EPIDEMIOLOGIA BOLILOR TRANSMISIBILE

Operează cu trei noţiuni fundamentale:

Procesul infecţios Focarul epidemiologic Procesul epidemiologic

Caracterizarea epidemiologică a microorganismelor

Procesul infecţios este determinat de microorganisme care deţin ca şi caracter biologic esenţial comun:

- capacitatea de a parazita un organism gazda cu organizare superioară.

Din punct de vedere patogenic, germenii paraziţi pot fi:

nepatogeni condiţionat sau potenţial-patogeni (oportunist) patogeni.

MICROORGANISME

Autotrofe Parazite

Surse anorganice Facultativ Definitiv

Nepatogene Oportuniste Patogene

1. Microorganisme parazite definitiv nepatogene

- colonizează organismul gazdă imediat după naştere începând cu tegumentele şi mucoasele cavităţilor deschise.

- realizează microcenoze complexe, relativ stabile.

- constituie “flora normală” a cavităţii bucale, nazale, faringe, căilor respiratorii superioare, intestin, mucoasa genitală, tegumente.

.

1

Microorganismele nepatogene se caracterizează prin:

- relaţii de comensalism cu organismul gazdă (stare biologică în care germenii se hrănesc împreună cu gazda fără a-i produce daune);- lipsa patogenităţii (virulenţa şi toxigeneza);- prezenţă permanentă şi stabilă;- sunt specifice unui anumit situs (cavitate bucală, nazală, farige, căi respiratorii, digestive, etc);- întrucât sunt recunoscute ca şi componente importante ale primei bariere de apărare antiinfecţioasă sunt deosebit de utile pentru organismul gazdă.- nu impun măsuri profilactice ţintite.

2. Microorganisme parazite definitiv oportuniste

Sunt recunoscute ca şi condiţionat sau potenţial patogene.

La nivel populaţional se răspândesc prin acţiunea factorilor epidemiologici direcţi (primari): sursa de infecţie, căi şi mecanisme de transmitere, receptivitatea.

La nivel individual se realizează şi se menţine un echilibru între germenii oportunişti şi apărarea antiinfecţioasă nespecifică exercitată de către microcenozele naturale, care în final înlătură astfel de germeni.

Microorganismele oportuniste se caracterizează prin:

- prezenţă temporară la nivelul organismului gazdă,- realizarea unui echilibru cu rezistenţa antiinfecţioasă nespecifică,- lipsa de specificitate- deţinerea unor arme de agresiune complexe cu mare potenţialitata în evoluţia infecţiei manifeste, îmbolnăvirile prin acest tip de germeni sunt lipsite de specificitate clinico-epidemiologica (TIA, septicemii),- posibilitatea de a produce îmbolăviri atunci când există condiţii de a pătrunde în organismul gazdă prin porţi de intrare largi şi variate a unor doze infectante mari de germeni oportunişti, care pot diminua rezistenţa antiinfecţioasă a acestuia,- profilaxia îmbolnăvirilor cu germeni oportunişti se rezumă la prevenirea constituirii condiţiilor individuale de patogenitate.

2

3. Microorganismele parazite definitiv patogene:

- denumite şi cert sau autorizat patogene.

- au capacitatea de a trece de la o gazdă la alta, - supravieţuirea şi persistenţa lor este strict dependentă de prezenţa speciei gazdă receptivă.

Pot avea variate origini:- agenţi patogeni prezenţi la maimuţe antropoide (malarie, herpes,HIV),- transformarea unor microorganisme definitiv nepatogene în definitiv patogene, - transferul şi adaptarea la specia gazdă umană a unor agenţi patogeni de la specii subumane: animale domestice şi sălbatice.

- microorganismele patogene la un prim contact cu organismul uman declanşează infecţia cu angrenarea mecanismelor de apărare specifică, - se produce o restructurare imunologică specifică şi organismul gazdă se transformă din receptiv în rezistent faţă de reinfecţia cu agentul infecţios respectiv, - sunt posibile şi excepţii: portaj, infecţie cronică lentă, latentă.

Microorganismele patogene se caracterizează prin:

- arme de agresiune puţin numeroase dar eficiente: virulenţă şi/sau toxigeneză- patogenitate necondiţionată- specificitate strictă ca localizare şi ca mecanism de afectare a organismului gazdă ce permite un diagnostic clinico-epidemiologic

- forma de manifestare în populaţie poate fi: epidemică sau pandemică mai rar sporadică- profilaxia se orientează spre excluderea germenilor patogeni din sistemul ecologic uman.

PROCESUL EPIDEMIOLOGIC

Procesul epidemiologic sau istoricul natural al bolii: - reprezintă procesul de constituire şi existenţă al unei boli infecţioase privit în ansamblul lui; - este alcătuit din totalitatea focarelor epidemiologice înlănţuite de-a lungul întregii evoluţii naturale a bolii în cauză precum şi a modificărilor pe care acesta le recunoaşte.

Unitatea concretă a procesului epidemiologic este focarul epidemiologic.

3

Fiecare focar epidemiologic se realizează consecutiv acţiunii înlănţuite a celor trei factori primari:

- sursa de infecţie, - transmiterea agentului cauzal- populaţia receptivă.

În dinamică: - fiecare organism gazdă receptiv se transformă în focar de infecţie pentru

următorul ciclu de repetare a focarului epidemiologic; - şi în aceiaşi dinamică - fiecare organism receptiv, care a trecut prin infecţie

câştigă o anumită rezistenţă antiinfecţioasă. Reproducerea neîntreruptă a focarelor epidemiologice duce la constituirea procesului epidemiologic al fiecarei boli infecţioase.

PROCESUL INFECŢIOS

PROCESUL INFECŢIOS

Reprezintă totalitatea reacţiilor locale şi/sau generale determinate de impactul dintre agentul patogen şi organismul uman sau animal, reacţii care pot fi clinic evidente, subclinice, asimptomatice, inaparente.

Cauza determinantă a procesului infecţios este reprezentată de microorganismul patogen.

Ca factori secundari îşi exercită influenţa: - condiţiile de mediu pe care organismul patogen le întâlneşte în macroorganismul uman, - condiţiile de mediu în care se găseşte macroorganismul gazdă.

În condiţii naturale orice proces infecţios existent la un moment dat este legat de un alt proces infecţios anterior lui şi de la care s-a transmis agentul patogen la actuala gazdă. Procesele infecţioase se reproduc continu în natură, în mod stabil şi specific.

Factorul determinant în condiţionarea fiecărui proces epidemiologic este reprezentat de ansamblul condiţiilor materiale de viată ale populaţiei umane. Obligatoriu intervin: - 2 factori principali: ritmul înalt de transmitere şi reactivitatea omogenă a populaţiei), - 2 factori secundari: plasticitatea speciei biologice patern a microorganismului şi cerinţele de selectare a mutantelor patogene nou apărute.

4

Conţinutul principal al procesului epidemiologic constă în transmisibilitatea agentului patogen cauzal printre gazdele sale.

Pentru apariţia, răspândirea, menţinerea şi consolidarea unui nou agent patogen într-o populaţie, condiţiile biosociale de viaţă trebuie să asigure transmisibilitatea acestuia la organisme gazdă cu aceiaşi susceptibilitate.

FOCARUL EPIDEMIOLOGIC

FOCARUL EPIDEMIOLOGI

C

Reprezintă zona (spaţiul,arealul) în care se găseşte sursa sau sursele de agent patogen şi care poate disemina acest agent patogen cu riscul de a ajunge la organisme receptive.

Focarul epidemiologic caracterizează forma naturală de realizare a procesului infecţios.

Focarul epidemiologic este o noţiune mai complexă decât cea de proces infecţios şi de aceea condiţionarea apariţiei focarului epidemiologic este şi ea mai complexă.

Factorul etiologic, cauzal determinant este agentul patogen specific.

Factorii epidemiologici obligatorii, primari, principali cu acţiune directă care trebuie să coexiste simultan şi în acelaşi loc pentru a crea un potenţial epidemiologic al bolii respective sunt: - izvorul de infecţie, - căile şi mecanismele de transmitere a agentului infecţios, - receptivitatea organismului.

Factorii epidemiologici secundari sau de mediu cu o acţiune indirectă, nedecisivă,asupra constituirii focarului epidemiologic sunt: - factorii naturali, - economico-sociali, - factorii biologici.

Stabilirea ponderii pe care o au diferiţii factori epidemiologici în condiţionarea producerii focarului epidemiologic are o importanţă practică deosebită atât profilactică cât şi de combatere.

Un focar epidemiologic constituit nu va conduce întotdeauna la apariţia altor focare. Desfăşurarea temporo-spaţială a focarelor epidemiologice nu este identică cu cea a cazurilor de boală, pentru că între ultimele se pot intercala forme subclinice sau purtători sănătoşi de germeni patogeni. Regula este valabilă şi pentru agenţii infecţioşi care

5

supravieţuiesc mult timp în mediul extern. Sunt boli (tifos, febră tifoidă) unde agenţii etiologici persist+ în organism şi după vindecarea clinică, explicând posibila apariţie de focare epidemiologice secundare la intervale de timp posibil mai mari decât incubaţia maximă a bolii respective.

1. IZVORUL DE INFECŢIE

Primul dintre cei trei factori epidemiologici primari, obligatorii pentru constituirea focarului epidemiologic de boală infecţioasă.

Noţiunea de izvor de infecţie (sinonim sursă de infecţie sau izvor epidemogen) se referă la organismul viu în care agenţii infecţioşi trăiesc şi se multiplică, apoi se elimină în mediul extern.

Atributele principale ale izvorului de infecţie sunt:

- capacitatea de diseminare,

- natura şi tipul porţilor de eliminare,

- ritmul diseminării,

- categoriile de produse patologice prin care se diseminează agentul patogen,

- contagiozitatea (intensitatea, durata şi tipul eliminării agentului patogen).

Orice izvor de infecţie are 2 elemente principale:

a.Localizarea epidemiologică specifică

- este definitorie,- caracteristică,- reprezintă situsul anatomic al organismului gazdă,

- aici agentul patogen se înmulţeşte semnificativ,

- permite eliminarea microorganismului în mediul extern.

Localizarea epidemiologică poate corespunde cu cea patologică în diarei acute infecţioase, IACRS, infecţii urinare.

Localizarea epidemiologică în anumite situaţii nu coincide cu cea patologică: în poliomielită localizarea epidemiologică este intestinală iar cea patologică la nivelul neuronilor din coarnele anterioare ale măduvei spinării, în turbare localizarea epidemiologică este în glandele salivare iar cea patologică în cornul lui Amon.

Este determinată de localizarea epidemiologică specifică:

6

b.Calea de eliminare

- în infecţiile intestinale calea de eliminare este cea fecală,- în infecţiile respiratorii calea de eliminare este sputa.

Sunt posibile o cale sau mai multe căi de eliminare a agenţilor infecţioşi, din care: - una principală responsabilă de răspândirea cea mai importantă a agentului patogen respectiv (bacil tuberculos – respiratorie) - altele secundare: renală, intestinală, osoasă pentru eliminarea bacilului tuberculos, etc .

Căile de eliminare ale agenţilor infecţioşi din organismul gazdă pot fi foarte diferite pentru infecţii diferite, după cum urmează: - secreţii nazofaringiene sau bronşice – rujeolă, gripă, scarlatină, difterie, tuberculoză; - prin salivă – turbare, infecţie urliană; - materii fecale - enteroviroze, diarei acute infecţioase, parazitoze digestive.

Izvoarele de infecţie

A) care posedă atât localizare epidemiologică cât şi calea de eliminare se numesc izvoare de infecţie complexe sau propriu-zise, active, epidemogene.

B) care nu deţin calea de eliminare sunt considerate incomplete, închise, criptice, neepidemogene, inactive.

Noţiunea de rezervor de infecţie se referă la totalitatea speciilor gazde naturale posibile ale unui agent infecţios:

-persoană,-animal, -insectă,-plantă,-sol.

Din punct de vedere biologic, rezervorul de infecţie ilustrează spectrul de parazitism al agentului infecţios.

Plecând de la aceste considerente infecţiile posibile la om se împart în două grupe mari:

- antroponoze - zoonoze

Antroponozele - boli infecţioase produse de agenţi patogeni specifici omului, specia umană fiind singura specie gazdă naturală a acestor paraziţi

Zoonozele - sunt infecţii la care omul se contaminează în primul rând de la animale vertebrate şi rareori de la om.

Se disting:

- antropozoonoze sau zoonoze active: boli

- zoonoze propriu-zise sau zoonoze pasive: boli infecţioase

7

(rujeola, rubeola, febra tifoidă, etc).

infecţioase în care omul preia agentul infecţios de la animale sau de la un om infectat şi el la rândul său de la animale şi o poate transmite la om sau la animale. Izvorul de infecţie poate fi în acest caz animal sau uman: febra Q, gripa, turbarea, etc;

preluate de la animale. Omul infectat poate transmite foarte rar infecţia la animale, excepţional sau deloc la om: antrax, bruceloză, tetanos, etc.

Categorii de izvoare de infecţie

a. Izvoare umane de infecţieSunt importante în antroponoze şi antropozoonoze.

1. Bolnavii - izvoare de infecţie pe durata perioadei de contagiozitate.2. Infectaţi inaparent sau primoinfectaţi inaparent: persoane care suportă procesul infecţios fără manifestări clinice decelabile, dar cu producere de anticorpi.Ca importanţă epidemiologică se aseamănă cu bolnavii.

3. Purtătorii - sunt organisme afirmativ sau aparent sănătoase care elimină un agent patogen – conţinuu sau concomitent – în mediul extern. Purtătorii sunt persoane rezistente la infecţie: foşti bolnavi, foşti infectaţi inaparent sau vaccinaţi.Se pot diferenţia: purtători cronici, temporari, criptici.

b. Izvoare extraumane de infecţieSunt reprezentate de diverse animale şi păsări bolnave, infectate inaparent, purtătoare.

1. Animale şi păsări domestice - sunt îngrijite de om, doar accidental pot să reprezinte izvoare de infecţie pentru om;

2. Animale şi păsări sălbatice peridomestice (sinantrope) - trăiesc în apropierea colectivităţilor umane în care pot introduce agenţi patogeni pe care i-au preluat de la alte animale sălbatice xenantrope (şoarece, şobolani, lilieci, porumbei);3. Animale şi păsări sălbatice xenantrope - trăiesc în mod natural departe de aşezările umane, au rol în menţinerea focalităţii naturale a unor boli, constituind rezervoare principale pentru multe zoonoze (turbare,trichineloză,tularemie,etc);

4. Vieţuitoare acvatice - (salmoneloze minore, botriocefaloză);

5. Artropode - unele insecte sunt acceptate ca izvoare de infecţie secundare complementare pentru anumite boli infecţioase (antropozoonoze,zoonoze). Sunt insecte care găzduiesc agentul patogen, îl înmulţesc, îl elimină dar îl pot transmite şi transovarian descendenţilor timp de câteva generaţii.

Importanţa practică a cunoaşterii izvoarelor de infecţie rezultă din posibilitatea neutralizării lor ca factor epidemiologic primar.

8

Măsurile antiepidemice obligatorii de luat faţă de orice izvor de infecţie sunt:

-depistarea precoce şi corectă, -izolarea şi tratarea corespunzătoare a maladiilor.

TRANSMITEREA MICROORGANISMELOR PATOGENE

Transmiterea microorganismelor patogene reprezintă cel de-al doilea factor epidemiologic primar, obligatoriu, direct pentru constituirea procesului epidemiologic.

Transmiterea are ca suport material diferite elemente ale mediului extern numite factori sau căi de transmitere şi anume:

- aerul, - apa, - alimentele, - obiectele, - solul, - vectori, - mâna murdară.

Căile de transmitere se interpun între organismul receptiv şi sursa de infecţie.Transmiterea microorganismelor patogene este condiţionată de rezistenţa acestora pe variate elemente de mediu extern care le permite să treacă de la sursa de infecţie la un organism receptiv.În funcţie de rezistenţa lor în mediul extern, microorganismelor patogene se clasifică astfel:

- germeni cu rezistenţă scăzută în mediul extern (cel mult 24 de ore),- germeni cu rezistenţă medie (cel mult o lună),- germeni cu rezistenţă mare (luni sau ani).

Este de remarcat faptul că înglobarea microorganismelor patogene în diferite produse patologice le măreşte mult rezistenţa în mediul extern precum şi la acţiunile de dezinfecţie şi sterilizare.

Rezistenţa germenilor în mediul extern condiţionează:

-natura, -complexitatea,-lungimea,-durata transmiterii acestuia.

In noţiunea de mecanism de transmitere se includ:

-localizarea epidemiologica in rezervorul de infecţie,-calea de eliminare,

-modalitatea transmiterii,-poarta de intrare,-poarta de patrundere a microorganismelor in

9

organismul receptiv.

Poarta de intrare şi poarta de pătrundere pot fi identice sau nu în funcţie de boala infecţioasă în cauză.

Poarta de intrare desemnează nivelul la care agentul infecţios abordează organismul-gazdă receptiv la finalul transmiterii.

Poarta de pătrundere reprezintă nivelul la care agentul patogen abordează organul ţintă din organismul receptiv, pentru care are tropism electiv.

In funcţie de mecanismul de transmitere realizat, bolile infecţioase se impart în boli cu transmitere:

aeriană (respiratorie) digestivă cutanată sangvină

In funcţie de complexitatea căii de transmitere, agentul patogen poate ajunge la organismul receptiv prin:

- mecanism direct: realizat prin transferul direct, nemijlocit al agentului patogen la organismul receptiv, fără a interveni vreun element al mediului extern (alăptat, sărut, muşcătură). Exemplificăm prin bolile cu transmitere sexuală (BTS) sau al unor afecţiuni cu transmitere respiratorie cu rezistenţă mică în mediul extern: turbare, oreillon, mononucleoză infecţioasă sau germenii sunt conţinuţi în produsul contaminat ( sânge pentru transfuzii la HV);

- mecanism indirect simplu: în care agentul patogen ajunge de la sursa la organismul receptiv printr-un singur element de mediu extern. Este caracteristic pentru afecţiunile respiratorii (viroze respiratorii, boli eruptive) şi boli infecţioase transmise activ: malaria, encefalite, tifos exantematic. Se mai poate întâlni şi la alţi agenţi patogeni, de obicei cu o rezistenţă medie în mediul extern;

- mecanism indirect complex: se realizează prin transferul succesiv al agentului patogen pe multiple elemente de mediu, legate între ele funcţional ca şi schimburile unei ştafete de la izvorul de infecţie la organismul receptiv. Este caracteristic infecţiilor digestive şi multor infecţii respiratorii şi cutanate. Ca şi particularitate se poate semnala faptul că izvorul de infecţie poate să nu întâlnească organismul receptiv ( febra tifoidă, TIA, dizenterie).

Contagiozitatea sau infectioziţatea desemnează capacitatea unei infecţii de a se transmite de la un contagios (sursă de infecţie) la un receptiv

Indicele de contagiozitate depinde:

Difuzibilitatea arată viteza de răspândire a unei infecţii într-o anumită populaţie heterogenă ca receptivitate şi condiţii de viaţă.

Se exprimă prin indicele de contagiozitate care arată proporţia de persoane receptive

-caracteristicile căii de eliminare,- caracteristicile porţii de intrare,

1

dîntr-o colectivitate la care se poate transmite infecţia în unitatea de timp (număr receptivi

-de unele caracteristici ale microorganismului (exemplu rezistenţa în mediul extern).

Indicele de contagiozitate are valori mari în varicelă şi rujeolă, valori medii în scarlatină, scăzute în erizipel, dependente de vectori în malarie şi tifos.

Indicele de difuzibilitate precizează numărul persoanelor infectate în uni-tatea de timp,raportate la efectivul în-tregii colectivităţi din care fac parte (număr infectaţi în unitatea detimp/nu-măr total membri ai colectivităţii%).

Contagiozitatea şi difuzibilitatea unei maladii infecţioase sunt cu atât mai mari cu cât doza infectantă necesară este mai mică si transmisibilitatea mai complexă.

Contagiozitatea permite aprecierea difuzibilităţii unei infecţii într-o populaţie şi arată urgenţa acţiunilor antiepidemice.

Principalele elemente de mediu care se pot constitui în căi pentru agenţii patogeni

1. Aerul

Asigură transmiterea a peste 20% din maladiile infecţioase.Microorganismele cu rezistenţă scăzută în mediu se pot transmite prin aer pe cale indirectă simplă.Prin vorbire, strănut, tuşit, cântat se elimină picături de salivă în aer care provin de la infectaţi sau de la purtători.

Picaturilesi

nucleosolii

Picaturile cu diametru de peste 20 microni sedimentează repede şi nu sunt inhalate.Picaturile mai mici persistă mai mult sub formă de aerosoli care se transformă în nucleosoli (diametru 10-20microni) cu stabilitate în suspensie de 2-4 ore. Ulterior, nucleosolii se usucă şi se transformă în microparticule care sedimentează pe diferite suprafeţe în încăperi, realizând pulberi contaminante cu germeni mediu sau înalt contaminanţi (bacil tuberculos).Pulberile bacteriene pot fi inhalate, se pot depune pe tegumente şi mucoase sau pot polua diferite elemente de mediu.

Transmiterea prin nucleosoli sau picături (norul) Pflügge se poate realiza cu eficienţă epidemiologică numai în spaţii închise şi caracterizează antroponozele şi unele antropozoonoze. Transmiterea este influenţată de aglomeraţii şi de durata acestora în zonele reci şi temperate şi în zonele urbane (IACRS , boli eruptive).

Contagiozitatea în bolile transmise prin aer este mare în faza catarală a bolii fiind condiţionată de unele deprinderi neigienice (nespălat pe dinţi, tuşit fără batistă, etc.).Contaminarea aerului din cabinete de consultaţii medcale sau cabinete stomatologice prin acte terapeutice (aer comprimat, jet sub presiune, care pot antrena germeni patogeni în aerosoli).

1

Transmiterea prin aer este greu de influenţat, se utilizează dezinfecţia periodică a încăperilor, reducerea prafului, ventilaţia spaţiilor închise.

Aerul poate transmite germeni patogeni pentru toate bolile aerogene (virusul rujeolos, bacilul pertussis, meningococul), prin aerosoli, picăturile Pfluge, particule de praf ( pentru germeni cu rezistenţa mare în mediul extern precum bacilul Koch), nucleosoli ( aerosoli constituiţi din particule micronice de spută care şi-au pierdut umiditatea exterioară şi care conţin in interior diverşi germeni patogeni -ex. bacil Koch, bacil difteric).

2. Apa

Ca şi alimentele este indispensabilă vieţii.

a. apele de suprafaţă, în principiu, sunt considerate nepotabile deoarece se pot contamina uşor şi variat prin

- ape uzuale şi meteorice, - prin dejecte umane şi animale, - prin pulberi sau cadavre,- prin deversarea apelor uzate în special de la spitalele de boli infecţioase, fără o prealabilă epurare, - prin apele uzate de la fabricile de pielarie, lână.

*Unii germeni pot fi vehiculaţi prin apă la distanţe mari la 12-16 km şi în special de-a lungul albiei – virusul hepatitei , bacilul tific;

b. apa freatică se poate contamina prin:

- infiltrarea apelor de suprafaţă sau a apelor reziduale, - prin curgerea de pe suprafaţa solului (în fânână sau puţ), - prin găleata contaminată, - prin cadavre căzute în fântână (cadavre de sobolani), - prin produse de descompunere infiltrate în pânza freatică;

c. apa din reţeaua centrală de aprovizionare se poate contamina:

- datorită prelucrării necorespunzătoare, - unor racorduri greşite, - infiltraţiilor prin fisuri ale sistemului de conducte, -regimului de distribuţie disconţinuă prin presiunile negative.

d. utilizarea apei de îmbăiere la spălat, sau pentru consum (gheaţă, băut).

e. trecerea agentului infecţios pe alte elemente de mediu ştafeta.

Transmiterea hidrică a agenţilor patogeni depinde de:

- provenienţa şi calităţile apei;- intensitatea proceselor de autopurificare a apei şi gradul de rezistenţă a microorganismelor în apă;- mărimea sursei şi a teritoriului de distribuţie a apei;

1

- mărimea populaţiei consumatoare;- modalităţile de folosire a apei.

Prevenirea îmbolnăvirilor transmise prin apă presupune:

- asigurarea apei potabile,-asigurarea unui sistem corect de colectare şi îndepărtare a apelor reziduale, - utilizarea igienică a apei, - evitarea contaminării surselor şi reţelelor de distribuire a apei (dezinfecţia apei).

Caracteristic epidemiilor hidrice este: debutul brusc pe aria de răspândire a apei, cu cazuri secundare.

.

3. Alimentele

Au rol obligatoriu şi universal pentru viaţă. Realizează transmiteri complexe în asociere cu apa, mâna murdară, diverse obiecte , etc. De regulă sunt ultimul schimb al ştafetei înainte de pătrunderea agenţilor patogeni în organismul receptiv.Contaminarea alimentelor se poate realiza foarte variat pe întregul lor circuit de la producere până la consum.Prin compoziţia lor bogată în substanţe albuminoide, hidrocarbonate, săruri, constituie medii de cultură pentru diverse enterobacteriacee, coci, germeni sporulaţi.In toxiinfecţiile alimentare germenii au rezistenţă mare în alimentul contaminat, nemodificându-i calităţile organoleptice!

In procesul epidemiologic pot fi diferenţiate trei categorii de alimente:

1. alimente de origine animală: carne, derivate de carne, ouă, lapte;2. alimente de origine vegetală: legume, fructe, zarzavaturi proaspete sau conservate;3. alimente mixte gătite.

Alimentele pot fi contaminate:

intravitam ( ouă, carne), postvitam, cu variaţi germeni.

4. Solul

Reprezintă receptacolul universal al tuturor rezidiilor prin stratul superficial al scoarţei terestre de aproximativ 15-20 cm adâncime în care se produc diferite fenomene fizico-chimice şi biologice. Germenii patogeni pot găsi în sol un mediu bun de conservare iar pentru unii chiar şi de înmulţire când solul conţine substanţe organice, un pH neutru sau uşor alcalin.

Rezistenţa germenilor este:

- favorizată de solul cu cernoziom,- micşorată de solul cu substanţe organice puţine, pH acid,

1

expus razelor solare sau cu o bogată floră saprofită.

Contaminarea solului se poate face:

- direct prin dejecte umane şi animale (fecale, urină), cât şi prin diverse produse patologice (sputa, puroi, sânge, placenta), cadavre de om şi animale în special rozatoare, - indirect prin intermediul diferitelor obiecte contaminate.

Apele uzate şi mai ales cele folosite la spitalele de boli infecţioase ca si raurile in aval de marile aglomerari urbanepot contamina masiv solul cu diversi agenţi patogeni sporulati si nesporulati (ex. b. Tifici, paratifici, holerici, leptospire, brucele, Koch, streprococci, stafilococci, tetanici, etc).Infectarea omului cu germenii proveniti din sol se produce frecvent pe cale digestiva prin intermediul mainilor murdarite cu pamant sau prin intermediul zarzavaturilor, legumelor, fructelor, prin tegumente sau pe cale aeriana prin praful ridicat de pe sol.

5. Obiectele

Reprezinta totalitatea lucrurilor cu care bolnavul sau purtatorul poate veni in contact si prin intermediul carora este posibila transmiterea mai departe a germenilor patogeni la persoane sanatoase sau la alte elemente existente in mediul inconjurator.

Obiecte mai frecvent incriminate

batistele, lenjeria de pat si corp, halatele personalului medico-sanitar, instrumentele medico-chirurgicale si stomatologice, vesela, tacamurile, jucariile, cartile, olitele de noapte, scaunele WC, clantele de la usa, bancnotele, etc.

Germenii patogeni contaminanti prezinta proprietatea de a fi rezistenti in mediul extern ( streptococci, stafilococci,difterici, B. Koch, spori de bacil tetanic, salmonelle, shigelle, v. Polio , geohelminti, etc.)

Contaminarea obiectelor se face:

direct prin excretiile bolnavilor sau purtatorilor umani sau de la animale, prin sputa, urina, materii fecale, puroi, sange,indirect prin intermediul altor cai de transmitere cum este praful, apa, musca, mana.

Patrunderea germenilor de la obiectele contaminate cu

germeni patogeni se poate face:

pe cale orala

pe cale aeriana

pe cale parenterala

Prin respectarea regulilor elementare de igiena si prin dezinfecţie profilactica sau in focar se poate întrerupe aceasta cale.

1

6. Vectorii

Pot fi de doua tipuri, in funcţie de mecanismul de transmitere:

- pasivi, mecanici cu rol de vehicol

- activi, biologici in care caz, in organismul lor germenii se pot multiplica provocandu-le si lor stari de boala.

Vectorii pot fi specifici monovalenti- malaria, Anofel, sau polivalenti- paduchele de corp, ricketsii, spirochete.

7. Mana murdara

Este considerat ca “element al mediului extern”.Este o componenta a “modului de viata”;Este angrenata in procesul de transmitere indirecta simpla prin:

-mana autocontaminata a izvorului de infecţie (bolnav, infectat inaparent, purtator);-mana contaminata prin relatii cu persoane izvor de infecţie;-mana contaminata a unor terte persoane sanatoase, care a preluat infecţia de la un alt izvor de infecţie.

Aceasta modalitate de transmitere se poate constitui mai ales in familie, diverse colectivitati si institutii medicale,frizerie, coafor. Bolile infecţioase ale tegumentelor si mucoaselor pot recunoaste fecvent transmiterea indirecta simpla, poarta de intrare putand fi constituita de solutii de conţinuitate ale tegumentelor, mucoasa nazala, bucala, conjunctiva s.a.Mana murdara intervine in multe dîntre bolile infecţioase digestive si tegumentare prin mecanism indirect complex, alaturi de apa, alimente, sol, obiecte.

1

Receptivitatea populatiei (colectivitate)

Reprezinta proportia subiectilor dintr-o populatie susceptibili de a fi afectati de catre o anumita infectie.La realizarea receptivitatii populatiei concura variabilitatea celor doua componente:

receptivitatea naturala (biologica)

rezistenta antiinfectioasa (specifica si nespecifica).

1. Receptivitatea naturala

Receptivitatea naturala a omului fata de infectia cu agenti patogeni este generala si constituie un atribut de specie.Receptivitatea la boala infectioasa arata proportia persoanelor care suporta infectia clinic manifesta (boala) din totalul celor infectati. Indicele de receptivitate este egal cu procentul infectatilor care fac boala.

Receptivitatea naturala fata de bolile infectioase, inteleasa ca susceptibilitate la boala, poate avea valori diferite de la o boala la alta si deosebim:

a. Boli cu receptivitate naturala generala sau absoluta ( tifosul exantematic, rujeola, variola, febra tifoida), primoinfectia se soldeaza intotdeauna cu boala.b. Boli cu receptivitate naturala partiala sau incompleta, primoinfectia este urmata de boala la o parte din cei infectati, restul suportand infectia subclinica. (ex. hepatitele ac., scarlatina, difteria)c. Boli cu receptivitate naturala scazuta sau redusa, o foarte mica parte dintre persoanele primoinfectate vor face boala, majoritatea suportand doar infectia inaparenta (ex. poliomielita minora 4-5% si majora 1%, meningita meningococica <1%, encefalita de capusa , 0,2%)d. Boli cu receptivitate naturala conditionata sau potentiala, in mod normal, receptivitatea naturala a omului fata de imbolnavire cu germeni oportunisti este absenta. Este conditionata de existenta unor factori suplimentari de patogenitate (doza infectanta uriasa, cale de patrundere larga

1

neprotejata, rezistenta naturala compromisa) care schimba interrelatiile naturale dintre gazda si microorganismele oportuniste in cauza. Pentru acest grup de boli se accepta notiunea de receptivitate conditionata. Pe baza receptivitatii colective fata de o boala infectioasa este posibila estimarea epidemiologica a nr. de persoane receptive si rezistente fata de o boala in colectivitatea respectiva.

2. Rezistenta antiinfectioasa

Are doua componente principale:

a.Rezistenta antiinfectioasa nespecifica (capacitatea organismului de a se opune in mod normal ). Prima componenta a rezistentei nespecifice este reactia biologica generala fata de un corp strain (“non-self”). Exista trei categorii de factori:

- barierea cutaneo-mucoasa,

- bariera cito-tisulara,

- bariera umoral sanguina

b.Rezistenta specifica antiinfectioasa (proprietatea organismului de a fi protejat fata de o anumita boala atunci cand suporta infectia respectiva; este opusul receptivitatii. Se diferentiaza:

- rezistenta antiinfectioasa specifica mostenita- rezistenta specifica naturala (de specie) – confera protectie fata de imbolnaviri datorate unor microorganisme care sunt patogene pentru alte specii animale, fata de care omul este rezistent in mod normal (jigodia cainelui)- rezistenta relativa, deriva din caracteristici ereditare sau ecologice ale unor persoane ( ex. rezistenta unora cu anemie falcipara fata de malarie; rezistenta mai mare a negrilor africani fata de malarie decat a europenilor) - rezistenta transplacentara, este intretinuta dupa nastere prin alaptare la san (dureaza 6-9 luni- rezistenta specifica dobandita (castigata) se poate constitui:- in mod natural, prin suportarea infectiei fie clinic manifest, fie subclinic- in mod artificial, prin imunizare activa si/sau pasiva

1

1.Intre rezistenta specifica dobandita si rezistenta nespecifica nu exista delimitari insurmontabile. Rezistenta nespecifica promoveaza rezistenta specifica atat in privinta formarii ei, cat si a eficacitatii.2.Rezistenta nespecifica singura poate interpera o infectie sau o imbolnavire numai in cazul microorganismelor cu patogenitate redusa (oportuniste), dar nu poate influenta niciodata procesul epidemiologic al infectiilor cu agenti patogeni; rezistenta nespecifica poate eventual sa atenueze evolutivitatea si consecintele biologice ale ultimului tip de infectii. In infectiile cu agenti patogeni, rezistenta specifica – cea transplacentara sau cea castigata anterior de organism, postinfectios sau postvaccinal – este singura care poate preintampina instalarea bolii. Uneori imunitatea postinfectioasa este total protectoare, alteori ea permite reinfectii subclinice, inaparente, care contribuie ocult la perfectionarea si consolidarea rezistentei specifice existenta anterior.3.Rezistenta specifica dobandita si rezistenta specifica mostenita transplacentar sunt asigurate prin activitatea sistemului imunitar al organismului, stimulat de antigeni infectiosi.Rezistenta antiinfectioasa specifica fata de agentii patogeni poate fi:- rezistenta ferma, integrala, de lunga durata (in rujeola oreillon, febra tifoida- nu permite o a doua imbolnavire)- rezistenta ferma, integrala, cu durata limitata (ani), permitand o a doua imbolnavire, ca in varicela, tifos exantematic- rezistenta de scurta durata, ca in febra papataci;- rezistenta cu instalare tardiva, permitand evolutia cronica indelungata si cu recidive a bolii ( in burceloza, malarie, febra recurenta);-rezistenta incompleta, prin stricta specificitate de tip, varianta sau tulpina, ca in gripa, rinoviroze, dezinterie, enteroviroze, leptospiroze. Fiecare individ isi imbogateste progresiv experienta

1

imunologica specifica personala prin suportarea aceluiasi tablou clinic de mai multe ori, de fiecare data insa cu o alta tulpina apartinand unei alte variante, subtip sau tip diferite de precedentele. El ajunge rezistent numai la varsta adulta, dupa ce in copilarie a suportat infectia cu toate tulpinile circulante in zona respectiva;- rezistenta disociata, in difterie sau scarlatina, trecerea prin boala se soldeaza cu o imunitate antitoxica protectoare de lunga durata, nu si cu imunitate antibacteriana (se poate repeta insa un alt tablou clinic produs de catre acelasi microorganism sau instalarea starii de purtator).

Trebuie retinut cazul particular al unor boli infectioase ca gripa, rujeola, tusea convulsiva, in a caror convalescenta se instaleaza imunitatea fata de agentul infectios respectiv, dar , in acelasi timp, apare si o stare de anergie postinfectioasa favorizanta pentru grefarea facila a unor noi infectii cum ar fi tuberculoza, infectii stafilococice, infectii streptococice.O alta situatie aparte este cea a infectiilor in urma carora se constata nu numai ca nu se instaleaza o imunitate specifica protectoare, ci – dimpotriva – se constituie o stare de hiperreceptivitate specifica fata de imbolnavirea produsa de acel microorganism (agenti infectiosi oportunisti de tipul stafilococului sau pneumococului, capabili sa produca infectii multiple- furunculoze, otite, mastoidite, sinuzite, pneumonii).

FACTORII EPIDEMIOLOGICI DE MEDIU (SECUNDARI )

Condiţiile epidemiologice indispensabile pentu realizarea unui focar epidemiologic presupun coexistenţa agentului infecţios (factor epidemiologic determinant) în acelaşi timp şi loc cu sursa de infecţie, modalitatea de transmitere si receptivitatea populaţiei (factori epidemiologici primari);dar acestea pot fi influenţate de intervenţia factorilor de mediu.

Aceşti factori se pot clasifica in

sociali şi deşi sunt consideraţi secundari deoarece au o influenţă nedecisivă asupra constituirii sau nu a focarului epidemiologic, îl pot influenţa deloc neglijabil în forma sa de manifestare şi/sau evoluţia sa.

economici

naturali (fizici)biologici

FACTORII NATURALI

Reprezentaţi de caracteristici fizice ale mediului de viaţă al populaţiei receptive pot avea acţiuni favorizante sau defavorizante asupra manifestării procesului epidemiologic. Astfel pot stimula sau inhiba dezvoltarea sau înmulţirea agenţilor infecţioşi, difuzarea lor în mediu, reacţia organismului faţă de agresiunea microbiana. Pe parcursul evoluţiei speciei umane datorită în primul rând progresului societăţii aceşti factori şi-au diminuat progresiv influenţa în detrimentul influenţei tot mai mari a factorilor economico-sociali.

1

Factorii naturali care mai pot influenţa în prezent procesul epidemiologic sunt :

- factorii meteo-climaterici: regimul de precipitaţii anuale, variaţiile extreme ale umidităţii şi temperaturii aerului, mişcările aerului (intense sau dimpotrivă calmul atmosferic):- factorii cosmici: iradierea solară, ionizarea atmosferică- factorii geografici: latitudine, altitudine, relief

- factorii telurici: cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, alunecări de teren.

Variaţiile semnificative sau brutale ale factorilor naturali pot influenţa numărul, structura, repartizarea şi activitatea izvoarelor de infecţie umană. Transmiterea maladiilor infecţioase este cel mai uşor de influenţat de aceşti factori naturali. De fapt, acţiunea factorilor naturali de mediu asupra proceselor epidemiologice este realizabilă doar în condiţii socio-economice deficitare ale vieţii colectivităţii umane. Ameliorarea standardului economico-social de viaţă al populaţiei receptive, inclusiv cel al asistenţei medicale profilactice şi curative pot atenua până la neutralizare influenţele defavorabile exercitate de factorii naturali.

FACTORII ECONOMICO-SOCIALI Reprezintă din punct de vedere epidemiologic acele caracteristici ale vieţii economice şi sociale ale populaţiei care sunt implicate în determinismul apariţiei şi constituirii agenţilor etiologici ai bolilor infecţioase, deci implicit în condiţionarea procesului epidemiologic în sensul amplificării sau atenuării lui. Dar atenţionam asupra oricărui factor de progres social care trebuie evaluat sanitar pentru a decela eventualele riscuri epidemiologice potenţiale capabile sa depăşească beneficiile specifice pe care le pot aduce (noi alimente, motoare, sistem de locuinta).

Recunoaştem

- factori ocupaţionali: profesia, calificarea la locul de muncă, condiţii de muncă. Sunt implicaţi în special în condiţionarea unor boli cu caracter profesional, dar şi în afara acestora.

- standardul economic al populaţiei apreciat prin: condiţii de locuit (suficienţă, salubritate, microclimat), alimentaţie (calitativ şi cantitativ), asistenţă medico sanitară (nivel, accesibilitate, adresabilitate). Se subliniază din ce în ce mai mult necesitatea existenţei unei componente preventive în orice act curativ pentru a evita apariţia unei patologii secundare sau terţiare.

- standardul cultural şi educaţional al populaţiei despre sănătate necesar înţelegerii şi însuşirii conceptelor comportamentale şi atitudinilor antiepidemice, participarea locuitorilor la asistenţa primară.

- aglomeraţia ca factor demografic la nivel micro si macropopulaţinal

- perturbările economico-sociale ocazionale: războaie, schimbări de orânduire socială, crize economice, consecinţe ale catastrofelor naturale sunt conjuncturi în care oricare dintre ceilalţi factori socio-economici pot deveni foarte importanţi în influenţarea manifestărilor şi evoluţiei unui proces epidemiologic.

2

Interrelaţiile dintre factorii socio-economici si bolile infecţioase evoluează în dublu sens fiind posibile influenţe ale acestor factori secundari asupra manifestărilor populaţionale ale procesului epidemiologic dar este posibilă şi influenţa reală, negativă pe care bolile infecţioase le exercită asupra caracteristicilor vieţii socio-economice ale populaţiei reflectate prin morbiditate, invaliditate, sedentaritate şi chiar letalitate.

FACTORII BIOLOGICI

Sunt reprezentaţi de o serie de vectori specifici unui anumit mediu de viaţă şi care potfavoriza sau exacerba transmiterea unei anumite boli infecţioase: invazii de rozătoaresau alte animale (păsări, atac cu arme bacteriologice). Tot factori bacteriologici de mediu sunt consideraţi şi aceia care realizează sau nuanumiţi parametrii de calitate ai mediului (coliformii în apă). Tot în aceiaşi idee seînscrie şi folosirea unor metode de control biologic al eficienţei unor activitaţiantiepidemice (testele bacteriologice de sterilitate pentru autoclave, controlulîncărcăturii bacteriene a mediului din diverse sectoare de activitate).

2