Elemente de Dreptul Familiei Si Stare oct 2007

8/9/2019 Elemente de Dreptul Familiei Si Stare oct 2007

http://slidepdf.com/reader/full/elemente-de-dreptul-familiei-si-stare-oct-2007 1/111

Viorel Daghie Nora Andreea Daghie

ELEMENTE DE

DREPTUL FAMILIEI ŞISTARE CIVILĂ

Note de curs pentru specializarea I.D.

Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

- 2007 -



3

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE

DESPRE FAMILIE

1. CARACTERIZAREA RELAŢIILOR DE FAMILIE

Privită ca fenomen social, familia e considerată o formă de relaţii sociale stabilită între persoanele legate între ele prin căsătorie sau rudenie. În consecinţă familia se compune din soţi, părinţi şi copii, precum şi uneori, alte persoane între care există relaţii de rudenie.

În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă,interese şi întrajutorare1. Sociologii definesc familia în mod diferit, fiecare punând accentul pe unulsau mai multe aspecte privind structura, funcţiile şi caracteristicile familiei2.

Relaţiile de familie pot fi caracterizate cu prioritate prin caracterul complex, în cadrul lor apar aspecte morale, psihologice şi economice între persoanele care formează comunitatea de viaţă şi interese.

Familia poate fi privită şi ca o realitate biologică sub aspectul uniunii dintre bărbat şi femeieşi al procreaţiei3. Astfel, familia ia naştere prin căsătorie, fiind iniţial formată din cei doi soţi, însă familia tipică este aceea alcătuită din părinţi şi copii.

Familia dă naştere următoarelor raporturi:a) de căsătorie, care constituie baza familiei;

b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;c) cele dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soţi;d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.Având în vedere componenţa ei, familia poate fi simplă / nuclear ă, formată din părinţi şi

copiii lor necăsătoriţi sau extinsă / largă, formată şi din alte persoane decât în primul caz4.În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii,

care izvor ăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi asimilaterelaţiilor de familiei. În acest înţeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de cătrelege5.

Relaţiile de familie prezintă aspecte personale nepatrimoniale şi aspecte patrimoniale.Potrivit dispoziţiilor Codului familiei, familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copiii

lor, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvor ăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şirelaţiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie.

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VI-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 12 De exemplu, Dicţionarul de filozofie (Bucureşti, Ed. Politică, 1978) defineşte familia ca „formă primar ă de comunitateumană care cuprinde un grup de oameni legaţi prin consanguinitate şi înrudire”, iar dicţionarul U.N.E.S.C.O. înţelege prin familie „forma de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prinrelaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual” (A.Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, T.U.B.,1983, p.6).3 A.Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, Familia şi rolul ei în societatea…, Ed. Dacia, Cluj, 1975,p. 5.4 În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Au apărut familia monoparentală compusă din mamanecăsătorită şi copiii săi, precum şi căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă şi copiii lor,care nu are la bază căsătoria.5 A. Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, op.cit., p. 5.



4

2. CARACTERELE ŞI FUNCŢIILE FAMILIEI

Familia, ca celulă de bază a societăţii, este o instituţie care se bucur ă de protecţia legiifundamentale în unele dintre statele europene. În acest sens, iată câteva dintre referirile pe care leface Constituţia României:

• Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea şi pe dreptulşi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. (art. 48, pct. 1)

• Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. (art. 48, pct. 3)• Copiii şi tinerii se bucur ă de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea

drepturilor lor. (art. 49, pct. 1)• Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu

handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. (art. 49, pct.2)

• Persoanele cu handicap se bucur ă de protecţie specială. Statul asigur ă realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea

participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şiîndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. (art. 50)• Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia

copiilor minori a cărora r ăspundere le revine. (art. 29, pct. 6)În doctrina juridică sunt menţionate trei funcţii ale familiei: funcţia de perpetuare a speciei,

funcţia educativă şi funcţia economică.

2.1. Reproducerea populaţiei, perpetuarea speciei umane

Această funcţie trebuie menţionată cu întâietate în raport cu celelalte, ţinând cont de faptulcă asigur ă însăşi existenţa omenirii. Făr ă perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput.

Familia are la bază, în primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică către sexul opus şi,totodată nevoia de a avea şi a creşte copii. Dar, condiţiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătur ă cu relaţiile sociale, atât din cadrul familiei, cât şi din societate.Creşterea populaţiei este influenţată în mod direct de structura economică a societăţii, de structuradiferitelor organisme şi de politica societăţii privind natalitatea. Copiii constituie, în cadrul familiei,un important factor de coeziune, de echilibru moral şi juridic, de potenţare a sentimentelor, de

bucurie şi de încredere în viitor, şi în acelaşi timp viitorul naţiunii6.

2.2. Funcţia educativă

Familia a avut în toate timpurile un rol important în educaţia copiilor. Ea dă copilului primele noţiuni despre conduită, morală, bine şi r ău, imprimă personalităţii sale în formare reguli şideprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur,având drept unică finalitate formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală şi armonioasă.

Părinţii sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, deeducarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, spre a-l facefolositor colectivităţii (art. 101, alin. 2 C.fam.). Aceasta reprezintă o aplicaţiune, în planul relaţiilor de familie, a unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale edictate în Constituţia României (art. 29

pct. 6).Autoritatea tutelar ă, la rândul ei, este obligată să exercite un control efectiv şi continuu

asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului

(art. 108, alin. 1 C.fam.).

6 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 5.



5

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti,inclusiv a celor educative, intervin anumite sancţiuni precum: decăderea din drepturile părinteşti,

potrivit dispoziţiilor art. 109 C.fam., darea copilului în plasament familial sau încredinţarea lui sprecreştere şi educare unor ter ţe persoane sau se angajează chiar r ăspunderea civilă, administrativă sau

penală a părinţilor 7.

2.3. Funcţia economică

Funcţia economică a familiei este influenţată de gradul de dezvoltare social-economică asocietăţii şi, pe de altă parte, importanţa acesteia difer ă de la o societate la alta8. Din punctul devedere al dreptului familiei ea se concretizează în regimul comunităţii de bunuri al soţilor,suportarea în comun a cheltuielilor gospodăriei casnice, precum şi în obligaţia legală de întreţinereîn anumite cazuri.

7 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 5.8 M.Banciu, Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 10.



6

CAPITOLUL IINOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

FAMILIEI

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI FAMILIEI

Dreptul familiei reprezintă acea ramur ă a sistemului de drept care cuprinde ansamblulnormelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale izvorâte din căsătorie,rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, înscopul ocrotirii şi întăririi familiei.

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează următoarele raporturide familie:

a) Raporturile de căsătorie. Normele dreptului familiei reglementează aspectele legate deîncheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimonialedintre soţi (art. 3-44 C.fam.);

b) Raporturile rezultate din rudenie. Prin rudenie se înţelege legătura dintre mai multe persoane care coboar ă unele din altele (rudenie în linie directă) sau care, f ăr ă a coborî unele dinaltele, au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală);

c) Raporturile rezultate din adopţie. Efectele adopţiei sunt diferenţiate în funcţie de feluladopţiei: cu efecte restrânse sau cu efecte depline. În prezent, legislaţia română reglementează numai adopţia cu efecte depline, ale unei filiaţii fireşti;

d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile defamilie. În această categorie se includ: unele relaţii între foştii soţi (art. 41 C.fam.); obligaţia deîntreţinere între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi acel copil (art. 87C.fam.); unele raporturi dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligată la întreţinerea unuiminor sau care i-a dat întreţinerea f ăr ă a avea obligaţia legală şi minorul îndreptăţit la întreţinere.

Raporturile care se stabilesc între membrii familiei nu apar ţin în totalitate dreptului familiei,ci numai acelea care se nasc din căsătorie, rudenie, adopţie şi cele asimilate de lege, sub anumiteaspecte, cu acestea. Tot astfel, nu apar ţin dreptului familiei raporturile succesorale dintre membriifamiliei9.

2. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

Dintr-o analiză atentă a prevederilor legale care reglementează relaţiile de familie, rezultă că au drept fundament următoarele idei diriguitoare:

2.1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei.Principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 1 alin. 1 C.fam., ar ătându-se că „în România

statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şiconsolidarea familiei”. Ocrotirea căsătoriei şi familiei se realizează nu doar prin intermediulnormelor dreptului familiei ci şi cu ajutorul altor norme juridice. În acest sens Codul familieireglementează riguros condiţiile de fond şi cele de formă ale căsătorie, drepturile şi obligaţiile

personale şi patrimoniale ale soţilor, egalitatea în drepturi a soţilor, obligaţia de întreţinere pe caresoţii o au unul faţă de celălalt, drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori,desfacerea căsătoriei prin divor ţ. Art. 48, pct. 2 din Constituţie prevede că prin lege se stabilesccondiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei.




7

2.2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului.

Acest principiu este menţionat în art. 1 alin. 2 C.fam.: „Statul apăr ă interesele mamei şicopilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii”. În acest sensmai există dispoziţii ale Codului familiei privitoare la: stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă detată; obligaţia de întreţinere; măsurile de ocrotire a copiilor minori; exercitarea controlului efectiv şi

continuu de către autoritatea tutelar ă asupra modului cum se îndeplinesc îndatoririle referitoare la persoana şi bunurile copilului, etc. La toate acestea se adaugă şi dispoziţiile din legile specialereferitoare la adopţie.

2.3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.

Importanţa acestui principiu rezultă şi din faptul că el este înscris, ca un drept fundamental,în Constituţia României, art. 48 pct. 1 stabilind că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi…”. Aceeaşi formulare este reluată şi în C.fam., în dispoziţiile art. 1 alin. 3.

În sensul legii, încheierea căsătoriei trebuie să aibă ca unic temei sentimentele de dragoste şide preţuire dintre soţi.

Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi ceareligioasă, stabilind că cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea celei civile (art. 48

pct. 2).

2.4. Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie.

Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieţiisociale, egalitate ce este consacrată de Constituţia României în art. 16 alin. 3 unde „statul romângarantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi” pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor

publice, civile sau militare, iar în ceea ce-i priveşte pe soţi legea fundamentală arată că familia seîntemeiază şi pe egalitatea soţilor (art. 48 alin. 1). Egalitatea femeii cu bărbatul este prevăzută şi înnumeroase acte internaţionale10.

În acest sens Codul familiei precizează în art. 1 alin. 4 : „În relaţiile dintre soţi, precum şi înexerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale”. Apoi, în art. 25, se arată că „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”, iar în art. 26 că „soţii hotăr ăsc decomun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”. În privinţa numelui, legea (art. 27 C.fam.) permitesoţilor fie să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-şi aleagă numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Şi în raporturile patrimoniale ale soţilor îşi face aplicaţiunea acelaşi principiu al egalităţii.Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 1 C.fam. „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, deoricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”.

Părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri raportat la copiii lor minori (art. 97 C.fam.) şi, deasemenea, toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în comun, potrivit art. 98 C.fam.

2.5. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti îninteresul copiilor.

Acest principiu este prevăzut în mod expres în art. 1 alin. 5 C.fam.: „Drepturile părinteşti seexercită numai în interesul copiilor” şi în art. 97 alin. ultim C.fam.: „Ei exercită drepturile lor

părinteşti numai în interesul copiilor”. Principiul se aplică indiferent dacă aceşti copii sunt dincăsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Constituţia întăreşte această idee în art. 48 alin. 3:

10 Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 16 alin. 1; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art.23 alin.4; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, art. 3, în diferitele declaraţii aleAdunării Generale a O.N.U. şi convenţii internaţionale privind lupta împotriva discriminării.



8

„Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Această exercitare adrepturilor şi îndatoririlor părinteşti se face sub controlul şi îndrumarea efectivă şi continuă aautorităţii tutelare. Principiul se realizează prin toate dispoziţiile cuprinse în Codul familiei, fie că acestea se refer ă la exercitarea drepturilor de către părinţi, fie că acestea se refer ă la exercitareadrepturilor de către alte persoane care ocrotesc pe copii în lipsa părinţilor.

2.6. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuiasprijin moral şi material.

Codul familiei consacr ă acest principiu în art. 2 : „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijinmoral şi material”. Astfel, în tot ceea ce priveşte căsătoria şi asupra tuturor măsurilor privitoare la

persoana şi bunurile copiilor, soţii hotăr ăsc de comun acord. Ei contribuie la cheltuielile căsniciei înraport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, cuexcepţia celor expres menţionate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale soţilor, pe care leadministrează şi folosesc împreună şi de care dispun tot astfel11.

2.7. Principiul monogamiei (art. 5 C.fam.).

Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de către persoanelenecăsătorite, legiuitorul stabilind că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit saufemeia care este căsătorită”. Nerespectarea principiului este sancţionată cu nulitatea absolută a celeide-a doua căsătorii, încheiată de aceeaşi persoană.

Bigamia este considerată infracţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 303 C.pen.




9

CAPITOLUL IIICĂSĂTORIA

1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE CĂSĂTORIEI

Codul familiei stabileşte pentru noţiunea de căsătorie două accepţiuni. Astfel legiuitorul serefer ă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soţilor în timpul căsătoriei. În primul rând,căsătoria este un act juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soţi să-şi exprimeconsimţământul valabil în condiţiile stabilite de lege (art. 3-18 C.fam.). Prin încheierea căsătoriei,viitorii soţi consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, f ăr ă a avea posibilitatea de a-lmodifica, întrucât căsătoria este un act juridic condiţie.

În al doilea rând, căsătoria reprezintă situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această situaţie juridică devine aplicabilă după încheierea actului juridic al căsătoriei şiexistă pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. Codul familiei foloseşte noţiunea de căsătorieîn acest al doilea sens în art. 25-36 prin care se reglementează raporturile personale şi patrimonialedintre soţi.

Pe lângă aceste două accepţiuni căsătoria este şi o „instituţie juridică” a dreptului familiei,reprezentând totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic, cât şi situaţia juridică a căsătoriei, şi totodată căsătoria are şi înţelesul de ceremonie care are loc cu ocazia încheieriicăsătoriei.

În dicţionarul de Dreptul familiei, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre„un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii şiare un statut reglementat de norme legale imperative”12.

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract13. Între acesteaexistă deosebiri esenţiale:

• la căsătorie, soţii au un scop comun, viaţă în comun, pe când la contract, fiecare parte îşi

urmăreşte scopul său;• contractul poate fi afectat de modalităţi, pe când căsătoria nu poate fi;• efectele juridice ale contractului sunt determinate de păr ţi, în anumite limite stabilite de

lege, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege;• în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile cealaltă parte poate cere

rezoluţiunea; la căsătorie se poate dispune doar desfacerea căsătoriei în condiţiile legii;• nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului.În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere:a) Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Această uniune se întemeiază prin

consimţământul celor ce se căsătoresc şi, odată încheiată, este reglementată de normele legale. b) Căsătoria este liber consimţită. Exprimarea liber ă a consimţământului celor ce se

căsătoresc este garantată prin dispoziţiile legale.c) Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul

căsătoriei, şi anume afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia, asigurată de dispoziţiile legale.

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Este deci un act juridic solemn, legeastipulând pentru validitatea căsătoriei solemnităţi deosebite: căsătoria se încheie numai într-unanumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şiconcomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista.

12 Gh.Tomşa, G.Grigore, C.Pârlea, S.Şerban, Dicţionar de dreptul familiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984, p. 34.13 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 12; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 16; Marcel Ioan Rusu, Procedura divor ţului îndreptul românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 7; S.M.Cretney, Principles of Family Law, London, Sweer &Maxwell, 1974, p.22



10

e) Căsătoria are un caracter civil. Încheierea şi înregistrarea ei sunt exclusiv de competenţaautorităţii de stat. Acest aspect rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 3 C.fam. în care se stipulează că „numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor desoţi …”, precum şi ale art. 17 C.fam., care reglementează modul de înregistrare, în registrul actelor de stare civilă, a actului de căsătorie.

Constituţia României prevede şi posibilitatea celebr ării religioase a căsătoriei, dar numai

după încheierea celei civile (art. 48 alin. 2) şi f ăr ă a avea vreun efect juridic.f) Căsătoria se încheie pe viaţă14. În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor. Căsătoria nu se poate desface prin consimţământul mutual al soţilor şi cu atât mai puţin prin consimţământul unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divor ţ.

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie. Această egalitate se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi implicit în cadrul căsătoriei în ceea ce

priveşte condiţiile în care se încheie căsătoria, relaţiile dintre soţi sau dintre soţi şi copiii lor.h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din conţinutul

dispoziţiilor art. 1 alin. 3 C.fam. Căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii uneifamilii este sancţionată cu nulitatea absolută, încălcându-se astfel o normă cu caracter imperativ.

2. CONDIŢIILE DE FOND ŞI LIPSA IMPEDIMENTELOR LACĂSĂTORIE

2.1. Terminologie. Clasificare.

Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndepliniriianumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă, după cum în prezenţaanumitor împrejur ări, expres determinate, a interzis încheierea căsătoriei. Aşadar, este vorba pe de o

parte de condiţii de fond şi de formă la încheierea căsătoriei, iar pe de altă parte de impedimente.Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejur ări care este necesar să existe la încheierea

căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Condiţiile de fond sunt: vârsta legală pentru căsătorie;consimţământul viitorilor soţi; diferenţa de sex; comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Impedimentele la căsătorie desemnează acele împrejur ări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Acestea sunt: existenţa unei căsătorii anterioarenedesf ăcute a unuia dintre soţi; rudenia în grad prohibit de lege; adopţia; tutela; alienaţia saudebilitatea mintală.

Desigur că s-ar putea vorbi numai de condiţii de fond la încheierea căsătoriei, incluzând înaceastă noţiune şi existenţa impedimentelor după cum s-ar putea menţiona numai impedimentele,dacă în ele ar fi incluse şi condiţiile de fond formulate negativ15. Însă, se consider ă utilă delimitareacondiţiilor de fond de impedimente , întrucât condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinitede cei care vor să se căsătorească, pe când impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficient caviitorii soţi să declare că ele nu există (art. 13 C.fam.). Existenţa impedimentelor poate fi invocată de către ter ţi pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C.fam.) sau din oficiu de către ofiţerul de starecivilă (art. 14 C.fam.). Legiuitorul consacr ă, în art. 13-14 C.fam., conceptul de impedimente prinsintagma „piedică legală la căsătorie”.

2.2. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei.

Codul familiei prevede în mod expres trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei: vârstamatrimonială (art. 4 C.fam.); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C.fam.) şi consimţământulviitorilor so

ţi (art. 16 C.fam.). La acestea mai trebuie ad

ăugat

ăcondi

ţia diferen

ţei de sex care, de

şi

14 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 13.15 Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 20.



11

nu este menţionată în mod expres, rezultă implicit din reglementările consacrate relaţiilor de familieşi este admisă ca atare de literatura de specialitate16.

2.2.1. Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie).

Legea stabileşte o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Astfel, potrivit dispoziţiilor

art. 4 C.fam. „bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia numaidacă a împlinit 16 ani”.Această vârstă minimă legală este determinată de raţiuni de ordin biologic şi social-moral,

urmărind ca viitorii soţi să aibă aptitudinea fizică de a se căsători şi aptitudinea morală de aîncheierea căsătoria. Mai exact, legea permite căsătoria numai persoanelor pubere, pentru ca aceastasă nu fie vătămătoare sănătăţii viitorilor soţi şi să le permită procrearea de copii sănătoşi şi normali.În al doilea rând, din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţi trebuie să fi dobândit maturitateanecesar ă înţelegerii importanţei actului juridic al căsătoriei şi asumării în deplină cunoştinţă decauză a îndatoririlor pe care le implică decizia lor 17. În cele din urmă, din punct de vedere juridic,căsătoria este un act juridic, ca atare presupune existenţa discernământului pentru a asigura unconsimţământ conştient şi liber.

În mod excepţional, femeia care nu a împlinit 16 ani poate obţine dispensă pentru încheiereacăsătoriei. Dispensa de vârstă se acordă de către preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, înfuncţie de domiciliul solicitantei, de către primarul general al capitalei, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

• minora a împlinit 15 ani;• există motive temeinice care justifică dispensa (de exemplu: graviditatea, boala);• există avizul medical favorabil, din care să rezulte că persoana este suficient de

maturizată somatic şi intelectual18.Conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, în

cazul în care căsătoria urmează a se încheia între cetăţeni români pe o navă română aflată în afaragraniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de către comandantul navei19.

Legea nu stabileşte o vârstă maximă până la care o persoană se poate căsători. În consecinţă,este valabilă inclusiv căsătoria in extremis vitae (în pragul mor ţii), cu toate că scopul căsătoriei – întemeierea unei familii – nu mai poate fi realizat. De regulă, asemenea căsătorii se încheie pentru alegaliza situaţii de fapt preexistente. Diferenţa de vârstă dintre viitorii soţi nu este relevantă subaspectul valabilităţii căsătoriei. Unii autori20 apreciază însă că o diferenţă nefiresc de mare poateconstitui indiciul, nu şi dovada incontestabilă, a fictivităţii, a caracterului „simulat” al căsătoriei.

2.2.2. Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi.

Existenţa consimţământului la căsătorie al viitorilor soţi este o cerinţă fundamentală,

indispensabilă a actului juridic al căsătoriei. Căsătoria se încheie prin consimţământul liber alviitorilor soţi (art. 1 alin. 3, art. 16 şi 17 C.fam. şi art. 48, pct. 1 din Constituţia României).Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de

afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Manifestarea de voinţă a viitorilor soţi de a se căsătoriîmpreună se concretizează în r ăspunsul afirmativ la întrebarea ofiţerului de stare civilă adresată fiecăruia dintre ei, în sensul că vor să se căsătorească între ei (art. 31 alin. 1 din Legea actelor destare civilă nr. 119/1996). În cazul căsătoriei dintre un cetăţean român şi un str ăin sau între cetăţenistr ăini, dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română, precum şi atunci când unul sau ambii soţi

16 C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Seria „Restitutio”,Bucureşti, 1998, p. 186; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 23.17 Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 34.18 D.Perju-Dumbravă’, Expertiza medico-legală în practica judiciar ă, Ed. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, p. 213-214.19 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 17.20 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 17; Emese Florian, op.cit., p. 34.



12

sunt surdomuţi, se va lua act de consimţământul lor prin intermediul unui interpret autorizatîncheindu-se în acest sens un proces-verbal (art. 32 din Legea nr. 119/1996).

Lipsa consimţământului la căsătorie poate fi materială sau psihică.Având în vedere faptul că încheierea căsătoriei se realizează în prezenţa ofiţerului de stare

civilă, deci consimţămintele viitorilor soţi se exprimă în faţa acestuia, face ca, în mod practic,cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie să se întâlnească rar. Teoretic, ne-am afla într-o

asemenea situaţie când ofiţerul de stare civilă ar declara încheiată căsătoria în lipsa unuia sau aambilor soţi sau în ciuda r ăspunsului negativ ori a refuzului de a r ăspunde a unuia sau a ambilor soţi21.

Lipsa psihică a consimţământului apare în cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şial celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale. În acest sens dispoziţiile art. 9 C.fam. prevăd că suntopriţi să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţilemintale, atâta vreme cât nu are discernământul faptelor sale. În concluzie, căsătoria persoaneivremelnic lipsită de facultăţi mintale este oprită, dar numai pe timpul cât nu are discernământulfaptelor sale, în timp ce, căsătoria alienatului sau a debilului mintal este interzisă, inclusiv în

perioadele de luciditate pasager ă, din considerente care privesc cerinţa consimţământului, dar şiinteresul de ordin medical şi social al prevenirii riscului unor descendenţe nesănătoase22.

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fieneviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan şi public şi constatat de către ofiţerul de starecivilă.

• Consimţământul neviciat.

Similar dreptului comun, în materie de căsătorie viciile de consimţământ sunt eroarea, dolulşi violenţa (art. 21 C.fam.) cu unele particularităţi.

Eroarea – definită în general ca falsă reprezentare a realităţii în momentul încheierii actului juridic23 , constituie viciu de consimţământ numai dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ (art.21 C.fam.). Orice altă eroare asupra unor calităţi fizice sau psihice, asupra caracterului,temperamentului, în privinţa pregătirii profesionale, condiţiei sociale sau materiale, sau chiar asuprastatutului civil al viitorului soţ, nu afectează valabilitatea căsătoriei24.

În general, în practică s-au constatat cazuri de viciere a consimţământului prin dol (viclenie)în situaţii de ascundere de către femeie a stării de graviditate, rezultată din relaţiile intime avuteînainte de căsătorie cu alt bărbat decât soţul ei25, ascunderea unei boli grave, incompatibilă cudesf ăşurarea normală a vieţii de familie26, etc. Aşadar, dolul (viclenia) viciază consimţământulviitorului soţ prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite împotriva sa.

Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât al erorii, putând purta şi asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, şi anume asupra unor calităţi ale viitorului său soţ,

pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calităţi trebuie să fie necesare pentru încheierea unei căsătorii (de exemplu, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării

sănătăţii unuia din viitorii soţi).Violenţa – constând în constrângerea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soţ,constituie viciu de consimţământ dacă temerea insuflată prin actele de violenţă a fost decisivă laîncheierea căsătoriei.

Datorită condiţiilor în care se încheie căsătoria este aproape imposibil să se întâlnească violenţa prin constrângere fizică. Însă violenţa poate fi provocată şi prin constrângere morală.Astfel, în cazul în care la încheierea căsătoriei consimţământului unuia dintre viitorii soţi a fost

21 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 473/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 12.22 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 152/1990, în R.D. nr. 9-11/1990, p. 232; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985 înLegislaţia familiei…, p. 256.23 Gh.Beleiu, Tratat de drept civil, Ed. Academiei române, Bucureşti, 1989, p. 176.24 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 150/1979 şi dec.civ. nr. 615/1970, ambele în Legislaţia familiei…, p. 265, 267.25 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1049/1976, în C.D. nr. 5/1977, p. 160.26 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.2049/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.



13

viciat prin violenţa exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă dacă acţiunea a fostintrodusă în termenul legal27.

• Consimţământul actual.Caracterul actual al consimţământului este asigurat prin cerinţa prezenţei personale şi

simultane a viitorilor soţi la încheierea căsătoriei (art. 16 C.fam.); în această materie, reprezentareauneia sau ambelor păr ţi este exclusă.

Prin simultaneitatea exprimării consimţământului trebuie înţeles că el urmează a fiexprimat de către ambii soţi la data celebr ări căsătoriei, prin r ăspunsuri consecutive, la întrebareaofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.

• Consimţământul trebuie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă.Ofiţerul de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata

direct că viitorii soţi şi-au exprimat liber, în faţa sa, consimţământul, fie la serviciul de stare civilă,fie în locul prevăzut de legea specială, astfel cum rezultă din prevederile art. 16 C.fam.

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

Art. 10 C.fam. prevede: „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declar ă că şi-au

comunicat reciproc starea sănătăţii lor”. Această comunicare a stării sănătăţii se realizează princertificate medicale privind pe viitorii soţi, care se anexează la declaraţia de căsătorie.

În practica judiciar ă28, s-a considerat că omisiunea voită a viitorului soţ de a aduce lacunoştinţa celuilalt boala de care sufer ă, constituie, în principiu, un motiv de anulare a căsătoriei.

Acelaşi text de lege (art. 10 C.fam.) face menţiunea că, în cazul în care printr-o legespecială, este oprită căsătoria unor persoane care sufer ă de anumite boli, se vor aplica prevederileacelei legi. O asemenea lege specială este Decretul privind prevenirea bolilor venerice nr. 41/1953care, prin art. 8, opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală venerică în formă transmisibilă.

2.2.4. Diferenţa de sex.

Această condiţie, deşi neprevăzută în mod expres de lege, rezultă implicit din numeroasetexte ale Codului familiei (art. 1,4,5,20,25,47,52,53, şi 60 C.fam.) şi este considerată unanim înliteratura de specialitate ca cerinţă legală de fond la căsătorie29.

Încheierea căsătoriei, f ăr ă îndeplinirea acestei condiţii, duce la nulitatea absolută a ei, fiind ocondiţie de esenţă a căsătoriei30.

Diferenţierea sexuală se dovedeşte prin certificatele de naştere care atestă şi sexul persoanei.

2.3. Impedimente la încheierea căsătoriei.

Impedimentele sau „piedicile” la încheierea căsătoriei sunt prevăzute în mod expres de lege

în art. 5-9 C.fam., iar în prezenţa unei asemenea împrejur ări căsătoria nu se poate încheia.Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau din oficiu decătre ofiţerul stării civile.

2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesf ăcute a unuia dintre soţi.

27 Trib.jud.Cluj, col.I, dec. nr. 1246 din 23 noiembrie 1961, în L.P. nr. 12/1961, p. 103-104.28 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 324/22 februarie 1990, în Probleme de drept din deciziile Cur ţii Supreme de Justiţie (1990-1992), de V.Bogdănescu, L.Pastor, A.C.Ivanov, A.Pandrea, E.Popa, G.Uglean, E.Cean, I.Ionescu, V.Radu, R.Lazăr, Ed.Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 161.29 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 16; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 25, Emese Florian, op.cit.,

p. 35.30 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 974/1972, în I.G.Mihuţă, Repertoriu de practică judiciar ă în materie civilă pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 16; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1196/1972, în C.D. 1972, p. 199.



14

Legislaţia noastr ă promovează principiul monogamiei, principiu care nu admitecontemporaneitatea a două sau mai multe căsătorii, deopotrivă valabile. Art. 5 C.fam. îl consacr ă înmod expres: „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care estecăsătorită”. Aceasta înseamnă că cei ce doresc să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divor ţaţisau văduvi. Nerespectarea interdicţiei este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a douacăsătorii31 (art. 19 C.fam.) şi, de asemenea, atrage incidenţa legii penale pentru săvâr şirea

infracţiunii de bigamie (prevăzută şi pedepsită de art. 303 Cod penal). Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată, iar acţiunea esteimprescriptibilă. Starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de a doua căsătorii.

O situaţie deosebită există în cazul declar ării judecătoreşti a mor ţii unei persoane căsătorite.Astfel, în cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, iar celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se întoarce, ceea ce duce la anulareahotărârii declarative de moarte în temeiul dispoziţiilor art. 22 C.fam., prima căsătorie esteconsiderată desf ăcută pe data încheierii celei de-a doua. Prin urmare, pentru soţul recăsătorit nuexistă bigamie.

Principiul monogamiei este de ordine publică. De aceea, impedimentul izvorât din existenţaunei căsătorii anterioare se aplică inclusiv cetăţeanului str ăin care ar dori să se căsătorească pe

teritoriul ţării noastre, chiar dacă legea sa naţională permite poligamia sau poliandria, însă căsătoriile sale, încheiate în afara graniţelor României nu vor putea fi desfiinţate pentru bigamie.

2.3.2. Rudenia.

Legătura de rudenie reprezintă un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin biologic, medical, căci uniunile dintre rude apropiate nu asigur ă descendenţi sănătoşi şi de ordinmoral, deoarece uniunile dintre rude apropiate ar avea o influenţă negativă asupra vieţii de familie.

Potrivit art. 6 alin. 1 C.fam. : „este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şiîntre cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”. Astfel, nu se vor putea căsători: tatălcu fiica, mama cu fiul, bunicii cu nepoţii, etc.; fraţii şi surorile, unchii cu mătuşile, pe de-o parte şinepoţii pe de alta, şi, de asemenea, verii primari. Rudenia este impediment la căsătorie indiferentdacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Şi în cazul adopţiei, chiar dacă încetează legăturile de rudenie între adoptat şi rudele salefireşti, căsătoria este oprită în aceleaşi condiţii cu cele expuse deja32.

La cerere, pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, primarulgeneral al municipiului Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie colaterală de gradulal patrulea (art. 6 alin. 2 C.fam.). Condiţia „motivelor temeinice” sugerează aceeaşi gamă deîmprejur ări care poate justifica dispensa de vârstă în cazul femeii minore33.

2.3.3. Adopţia.

Pentru a preveni suprapunerile între relaţii de familie incompatibile de astă dată dinconsiderente preponderent morale, art. 7 C.fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie,între următoarele categorii de persoane:

• între adoptator sau descendenţii lui, pe de-o parte, şi cel adoptat ori descendenţii lui,şi pe de altă parte;

• între copiii celui care adoptă, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii lui, pe de altă parte;

• între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană.

31 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 1572/30 mai 1995, în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere dedecizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.32 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 22.33 Emese Florian, op.cit., p. 39.



15

Potrivit alineatului 2 din acelaşi text, pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean (sau, după caz, în funcţie de domiciliul solicitanţilor, primarul general al capitalei), poateîncuviinţa căsătoria între copiii adoptatorului, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe dealtă parte; la fel, poate fi încuviinţată căsătoria între cei adoptaţi de acelaşi părinte adoptiv.

În acest sens, noua reglementare juridică în materia adopţiei (Legea nr. 273/2004), prindispoziţiile art. 1, stabileşte că, în cazul adopţiei, adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului ca

un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi îndatoririle izvorâte din filiaţie între adoptat şi părinţii săifireşti şi rudele acestuia încetează, astfel încât căsătoria este oprită între adoptat şi rudele sale dinadopţie la fel ca şi între rudele sale fireşti.

Acest impediment, în lipsa unei distincţii a legiuitorului, se refer ă atât la adopţia cu efecterestrânse, cât şi la cea cu efecte depline, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie.

2.3.4. Tutela.

Impedimentul rezultă din prevederile art. 8 C.fam., potrivit cărora: „în timpul tutelei,căsătoria este oprită între tutore şi persoana minor ă ce se află sub tutela sa”. Practic interdicţia

priveşte numai tutorele şi femeia minor ă aflată sub tutelă, fiindcă numai femeia se poate căsători în

timpul minorităţii, deci în timpul tutelei, de la vârsta de 16 ani sau, în mod excepţional, de la vârstade 15 ani împliniţi.

Impedimentul rezultând din tutelă se întemeiază pe raţiuni de ordin moral, având în vederefaptul că tutorele are datoria de a ocroti pe minor, de a se îngriji de creşterea lui întocmai ca un

părinte, dar şi pe raţiuni de ordin material (tutorele nu se poate sustrage pe calea căsătoriei obligaţieide a da socoteală despre modul în care au fost administrate bunurile minorei34).

2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală.

Articolul 9 C.fam. dispune că este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământulfaptelor sale. Textul de lege distinge între două situaţii:

- privind pe alienatul şi debilul mintal;- privind pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale.Alienaţii şi debilii mintal sunt opriţi să se căsătorească atât pentru raţiuni legate de

consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din considerente de ordin biologicşi social, pentru a asigura şi conserva sănătatea populaţiei prin preîntâmpinarea unor descendenţenesănătoase. Astfel se explică şi faptul că ei nu pot încheia căsătorii nici în perioadele de luciditateşi indiferent dacă au fost puşi sau nu sub interdicţie35.

Lipsa vremelnică a facultăţilor mintale constituie piedică legală temporar ă la încheiereacăsătoriei, fiind activă numai în intervalul de timp în care persoana nu are discernământul faptelor

sale datorită unor cauze diverse precum: boala, beţia, hipnoza, etc .Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul saudebilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a discernământului, şi poatefi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice persoană interesată, acţiunea fiindimprescriptibilă. În ceea ce-l priveşte pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea estenulitatea relativă şi poate fi invocată de cel indus în eroare, prin acţiunea în anulare, care trebuieintrodusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 C.fam.36.

34 Emese Florian, op.cit., p. 41.35 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 1517/1967, în C.D. 1967, p. 157-159; Trib.Suprem, sec ţ.civ., dec.nr. 816/1985, înR.R.D. nr. 1/1986, p. 60.36 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 152/20 ianuarie 1990, în Jurisprudenţa Cur ţii Supreme de Justiţie (decizii rezumate).



16

2.4. Clasificare impedimentelor la căsătorie.

În literatura de specialitate clasificarea impedimentelor la căsătorie se face după două criterii. Astfel, după criteriul sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea lor,impedimentele se împart în dirimante şi prohibitive, iar după criteriul persoanelor între care esteoprită căsătoria, în absolute şi relative.

Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate, şianume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesf ăcute, rudenia în gradul prevăzut de lege, rudeniaîn linie dreaptă izvorâtă din adopţie, alienaţia şi debilitatea mintală.

Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai sancţiunide natur ă administrativă aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şiadoptat sau copiii săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă.Impedimentele absolute sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu oricealtă persoană, în timp ce impedimentele relative sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei uneianumite persoane cu o anumită altă persoană. Dintre toate impedimentele numai alienaţia şidebilitatea mintală au caracter absolut, în sensul că opresc căsătoria subiectului cu orice altă

persoană, interdicţia având caracter permanent şi definitiv.

2. CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Condiţiile de formă impuse de lege la încheierea căsătoriei au drept finalitate, pe de o parte,asigurarea respectării condiţiilor de fond, iar pe de altă parte, garantarea recunoaşterii publice acăsătoriei şi întocmirea înscrisului doveditor al acesteia.

3.1. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei

În această primă etapă sunt îndeplinite o serie de formalităţi prealabile şi necesare încheieriicăsătoriei: depunerea declaraţiei de căsătorie de către viitorii soţi (art. 12 C.fam.), îndeplinirea decătre ofiţerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire la verificarea îndepliniriicondiţiilor de valabilitate a căsătoriei (art. 15 C.fam.) şi de asigurare a elementelor de publicitate aîncheierii căsătoriei (art. 13 C.fam.).

Declaraţia de căsătorie

Conform art. 12 C.fam., cei ce vor să se căsătorească trebuie să facă la serviciul de starecivilă o declaraţie de căsătorie, prin care îşi manifestă voinţa în vederea încheierii căsătoriei.Declaraţia se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul de stare civilă la care urmează a

se încheia căsătoria.Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:• manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească;• identificarea fiecăruia prin datele personale;• declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există nici o piedică la căsătorie dintre cele

prevăzute de dispoziţiile art. 4 – 10 C.fam.;• declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în timpul căsătoriei (art.

27 C.fam.). Această declaraţie poate fi f ăcută şi ulterior până la încheierea căsătoriei, în scris,urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie;

• declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reciproc;• indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia în care declaraţiile au fost

f ăcute în localităţi diferite.Declaraţia de căsătorie f ăcută în scris se semnează de către declarant şi de către ofiţerul de

stare civilă. Dacă declarantul nu poate semna, declaraţia se semnează de către ofiţerul stării civile



17

care va menţiona că datele înscrie în declaraţie corespund cu cele declarate verbal şi că s-au citit dincuvânt în cuvânt declarantului37.

De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se căsătorească laserviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi, la alegere, cel aldomiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).Dacă unul dintre soţi nu se află în această localitate, el poate face declaraţia de căsătorie la serviciul

de stare civilă din localitatea de domiciliu sau de reşedinţă, care o va transmite, în termen de 48 deore, serviciului de stare civilă al localităţii în care urmează a fi celebrată căsătoria (art. 12 alin. 2C.fam., art. 28 alin. 3 din Legea nr. 119/1996). Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 119/1996cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţiiadministraţiei locale dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitateade a se putea prezenta. În această situaţie, însă, e nevoie de aprobarea primarului.

Odată cu declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor prezenta înscrisurile doveditoarecorespunzătoare. Acestea sunt enumerate de art. 28 din Legea nr. 119/1996 şi art. 39 alin. 1 dinMetodologia de aplicare a Legii nr. 119/1996: actul de identitate; certificatul de naştere, în originalşi în copie; certificatul medical privind starea sănătăţii; acte în original şi în copie tradusă şilegalizată ori certificată de ofiţerul de stare civilă din care să rezulte desfacerea, încetarea sau

desfiinţarea căsătoriei anterioare, dacă este cazul. De asemenea, dosarul de căsătorie mai poatecuprinde, în funcţie de circumstanţe, decizia de acordare a dispensei de vârstă, de rudenie, deadopţie, decizia primarului localităţii de încuviinţare a încheierii căsătoriei înainte de expirareatermenului de 10 zile de la depunerea declaraţiei de căsătorie.

Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice îndată după primirea declaraţiei dacă viitoriisoţi au vârsta legală pentru căsătorie.

La primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va citi viitorilor soţi prevederileart. 4-10 C.fam., care stabilesc condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie, şi cele ale art. 27din acelaşi cod, privitor la numele care urmează a-l purta în timpul căsătoriei. Totodată, ofiţerul destare civilă va atrage atenţia viitorilor soţi că legea penală pedepseşte pe cei ce fac declaraţii false(art. 292 C.pen.).

În aceeaşi zi în care ofiţerul de stare civilă primeşte declaraţia de căsătorie, acesta vadispune publicarea ei în extras prin afişarea într-un loc special amenajat la sediul primăriei undeurmează a se încheia căsătoria. Extrasul va cuprinde: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile dela data afişării38.

În principiu, căsătoria se poate încheia numai după expirarea termenului de 10 zile socotit dela data declaraţiei de căsătorie (art. 29 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).

Însă, pentru motive temeinice (de exemplu, viitorul soţ este militar în termen aflat în permisie, viitoarea soţie urmează să nască, etc.) primarul localităţii în care va fi încheiată căsătoria poate încuviinţa reducerea termenului. Căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului

menţionat, f ăr ă aprobarea despre care am f ăcut vorbire, este valabilă, însă atrage sancţiuniadministrative pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat-o.Termenul de 10 zile îi îndeamnă pe viitorii soţi să reflecteze cu seriozitate la implicaţiile

actului pe care urmează să-l încheie şi totodată e menit a reduce cât mai mult posibil risculîncheierii unor căsătorii nevalabile, sau care nu au respectat toate cerinţele legii, inclusiv cele

prohibitive. În acest interval de timp, ofiţerul de stare civilă este obligat să facă verificări referitoarela îndeplinirea cerinţelor legale şi lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 15 C.fam.); eventualelenereguli pot fi semnalate ofiţerului de stare civilă pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C.fam.).

37 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 27.38 Aceste dispoziţii sunt cuprinse în art. 131 introdus în Codul familiei prin Legea nr. 23/1999 pentru modificarea şicompletarea unor dispoziţii din Codul familiei şi din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.



18

Opoziţia la căsătorie

Opoziţia la căsătorie reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane prin care aduce lacunoştinţă ofiţerului de stare civilă existenţa unor împrejur ări de fapt sau de drept care nu permitîncheierea valabilă a căsătoriei. Poate face opoziţie orice persoană (art. 14 alin. 1 C.fam.), chiar dacă nu justifică vreun interes. Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească

anumite condiţii (art. 14 C.fam.) :1) să îmbrace forma scrisă;2) să arate împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria;3) să prezinte dovezile pe care se întemeiază.În lipsa condiţiilor expres menţionate, „sesizarea ter ţului este doar un act oficios de

informare care nu poate fi totuşi ignorat de ofiţerul de stare civilă. Astfel, în temeiul art. 15 C.fam.,el este obligat să verifice aceste acte oficioase sau informaţiile pe care le are cu privire la viitoriisoţi.

Primind opoziţia, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor 39:1) dacă aceasta este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei (art. 15 C.fam.), întocmind

un proces-verbal constatator;

2) dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, mai mult decât a r ămas până la data cândurmează a se încheia căsătoria, va amâna data acestei încheieri, când, în raport de rezultatulverificărilor, va hotărî în mod corespunzător;

3) dacă opoziţia este considerată neîntemeiată, nu va ţine seama de ea şi va instrumentaîncheierea căsătoriei.

În cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei, se aplică prevederile art.10 din Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă: la cererea păr ţii se înaintează de îndată lucr ările judecătoriei, care va hotărî de urgenţă asupra refuzului de a se încheia căsătoria.

3.2. Procedura încheierii căsătoriei.

Condiţiile de formă prevăzute de lege pentru momentul încheierii căsătoriei se refer ă lasolemnitatea şi publicitatea celebr ării (art. 16 C.fam.).

3.2.1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 C.fam., localitatea în care se va încheia căsătoria estedeterminată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Alegerea apar ţine viitorilor soţi. În mod obişnuit domiciliul se dovedeşte cu buletinul sau cartea de identitate, iar reşedinţa cuviza de flotant pe buletinul sau cartea de identitate.

În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, dispoziţiile art. 16 C.fam. prevăd că soţii sunt

obligaţi a se prezenta, împreună, la sediul serviciului de stare civilă. Căsătoria poate fi celebrată înalt loc numai în mod excepţional (de exemplu, unul dintre viitorii soţi este infirm, grav bolnav saumoartea sa iminentă, ori când viitoarea soţie are o sarcină înaintată) şi cu respectarea celorlaltecondiţii de formă specifice actului juridic (art. 16 alin. 2 C.fam.). De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, dacă viitorii soţi au cetăţenieromână, căsătoria poate fi încheiată şi la bordul navei sub pavilion românesc, aflată într-o călătorieîn afara graniţelor ţării, comandantul navei fiind învestit cu atribuţii de ofiţer de stare civilă. Pentrumotive temeinice, comandantul navei poate acorda dispensă de termen şi de vârstă. La sosirea înţar ă, comandantul este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea f ăcută, prin că pitănia

portului de înscriere a navei, la organul local al administraţiei de stat competent, respectiv cel alsectorului 1 Bucureşti.




19

Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii înafara graniţelor ţării.

3.2.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 C.fam., numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă

produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al consiliului local alcomunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului dintr-un municipiu în raza căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi40. Totuşi, deducem din cele prevăzute în art. 7 din Legea nr.119/1996, dacă atribuţiile de ofiţer de stare civilă au fost exercitate în mod public, necompetenţamaterială a celui care a celebrat căsătoria nu atrage nulitatea căsătoriei. Aceasta este, de fapt, oaplicaţiune a principiului „ error comunis facit ius” (eroarea comună este creatoare de drept).

Dacă persoanele care se căsătoresc nu-şi au domiciliul sau reşedinţa, cel puţin unul, în razalocalităţii unde se încheie căsătoria, se încalcă normele de competenţă rationae personae(competenţa personală) a ofiţerului de stare civilă, însă o atare împrejurare nu atrage nulitateacăsătoriei.

În cazul în care ofiţerul de stare civilă ar încheia căsătoria în afara razei teritoriale a

comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului din municipiul corespunzător primăriei încadrul căreia îşi desf ăşoar ă activitatea, s-ar încălca normele de competenţă teritorială (rationae loci).Depăşirea competenţei teritoriale este posibilă numai în cazul în care căsătoria nu se încheie lasediul serviciului de stare civilă. Însă, nici această încălcare a normelor de competenţă nu atragenulitatea căsătoriei41.

În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă competent procedează astfel42:

- identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soţi;- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea

căsătoriei;- constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie;- ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;- declar ă căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;- citeşte viitorilor soţi dispoziţiile C.fam. privind drepturile şi obligaţiile soţilor;- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, care se semnează de ofiţerul de

stare civilă, de către soţi şi de doi martori (art. 17 C.fam.);- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.

3.2.3. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei.

Solemnitatea încheierii căsătoriei este suma următoarelor elemente:•

căsătoria se încheie în faţa unei anumite autorităţi (ofiţerului de stare civilă) şi a doimartori:• căsătoria se încheie într-un anumit loc;• căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, care trebuie să-

şi exprime personal consimţământul şi a doi martori care semnează actul de căsătorie.

Publicitatea încheierii actului juridic al căsătoriei reclamă, în esenţă, asigurarea accesuluioricărei persoane care doreşte să asiste la ceremonie, f ăr ă a fi necesar ă prezenţa efectivă a

publicului43.

40 Al. Bacaci ş.a., op.,cit., p. 35.41 Tr. Ionaşcu ş.a., Căsătoria în dreptul …, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 85.42 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 31; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 36.43 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 443/15 martie 1978.



20

Practic, întreaga procedur ă de încheiere a căsătoriei este menită să confere solemnitate şi publicitate actului, elementele de solemnitate şi de publicitate completându-se reciproc44.

3.2.4. Momentul încheierii căsătoriei.

Din dispoziţiile art. 16 alin. 1 C.fam., se desprinde concluzia că momentul încheierii

căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor legalestabilite pentru valabilitatea căsătoriei, declar ă pe viitorii soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei esteulterioar ă încheierii actului juridic şi constituie numai un element de probă45, şi anume, în principiu,singurul mijloc de probă (art. 18 C.fam.). Aşadar, neînregistrarea căsătoriei sau neregularităţileînregistr ării nu atrag nulitatea căsătoriei46.

3.2.5. Proba căsătoriei

Conform dispoziţiilor art. 18 C.fam, dovada căsătoriei nu se poate face decât prin certificatulde căsătorie eliberat în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Tot astfel,

prevederile art. 22 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice

menţionează că „starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise potrivit legii înregistrele de stare civilă, iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că certificatele eliberate în temeiulregistrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.

Reconstituirea actului de căsătorie nu se poate face, potrivit prevederilor art. 52 şi 53 dinLegea nr. 119/1996, decât dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau actul a fostîntocmit în str ăinătate şi nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioar ă a actului de căsătorie se poatecere numai în situaţiile în care nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fostomisă, din vina ofiţerului de stare civilă.

În aceste cazuri, cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioar ă a actului de stare civilă se depune la autoritatea administraţiei publice locale care este competentă a întocmi actul sau alocului de domiciliu a persoanei interesate, iar împotriva dispoziţiei primarului se poate facecontestaţie la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă.Starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă ( art. 16 din Legea nr. 119/1996).

În concluzie, proba căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face în exclusivitate prin certificatul de căsătorie, însă atunci când dovada căsătoriei este necesar ă în alte scopuri,căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice mijloace de probă47.

În cazul pierderii, distrugerii sau sustragerii certificatului de stare civilă (a certificatului decăsătorie), ofiţerul de stare civilă va elibera persoanei interesate, la cerere, un nou certificat (art. 125din Metodologia de aplicare a Legii nr. 119/1996).

44 Emese Florian, op.cit., p. 47.45 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 1721 din 29 septembrie 1979, în C.D. 1979, p. 138-141; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 595 din21 aprilie 1982, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 98-99.46 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1253/1974, în C.D., 1974, p. 233.47 Al. Bacaci ş.a., op.,cit., p. 38.



21

CAPITOLUL IVEFECTELE CĂSĂTORIEI

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Încheierea căsătoriei generează un complex de drepturi şi îndatoriri atât de natur ă personală,cât şi de natur ă patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soţi, drepturi şiîndatoriri care vor însoţi căsătoria pe toată durata sa.

Existenţa şi conţinutul acestor drepturi şi îndatoriri, în mare măsur ă, este prestabilit de lege,f ăr ă posibilitatea soţilor de a le accepta selectiv, sub condiţie sau termen. În contextul legislaţieiactuale, relaţiile ce se stabilesc între soţi în timpul căsătoriei sunt dominate de principiul deplineiegalităţi între soţi (art. 1 alin. 4 şi art. 25 C.fam.).

Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III „Efectele căsătoriei”,Secţiunea I (art. 25-28) referindu-se la „drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor”, iar cea de-aII-a (art. 29-36) la „drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Însă, acest capitol nu epuizează drepturile şi obligaţiile soţilor, ele fiind tratate şi în alte capitole ale Codului familiei dar şi în

legislaţie extrinsecă (de exemplu, revocabilitatea donaţiilor între soţi – art. 937 Cod civil). În acelaşitimp, chiar în privinţa raporturilor juridice reglementate prin dispoziţiile Codului familiei, normeledreptului comun sunt chemate să întregească normele dreptului familiei – mai ales în materiaregimului comunităţii de bunuri a soţilor – în măsura în care acestea din urmă nu au semnificaţiaunor reguli derogatorii şi incompatibile cu cele ale dreptului comun48.

2. RELAŢIILE PERSONALE DINTRE SOŢI

Relaţiile personale dintre soţi cuprind un domeniu foarte larg, însă, doar o parte dintre acesterelaţii sunt reglementate de normele dreptului familiei, dobândind astfel caracter juridic.

Pentru mare parte din relaţiile personal nepatrimoniale ce se stabilesc între soţi legiuitorul acreat doar cadrul unei minime organizări juridice, lăsând soţilor libertatea reglării lor. Iată câtevadin principiile care guvernează aceste relaţii: „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale încăsătorie” (art. 25 C.fam.), „soţii hotăr ăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria” (art. 26C.fam.); ori de câte ori legea nu prevede o anumită conduită obligatorie, soţii vor hotărî ei înşişi, decomun acord, alegând soluţia cea mai potrivită intereselor lor. Eventualele dezacorduri, neînţelegeridintre soţi nu pot fi înlăturate decât prin voinţa şi efortul lor conjugat, pentru a nu degenera şi ducela divor ţ în condiţiile art. 38 C.fam.

2.1. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

Numele soţilor (art. 27 şi art. 28 C.fam.)Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare numele pe care s-au învoit să-l

poarte în timpul acesteia (art. 27 alin. 1 C.fam.). Odată cu depunerea declaraţiei de căsătorie se vaface o menţiune cu privire la numele din timpul căsătoriei, sau, dacă viitorii soţi nu au ajuns încă lao înţelegere, îşi vor preciza opţiunea în tot timpul cuprins între depunerea declaraţiei de căsătorie şioficierea căsătoriei, până în momentul celebr ării căsătoriei. Dacă, până la încheierea căsătoriei,viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel cu privire la numele din timpul căsătoriei, se prezumă că fiecare va r ămâne cu numele avut înaintea căsătoriei49.

Art. 27 C.fam. acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi:a) să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie;

48 Emese Florian, op.cit., p. 73; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 40.49 M.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român . Persoana fizică şi persoana juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1984, p. 277; Al Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 41.



22

b) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia dintre ei;c) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.

Nu sunt permise alte posibilităţi, în ceea ce priveşte numele soţilor, decât cele prevăzute deart. 27 C.fam.

Odată numele comun declarat (potrivit art. 25 C.fam.) soţii sunt obligaţi să-l poarte tottimpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ (art.

28 C.fam.), dar schimbarea numelui comun al unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui defamilie al celuilalt soţ (art. 8 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume).Soţul supravieţuitor care a purtat în timpul căsătoriei anterioare numele soţului predecedat,

recăsătorindu-se, va putea purta acest nume în continuare, inclusiv ca nume comun cu soţul dincăsătoria subsecventă50.

Adopţia unuia dintre soţi în timpul căsătoriei nu are nici o consecinţă asupra numelui comunal soţilor, cu precizarea că, la desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, soţul adoptat nu va redobândinumele dinaintea căsătoriei, ci va lua numele părintelui (părinţilor) adoptiv; dacă fiecare dintre soţişi-a păstrat numele purtat anterior căsătoriei, soţul adoptat este obligat a lua numele de familie aladoptatorului, f ăr ă a fi necesar consimţământul în acest sens al soţului său51.

Obligaţia de sprijin moral reciproc

În dispoziţiile art. 2 C.fam. legiuitorul stabileşte că soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moralunul altuia. Această obligaţie este o consecinţă a prieteniei şi a afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie.

Legiuitorul nu determină conţinutul concret al obligaţiei, însă, în literatura de specialitate s-astabilit că ea poate consta în susţinerea şi încurajarea celuilalt soţ în depăşirea situaţiilor maidificile, în îngrijirea atentă şi devotată a soţului bolnav, într-un cuvânt, în solidaritatea cu partenerulconjugal în toate împrejur ările vieţii52.

Obligaţia de fidelitate

Deşi Codul familiei nu o prevede în mod expres, această obligaţie este o consecinţă firească a căsătoriei şi se desprinde din întregul ansamblu de norme juridice referitoare la familie.

În virtutea obligaţiei de fidelitate soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii sexuale şi, în acelaşi timp, să nu întreţină relaţii sexuale în afara familiei, altfel spussă fie fideli unul altuia.

Caracterul juridic al obligaţiei rezultă, indirect, din unele prevederi ale Codului familiei.Astfel, prezumţiile legale de paternitate instituie în favoarea copilului născut sau conceput în timpulcăsătoriei (art. 53 C.fam.) sunt fundamentate pe ideea respectării de către soţie a obligaţiei defidelitate. În aceste condiţii, dacă, pornind de la acest text, admitem existenţa obligaţiei de fidelitate

în sarcina soţiei, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe, vom conchide că obligaţia de„credinţă” există şi în sarcina soţului.Încălcarea obligaţiei de fidelitate de către oricare dintre soţi constituie motiv temeinic de

divor ţ în sensul art. 38 alin. 1 C.fam.Din considerente care ţin de dreptul fundamental la protecţia vieţii private recunoscut

fiecărei persoane, căsătorită sau nu, Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi a abrogat prevederile Codului penalincriminând adulterul (art. 304 C.pen.). în reglementarea anterioar ă infracţiunea de adulter eradefinită ca „fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afar ă de căsătorie” (art. 304 alin.1C.pen., în prezent abrogat), cu precizarea că proba adulterului se putea face numai prin proces-

50 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 755/1968, în C.D., p. 61.51 Emese Florian, op.cit., p. 75; I.P.Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, Bucureşti,1997, p. 74-75; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 215.52 I.Deleanu, Notă la sent.civ. nr. 515/1966 a fostului Trib.raional Gherla, în R.R.D. nr. 4/1967, p. 144.



23

verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emanau de la soţul vinovat (art.304 alin. 4 C.pen., în prezent abrogat).

Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

Realizarea efectivă a scopurilor naturale ale căsătoriei implică traiul în comun, în cadrul

aceluiaşi domiciliu.Soţii îşi stabilesc de comun acord locuinţa, deoarece conform principiului în tot ceea ce priveşte căsătoria, dreptul de a decide le apar ţine (art. 26 C.fam.). Deşi nemenţionat expres,domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie.Astfel, ideea unui domiciliu comun al soţilor ar rezulta din dispoziţiile art. 100 alin. 1 C.fam. princare se stabileşte că minorul „locuieşte la părinţii săi”.

Este posibil ca, pentru motive bine întemeiate – cum ar fi continuarea studiilor de către unuldintre soţi la o instituţie de învăţământ cu sediul într-o altă localitate – soţii să se învoiască ca,temporar, să aibă locuinţe separate. Fosta instanţă supremă53 a statuat cu valoare de îndrumare, că împrejur ări ca cele impuse de : exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate,îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care nici una dintre locuinţele soţilor nu asigur ă norma

locativă54, motivează separaţia de domicilii a soţilor. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuiadintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divor ţ.

Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l reprimi înlocuinţa ce constituie domiciliul lor comun, prin alungarea acestuia sau prin orice alt mod, estesancţionată, după caz, penal – fapta poate constitui infracţiunea de abandon de familie în condiţiilede încriminare prevăzute de art. 305 lit. a Cod penal -, sau contravenţional – potrivit art. 2 pct. 23din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile deconvieţuire socială, ordinea şi liniştea publică.

În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine, prin intermediul instanţelor de judecată, evacuarea celuilalt soţ, din locuinţa comună, opiniile exprimate în literatura de specialitatesunt contradictorii. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare55 susţine teza inadmisibilităţii, de

principiu, a evacuării soţului, motivat, în general, pe aceea că ar echivala cu o separaţie faptică ordonată de instanţă, ceea ce ar fi contrar legii şi incompatibil cu instituţia căsătoriei.

S-a susţinut şi opinia contrar ă, în sensul că soţul turbulent, care prin atitudinea sa faceimposibilă convieţuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt56. Însă, măsura evacuării unuia dintresoţi trebuie înţeleasă ca una extremă, care poate fi dispusă numai când au fost săvâr şite faptedeosebit de grave, care au pus în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa celuilalt soţ ori a copiilor,fiindcă tocmai în asemenea circumstanţe sancţiunile de natur ă penală sau contravenţională se potdovedi insuficiente.

Îndatoriri conjugale

Aceste îndatoriri, adică obligaţia soţilor de a avea raporturi sexuale împreună, au fost inclusede unii autori în conţinutul obligaţiei de coabitare, deşi ele sunt distincte şi există indiferent dacă soţii au domiciliul comun sau locuiesc separat.

Refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini această îndatorire se poate constituiîn motiv temeinic de divor ţ. Însă, indiferent de circumstanţe, de motivele sau explicaţiile refuzului

53 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 26/1962, în C.D., 1962, p. 37.54 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 546/6.03.1973, în C.D., 1974, p. 169; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1334/1970, înC.D., 1970, p. 114-117; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 643/7.04.1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 65.55 I.Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, sec ţ.civ., în R.R.D. nr. 8/1971, p. 143;Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 272/1970, în C.D., 1970, p. 134, Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1071/1973, în C.D.,

1973, p. 149.56 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1861/1975, în R.R.D. nr.12/1975, p. 35-36; Trib.jud.Maramureş, dec.civ. nr.1018/1976, cu notă de P.Anca, în R.R.D. nr. 9/1978, p. 44-48; C.Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliulcomun al soţului, în caz de violenţă exercitată asupra soţiei, în R.D. nr. 12/1992, p. 82.



24

unuia dintre soţi de a avea relaţii conjugale, calitatea de partener marital al celuilalt nu-l autorizează să recurgă la constrângere. Conform dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit.b1 C.pen., violul săvâr şit asupraunui membru al familiei (soţul are această calitate conform art. 1491 C.pen.) constituie circumstanţă agravantă şi atrage un regim sancţionator mai sever.

2.2. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu

Conform prevederilor legale, femeia se poate căsători, de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite condiţii şi de la împlinirea vârstei de 15 ani. Minorul care se căsătoreşte, respectivfemeia, în condiţiile ar ătate, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin. 3 Decretul nr. 31din 1954).

3. RELAŢIILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI

3.1. Consideraţii generale. Categorii de relaţii patrimoniale

Numeroasele relaţii patrimoniale care iau naştere între soţi în timpul căsătoriei pot ficlasificate în trei categorii:a) relaţii care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;

b) relaţii cu privire la bunurile lor;c) relaţii privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.Aceste relaţii patrimoniale sunt reglementate, în general prin normele Codului familiei dar

există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil.Relaţiile patrimoniale cu cea mai mare pondere sunt cele privitoare la bunurile soţilor.

Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pecele care se stabilesc între soţi şi ter ţele persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridical bunurilor soţilor, regimul matrimonial57.

Potrivit acestui regim matrimonial, soţii au două categorii de bunuri:a) comune ambilor soţi (art. 30 C.fam.); b) proprii fiecăruia dintre ei (art. 31 C.fam.).Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt comune

(art. 30 C.fam.), iar excepţia este că anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii (art. 31C.fam.)

Conform dispoziţiilor Codului familiei, regimul matrimonial al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este legal – în sensul că s-a fixat prin norme legale, preponderentimperative, este unic – fiind exclusă concurenţa oricărui alt regim, legal sau convenţional, esteimperativ – soţii neavând dreptul sau posibilitatea de a se sustrage de sub inciden ţa sa şi, deasemenea, este imuabil – neputând fi modificat pe durata căsătoriei.

În acest context vor fi nule: convenţiile încheiate între soţi prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, precum, acelea prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deşi dobândite întimpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soţi; convenţiile încheiate în acestsens, chiar înainte de încheierea căsătoriei, declaraţiile unilaterale ale unuia dintre soţi prin care s-ar recunoaşte că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar apar ţine în exclusivitate celuilaltsoţ58; convenţiile încheiate de viitorii soţi sau de soţi cu ter ţii, prin care s-ar aduce atingereregimului legal al comunităţii de bunuri.

Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunităţii de bunuri a soţilor, eleste preocupat şi în protecţia patrimoniului propriu al fiecărui soţ, căci numai în acest mod se poaterealiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei şi cele de

57 C.Turianu, loc. cit., p. 42.58 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264.



25

satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independenţe patrimoniale59.

Legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce priveşte actele juridice dintre soţi careau ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la celălalt. De aceea, prin art. 1307 C.civ.sunt prohibite vânzările între soţi pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde odonaţie, act gratuit de care legiuitorul doreşte să-l ferească pe oricare dintre soţi care s-ar afla sub

influenţa celuilalt, nemanifestându-şi voinţa în mod liber şi realizând astfel o donaţie irevocabilă. Pede altă parte, donaţiile, care în principiu, sunt acte juridice irevocabile, între soţi, potrivit art. 937C.civ., sunt, pentru considerentele menţionate, oricând revocabile.

În concluzie, soţii pot încheia orice convenţii care nu modifică regimul juridic legal şiobligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia convenţii privind modul de administrare şi defolosinţă a bunurilor comune60, unul dintre soţi va putea face celuilalt donaţii, care însă suntrevocabile potrivit dispoziţiilor art. 937 Codul civil. O convenţie prin care unul dintre soţi ar damandat general celuilalt soţ de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o renunţare la unul din drepturile pe care legea le confer ă soţilor în mod egal61.

Contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei

Potrivit art. 29 C.fam., soţii au obligaţia să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, lacheltuielile căsniciei. Această obligaţie de a suporta cheltuielile căsătoriei constituie o sarcină

permanentă şi necondiţionată a ambilor soţi şi se concretizează în contribuţia fiecăruia la asigurareacondiţiilor materiale ale traiului comun.

În sens larg, noţiunea de „cheltuieli ale căsniciei” cuprinde, alături de costurile propriu-ziseale menajului comun, şi cele referitoare la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor,

precum şi la întreţinerea soţului aflat în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, cu precizarea că,spre deosebire de cheltuielile propriu-zise ale căsniciei, obligaţiile de întreţinere nu au caracter

permanent, acestea fiind determinate şi condiţionate de starea de nevoie a celui care pretindeîntreţinere62.

În cazul în care unul dintre soţi nu şi-ar îndeplini obligaţia de a contribui la cheltuielilecăsătoriei, fie că soţii duc o viaţă în comun, fie – dacă există motive temeinice – nu duc o asemeneaviaţă, atunci celălalt soţ se poate adresa instanţei de judecată. Astfel, este admisibilă acţiuneaintrodusă de către unul dintre soţi pentru a obţine obligarea celuilalt să contribuie, în măsuramijloacelor pe care le are, la suportarea cheltuielilor comune ale gospodăriei63.

Obligaţia de întreţinere între soţi

Soţii au obligaţia de a-şi acorda, unul altuia, sprijin material (art. 2 C.fam.). Această obligaţie este, în mod obişnuit, doar un aspect al obligaţiei fiecăruia dintre soţi de a contribui la

susţinerea nevoilor căsniciei.Obligaţia de întreţinere între soţi este prioritar ă faţă de toate celelalte obligaţii de întreţinere.În dispoziţiile art. 89 C.fam. legiuitorul, stabilind ordinea imperativă în care este datorată întreţinerea, aminteşte în primul rând soţii (lit. a).

59 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 50.60 M.Mayo, Raporturile patrimoniale în familie, în lumina Codului familiei, în J.N. nr. 3/1954, p. 355.61 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 51.62 I.Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 115.63 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 34 din 14 ianuarie 1975, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 70.



26

3.2. Bunurile soţilor

3.2.1. Bunurile comune

Art. 30 C.fam. dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare din soţi, sunt – de la data dobândirii lor – bunuri comune ale soţilor, iar art. 31 determină limitativ categoriile de

bunuri proprii ale fiecărui soţ. Analizând aceste dispoziţii legale, un bun este comun dacă suntîndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;

b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consider ă bunuri proprii; Noţiunea de „bunuri” din cuprinsul Codului familiei este utilizată în accepţiunea sa de drept

comun, desemnând atât bunurile corporale – lucruri mobile şi imobile – cât şi bunurile incorporale – drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveşte noţiunea de „dobândire”, întrebuinţată de legiuitor în cuprinsul art. 30alin. 1 C.fam, f ăr ă nici o altă precizare, urmează să primească accepţiunea cea mai largă, adică însemnând a deveni titular al unui drept real sau de creanţă, prin intermediul unor acte sau fapte

juridice ori în puterea legii, în temeiul oricărui mod originar sau derivat prevăzut de legea civilă64.

Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridiceoneroase, pentru că, aşa cum stabileşte art. 31 lit. b C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei

prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului dobânditor, afar ă numai dacă dispunătorulnu a prevăzut că vor fi comune.

Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. 1 C.fam.,acelea ce sunt dobândite fie de către soţi împreună, fie de către oricare dintre soţi, singur. Deci,dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şicele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune.

Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiţerul de starecivilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru căsătorie, şi acela al desfaceriicăsătoriei prin divor ţ, a încetării ei prin moarte sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre

judecătorească.Dacă intervine divor ţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al r ămânerii irevocabile a

hotărârii judecătoreşti prin care divor ţul s-a pronunţat. Dacă s-au dobândit bunuri în intervaluldintre pronunţarea hotărârii şi r ămânerea ei irevocabilă, prezumţia de comunitate există şi în

privinţa acestora65.Potrivit art. 39 alin. 2 C.fam., faţă de ter ţi prezumţia de comunitate încetează numai la data

când s-a f ăcut menţiunea despre hotărârea de divor ţ pe marginea actului de căsătorie sau la datacând ei au cunoscut despre divor ţ, pe o altă cale.

Când căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat, bunurile dobândite desoţului supravieţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei.

Căsătoria poate lua sfâr şit însă, şi prin declararea judecătorească a mor ţii unuia dintre soţi.Data mor ţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ceînseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la r ămânerea definitivă ahotărârii declarative de moarte, deşi au beneficiat, provizoriu, de prezumţia de comunitate, vor firetroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat.

Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, odată cureîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială desfiinţată

prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv. Însă, potrivit prevederilor art.22 C.fam., dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, odată cu reîntoarcerea acestuia primacăsătorie se consider ă desf ăcută pe data celei de-a doua, f ăcând să înceteze toate raporturile,inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.

64 D.Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, Casa de editur ă şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 94.65 Trib.Suprem, dec.civ.nr. 123 din 1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94.



27

În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este desfiinţată cu efect retroactiv, astfelcă soţii se consider ă că nu au fost căsătoriţi între ei. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate

proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani laachiziţionarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanţă sau va fi consideratcoproprietar, dacă cota sa din bunul în discuţie a fost determinată, prezumţia de comunitatefuncţionând numai în cazul căsătoriei.

Există totuşi o împrejurare în care comunitatea devălmaşă profită unei persoane care nu arecalitatea de soţ. Astfel, art. 23 C.fam., ocrotind buna-credinţă, creează o importantă excepţie atuncicând prevede că „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sauanulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească r ămâne definitivă, situaţia unui soţ,dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă potrivit unor autori, că beneficiul comunităţii, încazul căsătoriei putative, poate fi invocat numai de către soţul care a fost de bună-credinţă66.

Separaţia faptică a soţilor nu ridică, prin ea însăşi, caracterul comun al bunurilor dobânditeîn această perioadă de fiecare dintre soţi, pentru că ei continuă să fie căsătoriţi, condiţie suficientă

pentru a asigura incidenţa prezumţiei de comunitate care nu presupune, neapărat, convieţuireasoţilor 67. Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioadadespăr ţirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea păr ţii din bunurile comune ce se cuvine

fiecărui soţ68.Concubinajul sau convieţuirea faptică nu confer ă calitatea de soţ. În consecinţă, regimul

juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului, diferit de cel aplicabil soţilor, este guvernatde dreptul comun; bunurile obţinute pe perioada convieţuirii vor fi proprii sau comune ale ambilor concubini, potrivit contribuţiei acestora la achiziţionarea fiecărui bun pretins comun dar, chiar comune, bunurile nu le vor apar ţine în devălmăşie, ci pe cote-păr ţi69.

Pentru a deveni comune ambilor soţi, bunurile trebuie să fi fost dobândite în timpulcăsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea şi, după caz, desfacerea, desfiinţarea sauîncetarea căsătoriei, chiar dacă momentul dobândirii nu coincide cu intrarea efectivă a soţilor în

posesia acelui bun.Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul dreptului

respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra – în cazul drepturilor reale – în posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor de creanţă – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu. Aşadar, momentuldobândirii este acela în care dreptul intr ă în patrimoniul unuia dintre soţi sau al ambilor.

Cea de-a doua condiţie necesar ă a fi îndeplinită pentru ca un bun să poată fi consideratcomun se refer ă la neapartenenţa sa la categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi. Art. 31 C.fam.,într-o enumerare cu caracter limitativ, indică următoarele bunuri calificate proprii ale fiecăruiadintre soţi:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afar ă numai

dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;d) bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această

valoare.

66 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 59; Emese Florian, op.cit., p. 92.67 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1960, L.P. nr. 9/1960, p. 56.68 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.800/1972, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 172; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 630/1974, înC.D., 1974, p. 167; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94.69 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 131/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 57-58; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1241/1980, înR.R.D. nr. 1/1980, p. 64; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1047/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 60.



28

3.2.2. Sfera bunurilor comune

Având în vedere cele două repere legale – art. 30 alin. 1 C.fam., potrivit căruia bunuriledobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt bunuri comune, art. 31 C.fam., indicând,

printr-o enumerare cu caracter limitativ, categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, bunuricare sunt proprii fiecăruia dintre soţi – teoretic, stabilirea calităţii de bun comun sau de bun propriu

nu ar trebui să întâmpine dificultăţi.Cu toate acestea, în legătur ă cu anumite categorii de bunuri se impun o serie de precizări, cuatât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune sau proprii este controversată în literatura

juridică.

Venitul din muncă

Opinia dominantă în literatura şi practica judiciar ă este aceea potrivit căreia venitul dinmuncă realizat de oricare dintre soţi este bunul comun al ambilor 70, în sprijinul ei aducându-seargumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 şi 31 C.fam., care sunt de strictă interpretare.Aşa fiind, venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art. 31 C.fam. ca

exceptate de la regimul comunităţii, trebuie considerat bun comun al soţilor. Altminteri însăşi ideeade comunitate matrimonială ar fi golită de conţinut, fiindcă orice s-ar procura prin întrebuinţareaacestor sume ar trebui considerat bun propriu, potrivit regulii subrogaţiei reale. În concluzie,salariul, precum şi orice alte venituri obţinute din munca fiecăruia dintre soţi pe durata căsătorieiurmează a fi considerate comune, f ăr ă a deosebi după cum se înf ăţişează sub formă de creanţeneîncasate sau de sume de bani încasate71.

Într-o altă opinie72, se susţine că este necesar ă distincţia între salariul neîncasat, pe de o parte, care face parte din patrimoniul propriu al soţului şi este guvernat de normele dreptuluimuncii, şi salariul încasat, pe de altă parte, acesta din urmă servind deopotrivă achiziţionării de

bunuri comune şi proprii, constituind, aşadar, bun de afectaţiune.Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai considerat a fi

bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la Casa de Ajutor Reciproc73, pensiile din cadrul asigur ărilor sociale74, precum şi bursele primite de către unul dintre soţi înstr ăinătate, urmare a unei convenţii de colaborare ştiinţifică75 şi veniturile din muncă alecooperatorilor.

În legătur ă cu remuneraţia autorilor, opinia dominantă în literatura de specialitate,împărtăşită şi de o parte a practicii (inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem) este aceea că remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de creaţie intelectuală constituie bun comun alambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei, chiar dacă opera a fost realizată înainte deîncheierea ei, după cum remuneraţia încasată după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu,chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei76.

Imobilele

Regula instituită prin art. 30 C.fam, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei,de oricare dintre soţi sunt bunuri comune, se aplică şi în privinţa imobilelor.

În ceea ce priveşte actele juridice de dobândire a imobilelor nu este necesar ă manifestareaexpresă de voinţă a ambilor soţi, întrucât funcţionează prezumţia mandatului tacit reciproc de

70 C.Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este bun comun sau bun propriu?, în L.P. nr. 10/1957, p. 1189 şi urm.71 Emese Florian, op.cit., p. 104.72 D.Ciobanu, Poate fi oare încadrat salariul în masa bunurilor comune sau în masa bunurilor proprii? În J.N. nr.2/1959, p. 284.73 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 90; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 912/30.11.1976, în R.R.D. nr. 6/1977, p. 58.74 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 2016/2.12.1976, în C.D., 1976, p. 163.75 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 90; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 816/10976, în C.D., 1976, p. 165.76 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1309/1979, în C.D., 1976, p. 170.



29

reprezentare între soţi prevăzut de art. 35 alin. 1 C.fam, considerându-se că soţul participă laîncheierea actului juridic în dublă calitate, în nume propriu, precum şi ca reprezentant al soţului său;

pentru înstr ăinarea şi grevarea imobilelor comune, legea pretinde consimţământul expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza finală C.fam.).

Chiar dacă în cartea funciar ă înscrierea dreptului de proprietate s-a f ăcut pe numele unuiadintre soţi, prezumţia de comunitate a imobilului subzistă – soţii vor putea solicita înscrierea şi a

dreptului celuilalt soţ, sau dacă soţul „tabular” se opune, celălalt va putea solicita pe calea acţiuniiîn constatare (art. 111 C.proc.civ.), stabilirea dreptului său la proprietate în devălmăşie asupra bunului77.

• Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre eiÎn această situaţie intr ă în conflict două prezumţii legale relative: pe de o parte cea

consacrată de art. 482 C.civ., potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei ridicate asupra fondului, iar pe de altă parte prezumţia de comunitatestabilită prin art. 30 alin. 1 C.fam. Regula aplicabilă este aceea că, indiferent căruia dintre soţi îiapar ţine terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpulcăsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Asupra terenului, soţul neproprietar alfondului dobândeşte un drept de superficie, în baza art. 30 C.fam. Această regulă urmează să fie

aplicată cu anumite nuanţări, în funcţie de particularităţile situaţiei de fapt:- construcţia edificată de ambii soţi, împreună, cu mijloace comune, pe terenul

proprietatea unuia dintre ei, va fi bun comun, soţul neproprietar asupra terenului dobândind un dreptde superficie;

- dacă unul dintre soţi construieşte, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea celuilaltsoţ, având acordul acestuia, construcţia devine bun comun în devălmăşie; proprietarul terenului îşi

păstrează dreptul exclusiv asupra terenului, dar dreptul său de proprietate va fi grevat de dreptul defolosinţă al celuilalt soţ;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloacecomune, dar f ăr ă consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar al terenului, soţulconstructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, în sensul art. 494 C.civ., iar drepturile care ise cuvin vor fi considerate bunuri comune;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie, cu mijloace proprii, pe terenul proprietateaceluilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, caredevine titular al unui drept de superficie ce va greva dreptul de proprietate asupra terenului, dreptaflat în patrimoniul celuilalt soţ;

- în ipoteza în care soţul constructor prin întrebuinţarea de mijloace proprii, pe terenulceluilalt soţ nu are consimţământul acestuia, sau construieşte împotriva voinţei proprietaruluifondului, el va fi considerat constructor de rea-credinţă, nu devine superficiar, şi va beneficia numaide drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.;

- când o construcţie a fost ridicată de către unul dintre soţi cu mijloace proprii, pe terenul

proprietatea ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, construcţia r ămâne bun propriu al soţului constructor; dacă nu a avut şi consimţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.

• Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unei ter ţe persoaneSoluţiile oferite în doctrina şi practica judiciar ă se fundamentează pe principiile Codului

civil privitoare la accesiunea imobiliar ă, potrivit cărora întotdeauna când un ter ţ edifică oconstrucţie pe terenul proprietatea altei persoane, cu excepţia situaţiilor prezentate mai sus, când seconsider ă că acesta dobândeşte un drept de superficie, proprietarul terenului dobândeşte, potrivit art.488 şi 492 C.civ., pe măsura încorpor ării construcţiei în teren, un drept de proprietate asupraacesteia, raporturile dintre proprietarul terenului şi constructor urmând a fi rezolvate după distincţiile stabilite de art. 494 C.civ.

77 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1220/1994, în R.D. nr. 5/1995, p. 76-77; S.C.J., secţ.civ., dec.nr. 671/1993, în R.D. nr.7/1994, p. 82-82.



30

Dacă unul dintre soţii constructori iniţiază o acţiune având ca obiect împăr ţirea bunurilor comune înainte ca proprietarul terenului să manifeste vreo pretenţie în privinţa construcţiilor, acestava putea fi introdus for ţat în proces, urmând să-şi exprime opţiunea pentru una din următoarelesoluţii78:

a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de judecată îi va obliga pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul terenului să plătească constructorilor

cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea construcţiei, după distincţiile prevăzute de art. 494 dinCodul civil. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, so ţii, titulari ai dreptului decreanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei lor. Dacă soţii suntconstructori de bună-credinţă, ei au un drept de retenţie asupra imobilului, până la acoperireaintegrală a creanţei lor.

b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia în cazul soţilor constructori derea-credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora la ridicarea construcţiei

potrivit art. 1075 şi 484 C.civ., cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de demolare.Riscul demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii sunt constructori de

bună-credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu proprietarul terenului, acesta urmează să fieobligat, la alegerea sa, să plătească constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea

materialului şi a manoperei) fie sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei.• Construcţii edificate pe terenuri atribuite în folosinţă sau concesionateÎn măsura în care titularul dreptului de folosinţă nu a cerut şi obţinut împroprietărirea

potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, se apreciază că dreptul său real de folosinţă asupraterenului împreună cu dreptul de proprietate asupra construcţiei se înf ăţişează ca un drept desuperficie, dezmembr ământ al dreptului de proprietate privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale. Acest drept de superficie va fi comun al ambilor soţi sau bunul propriu al unuia dintre ei,după cum momentul dobândirii este situat în timpul căsătoriei sau în afara acesteia. Totuşi, dacă întimpul căsătoriei unul dintre soţi a construit pe terenul atribuit în folosinţă prin întrebuinţarea demijloace proprii, dreptul de superficie dobândit va fi bunul său propriu79.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 50/1991, concesionarea terenurilor pentruconstruirea de locuinţe se face pe durata existenţei construcţiei, dreptul de concesiune fiindtransmisibil împreună şi concomitent cu dreptul de proprietate asupra construcţiei. Acest drept deconcesiune asupra terenului urmează să fie considerat comun sau propriu după cum locuinţa larândul ei are calitatea de bun comun sau propriu80.

• Locuinţele construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de crediteÎn prezent, atât literatura de specialitate cât şi practica judiciar ă împărtăşesc teza potrivit

căreia locuinţa construită în timpul căsătoriei devine obiect al dreptului de proprietate comună alsoţilor din momentul predării-preluării indiferent de ratele de preţ achitate. Dacă predarea-preluareaare loc înainte de încheierea căsătoriei, locuinţa va fi bun propriu al soţului dobânditor (art. 31 lit. aC.fam.) chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei81.

În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela alîncheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va determina şi caracterul de buncomun sau propriu al locuinţei82.

• Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unor construcţii în timpul căsătorieiÎn cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucr ări de îmbunătăţire la o construcţie

proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie r ămâne pe mai departe bun propriu al soţului titular aldreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucr ările noi constituie bun

78 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 99; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 75; Emese Florian, op.cit., p. 113.79 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1963, în C.D., 1963, p. 13.80 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 106.81 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 78.82 I.Mihuţă, Probleme de drept în practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materia dreptului muncii şi a dreptuluifamiliei, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 41.



31

comun83, cu condiţia să fi adus un spor de valoare, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare auzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului84. Dreptul de creanţă al soţului neproprietar

poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota decontribuţie a fiecărui soţ.

Când însă în urma lucr ărilor de îmbunătăţiri de mare amploare bunul propriu al unuia dintresoţi s-a transformat în asemenea măsur ă încât, practic a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel

iniţial, bunul în întregul său va trebui considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei, aşadar comun al ambilor soţi85.Edificarea unei construcţii noi cu materiale rezultate din demolarea imobilului proprietatea

unuia dintre soţi nu schimbă statutul juridic al bunului propriu, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiileart. 31 lit. f C.fam., potrivit cărora valoarea care reprezintă sau înlocuieşte un bun propriu, ori bunulîn care a trecut această valoare r ămâne bun propriu, ca efect al subrogaţiei reale86.

• Dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi dobândit potrivit Legii locuinţei nr.114/1996 sau potrivit dreptului comun, art. 1410-1453 C.civ.

Noua lege a locuinţei (Legea nr. 114/1996) stabileşte că dobândesc un drept locativ atâttitularul contractului de închiriere, cât şi persoanele care locuiesc sau vor locui împreună cu acesta(art. 21 lit. k din Legea nr. 114/1996).

Astfel, locuinţa se atribuie în considerarea tuturor membrilor care compun familia, titularulcontractului de închiriere – locatarul principal – încheind contractul în numele întregii familii.Fiecare membru al familiei are un drept locativ propriu privind folosin ţa locuinţei, drept care nuderivă din drepturile locatarului principal, ci din contractul de închiriere.

În condiţiile păr ăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere saual decesului acestuia, închirierea se continuă în beneficiul altor persoane, strict determinate de lege,în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27 din lege. Astfel, închirierea poatecontinua în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă au locuit împreună cu titularul; în beneficiul acelor descendenţi sau ascendenţi care, de asemenea, au locuit împreună cu titularul sau în beneficiul altor

persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul un an şi care au fost înscrise în contractul deînchiriere.

În ceea ce priveşte contractul de închiriere supus dispoziţiilor Codului civil (art. 1410 şiurm.) dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi calificat ca bun propriu sau comun după cumcontractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei.

Sumele economisite, depuse la C.E.C. sau la bănci

S-a impus opinia potrivit căreia aceste sume sunt bunuri comune87, dacă sunt depuse întimpul căsătoriei, indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre soţi sau al amândurora, cuexcepţia cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 C.fam.ca bunuri proprii.

Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C.Aceste câştiguri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau proprii, după cum

sumele cu care s-a jucat apar ţin uneia sau alteia din aceste categorii de bunuri88.Într-o altă viziune, în realizarea câştigurilor determinantă este hotărârea de a juca, precum şi

şansa, iar nu provenienţa sumelor jucate, astfel că bunurile ori sumele obţinute în acest fel sunt

83 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 19/1982, în C.D., 1982, p. 119-120.84 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1960, p. 29; Trib.Suprem, sec ţ.civ., dec.nr.1751/1974, în R.R.D. nr.6/1975, p. 65.85 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 724/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p.70; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 479/1984, înC.D., 1984, p. 148; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1277/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 67.86 Emese Florian, op.cit., p. 116.87 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2016/1976, în C.D., 1976, p. 163; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1309/1976, în C.D.,1976, p. 170.88 Trib.Suprem, dec.civ. nr.1910 din 20 decembrie 1960, în C.D., 1960, p. 267.



32

considerate proprii ale soţului care le-a câştigat, cu excepţia câştigurilor pe librete C.E.C. de ovaloare mai mare, a căror provenienţă se poate determina f ăr ă dificultate89.

Fructele şi productele

Se admite unanim că fructele şi veniturile bunurilor comune ale soţilor apar ţin comunităţii;

în schimb, calificarea juridică a fructelor şi veniturilor bunurilor proprii ale unuia dintre soţi asuscitat unele discuţii în literatura de specialitate.Opinia dominantă e aceea că fructele sunt accesorii bunului frugifer şi se cuvin

proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 C.civ.). Culegerea fructelor este un drept izvorât dindreptul de proprietate care, pentru a fi complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al dobândiriifructelor 90, cu amendamentul că fructele vor fi totuşi comune, dacă sunt rezultatul muncii comune asoţilor 91. În ceea ce priveşte productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după categoria de bunuri care le-a produs întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective92, consumând însăşi substanţa acestora.

3.2.3. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Art. 35 C.fam., printr-o aplicaţie a principiului deplinei egalităţi în drepturi între bărbat şifemeie, dispune că „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel deele (alin. 1); oricare dintre soţi exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şiconsimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstr ăina şi nici nu

poate greva un teren sau 0 construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu areconsimţământul expres al celuilalt soţ” (alin. 2)

Aşadar, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune, şi dispun tot astfel de ele,iar prin alin. 2 art. 35 C.fam. se prezumă existenţa mandatului tacit reciproc de reprezentare întresoţi, în temeiul căruia, atunci când un soţ exercită oricare dintre drepturile ce-i sunt conferite de legeasupra bunurilor comune, se presupune că el acţionează nu numai în numele său, ci şi careprezentant al celuilalt soţ.

Această prezumţie de mandat tacit reciproc are un caracter relativ, prin urmare soţulneparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ceva duce la anularea sa. Dreptul de opunere nu este prevăzut în mod expres, însă rezultă neîndoielnicdin textul art. 35 alin. 2, care stabileşte că soţul care încheie actul juridic „este socotit că are şiconsimţământul celuilalt soţ”. Opunerea, chiar dovedită, nu va produce efecte faţă de ter ţulcontractant de bună-credinţă.

Deci, pentru a se obţine anularea actului juridic încheiat de unul dintre soţi în bazamandatului tacit reciproc de reprezentare, este necesar să se dovedească atât lipsa consimţământuluisoţului necontractant cât şi reaua-credinţă a ter ţului contractant93.

Tot pentru că prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească unele limitări, de comun acord sau prin manifestări unilaterale devoinţă, în sensul că anumite acte juridice posibil de încheiat de către un singur soţ în bazamandatului tacit de reprezentare să poată fi săvâr şite numai cu consimţământul expres al ambilor (limite convenţionale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare).

Mare importanţă prezintă limitele legale ale mandatului tacit. Prima dintre ele, pe care art.35 alin. 2 C.fam o prevede expres, este în privinţa terenurilor sau a construcţiilor care, dacă fac

89 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 83.90 I.Albu, op.cit., p. 144-145; Al.Bacaci, C.Hageanu,, V.Dumitrache, op.cit., p. 84.91 I.Albu, op.cit., p. 145.92 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 72/1972, p. 21-22; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2135/1970, în R.R.D. nr. 4/1980, p.61.93 În acest sens şi C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1645/1992, în Probleme de drept din deciziile Cur ţii Supreme de Justiţie,1990-1992, p. 167.



33

parte din categoria bunurilor comune, nu vor putea fi înstr ăinate sau grevate de nici unul dintre soţif ăr ă consimţământul expres al celuilalt. Raţiunea instituirii unei asemenea limitări se găseşte înimportanţa acestor acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimonială.

O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. S-a hotărât că, dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă,

întrucât prin astfel de acte se ajunge la micşorarea comunităţii de bunuri94

.Oricare dintre soţi, însă, poate efectua f ăr ă consimţământul celuilalt daruri manuale care prin valoarea lor redusă nu afectează comunitatea matrimonială.

Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi constituie principala particularitate a exercitării drepturilor soţilor privitoare la comunitatea de bunuri şi, fiind indisolubillegată de calitatea de soţ, funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar în perioadele de separaţiefaptică95.

Dacă, însă, s-a instituit curatela, în cazul soţului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus subinterdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului

prezumat, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă.

Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimţământulexpres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 şi art 147 C.fam.).

În ceea ce priveşte sancţionarea actelor de dispoziţie săvâr şite cu nesocotirea cerinţeiconsimţământului expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza a II-a C.fam.), în opinia cu cea mai

largă audienţă96, împărtăşită şi de practica judiciar ă97, e incidentă nulitatea relativă şiintegrală.

Această teză a primit susţinerea fostei instanţe supreme, care a statuat cu valoare deîndrumare că actul de înstr ăinare sau de grevare având ca obiect terenuri sau construcţii comune,săvâr şit numai de către unul dintre soţi, f ăr ă consimţământul expres al celuilalt, este lovit de nulitaterelativă, dreptul la acţiune fiind supus termenului general de prescripţie de 3 ani, socotit de la datacând soţul a aflat de faptul încheierii; actul poate fi confirmat expres sau tacit de soţulnecontractant, iar dacă ratificarea nu are loc, actul este lovit de nulitate relativă în întregul său98.

3.2.4. Datoriile comune al soţilor

După cum soţii au două categorii de bunuri, tot aşa ei au două feluri de datorii: personale şicomune. Spre deosebire de prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (art.30 C.fam.), datoriile soţilor vor fi considerate, ca regulă, proprii ale soţului care le-a contractat, şinumai în mod excepţional vor fi comune, numai dacă se integrează în una din cele patru categoriiexpres şi limitativ stabilite prin art. 32 C.fam.

Aşadar, sunt datorii ale comunităţii, urmând ca soţii să r ăspundă cu bunurile lor comune,

următoarele:a) Cheltuielile f ăcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune (art. 32 lit. a C.fam.)Aceste cheltuieli sunt considerate datorii comune în considerarea interesului familiei în

asigurarea administr ării eficiente a patrimoniului comun.Conform textului, pentru ca o datorie să fie comună, trebuie să îndeplinească mai multe

condiţii:

94 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2267/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 67; L.Mihai, Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi?, în R.R.D. nr. 8/1984, p. 44-47.95 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 847/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p. 69; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 984/1985, în

R.R.D. nr. 4/1986, p. 61.96 Emese Florian, op.cit., p. 140; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 135.97 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1100/1992, în R.D. nr. 10-11/1993.98 Plenul Trib.Suprem, decizia de îndrumare nr. 18/1963, în C.D., 1963, p. 27.



34

- să fie vorba de o „cheltuială de administrare” (inclusiv cheltuielile pentru conservarea bunurilor);

- cheltuiala să fie în legătur ă cu un bun comun, iar nu cu unul propriu;- cheltuiala să fie „f ăcută” cu administrarea bunurilor comune;- obligaţia să fie asumată prin act juridic de către un singur soţ, şi nu de către amândoi

soţii, căci, în acest din urmă caz, nu s-ar mai aplica art. 32 lit. a, ci art. 32 lit. b C.fam.

b) Obligaţiile contractate de către soţi împreună (art. 32 lit. b C.fam.)Aceste obligaţii sunt comune, deoarece legea prezumă că reprezintă un interes al căsniciei.În sensul textului, datoria este comună dacă sunt îndeplinite condiţiile:- obligaţia să fie „asumată” de către soţi;- obligaţia să fie asumată „împreună” de soţi;- soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheierea actului juridic, fie

participând prin reprezentare;- cauza obligaţiei este indiferentă, deoarece legea nu distinge;- obligaţia asumată de soţi împreună este comună, f ăr ă a deosebi după cum este

indivizibilă, prin natura ei sau prin voinţa păr ţilor, solidar ă sau conjunctă.c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale

căsătoriei (art. 32 lit. c C.fam.).Mai pronunţat decât în cazul celorlalte datorii comune ale soţilor, în cazul acesteia se relevă

afectaţiunea specială şi scopul social-economic al comunităţii de bunuri destinată acoperirii unor asemenea cheltuieli.

Condiţii necesare a fi îndeplinite:- obligaţia să izvorască dintr-un act juridic, chiar unilateral;- obligaţia să fie asumată de către un singur soţ (dacă ar fi asumată de către amândoi

atunci ea ar fi comună, potrivit art. 32 lit .b C.fam.);- obligaţia să fi fost asumată pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei.d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate

publică (art. 32 lit. d C.fam.).Această obligaţie este declarată comună în interesul apăr ării avutului public.Analizând această dispoziţie legală, reţinem următoarele condiţii cumulative pentru

angajarea r ăspunderii soţilor cu bunurile lor comune în vederea repar ării prejudiciului cauzat prinfapta ilicită a unuia dintre ei:

- să existe un prejudiciu patrimonial;- prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun, obiect al dreptului de proprietate

publică;- faptul însuşirii să fi fost săvâr şit de către unul dintre soţi;- masa bunurilor comune să fi înregistrat o sporire;- existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune şi însuşirea

săvâr şită de către unul dintre soţi.Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor

Conform dispoziţiilor art. 33 şi 34 C.fam., există o corespondenţă între natura creanţei şicategoria de bunuri din care poate fi satisf ăcută. Astfel, bunurile comune nu pot fi urmărite decât decreditorii comuni ai soţilor.

Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţuluidebitor, însă, dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împăr ţirea bunurilor comune în

propor ţia necesar ă pentru acoperirea creanţei lor. La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi potîndrepta pretenţiile şi asupra bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare

pentru satisfacerea creanţelor lor. Această ordine de urmărire a bunurilor aflate în patrimoniilesoţilor – mai întâi cele comune, şi numai în măsura în care acestea au fost insuficiente, în subsidiar,



35

bunurile proprii ale fiecăruia din soţi – este imperativă, urmând a fi respectată chiar dacă soţii ar fiobligaţi în solidar 99.

Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocaziaîmpăr ţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, desigur, propor ţională cu

partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

3.2.5. Împăr ţirea bunurilor comune ale soţilor

Regimul comunităţii matrimoniale dăinuie, în principiu pe toată durata căsătoriei, f ăr ă să fiecondiţionată de convieţuirea soţilor sau de calitatea relaţiilor dintre aceştia. În mod excepţional, art.36 alin. 2 C.fam. permite împăr ţirea în timpul căsătoriei, exclusiv pe cale judiciar ă, a bunurilor comune, în întregime sau numai în parte.

Partajarea comunităţii de bunuri a soţilor, în timpul căsătoriei, e posibilă numai cuîndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- există motive temeinice în susţinerea cererii de împăr ţeală, motive care au fost dovedite înfaţa instanţei;

- partajarea bunurilor comune a fost dispusă prin hotărâre judecătorească.

Împăr ţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi iniţiată de unul dintre soţi (art. 36alin. 2 C.fam.) sau de creditorul personal al unuia dintre soţi (art. 33 alin. 2 C.fam.). Bunurile astfelîmpăr ţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împăr ţite, precum şi cele care se vor dobândiulterior, r ămân bunuri comune.

Practica judiciar ă a reţinut în diferitele soluţii de speţă că este, spre exemplu., motivtemeinic împiedicarea, după despăr ţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la folosireasau la administrarea bunurilor comune100. Simpla despăr ţire în fapt nu constituie un motiv temeinic

pentru împăr ţirea bunurilor, decât coroborată cu alte împrejur ări, ca aceea că unul dintre soţiînstr ăinează sau distruge bunurile comune r ămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a şi leînsuşi101.

Noţiunea de „motive temeinice” nu beneficiază de vreo determinare legală. Instanţele judecătoreşti vor statua, de la caz la caz, funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriuladministrat, dacă motivele invocate sunt sau nu temeinice.

Mai trebuie precizat că, la efectuarea partajului bunurilor comune, urmează a se lua în calculvaloarea pe care bunurile o au la acea dată şi nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul încare au intrat în comunitate102.

Creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi pot satisface creanţa prinurmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împăr ţirea bunurilor comune, pentru ca

partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită până la satisfacerea în întregime a creanţei.Creditorii personali îşi pot valorifica dreptul de a cere împăr ţirea bunurilor comune ale

soţilor, fie pe cale principală, prin promovarea cererii de chemare în judecată având acest obiect, fie

pe cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare.Împăr ţirea bunurilor comune poate fi cerută de creditorii personali numai în măsura necesar ă acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în prealabil, bunurile propriiale soţului debitor, ordinea instituită de lege având un caracter imperativ. Bunurile care excednevoii de acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împăr ţelii vor r ămâne bunuri proprii, calitateafiind dobândită prin efectul împăr ţirii.

Aşa cum am menţionat deja, în principiu, împăr ţirea bunurilor comune are loc odată cudesfacerea căsătoriei. La acest moment, potrivit art. 36 alin. 1 C.fam., bunurile comune se pot

99 Emese Florian, op.cit., p. 160; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 99.100 Trib.reg.Bucureşti, dec.nr. 1219/1959, în L.P. nr. 11/1959.101 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 769/1969 în C.D., 1969, p. 172; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.138/1971, în C.D.,1993, p. 133.102 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p.143.



36

împăr ţi prin învoiala soţilor, şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî instanţa de judecată.

De obicei, după divor ţ soţii procedează la o împăr ţire totală a bunurilor comune, însă nimicnu împiedică să se facă o împăr ţire par ţială, situaţie în care bunurile neîmpăr ţite r ămân pe maideparte bunuri comune103.

Cât priveşte obiectul învoielii soţilor, el se poate rezuma la determinarea cotelor cuvenite

fiecăruia. Dacă ulterior apar neînţelegeri între păr ţi şi la formarea concretă a loturilor ce urmează afi atribuite fiecăruia dintre foştii devălmaşi este solicitat sprijinul instanţei, partajul se va înf ă ptui potrivit cotelor deja stabilite convenţional.

În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la împăr ţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel că ea va trebui supusă normelor dreptului comun104.

Pentru stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ, criteriul care se impune a fi folosit, acceptatfiind şi de practica noastr ă judecătorească, este acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ ladobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situaţia unor coteinegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreocontribuţie la dobândirea bunurilor 105.

Tot practica judiciar ă a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută şi contribuţia acelui

soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă îngospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru creşterea copiilor 106.

La împăr ţirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândireatotalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte107 şi, de asemenea, se va lua în calculinegalitatea veniturilor 108 şi faptul că unul dintre soţi a plătit ratele preţului cu care bunurile au fostachiziţionate109.

Procedura împăr ţirii bunurilor comune

Dreptul la acţiunea în împăr ţirea bunurilor comune nu se prescrie.Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile şi

indiferent dacă împăr ţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală dedesfacere a căsătoriei sau separat110.

Ca elemente specifice judecăţii în materie de partaj în general, la prima zi de înf ăţişare, dacă păr ţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuseîmpăr ţelii şi va lua act, când e cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa

bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 6733 C.proc.civ.). În tot cursul procesului,instanţa va stărui ca păr ţile să împartă bunurile prin bună învoială, iar dacă acestea ajung la oînţelegere, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor; în cazul în care înţelegerea priveşte împăr ţireanumai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre par ţială,nesusceptibilă de apel, continuând procesul pentru celelalte bunuri (art. 6734 C.proc.civ.).

În funcţie de complexitatea cauzei, procesul de partaj poate parcurge două etape: admitereaîn principiu şi partajul propriu-zis. Prin încheierea de admitere în principiu vor fi stabilite bunurilesupuse împăr ţelii, calitatea de copărtaşi a păr ţilor, cota-parte cuvenită fiecăruia şi creanţele născute

103 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 5599/2001, în R.D. nr. 6/2002, p. 211.104 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, opt.cit., p. 107.105 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 865/1960, în C.D., 1060, p. 282; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1542/1970, în R.R.D.nr. 8/1971, p. 156.106 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 753/1980, în I.Mihuţă, Culegere…, pe anul 1990, p. 22; T.M.B. secţ. a III-a civ.,dec.nr. 1054/1992, cu notă de I.Mihuţă, în Culegere de practică judiciar ă civilă pe anul 1992, Casa de editur ă şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 32-33.107 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1624/1960, în C.D., 1960, p. 272; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 907/1993, în R.D. nr.

7/1994, p. 80.108 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 595/1961, în C.D., 1961, p. 204.109 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 487/1967, în C.D., 1967, p. 150.110 V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, notă la dec.nr. VIII din 2000 a C.S.J., în R.D. nr. 5/2001, p. 220-227.



37

din starea de proprietate comună pe care copărtaşii le au unii faţă de alţii (art. 6736 teza I şi art. 6735 alin. 1 C.proc.civ.). Partajul astfel schiţat va fi desăvâr şit, în cea de-a doua etapă, împăr ţeala

propriu-zisă, prin formarea şi atribuirea loturilor (art. 6735, 6739 – 67314 C.proc.civ.).Dacă instanţa are suficiente elemente probatorii, ea poate trece la soluţionarea fondului f ăr ă

prealabila admitere în principiu a cererii de partaj111.

Efectele hotărârii de împăr ţire

Hotărârea prin care s-a dispus împăr ţirea bunurilor comune are efect declarativ, iar nutranslativ de drepturi. Prin împăr ţeală nu se realizează un transfer de drepturi între copărtaşi, ci seconstată şi se recunosc, cu efect retroactiv, drepturi preexistente112.

Hotărârea de partaj r ămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titluexecutoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi instanţa n-a dispus

predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea, însă, acest caracter dacă păr ţile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor 113.

Executarea cu privire la predarea bunurilor împăr ţite poate fi cerută înăuntrul termenuluigeneral de prescripţie de 3 ani (art. 6 din Decretul nr. 167/1958); dreptul de proprietate asupra

bunurilor atribuite poate fi dovedit în continuare cu hotărârea de partaj, pentru că aceasta nu şi pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa partajabilă, la calitatea de copărtaşi a păr ţilor şi lacotele ce li se cuvin 114.

În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a mor ţii unuia dintre soţi, împăr ţirea bunurilor comportă două operaţii succesive: prima constă în determinarea cotei care se cuvine soţuluisupravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în determinarea cotei acestuia în calitate demoştenitor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/1944.

Căsătoria declarată nulă sau anulată, fiind considerată că niciodată nu a existat, nu se pune problema împăr ţirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei aparentefiind acela de drept comun la fel ca în cazul concubinilor.

3.2.6. Bunurile proprii ale soţilor

Art. 31 C.fam. determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecăruiadintre cei doi soţi. Enumerarea acestor bunuri are caracter limitativ şi este de strictă interpretare,orice act juridic prin care soţii sau o ter ţă persoană ar tinde să lărgească sfera acestor bunuri atragesancţiunea nulităţii absolute (art. 30 alin. 2 C.fam.).

Fac parte din patrimoniul propriu al fiecăruia dintre soţi următoarele bunuri:• Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a C.fam.).Din prevederile art. 30 C.fam., potrivit cărora sunt considerate bunuri comune cele

dobândite în timpul căsătoriei, rezultă cu claritate că bunurile dobândite înainte de căsătorie dar şi

bunurile dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei fac parte din categoria bunurilor proprii.• Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b C.fam.)Datorită caracterului personal al dobândirii, bunurile primite prin moştenire, legat sau

donaţie sunt proprii ale soţului gratificat, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel.Trebuie precizat că, atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se

refer ă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se refer ă atât la legatele universale, câtşi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, cu alte cuvinte la moştenirea testamentar ă.

În literatura de specialitate se apreciază că voinţa dispunătorului, în sensul caracteruluicomun al bunurilor nu trebuie să fie neaparat expresă, ea poate fi tacită, cu condiţia să rezulte în

111 Emese Florian, op.cit., p. 202.112 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.175/1989, în R.D. nr. 1-2/1990, p. 133; Trib.Suprem, sec ţ.civ., dec.nr. 402/1982, înR.R.D. nr. 1/1983, p. 68.113 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 3/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, p. 124.114 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 103/1984, în C.D., 1984, p. 128.



38

mod neîndoielnic115. Dovada manifestării de voinţă a dispunătorului se poate face prin orice mijlocde probă din care să rezulte f ăr ă dubiu că s-a urmărit gratificarea ambilor soţi. Prin lipsa unei ataredovezi bunul va fi considerat propriu, în temeiul art. 31 lit. b C.fam.

Bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale soţuluimoştenitor întrucât dispunătorul, nelăsând testament nu a determinat, prin voinţa sa o altă calificare

juridică.

În privinţa darurilor de nuntă în practica judiciar ă s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea să sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor esteacela de a constitui un patrimoniu comun necesar soţilor la începutul căsătoriei116.

În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unuitestament, voinţa dispunătorului va fi cea care va stabili şi natura de bun comun sau propriu.

În practică pot apărea următoarele situaţii:- liberalitatea a fost f ăcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină comun;

bunul intr ă în comunitatea devălmaşă a soţilor;- liberalitatea a fost f ăcută ambilor soţi, însă f ăr ă menţiunea expresă ca bunul să devină

comun; acesta devine, de asemenea, comun în devălmăşie;- liberalitatea a fost f ăcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca bunul să devină

comun; bunul va intra în comunitatea de bunuri a soţilor;- liberalitatea s-a f ăcut numai unuia dintre soţi, f ăr ă nici o altă menţiune; bunul va fi

considerat propriu al soţului gratificat, însă cu posibilitatea recunoscută celuilalt soţ de a dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a fost ca bunul să devină comun.

• Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c C.fam.).Aceste două categorii de bunuri sunt calificate astfel de legiuitor datorită afectaţiunii lor

uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi.Astfel categoria bunurilor proprii de uz personal cuprinde acele bunuri care sunt afectate

uzului, fizic sau intelectual, personal, exclusiv şi efectiv al unuia dintre soţi117, precum obiecte deîmbr ăcăminte, instrumente muzicale, echipamentul sportiv, obiectele întrebuinţate de către unuldintre soţi în vederea întreţinerii sau îmbunătăţirii stării sale de sănătate, etc.

Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii:

- bunul să fie dobândit de către unul dintre soţi;- bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul de dobândire,

în afar ă de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie, din cele enumerate deart. 31 C.fam.;

- bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi.Categoria bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde acele bunuri

care, potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi, precum uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate,

atelierul de pictur ă sau sculptur ă, etc.Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii, bunurile destinateexercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii. Trebuie să fie vorba de îndeletniciri cu caracter

profesional118.Când ambii soţi au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt

comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece îşi păstrează caracterul de bunuri proprii119.

• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice, schiţeleşi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C.fam.).

115 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 118; Emese Florian, op.cit., p. 95.116 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 786/1979, în C.D., 1979, p. 141-143.117 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 71.118 Ibidem.119 Trib.mun.Bucureşti, Col.II, dec.nr. 3109 din 15 decembrie 1956, în L.P. nr. 5/1957, p. 607.



39

Aceste bunuri sunt proprii în considerarea caracterului excepţional al muncii care le-a creat,şi care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte.

Deosebim două categorii de bunuri:1) Premiile şi recompensele.Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt proprii ale acelui soţ care a fost

r ăsplătit ocazional pentru eforturi remarcabile.

Dacă veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au caracter periodic, fiind incluse însalariu vor urma regimul juridic al salariului, adică vor fi considerate comune ambilor soţi120.2) Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii

şi inovaţii – au ca tr ăsătur ă comună faptul că reprezintă materializarea capacităţii creatoare artistice,literare sau ştiinţifice a unuia dintre soţi.

Legiuitorul nu are în vedere însăşi opera de creaţie intelectuală sau drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale de autor, ci exclusiv obiectul material careîncorporează opera de creaţie intelectuală. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului şi încasate în timpul căsătoriei constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun iar nu bun

propriu al soţului autor, chiar dacă opera de creaţie intelectuală a fost realizată înainte de încheiereacăsătoriei121. Există însă numeroşi autori care pledează în favoarea caracterului de bun propriu al

remuneraţiei cuvenite autorului.• Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31

lit. e C.fam.)Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ cu un asemenea titlu sau creanţele cu

privire la acestea sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci.

Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n–aufost plătite de soţul asigurat şi indiferent de suma banilor.

• Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoarea (art. 31 lit. f C.fam.).

Prin această reglementare s-a urmărit evitarea confuziunii între cele două mari categorii de bunuri aflate în patrimoniul soţilor. Astfel bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţieireale cu titlu universal.

Principiul subrogaţiei reale se aplică numai domeniului bunurilor proprii, deoarece în privinţa celor comune operează prezumţia de comunitate instituită prin art. 30 alin. 1 şi 3 C.fam. – potrivit cărora bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt comune, câtă vremenu se dovedeşte că bunul, f ăcând parte din categoriile enumerate limitativ de art. 31 C.fam., este

propriu – ceea ce face inutilă aplicarea principiului subrogaţiei.

Dovada bunurilor proprii

Instituind prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei,legiuitorul a r ăsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” (art. 30alin. 3 C.fam.), prin urmare, când unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada. Prezumţia de comunitate având un caracter relativ, dovada contrar ă, respectiv acalităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954).Aceste dispoziţii pot fi invocate, afar ă de soţi, de cei care le înf ăţişează drepturile: succesoriiuniversali şi cu titlu universal, moştenitorii, legatarii, creditorii, chirografari – dacă, în ceea ce

priveşte creditorii chirografari, nu se tinde la valorificarea unui drept propriu.Ter ţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face

dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât în mod obiectiv ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

120 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 72.121 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1309/1976, în C.D., 1976, p. 170; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 581/1974, în R.R.D.nr. 2/1975, p. 67.



40

CAPITOLUL VNULITATEA CĂSĂTORIEI

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Codul familiei reglementează nulitatea căsătoriei în Capitolul II al Titlului I „Nulitateacăsătoriei”, în art. 19-24, care cuprind dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun şi care secompletează cu prevederile dreptului civil în materie de nulităţi, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu cele ale dreptului familiei.

Prin nulitatea actului juridic al căsătoriei înţelegem sancţiunea civilă care intervine caurmare a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea sau

pronunţarea sa înlăturând, de regulă, efectele acelei căsătorii122.Formalităţile premergătoare şi cele concomitente încheierii căsătoriei, precum şi obligaţia,

instituită prin art. 15 C.fam., în sarcina ofiţerului de stare civilă, de a refuza celebrarea căsătoriei încazul în care se constată că „cerinţele legale nu sunt îndeplinite”, diminuează considerabil risculunor căsătorii nule sau anulabile123.

Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divor ţul. Atât nulitatea cât şi divor ţul pun capătcăsătoriei, dar între aceste două instituţii există deosebiri esenţiale. Cauzele care determină nulitateacăsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege, anterior sau concomitent încheieriiei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc), pe când cauzele care duc la divor ţ sunt ulterioareîncheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre judecătorească. Instanţacompetentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei este judecătoria. Procedura de judecată a uneiacţiuni în nulitatea căsătoriei este cea obişnuită, neexistând dispoziţii derogatorii în această materie.

Dacă, în general, hotărârile judecătoreşti au efecte numai între păr ţile din proces, hotărâriledate în această materie, având consecinţe asupra stării civile a celor ce au încheiat o astfel de

căsătorie îşi produc consecinţele erga omnes, hotărârile judecătoreşti ce se refer ă la starea civilă nefiind declarative, ci constitutive de drepturi124.

2. CLASIFICAREA NULITĂŢILOR

O primă clasificare a nulităţilor în materia căsătoriei este aceea în nulităţi exprese, care sunt prevăzute expres de lege, şi nulităţi virtuale, care nu au fost consacrate în vreun text de cătrelegiuitor.

În acest sens, art. 19 C.fam. prevede că „este nulă căsătoria încheiată cu încălcareadispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 13, 13 1 şi 16”. De asemenea, potrivit art. 21C.fam. „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare

cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”, iar art. 7 din Legea nr.119/1996 prevede că este nulă căsătoria încheiată de către un ofiţer de stare civilă incompetent,afar ă numai dacă exercitând această îndeletnicire în public nu a creat o aparenţă invincibilă că estecompetent în acest sens, caz în care căsătoria, în temeiul regulii că error communis facit jus, estevalabilă.

Pe lângă aceste nulităţi exprese, în materie de căsătorie, sunt admisibile şi nulităţile virtuale, precum : lipsa de diferenţiere sexuală sau lipsa ofiţerului de stare civilă.

122 Emese Florian, op.cit., p. 61; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 176.123 Practic, cazurile de nulitate a căsătoriei sunt foarte rare, mai ales datorită verificărilor prealabile care se fac de cătreofiţerul de stare civilă (I.Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciar ă, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series jurisprudenţia, Cluj, 1974, p. 149).124 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 130



41

O a doua clasificare a nulităţilor are în vedere nulităţile relative şi nulităţile absolute, ca şi îndreptul comun.

Există totuşi unele deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesulmenţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Totastfel, în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţiise vor produce faţă de el numai de la data când a r ămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat

nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în toate cazurile, anularea căsătoriei nu are nici unefect (art. 2 alin. 2 C.fam.).

2.1. Cazuri de nulitate absolută

• Încheierea căsătoriei f ăr ă respectarea dispoziţiilor legale cu privire la vârstamatrimonială (art. 19 şi art. 4 C.fam.).

Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de bărbatul care nu a împlinit 18 ani şi defemeia care nu a împlinit 16 ani sau care, având vârsta de 15 ani împliniţi, nu a solicitat şi obţinutdispensa de vârstă.

Deşi, în acest caz, nulitatea este absolută, ea poate fi acoperită, dacă „între timp” cum

dispune art. 20 C.fam. (până la r ămânerea definitivă a hotărârii în desfiinţarea căsătoriei) survineuna dintre următoarele împrejur ări:

- soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o;- soţia a dat naştere unui copil;- soţia impuber ă a r ămas însărcinată.• Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19 şi art. 5 C.fam.).Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind apărat şi prin sancţionarea

cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii.În ceea ce priveşte ipoteza anulării hotărârii declarative de moarte în timpul căsătoriei

subsecvente a „soţului supravieţuitor”, potrivit art. 22 C.fam., se menţine această a doua căsătorie, prima considerându-se desf ăcută pe data încheierii celei de-a doua.

Cererea de anulare a celei de-a doua căsătorii ar fi f ăr ă obiect numai în ipoteza în care primacăsătorie ar fi fost declarată nulă pentru un oricare alt motiv de nulitate prevăzut de lege125.

Acţiunea în nulitate poate fi intentată de orice persoană interesată, este imprescriptibilă şi nue condiţionată de exercitarea acţiunii de divor ţ126.

• Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi art. 6 C.fam).Căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă, precum şi între rude în linie colaterală până la

gradul IV inclusiv, este nulă absolut, f ăr ă a deosebi după cum rudenia este din căsătorie sau dinafara acesteia. Mai mult, încheierea unei astfel de căsătorii constituie, conform prevederilor dreptului penal, infracţiunea de incest reglementată de art. 303 C.pen.

• Căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie (art. 19 C.fam. şi art. 1 din Legea

nr. 273/2004).Regimul actual al adopţiei cunoaşte un singur fel de adopţie, acela cu efecte depline defiliaţie firească. În aceste condiţii, este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator şi ascendenţii săi,

pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte cât şi căsătoria între adoptat şidescendenţii săi, pe de o parte, şi alte rude ale adoptatorului decât ascendenţii, pe de altă parte127.

• Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 şi art. 9 C.fam.).

125 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 76/1993, în R.D. nr. 12/1993, p. 95; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1572/1995, în R.D. nr. 3/1996,

p. 85.126 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 1602/1992, în R.D. nr. 8/1993, p. 10; C.S.J. sec ţ.civ., dec.nr. 1572/1995, în Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.127 I.P.Filipescu, A.I..Filipescu, op.cti., p. 180.



42

Căsătoria celui suferind de alienaţie sau debilitate mintală este lovită de nulitate absolută f ăr ă a distinge după cum persoana se află sau nu sub interdicţie judecătorească, chiar dacă încheierea căsătoriei a avut loc într-un moment de luciditate pasager ă128.

Esenţial pentru a se putea pronunţa desfiinţarea căsătoriei este ca boala psihică a soţului, subforma alienaţiei sau debilităţii mintale să fi existat în momentul încheierii căsătoriei, împrejurare ce

poate fi dovedită în faţa instanţei prin oricare din mijloacele admise de lege129.

• Lipsa de solemnitateSolemnitatea celebr ării căsătoriei trasează demarcaţia formală între căsătorie şi concubinaj.Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai un element alsolemnităţii cât şi atunci când solemnitatea lipseşte integral (art. 19 C.fam.)130.

Aşadar, ar fi nulă absolut căsătoria oficiată de o altă persoană decât ofiţerul de stare civilă (de notar, de exemplu), căsătoria încheiată f ăr ă participarea unuia sau a ambilor soţi, în lipsamartorilor sau în prezenţa unui singur martor, precum şi căsătoria a cărei încheiere nu a fostconstatată de către ofiţerul de stare civilă.

• Lipsa de publicitatePublicitatea este o condiţie de formă distinctă de solemnitate, a cărei lipsă la încheierea

căsătoriei duce tot la nulitatea absolută, potrivit art. 19 C.fam.• Necompetenţa ofiţerului de stare civilă În ceea ce priveşte necompetenţa sa rationae materiae, acesta duce în mod indiscutabil la

nulitatea absolută. Prin excepţie, în aplicarea principiului error communis facit jus, dacă atribuţiilespecifice ofiţerului de stare civilă au fost exercitate în mod public, astfel încât s-a creat o stare deeroare comună şi invincibilă căsătoria nu va fi desfiinţată (art. 7 din Legea nr. 119/1996)

În concluzie, nulitatea absolută a căsătoriei determinată de necompetenţa materială aofiţerului de stare civilă se acoper ă în prezenţa cumulativă a două cerinţe:

- atribuţiile de ofiţer de stare civilă au fost exercitate în mod public;- soţii s-au aflat în eroare, având convingerea că persoana are într-adevăr calitatea

pretinsă.Cât priveşte necompetenţa personală şi necompetenţa teritorială a ofiţerului de stare civilă,

majoritatea autorilor consider ă că valabilitatea actului juridic al căsătoriei nu are de suferit131.• Căsătoria fictivă Sintagma „căsătorie fictivă” desemnează căsătoria încheiată în orice alt scop decât acela al

întemeierii unei familii.Condiţii necesare a fi îndeplinite cumulativ132 :- consimţământul exprimat la încheierea actului juridic nu reflectă voinţa reală a

persoanei;- scopul urmărit de unul sau de ambii viitori soţi este acela de a obţine unele efecte

secundare ale căsătoriei (căsătoria este doar un mijloc de a obţine anumite avantaje, iar nu însuşiobiectivul manifestării de voinţă).

Aşa cum s-a ar ătat în doctrină133

, căsătoria fictivă poate fi analizată ca o lipsă deconsimţământ la căsătorie, deoarece păr ţile nu şi-au exprimat un consimţământ valabil în vedereaîncheierii căsătoriei, ci numai unul formal, voinţa lor internă fiind cu totul alta, ceea ce duce lasancţiunea nulităţii absolute134.

128 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 152/1990, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 158; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985, înR.R.D. nr. 1/1986, p. 60.129 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 13.130 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 595/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 99.131 Emese Florian, op.cit., p. 60; Al.Bacaci, C.Hageanu, V. Dumitrache, op.cit., p. 137.132 Emese Florian, op.cit., p. 60-61.133 I.P.Filipescu, Gh.Beleiu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciar ă, în R.R.D. nr. 9/1971, p. 76-81.134 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 2248/1973, în R.R.D. nr. 5/1974, p. 72.



43

Proba fictivităţii căsătoriei se poate face prin orice mijloc de probă. Invocarea acestui caz denulitate a căsătoriei nu va putea fi f ăcută dacă între soţi, ulterior încheierii căsătoriei, s-au stabilitrelaţii conjugale reale135

• Lipsa diferenţierii sexualeInexistenţa acestei condiţii duce la nulitatea absolută a căsătoriei, fiind un caz de nulitate

virtuală, dar recunoscut ca atare atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciar ă.

Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex este nulă; de asemenea, căsătoria persoanei al căruisex nu este suficient precizat ori care sufer ă de malformaţii sub forma nediferenţierii sexuale136.• Lipsa consimţământului (art. 19 şi art. 16 C.fam.).Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută atunci când este vorba de lipsa sa

materială, cât şi atunci când este vorba de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic defacultăţile mintale.

2.2. Cazurile de nulitate relativă.

Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor de consimţământ: eroarea,dolul şi violenţa. Art. 21 alin. 1 C.fam. prevede: „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui

consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sauviolenţă”.

Eroarea – viciază consimţământul numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ.Dolul – constituie motiv de nulitate relativă a căsătoriei dacă poartă asupra unor elemente

determinante la încheierea căsătoriei.Violenţa – fizică sau morală, poate fonda acţiunea în anularea căsătoriei dacă faţă de

gravitatea şi intensitatea actelor de constrângere exercitate, persoana s-a aflat în neputinţa de a seopune căsătoriei.

3. EFECTELE NULITĂŢILOR

Nulitatea absolută sau relativă, odată stabilită prin actul instanţei, generează acelaşi efect:desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum „soţii” nu ar fi fostnicicând căsătoriţi între ei. În ceea ce priveşte relaţiile dintre foştii soţi, nulitatea produceurmătoarele efecte: minora care prin încheierea căsătoriei a dobândit capacitate deplină de exerciţiuşi nu a împlinit 18 ani până la desfiinţarea căsătoriei îşi pierde retroactiv deplinătatea capacităţii deexerciţiu; fiecare dintre soţi revine la numele purtat anterior căsătoriei; soarta bunurilor dobândite întimpul convieţuirii se determină potrivit dreptului comun ( la fel ca şi în cazul concubinilor); dreptul(şi obligaţia) reciproc la întreţinere nu este recunoscut; vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor (pentru ipoteza decesului unuia dintre soţi înainte de r ămânerea definitivă a hotărârii în nulitatea sauanularea căsătoriei) nu există.

Art. 23 alin. 2 C.fam. instituie o excepţie, dispunând că desfiinţarea căsătoriei nu are nici ourmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar art. 24 alin. 2 C.fam.

prevede că, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica dispoziţiile privitoare la divor ţ.Aceste prevederi prezintă interes din perspectiva art. 53 alin. 2 C.fam., în conformitate cu

care copilul născut după declararea nulităţii căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, cu condiţiasă fi fost conceput în timpul căsătoriei, iar mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie.

Instanţa de judecată, statuând asupra nulităţii căsătoriei, este obligată să dispună chiar şi dinoficiu cu privire la încredinţarea copilului minor (de regulă unuia dintre părinţi sau, pentru motivetemeinice, unei ter ţe persoane, cu consimţământul acesteia ori unei instituţii de ocrotire), precum şi

135 Dacă dintr-o astfel de căsătorie au rezultat copii – ceea ce dovedeşte faptul convieţuirii soţilor – nulitatea absolută pentru fictivitate nu mai poate fi pronunţată – Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 765/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 67136 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1196/1972, în C.D. , 1974, p. 199.



44

cu privire la contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătur ă şi pregătire profesională a copiilor (art. 42 C.fam.)137.

Vocaţia succesorală între părinţi şi copii se menţine.

4. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢILOR

Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei se află la îndemâna soţilor şi a oricărei alte persoane care justifică un interes. Un asemenea drept este recunoscut şi

procurorului sau, incidental, în cadrul unui proces început, poate fi invocat chiar de instanţa de judecată din oficiu.

Acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei nu poate fi pornită decât de acela dintresoţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin eroare, dol sau violenţă. Ea este

prescriptibilă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau a dolului, potrivit art. 21 alin. 2 C.fam.

Dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibil.Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte constitutive şi

sunt opozabile erga omnes.Ele îşi produc efectele de la data când s-a f ăcut menţiunea cuvenită pe marginea actului de

căsătorie sau de la data când ter ţii au cunoscut desfiinţarea căsătoriei pe altă cale, înainte de a seface menţiunea (art. 39 alin. 2 C.fam.).

5. CĂSĂTORIA PUTATIVĂ

Prin „căsătorie putativă” se înţelege acea căsătorie care, deşi nulă sau anulată, produce totuşiunele efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei138 . Ea este reglementată în

prevederile art. 23 alin.1 C.fam., conform cărora „soţul care a fost de bună credinţă la încheiereacăsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti

r ămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.Aşadar, pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative trebuie să fie îndeplinite

cumulativ două condiţii:- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;- buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi.Buna-credinţă constă într-o eroare a unuia sau a ambilor soţi cu privire la cauza nulităţii

căsătoriei şi în convingerea deplină a soţilor (sau numai a unuia dintre ei) că încheie un act valabildin punct de vedere juridic.

Ea trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei, cu alte cuvinte în momentulexprimării consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă, deoarece cauzele de nulitate seraportează la acest moment.

Efectele căsătoriei putativeCăsătoria putativă îşi produce efectele în planul relaţiilor personale precum şi al relaţiilor

patrimoniale care au luat naştere prin încheierea actului juridic desfiinţat.Când ambii soţi au fost de bună-credinţă, în ceea ce priveşte raporturile personale dintre

aceştia, se disting următoarele efecte139:- între soţi, până la data r ămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat nulitatea, a

existat obligaţia de sprijin moral reciproc şi de fidelitate, încălcarea acesteia din urmă constituindadulter;

137 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 22/1971, în C.D., 1971, p. 131.138 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 194.139 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 143.



45

- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divor ţ, art. 24 alin. 1C.fam. f ăcând trimitere la aceste dispoziţii numai în privinţa raporturilor patrimoniale, astfel că soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi va recă păta numele avut anterior;

- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru trecut această calitate;- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de exerciţiu,

dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată.

Cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi efectele sunt140

:- împăr ţirea bunurilor comune se face potrivit dispoziţiilor din materia divor ţului;- obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în viitor, potrivit prevederilor art.

41 alin. 2 şi 3 C.fam., care se aplică prin asemănare (art. 4 alin. 1 C.fam.);- ambii soţi beneficiază de dreptul de moştenire dacă decesul celuilalt soţ a intervenit

înainte de data la care hotărârea judecătorească prin care se declar ă nulitatea căsătoriei a r ămasdefinitivă.

În situaţia în care numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, raportat la relaţiile personale, doar acesta va beneficia de derogarea creată de legiuitor. În privinţa raporturilor patrimoniale, s-a impus în literatura juridică141, opinia potrivit căreia se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divor ţ. Astfel, existenţa bunei-credinţe la unul dintre soţi este în măsur ă să justifice

aplicarea regimului comunităţii cu privire la ambii soţi, înlăturând în întregime efectul retroactiv aldesfiinţării actului juridic al căsătoriei.

De întreţinere şi de dreptul la moştenire va beneficia numai soţul de bună-credinţă.

140 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 196.141 Tr.Ionaşcu ş.a., Căsătoria în dreptul…, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 99; I.P.Filipescu, P.Anca, O.Calmuschi,M.I.Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Ed.Academiei române, Bucureşti, 1981, p. 179.



46

CAPITOLUL VIÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

1. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

Potrivit art. 37 alin. 1 C.fam., căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a mor ţii unuia dintre soţi. În acest din urmă caz, potrivit art. 22 C.fam., dacă hotărârea de declarare a mor ţii este anulată, iar între timp soţul celui declarat mort s-a recăsătorit,

prima căsătorie este considerată desf ăcută la data încheierii noii căsătorii. Dar, dacă soţul care s-arecăsătorit a fost de rea-credinţă (a ştiut că cel declarat mort se află în viaţă), noua căsătorie esteîncheiată prin fraudă şi conform art. 5 C.fam. este lovită de nulitate absolută.

Efectele încetării căsătoriei

a) Soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ îl menţine şi după încetarea căsătoriei142. Practica judecătorească a decis să soţul supravieţuitor poate să poarte acest

nume şi după recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ143. b) Soţul supravieţuitor, care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea de

exerciţiu dobândită prin căsătorie.c) Comunitatea de bunuri a soţilor încetează. Partea din bunurile comune care apar ţine

soţului decedat formează masa succesorală şi se va deferi moştenitorilor, printre care se află şi soţulsupravieţuitor (Legea nr. 319/1944).

d) Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele r ămas în viaţă, potrivit art. 98alin. 2 C.fam.

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).

2. DESFACEREA CĂSĂTORIEI2.1. Noţiune. Consideraţii generale

Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale şi obiective,desfacerea căsătoriei prin divor ţ se poate produce numai în timpul vieţii soţilor, în anumite condiţii

pe care legiuitorul le-a stabilit în articolele 37 şi 38 C.fam.Codul familiei consacr ă instituţiei Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44, dispoziţiile dreptului

material completându-se cu cele ale Codului de procedur ă civilă privitoare la „ despăr ţenie”, art.607-619, prin care se instituie o procedur ă specială, derogatorie de la dreptul comun.

Astfel, conform prevederilor art. 38 C.fam., divor ţul reprezintă mijlocul de desfacere a

căsătoriei, pentru motive temeinice, care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei. Dinacelaşi articol rezultă că divor ţul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească; chiar în situaţiacând divor ţul are la bază acordul soţilor (art. 38 alin. 2 C.fam.), instanţa de judecată este aceea care-l pronunţă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale.

Sintetizând, pentru desfacerea căsătoriei prin divor ţ este necesar ă întrunirea cumulativă aurmătoarelor condiţii:

1) existenţa unor „motive temeinice”, pe care instanţa de judecată este chemată a le apreciacu atenţie, în funcţie de situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii;

2) vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, urmare tocmai a acelor „motive temeinice”;3) imposibilitatea continuării căsătoriei.

142 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1396/1963, în C.D., 1963, p. 151-153,143 C.Bârsan, notă la dec.civ. nr. 755/1968 a Trib.Suprem, în R.R.D. nr. 5/1969, p. 143-147.



47

Aşa cum am menţionat deja, art. 38 C.fam. reglementează şi posibilitatea desfaceriicăsătoriei prin acordul soţilor. În această situaţie se cer a fi întrunite, cumulativ, două condiţii:

a) până la data cererii de divor ţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei; b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.Elementul esenţial este consimţământul soţilor, fapt evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 617

alin 3 C.proc.civ.: „în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 C.fam., instanţa va dispune desfacerea

căsătoriei, f ăr ă a pronunţa divor ţul din vina unuia sau a ambilor soţi”.

2.2. Motivele de divorţ

Legiuitorul, nef ăcând o enumerare a motivelor de divor ţ, instanţele judecătoreşti sunt celecare, în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul administrat, vor aprecia temeinicia motivelor invocate. Acestea trebuie să implice o anumită gravitate şi durată a neînţelegerilor dintre soţi.

În practica judiciar ă au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divor ţ:- refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau păr ăsirea

nejustificată a domiciliului conjugal144;- infidelitatea unuia dintre soţi145;

- atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şialte asemenea manifestări, ori care are drept consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care facimposibilă continuarea căsătoriei146;

- nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desf ăşurare a raporturilor intimedintre soţi;

- existenţa unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soţi, dacă se stabileşte că manifestările bolii sunt din ce în ce mai dese şi de natur ă să justifice refuzul soţului reclamant de amai coabita cu soţul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă147.

2.3. Procedura divorţului

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are caracter strict personal, deci fie că cererea estefondată pe motive temeinice, fie că se întemeiază pe acordul soţilor, poate fi valorificat exclusiv decătre soţi.

Nici creditorii şi nici moştenitorii nu pot intenta sau continua acţiunea de divor ţ. În temeiuldispoziţiilor art. 45 C.proc.civ., nici procurorul nu are calitatea intentării unei astfel de acţiuni, dar el poate interveni în instanţă, în orice fază a procesului mai ales în situaţia existenţei copiilor minori, pentru apărarea intereselor acestora.

Soţul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdicţie, va putea intenta acţiunea înmomentele de luciditate, în timp ce soţul alienat sau debil mintal, pus sub interdicţie, va puteafigura ca pârât în procesul de divor ţ, prin tutorele său148.

Alături de menţiunile general-obligatorii pentru orice cerere de chemare în judecată indicatede art. 112 C.proc.civ., în cererea de divor ţ trebuie să se facă ar ătarea numelui copiilor minorinăscuţi din căsătorie sau care au aceeaşi situaţie legală (de exemplu, minorul adoptat de ambii soţi),iar dacă nu sunt copii minori, se va face o precizare expresă în acest sens (art. 612 C.proc.civ.). Sevor anexa cererii, certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori în copiilegalizate.

144 Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, modificată prin dec.de îndrumare nr. 10 din 28decembrie 1974, în C.D., 1970, p. 46 şi R.R.D. nr. 4/1975, p. 40.145 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1084/1969, în R.R.D. nr. 12/1969, p. 172-174.146 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 1823 din 29 octombrie 1971, C.D., 1973, p. 143.147 Trib.mun.Bucureşti, dec.civ. nr. 561 din 1968, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 173-174. Îmbolnăvirea gravă a unui soţ nuduce, prin sine însuşi, la desfacerea căsătoriei (Trib. Suprem, dec.civ. nr. 716/1989, în R.D. nr. 3/1990, p. 65)148 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 153.



48

Cererea principală (desfacerea căsătoriei) poate fi însoţită de unele cereri accesorii, a căror soluţionare depinde de rezolvarea dată în cererea principală. O parte din aceste cereri accesorii suntobligatorii, urmând ca instanţa să se pronunţe chiar dacă păr ţile nu au solicitat în mod expres acestlucru. Sunt asemenea cereri, cele privitoare la: încredinţarea copiilor minori ai soţilor spre creştereşi educare unuia dintre părinţi sau unei ter ţe persoane; stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielilede creştere şi educare a copiilor (art. 42 alin. 1 C.fam.); chestiunea numelui comun al so ţilor după

desfacerea căsătoriei (art. 40 C.fam.).Pe lângă acestea, există şi cereri accesorii facultative care vor fi abordate de instanţă numaiîn prezenţa solicitării exprese a cel puţin uneia din păr ţi, precum: stabilirea pensiei de întreţinere înfavoarea soţului aflat în nevoie (art. 41 alin. 2 şi art. 86 C.fam.); partajarea bunurilor comune soţilor (art. 36 C.fam.); atribuirea locuinţei domiciliu conjugal. Toate aceste din urmă pretenţii vor putea fivalorificate şi în cadrul unui proces separat, ulterior desfacerii căsătoriei. Soţul pârât poate formula,şi el, cerere reconvenţională în cazul în care consider ă că soţul reclamant, sau că şi acesta, se facevinovat de destr ămarea relaţiilor de căsătorie, pe care o poate introduce până la prima zi deînf ăţişare. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest moment, el va fi decăzut din dreptul de ao mai introduce, cu excepţia situaţiei în care se invocă fapte imputabile soţului reclamant petrecutedupă prima zi de înf ăţişare, caz în care va putea formula cererea reconvenţională până la încheierea

dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă (art. 608 C.proc.civ.) sau, dacă cererea principală seaflă deja în apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanţa învestită cu judecarea apelului (art.609 C.proc.civ.). În consecinţă, în cazul în care soţul pârât doreşte să cear ă şi el desfacereacăsătoriei el nu are de ales între acţiunea directă şi cererea reconvenţională, fiind obligat a folosiultima cale149.

Dacă instanţa, analizând probatoriul administrat, constată existenţa numai a culpeireclamantului şi dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, acţiunea reclamantului urmează să fie respinsă150. Conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divor ţ este de competenţainstanţei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă, însă, soţii nuau avut un domiciliu comun sau, dacă, la data introducerii cererii de divor ţ, nici unul dintre soţi numai domiciliază în circumscripţia instanţei în care au avut ultimul domiciliu comun, competenţa vaapar ţine instanţei de la domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu mai are domiciliul în ţar ă sau dacă reclamantul dovedeşte că a f ăcut toate demersurile, însă f ăr ă succes, pentru aflarea domiciliului

pârâtului, competenţa va reveni instanţei de la domiciliul reclamantului151. Rationae materiae, instanţa competentă este judecătoria.Cererea de divor ţ împreună cu înscrisurile doveditoare va fi prezentată personal de către

reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612 alin. 3 şi 4 C.proc.civ.). Primind cererea, preşedintele judecătoriei va da sfaturi de împăcare, iar dacă soţul stăruie în demersul său va fixa termen pentru judecarea cauzei (art. 613 C.proc.civ.).

În cazul divor ţului prin acordul soţilor, preşedintele judecătoriei, primind cererea, verifică existenţa consimţământului soţilor, după care fixează un termen de 2 luni în şedinţă publică (art.

613

1

alin. 2 C.proc.civ.).De regulă, când soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, tot eise înţeleg şi cu privire la soluţionarea cererilor accesorii divor ţului. În acest sens, art. 6131 alin. 1C.proc.civ. prevede că soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererileaccesorii divor ţului. În cazul în care, deşi soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, nu se înţeleg cu privire la numele pe care-l vor purta după divor ţ, la pensia de întreţineresau la atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune administrarea probelor prevăzute de lege pentrua soluţiona aceste cereri accesorii.

149 Trib.Braşov, dec.civ. nr. 42/1950, în J.N. nr. 4/1951, p. 537 cu notă de I.Stoenescu.150 Trib.Suprem., col.civ., dec.nr. 374/1956, în C.D., vol. I, p. 388; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1928/1983, în R.R.D.nr. 7/1984, p. 60.151 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 238/1961 apud V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedur ă civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 513.



49

Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divor ţului, potrivit dispoziţiilor art.614 C.proc.civ., păr ţile au obligaţia de a se prezenta personal în faţa instanţelor de fond, ceea ce nuexclude dreptul la apărare prin avocat. Însă, avocatul doar asistă partea în proces, nu o poatereprezenta. Regula se aplică numai pentru instanţa de fond, la judecarea căilor de atac soţii vor

putea să-şi exercite drepturile exclusiv prin mandatari.În mod excepţional, reprezentarea este permisă în următoarele situaţii limitativ stabilite prin

art. 614 C.proc.civ.:a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;d) unul dintre soţi are reşedinţa în str ăinătate.Conform art. 616 C.proc.civ., lipsa nejustificată a reclamantului din divor ţ, la oricare din

termenele de judecată, în primă instanţă, atrage respingerea cererii de divor ţ ca nesusţinută,indiferent dacă soţul pârât a fost sau nu prezent152. De asemenea, apelul sau, după caz, recursulreclamantului împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de divor ţ urmează a fi respins canesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619 alin.2 C.proc.civ.); sancţiunea nueste aplicabilă decât în limitele strict determinate prin textul legal, astfel încât apelul sau recursul

pârâtului va fi judecat chiar dacă se înf ăţişează numai reclamantul (art. 616 alin. 3 C.proc.civ.).Pentru situaţia divor ţului având la bază consimţământul soţilor, se deduce implicit din

cuprinsul prevederilor art. 6131 alin. 2 C. Proc.civ., că prezenţa ambilor este obligatorie la termenulfixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în desfacerea căsătoriei

pe baza acordului lor de voinţă153.Cererea de divor ţ se judecă în şedinţă publică (art. 615 C.proc.civ.), însă legiuitorul ofer ă

posibilitatea instanţei să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

Mijloacele de probă admisibile în acţiunea de divor ţ prezintă un regim juridic specific,derogatoriu de la dreptul comun.

Potrivit dispoziţiilor art. 612 alin. 6 C.proc.civ., proba interogatoriului nu poate fi primită îndovedirea motivelor de divor ţ, dar se poate recurge la interogatoriu în combaterea motivelor dedivor ţ, precum şi în dovedirea cererilor accesorii divor ţului154.

Dacă, în principiu, dreptul comun nu îngăduie audierea ca martori a rudelor şi a afinilor până la gradul trei inclusiv, în procesele de divor ţ persoanele amintite pot fi ascultate ca martori, cuexcepţia descendenţilor păr ţilor (art. 190 C.proc.civ.).

Pe durata procesului de divor ţ, mai ales atunci când durează un timp mai îndelungat, înspecial cu scopul ocrotirii intereselor copiilor, instanţa poate dispune pe calea procedurală ordonanţei preşedinţiale măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţiade întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosinţa locuinţei comune (art. 6132 C.proc.civ.).

Măsurile ordonate în aceste condiţii au caracter provizoriu, în sensul că durează doar până lasoluţionarea procesului de divor ţ, hotărârea finală, dată în acţiunea de divor ţ, desfiinţându-le în modimplicit155.

Hotărârea de divor ţ va conţine, înainte de toate, o statuare privind soarta căsătoriei, fie însensul respingerii cererii de divor ţ, fie în sensul admiterii acesteia. Dacă există motive temeinice(art. 38 C.fam.) cererea va fi admisă, iar căsătoria desf ăcută, fie din vina soţului pârât, dacă sedovedeşte că a fost exclusiv r ăspunzător de destr ămarea relaţiilor de căsătorie, fie din vina ambilor soţi, dacă şi reclamantului îi revine o parte din vină.

152 Pentru soluţia suspendării judecăţii potrivit art. 242 pct. 2, C.proc.civ. dacă nici una din păr ţile legal citate nu seînf ăţişează; I.Leş, Proceduri civile speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 116.153 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 157-158.154 Trib.reg.Galaţi, dec.nr. 2232/1960, în L.P. nr. 2/1961, p. 112.155 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1717/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 58. Ceea ce nu înseamnă că instanţa de divor ţ n-ar fi îndreptăţită să adopte în privinţa cererilor accesorii amintite soluţii ce coincid cu sensul măsurilor vremelnice.



50

Legislaţia noastr ă permite însă şi desfacerea căsătoriei f ăr ă indicarea vinovăţiei unuia sauambilor soţi. Astfel, potrivit art. 617 alin.3 C.proc.civ., în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2C.fam. (divor ţul prin acordul păr ţilor), instanţa va dispune desfacerea căsătoriei f ăr ă a pronunţadivor ţul din vina unuia sau a ambilor soţi.

Acţiunea de divor ţ se mai poate „stinge”, arată legiuitorul (art. 618 alin. 2 C.proc.civ.) prinîmpăcarea păr ţilor. Instanţa va putea lua act de această împăcare în oricare fază a procesului, chiar

şi pe parcursul căilor de atac şi indiferent dacă apelul sau recursul au fost sau nu timbrate potrivitlegii. În acest caz, reclamantul va putea ulterior, introduce o nouă acţiune de divor ţ prin care va putea invoca atât motive intervenite ulterior împăcării păr ţilor, cât şi cele anterioare acestui moment(art. 618 alin. ultim C.proc.civ.).

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Oricum, renunţarea reclamantului nu produce nici un efect asupracererii pârâtului (art. 618 alin. 1 C.proc.civ.).

Potrivit dispoziţiilor art. 617 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea prin care se pronunţă divor ţul nuse va motiva, dacă ambele păr ţi solicită instanţei aceasta. În ceea ce priveşte divor ţul princonsimţământul ambilor soţi, hotărârea va fi de asemenea nemotivată dar f ăr ă vreo manifestare devoinţă a păr ţilor, ţinând seama de temeiul acestui tip de divor ţ.

Împotriva hotărârii de divor ţ se pot exercita apelul şi recursul, termenul fiind de 30 de zilede la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. 1 C.proc.civ.).

Divor ţul pronunţat în termenul dispoziţiilor art. 6131 C.proc.civ. nu este supus nici unei căide atac, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă (art. 619 alin. 4 C.proc.civ.).

Data desfacerii căsătoriei coincide, în raporturile dintre soţi, cu cea a r ămânerii irevocabile ahotărârii de divor ţ (art. 39 alin. 1 C.fam.). Înscrierea pe marginea actului de căsătoriei a hotărârii dedivor ţ are ca efect numai opozabilitatea faţă de ter ţi cu privire la raporturile patrimoniale (art. 39alin. 2 C.fam.), deoarece în privinţa statutului civil al persoanei hotărârea judecătorească are efectconstitutiv erga omnes156.

Hotărârea de divor ţ se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru aface menţiunea pe marginea actului de căsătorie.

2.4. Efectele desfacerii căsătoriei

A. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi

NumeleOdată cu divor ţul, fiecare dintre soţi îşi va relua numele avut înainte de încheierea căsătoriei

(art. 40 alin. 3 C.fam.). Acesta poate fi numele său de familie, al adoptatorului dacă a fost adoptatsau numele de familie al fostului soţ, dacă, urmare a unei căsătorii anterioare, a păstrat acel nume157.

Există însă posibilitatea ca soţul care şi-a schimbat numele să-şi păstreze numele dobândit la

încheierea căsătoriei fie ca rezultat al înţelegerii soţilor, acord de care instanţa judecătorească va luaact (art. 40 alin. 1 şi 2 C.fam.), fie urmare a hotărârii instanţei, atunci când există motive temeinicecare să justifice păstrarea numelui, în condiţiile opoziţiei celuilalt soţ.

În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat la încheierea căsătoriei, numele avut anterior,la divor ţ situaţia va r ămâne neschimbată.

Obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, precum şi cea de a locui împreună încetează odată cu desfacerea căsătoriei.

Capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minor ă prin căsătorie se păstrează, chiar dacă la data divor ţului ea nu împlinise 18 ani.

Divor ţul, de asemenea, nu are nici o influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia158.

156 D.Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 80.157 Trib.Cluj, dec.civ. nr. 1339/1961, în J.N. nr. 5/1963, p. 134, cu notă de I.Cioceanu; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1398/1963, în J.N. nr. 7/1964, p. 163.158 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 225.



51

B. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi

Comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împăr ţirea bunurilor comune

Locuinţa comună a soţilor

În cazul în care locuinţa poate fi împăr ţită între foştii soţi cu respectarea normelor legale,dacă se asigur ă funcţionalitatea şi ţinând seama de atitudinea foştilor soţi, se va proceda ca atare159.Atunci când între soţi nu intervine nici o învoială, instanţele de judecată sunt chemate să

dispună căruia dintre soţi urmează a i se atribui locuinţa.Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi de sprijin material încetează, ca urmare a

desfacerii căsătoriei.Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează, dar ia naştere, în anumite condiţii,

obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi.Dreptul la moştenire, pe care soţul supravieţuitor îl are potrivit Legii nr. 319/1944, se pierde.

C. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii.

Încredinţarea copiilor minori.

Prin hotărârea de divor ţ, aşa cum rezultă din prevederile art. 42 C.fam., instanţa de judecată este obligată să se pronunţe şi asupra încredinţării copiilor minori spre creştere şi educare, în funcţiede interesul copiilor, fie unuia dintre părinţi, fie, în mod excepţional160, unei ter ţe persoane saufamilii, cu consimţământul acesteia, ori unei instituţii de ocrotire.

Soţii se pot învoi în legătur ă cu încredinţarea copiilor minori, însă, potrivit prevederilor art.42 alin. 4 C.fam., învoiala lor va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa de

judecată.Instanţa va trebui să asculte părinţii şi autoritatea tutelar ă şi pe copiii minori, dacă au

împlinit vârsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 C.fam.).Cu privire la măsura încredinţării copilului se poate reveni oricând, dacă se constată

schimbarea împrejur ărilor care au justificat-o. Instanţa de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţi, a copilului - dacă a împlinit 14 ani, a autorităţii tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, ori lasolicitarea procurorului în baza art. 45 C.proc.civ., va putea dispune reîncredinţarea copilului sprecreştere şi educare, dacă interesele actuale ale minorului reclamă o astfel de schimbare161.

Exercitarea ocrotirii părinteşti

De regulă, la desfacerea căsătoriei, copiii minori sunt încredinţaţi unuia dintre părinţi, care

potrivit art. 43 alin. 1 C.fam. exercită faţă de ei drepturile părinteşti. Celălalt părinte deţine dreptulde a avea legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea,învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (art. 43 alin. 3 C.fam.).

În ceea ce priveşte copilul aflat în dificultate şi faţă de care s-a luat măsura încredinţării saua plasamentului său, unei persoane, unei familii sau unei instituţii, părinţii pot să păstreze legături

personale cu minorul, cu respectarea condiţiilor stabilite de lege.

159 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1975 (pct.8), în C.D., 1975, p. 28 şi urm.; Plenul Trib.Suprem, dec.deîndrumare nr. 5/1969, (pct.5) în C.D., 1969, p. 17 şi urm.160 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 421/1977, în C.D., 1977, p. 128.161 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 2447/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 110.



52

D. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii.

Dispunând desfacerea căsătoriei, instanţa de divor ţ este obligată să stabilească contribuţiafiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătur ă şi pregătire profesională (art.42 alin. 3 C.fam.).

Părinţii vor putea conveni şi cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de

creştere şi educare a copilului, însă învoiala lor trebuie încuviinţată de instanţa de judecată, care vaveghea ca sumele stabilite să corespundă nevoilor reale ale minorului. Dacă nevoile copilului minor sau posibilităţile materiale ale părinţilor s-au schimbat, instanţa poate stabili, printr-o nouă hotărâre

judecătorească o altă contribuţie de întreţinere162.Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la bunurile copilului şi actele sale patrimoniale

se face, astfel cum rezultă din art. 43 alin. 1 C.fam., de către părintele căruia copilul i-a fostîncredinţat. Dacă, însă, el a fost încredinţat unei ter ţe persoane sau unei instituţii de ocrotire,instanţa va trebui să stabilească care dintre părinţi îi va administra bunurile şi-l va reprezenta sau îiva încuviinţa actele juridice (art. 43 alin. 2 C.fam.).

Alocaţia de stat pentru copii

Legea privind alocaţia de stat pentru copii nr. 61/1993, astfel cum a fost modificată şicompletată prin O.U.G. nr. 44/2006, stabileşte dreptul tuturor copiilor în vârstă de până la 18 ani,f ăr ă discriminare163, de a beneficia de alocaţie de stat, ca formă de ocrotire a statului (art. 1 alin. 1 şi2). Tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursurile învăţământului liceal sau

profesional, organizate în condiţiile legii, beneficiază de alocaţii de stat până la terminarea acestora(art. alin. 3).

Tânărul aflat în continuarea studiilor liceale sau profesionale şi care repetă anul şcolar nu beneficiază de alocaţie de stat, afar ă de cazul în care repetă din motive de sănătate, dovedite cucertificat medical (art. 1 alin. 4 din Legea nr. 61/1993, astfel cum a fost modificată şi completată

prin O.U.G. nr. 44/2006).Titularul dreptului la alocaţia de stat este copilul, stabileşte art. 3 alin. 2 din Legea nr.

61/1993, şi se plăteşte ocrotitorului său legal, după cum se arată în cuprinsul art. 4 din aceeaşi lege,în funcţie de situaţia concretă fie unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora sau, în caz deneînţelegeri, potrivit deciziei autorităţii tutelare, fie aceluia dintre părinţi la care s-a stabilit, prinhotărâre judecătorească, domiciliul copilului sau căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şieducare, fie tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial, inclusivasistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei.

După ce titularul dreptului la alocaţia de stat împlineşte 14 ani, plata va putea fi f ăcută direct acestuia, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

În cazul divor ţului părinţilor, plata alocaţiei de stat se va face părintelui sau persoanei, ori

instituţiei la care s-a hotărât încredinţarea copilului spre creştere şi educare.

162 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 172.163 Prin Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, Curtea Constitu ţională a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitatea prevederilor art. 1 alin. 2 şi ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 61/1993 (în redactarea anterioar ă O.U.G. nr. 44/2006),constatând că prin condiţionarea acordării alocaţiei de faptul frecventării de către copilul de vârstă şcolar ă cel puţin a

învăţământului general obligatoriu, respectiv nealocarea alocaţiei în cazul copilului aflat într-o instituţie de ocrotire astatului, sunt contrare prevederilor art. 49 alin. 2 din Constitu ţie, republicată, conform cărora statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau cu handicap, ca expresie a regimului special de protecţie şiasistenţă în realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor, f ăr ă nicio discriminare sau condiţionare.



53

CAPITOLUL VIIRUDENIA ŞI AFINITATEA

1. RUDENIA

Articolul 45 C.fam. defineşte rudenia firească ca fiind legătura care se bazează pedescendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.Alături de această formă a rudeniei, bazată pe legătura de sânge dintre două persoane, există

şi rudenia civilă fundamentată pe actul juridic al adopţiei şi constând în legătura izvorâtă dinadopţie între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte.

O altă clasificare a rudeniei se face după linia de rudenie în:- rudenia în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei persoane din alta, fie în

mod direct, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod indirect, în sensul că între persoanele respective există un şir neîntrerupt de naşteri (ex.:bunic-nepot);

- rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendentcomun (ex.: rudenia dintre fraţi, veri primari, etc.).

Rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor, poate fi:- rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboar ă (de ex.: copil –

părinţi – bunici);- rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboar ă din ea (de ex.:

părinţi – copil – nepot).Rudenia firească (de sânge) se mai poate clasifica în:- rudenie din căsătorie, aceea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie;- rudenie din afara căsătoriei, aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în afara căsătoriei.Dreptul nostru acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie şi aceleia din afara căsătoriei.

Astfel, potrivit art. 63 C.fam., copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are, faţă de părintele său şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie legală ca a copilului din căsătorie. În acelaşi sensConstituţia României prevede în art. 48 pct. 3 norma potrivit căreia copiii din afara căsătoriei suntegali în faţa legii cu cei din căsătorie.

1.1. Gradele, întinderea şi efectele rudeniei.

Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc întinderea, dar şimăsura apropierii rudeniei între două persoane.

Potrivit art. 46 C.fam., gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă după numărulnaşterilor, fiul fiind aşadar ruda de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul doi ş.a.m.d., iar în liniecolaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte,

până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul de rudenie sestabileşte, astfel că fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari sunt rude de gradul patru, etc.Stabilirea gradelor de rudenie şi deci a întinderii rudeniei este importantă întrucât adesea,

legiuitorul condiţionează producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi.Asemenea reglementări se găsesc atât în dreptul familiei, cât şi în alte ramuri de drept.Exemple:• căsătoria este oprită între rudele în linie colaterală, până la gradul patru inclusiv (art. 6

C.fam.);• obligaţia de întreţinere există între anumite rude apropiate, prevăzute de lege (art. 86

C.fam.);• curatela poate fi instituită la cererea rudelor (art. 154 C.fam.);• în materie succesorală, vocaţia succesorală există pentru descendenţi, ascendenţi şi

rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art. 659 şi urm. C.civ.);



54

• abţinerea şi recuzarea judecătorilor sau a exper ţilor se poate face pe motiv că sunt rudecu păr ţile (art. 27, 28 şi 204 din C.proc.civ.);

• cauză de nepedepsire (de ex., în cazul infracţiunii prevăzute de art. 262 C.pen.,nedenunţarea unor infracţiuni sau a tăinuirii prevăzută de art. 221 C.pen.).

1.2. Dovada şi durata rudeniei

Mijloacele de probă ale rudeniei fireşti difer ă în raport cu interesul urmărit prin dovedirearudeniei164

a) Când se urmăresc efecte de stare civilă dovada rudeniei se face, în principiu, cu actele destare civilă (art. 22 din Decretul nr. 31/1954);

b) Când se urmăresc altfel de efecte, de regulă, patrimoniale, dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă.

Exemple:- în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei ce vor să se căsătorească (art.

6 şi 7 C.fam.)165;- în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute de art. 86 C.fam.;

- în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude;- la recuzarea judecătorilor sau a exper ţilor pentru că sunt rude cu păr ţile (art. 27, 28 şi

204 C.proc.civ.) etc.Chiar şi în aceste cazuri, care au în principiu natur ă patrimonială, dovada statutului civil al

unei persoane se face în primul rând prin actele de stare civilă166.În principiu, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită.Durata rudeniei de sânge este permanentă, în timp ce rudenia bazată pe adopţie, durează

atâta timp cât fiinţează actul juridic al adopţiei167.

2. AFINITATEA

Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea de afinitate.Între soţi nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii „constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu

pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind raporturi specifice de căsătorie”168.În tăcerea legii, regulile privind felurile rudeniei fireşti şi stabilirea gradului acesteia se

aplică, prin asemănare, şi afinităţii169. În consecinţă, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ şi înacelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale.

Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din căsătorie,din afara căsătoriei sau din adopţie.

Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea există numai în măsura în care acesteasunt legalmente stabilite. Astfel, afinitatea durează până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a

generat-o. Cu toate acestea, în condiţiile prevăzute de lege, unele efecte juridice ale afinităţii se potmenţine. Bunăoar ă, obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg reglementată deart. 87 C.fam., dăinuieşte chiar după desfacerea căsătoriei170.

Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.În cazurile anume prevăzute de lege, afinitatea produce efecte juridice. Exemple:- în materie de nedemnitate succesorală (art. 656 C.civ.);- în materie de recuzare a judecătorilor (art. 27-28 C.proc.civ.);

164 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 274.165 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1911/1079, în C.D., 1979, p. 161.166 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 234/1986 în R.R.D. nr. 10/1986, p. 73.167 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 179.168 N.Grecu, Afinitatea – instituţie a dreptului familiei, în R.D. nr. 10-11/1995, p. 79.169 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 278.170 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 180.



55

- în materie de str ămutare a proceselor (art. 37-39 C.proc.civ.);- în materia martorilor (art. 189-190 C.proc.civ.);- în materia societăţilor comerciale (Legea nr. 31 din 1990).



56

CAPITOLUL VIIIFILIAŢIA

1. NOŢIUNE

Filiaţia poate fi definită fie ca şirul descendenţei unei persoane, una din alta, fie ca legăturadirectă dintre părinţi şi copii.

Privită în raport cu mama, filiaţia poartă denumirea de maternitate, iar în raport cu tatăl,aceea de paternitate.

Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

2. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

Elementele de stabilire a maternităţii sunt prevăzute în art.47 C.fam.: ”faptul naşterii” şi„identitatea copilului”.

Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi hotărâre judecătorească.Astfel, potrivit art. 51 C.fam., starea civilă a copilului nu poate fi contestată atâta timp cât elfoloseşte o stare civilă conformă cu certificatul de naştere.

Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere, puterea doveditoarea acestuia este absolută şi nu este admisă nici o acţiune în reclamaţie de maternitate sau încontestare de maternitate. În concluzie, art. 51 C.fam. instituie o prezumţie absolută de filiaţie.

Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumitefemei. Această stare de fapt e determinată de reunirea următoarelor elemente:

a) acel copil poartă în mod constant numele mamei (nomen); b) acel copil este considerat ca atare de către mama lui şi familia acestia (tractatus);

c) acel copil este considerat în această calitate şi de către celelalte persoane ( fama).Dovada acestor elemente se poate face prin orice mijloc de probă.Certificatul constatator al naşterii îndeplineşte două funcţii importante:- dovedeşte raportul de filiaţie maternă a titularului;- constituie, faţă de ter ţi, dovada statutului juridic al persoanei.

2.1. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere.

Recunoaşterea reprezintă actul prin care o femeie mărturiseşte de bunăvoie legătura defiliaţie dintre ea şi un copil ce declar ă că este al său.

Caracterele recunoaşterii

a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive, copilul fiindconsiderat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut, din momentul naşterii sale.

b) Recunoaşterea este irevocabilă. Femeia care a f ăcut mărturisirea nu mai poate reveniasupra ei, chiar dacă a f ăcut-o prin testament (art. 48 alin. ultim C.fam.).

c) Recunoaşterea are caracter personal, nu poate fi îndeplinită decât de către mamă. Ea poate fi însă f ăcută de un mandatar cu procur ă specială, autentică.

d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntar ă şi liber ă de oriceconstrângere.

e) Recunoaşterea este un act juridic unilateral, efectele sale producându-se indiferent şi

independent de acceptarea recunoaşterii de către beneficiarul acesteia.



57

f) Recunoaşterea este un act juridic solemn, valabilitatea sa fiind condiţionată de formacare îmbracă manifestarea de voinţă, iar forma poate fi, limitativ, fie declaraţia la serviciul de starecivilă, fie înscrisul autentic, fie testamentul (art. 48 alin. 2 C.fam.).

Capacitatea cerută pentru recunoaştereSub acest aspect, valabilitatea recunoaşterii este condiţionată exclusiv de existenţa

discernământului. Recunoaşterea va putea fi valabil f ăcută chiar de o persoană f ăr ă capacitate deexerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă171.

Cazurile de recunoaştere a maternităţii

Articolul 48 C.fam. prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea loc:a) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind irelevantă cauza

neînregistr ării – nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă, etc.; b) copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.Când omisiunea înregistr ării se datorează neglijenţei ofiţerului de stare civilă, cu toate că

mama a f ăcut declaraţia de naştere, nu mai este cazul recunoaşterii copilului, ci ne aflăm în situaţia

întocmirii ulterioare a actului de naştere pe baza declaraţiei f ăcută anterior (art. 53 lit. a) din Legeanr. 119/1996).

Deşi art. 48 C.fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul născut din părinţinecunoscuţi, se admite şi recunoaşterea copilului care şi-a stabilit anterior filiaţia faţă de tată, prinrecunoaştere sau acţiune în justiţie172.

Dacă naşterea a fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau au dispărut, nueste necesar ă recunoaşterea, fiind posibilă reconstituirea actului de naştere, potrivit art. 52 dinLegea nr. 119/1996.

Nulitatea recunoaşterii

Potrivit doctrinei cauzele de nulitate absolută sunt:- recunoaşterea nu se încadrează într-una din cele două cazuri prevăzute limitativ de art.

48 alin. 1 C.fam. în care este permisă stabilirea legăturii de filiaţie pe această cale;- recunoaşterea a fost f ăcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia

având procur ă specială şi autentică;- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă;- mărturisirea de maternitate nu se conformează cerinţelor de formă impuse de legiuitor

(declaraţie scrisă ori verbală la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament).În ceea ce priveşte nulitatea relativă a recunoaşterii de maternitate, actul juridic al

recunoaşterii, la fel ca oricare alt act juridic, poate fi anulat pentru vicierea consimţământului prin

eroare, dol sau violenţă

173

.2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească

Stabilirea maternităţii se poate înf ă ptui pe cale de acţiune în justiţie numai în următoarelesituaţii expres prevăzute de art. 50 C.fam.:

- când din orice împrejur ări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatulconstatator al naşterii;

- când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.

171 Tr.Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirii sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrângeriiacestei capacităţi în lumina recentei legislaţii a României., în S.C.J. nr. 1/1956, p. 69.172 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 286.173 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 190.





59

Dreptul la acţiune nu este supus prescripţiei extinctive ; în probaţiune sunt admisibile toatemijloacele de dovadă reglementate de lege.

3. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepţiei,

care există între tată şi fiu.Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 53-55 C.fam.)

de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C.fam.).Spre deosebire de filiaţia maternă care îşi are sorgintea în faptul material al naşterii – relativ

simplu de dovedit, filiaţia paternă rezultă din faptul procreaţiei copilului, dificil de probat.Copilul din căsătorie este copilul născut sub durata căsătoriei, chiar dacă a fost conceput

înainte de încheierea căsătoriei şi indiferent dacă soţul mamei a cunoscut sau nu starea degraviditate a viitoarei soţii la data încheierii căsătoriei. De asemenea, este considerat ca născut dincăsătorie, copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, aşa cum prevedeart. 23 alin. 2 C.fam. şi copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după desfacerea, încetareasau anularea acesteia, dacă naşterea a avut loc înainte de recăsătorirea mamei.

Copilul din afara căsătoriei este copilul care a fost conceput şi născut înainte de căsătoriesau după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, chiar dacă părinţii lui s-au căsătorit.

Stabilirea paternităţii din căsătorie are loc prin prezumţiile legale de paternitate (art. 53C.fam.) iar a copilului din afara căsătoriei, prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească (art.56 C.fam.).

3.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

Prezumţia de paternitate

Articolul 53 alin. 1 C.fam. prevede : “Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţulmamei”. Se instituie astfel prezumţia conform căreia, copilul născut în timpul căsătoriei, a fostconceput de acel bărbat care este soţul mamei. Sunt posibile două ipoteze :

- copilul a fost deopotrivă conceput şi născut în timpul căsătoriei ;- copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei, dar s-a născut în timpul căsătoriei.Alin. 2 al art. 53 C.fam. prevede: “copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau

anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şinaşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie”. Se instituie astfel prezumţiade paternitate în favoarea copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput întimpul acesteia. Este considerat copil conceput în timpul căsătoriei acela care se naşte la cel mult300 de zile de la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei – cele 300 de zile evocă durata

maximă a gestaţiei la care face referire art. 61 C.fam. – sub condiţia ca până la data naşteriicopilului mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie. Aşadar, această prezumţie presupuneîndeplinirea cumulativă a două cerinţe :

- copilul a fost zămislit în timpul căsătoriei ;- la data naşterii mama nu este recăsătorită, altminteri are întâietate precedenta prezumţie

de paternitate, aceea a copilului născut în timpul căsătoriei.

Timpul legal al concepţiei

Stabilirea exactă a momentului concepţiei nu este posibilă întrucât durata gestaţiei difer ă dela caz la caz. Legiuitorul, pe baza datelor oferite de ştiinţele medicale referitor la perioada cea mai

scurtă şi perioada cea mai lungă de gestaţie completă, care să permită naşterea unui copil viu şi, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 C.fam. că „timpul cuprins între a trei sute şi a o suta optzeceazi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei”. Termenul se socoteşte regresiv, pe



60

zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului care nu se va include fiindcă textul se refer ă la timpul„dinaintea naşterii”, în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. Astfel, prin includerea zilei deîmplinire, diferenţa dintre cele două intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121 zile.

În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după desfacerea, declararea nulităţiisau anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie să fi avutloc înainte de împlinirea a trei sute de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea acesteia, iar la

data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. În caz contrar copilulnu este nici născut, nici conceput în timpul căsătoriei şi, deci, prezumţiile instituite de art. 53 C.fam.nu pot funcţiona175.

Prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter absolut – se afirmă la unison, în literaturade specialitate. Orice tentativă de a se dovedi că sarcina mamei a durat mai puţin de 180 de zile saucă a depăşit 300 de zile va fi respinsă ca inadmisibilă176.

3.2. Tăgada de paternitate

Acţiunea în justiţie prin care se urmăreşte r ăsturnarea prezumţiei de paternitate, acţiunea întăgăduirea paternităţii, este reglementată prin art. 54-55 C.fam.

În privinţa subiecţilor care pot intenta această acţiune trebuie f ăcută o importantă precizare.Potrivit art. 54 alin. 1 şi 2, „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului (alin. 1). Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de către soţ;moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el (alin. 2)”. Dispoziţiile art. 54 alin. 2 C.fam.au fost declarate neconstituţionale „în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şicopilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii” - Decizianr. 349/2001 a Cur ţii Constituţionale. Conform art. 147 alin. 4 din Legea fundamentală, deciziileCur ţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, astfel încât în această materie titularii dreptului la acţiune sunt: soţul mamei, mama, precum şi copilul.

Prezumţia de paternitate nu poate fi înlăturată nici prin înregistrarea directă a copilului laserviciul de stare civilă pe numele altui bărbat177 (a concubinului, de exemplu) şi nici prinrecunoaşterea paternităţii de către un alt bărbat178.

Potrivit art. 54 alin. ultim C.fam., „în toate cazurile mama copilului va fi citată în proces”,f ăr ă a deosebi după cum aceasta deţine sau nu calitatea de reprezentant legal al copilului reclamantsau pârât în proces. În acest fel se asigur ă participarea mamei la judecată, în temeiul legii, în calitatede parte cu drepturi şi îndatoriri procesuale specifice, în interes propriu, în principiu concordant cucel al copilului.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii, trebuie analizatedouă ipoteze posibile, după cum ne raportăm la tatăl prezumat ca titular al dreptului la acţiune sau lamamă ori copilul acesteia, de asemenea învestiţi cu dreptul de a porni acţiunea. Dacă în privinţasoţului mamei, chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune este clarificată prin dispoziţiile art. 55

C.fam., în cazul mamei, precum şi al copilului nu există nicio reglementare legală de certă incidenţă.Astfel, referitor la prima ipoteză, aceea a exercitării acţiunii de către tatăl prezumtiv,

legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie, de 6 luni, cu începere de la data când soţulmamei a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C.fam.).

În situaţia în care soţul mamei este pus sub interdicţie înăuntrul termenului de prescripţie,acţiunea va fi exercitată, în numele său, de către tutore, în termen de 6 luni de la data când tutorele aaflat de naşterea copilului (art. 55 alin. 2 C.fam.).

175 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 199.176 C.S.J., secţ.civ., dec.nr.2264/1992, în Probleme de drept din deciziile Cur ţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, p. 184-186.177 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 664/1977, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 29.178 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 775/1978, în C.D., 1978, p. 172-173.



61

Pasivitatea tutorelui nu anulează şansele titularului dreptului, pentru că acţiunea poate fi pornită de soţul mamei după ridicarea interdicţiei, în cadrul unui nou termen de 6 luni (art. 55 alin.3 C.fam.).

Pentru cea de-a doua ipoteză, când acţiunea este pornită de mamă sau de copil, nu există nicio reglementare cu privire la prescriptibilitatea dreptului la acţiune, durata acestui termen saumomentul de la care se socoteşte, Decizia Cur ţii Constituţionale nef ăcând nicio precizare cu privire

la aceste aspecte, iar art. 55 C.fam. este un text special, aplicabil numai în cazul t ăgăduirii paternităţii de către tatăl prezumat.Opinia rezultată din literatura de specialitate nu este una unitar ă, unii autori considerând că

dreptul la acţiune recunoscut mamei precum şi copilului ar trebui socotite imprescriptibile extinctiv,în timp ce alţi autori apreciază mai echitabilă soluţia caracterului prescriptibil al dreptului la acţiunecu aceeaşi durată de 6 luni iar faptul naşterii – iniţiator al cursului acestui termen de prescripţieextinctivă179. În aceste condiţii este imperios necesar ă intervenţia legiuitorului.

Dovada nepaternităţii

Articolul 54 alin. 1 C.fam. prevede că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă

ca soţul mamei să fie tatăl copilului”. Textul acestui articol nu indică situaţiile în care se poate promova acţiunea în tăgăduirea paternităţii, dar fixează o regulă generală de admisibilitate, conformcăreia prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai dacă reclamantuldovedeşte în cursul procesului că este cu neputinţă ca tatăl prezumat să fie şi tatăl biologic alcopilului. În acest sens, el poate folosi orice mijloace de probă.

Astfel cum şi Tribunalul Suprem a statuat180, „imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatălcopilului trebuie să rezulte din împrejur ări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingătoare”.Uneori se impune ca acestea să fie completate cu probe ştiinţifice, judecătorul neputându-le înlocuicu propria apreciere181.

Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii.

Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii modifică retroactiv statutulfamilial al copilului, care devine, în majoritatea cazurilor, din afara căsătoriei, considerat astfelchiar de la data naşterii.

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efectele următoare:• copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes, devenit din afara căsătoriei, va purta

numele avut de mamă în momentul naşterii sale182 ;• ocrotirea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât numai faţă de

aceasta filiaţia este stabilită (art. 98 alin. 2 C.fam.) ;• domiciliul copilului va fi cel al mamei sale, până la momentul în care îşi va stabili şi

filiaţia faţă de tată ;• contribuţia de întreţinere nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu succes

paternitatea copilului.

3.3. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.

Acţiunea în contestarea paternităţii urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate care afost aplicată greşit sau fraudulos.

179 Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 249-250.180 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 406/1979, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 29.181 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 55/1978, în R.R.D. nr. 7/1978, p. 49.182 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1354/1970, în C.D., 1970, p. 72; Trib.jud.Bacău, dec.civ. nr. 848/1978, în R.R.D. nr.2/1079, p. 61; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 2186/1990 în V.Bogdănescu ş.a., Probleme de drept…, op.cit.,p. 189



62

Codul familiei păstrează o tăcere deplină în această privinţă, dar, în mod unanim, doctrinaacceptă admisibilitatea ei ca singurul mijloc de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate f ăr ă temei183.

Acţiunea în contestare a filiaţiei din căsătorie se poate introduce de către orice persoană interesată şi oricând, legea neprevăzând nici un termen pentru introducerea ei.

3.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.

Potrivit art. 56 C.fam., stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face prinrecunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.

Recunoaşterea de paternitate.

Recunoaşterea de paternitate este declaraţia f ăcută de bunăvoie de către un bărbat, într-unadin formele prevăzute de lege, prin care mărturiseşte că este tatăl unui anumit copil conceput şinăscut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act personal care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu procur ă specială, autentică.

Astfel, cum rezultă din prevederile art. 57 alin. 1 C.fam. recunoaşterea de paternitate se poate face cu privire la copilul conceput şi născut în afara căsătoriei184. După moartea copilului,acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.

Recunoaşterea de paternitate se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă,odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris autentic185 sau printestament. Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a actului.

Recunoaşterea este irevocabilă.Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate este suficient ca persoana să aibă

discernământ.Principalul efect al recunoaşterii îl reprezintă stabilirea filiaţiei copilului faţă de cel care a

f ăcut recunoaşterea. El r ămâne însă tot copil din afara căsătoriei.

Contestarea recunoaşterii de paternitate.

Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată de orice persoană interesată (art. 58 alin. 1 C.fam.).

Articolul 58 alin. 2 C.fam., prevede că, atunci când contestarea recunoaşterii este f ăcută demamă sau de însuşi copilul recunoscut, sarcina probei este inversată, aceasta revenindu-i celui carea f ăcut recunoaşterea şi nu celor care o contestă, acestuia fiindu-i mai uşor să dovedească faptul că recunoaşterea corespunde adevărului186.

Odată admisă, acţiunea în contestarea recunoaşterii are drept efect înlăturarea filiaţiei faţă de

bărbatul care a efectuat recunoaşterea.În situaţia în care recunoaşterea nu a fost f ăcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.57 C.fam., ea este lovită de nulitate absolută.

Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie.

Alături de modalitatea voluntar ă de stabilire a filiaţiei aflată la îndemâna celui ce se pretindea fi tatăl unui anumit copil, filiaţia paternă din afara căsătoriei se poate fixa şi pe cale judiciar ă, încadrul acţiunii în stabilirea paternităţii (art. 56, 59-60 C.fam.).

183 I.Albu, op.cit., p. 257; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 327.184 I.P.Filipescu, Probleme în legătur ă cu recunoaşterea şi contestarea paternităţii, în R.R.D. nr. 1/1985, p. 95.185 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2259/1977, în C.D., 1977, p. 89-91.186 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 217.



63

Titularul dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii este, potrivit art. 59 alin. 1 C.fam.însuşi copilul ; în numele copilului, acţiunea va fi pornită de către mamă, chiar dacă este minor ă, oride către reprezentantul legal al copilului. Dreptul de a porni acţiunea în stabiliea paternităţii nu treceasupra moştenitorilor copilului ; ei pot continua acţiunea pornită de acesta (art. 59 alin. 2 C.fam.).

Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care mama,reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi, pretind a fi tată din afara căsătoriei. Potrivit art.

59 alin.ultim C.fam. acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunţat la moştenire, întrucât acţiunea continuă să aibă caracter personal, tinzând lastabilirea legăturii de filiaţie187.

Dreptul titularului de a-şi defini filiaţia pe cale judiciar ă este supus prescripţiei într-untermen scurt, de un an de zile, care în conformitate cu prevederile art. 60 C.fam., începe să curgă dela naşterea copilului, de la r ămânerea definitivă a hotărârii prin care copilul şi-a pierdut calitatea decopil din căsătorie (art. 54 alin. 1 C.fam.) ; de la data încetării convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau de la încetarea întreţinerii prestate de acesta copilului.

În cadrul procesului, reclamantul urmează să probeze două împrejur ări de fapt :1) existenţa legăturilor intime între mamă şi pretinsul tată în perioada timpului legal al

concepţiei ;

2) copilul al cărui paternitate se cercetează s-a născut în urma acestor relaţii188.În dovedirea acestor împrejur ări sunt admise orice mijloace de probă.Prin admiterea acţiunii bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se

eliberează, potrivit Legii nr. 119/1996, un alt ceritificat de naştere.Hotărârea judecătorească are efect declarativ, fiind opozabilă erga omnes. Copilul r ămâne

tot copil din afara căsătoriei, dar, prin efectul legii el este asimilat pe deplin cu copilul rezultat dincăsătorie.

Dacă acţiunea este respinsă, se poate intenta o nouă acţiune împotriva altui bă bat, dacă termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată, ea beneficiind deautoritatea lucrului judecat.

187 Ibidem, p. 221.188 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 13/1991, în R.D. nr. 1/1992, p. 111; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.159/1976, în R.R.D. nr.3/1977, p. 58.



64

CAPITOLUL IXADOPŢIA

1. PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şiadoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului189.

1.1. Principiile care guvernează cursul procedurii adopţiei

a) Principiul interesului superior al copilului; b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;c) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică,

culturală şi lingvistică ;d) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu

vârsta şi gradul său de maturitate;

e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.

1.2. Semnificaţia şi înţelesul unor termeni şi expresii

a) adoptat - persoana care a fost sau urmează să fie adoptată în condiţiile prezentei legi; b) adoptator - persoana care a adoptat sau doreşte să adopte, în condiţiile prezentei legi;c) adopţie internă - adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul

au domiciliul în România;d) adopţie internaţională - adopţia care, în condiţiile prezentei legi, nu este adopţie internă;e) atestat - documentul întocmit în condiţiile prezentei legi, care face dovada capacităţii de

a adopta rezultate din îndeplinirea garanţiilor morale şi condiţiilor materiale necesare dezvoltăriidepline şi armonioase a personalităţii copilului;

f) Convenţia de la Haga - Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooper ării în materiaadopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr.84/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994;

g) copil - persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii;

h) direcţia - direcţia generala de asistenţă socială şi protecţia copilului, instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale alesectoarelor municipiului Bucureşti, în condiţiile legii;

i) familie adoptatoare - soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte, în condiţiile

prezentei legi; j) familie - părinţii şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora;k) familie extinsă - părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia, până la gradul IV inclusiv;l) familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care apar ţin familiei extinse, care, în

condiţiile legii, asigur ă creşterea şi îngrijirea copilului;m) Oficiu - organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,

înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii, cu atribuţii de supraveghere şicoordonare a activităţilor referitoare la adopţie;

n) părinte firesc - persoana faţă de care copilul are stabilită filiaţia firească, în condiţiilelegii;

189 Această definiţie este consacrată expres în art. 1 din Legea nr. 273 din 21 iunie 2004, privind regimul juridic aladopţiei, având ca dată de intrare în vigoare 1.01.2005, dată de la care se abrogă o serie de acte normative dintre care şiO.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adop ţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, cumodificările şi completările ulterioare.



65

o) planul individualizat de protecţie - documentul prin care se realizează planificareaserviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale aacestuia şi a familiei sale, în vederea integr ării copilului care a fost separat de familia sa, într-unmediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;

p) stat primitor - statul în care domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare în cazuladopţiei internaţionale şi în care se deplasează adoptatul în urma încuviinţării adopţiei.

Pe tot parcursul procedurii de adopţie direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilulare obligaţia să ofere copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi graduluisău de maturitate, referitoare la etapele şi durata procesului de adopţie, la efectele acesteia, precumşi la adoptator sau familia adoptatoare şi rudele acestora.

2. CERINŢELE ADOPŢIEI

Adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului, cerându-setotodată îndeplinirea unor condiţii de fond, a lipsei impedimentelor la adopţie cât şi a unor condiţiide formă.

2.1. Condiţiile de fond ale adopţiei

2.1.1. Consimţământul la adopţie

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 273/2004, persoanele care trebuie să consimtă laadopţie sunt următoarele:

A. Părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi,necunoscuţi, declaraţi mor ţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie în condiţiile legii;

B. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani;C. Adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.

A. Părinţii fireşti ai copilului, sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopţieîn mod liber, necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupraconsecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Este instituită de altfel prin lege obligaţia direcţiei în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz,tutorele de a asigura consilierea şi informarea acestora înainte de exprimarea consimţământului laadopţie întocmind şi un raport în acest sens.

În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau,după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de

probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia dacă a împlinit 10

ani, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.Facem precizarea că în aceea ce priveşte consimţământul la care ne-am referit se dă în faţa

instanţei judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei. În cazuladopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial.

Consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă ambii se găsesc în vreunadintre următoarele situaţii:

- decedaţi;- necunoscuţi;- declaraţi în condiţiile legii, mor ţi sau dispăruţi;- puşi sub interdicţie;

- în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa;- adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut în timpul minorităţii sale pe persoana ce

urmează a fi adoptată care între timp a devenit major ă.



66

Dacă doar unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat judecătoreşte mortsau dispărut, pus sub interdicţie, sau se află în imposibilitate a-şi manifesta voinţa, consimţământulceluilalt părinte este îndestulător.

Consimţământul la adopţie a părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui poate fidat numai după trecerea unui termen de 60 zile de la data naşterii copilului înscrisă în certificatul denaştere, şi aceleaşi categorii de persoane pot revoca acest consimţământ în termen de 30 zile de la

data exprimării lui în condiţiile legii.B. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, îşi va da consimţământul la adopţie în faţainstanţei judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei, adopţie care nu va putea fi încuviinţată f ăr ă acest consimţământ. Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit 10 ani îl va sf ătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şide maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului la adopţie,întocmind un raport în acest sens.

C. Adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare trebuie să îşi exprime consimţământul înfaţa instanţei judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Dacă persoanacare doreşte să adopte este căsătorită, este necesar şi consimţământul soţului său, cu excepţiacazurilor în care acesta este în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa.

2.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 273/2004, pot adopta numai persoanele care aucapacitate deplină de exerciţiu şi care sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care dorescsă îl adopte. Pe cale de excepţie, pentru motive temeinice instanţa judecătorească poate încuviinţaadopţia chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.

Această condiţie se justifică prin faptul că între adoptator şi adoptat trebuie să existe odiferenţă de vârstă asemănătoare cu aceea care, de obicei există între părintele firesc şi copilul său.Este adevărat că vârsta maximă a adoptatorului nu este limitată şi ca atare nu poate conduce în modreflex la refuzul încuviinţării adopţiei, însă apreciem că acest refuz poate fi motivat în situaţiile încare se face dovada că nu se realizează scopul adopţiei „interesul superior al copilului”.

2.1.3. Persoana care poate fi adoptată

O altă cerinţă a adopţiei este aceea ca cel ce urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitatede exerciţiu deplină. Cu alte cuvinte cel ce poate fi adoptat este copilul până la împlinirea vârsteimajoratului civil.

Pe cale de excepţie poate fi adoptată şi o persoană major ă însă numai în condiţiile în careadoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.

2.1.4. Verificarea condiţiilor morale şi materiale a celui ce adoptă

Instanţa judecătorească în procesul încuviinţării adopţiei va trebui să constate îndeplinireade către adoptator sau a familiei adoptatoare a tuturor garanţiilor morale şi condiţiilor materialenecesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii copilului, dovedită prin atestareasolicitantului.

Îndeplinirea acestor garanţii şi condiţii se atestă de către autorităţile competente.

2.1.5. Atestatul

Procedura atestării adoptatorului sau a familiei adoptatoare este reglementată minuţios prinart. 19-21 din Legea nr. 273/2004. La solicitarea persoanei (familiei) interesate, direcţia generală dela domiciliul acesteia procedează la evaluarea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale, ţinând



67

seama de: personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau a familieiadoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de a educa un copil; motivele pentrucare se doreşte adopţia; atunci când numai unul dintre soţi solicită adopţia, motivele pentru carecelălalt nu se asociază cererii; impedimente de orice natur ă relevante pentru capacitatea de a adopta(art. 19 alin.1). În tot cursul procesului de evaluare, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţiacopilului este obligată să asigure adoptatorului (familiei adoptatoare) serviciile de

pregătire/consiliere necesare în vederea asumării în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător arolului de părinte (art. 21).Pe baza rezultatelor evaluării, aceeaşi autoritate decide asupra aptitudinii de a adopta în

termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare (art. 19 alin. 2). Dacă rezultatulevaluării este favorabil, direcţia generală va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte.Atestatul este valabil timp de un an, cu posibilitatea prelungirii anuale la cerere şi sub condiţiaactualizării concluziilor privitoare la capacitatea de a adopta (art. 19 alin.3).

Dacă rezultatul este nefavorabil, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul să solicitedirecţiei o nouă evaluare în termen de 30 zile de la comunicarea deciziei, iar dacă şi în urmareevaluării se ajunge la aceeaşi concluzie, aceasta poate fi atacată în termen de 15 zile de la datacomunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului (art. 19 alin. 4 şi 5).

Pe cale de excepţie obţinerea atestatului nu este necesar ă pentru adopţia persoanei majore(art. 5 alin. 3 din Legea nr. 273/2004) şi pentru adopţia copilului firesc sau adoptat al celuilalt soţ (art. 20).

2.1.6. Deschiderea procedurii adopţiei interne

Procedura adopţiei interne parcurge, ca regulă care admite şi unele excepţii, trei etape,finalizată fiecare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă: încuviinţarea deschiderii proceduriiadopţiei; încredinţarea copilului în vederea adopţiei; încuviinţarea propriu-zisă a adopţiei.Excepţiile menţionate sunt: adopţia persoanei majore, precum şi adopţia copilului firesc sau adoptival celuilalt soţ, cazuri în care primele două etape sunt omise, instanţa fiind sesizată direct cu cerereade încuviinţare a adopţiei (art. 35).

Pe baza planului individualizat de protecţie, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, direcţia în a cărei rază teritorială seaflă domiciliul copilului, efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.

Respectiva direcţie va sesiza în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor eşuate pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită, instanţa judecătorească de ladomiciliul copilului pentru a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.

Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care se admite cererea direcţiei produceurmătoarele efecte:

-

se suspendă drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau,după caz, celeexercitate de persoane fizice sau juridice;- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau, după

caz, consiliul local al municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.Pe cale de excepţie efectele unei asemenea hotărâri judecătoreşti încetează de drept dacă în

termen de 1 an, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil şi nu ainiţiat procedurile prevăzute de lege în vederea realizării unei adopţii interne.

2.1.7. Încredinţarea în vederea adopţiei (art. 25-33)

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopţia nu poate fi încuviinţată

de către instanţa judecătorească decât după ce copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de 90 de



68

zile persoanei sau familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia, în modraţional asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi încuviinţată190.

Ceea ce interesează este capacitatea de adoptare, fizică şi psihică a copilului la noul mediufamilial, date fiind condiţiile de natur ă socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie şiorice alte asemenea elemente caracteristice locului în care tr ăieşte copilul în perioada încredinţării şicare ar putea fi relevante în aprecierea evoluţiei ulterioare, în cazul încuviinţării adopţiei (art. 25

alin. 2).

2.2. Lipsa impedimentelor la adopţie

Impedimentele sunt acele situaţii în care adopţia este interzisă, fiind deci condiţii de fondnegative ale adopţiei.

2.2.1. Lipsa impedimentului rezultat din rudenie

Adopţia între fraţi este interzisă f ăr ă a deosebi după cum fraţii sunt din căsătorie sau dinafara căsătoriei şi f ăr ă să intereseze dacă sunt fraţi buni, fraţi consangvini ori couterini (art. 8 alin.

1). Per a contrario, este permisă adopţia între alte rude fireşti (afar ă de adopţia propriului copil

firesc), mai mult chiar, este încurajată ţinând seama că, în cadrul demersurilor necesare identificăriicelui mai potrivit adoptator sau a celei mai potrivite familii adoptatoare, direcţia generală competentă este datoare să analizeze cu prioritate posibilitatea încredinţării copilului în vedereaadopţiei unei rude din familia extinsă (art. 26 alin. 2).

2.2.2. Lipsa impedimentului rezultând din calitatea de soţ (art. 8 alin. 2)

Adopţia între soţi sau foşti soţi este interzisă. Adopţia între soţi este oprită, deoarececalitatea de soţ este incompatibilă cu relaţia dintre părinte şi copil. Nu se poate admite ca în acelaşitimp o persoană să fie soţ şi părinte sau soţ şi copil. Adopţia nu ar putea interveni între doi foşti soţi,deoarece având capacitatea deplină de exerciţiu, ar însemna ca unul să fi crescut pe celălalt întimpul minorităţii.

În egală măsur ă doi foşti soţi nu ar putea fi adoptaţi de către aceeaşi persoană, deoarece ar însemna să fi fost crescuţi în timpul minorităţii de către cel ce vrea să-i adopte.

Nici adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie nu este permisă, deoarece prinadopţie cei doi soţi ar deveni fraţi şi ar avea totodată şi calitatea de soţi între ei, calitatea de soţ fiindincompatibilă cu cea de frate.

2.2.3. Lipsa impedimentului rezultând dintr-o adopţie anterioar ă (art. 7 alin. 1)

Este interzisă adopţia simultană sau succesivă de către mai mulţi adoptatori, f ăr ă a deosebidupă cum cel ce urmează a fi adoptat este un copil sau o persoană major ă ori cu capacitate deplină de exerciţiu.

Legiuitorul îngăduie două excepţii de la impedimentul enunţat:a. adopţia simultană sau succesivă de către adoptatori soţ şi soţie (art. 7 alin. 2). Ceea ce

interesează este ca la data încuviinţării adopţiei adoptatorii să fie căsătoriţi între ei. b. adopţia succesivă în cazul încetării, din orice motiv, a adopţiei anterioare (art. 7 alin. 3).

190 Întreaga procedur ă privind încredinţarea în vederea adopţiei este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 273/2004 privind

regimul juridic al adopţiei în Capitolul III, secţiunea a 3-a, pe care nu ne propunem a o analiza în detaliu în această lucrare. Totodată, aceeaşi lege începând cu Capitolul IV reglementează şi procedura adopţiei internaţionale, ce nu va fiabordată în cele ce urmează, existând posibilitatea consultării Legii nr. 273/2004 „in extenso” prin Studiul Anexei II aacestui demers.



69

Adopţia încetează fie prin desfacere, fie prin declararea nulităţii acesteia (art. 54). În ceea ce priveşte desfacerea adopţiei, aceasta intervine în cazul decesului adoptatorului sau a părinţilor adoptatori, urmată de o nouă adopţie; adopţia anterioar ă se consider ă desf ăcută pe data încuviinţăriiirevocabile a adopţiei subsecvente (art. 7 alin. 3 lit. a). Aşadar, decesul adoptatorului sau al

părinţilor adoptatori face doar posibilă, nu şi obligatorie, iniţierea procedurii pentru o nouă adopţie.Referitor la încetarea adopţiei prin declararea nulităţii acesteia, o nouă adopţie presupune că

cea anterioar ă a fost desfiinţată printr-o hotărâre r ămasă irevocabilă.

2.2.4. Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal

Prevederile legii în acest sens (art.8 alin.3) sunt exprese şi neechivoce interzicând persoanelor cu boli psihice şi handicap mintal posibilitatea de a adopta, din motive lesne de înţelescare fac de prisos orice comentariu argumentativ.

2.2.5. Existenţa unui consimţământ valabil

În înţelesul dispoziţiilor legale în materie, nu este valabil consimţământul dat în

considerarea promisiunii sau efectuării unei contraprestaţii, indiferent de natura acesteia, fie eaanterioar ă sau ulterioar ă.

2.3. Condiţiile de formă

Se refer ă la actele juridice ale păr ţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi la proceduraadopţiei (cele mai multe vor fi analizate cu ocazia referirii la încuviinţarea adopţiei).

3. ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI

Încuviinţarea adopţiei este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Cererea deîncuviinţare a adopţiei poate fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de cătredirecţia de la domiciliul acestora, la sfâr şitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopţia copilului aflat în una dintre situaţiile indicatela art. 29 alin. 1 lit. c şi d. Aceeaşi cerere poate fi introdusă direct de către adoptator sau familiaadoptatoare în situaţia adopţiei prevăzută la art. 5 alin. 3 şi 20 lit. b din Legea nr. 273/2004.

Cererea adresată instanţei judecătoreşti va trebui să fie însoţită de următoarele acte:a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;

b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unităţi publicenominalizate de către direcţia de sănătate publică;

c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;

d)

hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia adoptatoare,în copie legalizată;

f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copielegalizată;

g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familieiadoptatoare;

h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul defamilie pe lista căruia este înscris;

i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor fireşti, înmăsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încuviinţare a deschiderii

procedurii adopţiei interne a copilului; dispoziţiile art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 se aplică înmod corespunzător.



70

Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai dacă, pe baza probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului

4. NATURA JURIDICĂ A ADOPŢIEI

Adopţia presupune mai multe operaţii juridice.

a) Actele juridice ale persoanei chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei(în forma autentică).

b) Actele autentice publice sau private autorizate, care constituie cerinţe legale pentruîncuviinţarea adopţiei (atestatul, încredinţarea copilului).

c) Încuviinţarea adopţiei de către instanţa judecătorească competentă.Adopţia este un act juridic complex.

Nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor 3 categorii de operaţii juridice, dar fiecaredintre acestea este un element esenţial al adopţiei.

Interesul determinării naturii juridice a adopţiei.La ce moment trebuie îndeplinite cerinţele legale pentru adopţie?Condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la adopţie, trebuie îndeplinite la data săvâr şirii

fiecărei operaţiuni juridice, care împreună formează actul juridic complex al adopţiei: ex.: când seexprimă consimţământul, când se eliberează atestatul sau avizul favorabil sau se ia măsuraîncredinţării copilului în vederea adopţiei.

Condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la adopţie, fiind cerinţe legale, trebuie îndepliniteşi la data încuviinţării de către instanţa judecătorească a adopţiei.

5. EFECTELE ADOPŢIEI

A. Filiaţia şi rudenia civilă (prin adopţie).

1. Distincţia între filiaţie şi rudenia civilă.Adopţia stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia între copil şi

rudele adoptatorului.a) Textul nu prevede expres că descendenţii adoptatului sunt în raporturi de filiaţie cu

adoptatorul ori de rudenie cu acesta; soluţia se impune dacă textul foloseşte noţiunea de filiaţie însens restrâns, atunci descendenţii adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul

b) Textul nu prevede expres că descendenţii adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului;soluţia se impune deoarece numai astfel rudenia creată prin adopţie este asimilată cu rudeniafirească, ca urmare, descendenţii adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului.

2. Asimilarea filiaţiei şi rudeniei din adopţie cu filiaţia şi rudenia firească.Deosebiri:

a) Recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, de către tatălsău, se poate face numai dacă acel copil a lăsat descendenţi fireşti; recunoaşterea nu poate avea locdacă acel copil are descendenţi prin adopţie.

b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue aacorda întreţinere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti, nu şi ceiadoptivi, au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie.

c) Donaţia nu se revocă în condiţiile art. 836 C.civ., dacă, ulterior acesteia, donatorul aadoptat un copil.

3. Relaţia dintre adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora.Filiaţia dintre copil şi părinţii săi fireşti încetează.a) Data producerii ori stabilirii filiaţiei prin adopţie este data r ămânerii irevocabile a

hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei. b) Descendenţii adoptatului nu se mai află în raport de rudenie firească cu părinţii fireşti ai

adoptatului, pe aceeaşi dată.



71

c) Descendenţii adoptatului încetează a mai fi rude cu rudele părinţilor fireşti, devenindrudă cu rudele părintelui adoptiv.

B. Drepturile şi îndatoririle părinteşti.1. Trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de la părinţii fireşti asupra părinţilor

adoptatori.

Acest efect se produce în cazul adopţiei unei persoane care nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, de regulă minorul.2. Adopţia de către soţ a copilului firesc al celuilalt soţ.În această situaţie, având în vedere relaţiile dintre soţi şi în scopul menţinerii unităţii familiei

drepturile şi îndatoririle părinteşti apar ţin celui care adoptă şi părintelui firesc, căsătorit cu acesta.3. Decăderea adoptatorului din drepturile părinteşti.Părinţii adoptatori pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă sănătatea sau dezvoltarea

fizică a copilului adoptat este primejduită prin modul de exercitare a drepturilor părinteşti, purtareabuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.

4. Adoptatorii divor ţaţi.Dacă soţii adoptatori divor ţează, se aplică în privinţa relaţiilor dintre ei şi minorul adoptat,

prevederile de la divor ţ.

C. Numele de familie al adoptatului.1. Numele dobândit de adoptat.Dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Când adopţia este f ăcută de doi soţi care nu

au un nume comun, adoptatul dobândeşte numele pe care îl stabilesc adoptatorii (numele unuiadintre ei); acest nume trebuie declarat la încuviinţarea adopţiei.

Dacă adoptatorii nu cad la învoială cu privire la numele adoptatului, va decide instanţa. Întoate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei trebuie să arate numele de familie pe careurmează să-l poarte adoptatul.

2. Schimbarea numelui de familie al adoptatorului.În situaţia în care soţii adoptatori îşi schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândeşte

şi el numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă soţii s-au înţeles în acest sens şi dacă s-af ăcut cerere de schimbare a numelui minorului. Cererea se semnează şi de copil dacă a împlinit 14ani.

3. Numele soţului adoptat.Ce nume va lua soţul care are nume comun cu celălalt soţ, dar care este adoptat în timpul

căsătoriei? Soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământulceluilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.

D. Domiciliul şi locuinţa adoptatului.

1. Domiciliul adoptatuluiMinorul adoptat are domiciliul la părinţii adoptatori sau la acela dintre adoptatori la carelocuieşte. Minorul adoptat încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane aredomiciliul la adoptatori, iar dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei vaavea domiciliul copilul, va decide instanţa.

În cazul încredinţării copilului unei persoane fizice sau juridice, pe perioada încredinţării,domiciliul copilului este la persoana căreia acesta i-a fost dat în plasament.

2. Locuinţa adoptatului.Este la părinţii săi. Dacă soţii adoptatori nu locuiesc împreună, aceştia decid la care dintre ei

va locui copilul. Dacă nu se învoiesc, decide instanţa ţinând cont de interesele copilului.

E. Cetăţenia adoptatului.1. Dobândirea cetăţeniei prin adopţie.



72

Minorul str ăin sau f ăr ă cetăţenie adoptat de un cetăţean român sau de 2 soţi de cetăţenieromână, dobândeşte cetăţenia română. Dacă numai unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român,cetăţenia adoptatului se decide de adoptatori de comun acord, iar dacă nu se înţeleg va decideinstanţa competentă să încuviinţeze adopţia.

2. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie.Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean str ăin, pierde cetăţenia română, dacă, după

caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii str ăine, că a dobândit cetăţenia str ăină.3. Schimbarea cetăţeniei adoptatorului.Schimbarea cetăţeniei române de către adoptator produce asupra cetăţeniei române a

adoptatului aceleaşi efecte ca şi în cazul părinţilor fireşti. De asemenea, dobândirea cetăţenieiromâne de către adoptator, produce asupra adoptatului aceleaşi efecte.

6. DESFIINŢAREA ŞI DESFACEREA ADOPŢIEI

A. Desfiinţarea adopţiei.1. Adopţia poate fi lovită de nulitate dacă a fost încheiată cu încălcarea oricăror condiţii de

fond sau de formă, prevăzute de lege. Exemplu:a) Dacă s-a încheiat adopţia f ăr ă consimţământul prevăzut de lege;

b) Dacă s-a încuviinţat adopţia unei persoane majore, f ăr ă ca aceasta în timpul minorităţiisă fi fost crescută de adoptator;

c) Dacă s-a încuviinţat adopţia între fraţi, precum şi celelalte cazuri de nerespectare acondiţiilor de fond şi a impedimentelor la adopţie;

d) Adopţia unui copil care a fost recunoscut de adoptator, înainte de încheierea adopţiei – nulitate absolută - deoarece un copil nu poate fi recunoscut şi adoptat de aceeaşi persoană.

e) Dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.2. Declararea nulităţii adopţiei este de competenţa tribunalului de la domiciliul adoptatorului

(art. 61 alin. 3).Organul competent este instanţa judecătorească, fie că este vorba de nulitatea actului devoinţă a păr ţilor, fie că este vorba de nulitatea hotărârii de încuviinţare a adopţiei.

Tribunalul judecă în primă instanţă cererile privitoare la declararea nulităţii adopţiei.3. Felurile nulităţii.Lipsa consimţământului părintelui firesc al adoptatului şi viciul acestui consimţământ nu

atrag desfacerea adopţiei, ci nulitatea acesteia.Lipa consimţământului la adopţie a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani – nulitate

absolută. Nulitatea poate fi invocată, iar după dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de

exerciţiu, acţiunea apar ţine numai acestuia.

4. Efectele nulităţii adopţiei.Produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Cu toate acestea, unele efecte produse în trecut nu pot fi înlăturate: purtarea numelui, prestarea întreţinerii, etc.

Efectele nulităţii adopţiei se produc privitor la:a) Filiaţia şi rudenia prin adopţie – se consider ă că nu au existat nici în trecut;

b) Drepturile şi îndatoririle părinteşti – dacă adoptatul este minor, părinţii săi fireştiredobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti.

c) Numele adoptatului – acesta îşi reia numele avut înainte de încuviinţarea adopţiei.d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului – acestea nu vor mai fi la adoptator după declararea

nulităţii adopţiei.e) Obligaţia de întreţinere – deşi adopţia este declarată nulă, în interesul adoptatului minor,

prestaţiile de întreţinere nu se restituie.



73

B. Desfacerea adopţiei. Noutatea adusă prin reglementările Legii nr. 273/2004 constă în faptul că potrivit art. 55

adopţia se desface în cazul prevăzut la art. 7 alin. 3 lit. a şi anume:- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz adopţia anterioar ă se consider ă

desf ăcută pe data r ămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.Efectele desfacerii adopţiei sunt, de fapt, efecte ale adopţiei subsecvente încuviinţate, care

vor determina încetarea relaţiilor de rudenie civilă ale adoptatului faţă de adoptator, şi rudele fireştiale acestora, concomitent cu naşterea noilor legături de rudenie adoptivă cu toate consecinţeleacestora.



74

CAPITOLUL XOBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

1. NOŢIUNEA, FUNDAMENTUL ŞI CARACTERELE GENERALEALE OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită de lege între anumitecategorii de persoane de a-şi asigura la nevoie întreţinerea, îndatorire fundamentată pe solidaritateace trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilateacestora191.

Aşa cum rezultă din chiar definiţia dată obligaţiei legale de întreţinere, temeiul general alacesteia se află în îndatorirea de sprijin moral şi material pe care sunt datoare să şi-l acorde

persoanele legate prin raporturi de rudenie, de căsătorie sau prin alte raporturi asimilate, sub uneleaspecte, celor de rudenie.

Caractere generale:a) Caracterul legal, în sensul că obligaţia de întreţinere este stabilită de lege şi există numai

în condiţiile şi între persoanele prevăzute de aceasta.Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter imperativ

determinat de scopul urmărit, un scop de ocrotire. b) Caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere, determinat de faptul că ea există

numai între anumite persoane anume prevăzute de lege (inseparabil legată atât de persoana celuiîndreptăţit să primească întreţinere, cât şi de persoana celui obligat să o presteze), fiind destinată exclusiv satisfacerii trebuinţelor de zi cu zi ale beneficiarului.

Particularităţi:- creanţa de întreţinere este incesibilă atât activ cât şi pasiv (cesiunea de creanţă, novaţia

prin schimbare de debitor sau stipulaţia pentru altul sunt incompatibile);- creanţa de întreţinere este insesizabilă, deşi nu în întregime, aşa cum rezultă din prevederile art. 409 alin. 1 C.proc.civ. modificat prin art. 1 pct. 6 din O.U.G. nr. 138/2000;

- creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale (art. 1147 pct. 3C.civ.);

- în principiu, obligaţia legală de întreţinere nu este transmisibilă moştenitorilor (art. 95C.fam.), afar ă de obligaţia de întreţinere a copilului minor, care, în anumite condiţii strictdeterminate, trece asupra moştenitorilor debitorului obligaţiei (art. 96 C.fam.);

- obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice, dar creditoriidebitorului obligaţiei legale de întreţinere vor putea cere pe această cale sistarea întreţinerii saureducerea cuantumului acesteia192.

c) Caracterul în principiu reciproc al întreţinerii (art. 2 şi 86 C.fam.). Exemple: între soţ şisoţie; părinţi şi copii, în cazul în care copiii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între fraţi şi surorietc.

Prin excepţie, există situaţii când obligaţia de întreţinere este unilaterală:• obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă (art. 24

alin. 1 C.fam.);• obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divor ţ, faţă de

celălalt soţ, după trecerea unui an de la desfacerea căsătoriei, înainte de acest moment obligaţia deîntreţinere având caracter reciproc (art. 41 alin. 2 C.fam.);

191 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 443, Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 285; I.Dogaru,Întreţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12.192 I.P.Filipescu, M.Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica instanţelor judecătoreşti în materiadreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 47.



75

• obligaţia de întreţinere a soţului divor ţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divor ţat, dar necăsătorit (art. 41 alin.ultim C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor (art. 86 alin. 1 şi art. 107 alin. 1C.fam.) şi faţă de cel major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani;

• obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ faţă de acest copil (art. 87 alin. 1 C.fam.). Dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin 10 ani ea

devine reciprocă (art. 87 alin. 2 C.fam.);• obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau

care l-a întreţinut, f ăr ă a avea această obligaţie, faţă de acest minor (art. 96 C.fam.);• obligaţia persoanelor care au primit copii în plasament familial, ori li s-au încredinţat

copii spre creştere şi educare, faţă de copiii astfel ocrotiţi.d) Caracterul succesiv al obligaţiei legale de întreţinere, întrucât, de regulă, executarea sa are

loc prin prestaţii periodice, corespunzătoare ritmului nevoilor beneficiarului, nevoi pe care estedestinat să le satisfacă. De aceea, în principiu, plata anticipată a întreţinerii sub forma unei prestaţiiglobale nu este acceptabilă193.

e) Caracterul prin excelenţă variabil al obligaţiei legale de întreţinere, întrucât ea sestabileşte în funcţie de nevoile celui îndreptăţit să o primească şi de posibilităţile materiale ale celuiobligat, elemente variabile în timp. În consecinţă, obligaţia legală de întreţinere poate fi mărită saumicşorată prin hotărâre judecătorească194.

f) Caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere, atât sub aspect activ, adică alcreditorilor întreţinerii, cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţiei.

Codul familiei reglementează totuşi două excepţii, respectiv două cazuri în care obligaţia deîntreţinere este guvernată de regula solidarităţii:

- art. 90 alin. 2 C.fam. prevede că, atunci când părintele are drept la întreţinere de la maimulţi copii, poate, în caz de urgenţă, să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei;

- art. 96 alin. 2 C.fam. prevede expres că, atunci când obligaţia de întreţinere se transmitela moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinere, obligaţia devine solidar ă între

moştenitori.Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie: în cazul părinţilor, copilul are dreptul să cear ă de la fiecare părinte întreţinerea în întregul ei (art. 107 C.fam.)195.

2. CONDIŢIILE DE EXISTENŢĂ ALE OBLIGAŢIEI DEÎNTREŢINERE

1) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere.O persoană este îndreptăţită la întreţinere numai dacă îndeplineşte, cumulativ, două condiţii

(art. 86 alin. 2 C.fam.):- se află în stare de nevoie;- cauza stării de nevoie în care se găseşte este incapacitatea sa de a munci.La stabilirea stării de nevoie se va ţinea seama de situaţia specială a unor categorii de

persoane, cum este cazul copiilor minori, a soţilor sau a foştilor soţi. Astfel, în cazul copiilor minorise va avea în vedere că starea lor de nevoie are un conţinut diferit, în sensul că în ea se cuprind şicheltuielile determinate de pregătirea lor profesională, creşterea şi educarea lor în bune condiţii (art.101 C.fam.).

În privinţa descendenţilor, legea prevede că ei au un drept de întreţinere pe perioada cât suntminori, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dreptul lor la întreţinere se prelungeşte şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă se află în continuarea studiilor.

193 Emese Florian, op.cit., p. 311.194 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1964, în C.D., 1964, p. 37.195 R.Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţiilor „in solidum”, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 90.



76

În cazul soţilor, obligaţia de întreţinere este necesar a fi raportată la obligaţia lor de a suportacheltuielile căsătoriei, iar bunurile comune nu pot fi excluse de la o astfel de sarcină. Astfel, pentruasigurarea întreţinerii se poate trece şi la împăr ţirea bunurilor comune (art, 36 alin. 2 C.fam.), cucondiţia ca împăr ţirea să nu fie deghizată196.

Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze: boala, infirmitatea, vârsta înaintată etc.şi poate fi totală sau par ţială, definitivă sau temporar ă. Dreptul la întreţinere există în toate aceste

cazuri dar în limite diferite, corespunzător potenţialului real de muncă al beneficiaruluiîntreţinerii197.Faptul că o persoană beneficiază de o pensie de asigur ări sociale nu-i r ă peşte dreptul la

întreţinere în condiţiile art. 86 C.fam., dacă veniturile sale sunt insuficiente pentru a-şi procura celenecesare traiului198.

Dreptul de întreţinere nu este condiţionat de regulă de survenirea incapacităţii de muncă într-un anumit moment, cu excepţia foştilor soţi, în cazul cărora incapacitatea de muncă trebuie să fisurvenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul acesteia, sau în timp de un an de la desfacereacăsătoriei şi să se datoreze unei împrejur ări în legătur ă cu căsătoria (art. 41 alin. 3 C.fam.)199.

Proba incapacităţii de muncă, la fel ca şi cea a stării de nevoie, se face prin oricare dinmijloacele de dovadă reglementate de lege (înscrisuri, martori, prezumţii etc.)200.

2) Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere.O persoană poate fi obligată la întreţinerea alteia numai dacă sunt întrunite următoarele

cerinţe legale:- debitorul dispune de mijloacele necesare asigur ării întreţinerii altei persoane (art. 90

alin.1, art. 91, art. 94 alin. 1 C.fam.);- nu există o altă persoană obligată la întreţinere înaintea sa în ordinea stabilită prin art.

89 C.fam.Legiuitorul fixează în cuprinsul art. 94 C.fam. regula conform căreia întreţinerea este

datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.Pentru stabilirea veniturilor debitorului obligaţiei de întreţinere se poate folosi orice mijloc

de probă, înscrisuri, martori şi chiar ancheta socială efectuată la domiciliul său201.Articolul 89 C.fam. stabileşte ordinea imperativă în care se datorează întreţinerea, deci

creditorul nu are un drept de opţiune în privinţa debitorului care-i va acorda întreţinere, ci estenevoit să se îndrepte împotriva celor virtual obligaţi potrivit art. 86 C.fam. în succesiunea rigurosindicată prin art. 89 C.fam.. Un debitor de rang inferior va fi ţinut să presteze întreţinere numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat. De pildă, bunicii vor suporta întreţinerea nepotuluinumai dacă părinţii creditorului, obligaţi în primul rând, nu dispun de mijloace materiale, suntdecedaţi sau dispăruţi202.

3. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ DEÎNTREŢINERE

Sunt expres şi limitativ prevăzute atât persoanele între care există această obligaţie, cât şiordinea în care se datorează întreţinerea. Astfel, potrivit art. 86 C.fam., obligaţia legală deîntreţinere există între următoarele persoane:

- între soţ şi soţie;- între părinţi şi copii, f ăr ă a deosebi după cum filiaţia este firească sau adoptivă;

196 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 450.197 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 696/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 39; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.288/1984, în C.D., 1984, p. 173.198 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 649/1983, în C.D. 1983, p. 109.199 I.P.Filipescu, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 71; I.Albu, op.cit., p. 303.200 Trib.jud.Braşov, dec.civ.nr. 592/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 73.201 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 299.202 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1802/1991, în R.D. nr. 5/1992, p. 87.



77

- între bunici şi nepoţi;- între str ă bunici şi str ănepoţi;- între fraţi şi surori;- între celelalte persoane anume prevăzute de lege.Această ultimă referire din art. 86 alin. 1 C.fam. face trimitere la celelalte dispoziţii din

cuprinsul Codului care reglementează aceeaşi obligaţie de întreţinere între anumite persoane:

- între foştii soţi din căsătoria desf ăcută (art. 41 alin. 1 C.fam.).Soţul din a cărui vină exclusivă a fost pronunţat divor ţul are drept la întreţinerea celuilalt soţ numai timp de un an de la data desfacerii căsătoriei, dar poate fi obligat oricând în viitor să prestezeîntreţinere fostului său soţ, câtă vreme acesta din urmă nu s-a recăsătorit.

- între foştii soţi din căsătoria desfiinţată (art. 24 alin. 1 C.fam.).Când numai unul dintre foştii soţi a fost de bună-credinţă numai acesta va putea beneficia de

întreţinerea fostului soţ de rea-credinţă.- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ este obligat să

continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii acestuia, însă numai dacă părinţii fireşti suntdecedaţi, dispăruţi ori sunt în nevoie (art. 87 alin. 1 C.fam.);

- copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea soţului părintelui firesc

(adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul său obligat a da întreţinere soţului părintelui firesc (art.87 alin. 2 C.fam.);

- moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil, precum şi moştenitorii celui care,deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil, sunt datori să presteze întreţinere înfavoarea copilului, în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai pe perioada minorităţiicopilului şi în subsidiar faţă de părinţii copilului, deci doar dacă părinţii, obligaţi în primul rând, aumurit, sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie (art. 96 alin. 1 C.fam.).

În principiu întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată203, deşi dreptul laîntreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege ( nevoia creditorului şi

posibilitatea materială a debitorului).Aşadar, ca regulă generală întreţinerea se acordă numai pentru viitor 204. Prin excepţie, se

poate acorda întreţinere şi pentru trecut, dacă neintroducerea acţiunii este imputabilă debitoruluiîntreţinerii, de exemplu, acesta şi-a schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată.

Regula se aplică şi în cazurile de majorare a întreţinerii. Reducerea sau încetarea întreţineriiare loc pe data ivirii cauzei care a justificat admiterea acţiunii, dacă debitorul nu a fost urmărit întemeiul hotărârii prin care s-a acordat întreţinerea205.

4. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA

Pentru ipoteza în care mai mulţi debitori sunt deopotrivă datori să acorde întreţinereaceluiaşi creditor, legea stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii. Cu alte cuvinte,

creditorul întreţinerii va trebui mai întâi să cear ă întreţinerea de la prima categorie de persoane dinordinea stabilită de legiuitor şi numai dacă această categorie n-o poate presta, se va îndreptaîmpotriva categoriei următoare206.

Potrivit art. 89 C.fam. întreţinerea se datorează în ordinea următoare:a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;

b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţidescendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad apropiat înaintea celui mai îndepărtat:

c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;

203 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 2173/1956 şi dec.nr. 1169/1956, în C.D., 1956, vol. I, p. 410-412.204 Trib.jud.Arad, dec.nr. 1071/1968, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 146-149, cu notă de A.Pişcoreanu; T.M.B., secţ. a IV-a

civ., dec.nr. 46/1992, în Mihuţă, Culegere… pe anul 1992, p. 54.205 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1964, în C.D., 1952-1965, p. 136-138; T.M.B., sec ţ.a III-a civ., dec.nr.582/1990, în I.Mihuţă, Culegere… pe anul 1990, p. 37.206 Trib.jud.Argeş, dec.civ. nr. 700/1976, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 48.



78

d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.În situaţia specială când adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, obligaţia de

întreţinere a adoptatului revine în egală măsur ă părintelui firesc şi adoptatorului207.Ordinea între celelalte categorii de persoane obligate la întreţinere.a) Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii înaintea oricăror alte persoane, atât în

caz de divor ţ, cât şi în caz de căsătorie putativă;

b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ (art. 87 C.fam.), precum şimoştenitorul sau moştenitorii celui care a fost obligat la întreţinerea unui minor sau care a prestatîntreţinere f ăr ă a avea o astfel de obligaţie (art. 96 C.fam.) sunt obligaţi la întreţinere cât timpcopilul este minor şi numai dacă părinţii lui fireşti au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie. Acestecategorii de persoane, în raport cu ceilalţi obligaţi, stau în ordinea părinţilor fireşti pe care îiînlocuiesc208, însă obligaţia lor se situează după cea a părinţilor fireşti.

c) Întreţinerea datorată de cel care a luat copilul pentru a-l îngriji sau proteja temporar (art.13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004) prin definiţie are caracter subsidiar faţă de obligaţia impusă

părinţilor, de vreme ce are drept creditor copilul găsit sau păr ăsit de părinţi.

5. OBIECTUL ŞI ÎNTINDEREA ÎNTREŢINERII

Obiectul obligaţiei de întreţinere nu este determinat în mod expres de către legiuitor întrucâtacesta comportă o anume specificitate raportat la categoria de persoane la care ne referim.

În privinţa întinderii obligaţiei de întreţinere, art. 94 alin. 1 C.fam. precizează factorii înfuncţie de care se poate face o primă aproximare: nevoia celui care o cere şi mijloacele celui ceurmează a o plăti. În cazul când întreţinerea se datorează de părinte sau de cel care adoptă, prin art.94 alin. 3 C.fam. sunt stabilite plafoanele maxime până la care instanţele pot stabili obligaţia deîntreţinere. Astfel, pentru un copil întreţinerea se stabileşte până la 1/4 din câştigul din muncă,

pentru doi copii până la 1/3 şi până la 1/2 din câştigul din muncă pentru trei au mai mulţi copii.Întreţinerea pe care şi-o datorează foştii soţi (art. 41 alin. 3 C.fam.) se stabileşte până la 1/3 din

veniturile din muncă ale soţului obligat la plata ei, dar această întreţinere nu va putea depăşi,împreună cu aceea datorată copiilor, jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat.Modificarea întinderii întreţinerii este determinată de schimbările survenite cu privire la

mijloacele celui care o datorează sau cu privire la nevoia celui ce o primeşte. Articolul 94 alin. 2C.fam. prevede că „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sauhotărî încetarea ei după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o

primeşte”.Atunci când dispare nevoia creditorului întreţinerii sau debitorul nu mai are mijloacele

necesare pentru plata ei în temeiul aceluiaşi text, art. 94 alin. 2 C.fam., instanţa judecătorească poatehotărî sistarea plăţii obligaţiei de întreţinere209.

6. EXECUTAREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Întreţinerea, având ca obiect asigurarea a ceea ce este necesar traiului celui îndreptăţit să o primească (alimente, locuinţă210, medicamente etc.) va fi prestată, după cum rezultă din art. 93 alin.1 C.fam., fie în natur ă, fie prin echivalent bănesc; de asemenea, se poate stabili un sistem mixt de

207 I.Albu, Înfierea în situaţia când înfietorul este soţul părintelui firesc al înfiatului, în R.R.D. nr. 10/1970, p. 83-85.208 N.Surdulescu, Obligaţia de întreţinere a copilului luat spre creştere f ăr ă întocmirea formelor cerute pentru înfiere înR.R.D. nr. 8/1967, p. 93-96; Idem, Obligaţia de întreţinere între un soţ şi copilul celuilalt soţ, în J.N. nr. 10/1965, p. 92-97; A.Oproiu, Acţiunile pentru restituirea de la părinţi a cheltuielilor de întreţinere a copilului luat spre creştere, înR.R.D. nr. 8/1868, p. 79-83; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 476/1978, în C.D., 1978, p. 173.209 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 84/1970, în R.R.D. nr. 6/1970, p. 17; dec.nr. 1280/1970, în C.D. 1970, p. 190-192;Trib.jud.Botoşani, dec.civ. nr. 23/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, p. 63; Trib.jud.Bacău, dec.civ.nr. 192/197, în R.R.D. nr.10/1977, p. 61.210 O.R ădulescu, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă a întreţinerii, în R.D. nr. 5/1990, p. 21-23.



79

executare a obligaţiei: parte în natur ă, parte în numerar. Felul şi modalităţile de executare se vor stabili de la caz la caz de către instanţa judecătorească tot prin aprecierea nevoilor celor în drept laîntreţinere şi a posibilităţilor celui ţinut a o presta (art. 93 alin. 2 C.fam.). Felul executării se poatestabili şi prin învoiala păr ţilor dar, pentru a fi protejate interesele ambelor păr ţi, este necesar cainstanţa să încuviinţeze o astfel de învoială. Odată stabilit felul executării, el poate fi modificat caurmare a schimbării împrejur ărilor iniţiale211.

Prin definiţie obligaţia legală de întreţinere este cu executare succesivă, deci prestaţiile sevor face la anumite intervale de timp, astfel încât să corespundă ritmului nevoilor curente ale beneficiarului.

Aşa cum am menţionat deja, s-a admis totuşi înlocuirea modului de executare succesivă aobligaţiei de întreţinere printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale, dar numai cuasigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită periodic pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii212.

7. STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Cauze care determină stingerea obligaţiei legale de întreţinere:• dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii (art. 86 alin. 2 C.fam.);• debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii;• decesul creditorului sau al debitorului întreţinerii, cu excepţia situaţiei reglementate de

art. 96 C.fam., când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii debitorului obligaţiei de întreţinere;• pierderea calităţii avută în vedere de legiuitor prin impunerea obligaţiei de întreţinere;• desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei;• recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere;• nulitatea şi desfacerea adopţiei;• expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege;• executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în general.

Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele, ca de exemplu, lipsamijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea temporar ă a acesteia213.

211 Trib.reg.Cluj, col.civ., dec.nr. 533/1954, în J.N. nr. 4/1954, p. 102.212 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 2/1973, în C.D., 1973, p. 10.213 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 333.



80

CAPITOLUL XIOCROTIREA MINORILOR ÎN CAZURI SPECIALE

1. TUTELA MINORULUI

Tutela minorului, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor juridice carereglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoanenumite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii tutelare214.

Deschiderea tutelei copilului minor are loc în acele situaţii în care el este lipsit de ocrotireaambilor părinţi, datorită uneia din următoarele cauze prevăzute de art. 113 C.fam.:

- ambii părinţi sunt mor ţi sau declaraţi mor ţi;- ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi;- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie;- ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti;Deschiderea tutelei are loc fie din oficiu, fie la sesizarea persoanelor obligate prin art. 115

C.fam. de a înştiinţa autoritatea tutelată, în termen de 5 zile de la data la care au luat cunoştinţă deexistenţa unui copil lipsit de ocrotire, anume:

a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în carelocuieşte minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistr ării mor ţii unei persoane, precum şi biroulnotarului public, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;

c) instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executăriiunor măsuri privative de libertate;

d) organele administraţiei publice, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şiorice altă persoană.

Numirea tutorelui se face în toate cazurile prin decizia motivată a autorităţii tutelare de la

domiciliul minorului (art. 116 coroborat cu art. 159 lit. a C.fam.), chiar dacă instituirea tutelei, s-ahotărât de către instanţa judecătorească. Alegerea tutorelui trebuie f ăcută astfel încât să fie ocrotiteinteresele minorului, preferabilă fiind numirea unei rude. Însă, autoritatea tutelar ă va trebui să ţină seama şi de prevederile art. 117 C.fam., potrivit cărora nu pot fi tutori:

- minorul sau cel pus sub interdicţie;- cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;- cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie

prin hotărâre judecătorească;- cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;- cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;- cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea îndeplini sarcina

tutelei. În cazul în care numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi provizoriu, un curator care să reprezinte interesele minorului.

Caracterele generale ale tutelei

a) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 C.fam.); b) Tutela este o sarcină legală obligatorie şi cel ce a fost numit tutore nu poate refuza această

încredere decât în cazurile anume prevăzute de lege (art. 118 C.fam.):- cel care are vârsta de şaizeci de ani împliniţi;- femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;

214 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 560; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 377; C.Stătescu, Dreptcivil. Persoanele fizice şi juridice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 281.



81

- cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii;- cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă;- cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului

de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.

c) Tutela este o sarcină gratuită (art. 121 C.fam.)

Totuşi, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială aminorului şi a tutorelui, autoritatea tutelar ă va putea stabili în favoarea acestuia din urmă oremuneraţie care nu va depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului.

d) Tutela este o sarcină personală, cel numit tutore fiind ţinut să exercite el însuşi atribuţiilecalităţii sale. Numai autoritatea tutelar ă este îndrituită să schimbe sau să înlocuiască pe tutore,încazurile şi în condiţiile stabilite de lege215.

e) Tutela se exercită sub supravegherea, îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare (art. 136C.fam.).

În acest sens, delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să seinformeze pe orice cale despre felul în care sunt îngrijiţi, crescuţi şi educaţi.

Exercitarea tutelei

A. Exercitarea tutelei asupra persoanei minoruluiMenirea tutelei, ca mijloc de înf ă ptuire a ocrotirii copilului, este de a suplini ocrotirea

părintească a acestuia. De aceea, conţinutul tutelei în această privinţă, este identic cu cel al ocrotiriicopilului prin părinţii fireşti. Concluzia poate fi desprinsă din cele stipulate în art. 123 C.fam., textcare stabileşte obligaţiile tutorelui: „tutorele are obligaţia de a îngriji de minor. El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui”. Tutorele are obligaţia de a ocroti minorul şi de a-iasigura locuinţă, dar şi dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine f ăr ă drept (art. 103 coroborat cu art. 125 C.fam.).

B. Exercitarea tutelei asupra bunurilor minoruluiSub aspect patrimonial, întinderea drepturilor şi obligaţiilor tutorelui depinde de vârsta

minorului:• Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligaţia de a administra bunurile

minorului şi de a-l reprezenta în actele civile.Actele civile vor fi încheiate de tutore în numele şi pe seama minorului.Tutorele poate încheia singur, f ăr ă vreo încuviinţare prealabilă acte de conservare a

patrimoniului minorului şi acte de administrare care pot include chiar înstr ăinarea unor bunurisupuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor de valoare mică şi care nu sunt folositoareminorului (art. 129 alin.final C.fam.).

Actele de dispoziţie (înstr ăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturilesale patrimoniale, orice acte care depăşesc dreptul de a administra) pot fi încheiate de tutore numai

cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 C.fam.).Încuviinţarea autorităţii tutelare mai este necesar ă şi pentru plata creanţelor pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, precum şi pentruridicarea sumelor şi hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la o casă de păstrare de stat(art. 126 alin. 2 şi art. 131 C.am.).

Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice:- contracte de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia (art. 129 alin. 1 C.fam.);- acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, de o

parte şi minor de alta (art. 128 C.fam.)• Când minorul a împlinit 14 ani, are capacitate de exerciţiu restrânsă şi încheie singur

acte civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui (art. 124 alin. 2 C.fam.).

215 Emese Florian, op.cit., p. 386.



82

Actele juridice pentru care tutorele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu are nevoie deîncuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, presupun în cazul minorului cu capacitate restrânsă deexerciţiu, alături de încuviinţarea tutorelui, şi încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 133 alin. 3C.fam.).

Actele juridice încheiate de minorul aflat sub tutelă cu nesocotirea cerinţelor privitoare lareprezentarea prin tutore sau, după caz, referitoare la încuviinţarea prealabilă a tutorelui sau/şi a

autorităţii tutelare sunt anulabile (art. 133 alin. 4 C.fam.)216

.În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare dări de seamă periodice privitoare la activitatea sa, precum şi o dare de seamă generală, atunci când tutelaîncetează.

Încetarea tuteleiCauze care determină încetarea tutelei, pot fi217:- împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;- căsătoria minorei peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către

aceasta;- părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma dispariţiei sau a declar ării

mor ţii) sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;

- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;- a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai minorului.Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui care poate interveni în

următoarele situaţii:- decesul tutorelui;- îndepărtarea de la tutelă (când se iveşte vreun caz prevăzut de art. 117 C.fam. care-l fac

incapabil de a fi tutore sau dacă tutorele săvâr şeşte un abuz, o neglijenţă gravă, fapte care îl facnevrednic, ori nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina art. 138 alin. 2 C.fam.);

- înlocuirea tutorelui la cererea sa dacă, pe parcursul exercitării tutelei survine oricare dinsituaţiile care îndreptăţesc refuzul sarcinii tutelei (art. 118 C.fam.).

Dacă la încetarea funcţiei tutorelui nu încetează însăşi tutela, până la numirea noului tutoreautoritatea tutelar ă va desemna cu curator (art. 139 C.fam.).

R ăspunderea tutoreluia) R ăspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială şi nepatrimonială.R ăspunderea nepatrimonială specifică constă în îndepărtarea de la tutelă atunci când

săvâr şeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore (art. 138 alin. 2C.fam.).

R ăspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile r ăspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C.civ.. Această formă a r ăspunderii operează chiar şi în cazul în careautoritatea tutelar ă a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie să r ăspundă pentru

prejudiciile cauzate minorului sau unor ter ţi prin fapta sa218.

b) R ăspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvâr şite în exerciţiul funcţiei saleîntrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni precum: rele tratamente aplicate minorului (art.306 C.pen.); punerea în pericol a unei persoane în neputinţa de a se îngriji (art. 314 C.pen.);gestiunea frauduloasă (art. 214 C.pen.).

c) R ăspunderea administrativă intervine în cazul săvâr şirii unor contravenţii. Sancţiuneaaplicabilă este amenda sau închisoarea contravenţională.

216 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 34/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 69.217 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 381.218 Ibidem, p. 382.



83

2. CURATELA MINORULUI

Reglementată prin art. 152-157 C.fam., curatela este un mijloc de ocrotire cu caracter subsidiar şi temporar a minorului aflat într-una din situaţiile speciale expres prevăzute de lege219.

Este un mijloc subsidiar de ocrotire, întrucât protecţia copilului se realizează, în primul rând prin părinţi, iar în lipsa acestora prin tutore.

Caracterul temporar al curatelei exprimă faptul că aplicaţiile sale sunt numai pe duratasituaţiilor particulare care au f ăcut necesar ă luarea măsurii.

Conform Codului familiei, curatela se instituie:- când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor (art.132 şi 105

C.fam.)220;- când, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să

îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care-l reprezintă sau ale cărui acte este chemata le încuviinţa (art. 152 lit. c C.fam.);

- când s-a f ăcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească şi, faţă de care nu a fost instituită tutela, până la soluţionarea cererii (art. 146 C.fam.);

- până la numirea tutorelui unui minor, indiferent dacă este vorba de instituirea tutelei saude înlocuirea tutorelui, curatorul va asigura interimatul ocrotirii minorului (art. 139 C.fam.).

Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutelaminorului.

Curatorul are dreptul să cear ă înlocuirea sa, dar numai după împlinirea unui termen de 3 anisocotit de la data numirii (art. 156 C.fam.).

La încetarea cauzelor care au legitimat curatela, autoritatea tutelar ă, din oficiu sau la cerereacuratorului, a celui ocrotit şi a oricărei alte persoane, care potrivit art. 115 C.fam. are obligaţiasesizării autorităţii tutelare cu privire la necesitatea instituirii tutelei (dispoziţia se aplică şi înmateria curatelei) va dispune ridicarea curatelei (art. 157 C.fam.).

219 Gh.Beleiu, op.cit., p. 299; M.N.Costin, op.cit., p. 277.220 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1776/1984, în C.D., 1984, p. 176; T.M.B., sec ţ.a IV-a civ. Dec. Nr. 1587/1990, înI.Mihuţă, Culegere… pe anul 1990, p. 52



84

ANEXA I

Lege nr. 119/1996din 16/10/1996

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 282 din 11/11/1996

cu privire la actele de stare civilă

Parlamentul României adopt ă prezenta lege.

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Secţiunea 1 Actele de stare civilă şi persoanele care le întocmesc

Art. 1. - Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesulunei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Art. 2. - Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagr ă.

Art. 3. - (1) Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţileadministraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii destare civilă.

(2) Sunt ofiţeri de stare civilă:a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carier ă ale României;c) comandanţii de nave şi aeronave.(3) Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carier ă ale României pot delega

exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu,respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.

(4) Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant. În asemeneacazuri, el va delega o altă persoană, în condiţiile legii.

Art. 4. - (1) Cetăţenii str ăini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.

(2) Persoanele f ăr ă cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă laautorităţile administraţiei publice locale competente.

(3) Cetăţenii str ăini pot cere, iar persoanele f ăr ă cetăţenie sunt obligate să solicite înscrierea de menţiuni peactele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă române.

(4) Dacă un cetăţean str ăin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României, ofiţerul de stare civilă care aîntocmit actul va trimite, în termen de 5 zile de la înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent alMinisterului de Interne, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective acreditate înRomânia, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la care România este parte sau pe bază dereciprocitate.

Art. 5. - (1) Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe bazadeclaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

(2) Numele de familie şi prenumele se scriu aşa cum rezultă din actele de identitate, din certificatele de starecivilă şi din alte înscrisuri prezentate de declarant sau primite de la autorităţile prevăzute de lege.

(3) Întocmirea actelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba română, folosindu-sealfabetul latin.

Art. 6. - (1) Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea conţinutului declaraţiei şi concordanţaacesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte înscrisuri prezentate de declarant.

(2) Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declaraţiei, se semnează de către ofiţerul de stare civilă şi decătre declarant.(3) În cazul în care declarantul nu poate semna, ofiţerul de stare civilă menţionează aceasta pe actul de stare

civilă, pe care îl semnează.



85

(4) Este interzis să se facă ştersături, r ăzuiri, prescurtări şi adăugări în actele de stare civilă.Art. 7. - Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de

stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.Art. 8. - (1) Dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă, ori într-un alt mijloc de

transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la autoritateaadministraţiei publice locale a locului de coborâre sau de debarcare.

(2) În cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei.

(3) Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2).

(4) Dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României,evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum.

(5) Înregistr ările f ăcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum, potrivit alin. (2) şi (4), vor cuprinde toatedatele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege, ele f ăcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile prevăzute de alin. (6).

(6) Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire laînregistrarea f ăcută, iar la sosirea în ţar ă înaintează prin că pitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, unextras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la autoritatea administra ţiei publice locale a sectorului 1 almunicipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă.

(7) În caz de mobilizare, r ăzboi, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul

Apăr ării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi ale personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente.Art. 9. - Orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de

stare civilă sau, după caz, dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori printr-un actadministrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmitactul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se refer ă, în vederea înscrieriimenţiunilor corespunzătoare.

Art. 10. - În cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ceintr ă în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.

Art. 11. - (1) Pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor saureprezentanţilor legali ai acestora, iar certificatele de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite. Încertificatele de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă.

(2) În cazul în care certificatul de stare civilă nu a fost eliberat la data întocmirii actului, eliberarea acestuia

se face la cererea scrisă a persoanei îndreptăţite.(3) Cererea se depune la autoritatea administraţiei publice locale care are în păstrare registrul de stare civilă sau a domiciliului ori a reşedinţei petiţionarului. În cazul în care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorităţiila care s-a depus cererea, aceasta îl solicită autorităţii administraţiei publice competente, în termen de 3 zile. În situaţiaîn care exemplarul 1 al actului de stare civilă lipseşte ori actele au fost predate Arhivelor Statului, autoritateaadministraţiei publice locale, care primeşte cererea, solicită extras, după caz, de pe actul ce se găseşte în păstrareaconsiliului judeţean, al Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori Arhivelor Statului, pe baza căruia întocmeşteşi eliberează certificatul de stare civilă.

(4) Eliberarea altor certificate în locul celor pierdute, sustrase, distruse sau deteriorate este supusă taxei detimbru, potrivit legii.

(5) Cererile privind procurarea şi eliberarea certificatelor de stare civilă ale cetăţenilor str ăini, ale căror acteşi fapte de stare civilă s-au produs şi s-au înregistrat în România, adresate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulareale acestor ţări, acreditate în România, precum şi ale cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în str ăinătate,

adresate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare de carier ă ale României sau Ministerului de Interne, vor fisoluţionate de Ministerul de Interne.(6) Transmiterea acestor documente se va face, după caz, prin Ministerul Afacerilor Externe, dacă actele au

fost solicitate prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carier ă ale României, prin misiunile diplomatice şioficiile consulare acreditate în România sau prin Ministerul de Interne, potrivit conven ţiilor la care ţara noastr ă este parte.

(7) Certificatele de stare civilă eliberate de autorităţile administraţiei publice locale, care au înregistrat acteleşi faptele de stare civilă, sunt valabile şi în str ăinătate.

Art. 12. - (1) Este interzisă reţinerea certificatelor de stare civilă de către orice persoană, cu excepţiacazurilor prevăzute de lege.

(2) În cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de stare civilă constată că unele date din cuprinsul unuicertificat de stare civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine şi se sesizează autoritatea administraţiei publice locale competente, în vederea anulării şi eliber ării unui nou certificat.



86

Secţiunea a 2-a Dovada stării civile

Art. 13. - Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatelede stare civilă eliberate pe baza acestora.

Art. 14. - Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrar ă.

Art. 15. - Întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea actelor de stare civilă, precumşi orice înscrieri f ăcute pe actele de stare civilă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrar ă.

Art. 16. - Starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă în faţa instanţei judecătoreşti, în cazul prevăzut la art. 10, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice când se solicită reconstituirea actelor de starecivilă, în următoarele situaţii:

a) nu au existat registre de stare civilă;b) registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;c) nu este posibilă procurarea din str ăinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de

stare civilă;d) întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.

CAPITOLUL II Întocmirea actelor de stare civilă

Secţiunea 1 Întocmirea actului de naştere

Art. 17. - (1) Întocmirea actului de naştere se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei verbale a persoanelor prevăzute la art. 19, a actuluide identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi, după caz, a certificatului decăsătorie al părinţilor.

(2) Dacă declaraţia priveşte pe un copil din afara căsătoriei, iar recunoaşterea paternităţii are loc în momentuldeclar ării naşterii, datele privind pe tatăl copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naşterece se întocmeşte.

(3) Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile pentrucopilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii. În cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrultermenului de 15 zile, declararea naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul n ăscut mortse întocmeşte numai actul de naştere.

Art. 18. - (1) Numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii.(2) Ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori

ridicole, părinţii putând opta pentru un nume corespunzător.(3) Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în

certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele copilului. În cazde neînţelegere între părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistr ării naşterii, prindispoziţie scrisă.

Art. 19. - Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din diferite motive, nu o

pot face, obligaţia declar ării revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere sau personalului din unitatea încare a avut loc naşterea, rudelor ori vecinilor care au luat cunoştinţă despre naşterea unui copil.Art. 20. - (1) Când declaraţia de naştere a fost f ăcută după expirarea termenelor prevăzute de art. 17 alin. (3),

înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului, respectiv aşefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carier ă.

(2) Dacă naşterea s-a produs în str ăinătate şi întocmirea actului nu a fost f ăcută la misiunea diplomatică saula oficiul consular de carier ă al României ori la autoritatea locală din str ăinătate, întocmirea actului de naştere se face înţar ă, la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul părinţilor, după ce Ministerul de Interne verifică, prinintermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în str ăinătate.

Art. 21. - (1) Când declaraţia a fost f ăcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se faceîn baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului denaştere.

(2) Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul

instituţia de ocrotire a copilului. În vederea soluţionării, instanţa solicită poliţiei verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit.Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.



87

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care naşterea unui cetăţeanromân s-a produs în str ăinătate, iar declaraţia de naştere se face în ţar ă.

Art. 22. - (1) Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face, în termen de 30 de zile de la data găsiriicopilului, la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit, pe baza procesului-verbal întocmit de poliţie, de medic şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale, căruia îirevine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare a naşterii. Persoana care a găsit copilul este obligată să anunţe, întermen de 24 de ore, poliţia şi să prezinte copilul cu toate obiectele şi înscrisurile aflate asupra lui.

(2) Din procesul-verbal prevăzut la alin. (1) trebuie să rezulte data, locul şi împrejur ările în care a fost găsitcopilul, sexul, data presupusă a naşterii (anul, luna şi ziua) stabilită de medic, de instituţia sau de persoana căreia i-a fostîncredinţat copilul.

(3) După întocmirea procesului-verbal, reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale va lua măsuride ocrotire a acestuia, potrivit legii.

Art. 23. - (1) În situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital, conducătorul unităţii sanitareare obligaţia să sesizeze poliţia în termen de 24 de ore de la constatarea acestui fapt.

(2) Dacă nu a fost stabilită identitatea mamei în termen de 30 de zile, întocmirea actului de naştere se va face pe baza certificatului medical constatator al naşterii şi a procesului-verbal încheiat de poliţie, de conducătorul unităţiisanitare şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale căruia îi revine şi obligaţia de a face declaraţia deînregistrare a naşterii.

Art. 24. - În cazurile prevăzute la art. 22 şi 23, dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului,acestea se stabilesc, prin dispoziţie, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea.

Art. 25. - La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie codul numeric personal, care semenţionează în certificatul de naştere, precum şi în toate celelalte acte care privesc persoana în cauză.Art. 26. - (1) În cazul adopţiei cu efecte depline se va întocmi un nou act de naştere de către autoritatea

administraţiei publice locale de la domiciliul adoptatorilor sau în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire înîngrijirea căreia se găseşte adoptatul.

(2) În situaţia în care adoptatorii sunt cetăţeni str ăini ori cetăţeni români cu domiciliul sau cu reşedinţa înstr ăinătate, noul act de naştere se va întocmi de către autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul cel adoptat sau unde îşi are sediul instituţia de ocrotire, în cazul copiilor aflaţi înîngrijirea acesteia.

(3) În noul act de naştere întocmit, rubrica "Locul naşterii" se va completa cu denumirea unităţiiadministrativ-teritoriale unde îşi are sediul autoritatea administraţiei publice locale care întocmeşte actul.

(4) În cazul adopţiei cu efecte restrânse se va proceda potrivit prevederilor art. 46.

Secţiunea a 2-a Întocmirea actului de căsătorie

Art. 27. - (1) Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul autorităţii administraţiei publicelocale a municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază administrativ-teritorială îşiare domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi.

(2) Căsătoria se poate încheia în afara sediului autorităţii administraţiei publice locale, cu aprobarea primarului, dacă din motive temeinice unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta.

Art. 28. - (1) Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la autoritateaadministraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) Ofiţerul de stare civilă, care primeşte declaraţia de căsătorie, solicită viitorilor soţi să prezinte actele deidentitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora şi, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum şi aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului

general al municipiului Bucureşti pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate dincondiţiile de vârstă, rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege.(3) Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face

declaraţia de căsătorie la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliulsau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la autoritatea administra ţiei publice locale unde urmează a seîncheia căsătoria.

Art. 29. - (1) Căsătoria se încheie în termen de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când a fost f ăcută declaraţia de căsătorie, cât şi ziua în care se oficiază căsătoria.

(2) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a seîncheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (1).

Art. 30. - Ofiţerul de stare civilă nu încheie căsătoria dacă constată că nu sunt îndeplinite cerinţele legii,consemnând refuzul într-un proces-verbal. Dispoziţiile art. 10 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 31. - (1) La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, îi declar ă căsătoriţi, după care le citeşte dispoziţiile din Codul familiei referitoare la drepturile şi îndatoririle soţilor şi întocmeşte,de îndată, actul de căsătorie.





89

a) locul de naştere al celui declarat mort;b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la autorităţile locale din

str ăinătate;c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a mor ţii, în situaţia în care locul naşterii şi

domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.

Secţiunea a 4-a Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români

aflaţi în str ăinătate

Art. 42. - Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în str ăinătate se face lamisiunile diplomatice, la oficiile consulare de carier ă ale României sau la autorităţile locale competente.

Art. 43. - (1) Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carier ă ale României încheie căsătoriiîntre cetăţeni români sau dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean român, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţiaţării în care sunt acreditaţi.

(2) Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carier ă ale României trimit, prin Ministerul Afacerilor Externe, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmitactul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi trimis, în termen de 30 de zile de la data când toateactele au fost completate, la autoritatea administraţiei publice locale a municipiului Bucureşti.

(3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la autorităţile str ăine, au putere doveditoare în ţar ă numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă şi înscriereamenţiunilor primite din str ăinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului de Interne. Cetăţeanul român este obligat ca,în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţar ă sau de la primirea din str ăinătate a certificatului sau extrasului de starecivilă, să cear ă transcrierea acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul.

(4) Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localităţi care au apar ţinut României,iar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita întocmirea actelor de stare civilă la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă ce segăseşte în păstrarea Arhivelor Statului. Transcrierea acestor extrase în registrele de stare civilă se va face cu aprobareaMinisterului de Interne.

CAPITOLUL III

Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă Art. 44. - În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni

cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri:a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea

purtării numelui;b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;f) schimbarea numelui;g) deces;h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele;

i) schimbarea sexului, după r ămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.Art. 45. - Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere şi, după caz, de căsătorie şi de decesse face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. În situaţia în care, ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a încuviinţat purtarea numelui de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia, menţiunea se înscrie şi pe actele de naştere alecopiilor minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora.

Art. 46. - În cazul adopţiei cu efecte restrânse se face menţiune pe actul de naştere al celui adoptat şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, din oficiu sau la cererea oricărei persoaneinteresate.

Art. 47. - Anularea sau desfacerea adopţiei, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, seînscrie, prin menţiune, pe actul de naştere iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei, pe actul de căsătorie şi peactele de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora. Men ţiunease înscrie, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Art. 48. - Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a mor ţii unuia dintre soţi,anularea sau desfacerea căsătoriei se înscriu prin menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi.Menţiunea se înscrie, din oficiu, pe baza comunicării primite de la ofiţerul stării civile care a întocmit actul de deces, ahotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile ori la cererea persoanei interesate.



90

Art. 49. - Menţiunea privitoare la schimbarea numelui se înscrie pe actele de stare civilă ale persoanei încauză, potrivit legii.

Art. 50. - Menţiunile privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române se înscriu pe actul de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării transmise de Ministerul de Interne.

Art. 51. - La cerere, persoanelor îndreptăţite li se pot elibera, potrivit art. 11, certificate de stare civilă cumenţiunile înscrise în actele de stare civilă. Certificatele de stare civilă eliberate anterior se retrag şi se anulează.

CAPITOLUL IV Reconstituirea şi întocmirea ulterioar ă a actelor de stare civilă

Art. 52. - Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;b) actul de stare civilă a fost întocmit în str ăinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest

act.Art. 53. - Întocmirea ulterioar ă a actelor de stare civilă se poate cere dacă:a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii

acestuia;b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de

stare civilă.Art. 54. - (1) Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioar ă a unui act de stare civilă, însoţită de actele

doveditoare, se depune la autoritatea administraţiei publice locale, competentă să întocmească actul, sau a locului dedomiciliu al persoanei interesate, în cazul prevederilor art. 52 lit. b). Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, prin dispoziţie a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.

(2) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşiare sediul autoritatea emitentă.

Art. 55. - Dispoziţiile art. 52-54 se aplică, în mod corespunzător, persoanelor f ăr ă cetăţenie, care audomiciliul în România.

Art. 56. - În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau distrus, întotalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de pe registrul existent, care se certifică pentruconformitate de către ofiţerul de stare civilă.

CAPITOLUL V Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea

actelor de stare civilă şi a menţiunilor Art. 57. - (1) Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor

înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.(2) Sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către persoana interesată, de către autoritatea administraţiei

publice locale, de către consiliul judeţean sau de către Parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor procurorului.

(3) Soluţionarea cererii de anulare, modificare, rectificare sau completare a actelor de stare civilă şi amenţiunilor înscrise pe acestea, f ăcută de un cetăţean str ăin sau cetăţean român cu domiciliul în str ăinătate, este decompetenţa Judecătoriei sectorului 1 al municipiului Bucureşti.

(4) Actele de stare civilă reconstituite nu pot fi rectificate ori completate.Art. 58. - Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni

înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se înscriu numai prin menţiune pe actul

de stare civilă corespunzător.

CAPITOLUL VI Conţinutul şi forma actelor de stare civilă.

Păstrarea registrelor de stare civilă

Art. 59. - (1) Conţinutul şi forma actelor de naştere, de căsătorie şi de deces sunt prevăzute în anexele nr.1A, 1B, 1C, 2A, 2B şi 2C.

(2) Actele de stare civilă vor fi tipărite pe ambele feţe, cu excepţia celor pentru misiunile diplomatice şioficiile consulare de carier ă ale României, care vor fi tipărite pe o singur ă faţă, în registre confecţionate din hârtiespecială şi compactate cu pânză.

(3) Pe actele de stare civilă se va imprima o tentă de culoare, astfel: albastr ă - pe cele de naştere, roz - pe celede căsătorie şi cenuşie - pe cele de deces, având la mijloc stema României.

Art. 60. - (1) Numerotarea actelor se va face pe an calendaristic. Registrele de stare civilă, precum şi fiecarean calendaristic se vizează, pentru deschidere şi închidere, de către primar.



91

(2) Primul exemplar al registrelor de stare civilă se păstrează la autoritatea administraţiei publice locale undes-a întocmit, iar al doilea exemplar se înaintează, după caz, consiliului judeţean sau Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti, în termen de 30 de zile de la data când toate filele din registru au fost completate.

(3) Ambele exemplare ale registrelor de stare civilă se trimit Arhivelor Statului, după trecerea a 100 de ani dela data completării lor.

Art. 61. - Autorităţile administraţiei publice care au în păstrare registrele de stare civilă sunt obligate să asigure conservarea şi securitatea acestora, cu respectarea normelor privind evidenţa şi păstrarea arhivelor.

CAPITOLUL VII Contravenţii

Art. 62. - (1) Constituie contravenţii la regimul actelor de stare civilă următoarele fapte, dacă nu suntsăvâr şite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni:

a) deţinerea f ăr ă drept a certificatului de stare civilă apar ţinând altei persoane;b) nedeclararea naşterii sau decesului în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege;c) neasigurarea conservării şi securităţii registrelor şi certificatelor de stare civilă, potrivit normelor privind

evidenţa şi păstrarea acestora, sau netrimiterea la Arhivele Statului a registrelor de stare civilă, după trecerea termenuluilegal de păstrare;

d) necomunicarea la autorităţile administraţiei publice competente, de către ofiţerul de stare civilă, amenţiunilor, a copiilor de pe deciziile de admitere a schimbării numelui, neînscrierea menţiunilor pe actele de stare

civilă ori netransmiterea celui de-al doilea exemplar al registrelor de stare civilă la consiliul judeţean sau, după caz, laConsiliul General al Municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data când toate filele au fost completate;e) neprezentarea certificatelor de stare civilă sau a extraselor eliberate de autorităţile str ăine, ofiţerului de

stare civilă de la locul de domiciliu, pentru transcriere în registrele de stare civilă române, în termenul prevăzut la art. 43alin. (2);

f) omiterea declar ării, în faţa ofiţerului de stare civilă, a unor date referitoare la starea civilă a persoanelor saudeclararea lor în mod inexact;

g) neverificarea de către ofiţerul de stare civilă a realităţii conţinutului declaraţiei şi a concordanţei acesteiacu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi celelalte înscrisuri prezentate;

h) comunicarea datelor înscrise în actele de stare civilă în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 69;i) neeliberarea de către personalul medico-sanitar competent, în termenele legale de declarare a naşterii şi a

decesului, a certificatelor medicale constatatoare ale acestor fapte; j) pierderea sau deteriorarea certificatelor de stare civilă;

k) oficierea de către deservenţii cultelor a serviciului religios în cazul căsătoriilor sau în vederea înhumăriisau inciner ării, f ăr ă a li se fi prezentat certificatul de căsătorie şi, respectiv, documentul prevăzut la art. 40;l) înregistrarea unui act de stare civilă cu încălcarea competenţei teritoriale prevăzute de prezenta lege;m) efectuarea de r ăzuiri, ştersături în cuprinsul actelor de stare civilă;n) netransmiterea comunicărilor cu privire la înregistrarea naşterii cetăţenilor români cu domiciliul în

România, ori a modificărilor intervenite în statutul civil al persoanelor, a buletinelor de identitate ale persoanelor decedate, precum şi a livretelor militare, autorităţilor administraţiei publice competente;

o) nerespectarea termenului prevăzut de lege privind sesizarea poliţiei despre găsirea unui copil sauabandonarea acestuia într-o unitate sanitar ă;

p) înhumarea sau incinerarea cadavrului f ăr ă prezentarea documentului prevăzut la art. 40.(2) Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 30.000 lei la 60.000 lei, iar cele de

la lit. d)-p), cu amendă de la 40.000 lei la 80.000 lei.Art. 63. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către primari, de către persoanele

împuternicite prin dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean sau prin ordin al prefectului, precum şi de către poliţişticu atribuţii în acest domeniu.Art. 64. - Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se completează cu prevederile Legii nr. 32/1968 privind

stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.

CAPITOLUL VIII Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 65. - La întocmirea actului de naştere, precum şi a celorlalte acte de stare civilă, numele de familie şi prenumele titularului se scriu în limba maternă folosindu-se alfabetul latin.

Art. 66. - Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc comunicări nominale pentru născuţii vii,cetăţeni români, ori cu privire la modificările intervenite în statutul civil al persoanelor în vârstă de 0-14 ani, care seînaintează la sfâr şitul fiecărei luni poliţiei, pentru crearea şi actualizarea bazei de date a populaţiei.

Art. 67. - Certificatele ori, după caz, hotărârile judecătoreşti de adopţie, despăr ţenie şi deciziile de înfiere şide schimbare a numelui, eliberate potrivit legilor anterioare, extrasele de pe actele de stare civilă ce au fost eliberate deautorităţile militare în baza legii, precum şi deciziile emise în baza Decretului nr. 432/1949 pot servi drept temei, la



92

cererea celui îndreptăţit, pentru întocmirea actului ori pentru înscrierea menţiunilor pe actele de stare civilă, cu avizulMinisterului de Interne.

Art. 68. - Înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă pot fi trimise, la cerere, instanţelor judecătoreşti, parchetelor sau poliţiei, care sunt obligate să le restituie, iar pentru motive temeinice, la cerereaautorităţilor administraţiei publice, se pot elibera extrase de pe actele de stare civilă.

Art. 69. - Comunicarea datelor înscrise în actele de stare civilă se poate face, în cazuri temeinic justificate, lacererea autorităţilor publice, altele decât cele cu atribuţii legale în materie, cu aprobarea prefectului.

Art. 70. - Ministerul Sănătăţii, cu avizul Ministerului de Interne şi al Departamentului pentru AdministraţiePublică Locală, va stabili, potrivit legii, conţinutul şi forma certificatelor medicale de constatare a naşterii, a decesului, precum şi a celor privind starea sănătăţii viitorilor soţi şi va asigura tipărirea acestora.

Art. 71. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc buletine statistice de naştere, de căsătorie şide deces, iar judecătoriile, buletine statistice de divor ţ.

(2) Comisia Naţională pentru Statistică, cu avizul Ministerului de Interne, al Departamentului pentruAdministraţie Publică Locală şi al Ministerului Sănătăţii, stabileşte conţinutul şi forma buletinelor statistice de naştere,de căsătorie şi de deces, iar cu avizul Ministerului Justiţiei, ale buletinelor statistice de divor ţ; asigur ă tipărirea lor şiemite norme referitoare la modul de completare şi transmitere a acestora.

Art. 72. - (1) Ministerul de Interne şi Departamentul pentru Administraţie Publică Locală îndrumă şicontrolează, în condiţiile legii, autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene în domeniul stării civile.

(2) Prefecţii, preşedinţii consiliilor judeţene şi primarul general al municipiului Bucureşti organizează îndrumarea şi controlul activităţii de stare civilă desf ăşurate de autorităţile administraţiei publice locale şi iau măsuri

privind conservarea şi securitatea documentelor de stare civilă.Art. 73. - Ministerul de Interne şi Departamentul pentru Administraţie Publică Locală stabilesc, potrivitreglementărilor în vigoare, formularele necesare activităţii de stare civilă, altele decât cele prevăzute la art. 59, şi emit,în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, metodologia cu privire la aplicarea unitar ă a dispoziţiilor acesteia.

Art. 74. - Ministerul de Interne asigur ă cerneala specială pentru completarea actelor de stare civilă,confecţionarea registrelor şi a certificatelor de stare civilă şi distribuirea, contra cost, a acestora autorităţilor administraţiei publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi Ministerului Afacerilor Externe. Celelalteimprimate auxiliare vor fi tipărite prin grija consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Art. 75. - Dispoziţiile prezentei legi, referitoare la întocmirea actelor de stare civilă, eliberarea certificatelor,înscrierea şi comunicarea menţiunilor, în raporturile cu alte state, sunt aplicabile în măsura în care nu se prevede altfel prin acorduri, tratate şi convenţii la care România este parte.

Art. 76. - Anexele nr. 1A, 1B, 1C, 2A, 2B şi 2C fac parte integrantă din prezenta lege.

Art. 77. - (1) Prezenta lege intr ă în vigoare după 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial alRomâniei.(2) Pe data intr ării în vigoare a prezentei legi se abrogă Decretul nr. 278/1960 cu privire la actele de stare

civilă, H.C.M. nr. 1.090/1960 privind aprobarea modelelor registrelor de stare civilă, H.C.M. nr. 2.290/1969 privindstabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la regimul actelor de stare civilă, modificată prin Hotărârea Guvernului nr.616/1993, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 1 octombrie 1996, cu respectarea prevederilor art. 74alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUIVALER SUIAN

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 1 octombrie 1996, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR ADRIAN NĂSTASE

Bucureşti, 16 octombrie 1996. Nr. 119



93

Lege nr. 94/2004din 05/04/2004


pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de starecivilă


Art. I. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 3, alineatul (3) va avea următorul cuprins:"(3) Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carier ă ale României pot delega sau

retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari cucompetenţă în acest domeniu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari."

2. La articolul 11, alineatele (1) şi (3) vor avea următorul cuprins:

"Art. 11. - (1) Pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor saureprezentanţilor legali ai acestora, iar certificate de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite.Certificatele de stare civilă se pot elibera şi altor persoane împuternicite prin procur ă specială. În certificatele de starecivilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă.

...............................................................................

(3) Cererea se depune la autoritatea administraţiei publice locale care are în păstrare registrul de stare civilă sau de la domiciliul ori reşedinţa petiţionarului. În cazul în care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorităţiila care s-a depus cererea, aceasta îl solicită autorităţii administraţiei publice competente, în termen de 3 zile. În situaţiaîn care exemplarul 1 al actului de stare civilă lipseşte ori actele au fost predate Arhivelor Naţionale, autoritateaadministraţiei publice locale care primeşte cererea solicită extras, după caz, de pe actul ce se găseşte în păstrarea

consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a Arhivelor Naţionale, pe baza căruiaîntocmeşte şi eliberează certificatul de stare civilă. Eliberarea extraselor de pe actele de stare civilă aflate în păstrareaArhivelor Naţionale, la cererea oficiilor de stare civilă şi a structurilor competente ale Ministerului Administraţiei şiInternelor, precum şi a altor autorităţi publice, se face gratuit."

3. La articolul 26, alineatul (1) va avea următorul cuprins:"Art. 26. - (1) În cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către autoritatea administraţiei publice

de la domiciliul adoptatului sau în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşteadoptatul."

4. La articolul 26, alineatul (4) se abrogă.5. La articolul 42, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (2) şi (3), cu următorul cuprins:"(2) Cetăţenii români aflaţi în str ăinătate pot solicita înscrierea în registrele de stare civilă române, de la

misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carier ă ale României, a certificatelor de stare civilă eliberate deautorităţile str ăine, care îi priveşte, în cazul în care înregistrarea actului sau faptului de stare civilă a fost f ăcută în

prealabil la autoritatea din statul în care aceştia de află; înscrierea se face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomaticesau ai oficiilor consulare, iar refuzul acestora de motivează.

(3) Autoritatea competentă în materie de evidenţă a populaţiei repartizează misiunilor diplomatice şioficiilor consulare ale României liste cu coduri numerice precalculate, în vederea înscrierii lor în actele de naştereîntocmite şi în certificatele eliberate în baza acestora."

6. La articolul 43, alineatele (3) şi (4) vor avea următorul cuprins:"(3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la autorităţile str ăine, au putere doveditoare în

ţar ă numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă şiînscrierea menţiunilor primite din str ăinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor.Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţar ă sau de la primirea din str ăinătate acertificatului sau a extrasului de stare civilă, să cear ă transcrierea acestor acte la autoritatea administraţiei publice localeîn a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul.

(4) Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localităţi care au apar ţinut României,

iar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita întocmirea actelor de stare civilă la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă ce segăseşte în păstrarea Arhivelor Naţionale, cu aplicarea prevederilor art. 11 alin. (3). Transcrierea acestor extrase înregistrele de stare civilă se va face cu aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor."



94

7. Articolul 46 se abrogă.8. Articolul 63 va avea următorul cuprins:"Art. 63. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către primari, de către persoanele

împuternicite prin dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean sau prin ordin al prefectului, precum şi de personalulanume desemnat din Ministerul Administraţiei şi Internelor."

9. Articolul 64 va avea următorul cuprins:"Art. 64. - Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.

2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cumodificările ulterioare."

10. În tot cuprinsul legii, denumirea "Departamentul pentru Administraţia Publică Locală" se înlocuieşte cudenumirea "Ministerul Administraţiei şi Internelor", iar denumirea "Arhivele Statului" se înlocuieşte cu denumirea"Arhivele Naţionale".

Art. II. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta

lege, se va republica în Monitorul Oficial al Românie p. PREŞEDINTELE SENATULUI,DORU IOAN TĂR ĂCILĂ

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 martie 2004, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR VALER DORNEANU

Bucureşti, 5 aprilie 2004. Nr. 94.



95

Lege nr. 23/1999din 26/01/1999


pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul familiei şi dinLegea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă


Art. I. - Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953, publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 4 ianuarie1954, republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. După articolul 13 se introduce articolul 131, cu următorul cuprins:"Art. 131. - În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea

acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria.Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale

viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data

afişării."2. Articolul 16 alineatul 1 va avea următorul cuprins:"Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună,

însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului destare civilă."

3. Articolul 17 va avea următorul cuprins:"Art. 17. - Ofiţerul de stare civilă, luând consimţământul viitorilor soţi, va întocmi, de îndată, în registrul

actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de starecivilă."

4. Articolul 19 va avea următorul cuprins:"Art. 19. - Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 131

şi 16."Art. II. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, se modifică şi se completează după cum urmează:1. După articolul 28 se introduce articolul 281, cu următorul cuprins:"Art. 281. - Prin grija ofiţerului de stare civilă, declaraţia de căsătorie va fi publicată, prin afişarea în extras,

în ziua în care a fost primită, la locul special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria."2. Articolul 31 va avea următorul cuprins:"Art. 31. - (1) La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin

exprimat, în prezenţa a doi martori, după care îi declar ă căsătoriţi, le citeşte dispoziţiile din Codul familiei, privinddrepturile şi obligaţiile soţilor, şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie.

(2) Actul de căsătorie se semnează de către soţi, cu numele de familie pe care au convenit să îl poarte întimpul căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă."

3. La articolul 62 alineatul (1) se introduce litera r), cu următorul cuprins:"r) nerespectarea de către ofiţerul de stare civilă a dispoziţiilor prevăzute la art. 281 şi 31."

4. Articolul 62 alineatul (2) va avea următorul cuprins:"(2) Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 30.000 lei la 60.000 lei, iar cele de

la lit. d)-r), cu amendă de la 40.000 lei la 80.000 lei."5. Anexa nr. 1 B la prezenta lege se modifică în mod corespunzător.Art. III. - Ministerul de Interne şi Departamentul pentru Administraţie Publică Locală vor lua măsurile

necesare pentru modificarea corespunzătoare a formularului actului de căsătorie şi pentru completarea metodologiei deaplicare a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

Art. IV. - Prezenta lege intr ă în vigoare la 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial alRomâniei.

Această lege a fost adoptat[ de Senat în şedinţa din 1 octombrie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,DORU IOAN TĂR ĂCILĂ



96

Lege nr. 479/2002din 09/07/2002


privind modificarea Legii nr. 119/1996 cu privirela actele de stare civilă


Articol unic. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cumurmează:

- Alineatul (2) al articolului 62 va avea următorul cuprins:"(2) Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 500.000 lei la 1.500.000 lei, iar

cele prevăzute la lit. d)-r), cu amendă de la 1.000.000 lei la 2.000.000 lei."

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 13 iunie 2002, cu respectarea prevederilor

art. 74 alin. (1) din Constituţia României.


Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 27 iunie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin.(1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,DORU IOAN TĂR ĂCILĂ

Bucureşti, 9 iulie 2002. Nr. 479.



97

ANEXA II

LEGE Nr. 273/2004din 21 iunie 2004

Publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din data 23 iunie 2004

privind regimul juridic al adopţiei

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL IDispoziţii generale

Art. 1. - Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Art. 2. - Următoarele principii trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adopţiei:a) principiul interesului superior al copilului; b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică;d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de

maturitate;e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.Art. 3. - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:a) adoptat - persoana care a fost sau urmează să fie adoptată în condiţiile prezentei legi; b) adoptator - persoana care a adoptat sau doreşte să adopte, în condiţiile prezentei legi;c) adopţie internă - adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în

România;d) adopţie internaţională - adopţia care, în condiţiile prezentei legi, nu este adopţie internă;e) atestat - documentul întocmit în condiţiile prezentei legi, care face dovada capacităţii de a adopta rezultate

din îndeplinirea garanţiilor morale şi condiţiilor materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţiicopilului;

f) Convenţia de la Haga - Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooper ării în materia adopţiei internaţionale,încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994;

g) copil - persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplin ă de exerciţiu, încondiţiile legii;

h) direcţia - direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,în condiţiile legii;

i) familie adoptatoare - soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte, în condiţiile prezentei legi; j) familie - părinţii şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora;k) familie extinsă - părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia, până la gradul IV inclusiv;l) familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care apar ţin familiei extinse, care, în condiţiile legii,

asigur ă creşterea şi îngrijirea copilului;m) Oficiu - organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, înfiinţat prin

reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii, cu atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor referitoare laadopţie;

n) părinte firesc - persoana faţă de care copilul are stabilită filiaţia firească, în condiţiile legii;o) planul individualizat de protecţie - documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi

măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vedereaintegr ării copilului care a fost separat de familia sa, într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;

p) stat primitor - statul în care domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare în cazul adopţiei internaţionaleşi în care se deplasează adoptatul în urma încuviinţării adopţiei.

Art. 4. - Pe tot parcursul procedurii de adopţie direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul esteobligată să ofere copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi gradului sau de maturitate,referitoare la etapele şi durata procesului de adopţie, la efectele acesteia, precum şi la adoptator sau familia adoptatoareşi rudele acestora.



98

CAPITOLUL IICondiţiile de fond ale adopţiei

Art. 5. - (1) Adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.(2) Copilul poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil.(3) Persoana major ă poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul

minorităţii sale.Art. 6. - (1) În cadrul procedurii de adopţie se iau măsurile necesare pentru ca fraţii să fie încredinţaţi

împreună.(2) Încredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia acestora de către persoane sau

familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.Art. 7. - (1) Copilul, respectiv majorul avut în vedere la art. 5 alin. (3), nu poate fi adoptat de mai mulţi

adoptatori nici simultan, nici succesiv.(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii

succesive, atunci când adoptatorii sunt soţi şi soţie.(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), poate fi încuviinţată o nouă adopţie atunci când:a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioar ă se consider ă desf ăcută pe data

r ămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii; b) adopţia anterioar ă a încetat din orice alt motiv.Art. 8. - (1) Adopţia între frai este interzisă.

(2) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia întresoţi sau foşti soţi sunt interzise.(3) Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.Art. 9. - (1) Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu şi care sunt cu cel puţin 18 ani

mai în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte.(2) Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârsta

dintre adoptat şi adoptatori este mai mica de 18 ani, dar în nici o situaţie, mai puţin de 15 ani.Art. 10. - (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile

materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii copilului.(2) Îndeplinirea garanţiilor şi condiţiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autorităţile competente,

potrivit prevederilor prezentei legi.Art. 11. - (1) Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sunt următoarele:a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi

mor ţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii; b) copilul care a împlinit vârsta de 10 ani;c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.(2) Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau efectuării unei contraprestaţii,

indiferent de natura acesteia, fie ea anterioar ă sau ulterioar ă.Art. 12. - (1) Consimţământul la adopţie trebuie să fie dat de către părinţii fireşti ai copilului. În cazul adopţiei

copilului şi de către soţul adoptatorului, consimţământul trebuie exprimat de către soţul care este deja părinte adoptator al copilului.

(2) Părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interziceriidrepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. Consimţământul reprezentantului legal esteobligatoriu.

(3) Daca unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat, în condiţiile legii, mort sau dispărut, pussub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul

celuilalt părinte este îndestulător.(4) Consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă ambii se găsesc în oricare dintresituaţiile prevăzute la alin. (3), precum şi în cazul adopţiei prevăzute la art. 5 alin. (3).

Art. 13. - În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz,al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de proba, că aceştia refuză în modabuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinândseama şi de opinia acestuia dată în condiţiile art. 11 alin. (1) lit. b), cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Art. 14. - Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopţie în mod liber,necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupraîncetării legăturilor de rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz,tutorele este obligata să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării de către aceştia aconsimţământului la adopţie şi să întocmească un raport în acest sens.

Art. 15. - (1) Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui se dă în faţa instanţei judecătoreşti o

data cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei.(2) În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial.



99

(3) O data cu solicitarea consimţământului prevăzut la alin. (1), instanţa solicită direcţiei raportul careconfirmă îndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 14.

Art. 16. - (1) Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui poate fi datnumai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului înscrisa în certificatul de naştere.

(2) Părintele firesc sau, după caz, tutorele poate revoca consimţământul în termen de 30 de zile de la dataexprimării lui în condiţiile legii.

Art. 17. - (1) Consimţământul la adopţie al copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă în faţa instanţei judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei.

(2) Adopţia nu va putea fi încuviinţată f ăr ă consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.(3) Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit

vârsta de 10 ani îl va sf ătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupraconsecinţelor adopţiei şi ale consimţământului sau la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.

Art. 18. - (1) Consimţământul adoptatorului sau familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

(2) Dacă persoana care doreşte să adopte este căsătorită, este necesar şi consimţământul soţului sau, cuexcepţia cazurilor în care acesta este în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în modcorespunzător.

CAPITOLUL III

Procedura adopţiei interneSECTIUNEA 1

Atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

Art. 19. - (1) Evaluarea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoarese face, pe baza solicitării lor, de către direcţia de la domiciliul acestora şi trebuie să aibă în vedere:

a) personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viaţa familială,condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

b) motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să adopte un copil, celălalt soţ nu

se asociază la cerere;d) impedimente de orice natur ă relevante pentru capacitatea de a adopta.

(2) Pe baza rezultatelor evaluării prevăzute la alin. (1), direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliuladoptatorului sau familiei adoptatoare decide, în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de cătreadoptator sau familia adoptatoare, dacă acesta sau aceştia sunt sau nu apţi să adopte. În cazul unui rezultat favorabil alevaluării, direcţia va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte.

(3) Atestatul eliberat de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare estevalabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungită anual, cu condiţia respectării aceloraşicondiţii prevăzute la alin. (1) şi în urma unei solicitări de reînnoire din partea adoptatorului sau familiei adoptatoare.

(4) În cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul să solicitedirecţiei, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea.

(5) Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţacompetentă în materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului.

Art. 20. - Obţinerea atestatului nu este necesar ă în următoarele cazuri:a) pentru adopţia prevăzută la art. 5 alin. (3);

b) pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.Art. 21. - Pe parcursul procesului de evaluare, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul saufamilia adoptatoare este obligată să asigure acestora serviciile de pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma încunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător rolul de părinte.

SECTIUNEA a 2-aDeschiderea procedurii adopţiei interne

Art. 22. - (1) Pe baza planului individualizat de protecţie, astfel cum este acesta reglementat de Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliulcopilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului înfamilia extinsă sau substitutivă.

(2) Planul individualizat de protecţie poate avea ca finalitate adopţia internă dacă demersurile pentru

reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eşuat.(3) Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul va sesiza, în termen de 30 de zile de la finalizareademersurilor prevăzute la alin. (2), instanţa judecătorească de la domiciliul copilului, pentru a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.



100

Art. 23. - (1) Încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne se face numai dacă:a) planul individualizat de protecţie stabileşte necesitatea adopţiei interne; b) părinţii copilului sau, după caz, tutorele îşi exprimă consimţământul la adopţie, în condiţiile prezentei legi;

dispoziţiile art. 12 alin. (2), (3) sau (4) ori ale art. 13 se aplică în mod corespunzător.(2) Direcţia face dovada efectuării corespunzătoare a demersurilor prevăzute la art. 22 alin. (1) si (2). În

situaţia copilului pentru care s-a instituit tutela, încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne se face la solicitareadirecţiei în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, numai dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiei prevăzute laalin. (1) lit. b) şi apreciază ca deschiderea procedurii adopţiei interne este în interesul superior al copilului.

(3) Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanţa admite cererea direcţiei produce următoareleefecte:

a) drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice se suspendă;

b) drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau, după caz, consiliul local alsectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.

(4) Prin excepţie, efectele hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (3) încetează de drept dacă, în termen de unan de la data r ămânerii irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentrucopil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea realizării unei adopţii interne.

(5) În situaţia prevăzută la alin. (4), direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie acopilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea acestuia, următoarele:

a) menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;

b) încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.Art. 24. - Dispoziţiile prezentei secţiuni nu sunt aplicabile în cazul adopţiilor prevăzute la art. 5 alin. (3) şi art.20 lit. b).

SECTIUNEA a 3-aÎncredinţarea în vederea adopţiei

Art. 25. - (1) Adopţia nu poate fi încuviinţată de către instanţa judecătorească decât după ce copilul a fostîncredinţat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia, în mod raţional, asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi încuviinţată.

(2) Capacitatea de adaptare, fizică şi psihică, a copilului, la noul mediu familial va fi analizată în raport cucondiţiile de natur ă socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie şi cu orice alte asemenea elementecaracteristice locului în care tr ăieşte copilul în perioada încredinţării şi care ar putea avea relevanţă în aprecierea

evoluţiei ulterioare a acestuia în cazul încuviinţării adopţiei.Art. 26. - (1) În termen de 30 de zile de la data r ămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti princare s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei interne, direcţia în a cărei raza teritorială se află domiciliul copiluluiefectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copil.

(2) În termenul prevăzut la alin. (1), direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului analizează cu prioritate posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei cu prioritate unei rude din familia extinsă, cu excepţiacazului prevăzut la art. 8 alin. (1), asistentului maternal profesionist la care se afla copilul ori unei alte persoane saufamilii la care copilul se află în plasament.

(3) Dacă nu există solicitări din partea persoanelor sau familiilor prevăzute la alin. (2), direcţia în a cărei razateritoriala se află domiciliul copilului efectuează demersuri în vederea identificării pe raza sa administrativ-teritorială aunei persoane sau familii atestate şi aflate în evidenţa Oficiului.

(4) Daca, după expirarea termenului prevăzut la alin. (1), direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul

copilului nu a identificat o persoană sau o familie adoptatoare dintre persoanele prevăzute la alin. (2) si (3), solicită Oficiului ca în termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel naţional a persoanelor sau familiilor adoptatoareatestate şi înscrise în Registrul naţional pentru adopţii.

(5) Alegerea adoptatorului sau a familiei adoptatoare potrivite pentru copil se face în termen de 60 de zile dela primirea listei centralizate, de către direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, ţinând cont deinteresul superior al acestuia, informaţiile cuprinse în atestatul adoptatorului şi, respectiv, de evoluţia situaţiei copilului până la acea dată.

(6) Selectarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare se notifică, în termen de 3 zile, direcţiei de la domiciliulacestora.

Art. 27. - (1) În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.

(2) Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniileexprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită. Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu

prioritate.(3) În situaţia în care, în urma efectuării verificării prevăzute la alin. (1) si (2), direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului constată compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia adoptatoare selectată,sesizează de îndată instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei.



101

Art. 28. - Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa judecătorească de la domiciliulcopilului pentru o perioadă de 90 de zile.

Art. 29. - (1) Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesar ă în următoarele cazuri:a) pentru adopţia prevăzută la art. 5 alin. (3); b) pentru adopţia prevăzută la art. 20 lit. b);c) pentru adopţia copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne şi acesta a fost plasat la

adoptator sau la familia adoptatoare, iar măsura plasamentului durează de cel puţin 90 de zile;d) pentru adopţia copilului de către tutorele sau, dacă au trecut cel puţin 90 de zile de la data instituirii tutelei.(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) si b) persoana sau familia care doreşte să adopte va putea solicita în

mod direct instanţei judecătoreşti încuviinţarea adopţiei, în condiţiile prezentei legi.Art. 30. - (1) Pe durata încredinţării copilului în vederea adopţiei, domiciliul acestuia se află la persoana sau

familia căreia i-a fost încredinţat. Efectuarea actelor obişnuite necesare exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti, cu excepţia celor care conduc la încheierea unui act juridic, se realizează de către persoana sau familia căreiaacesta i-a fost încredinţat.

(2) Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviinţa actele pe care acesta leîncheie, precum şi dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către consiliul judeţean sau local alsectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritoriala domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredinţatcopilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi delegat, în mod excepţional, către persoana sau familiacăreia i s-a încredinţat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menţionateîn cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea.

Art. 31. - (1) În perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, direcţia de la domiciliul adoptatorului saufamiliei adoptatoare urmăreşte evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a fostîncredinţat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.

(2) La sfâr şitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, direcţia întocmeşte un raport final referitor laevoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică instanţei competente în vederea soluţionării cererii deîncuviinţare a adopţiei.

(3) Întocmirea şi comunicarea raportului prevăzut la alin. (2) sunt obligatorii şi în cazul adopţiei copilului aflatîn una dintre situaţiile prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. c) si d).

(4) Cererea de încuviinţare a adopţiei adresată instanţei judecătoreşti prelungeşte de drept perioada deîncredinţare până la soluţionarea cererii prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Art. 32. - (1) Dacă pe durata perioadei de încredinţare în vederea adopţiei direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare oriexistenţa oricăror alte motive de natur ă să împiedice finalizarea procedurii de adopţie, sesizează de îndată instanţa

judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii măsurii încredinţării.(2) Dispoziţiile privind procedura de judecata a cererilor referitoare la încredin ţare se aplica în modcorespunzător şi în cazul cererilor prevăzute la alin. (1). Hotărârea prin care instanţa de fond dispune revocarea sau prelungirea încredinţării este executorie de drept.

Art. 33. - Dacă, în situaţia prevăzută la art. 32 alin. (1), instanţa judecătorească dispune revocarea măsuriiîncredinţării, direcţia este obligată să reia procedura prevăzută la art. 26 si 27.

SECTIUNEA a 4-aÎncuviinţarea adopţiei

Art. 34. - Încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti.Art. 35. - (1) Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia

adoptatoare în situaţia adopţiei prevăzute la art. 5 alin. (3) şi art. 20 lit. b), în toate celelalte cazuri cererea de

încuviinţare a adopţiei putând fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de ladomiciliul acestora, la sfâr şitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopţia copilului aflat în una dintre situaţiile indicate la art. 29 alin. (1) lit. c) si d).

(2) Cererea de încuviinţare a adopţiei este însoţită de următoarele acte:a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată; b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unităţi publice nominalizate de

către direcţia de sănătate publică;c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi şotiei din familia adoptatoare, în copie legalizată;f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie legalizată;g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare;h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia

este înscris;i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului;dispoziţiile art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 se aplică în mod corespunzător.



102

Art. 36. - Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază persoana sau familia adoptatoare va avea obligaţia de adepune rapoartele finale prevăzute la art. 31 alin. (2) sau, după caz, art. 31 alin. (3), până cel mai târziu cu 5 zileînaintea termenului la care a fost citată pentru judecarea cauzei, precum şi, după caz, de a da instanţei judecătoreştiorice relaţii necesare pentru soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

Art. 37. - (1) Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai dacă, pe baza probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului.

(2) În termen de 5 zile de la r ămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a încuviinţat adopţia,direcţia care a participat la judecarea cererii de încuviinţare a adopţiei va înştiinţa în scris părinţii fireşti despre aceasta.

Art. 38. - (1) Direcţia de la domiciliul copilului va urmări şi va întocmi rapoarte trimestriale cu privire laevoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii săi adoptivi pe o perioada de cel puţin 2 ani după încuviinţareaadopţiei.

(2) Direcţia de la domiciliul copilului are obligaţia să asigure părinţilor adoptivi servicii postadopţie.

CAPITOLUL IVProcedura adopţiei internaţionale

SECTIUNEA 1Dispoziţii generale

Art. 39. - Adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviin ţată numai în

situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în str ăinătate este buniculcopilului pentru care a fost încuviinţata deschiderea procedurii adopţiei interne.Art. 40. - (1) Cererea de încuviinţare a adopţiei se transmite instanţei judecătoreşti de către Oficiu.(2) Instanţa judecătorească se va pronunţa, în condiţiile prezentei legi, numai după analizarea raportului

direcţiei referitor la existenţa altor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul înRomânia.

Art. 41. - Adopţia internaţională are efectele prevăzute la art. 50-53 şi presupune deplasarea copilului peteritoriul statului primitor, în urma încuviinţării adopţiei de către instanţa judecătoreasca română.

Art. 42. - Adopţia internaţionala, în cazul în care adoptatul are domiciliul în str ăinătate, iar adoptatorul saufamilia adoptatoare are domiciliul în România, este supusa dispoziţiilor art. 30-33 din Legea nr. 105/1992 cu privire lareglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

SECTIUNEA a 2-a

Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de primireArt. 43. - (1) Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul pe teritoriul altui stat, parte a Convenţiei de

la Haga, şi care doresc să adopte un copil din România sunt transmise Oficiului prin intermediul autorităţii centralecompetente din statul respectiv sau al organizaţiilor sale acreditate.

(2) În cazul statelor care nu sunt păr ţi la Convenţia de la Haga, cererile prevăzute la alin. (1) se transmitOficiului prin intermediul autorităţii desemnate cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale sau prin intermediulorganizaţiilor acreditate în acest sens în statul de primire.

(3) Organizaţiile acreditate prevăzute la alin. (1) şi (2) trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în conformitate cumetodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.

Art. 44. - Cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare este luata în evidenţă de Oficiu numai dacă autoritateacentrală competentă din statul primitor sau organizaţiile sale acreditate şi autorizate în condiţiile legii atesta că:

a) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte

în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor; b) adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesar ă în vederea adopţiei în statul primitor;

c) este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioada de cel puţin 2 ani;d) sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.Art. 45. - (1) Cererile transmise Oficiului trebuie însoţite de următoarele documente:a) un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând informaţii cu privire la

identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială,materială şi medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire lacopiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate deautorităţile competente din statul primitor;

b) certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copielegalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba româna;

c) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;d) raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;e) actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi să locuiască permanent în

statul primitor.



103

(2) Documentele prevăzute la alin. (1) lit. a), c), d) şi e) vor fi prezentate în original şi însoţite de traducerealegalizata în limba româna.

SECTIUNEA a 3-aÎncuviinţarea adopţiei internaţionale de către instanţă

Art. 46. - (1) Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele prevăzute la art. 43-45, se înaintează de către Oficiu instanţei judecătoreşti.

(2) Prevederile cap. VII se aplică în mod corespunzător.(3) Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara str ăină de garanţiile şi normele

echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţieiinstanţa judecătorească va avea în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Art. 47. - Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul eliberează, în termen de3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de laHaga.

Art. 48. - Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al familieiadoptatoare este posibila numai atunci când hotărârea de încuviinţare a adopţiei este irevocabila. Adoptatul sedeplasează numai însoţit de adoptator sau de familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.

Art. 49. - (1) Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părintele sau

părinţii săi adoptivi cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin intermediul autorităţii centrale competente sau alorganizaţiei acreditate ori autorizate din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.(2) În scopul îndeplinirii obligaţiei prevăzute la alin. (1), Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte

trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul primitor.(3) În cazul în care, ulterior adopţiei internaţionale, adoptatorul sau familia adoptatoare îşi stabileşte

domiciliul în România, urmărirea evoluţiei copilului cade în sarcina direcţiei în a cărei rază teritorială adoptatul îşi aredomiciliul.

CAPITOLUL VEfectele adopţiei

Art. 50. - (1) Adopţia produce efecte numai de la data r ămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care afost încuviinţată.

(2) Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptatşi rudele adoptatorului.(3) În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o

parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de alta parte, încetează, cu excepţia adopţiei prevăzute la art. 20 lit. b),caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc carenu este căsătorit cu adoptatorul.

(4) Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât intre adoptat şi descendenţiiacestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de alta parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte.

(5) Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele în cazul anularii adopţiei internaţionale asupracetăţeniei adoptatului sunt cele prevăzute de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şicompletările ulterioare.

Art. 51. - (1) Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul

său. (2) În cazul în care adoptatorul este şotul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti seexercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.

(3) Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natura pe care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti.

Art. 52. - (1) Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate aleacestuia o permit.

(2) Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autoritarilor competente extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti.

(3) Identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta acapacitaţii depline de exerciţiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruiadintre adoptatori, a adoptatului, şotului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau

unui spital.(4) După dobândirea capacitaţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-iautorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.



104

(5) Instanţa citează direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţionalale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea direcţiei.

Art. 53. - (1) Adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului.(2) Daca adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt şot, iar şotii au nume

comun, adoptatul va purta acest nume. În cazul în care şotii nu au nume de familie comun, ei sunt obliga ţi să declareinstanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.

(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare şicu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

(4) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt şot, acordat în faţa instanţei careîncuviinţează adopţia.

(5) Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competentîntocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săifireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

CAPITOLUL VIÎncetarea adopţiei

Art. 54. - Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declar ării nulităţii acesteia.Art. 55. - Adopţia se desface în cazul prevăzut la art. 7 alin. (3) lit. a).Art. 56. - (1) Adopţia este nulă, dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al

copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege.(2) Cu toate acestea, instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că

menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat.Art. 57. - Acţiunea în declararea nulităţii adopţiei apar ţine oricărei persoane interesate. După dobândirea de

către adoptat a capacitaţii depline de exerciţiu, acţiunea apar ţine numai acestuia.Art. 58. - (1) Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:a) adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare; b) adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;c) direcţiei în a cărei rază teritorială se afla domiciliul copilului sau, în cazul adopţiilor internaţionale, a

Oficiului.

(2) Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.Art. 59. - (1) În situaţia încetării adopţiei ca urmare a declar ării nulităţii acesteia, adoptatul redobândeştenumele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei.

(2) Părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti dacă instanţa nu decideinstituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a copilului, în condiţiile legii.

Art. 60. - Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, r ămase irevocabile, se comunică Oficiului decătre direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional pentru adopţii.

CAPITOLUL VIIDispoziţii procedurale comune

Art. 61. - (1) Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile prevăzute de prezenta legedacă cel puţin una dintre păr ţi are domiciliul în România.

(2) Instanţele judecătoreşti romane sunt exclusiv competente să judece procesele privind încuviinţareadeschiderii procedurii adopţiei interne, încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei dacă cel ce urmează afi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau str ăin f ăr ă cetăţenie.

(3) Cererile prevăzute de prezenta lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă deTribunalul Bucureşti.

(4) Cererile de deschidere a procedurii adopţiei interne, cererile de încredinţare a copilului în vederea adopţieişi cererile de încuviinţare a adopţiei se judecă în prima instanţă, potrivit regulilor prevăzute de Cartea III - Dispoziţiigenerale privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedur ă civilă, cu excepţiile prevăzute de prezentalege.

(5) Hotărârile prin care se soluţionează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului.Exercitarea recursului suspendă executarea.

Art. 62. - Cererile prevăzute la art. 61 alin. (3) sunt scutite de taxa judiciara de timbru şi se soluţionează cu

celeritate.Art. 63. - (1) Cererile prevăzute la art. 61 alin. (3) se soluţionează de complete specializate ale instanţei judecătoreşti, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului. Prezentarea de către direcţie a raportuluide anchetă socială privind copilul este obligatorie.



105

(2) Judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopţiei interne a copilului se face cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, a tutorelui şi a direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.

(3) Judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei interne, precum şi a celor de încuviinţarea adopţiei se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei sau familiei adoptatoare.

(4) Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei internaţionale se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, al persoanei sau familiei adoptatoare, precum şi a Oficiului.

(5) Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 5 alin. (3) se face cu citarea adoptatoruluisau a familiei adoptatoare şi a adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 20 lit. b) seface cu citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti ai adoptatului.

Art. 64. - (1) Instanţa poate administra orice probe admise de lege.(2) La judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopţiei interne a copilului, precum şi a cererii de

încredinţare în vederea adopţiei, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la încuviinţareaadopţiei copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimţământul.

(3) Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi luată în considerare şi ise va acorda importanţa cuvenită, avându-se în vedere vârsta şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţahotăr ăşte în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze raţiunile care au condus laînlăturarea opiniei copilului.

CAPITOLUL VIII

Registrul naţional pentru adopţiiArt. 65. - (1) În scopul întocmirii şi organizării la nivel naţional a evidenţei în materia adopţiei, Oficiul are

obligaţia de a întocmi şi de a ţine la zi Registrul naţional pentru adopţii.(2) Registrul conţine datele referitoare la adoptatorul sau familia adoptatoare, române şi str ăine, precum şi cele

referitoare la copiii pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne, pentru cei pentru care a fost pronunţată ohotărâre judecătorească de încredinţare în vederea adopţiei, de încuviinţare a adopţiei sau de declarare a nulităţiiacesteia.

Art. 66. - (1) În scopul întocmirii şi organizării de către Oficiu a evidenţei prevăzute la art. 65, direcţia în acărei rază teritorială se află domiciliul copilului transmite Oficiului copii ale următoarelor documente:

a) hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei naţionale; b) hotărârea judecătorească de încredinţare în vederea adopţiei;c) hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei;

d) hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii adopţiei;e) atestatul eliberat potrivit art. 19 alin. (2).(2) Documentele prevăzute la alin. (1) se transmit în termen de 5 zile de la r ămânerea definitivă şi

irevocabilă a hotărârii judecătoreşti sau, respectiv, în termen de 5 zile de la data emiterii atestatului.(3) Documentul prevăzut la alin. (1) lit. e) va fi însoţit de toate informaţiile cu privire la persoanele sau

familiile pentru care s-a emis atestatul.

CAPITOLUL IXDispoziţii finale, tranzitorii şi sancţiuni

Art. 67. - (1) Oficiul ia toate măsurile ce se impun, conform prevederilor Convenţiei de la Haga, în vederea prevenirii câştigurilor necuvenite, financiare sau de altă natur ă, ce ar putea fi realizate cu prilejul adopţiei şi descurajăriioricăror practici contrare obiectivelor acestei convenţii şi prezentei legi.

(2) Oficiul stabileşte o taxă unică şi fixă, determinată pe baza costurilor maxime corespunzătoare tuturor serviciilor aferente îndeplinirii procedurii adopţiei internaţionale, cu excepţia celor reglementate în legi speciale.(3) Taxa prevăzută la alin. (2) este defalcată pe categorii de cheltuieli şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.(4) Plata taxei este efectuată de către adoptator sau familia adoptatoare prin transfer bancar către Oficiu şi

autoritatea centrală ori organizaţia acreditată sau autorizată din statul de domiciliu al părinţilor adoptatori. Taxele percepute de Oficiu se fac venit la bugetul de stat în termen de 5 zile lucr ătoare de la încasarea lor.

Art. 68. - Sunt interzise donaţiile şi sponsorizările, precum şi oferirea de către adoptator sau familiaadoptatoare, în nume propriu ori prin persoane interpuse, în mod direct sau indirect, de orice foloase materialenecuvenite Oficiului, direcţiilor implicate sau persoanelor fizice din cadrul instituţiilor publice implicate în procesul deadopţie.

Art. 69. - (1) Este interzisă participarea organismelor private în procedura adopţiei internaţionale desf ăşurată înRomânia. Interdicţia se aplică şi membrilor sau personalului acestora, cu excepţia situaţiei în care au calitatea deadoptator.

(2) Autorităţile române pot colabora în ceea ce priveşte adopţia internaţională cu organisme private care îşidesf ăşoar ă activitatea pe teritoriul statului primitor, numai dacă acestea sunt acreditate de statul respectiv şi autorizateconform prevederilor art. 43 alin. (3).



106

(3) În situaţia în care se constată nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2), Autoritatea Naţionala pentruProtecţia Drepturilor Copilului este obligată să solicite instanţei judecătoreşti dizolvarea persoanei juridice implicate.

(4) Serviciile şi activităţile ce pot fi derulate de către fundaţii, asociaţii sau federaţii în cadrul procedurilor adopţiei naţionale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Art. 70. - (1) Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a pretinde sau de a primi, pentru sinesau pentru altul, bani ori alte foloase materiale în scopul adopţiei copilului se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şiinterzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta persoanei care, f ăr ă drept, intermediază sau înlesneşteadoptarea unui copil, în scopul obţinerii de foloase materiale sau de altă natur ă.

Art. 71. - (1) Atestatul de persoană sau familie aptă să adopte, eliberat anterior intr ării în vigoare a prevederilor prezentei legi, este valabil pentru o perioadă de un an de la data eliber ării lui.

(2) Prevederile art. 21 se aplică în mod corespunzător persoanelor sau familiilor prevăzute la alin. (1).Art. 72. - (1) Cererile pentru încuviinţarea adopţiei aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intr ării în

vigoare a prezentei legi se soluţionează, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, la data introducerii cererii.(2) Persoanele şi familiile care, la data intr ării în vigoare a prezentei legi, aveau copii încredinţaţi în vederea

adopţiei, vor putea introduce cereri pentru încuviinţarea adopţiei, care vor fi soluţionate potrivit dispoziţiilor Ordonanţeide urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr.87/1998, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) În toate celelalte cazuri, întreaga procedur ă a adopţiei va trebui să se conformeze dispoziţiilor prezenteilegi.

(4) În scopul aplicării dispoziţiilor prezentei legi, Oficiul va renegocia acordurile bilaterale şi multilaterale îndomeniul adopţiei, încheiate de România cu alte state, care vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.Art. 73. - În situaţia copiilor cu privire la care s-au f ăcut comunicări de către comisiile pentru protecţia

copilului în baza prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr.87/1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi aflaţi în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii la dataintr ării în vigoare a prezentei legi, dispoziţiile art. 22-24 se aplică în mod corespunzător.

Art. 74. - (1) În situaţia copiilor declaraţi judecătoreşte abandonaţi în temeiul prevederilor Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, direcţia are obligaţia să reevalueze împrejur ările care au statla baza stabilirii măsurilor de protecţie pentru aceşti copii şi să întocmească planul individualizat de protecţie.

(2) Dacă planul individualizat de protecţie are ca finalitate reintegrarea copilului în familie sau în familiaextinsă, direcţia solicită instanţei judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor părinteşti sau, după caz, delegareaacestora membrilor familiei extinse unde copilul urmează să fie plasat.

(3) Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz, delegarea drepturilor părinteşti

este tribunalul de la domiciliul copilului.(4) Judecarea cererii se face cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor familiei extinse, a direcţiei în acărei rază teritorială domiciliază copilul şi cu participarea obligatorie a procurorului. Cererea va fi însoţită de raportulde anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.

Art. 75. - (1) Prezenta lege intr ă în vigoare la 1 ianuarie 2005, cu excepţia prevederilor art. 43 alin. (3), art. 67alin. (3), art. 69 alin. (4) şi art. 77, care intr ă în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficialal României, Partea I.

(2) Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor art. 43 alin. (3), art. 67 alin. (3), art. 69 alin. (4) şi art.77 se elaborează de către Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.

(3) La data intr ării în vigoare a prezentei legi se abrogă următoarele acte normative:a) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adop ţiei, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, cumodificările şi completările ulterioare;

b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2001 pentru suspendarea temporar ă a tuturor procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 9 octombrie2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2002, cu modificările ulterioare;

c) Hotărârea Guvernului nr. 245/1997 cu privire la criteriile de autorizare a organismelor private caredesf ăşoar ă activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului prin adopţie, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 112 din 5 iunie 1997;

d) orice alte dispoziţii contrare prezentei legi.(4) La 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, se abrogă

următoarele acte normative:a) Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 8 iulie 1993; b) Hotărârea Guvernului nr. 1.315/2000 privind unele măsuri pentru protecţia drepturilor copilului prin

adopţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 19 decembrie 2000.

Art. 76. - Autorizaţiile emise de Comitetul Român pentru Adopţii în baza Hotărârii Guvernului nr. 245/1997 cu privire la criteriile de autorizare a organismelor private care desf ăşoar ă activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului prin adopţie îşi încetează valabilitatea de la data intr ării în vigoare a prezentei legi.



107

Art. 77. - În termen de 30 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I,vor fi elaborate normele metodologice de aplicare a prezentei legi, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului.


Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1)din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE SENATULUI NICOLAE VĂCĂROIU

Bucureşti, 21 iunie 2004 Nr. 273



108

ANEXA IIITest 1

1. Dispensa de vârstă pentru încheierea căsătoriei pentru femeia care nu a împlinit vârsta de 16 ani se acordă de: a) primarul localităţii pe teritoriul căreia se încheie căsătoria; b) preşedintele consiliului judeţean în cuprinsul căruiafemeia îşi are domiciliul; c) consiliul local al localităţii pe teritoriul căreia se încheie căsătoria.

2.

În cazul în care o persoană a încheiat o nouă căsătorie, dar prima este declarată nulă chiar după data celeide-a doua căsătorii ne aflăm în prezenţa: a) unei căsătorii valabile; b) bigamie; c) cauză de anulabilitate.3. Dispoziţiile art. 27 C. fam.; a) ofer ă patru posibilităţi; b) sunt limitative; c) sunt exemplificative.4. Încheierea căsătoriei mai înainte de împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de lege atrage: a) nulitatea

absolută; b) nulitatea relativă; c) sancţionarea disciplinar ă a delegatului de stare civilă.5. Căsătoria încetează prin: a) despăr ţirea în fapt a soţilor; b) moartea unuia dintre soţi; c) declararea

judecătorească a dispariţiei sau a mor ţii unuia dintre soţi.6. Temeiul divor ţului constă în îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unor motive temeinice; aceste

motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi; imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care ceredesfacerea ei. Aceste condiţii trebuie îndeplinite: a) cel puţin în parte; b) alternativ; c) cumulativ.

7. Hotărârea de divor ţ nu se motivează: a) când instanţa de judecată pronunţă divor ţul din vina exclusivă asoţului reclamant; b) când păr ţile fac o cerere în acest sens; c) invariabil.

8. Legea prevede posibilitatea audierii ca martori: a) a tuturor rudelor; b) a rudelor şi a afinilor până la gradul

trei inclusiv în afara de descendenţi; c) a oricăror persoane care pot da relaţii în legătur ă cu convieţuirea soţilor.9. Codul familiei stabileşte cazurile în care se impune instituirea curatelei: a) când ambii părinţi sunt mor ţisau declaraţi mor ţi; b) când s-a f ăcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească şi faţă de care nu a fost instituită tutela, până la soluţionarea cererii; c) când ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie.

10. Căsătoria se consider ă desf ăcută: a) dacă s-a pronunţat divor ţul iar până la data r ămânerii definitive ahotărârii unul dintre soţi a decedat; b) dacă unul dintre soţi decedează în timpul procesului de divor ţ de la instanţa defond; c) numai dacă decesul a intervenit după soluţionarea recursului.



109

Test 2

1. Soţul dispărut îşi exercită drepturile cu privire la comunitatea bunurilor prin: a) curatorul său; b) tutore; c)operează mandatul tacit reciproc.

2. Tutela are caracter: a) oneros, b) în unele cazuri autoritatea tutelar ă poate acorda tutorelui o remuneraţie cenu va depăşi 20% din veniturile bunurilor copilului; c) gratuit în principiu.

3. Tutore a unui minor poate fi: a) numai o rudă a minorului; b) numai o persoană str ăină; c) o rudă sau o

persoană str ăină.4. Sunt ofiţeri de sare civilă; a) primarii municipiilor, oraşelor comunelor şi satelor de pe cuprinsulRomâniei; b) comandanţii de nave şi aeronave; c) preşedintele consiliului judeţean şi preşedintele consiliului local.

5. Actul de căsătorie se semnează de către soţi: a) cu numele avut la depunerea declaraţiei de căsătorie; b) cunumele ce au convenit să-l poarte în timpul căsătoriei; c) legea nu distinge.

6. Căsătoria încheiată de soţul celui declarat dispărut prin hotărâre judecătorească este: a) lovită de nulitaterelativă; b) r ămâne valabilă dacă ulterior s-a declarat şi moartea pe calea unei hotărâri judecătoreşti; c) este lovită denulitate absolută.

7. Înregistrarea căsătoriei are valoare: a) constitutivă; b) constituie element de probă; c) de valabilitate acăsătoriei.

8. Este nulă căsătoria: a) dintre adoptat şi rudele acestuia pe de o parte şi adoptator şi rudele acestuia pe dealtă parte; b) adoptator şi descendenţii săi pe de o parte şi adoptat şi descendenţii acestuia pe de altă parte; c) soluţia esteoferită de Codul familiei.

9. Desfacerea căsătoriei produce efecte: a) numai pentru trecut; b) numai pentru viitor; c) atât pentru trecutcât şi pentru viitor.

10. Rolul culpei în procesul de divor ţ prezintă interes: a) cu privire la obligaţia de întreţinere între soţi; b)încredinţarea copiilor minori; c) cu privire la toate aspectele.



110

Test 3

1. Tutela minorului ia sfâr şit: a) prin moartea tutorelui; b) prin moartea minorului; c) prin îndepărtareatutorelui.

2. Linia de rudenie dreaptă se stabileşte: a) prin legătura de rudenie dintre persoanele care coboar ă unele dinaltele; b) legătura de rudenie dintre două persoane care f ăr ă a descinde una din alta, au un autor comun; c) prin şirul de

persoane între care există rudenie.3. Când soţii nu au nume de familie comun, adoptatul ar avea următoarele posibilităţi cu privire la numelece-l va purta în urma adopţiei: a) numele unuia dintre adoptatori; b) va păstra numele avut; c) numele avut reunit cunumele unuia dintre adoptatori.

4. R ăspunderea tutorelui se stabileşte: a) prin contract; b) „ope legis”; c) prin sarcinile stabilite de autoritateatutelar ă.

5. Actele de stare civilă se completează: a) manual; b) prin dactilografiere; c) manual sau prindactilografiere.

6. Înscrierea de menţiuni în actele de stare civilă se operează: a) în actele de naştere; b) naştere şi căsătorie;c) naştere, căsătorie şi deces.

7. Când soţul celui declarat mort se recăsătoreşte, iar ulterior se reîntoarce cel declarat mort soluţiile oferitede lege sunt următoarele: a) se anulează prima căsătorie; b) prima căsătorie se consider ă desf ăcută pe data încheieriinoii căsătorii; c) se anulează cea de-a doua căsătorie.

8. Împrejurarea că soţii sunt despăr ţiţi în fapt, iar unul dintre aceştia întreţine relaţii sexuale cu o altă persoană este de natur ă a genera: a) trimiterea în judecată penală pentru adulter; b) un motiv temeinic de divor ţ; c)alegerea de a tr ăi în locuinţe separate.

9. Competenţa pentru soluţionarea cererilor privind nulitatea căsătoriei apar ţine: a) tribunalului când estenulitate absolută; b) judecătoriei când este nulitate relativă; c) judecătoriei f ăr ă distincţie.

10. Acţiunea de divor ţ apar ţine: a) numai soţilor; b) soţilor dar şi moştenitorilor legali ai acestora în cazul încare a intervenit decesul în timpul procesului de divor ţ; c) procurorului ca reprezentant al statului care are obligaţia de aveghea de legalitate.



111

Test 4

1. Adopţia stabileşte: a) filiaţia între cel ce adoptă şi copil; b) rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului; c)atât filiaţia între cel ce adoptă şi copil cât şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului.

2. Limitele mandatului tacit reciproc: a) nici unul din soţi nu poate înstr ăina un teren; b) nici unul din soţi nu poate greva un teren; c) nici unul din soţi nu poate greva un teren sau o construcţie, bun comun f ăr ă consimţământulexpres al celuilalt soţ.

3. Tutela minorului ia sfâr şit prin: a) ajungerea minorului la majorat; b) moartea tutorelui; c) prinîndepărtarea tutorelui.4. Minorul adoptat de soţii adoptatori ce au unul cetăţenia română iar celălalt altă cetăţenie: a) cetăţenia

adoptatului se decide de adoptatori de comun acord; b) de autoritatea administrativă în caz de neînţelegere; c) detribunal în caz de neînţelegere.

5. În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere: a) se încheie în scopul întemeierii unei familii; b)este un act juridic religios; c) reprezintă un simplu acord de voinţe al viitorilor soţi.

6. Codul familiei prevede în mod expres trei cerinţe legale de fond la încheierea căsătoriei: a)consimţământul la căsătorie; b) diferenţierea sexuală; c) solemnitatea încheierii căsătoriei.

7. Opoziţia sau opunerea la căsătorie: a) poate fi f ăcută de orice persoană care justifică vreun interes; b) poate îmbr ăca forma scrisă sau orală; c) trebuie formulată ulterior depunerii declaraţiei de căsătorie şi anterior încheieriiactului juridic al căsătorie.

8. Sunt bunuri proprii: a)venitul din muncă; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire; c)

remuneraţia cuvenită autorilor pentru opere de creaţie intelectuală.9. Soţii r ăspund cu bunurile comune pentru: a) cheltuielile f ăcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile

unei moşteniri primite în timpul căsătoriei; b) obligaţiile ce au contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecaredintre soţi pentru împlinirea nevoilor profesionale.

10. Împăr ţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei: a) se poate face numai la cererea unuia dintre soţi; b)numai la cererea creditorilor personali ai soţilor; c) numai pentru „motive temeinice”.



Test 5

1. Printre drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor enumer ăm: a) obligaţia de întreţinere între soţi; b)obligaţia de coabitare; c) obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei.

2. Convenţiile contrare comunităţii de bunuri: a) sunt lăsate la aprecierea soţilor; b) sunt lovite de nulitateabsolută; c) sunt acte juridice anulabile.

3. Declaraţia de căsătorie: a) trebuie f ăcută la sediul primăriei din localitatea unde urmează a se încheia

căsătoria; b) se face fie în scris fie oral; c) nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.4. Sunt considerate motive temeinice de divor ţ: a) despăr ţirea temporar ă în fapt a soţilor; b) nepotriviri deordin fiziologic care afectează normala desf ăşurare a raporturilor intime dintre soţi; c) refuzul unuia dintre soţi de acontribui material la susţinerea căsătoriei.

5. Recunoaşterea de maternitate: a) are caracter constitutiv; b) poate fi efectuată şi de moştenitori, după moartea mamei; c) nu poate fi f ăcută decât în formele prevăzute de lege.

6. Contestarea maternităţii stabilite prin recunoaştere: a) se poate face numai de către copilul recunoscut careconsider ă că nu femeia autoare a recunoaşterii este mama sa; b) poate fi dovedită prin orice mijloace de probă; c) odată admisă produce efecte numai pentru viitor.

7. Acţiunea în tăgada paternităţii: a) poate fi exercitată numai de către soţul mamei; b) poate fi exercitată desoţul mamei şi moştenitorii acestuia; c) se prescrie în termen de un an de la data când soţul mamei cunoaşte naştereacopilului.

8. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere determină anumite particularităţi: a) este incesibilă; b) poate

fi transmisă doar moştenitorilor; c) nu face excepţie de la regula compensaţiei legale.9. Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice: a) acte privind înstr ăinarea sau gajarea bunurilor

minorului; b) contractele de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia; c) orice acte care depăşesc dreptul dea administra.

10. Soţul care a dobândit capacitate de exerciţiu ca urmare a căsătoriei, o păstrează atunci când intervine: a)desfacerea căsătoriei; b) nulitatea căsătoriei; c) în ambele situaţii.

Documents

Elemente de Dreptul Familiei Si Stare oct 2007