fondatoare. Ba chiar mai multe crime, strîns legate între ele şi de naşterea naţiunii lor moderne, o construcţie violentă, bazată preponderent pe opoziţia primitivă între un Noi (definit cu mare greutate, ezitant, nesig-

ur – deci cu atît mai virulent) şi un Ei al alterităţii ireductibile, radical ameninţătoare (alianţa dintre duşmanii interni şi cei interni, conspiraţii locale ori universale etc.), care nu poate fi tratat, domesticit, discipli-nat decît prin excludere şi ex-terminare, printr-un amestec de eugenism negativ, exter-minaţionism, ştergere totală a urmelor şi a memoriei. Astfel, ca şi în Germania antisemită, atitudinea Turciei postotomane (şi a sfîrşitului ordinii otomane, cînd încă mai exista un sultan pe tron) faţă de străini capătă dimensiuni ontologice. Fiinţa Celuilalt trebuie, cu orice preţ, trimisă în neant.Asta trebuie să uite sau măcar să nege Turcia oficială. Nu un mit fondator, oricît de eroic şi sîngeros; nu un erou, oricît de problematic (pînă la oro-are şi chiar inexistenţă); nu o perioadă istorică, oricît de ne-

fastă; nu o înfrîngere, oricît de ruşinoasă. Nici măcar o de-zlănţuire oarbă de violenţă, nici un recurs necesar la violenţa circulară – violenţa mimetică, în sensul aceleiaşi teorii girar-diene, e fondatoare, deci poate fi, la limită, asumată cinic de un stat suveran care s-ar converti la o raţiune de stat rezultată din combinarea lui Carl Schmitt cu René Girard. Turcia contempo-rană trebuie, aşadar, să-şi nege originile.Ar fi un gest eroic, aşa cum sugeram descriind Opţiunea (c). Cîte state şi naţiuni ar fi în stare să-l facă?

30

9. Complexul arhitectonic Cascada din Erevan

Neobişnuită, grandioasă, fasci-nantă, Cascada stârneşte interes şi uimire. Virtuţile acestui loc sunt recunoscute de toată lumea, timpul fiind aici aliatul tuturor, plăcut ca desfăşurare pentru că frumuseţea locului confisca privitorul, hoinarul.Scara monumentală din tuf alb având cinci sute şaptezeci şi două de trepte şi terase se-ducătoare împodobite cu sculp-turi uneşte centrul cu partea de nord a Erevanului, fiind pe parcursul verii unul dintre cele mai vizitate spaţii din capitala

Armeniei. Geografia locului, simetria formelor şi ineditul o- perelor de artă conferă ansam-blului o surprinzătoare actual-itate. Prezenţa numeroaselor motive şi simboluri tradiţionale armeneşti denotă preţuirea pen-tru cultura locală.Imaginată de Alexander Tama-nyan şi proiectată de Jim Toro-sian în vremea când era arhitect şef al Erevanului (1971-1982), impozanta scară a fost constru-ită în mai multe etape. Iniţial e- dificiul avea rolul de a preamări realizările epocii comuniste, de aceea a fost aleasă forma aceas-ta piramidală. La finalul anilor şaptezeci a început construcţia propriu-zisă, având proiectate o serie de lifturi în interior, des-

tinate celor care nu puteau par-curge pe jos această distanţă. După cutremurul din 1988, totul a fost abandonat, structura de-gradându-se din cauza trecerii timpului. Prelungirea crizei fi-

nanciare, mult timp după dobân-direa independenţei Armeniei în 1991, a condus la neglijarea construcţiei neterminate din cen-trul Erevanului. În 2002, odată cu fondarea Centrului de Artă Modernă de către Gerard Leon Cafesjian a fost reconstruit şi monumentalul ansamblu. Şapte ani a durat renovarea, fiecare

15 zile în ArmeniaJurnal de călătorie

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T11 - 12 / 2015

REDACŢIA ARARAT

detaliu fiind refăcut pentru a i- lustra frumuseţea şi rafinamen-tul motivelor armeneşti. Astfel, din 2009, datorită omului de afaceri şi filantropului Cafesji-an, Cascada se înscrie cu forţă şi originalitate în rândul celor mai interesante monumente.La fiecare din cele cinci nive-le sunt terase fermecătoare cu paturi de flori, fântâni şi sculp-turi semnate de artişti renumiţi din întreagă lume. Realizate din materiale diferite precum bronz, oţel inoxidabil, piatră şi chiar cauciuc, aceste creaţii contribuie la conturarea unei atmosfere senine. De exemplu, lucrarea sculptorului britanic David Breuer Weil, Vizitatorul impresionează prin stranieta-tea subiectului. Cântărind două tone, ea reprezintă autoportretul autorului şi este amplasată în-tr-un mic bazin. Alături se află sculptura din bronz Crapul rea-li- zată de artistul francez Fran-cois Xavier Lalane, cunoscut pentru reprezentările suprarea- liste ale animalelor. La nivelul al treilea este expusă creaţia sculptorului corean Ji Yong-Ho, Leul. Acest artist combină dife-rite tipuri de materiale pentru a exprima dinamica mamiferelor. Siluetele celor trei înotători care

se pregătesc să sară pot fi admi-rate la etajul următor, sculptura reprezentând un omagiu adus sportivilor.

La capătul de nord al Casca-dei se află obeliscul Armenia renăscută din bazalt gri, constru-it în 1970 şi decorat cu diferite motive urartiene precum copa-cul vieţii şi simbolul eternităţii. Acest monument cu o înălţime de 50 de metri a fost dedicat ce-lei de-a cincizecea aniversări a Armeniei Sovietice.În partea de sud a Cascadei se întinde un mic parc în care au fost montate aproape treizeci de sculpturi faimoase donate acetei ţări de către Gerard Cafesjian. Zona poate fi admirată mereu, fiind o arca a lui Noe sui generis.

Andreea BARBU