Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

1

EDITORIAL

MIRACOLUL NEMURIRII ESTE ETERNA ȘI FASCINANTA FEMEIE

impul, cu colții lui de veacuri macină totul în cale.

Unde sunt împărații mari și puternici ce condu-

ceau și stăpâneau imperii, unde sunt Gingis-Han,

Atilla, Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon, Hitler sau

Stalin? Unde sunt înțelepții Greciei antice: Sofocle, Peri-

cle, Socrates, Pitagora, pulbere de stele. Singură în aceas-

tă lume minunată a rămas nemuritoare, femeia și mai ales

femeia – mamă. Nimic nu este mai sacru și mai dezinte-

resat decât dragostea mamei. Întotdeauna omenirea a pus

în centrul atenției sale femeia. Chiar în perioadele cele

mai negre ale omenirii și aici aș vrea să amintesc despre

ciuma din secolul XIV în Europa care a omorât aproape

jumătate din populația continentului, dar după acest flagel

femeile deveneau mai fertile și nașterile de gemeni erau

în acea perioadă un fenomen obișnuit. Iată cum s-a adap-

tat femeia la moarte și cum a dat din nou germenii de via-

ță. Desigur că, pe lângă bărbații celebri din istorie trebuie

să amintim și femeile celebre, începând cu Cleopatra a

VII-a ultima regină a Egiptului, Ioana D’Arc „Fecioara

din Orleans”, Nefertiti, frumoasa regină a Egiptului, ma-

ma lui Tutankhamon, Mata Hari pe numele ei adevărat

Margaretha Geertrude Zelle, dublu spion în Primul Răz-

boi Mondial, Eva Peron, nevasta lui Juan Peron, președin-

tele Argentinei, Sibila Rinului Hildegard din Bingen,

Winfrey Oprah, realizatoare de televiziune americană,

Ana Aslan, medic român ce înființează o specialitate nu-

mită gerontologie și de ce nu, Clara Zetkin, prima mili-

tantă cominternistă ce a sărbătorit pentru prima dată ziua

femeii la 8 Martie 1910 la Conferința Internațională a

Femeilor Socialiste de la Copenhaga, inspirată de o regină

de origine evreiască, Estera descrisă în Vechiul Testa-

ment ca soție a regelui persan Artaxerxes care și-a salvat

conaționalii de la o moarte sigură în ziua de 8 martie. În

acel an sărbătoarea numită Purin a coincis cu ziua de 8

martie.

Dar să ne întoarcem la zilele noastre în România un-

de și aici avem femei celebre pe care trebuie să le sărbăto-

rim și să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să le îndeplinească

visurile. Cea mai celebră femeie din România este astăzi,

fără îndoială, fosta șefă a DNA-ului Codruța Kovesi care

candidează la postul de Procuror Șef UE. Îi dorim din tot

sufletul să câștige această bătălie ca visul ei să se poată

împlini. Alte două femei celebre ale României sunt Elena

Udrea, fostul ministru al Turismului, dar și un arbitru al

eleganței feminine și doamna Alina Bica, fost procuror-

șef DIICOT. Le doresc amândurora să revină libere pe

meleagurile natale din îndepărtata Costa Rica și să-și

crească copiii în spiritul cultului eroilor și martirilor nea-

mului. O femeie la fel de importantă este doamna primar

a Bucureștiului – capitala țării, Gabriela Firea, votată de

cei mai mulți dintre români, cu reale șanse la președinția

României. Am și trei prietene celebre, actrițele Draga Ol-

teanu Matei, Adela Mărculescu și Medeea Marinescu că-

rora le doresc cu ocazia zilei de 8 Martie multă sănătate și

împlinirea tuturor visurilor.

Dar dintre toate femeile din lumea aceasta care au

fost, sunt sau vor fi, cea mai impresionantă, cea mai iubită

este Sfânta Fecioară Maria, prima dintre femei, mama

Mântuitorului nostru Isus Cristos. Sub boltele mărețe și

irezistibile ale catedralei Sf. Petru din Roma te atrage un

grup statuar sculptat de nemuritorul Michelangelo, format

din două persoane: Sf. Fecioară Maria și Domnul Isus în

brațele ei. Văzând această sculptură nu mai vezi aurul și

pietrele prețioase din jur, vezi doar iubirea și mai ales su-

ferința unei mame care și-a pierdut copilul. Nu cred că es-

te ceva mai frumos și mai sfânt pe lumea asta decât o

mamă și copilul ei.

Astăzi, 8 Martie, cei mai romantici sau cei mai puțin

romantici dintre bărbați, sărbătoresc o ființă dragă lor

numită femeie care de secole ne uimește cu farmecul,

frumusețea și fragilitatea ei. Pentru noi, bărbații, ea este în

primul rând femeia-mamă, femeia-soție, femeia-om de

știință, femeia-om de stat, femeia-visurilor noastre, feme-

ia-perfectă, femeia, putem zice, non-stop. Este greu să fii

femeie în zilele noastre agitate și noi, bărbații, avem oca-

zia unică să le apreciem. Un buchet de flori poate să adu-

că un surâs pe fața femeii iubite pe care noi bărbații l-am

uitat, l-am abandonat, dar îl regăsim din nou.

Tu, femeie ce domnești eternă ca o regină maies-

tuoasă peste lumea noastră a tuturor, tu, femeie ce prin

taina maternității ai descoperit nemurirea rasei umane, tu,

femeie întruchipezi eternitatea! Sufletul nostru, al bărbați-

lor, se luminează când ne întoarcem acasă obosiți și zâna

noastră adorată numită femeia sufletului ne întâmpină

mereu și mereu cu zâmbetul pe buze.

La mulți ani, stimatelor noastre femei!

Dr. Mircea FRENȚIU

T

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

2

ISTORIE ȘI CRITICĂ LITERARĂ

ALBA IULIA 1918 – 2018: CETATE ȘI SIMBOL AL CENTENARULUI

UNITĂȚII NAȚIONALE A ROMÂNILOR

artor ocular al unor evenimente memorabile

pentru toți aceia care de veacuri au simțit,

gândit și trăit românește, scriitorul Emil

Isac, frumos scria în urmă cu o sută de ani în ziarul

„Unirea” din Blaj despre acea „dumnezeiască” zi de

duminică 1 Decembrie 1918, când Alba Iulia îmbrăca-

tă în straie de sărbătoare avea să devină pentru tot-

deauna un simbol al unității naționale.

Cităm: „Se ivesc zorile. Ninge lin. Pe străzi defi-

lează legiunea română, precedată de fanfara mineri-

lor și a ofițerilor. Este o demonstrație cum nu s-a mai

văzut vreodată, pe care nici un om de cultură nu se

poate abține să nu o admire... Niciodată n-am văzut o

asemenea masă de țărani, este puterea ancestrală ca-

re defilează și toată lumea cântă... Masele așteaptă

unduindu-se. Ce val puternic de oameni. Câteva mo-

mente și începe istoria... Participanții la Adunare au

început defilarea dis-de – dimineață îmbrăcați cu hai-

ne de sărbătoare, împodobiți cu cocarde, încinși peste

brâu cu tricolorul național sau avându-l trecut în dia-

donală peste piept, cu steaguri încolonați în rânduri

de câte patru și cântând cântece naționale. În jur de

ora 7, duminică fiind, participanții s-au îndreptat că-

tre slujbele religioase ținute atât în biserica ortodoxă

cât și în cea greco-catolică, apoi delegații Marii Adu-

nări s-au deplasat către sala Cazinoului, numită de

atunci Sala Unirii, locul unde avea să se dea citire Re-

zoluției Unirii și votării acesteia...”

Actul Marii Uniri Naționale de la 1 Decembrie

1918 avea să fie sărbătorit doar în următorii doi ani de

la înfăptuirea sa apoi nu i s-a mai acordat importanța

cuvenită până în anul 1923, când Vasile Goldiș ajuns

președinte al ASTREI dă dispoziție tuturor Despărță-

mintelor ASTRA să pregătească și să sărbătorească în

fiecare an mărețul și înălțătorul eveniment al tuturor

românilor de pe tot cuprinsul dintre Nistru, Tisa și Du-

năre, în granițele firești hotărâte României prin tratatul

de la Trianon.

Nu pentru multă vreme aveau să se bucure româ-

nii de acea „Românie dodoloață” deoarece în 1940

prin odiosul Dictat de la Viena o parte din Transilva-

nia avea să fie făcută cadou de către Hitler confraților

săi hortiști unguri, iar apoi prin Tratatul de la Paris din

10 februarie 1947 România avea să recapete aceste te-

ritorii, dar va pierde în favoarea Uniunii Sovietice Ba-

sarabia și nordul Bucovinei, configurația actuală a

granițelor sale rămânând cele stabilite atunci, ba mai

mult în perioada stalinistă, constituia o mare greșeală

politică și un pericol pentru cel ce pomenea despre

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Un rol însemnat în readucerea în conștiința româ-

nilor a importanței Marii Uniri de la 1918 de la Alba

Iulia la avut Cenaclul Flacăra și poetul Adrian Păunes-

cu prin anii ’70-’80 când în fiecare an la 1 decembrie

se organiza în „capitala de suflet” a românilor acel fes-

tival al cântecului și poeziei cu un profund caracter na-

ționalist românesc, în această perioadă Ziua națională

sărbătorindu-se la 23 august.

După evenimentele din decembrie 1989 în Ro-

mânia an după an au avut loc prefaceri de ordin politic,

social și economic, unele cu caracter benefic pentru

populație, altele dezastruoase, ce aveau să aducă țara

în prag de sărăcie și cu datorii evaluate la sute de mili-

arde de euro.

M

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

3

Benefic pentru tot românul din țară și

din afara granițelor avea să fie declararea

Zilei Naționale a României la 1 Decem-

brie, ceea-ce a constituit o reparație morală

și o recunoaștere a însemnătății istorice a

mărețului act care s-a petrecut în urmă cu

100 de ani la Alba Iulia, unirea între grani-

țele firești a tuturor românilor.

Deși unii politicieni și istorici con-

temporani contestă încă dreptul legitim al

sărbătoriri Zilei Naționale la 1 Decembrie

la Alba Iulia pe motiv că fiind în prag de,

iarnă cu frig și ninsoare, festivitățile prile-

juite cu această ocazie nu se vor putea des-

fășura în condiții optime, opiniind că ziua

de 10 mai ar fi de drept și tradițional sărbă-

toarea națiunii, dar și Ziua Regelui.

Poate semnificația și importanța celor două date

calendaristice pentru așa zișii „regaliști” este evaluată

diferit și nu la adevărata valoare al actului istoric în si-

ne și importanța sa pentru națiune, și nu doar pentru

simpatizanți a unor personalități care până la urmă își

aveau rădăcinile pe alte tărâmuri străine României.

Legitimitatea sărbătoriri Zilei Naționale la 1 De-

cembrie la Alba Iulia a fost dovedită an de an de către

zecile și sutele de mii de români care au venit în „Ca-

pitala de suflet” din inima României pentru a se bucu-

ra și sărbătorii pe adevărații români patrioți care s-au

jertfit și au înfăptuit România Mare în memorabilul an

1918.

2018 fiind an centenar de la mărețul eveniment

petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, a fost mar-

cat pe tot parcursul său în toate județele din țară dar și

în teritoriile din afara granițelor locuite de români, de

activități cultural – artistice și comemorative, simpozi-

oane și colocvii, iar în ajunul Marii sărbători reprezen-

tanți ai instituțiilor statului, partidele politice și asocia-

țiile cu caracter cultural-patriotic au depus coroane de

flori la statuile personalităților din Cetatea Marii Uniri

și din orașul de jos.

Din partea Asociației ASTRA au depus coroane

de flori președintele Dumitru Acu, care a venit la Alba

Iulia însoțit de o delegație de astriști, la care s-a alătu-

rat ing. Mihălțan Ioan, președinte al Despărțământului

ASTRA „Timotei Cipariu” din Blaj, împreună cu

col(r) Brad Ioan și preotul Mihai Szilagy, prof. Maria

Cioica, președinte al Despărțământului ASTRA „Eu-

gen Hulea” din Alba Iulia, doctorand Mihai Groza,

președinte al Despărțământului ASTRA „Vasile Mo-

ga” din Sebeș, prof. Despina Stanciu, președinte al

Despărțământului ASTRA „Ovidiu Hulea” din Aiud și

alți membrii și simpatizanți ai ASOCIAȚIUNII

TRANSILVANE PENTRU LITERATURA ROMÂ-

NĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN din țară și

din Republica Moldova.

În aceiași zi reprezentanți de seamă ai Marii Loje

Masonice Naționale a României veniți de la București

și din alte localități din țară au participat în prezența

edililor municipiului la dezvelirea busturilor lui Ale-

xandru Vaida Voivod, Nicolae Titulescu, Woodrow

Wilson și Manuel D’Martonne și ei artizani ai Marii

Uniri de la 1918, iar la Galeriile de artă în prezența

unui numeros public a avut loc lansarea volumului au-

toarei Istina Sima, dedicat vieții și activității lui Tiron

Albani.

Orașul pregătit pentru marea sărbătoare și-a în-

tâmpinat musafirii cu un maiestos monument ridicat

recent pentru comemorarea Centenarului Marii Uniri

și cu un pod construit din metal și sticlă care realizează

legătura dintre noul monument și Catedrala Încoronă-

rii, inaugurate în după-miaza zilei de 1 Decembrie în

prezența Președintelui României, Klaus Iohannis, par-

ticipant de onoare la manifestările prilejuite de sărbă-

toarea Zilei Naționale a României împreună cu cei

peste o sută de mii de români îmbrăcați în straie de

sărbătoare cu costume naționale tradiționale din toate

zonele țării și de peste Prut, purtând în mâini și în su-

flet drapelul tricolor național.

Ziua Națională a României a fost sărbătorită în

toate marile municipii din țară, întreaga populație co-

memorând marele eveniment de la 1 Decembrie 1918

din Alba Iulia și bucurându-se de realizările poporului

român în toți acești o sută de ani de la unire, regretând

și neuitând însă faptul că în acești ani s-au întâmplat și

unele evenimente conjuncturale nedorite și în defavoa-

rea națiunii noastre românești, dar trăind în continuare

cu speranța că unitatea românilor de pretutindeni nu va

rămâne doar o poveste a trecutului.

Alba Iulia 11 decembrie 2018

Colonel (r) astrist IOAN BRAD

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

4

PE MARGINEA NOII EDIȚII A „ȚIGANIADEI” LUI I. BUDAI-DELEANU

Un articol inedit de Nicolae Albu

n anii mei de tânăr cercetător la Sectorul de Istorie Literară

din cadrul Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil

Pușcariu” din Cluj-Napoca, am avut ocazia să cunosc nume-

roși oameni din vechea generație, care, dintr-un motiv sau altul,

nu se aflau în grațiile noilor șefi ai publicațiilor literare, deși știau

multă carte și redactaseră de-a lungul timpului, dar mai ales în

perioada interbelică, studii și articole demne de toată atenția, pe

care noua cultură socialistă le ignora sistematic. E vorba de ga-

zetari inimoși și probi ca Ion Clopoțel, Grațian Mărcuș și N. To-

gan sau de poeți marginalizați ca D. Ciurezu, cu care am întreți-

nut relații de prietenie și am purtat de-a lungul timpului un

schimb epistolar relativ intens. Cei mai mulți mi se plângeau de

modul în care erau tratați de noii culturnici propulsați în fruntea

publicațiilor literar-cultural ale vremii, articolele și intervențiile

lor, deși documentate, erau suspectate, ba de „prea mult naționa-

lism” (cum a motivat DRP nepublicarea unui articol despre Blaj

al lui Nicolae Albu la „Tribuna”), ba de prea multă erudiție per-

nicioasă (îndreptându-le spre zone și rubrici degradante, cum s-a

petrecut cu un material al lui N. Albu trimis revistei „Luceafă-

rul”, dar publicat de Nicolae Dragoș la rubrica „Ne scriu citito-

rii”!). Faptele acestea figurează în câteva din scrisorile pe care

N. Albu mi le-a comunicat de-a lungul timpului și pe care ur-

mează să le fac cunoscute în cel mai scurt timp Deocamdată do-

resc să dau publicității unul din articolele inedite pe care mi le-a

trimis, nemulțumit de modul în care colaborările lui erau primite

de redacția unor reviste clujene. În acest sens, mărturisește el, a

stat de vorbă cu prof. Zaciu și cu mine, iar profesorul clujean i-a

recomandat să redacteze o suită de episoade dintr-un ciclu intitu-

lat „Din culisele Școlii Ardelene”. Unul dintre acestea mi-a fost

trimis mie la 15 aprilie 1976, sub titlul Pe marginea noii ediții a

Țiganiadei lui I. Budai-Deleanu. În acesta învățatul profesor blă-

jean dorea să restabilească un adevăr istoric și anume, faptul că

Budai Deleanu l-a ponegrit în mod tendențios pe episcopul Bla-

jului, Ioan Bob, și că, acesta i-a ajutat în mod dezinteresat frații

să fie plasați în posturi importante în administrația guberniului

transilvan, după ce, cu toții, și-au făcut studiile la școlile Blaju-

lui. Fiu devotat al Blajului, N. Albu se situează în galeria inimo-

șilor cărturari localnici, care dorea să înlăture unele din criticile

și imputațiile fără temei, prin care acest centru cărturăresc este

denigrat fără o bază reală. Ocazia îi e oferită de noul studiu in-

troductiv la Țiganiada lui Budai-Deleanu semnat de Al. Piru și

așezat în fruntea ediției îngrijită de Florea Fugariu, în care prefa-

țatorul îi apare a fi făcut câțiva pași înainte în munca de docu-

mentare și interpretare a faptelor legate de Blaj. Câteva lucruri

care mai sunt confuze în percepția unor „specialiști” ai fenome-

nului Școlii Ardelene sunt semnalate de el cu deplină exigență și

responsabilitate. Poate că, în aparență, relațiile dintre Petru Ma-

ior și Bob, și dintre Bob și Budai-Deleanu, au putut părea unor

redactori și directori de revistă drept excesive și lipsite de o con-

sistență și l-au ignorat. În momentul de față, când istoriografia li-

terară a făcut a făcut pași însemnați spre o mai exactă percepția a

trecutului nostru istoric și cultural, reparația pe care i-a datorăm

lui N. Albu ni se pare perfect îndreptățită. Reproducem prin ur-

mare textul articolului inedite pe care profesorul blăjean N. Albu

ni l-a trimis în 1976.

Mircea POPA

Iubite Domnule Popa,

Blaj, 15.IV.1976, str. Cuza Vodă, 10

Nu intenționăm să comentăm această remarcabilă edi-

ție, care i-a adus fostului consilier de la Lemberg o glorioa-

să postumitate mereu revivificată. Facem acest popas stimu-

lați nu de tehnica editorială a lui Florea Fugariu, ci de studi-

ul introductiv semnat de Al. Piru. Ni se impune să recu-

noaștem că Școala Ardeleană s-a bucurat totdeauna de aten-

ția sa. Mărturie stau: Istoria literaturii române. Epoca pre-

modernă (Buc., 1964), apărută apoi într-o nouă ediție „re-

văzută” (pe ici-colo), la Ed. Didactică și Pedagogică (1970),

precum și în Varia (vol. II). Dacă în Istoria literaturii ro-

mâne. Epoca premodernă e mai mult un comentator impro-

vizat, în Varia, dar mai ales în prezentul studiu introductiv,

constatăm o mai sobră, ba chiar severă aplicare a spiritului

său critic. Concret, în sus citata Istorie (EDP, p. 189), re-

produce niște opinii ale lui I.B.D. dintr-o scrisoare către Pe-

tru Maior despre clerul blăjean pe care l-a cunoscut în tim-

pul profesoratului său la seminar. Budai Deleanu știa că și

P. Maior era un nemulțumit, fiindcă se găsea în afara cetă-

ții... natural, scrisoarea lui I.B.D. era o calomnie, comunica-

tă altui calomniator al Blajului contemporan. Însă în Varia

(II), în capitolul Ioan Budai Deleanu și comentatorii săi, în

care reconstituie biografia autorului Țiganiadei, nu se mai

referă la impresiile acestuia despre Blajul acelor vremuri.

Aceeași atitudine o ia și în studiul introductiv la această edi-

ție a Țiganiadei. Nu atribui vârstei, ci convingerii lui Al. Pi-

ru că, într-o scrisoare adresată unui prieten, poți să scrii ce

vrei, mai ales când ești nemulțumit de anumiți oameni. Așa

a făcut I.B.D. când s-a confesat protopopului de la Reghin:

„Cunoscutu-i-am eu atunci foarte bine când i-am părăsit și

fugind mai bine am ales nemernicia decât sâmbra cu dân-

șii.” Iar mai târziu, după 1800, când începuse să-și redacte-

ze Epistolia închinătoare din fruntea Țiganiadei, nu se va

jena să-i scrie lui Mitru Perea (Petru Maior): „Am înțeles eu

aici să și tu ai scris ceva foarte bun pentru țigani și scriind

adevărul, ai atins pre voievodul cum se cade, care de cându-

i n-au suferit neamul său și n-au făcut niciun bine, ci numai

au strâns parale ca să îmbuibeze pre boieri. Doamne, când

va fi să mai ajungă alt voevod, care iubește pre ai săi? Eu

socotesc că voi auzi cât de curând că pre tine te-au rădicat

ceata voevod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăiește și

împute lumea.” (I.B.D, Țiganiada, antologie, prefață și note

finale de Romul Munteanu, ediție îngrijită de prof. J. Byck,

Ed. Tineretului, Buc., f.a., p. 35-36).

Subliniem deci faptul că în citatul studiu introductiv

nu mai face nici o escală spre a comenta, în cadrul biografi-

ei lui I.B.D., relațiile viitorului Leonache Dianeu cu Blajul

lui Bob; ceea ce e, desigur, un progres, o biruință a lucidită-

ții criticului și istoricului literar debarasat de prejudecăți.

Dar s-o luăm de la început. Al. Piru nu e, totuși, suficient in-

format când scrie: „Întâia mențiune despre I.B.D. o face

într-o notă din 20 februarie 1830, în „Albina românească”,

Î

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

5

Gh. Asachi care, studiind la Liov între 1796-1804, luase

cunoștință de creația compatriotului său, stabilit acolo înain-

te cu aproape un deceniu”. Ne permitem să-l rectificăm,

precizând că prima mențiune despre I.B.D. o face Petru Ma-

ior când compătimește pe o serie de clasici care n-ar fi fost

înțeleși și ajutați de Bob: „Unii își mai trag încă sufletul

acolo; dintre care iaste Vasile Nemeș, protopop al Tășnadu-

lui. Alții iscusiți bărbați săvârșind învățăturile cele teologi-

cești, nice nu voiră a primi preoțeasca hirotonie; dintră aceș-

tia e Ioan Budan, consiliariu la Liov”. Și încheie, lamen-

tându-se: „O, de câte ori să adeverează aceaia întră români:

perirea ta prin tine Izraile!”(Istoria pentru începutul româ-

nilor în Dachia, Buda, 1812, p. 204; ed. III, Gherla, 1883,

p. 190).

Acuzațiilor lui Maior, care iau pe-alocuri caracterul

unor insulte la adresa lui Bob, avea să le răspundă Dim.

Vaida. Dar tipărirea răspunsului fu oprită chiar de Bob în

urma scrisorii de mea culpa a lui Maior trimisă șefului său

ierarhic. Totuși, un binevoitor din Blaj i-a trimis lui Maior

la Buda coala tipărită din răspunsul lui Vaida. Furios, P.M.

a redactat și tipărit faimosul său Răspuns la Cârtire (Buda,

1814), pe care, din presupuse motive, n-o semnă. Dar în

realitate, el, Maior, cârtise (bârfise) pe Bob în Ist. pt. încep.

rom în Dachia, p. 204-236. Resentimentele lui față de Bob

vor crește mai ales după 1809, când îl rugase să-l primească

membru în capitlul episcopesc și fusese refuzat. Ci, să ră-

mânem la I.B.D. În citatul de mai sus, P. Maior ar vrea să

explice îndepărtarea amicului său de Blaj, ca o demonstrație

blasfematorie la adresa lui Bob, „prigonitorul oamenilor în-

vățați”, cum o scrie îndeobște. Ne oprim aici spre a preciza

lucrurile. Preotul Solomon Budai din Cigmău a avut șase

feciori și toți șase au trecut prin școlile Blajului. Patru s-au

dedicat preoției, studiind teologia; între ei, evident, și Ioan.

Doi au mers în curra animarum (la parohii). Aron, la inter-

venția lui Bob pe lângă guvernatorul Banffy, a fost numit

funcționar la Tezauriat, iar ceva mai târziu (1890), tot la re-

comandarea lui Bob, e numit și secretar al episcopiei orto-

doxe prin Gherasim Adamovici, sarcină pe care a purtat-o

cu demnitate 40 de ani. Care a fost atitudinea lui Bob față

de tânărul I.B.D? Dovedindu-se încă din perioada studiilor

gimnaziale și a unui an de seminar în Blaj o inteligență scli-

pitoare, era firesc să i se atribuie una din cele 9 burse pe ca-

re le avea Blajul în convinctul Sf. Barbara din Viena. Când

se reîntoarce de la studiu (1787), deși mult mai tânăr decât

alți clerici pregătiți în Apus, apreciindu-i inteligența și cul-

tura, Bob îl numește de-a dreptul prefect de studii la semi-

nar. Se putea o atenție mai mare? Dar în același timp e rugat

stăruitor să se încadreze în prevederile legilor sau canoane-

lor: să accepte preoția, prima condiție a unui profesor la un

seminar teologic. Între timp a intrat în conflict cu rectorul

seminarului Mihail Timar, viitorul vicar al Hațegului și cu

profesorul de dogmatică, Al. Fiscuti, mai târziu vicar al

Rodnei. Probabil că ancheta l-a nemulțumit pe I.B.D. care

socoti că era un prilej binevenit a trânti ușa în nas lui Bob și

nu fără a-l „binecuvânta” mai târziu în cunoscuta Epistolă

închinătoare. „Nătărăul” acela care, în calitatea sa de con-

ducător al unei instituții cu mare răspundere, neputând să-i

lase pe subalternii săi să facă fiecare ce voia, l-a lezat

neacceptându-l așa cum era: un liber-cugetător...Bănuim

cam ce-ar fi zis fratele său, inteligentul și ordonatul Aron,

citind calificativele date lui Bob de către fostul prefect de

studii... Asupra lui I.Budai-Deleanu, ca victimă a „nedreptă-

ților” lui Bob, cum îl prezintă Maior, avea să scrie Dim.

Vaida în acea foarte echilibrată apărare, numită de autorul

Istoriei pentru începutul românilor, Cârtire, care poate fi

orice numai așa ceva nu (v. textul în „Limbă și literatură”,

1970, nr. 26, p. 122-131 p.).: „Tot ca să arate ca nesuferită

ocârmuirea Excelenții sale, istoricul mai zice că „unii nici

nu vrură și după ce au învățat teologia a să preoți”; dintre

care pomenește numai pe măria sa domnul Ioan Budai, con-

silierul din Liov, fratele domnului Aron Budai, conțipistul

la Înaltul Tezauriat, feciorul popii Solomon din Ticmău,

măcar că ar fi putut pomeni mai mulți care asemenea după

învățăturile teologicești au rămas în statul politicesc, prevă-

zând că după hărnicia și marea aplecare a sa să slujască în-

tru cele politicești și pre sine mai mult să va ferici și neamul

mai mult pot folosi, precum iaste domnul Nicole Turi, se-

cretar la Județiumul Montan în Zlatna, feciorul protopopu-

lui din Tiur și Apian în Bucovina, iar în deregătorii frumoa-

se și alții: Ioan Dunca, feciorul popii din Glediu, acum se-

cretariuș la Lemberg, Vasile Aaron, feciorul popii Vasilie

din Glogoveț, care prin învățătura aleasă a legilor nu numai

mult folos au pricinuit și astăzi primește (1813) la toată

mărginimea, ci și prin foarte iscusite scrisori în stihuri făcu-

te face mângăiere și folos care lucru neamului nu spre rău,

ci spre cinste slujește. Ca și cum aceștia din pricina mai ma-

rilor clirului și nu din bună voia lor nu au vrut să primească

treapta preoției, ba crezând vor fi fericiți rămânând în afara

clirului; pentru aceia (viață) s-au pregătit și prea lăudatul

Ioan Budai încă în vremea când au fost în seminariu osebită

sârguință spre învățătura limbilor celor mai de frunte a Eu-

ropei priind, s-au gătit să rămână în statul din afară.”

Acestea, referitor la Ioan Budai Deleanu. Mai semna-

lăm două inadvertențe în studiul lui Al. Piru, comise din in-

suficienta cunoaștere a lucrurilor. D-sa îl situează pe I.B.D.

în 1772, „la seminariul din Blaj sub Gr. Maior și sub părin-

ții baziliți” (p. XI). Cum putea, un băiat de 12 ani să fie în-

scris în seminar, cea mai înaltă instituție românească de în-

vățământ, deci postgimnazială sau liceală? E, desigur, la

mijloc o confuzie a seminarului cu a gimnaziului blăjean. Și

a doua, tot acolo, pe aceeași pagină. „I.B.D se înscrie la 12

aprilie 1778 în Colegiul Sancta Barbara”. Mulți cercetători

confundă Convictul Sf. Barbara cu un colegiu. Sf. Barbara

era ceea ce am numi astăzi Cămin studențesc; doar că era

exclusiv numai pentru tinerii gr.-catolici care studiau teolo-

gia. Studenții însă audiau cursurile în cadrul universității vi-

eneze, în care, pe vremea lui Iosif al II-lea, au funcționat pa-

tru profesori predând diferite materii din domeniul teologiei

și filosofiei teologice.

Prin amploarea și prestanța comentariului operei, stu-

diul lui Al. Piru e, incontestabil, prestigios.

Nicolae ALBU

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

6

NICOLAE BRÂNZEU – CĂRTURAR ȘI PATRIOT ROMÂN

ntr-una din poeziile sale, poetul Ioan Alexandru, re-

ferindu-se la cei ce-au fost, lăsând un nume în istoria

și-n cultura noastră, se-ntreba retoric: cine mai are

oare știre despre ei? Despre cele săvârșite la vremea lor,

în folosul și spre mai binele nației lor?

Cât de mult se potrivesc asemenea vorbe și lui Ni-

colae Brânzeu, românul vrednic de odinioară, profesor,

diplomat și om politic de largă recunoaștere, trăitor la

sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui de al

XX-lea, apropiat al marilor bărbați ai vremii Iuliu Ma-

niu și Ionel Brătianu, cunoscut al însăși Maiestății Sale,

regelui Carol al II-lea, prin funcțiile importante deținu-

te: în două rânduri prefect al județului Argeș, prefect al

județului Neamț (înainte și în vremea Războiului I

Mondial), Inspector General al Administrației Basara-

biei ș.a.1

Astăzi numele lui este tot mai rar pronunțat, doar

oamenii de strictă specialitate mai aducându-l înspre

noi. Ba încă, cei mai tineri, aleargă cu gândul mai de-

grabă la profesorul Nicolae Brânzeu al Lugojului, trimi-

țându-l, așadar, iată, în alte locuri și-n alte timpuri, cu

totul nepotrivite.

Că cei mai vechi îl știu, îl prețuiesc și folosesc ro-

dul muncii sale o dovedesc câteva date și fapte neîndo-

ielnice, fără putință de tăgadă. Așa, istoricul Iacob Mâr-

za2 vorbind despre Școlile din Blaj în epoca renașterii

naționale, îl citează nu mai puțin de 16 ori cu a sa Isto-

rie a Școlilor de la Blaj.3

În studiile prezentate la jubileul Bicentenarului

Școlilor blăjene (Paris, 1954) mons. Octavian Bârlea,

Petru Gherman și alții4 îi rostesc de doar 15 ori numele.

În cartea Figuri de dascăli argeșeni, Ion M. Dinu5 îi re-

zervă aproape patru pagini, ca la prezentarea, la Biblio-

teca Județeană din Pitești, a cărții Un ardelean prefect

de Argeș – profesorul Nicolae Brânzeu de către cel ce

semnează aceste rânduri, să observ cu câtă cinstire și

respect, cu câtă căldură și prețuire i se rostea (iarăși!)

numele din partea celor ce l-au cunoscut de visu sau ci-

tindu-i ori aflându-i faptele din înscrisuri.

***

Nicolae Brânzeu s-a născut la 23 ianuarie 1869 în

Roșia de Secaș în casa lui Nicolae Brânzei și a Lilicăi

(născută Ionaș, soră a profesorului de muzică, Nicolae

Ionaș, 1842-1906, bineștiut Blajului vremii sale – și nu

numai! – căruia îi și datorează, de fapt, scoaterea din

lumea obscură a satului natal și trimiterea sa spre lumi-

nă!).

După studii la Blaj (termină Teologia, luându-și li-

cența în anul 1891), înainte de a se hirotonisi, trece

munții în vechiul Regat pentru a-și desăvârși studiile de

profesor și pentru a putea lupta întru realizarea idealului

național – Unirea cea Mare.

Așa, în anul 1895, la 10 martie, își ia licența și în

studii istorice cu calificativul „Magna cum laude”, cu

unanimitate de bile albe, având ca subiect al tezei Școa-

lele Blajului. Prețuită unanim, la recomandarea lui Ion

Bianu, Academia Română i-a acordat suma necesară

pentru tipărire, fapt care se și petrece (după o lărgire a

documentării la Blaj) la Sibiu, în 1898, sub titlul: Școa-

lele din Blaj – Studiu istoric.

Funcționează ca profesor la Liceul „I.C. Brătianu”

din Pitești (1887-1932, cu întreruperile cauzate de nu-

mirile sale repetate în funcții politice), ca revizor școlar

al județului Argeș – funcție în care se remarcă același

atașat al școlii, și mai ales al populațiunii rurale (de un-

de și el își trăgea seva), în paralel urmând și cursurile

Facultății de Drept din București (pe care le absolvă în

1906), domeniu în care probează setea și dorința de

dreptate și adevăr către toți deopotrivă.

Și ca prefect se dovedește același om integru, des-

toinic și bun gospodar al județelor administrate (Argeș

și Neamț), între toate găsind loc și celor ale condeiului

și sufletului. Sunt de pomenit în acest sens, alături alto-

ra, doar două studii: Istoria Școalelor de la Blaj și Emi-

nescu.6

După ce realizează o pertinentă schiță istorică a

românilor transilvăneni înaintea deschiderii școlilor, au-

torul se oprește stăruitor asupra faptelor de cultură năs-

cute din „fântânile darurilor” lui P.P. Aron, fapte ce-au

condus la trezirea înaltului simțământ național, cultivat

cu atâta grijă printr-acel fără de egal „spirit al Blajului”

(cu propagare și iradiere degrabă și-n celelalte provincii

românești, Blajul făcându-se mare, pe lângă cele de

acasă, și prin cele difuzate nemijlocit românilor de peste

munți prin bărbații vrednici ce li i-a dat, cu un asemenea

crez trecând și Nicolae Brânzeu Carpații). Numai așa

curentul născut și crescut la Blaj s-a impus în istorie,

prin șirul bărbaților binemeritați ieșiți din școlile sale.

Dar, se-ntreba autorul: „Cine poate să cunoască numele

și numărul acelor preoți, profesori, advocați ori medici,

care crescând la Blaj, ori cu ajutorul Blajului, și-au că-

pătat un nume și o poziție respectabilă în sânul națiunii

noastre?...Unde au românii alte școale mai vrednice de

stima și venerațiunea noastră? O! nicicând nu veți fi lă-

udați după vrednicie, voi părinți ai unirii? Nicicând voi,

părinți ai Blajului, nu veți fi apreciați după măsura bine-

lui ce ați făcut!!”7

Prin înaltul decret regal nr. 3224 din 10 august

1907 Maiestatea Sa Regală a aprobat numirea sa în

funcție de prefect al județului Argeș. „Comunicându-vă

această înaltă dispozițiune regală am onoarea a vă ru-

Î

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

7

ga să intrați în exercițiul funcțiunii ce vi s-a încredințat

după depunerea jurământului”.8

Fusese numit, în două rânduri, prefect al județului

Argeș,: îndată după răscoala din 1907 și mai apoi în

1911 și, pentru a treia oară, al județului Neamț în vre-

mea Războiului I Mondial, când guvernul se retrăsese

la Iași.

După ce funcționează peste o jumătate de an și ca

Inspector General al Administrației Basarabiei, se în-

toarce la Pitești în anul 1919 și-și reia activitatea de pro-

fesor la Liceul de băieți, contribuind substanțial și la

crearea Liceului de fete „Mihail și Sevastița Vasilescu”.

La 1 mai 1932 Nicolae Brânzeu iese la pensie și se

întoarce la Pitești în căutarea liniștii cuvenite după atâția

ani de zbucium, răsplătit cu nenumărate distincții de-a

lungul carierei sale dăscălești și administrative: „Răs-

plata muncii pentru învățământ” – clasa I; Ordinul „Co-

roana României” pentru gradul de ofițer și, mai apoi, un

altul pentru gradul de comandor; Brevete pentru „Me-

dalia jubiliară Carol I”; „Bărbăție și credință” clasa I;

„Crucea comemorativă a războiului 1916-1918”.

În anul de pe urmă al vieții sale, în aceeași scrisoa-

re adresată Majestății Sale Regelui Carol al II-lea două

fraze sunt de ajuns în a sintetiza crezul și răsplata trudei

sale. „Majestate, Am servit cu credință Patria și Dinas-

tia 36 ani ca profesor în Pitești, apoi ca prefect al județe-

lor Argeș și Neamțul – în timpul revoluției din 1907 și

al războiului național din 1916-1918. Am fost răsplătit

peste așteptare cu laudele unei ședințe a Camerei Depu-

taților, cu avansări până la cel mai înalt grad în adminis-

trația publică. Am mai primit și șase decorații de la dife-

riți miniștri.”9

A fost deplâns de toți cei care l-au cunoscut. Căci

iată ce nota dr. Elie Dăianu (bunul său prieten din tine-

rețe și fost coleg la școlile Blajului): „Moare în vârstă

de peste 70 de ani, deplâns de numeroșii săi copii – fii și

fiice, dar și de întregul județ Argeș căruia i-a fost ani

după ani, în cele mai grele împrejurări, ca un bun părin-

te. Pe lângă amintirea rodnicei și vrednicei sale vieți,

model între concetățenii din Pitești și din județ, el ne la-

să și nouă ardelenilor – dintre care s-a ridicat ca o figură

reprezentativă – o prea scumpă și prețioasă amintire...

Secășanul meu prieten, care a sfârșit la Pitești, se înscrie

cu titlu special în analele noastre publice și-și asigură

buna lui pomenire printre noi.”10

***

Un articol mai puțin cunoscut al lui Nicolae Brân-

zeu, ocazionat de moartea poetului Mihai Eminescu,

apărut în revista Familia de la Oradea, cea care l-a și

consacrat, arată din partea sa o bună cunoaștere a poezi-

ei eminesciene, mai ales a celei de protest social, dar și

a celei cu caracter elegiac, trădând oboseala sufletească

a poetului, dorința sau „setea liniștii eterne”, neuitând a

sublinia nici înfierbântarea lui la istoria națională, nu-

mindu-l de aceea „naționalistul nostru înflăcărat”: „Ar fi

o impietate – nota tânărul școlar blăjean, de doar 20 de

ani – și o mare nerecunoștință a uita pe Eminescu al

nostru, pe genialul nostru poet, naționalistul nostru în-

flăcărat, cugetătorul profund, marele literat a cărui tre-

cere din viață a făcut un gol mare în literatura noastră și

care anevoie credem a fi umplut.”11

Nu mai puțin înflăcărat s-a arătat și el, școlarul blă-

jean, în aprecierea și judecarea valorilor eminesciene, în

fața lor închinându-se cu venerație de vreme ce „tu ești

acela care ai dezmormântat din negurile trecutului ceea

ce nouă ne e mai scump, limba, pe care ai pus-o pe noi

picioare, căreia i-ai dat frumusețea originală și ai făcut

ca să nu roșească stând față cu ale ei surori de la

apus!”12

Dând la o parte nota entuziastă, pasionantă, a afir-

mațiilor sale și cumpănind cu dreaptă măsură lucrurile,

istoricul literar blăjean Ion Buzași aprecia pe bună drep-

tate: „Este un articol necrolog în tonul obișnuit unor

asemenea genuri publicistice la sfârșitul veacului trecut

(al XIX-lea, n. n.), cu stil patetic, declamator, retoric și

bombastic uneori, ca trăsături ale unui romantism al

vârstei.”13

Ioan POPA

Note:

1) vezi și Ioan Popa, Un ardelean prefect de Argeș – Profe-

sorul Nicolae Brânzeu, Editura Niculescu, București,

1997

2) Iacob Mârza, Școală și națiune, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1987

3) Nicolae Brânzeu, Istoria școalelor de la Blaj, Tipografia

Sibiu, 1898

4) vezi și Omagiul Școlilor Blajului, ediție îngrijită de Ion

Buzași și Ioan Mitrofan, Blaj, 2004

5) Ion M. Dinu, Figuri de dascăli argeșeni, Complexul Mu-

zeal Golești, 1991

6) vezi și: Ioan Popa, Op. cit.

7) Nicolae Brânzeu, Op. cit., pag. 126

8) Ioan Popa, Op. cit., pag. 59

9) Ioan Popa, Op. cit. pag. 71-72

10) Elie Dăianu, Nicolae Brânzeu – un prefect ardelean în

Argeș în Tribuna, Cluj, 1939

11) Nicolae Brânzeu, Eminescu, publicat în revista Familia

din Oradea, an XXV, nr. 48/1889 și reprodus de noi în

vol. Nicolae Brânzeu:. Istoria școalelor de la Blaj. Emi-

nescu, Editura Astra, Blaj, 2000, pag. 134

12) Ibidem, pag. 135

13) Ion Buzași, Addenda la Eminescu și Blajul. Nicolae

Brânzeu în vol. Nicolae Brânzeu, Istoria școalelor de la

Blaj, Editura Astra, Blaj, 2000, pag. 129

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

8

„UNIREA. FOAIE BISERICEASCĂ-POLITICĂ” ȘI PERSONALITĂȚILE

BLAJULUI

ăsând la o parte perioada începuturilor

presei blăjene prin foile

lui Cipariu și trecând

peste etapa publicațiilor de

strictă specialitate din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea

și începutul secolului al XX-

lea, când publicațiilor de la Blaj

le revine meritul pionieratului în

mai multe domenii: muzicologie

(profesorul Iacob Mureșanu edi-

tează în anul 1888 revista muzicală

„Musa Română” – prima publicație de acest

gen din țările române), economie (“Economul” (1873-

1880), primul organ periodic de economie al românilor

din Transilvania, apare la Blaj, sub conducerea profeso-

rului Ștefan Pop), pedagogie (presa pedagogică este re-

prezentată de „Foaia școlastică”, editată inițial ca supli-

ment la „Economul” între 1873-1876, iar din 1877, sub

direcția lui Ioan Micu Moldovan, cu subtitlul „Organ di-

dactic – pentru școalele române”. Între 1883-1886 publi-

cația apare cu titlul puțin schimbat, „Foaia bisericească și

școlastică”, sub îngrijirea profesorului Ioan Gherman)

vom nota că, prima publicație de tip jurnalistic modern a

ziaristicii locale o constituie „Unirea. Foaie bisericeas-

că-politică”, o revistă culturală săptămânală, apărută la

Blaj (3 ianuarie 1891 – 26 ianuarie 1918; 20 noiembrie

1918 – 24 martie 1945). Pentru început, editor și redactor

responsabil era Vasile Hossu, iar redactor Alexandru

Grama, cărora le urmează Victor Szmighelski (1894), iar

din 1899 editor și redactor responsabil ajunge Vasile Su-

ciu.

Caracterul de izvor documentar de epocă pentru is-

toria literară și culturală al „Unirii” este sporit prin pre-

zența în paginile acestei publicații a unor însemnări bio-

grafice utile, care au servit și vor servi încă la realizarea

enciclopediilor și a istoriei presei românești. Ele au fost

ocazionate mai ales de sărbătorirea unor evenimente im-

portante din viața poporului, comemorări sau decese ale

unor personalități, însemnări fugare, dar prețioase din

perspectiva epocii. Activitatea acestei gazete se dovedeș-

te fecundă pentru mai multe sfere de interes: cultural, li-

terar, istoric, religios și politic. Publicația se remarcă și

prin calitatea informației literare și artistice, în acest sens,

fiind suficient să menționăm că paginile gazetei au adă-

postit debutul literar al scriitorului Ion Agârbiceanu.

În „Unirea” se tipărește articolul Noua direcție și

jubileul „Convorbirilor literare” (nr. 15/1891), urmat de

o serie de articole sub titlul „M. Eminescu, Studiu critic”

(nr. 17-34/1891), aparținând canonicului Al. Grama, care

reia pseudocritici mai vechi, semnate de Gr. Gellianu în

„Revista contemporană” (1873-1876), ceea ce i-a adus

un con de umbră. Colaborează cu

versuri: Ioan Maior, Emil Sabo, Ion

Agârbiceanu (debut cu versurile

„Amintiri”, nr. 27/1899); cu proză:

Elena din Ardeal Ion Pop-

Reteganul (“Procesul Buretzky”,

nr. 30/1899); cu studii: Ion Rot,

„Viața și operele lui Andrei Mu-

reșanu” (nr. 25/1899 ș. u.). La

rubrica „Notiță literară” sunt pre-

zentate de A.C. Domșa cărțile lui G. Coșbuc,

„Războiul nostru pentru neatârnare” (nr. 20/1899 ș. u.)

și „Povestea unei coroane de oțel” (nr. 37/1899). Al.

Ciura recenzează studiul lui I. Rot „Viața și operele lui

Andrei Mureșanu” (nr. 51/1899). Apar traduceri din

Chateaubriand (Atala), din Fr. W. Weber, versuri din

transpunerea lui Elie Dăianu, precum și proză umoristică

din literaturile franceză, italiană, spaniolă, engleză.

În ciuda caracterului antijunimist, publicația a creat

o stare de spirit benefică românilor ardeleni la finalul

Primului Război Mondial, pregătind unirea Ardealului cu

România. Astfel, între anii 1918-1919, „Unirea” devine

cotidian al Consiliului Național din Blaj, director Al.

Ciurea, redactor Ovidiu Hulea. În perioada interbelică în

funcția de director au fost: dr. Zenovie Pâclișanu, Gh.

Dănilă, dr. Al. Rusu și Augustin Popa.

În acest periodic se regăsesc numeroase informații

utile și interesante despre biografiile ce prezintă persona-

lități din pleiada de intelectuali laici și mireni pe care

Blajul i-a dăruit culturii și literaturii române. Printre aceș-

tia sunt amintiți: Alexandru Uilăcanu – dascăl blăjean, ce

s-a remarcat prin activitatea desfășurată în domeniul ști-

ințelor naturale, distingându-se și printr-o activitate pu-

blicistică remarcabilă, căci trei ani (1887-1900) a fost re-

dactorul revistei „Foaia scolastică” (nr. 9/1927), dr. Ioan

Rațiu – „organizatorul și animatorul fără pereche al lup-

telor politice și naționale românești din Ardealul robit”

(nr. 34/1928), dr. Ioan Coltor – redactor al „Culturii creș-

tine”, colaborator al „Unirii” și „Unirii poporului”, pre-

ședintele Casinei Române și al secțiunii arhidiecezane a

„Agrului”, ales deputat în primul Parlament al României

reîntregite (nr. 1/1934), Ambrosiu Chețianu – unul dintre

cei mai distinși profesori și directori ai Blajului (nr.

17/1934), dr. Augustin Bunea – erudit istoric și scriitor,

luptător neobosit în lupta pentru limbă și neam (nr.

51/1934), mitropolitul Vasile Suciu – mândrie necontes-

tată a Bisericii Române Unite și aprig luptător pentru bi-

nele neamului, așezat pe linia glorioasă a marilor vlădici

ai Blajului (nr. 5, 6/1935), Ion Bianu – fiu al Blajului,

ilustru ucenic al lui Cipariu și Moldovănuț, membru și

președinte devotat al Academiei Române (nr. 7/1935),

Timotei Cipariu – părintele filologiei române, sub care

L

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

9

Blajul istoric și-a atins apogeul său cultural (nr. 36/1937),

Ștefan Roșianu – profesor și rector al Academiei de Teo-

logie din Blaj (nr. 52/1937), dr. Octavian Prie – profesor

blăjean, apoi rector al Academiei Comerciale din Cluj,

scriitor distins, colaborator de marcă al „Unirii”, al cărei

conducător și redactor devine în timpul primului război

mondial (nr. 37/1939), înfocatul publicist și dascăl Ioan

F. Negruțiu – „făuritor de suflete oțelite în focul iubirii

de limbă și neam” (nr. 1/1941) și mulți alții.

În nr. 32/1937, poetul Radu Brateș evocă personali-

tatea scriitorului Pavel Dan, la moartea acestuia, lăsând

istoriei literare o pagină solemnă și memorabilă, a unuia

dintre cei mai mari scriitori ai Ardealului: „Un inepuiza-

bil talent (ca forțele uimitoare ale acestui pământ arde-

lean), dotat cu un simț al monumentalului cum numai

marii scriitori îl au... Satul românesc, cu viața specifică

a Câmpiei ardelene, – sufletul colectivităților țărănești

care au susținut marile revoluții na-

ționale – sau tragedia generației ti-

nere, determinată de experiențele

și urmările nefaste ale războiului

mondial, iată pe ce imense su-

prafețe se purta spiritul de ob-

servator înzestrat cu o echiva-

lentă forță de expresie al scrii-

torului Pavel Dan.” 1

Găsim în numărul

13/1936 o schiță biografică a

lui Alexandru Ciura, pe care Al.

Lupeanu-Melin îl situează între „cei

mai de frunte scriitori ai Ardealului din preaj-

ma înfăptuirii visului național”, căruia „Unirea” îi dato-

rează o bună parte din cei mai glorioși ani ai existenței

sale. Colaborator statornic din anul 1895, acesta ajunge

redactorul și directorul publicației blăjene în timpul Con-

siliului Național din anul 1918, când „toate marile eve-

nimente românești au avut în condeiul său pe rapsodul

de vocațiune care a animat...epoca reîntregirii”. Meritele

literare ale lui Al. Ciura se reflectă în volumele publicate

la Blaj, Budapesta, Beiuș, Orăștie, București, Cluj și în

alte centre de editură de pe vremuri: „Cine din generația

de intelectuali de dinainte de război nu și-a legănat tine-

rețile sensibile în «Visurile trecute» ale lui Simion de la

Blaj, învăluind în pulbere de aur chipul de înger nevino-

vat al Lalagei, ori n-a plâns de înduioșare la rugăciunea

de dragoste celestă a Beatricei, tulburată o clipă de ma-

rea povară a amorului neîndurător? Sau cine n-a urmă-

rit chipurile de moți nenorociți din Munții Abrudului, în-

fățișați atât de duios în «Amintirile» lui Al. Ciura?” 2

Alexandru Lupeanu-Melin, dascălul, gazetarul, scri-

itorul, românul entuziast și este apreciat la moartea sa

(nr. 41/1937) ca „cel mai autentic blăjean”: „Era legat

1 „Unirea’’, an XLVII, 1937, nr. 32, p. 1. 2 „Unirea’’, an XLVI, 1936, nr. 13, p. 1.

cu toate fibrele sufletului, de orășelul lui Inochentie și de

marea lui misiune românească. Îi cunoștea, ca nimeni

altul, trecutul, pe care l-a reînviat în pagini nemuritoare.

Spiritul vechi al Blajului țesut din idealism și entuziasm,

din dragoste de neam și iubire de carte, din muncă aus-

teră și jertfire de sine, a găsit o strălucită întrupare în

dârzul apărător și continuator de tradiții care a fost Ale-

xandru Lupeanu.” 3 Datele biografice – director al Liceu-

lui Greco-Catolic de Fete din Blaj, director al Bibliotecii

Centrale Arhidiecezane, director al gazetei „Unirea po-

porului”, membru și vicepreședinte al Sindicatului Presei

Române din Ardeal și Banat, membru al Societății Scrii-

torilor Români, membru în comitetul Central și în secția

literară a „Astrei”, președintele Despărțământului Blaj

etc. – sunt completate de prețioase referiri în legătură cu

activitatea ziaristică, literară și culturală în slujba nobilă a

luminării și înălțării nației românești.

Al. Lupeanu-Melin în nr. 31/1936 realizează un in-

ventar al periodicelor blăjene, trimise la Expoziția Mon-

dială a Presei Catolice de la Roma, pe ca-

re, considerăm că este necesar să-l repro-

ducem, datorită aspectului documentar:

„Organul Luminării”, „Organul Na-

țional”, „Învățătorul poporului”,

„Arhiv pentru filologie și istorie”,

„Economul”, „Foaia Școlastică”, Ște-

fan Pop, „Foaia Școlastică”, Ioan. M.

Moldovan, „Foaia Școlastică”, Ioan

Gherman, „Foaia Școlastică”, I. F. Ne-

gruțiu, „Foaia Bisericească”, dr. Alexan-

dru Grama, „Foaia Bisericească și Școlasti-

că”, dr. Ioan Rațiu și Al. Uilăcanu, „Muza

Română”, Iacob Mureșianu, „Unirea”, „Re-

vista politică și literară”, Aurel Ciato, „Cultura creștină”,

„Unirea poporului”, „Comoara satelor”, „Răsai soare”,

Toma Cocișiu, „Marianistul”, „Tinerimea nouă”, „Ma-

ria”, „Blajul”.

În concluzie, prin caracterul său prolific, presa blă-

jeană din perioada interbelică este cuprinsă în contextul

unei epoci emanatoare de cultură, pe care o reflectă în

toată complexitatea ei. După unirea Transilvaniei cu pa-

tria mamă, tabloul presei naționale s-a îmbogățit prin pu-

blicația „Unirea. Foaie bisericească-politică”, care apare

până în 25 martie 1945, an în care îi are colaboratori pe:

Dumitru Neda, Gh. Bulgăr, Iosif E. Naghiu și Gavril To-

dică, publicându-se numeroase documente referitoare la

actul de la 23 August 1944.

Prof. dr. Claudia OANCEA-RAICA

3 „Unirea’’, an XLVII, 1937, nr. 41, p. 1.

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

10

EMINESCU ÎN VIZIUNEA LUI ARON COTRUȘ

itul lui Eminescu a preocupat de-a lungul

vremii activitatea multor oameni de cultură.

Începând de la Titu Maiorescu și până la

oamenii de cultură ai zilelor noastre au fost scoase în

evidență numeroase aspecte ale operei eminesciene ca-

re atestă genialitatea supremă a poetului și care contu-

rează clar importanța lui Mihai Eminescu în cultura

românilor, oriunde s-ar afla aceștia. Personalitățile cul-

turale din exil s-au apropiat cu mult mai multă râvnă și

venerație asupra operei lui Mihai Eminescu pentru că

în exil viziunea asupra culturii românești este aparte,

este amplificată, iar pentru cei plecați din țară cu atât

mai mult decât pentru noi cei rămași acasă Mihai

Eminescu este nu numai o mare valoare literară națio-

nală ci și un adevărat model uman și intelectual cu ca-

re orice comunitate românească încearcă să se autode-

finească, încearcă să se mândrească. Mihai Eminescu

este privit ca un factor ce coagulează energiile comu-

nităților de români, comunități care îl consideră pe bu-

nă dreptate simbolul nostru național. La răspândirea

faimei poetului a contribuit desigur toată această fer-

voare a românilor de rând și a oamenilor de cultură ca-

re răspândiți în toată lumea au continuat prin orice

mijloc să rămână flacără de veghe culturii românești.

Printre cei nevindecați de România care au luptat cu

ardoare pentru promovarea culturii românești în lume

a fost desigur și Aron Cotruș. Și pentru Aron Cotruș ca

și pentru majoritatea personalităților culturale din di-

aspora România se confundă cu Eminescu și Eminescu

se confundă cu România. „În exil dorul de țară a fost

asociat cu dorul de Eminescu și cu setea de a citi poe-

ziile sale. Chipul eminescian în exil este îmbrăcat în-

totdeauna în sentimente de admirație și de dragoste

pentru poetul național” spunea Ion Dodu Bălan în lu-

crarea „Viața și opera unui poet exilat – Aron Cotruș”.

Și într-adevăr opera lui Eminescu a fost pentru mulți

creatori ai exilului un stindard al rezistenței în fața do-

rului de țară.

Opera lui Aron Cotruș n-a fost nici ea ferită de

rezonanțele poeziei eminesciene, iar activitatea lui

Aron Cotruș s-a îndreptat în mod obsesiv înspre per-

sonalitatea marcantă a marelui poet. Aron Cotruș a cu-

prins în aria tematică a creațiilor sale, asemeni marelui

Eminescu, atât evocarea nostalgică a locurilor natale și

a universului copilăriei cât și un evantai tematic mult

mai larg cu o amplă deschidere spre realitățile sociale

ale românilor coroborate cu istoria frământată a Ar-

dealului natal. Așa cum marele erou istoric Horia a

fost zugrăvit pătimaș într-un poem uriaș, Aron Cotruș

i-a dedicat și lui Mihai Eminescu un amplu și evocator

poem intitulat simplu „Eminescu”.

Poemul „Eminescu” scris la 15 mai 1839 nu a

marcat doar împlinirea a 50 de ani de la moartea poe-

tului ci și faptul că Aron Cotruș a fost realmente co-

pleșit de atributele nevăzute ale incontestabilei măreții

a lui Mihai Eminescu. El a înțeles mult înaintea altora,

orbiți uneori de orgolii neînțelese, că Eminescu se află

pe coordonatele unor înălțimi de pe care domină poe-

zia românească, și înțelegând acest lucru a ales să-i

ofere cu fiecare prilej ivit prețuirea care i se cuvine.

Aron Cotruș îl elogiază în acest mod pe inegalabilul

său înaintaș pornind de la opera titanică și de la contri-

buția sa uriașă lăsată ca amprentă de neșters asupra li-

teraturii române. Pentru că tot ce a apărut mai apoi a

stat într-un fel sau altul sub umbra eminesciană.

Prin poemul „Eminescu”, Aron Cotruș produce

explicit o miraculoasă continuitate a trudei pe altarul

culturii românești pe care nu a lăsat-o acasă ci a purtat-

o cu el peste tot în lume. El devine în acest fel un fac-

tor activ de promovare a culturii, istoriei și spiritualită-

ții poporului român înafara granițelor țării. „Emines-

cu” al lui Cotruș însumează simbolul unității eterne,

mitice, a neamului românesc. Poemul subliniază mar-

cant că în făptura poetului se adună toată simțirea

neamului românesc:

„tot sufletul neamului,

cu adâncul adâncului

cu freamătul codrului

cu mireasma ierbilor,

cu fugile cerbilor,

cu fiorii piscului,

cu legile sângelui

iată-l vin cum altul nu-i,

inimit peste măsură,

în lunateca-i făptură

sub Ceahlăul frunții lui.”

Eminescu văzut prin ochii lui Cotruș are valoare

națională, are măreția și vitejia poporului român fiind

asemănat cu „un drept, neprihănit voievod”. Ideea vo-

ievodală a poetului Mihai Eminescu se trage de la

Aron Cotruș, această metaforă fiind validată mai apoi

de mulți dintre cei care i-au studiat opera. Scriitorului

transilvănean Aron Cotruș îi revine meritul de a fi

creat în poemul „Eminescu” un limbaj poetic genera-

tor de o puternică mișcare sufletească. Mihai Emines-

cu este descris ca un erou, ca un păstrător al graiului și

tradițiilor. În poem Cotruș i se adresează atât de elogi-

os lui Eminescu cu apelativul „Dante valah, Măria Ta”

și îi atribuie modificarea glorioasă a destinului Româ-

niei în modernitate prin versurile:

„râvnind nemărginirea și înaltul

hamal cu fruntea-n cer, hamal de fier

ai ridicat năprasnic din străfunduri supt, stingher,

ca pe-o minune nouă, țara asta

M

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

11

i-ai înălțat în soare, peste lume creastă

ca nimeni altul...”

În fața acestei admirații nestăvilite, zămislitoare

de mari energii poetice, portretul intelectual al lui

Eminescu realizat uneori în manieră negativistă de că-

tre unii critici literari contemporani (vezi Lucian Boia,

de exemplu) se anihilează de la sine. În contrapartidă

cu acești negativiști vine alături de Cotruș și Zoe Du-

mitrescu – Bușulenga care face o sensibilă și complex

analiză a poemului „Eminescu”. Citez „poetul reali-

zează o sinteză unică și uluitoare a elementelor naturii,

a istoriei noastre, a energiilor creatoare ale poporului

român. Eminescu însumează în viziunea lui Cotruș tot

ceea ce se poate strânge într-un simbol al unității eter-

ne, mitice, a unui neam învestit cu o misiune în locul

și timpul pe care-l umple”. Am încheiat citatul.

Pentru a da o și mai mare amploare staturii impu-

nătoare a lui Eminescu ca factor de perenitate a cultu-

rii românești, Aron Cotruș nu numai că îl aseamănă cu

un „hamal cu fruntea-n cer, hamal de fier” dar foloseș-

te și un limbaj pe măsură, un limbaj poate nu atât de

năprasnic ca în poemul Horia dar cu siguranță un lim-

baj de o forță vizionară unică în poezia noastră. Pentru

că poemul „Eminescu” se înscrie în seria poemelor vi-

zionarismului mesianic al creației lui Aron Cotruș mai

ales prin finalul lui apoteotic în care răbufnește nestă-

vilit visul de unitate al tuturor românilor:

„crește-vor mutându-și mereu

Ca-n vis, pietrele hotarului,

c-ostași vioi,

cu pluguri noi,

cu cântece năvalnice,

cu rumenă pâine,

imperial, Româniile năprasnice

de dincolo de mâine.”

Prin aceste versuri de romantism național măreț

Aron Cotruș a rămas fidel oglinzii unei epoci revolute.

Se poate spune fără a greși că Aron Cotruș prinde în

fulgerarea versurilor sale năzuințele cele mai intime și

trufașe ale românismului asumat. Ce păcat că înainte

de 1989 poezia lui Cotruș nu a fost citită cu mai multă

atenție. Linia sa vizionară probabil că dacă ar fi fost

mai adânc studiată și luată în seamă multe greșeli isto-

rice ar fi fost evitate. Căci în majoritatea operei sale,

pe Cotruș îl definesc clar doi factori: efervescența na-

țională și forța vizionară.

Discursul dezlănțuit al lui Cotruș din poemul

„Eminescu” are aparența oralității deși este construit

destul de elaborat. Cotruș, spune Vladimir Streinu,

cultivă modul prozei, modul discursiv și enumerator

pentru a obține un efect cât mai exploziv. De ce face

toate acestea? Pentru ca omagiul adus lui Mihai Emi-

nescu să fie cât mai profund. Tot din acest motiv auto-

rul nu se rezumă doar la cuvinte de forță ci folosește

repetiții, adjective puternice și suprapuneri din același

registru semantic, ne spune Zoe Dumitrescu – Bușu-

lenga în lucrarea „Eminescu. Orizontul cunoașterii”.

Aron Cotruș a pus poezia „Eminescu” într-o uriașă re-

vărsare de suflet popular, cu durerile sale, cu glasul

revoltat și cu dorul aprins al mulțimilor aflate departe

de țară. Prin versurile lui ai senzația că îți vorbesc chi-

ar strămoșii noștri și chiar întregul neam omenesc. Es-

te o senzație pe care o descrie într-o lucrare dedicată

lui Aron Cotruș prof.univ.dr. Ion Buzași care remarcă

la Aron Cotruș o „înmuiere” a tonului în poezia „Emi-

nescu” față de furtuna din care ies fulgere din poemul

„Horia” dar o înmuiere care nu știrbește cu nimic ve-

nerația pentru stindardul poeziei românești. În poemul

„Eminescu” întâlnim un Cotruș cu aceeași forță în

limbaj dar care l-a zugrăvit pe Eminescu frumos, rit-

mat, într-o ținută aproape eminesciană. Cotruș a con-

struit poemul – omagiu „Eminescu” cu un adevărat to-

rent de metafore hiperbolizate asemănându-l pe auto-

rul „Luceafărului” cu un „faur de poduri de aur/peste

furtuni, peste întuneric” sau „drept, neprihănit voie-

vod” și „crai pe-un împărătesc și furtunatic grai”.

Eminescu mai este văzut de Cotruș ca un adevărat

„steag al timpului său” ce flutură neobosit peste în-

treaga românitate de la un capăt la altul al lumii.

Viziunea lui Aron Cotruș asupra măreției și geni-

alității lui Mihai Eminescu nu a străbătut doar bariere-

le timpului ci și barierele spațiului căci Aron Cotruș a

parcurs neobosit sute de kilometri pentru a fi prezent

la marile momente ale coordonatelor vieții eminescie-

ne. Dacă la 50 de ani de la moartea lui Eminescu Co-

truș îi dedică un uriaș poem – omagiu, la chemarea

Societății „Doina” a românilor din America, Cotruș

străbate lumea și în toamna anului 1956 îl găsim în

California – SUA unde caută să sprijine promovarea

culturii românești în spațiul American. Tot de aici a

plecat și propunerea de a-l comemora la 70 de ani de

la moarte, pe Mihai Eminescu – împăratul poeziei ro-

mânești, prin ample manifestări culturale.

După o viață zbuciumată dăruită prin scrierile sa-

le țării în care s-a născut și personalităților acestei țări,

Aron Cotruș ar fi meritat să se întoarcă măcar după

moarte în pământul strămoșesc. Deși arhiva de docu-

mente a poetului Aron Cotruș a revenit acasă prin grija

criticului literar Mircea Cenușă și a scriitorului Ion

Mărgineanu, aflându-se în custodia Bibliotecii Județe-

ne „Lucian Blaga” Alba, trupul poetului a fost înmor-

mântata în Cleveland – SUA prin grija bisericii. Dar

cu toate acestea, ca mulți alți intelectuali și patrioți

adevărați, Aron Cotruș va dăinui în memoria generații-

lor viitoare prin opera creată.

prof. Daniela FLOROIAN

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

12

ISTORIE ȘI CULTURĂ

„EMINESCU”, EVOCARE CINEMATOGRAFICĂ, SAU FILMUL CE-ȘI

AȘTEAPTĂ REALIZAREA!

etat” (ca să folosesc un cuvânt intrat de curând în

uzualul limbajului cotidian, tern) pe pelicula cine-

matografică de lung metraj, „Un bulgăre de humă”

(scenariu – Mircea Radu Iacoban, în colaborare cu Nicolae

Mărgineanu; regia – Nicolae Mărgineanu), din anul 1989,

am în „față” un Eminescu din perioada „revizoratului”

școlar, apoi perioada gazetăriei, dar și perioada marilor sa-

le capodopere și a marii sale iubiri, un Eminescu semă-

nând izbitor cu cel știut din fotografii (un „Jan Tomás”...

maturizat!), un Eminescu interpretat magistral de regreta-

tul actor Adrian Pintea, dar și o Veronică interpretată cu

har de Maria Ploae, cu un anticar evreu (chiar figură pro-

totipică de evreu, cu apariție meteorică, dar foarte convin-

gătoare) prin interpretarea realizată de Marcel Iureș, foarte

bun de asemenea Dionisie Vâtcu etc., toți, ca ambient, ca

și „concatenări colaterale” hâtrului povestitor de la Humu-

lești, Ion Creangă (interpretat excepțional de actorul-poet

Dorel Vișan), voit, figura principală a filmului. De fapt,

încă din titlu, se sugerează că este un film biografic, Ion

Creangă. Așadar, doar colateral a apărut în film Eminescu,

deși este o prezență cu minute bune în economia acestuia.

Doar colateral. Nu aveam nici un film artistic dedicat inte-

gral lui Eminescu, așa cum nu avem nici despre Brâncuși

sau Enescu, nici despre Brâncoveanu sau Vlaicu, sau

Henri Coandă, sau Iulia Hașdeu, sau Cioran, sau Heliade,

sau Paulescu sau Tzara sau Ștefan Odobleja, sau...Nadia

Comăneci! Totuși, dacă luăm în calcul și pe frații de peste

Prut, trebuie să cuantificăm și realizarea lui Emil Loteanu,

cu filmul de lung metraj, „Luceafărul”, apărut în 1986.

Acea imagine a lui Eminescu, cu Adrian Pintea în ro-

lul acestuia, a devenit imaginea prototip, ce în mintalul

meu este asociată poeziilor sale, prozei, teatrului, articole-

lor, atitudinilor, vieții propriu-zise, cu iubirile și dezamăgi-

rile, cu neajunsurile și aspirațiile sale. Pretutindeni sunt

urmărit de acel Eminescu din persoana lui Adrian Pintea,

deși acesta a apărut (poate acesta a fost și scopul scenaris-

tului și regizorului), nu ca să îl explice, ci ca să îl arate, în-

văluit în mister, cu întrebări și cu răspunsuri suspendate în

alte întrebări, poate tocmai pentru a menține interesul, în-

tru’ iubire și căutare de Eminescu!

În urmă cu foarte puțin timp un alt Eminescu se su-

prapune în mintea mea, peste Eminescu invocat. Este un

„Eminescu-evocare cinematografică”, gândit și realizat ca

scenariu de poetul, prozatorul și eseistul ardelean, fost

ambasador al României la Atena, Ion Brad, de profesoara

de lb. română, scriitoare și publicistă, Cristina Crăciun, și

de prof. univ. dr. Victor Crăciun, reputat filolog, emines-

colog de prestigiu, președinte al Ligii Culturale pentru

Unitatea Românilor de Pretutindeni, în cartea apărută sub

umbrela protectoare a Ligii Culturale pentru Unitatea Ro-

mânilor de Pretutindeni, la Ed. Semne, 2009. Cartea a fost

scrisă între 1987 și 1989 „mai întâi la București „pe fura-

tea” timp, căci fiecare aveam și alte îndatoriri” și la Câm-

pina „în atmosfera atât de tihnită a casei Moruzeilor (doc-

torul psihiatru Petre Moruzi-n.m.), cum îi alintam noi pe

scumpii noștri prieteni” (după Cristina Crăciun). A fost o

muncă sisifică, individuală și conjugată, dintre variante

învingând cea care era în consensul tuturor. O spune ace-

iași Cristina Crăciun, soție a distinsului profesor și scriitor,

Victor Crăciun, care este după academicianul Mihai Cim-

poi, „revigoratorul relațiilor cu românii din lumea întrea-

gă”: „Fiecare detaliu din viața poetului era în amănunt

cercetat din zeci de surse documentare....discutam înde-

lung, iar la finele unei atari analize se întâmpla ca scena

respectivă să cadă, să nu mai fie considerată tocmai rele-

vantă...Nu odată frazele îndelung trudite, citite peste câte-

va ore, cu mintea limpezită, detașați de acea scenă, ne pă-

rea neconvingătoare. „Sună fals, Victore” – punea di-

agnosticul poetul. „E fără vlagă” – concluziona Victor.

„Nu e ceea ce trebuie”, recunoșteam și eu. Drept pentru

care se lua de la capăt lucrul la acea scenă, până când to-

tul – poveste, dialog, atmosferă reușea să îl aducă pe

Domnul Eminescu printre noi”.

Așa cum spuneam, este o carte copleșitoare, ce ni-l

prezintă pe Eminescu, începând de la iubirea ipoteșteană

față de „Floare-albastră” până la momentul bolii și sfârși-

tului, care este unul romantic, (ne)fidel realității obiective

(!!): „Poetul se îndepărtează, se îndepărtează tot mai

mult, neînghițit de ape (e vorba de Marea Neagră, sau poa-

te că nu?!-n.m.), până când rămâne doar un punct infim,

topit în focul apusului și în mișcarea valurilor. Un punct.

Singur. Cel dintâi și cel al nesfârșirii...”. În tot scenariu,

Eminescu este însoțit, în momentele sale de cumpănă de

alter-ego-ul său, Archarus, „bătrânul dascăl”, „„găselni-

ța” noastră – cum spunea Victor Crăciun – personaj din

proza lui Eminescu însuși, devenit un fel de umbră a ma-

relui ziditor, prezent deci pretutindeni, acționând în fel și

chip și desigur...și aceasta era frumusețea...îmbolnăvit în

locul poetului care rămânea astfel teafăr și nemuritor,

NEMURITOR peste nesfârșirea vremurilor”.

Așa cum spuneam, viziunea autorilor este una inte-

gratoare, adică de a rezolva puzzle-ul vieții poetului com-

pletând, între două cunoașteri, părțile „albe” albe necunos-

cutului, cu spuse și situații, logice sau veridice, într-un ta-

blou fluid, credibil. Academicianul Mihai Cimpoi, în pre-

fața cărții sesizează greutatea unei asemenea abordări:

„Imperativul deosebit de delicat și greu, dacă nu imposibil

de atins este găsirea unui liant organic între documentar

și ficțional, între veridic și verosimil. Adică, în chiar ter-

menii eminescieni, ai unei „drepte cumpene” între ceea ce

a fost/este Poetul și modul în care este proiectat cu mij-

loacele celei „de-a zecea” arte”.

„S

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

13

Astfel, îl vedem copilandru, în „bătătura” Ipoteștiu-

lui. Îl vedem în cadrul familiei căminarului (cu membrii ei

și cu problemele lor – mai ales lipsa de sănătate și banii

neîndestulători), inclusiv cu o parte din aceasta la Praga,

pentru „prima fotografie” a poetului. Sunt prezentate iubi-

rile pasagere ale lui Eminescu: „Floarea-albastră”, Lina

Popescu, Elisa (Elsa), Mite Kremnitz, pentru a se insista la

iubirea lui cu Veronica Micle. Sunt prezentate peregrinări-

le lui teatrale cu trupa lui Fanni Tardini-Vlădicescu și apoi

cea a Matildei și Mihai Pascaly, la Cernăuți, Brașov, Arad,

Timișoara etc. Sunt consemnate întâlnirile cu autorul

„Lepturariului”, Aron Pumnul, de la Cernăuți, revenirea la

Cernăuți, inclusiv pentru a duce clandestin broșuri subver-

sive, pentru puterea imperială de acolo. Sunt consemnate

întâlnirile cu Cotta și Cojocariu la hanul „Calul Alb”, de la

Tg. Mureș, cu care pleacă la Blaj, invocându-se ulterior

„măgărariul” din perioada blăjeană, dar și trecerea în Ro-

mânia prin „vămile cucului”. O „fulguire” este și

(ne)întâlnirea cu Avram Iancu (întâlnire realizată, după un

autor din localitatea Sebiș-Arad citit de subsemnatul – ne-

confirmată de documente – în munții Zarandului, „la

Hălmăgel, în casa primarului Maxim”!). Ca și adolescent

îl întâlnim și în port la Giurgiu, răzând cu răzătoarea bani-

țele de grâu, pentru a fi apoi angajat ca sufleor, la Bucu-

rești, în trupa lui Iorgu Caragiale. Îl vedem la Viena, cu

activitatea sa esențială (de student „extraordinar”, apoi de

organizare a studenților români în noua societate „Româ-

nia Jună”, de protest prin mai multe articole publicate în

gazeta „Federațiunea” față de împilarea românilor din

Transilvania subjugată și apoi de anchetare a sa de către

autoritățile austro-ungare, de pregătire a sărbătorii de la

Putna din august 1871, de cunoaștere a Veronicăi, de ple-

care cu colindul la Döbling, la fostul domn Alexandru I.

Cuza etc.). În vedem la Botoșani, apoi Berlin, apoi la Iași,

ca Director de Bibliotecă (Centrală), apoi ca „revizor șco-

lar”, apoi ca redactor șef la gazeta „Curierul de Iași”

(„Foaia vitelor de pripas”), apoi gazetar la București, la

„Timpul”(așteptând telegramele Havas, „ca să scriu, iar, să

scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș

mai fi ajuns să trăiesc!”). Îl vedem debutând în revista

„Familia” lui Vulcan, apoi întâlnindu-se cu Slavici și Ne-

gruzzi (la Viena), Iosif Vulcan (la Arad), Densușianu (Si-

biu), Caragiale (la București), Titu Maiorescu (la Boto-

șani) etc. Îl auzim „spunând”: „Da, și fenomenul optic, și

sanscrita, și psihologia popoarelor, și geografia fizică, și

fiziologia nervilor, și...Toate mă interesează...Dacă s-ar

face clipele veacuri...”. Îl auzim spunând cuvinte devenite

celebre prin memoriile și amintirile lăsate de prietenii și

colegii lui, cu care de altfel îl și vedem alături, „cinemato-

grafic”: A. Chibici-Revneanu, Teodor V. Ștefanelli, Caco-

veanu, Samson Godnărescu, Gheorghe Panu, Uilăcan,

Alexandru Vlahuță etc. Îi vedem sursele „inspirațiunii”

marilor sale poezii, dar și travaliul scrierilor și transcrieri-

lor poeziilor: „Floare albastră”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce

Românie”, „Veneră și Madonă”, „Epigonii”, „Împărat și

proletar”, „Oda (în metru antic)”, Scrisoarea a III-a, „Lu-

ceafărul”, „Călin, file de poveste”, La steaua”, „O, rămâi”,

„Mai am un singur dor”, „Doina” etc. Le auzim „glasul”

de sub „coaja devenirii”. Îl vedem sub teii Iașului și în

Cișmigiu, alături de Veronica, dar și la vestita „Bolta Re-

ce” într-o cununie cu acesta, închipuită ad-hoc. Îl vedem

ca victimă a frustraților Petrino și Vizante (care ulterior va

fugi din țară, în America, fiindcă îl aștepta pușcăria pentru

delapidare de „mari sume de bani”), a ministrului liberal

Cuțui, a intrigilor țesute de liberali, dar și a intrigilor din

partea conservatorilor „lui”, referitor la iubirea față de Ve-

ronica. În vedem citind în seratele literare particulare, sau

în cele de la „Junimea”, de la Iași. Îl vedem iubindu-și cu

patimă neamul, și mai ales pătura de joc. Îl vedem scriind

sub umbra faptelor marilor voivozi: Mihai Bravul, Ștefan

cel Mare, Vlad Țepeș, Brâncoveanu etc. Îl vedem refuzând

să citească (poezia „Doina”), la Iași, în 1883, cu ocazia

inaugurării statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, în fața

Palatului Domnesc, ca să o citească, seara, la „Junimea”.

În vedem în Bojdeuca lui Creangă, apoi la Țicău, îl vedem

la „Bolta Rece”, la un pahar de vin etc. Îl vedem refuzând

compromisuri, îl vedem iubind, pătimind, visând, sperând,

îmbolnăvindu-se și nemurind. Îl auzim înjurând neajunsu-

rile de „neamul nevoii”, îl auzim salutând prietenii cu

„Trăiască Nația”, sau răspunzând „Sus cu dânsa”, îl auzim

glumind, făcând gesturi sau dând replici memorabile. Îl

vedem chiar și la mare!... Îl vedem și auzim trăind cât o

sută de vieți și pătimind cât o mie. Toate acestea, într-o

cronologie în consonanță cu realitatea, sau cu „realitatea”

veridică, într-o țesătură credibilă, plăcută ochiului și auzu-

lui și, important, mereu surprinzătoare.

Foarte interesant este faptul că distinsul colectiv de

creatori reia în această „evocare cinematografică” ideea d-

lui prof. univ. dr. Victor Crăciun, și o transpune sugestiv,

cum că primul drum al lui Eminescu în Transilvania s-ar fi

făcut, anterior celui de la Blaj din 1866, și anume în 1864,

când Eminescu, ca sufleor în trupa lui Fanni Tardini-

Vlădicescu, a dat reprezentație la Brașov.

Nici nu știu dacă, eu personal, mai am nevoie de cele

24 de imagini fixe derulate într-o secundă de animație. Nu

știu dacă mai am nevoie de succesiunea animației pe ban-

da de celuloid. Eu am văzut filmul citind cartea, răsfoind-o

cu frecvența meditației, cu cea a imaginației, cu cea a ve-

derii cărnii personajelor „îmbrăcate în ștofă”, cum ar fi

spus Nichita Stănescu.

Nu l-am văzut pe Eminescu prin ochii poetului „ne-

cuvintelor”, care l-a privit în ochi pe Arghezi, care la rân-

dul lui l-a văzut pe la vreo 9 ani, pe Eminescu, pe Calea

Victoriei. L-am văzut, în schimb, pe Eminescu, prin scri-

sul conjugat al lui Ion Brad, Cristina Crăciun și Victor

Crăciun, care l-au recreat pe Eminescu, fiindcă l-au văzut!

L-au văzut în versuri, în atitudini, în paginile de proză și

teatru, în paginile de gazetărie, în iubirile lui de bărbat, în

iubirile lui de poet, în iubirile lui de istoria neamului și de

românitate, în suferințele lui, în bucuriile lui, în deznădej-

dile lui, în speranțele și predicțiile lui, în zeci de ani de

cercetare a buchiilor lui. L-au văzut pentru că l-au iubit,

căci Eminescu nu se lasă văzut cu adevărat decât de cei

care îl iubesc cu adevărat!

Destinul acestui scenariu de-a dreptul excepțional,

format din două părții gândite în complementaritate, una

Astra blăjeană, nr. 1 (90), martie 2019

14

celeilalte, ale aceluiași întreg („Dintre sute de catarge...” –

prima parte și „Porni Luceafărul...” – partea a doua) este

trist, atât din punct de vedere al conjuncturii „prinse”, adi-

că „marele deranj” din decembrie 1989, care a făcut ca

producția (ce urma să fie finanțată, începând cu 1990) să

cadă, cât și al etichetărilor ulterioare puse de neaveniți, ga-

ta oricând să se prosterneze la orice și la oricine, venit de

afară și mai puțin la lucrurile valoroase autohtone! Astfel,

în suma de libertăți prost înțelese, „Eminescu a ajuns când

„Titi părosul”, când frâna în calea drumului nostru euro-

pean – cum spunea d-na Cristina Crăciun în prefața cărții,

în materialul intitulat „Povestea unui film nefăcut” – te

pomenești că din pricina lui nu avem nici autostrăzi!? -,

când efigia mult prea poleită, dăruită a neamului., ba

simbolul suprem, unic și de neatins al românismului, ba

expresia naționalismului troglodit, a intoleranței – în

funcție de mințile înfierbântate care și-au construit pe

seama creatorului și operei cariere dintre cele mai profi-

tabile. Și tot așa zgâlțâind dintr-o extremă în alta, când to-

lerând jigniri și ofense împinse de la mica insolență la

marea demență – venite de la cei de profesie „detractori

ai lui Eminescu”, când amețind de tămâierile fade și false

ale tagmei de lăudători, Domnul Eminescu așteaptă răb-

dător...De la politicieni, nimic, pentru că le știe năravurile

de pe vremea când se afla printre ei. Au rămas la fel și

nici nu sunt șanse ca să se schimbe ceva...așteaptă trezi-

rea neamului său la bunul simț, cel de odinioa-

ră...așteaptă ca opera să fie valorificată și mai ales cu-

noscută...Și poate așteaptă transpunerea pe peliculă a

zbuciumului său. Nu neapărat pe baza acestui scena-

riu...”.

Răzvan DUCAN

ION MICU MOLDOVAN, PREȘEDINTELE ASTREI

mportant centru de cultură al Transilvaniei, Blajul

celei de-a doua jumătăți a sec.al XVIII-lea va pune

bazele unei instituții culturale ce va juca un rol de-

terminant în formarea unei mândre pleiade de pasionați

muncitori ai cărții. Ei au căutat „ca strădania lor științi-

fică să nu fie numai o platonică cercetare a adevărului,

ci un pas nou spre restabilirea drepturilor de viață ale

neamului, despoiat de ele în atâtea vea-

curi de robie și pierzanie”1.

Luptătorii generației pașoptiste din

Transilvania s-au frământat necontenit

pentru a găsi o fericită alcătuire ce va

putea uni energiile spiritual aparținând

românilor din monarhia habsburgică.

Ideea prinde teren și primește adeziunea

tuturor intelectualilor transilvăneni. Un

moment însemnat în drumul realizării

unei asociații cultural românești este un

articol al lui Ion Pușcariu, jurist din Bra-

șov, articol care este un adevărat apel

către cele trei milioane de români din

monarhie...în scopul înființării unei reu-

niuni pentru cunoașterea literaturii ro-

mâne și pentru cultura poporului ro-

mân”2.

Tot Ion Pușcariu sugerează și numele asociației. El

spune: „Noi formăm o societate transilvană, pe care o

putem numi de exemplu pentru literatura română și

pentru cultura poporului român”3. Au urmat apoi acțiu-

nile pentru obținerea aprobărilor din partea organelor

1 Nicolae Comșa, Corespondența între I.M. Moldovan și I. Bianu, un capitol din colaborarea între Blaj și București, Tipografia Seminaru-lui, Blaj, 1943, p. 5. 2 V. Curticǎpeanu, Op. cit., p. 62. 3 Ibidem, p. 64.

centrale, în scopul creării asociației. La 6 septembrie

1861 rezoluția aprobă statutele. Se face astfel posibilă

convocarea adunării inaugurale și deschiderii asociației

pentru data de 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Sibiu.

Data marchează începutul existenței și activității „Aso-

ciațiunii”. Ea va purta numele prescurtat de „Astra” și

va avea sediul în orașul Sibiu. Astra va juca un rol poli-

tic și cultural